Digitally signed by

Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
of this document

Facultatea Inginerie Economică şi Business

Catedra Teorie economică şi Marketing

Veaceslav BÂRDAN

INTEGRARE ECONOMICĂ ŞI ECONOMIE

EUROPEANĂ

Note de curs

Chişinău
Editura „Tehnica-UTM”
2014
1
CZU 339.923:061.1EU(075.8)
B 32

Lucrarea a fost discutată şi recomandată pentru editare la şedinţa Catedrei Teorie

economică şi Marketing, proces verbal № 11 din 03.07.2014, şi la şedinţa Consiliului
Facultăţii Inginerie Economică şi Business.

Recenzenţi: prof. univ., dr. hab. Petru ROŞCA, Catedra Business şi Administrare,
REI şi Turism, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
prof. univ., dr. hab. Alexandru GRIBINCEA, Catedra Economie,
Marketing şi Turism, Universitatea de Stat din Moldova

Redactare şi stilizare: Jana CIOLPAN

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Bârdan, Veaceslav
Integrare economică şi economie europeană: (Note de curs) / Veaceslav Bârdan; Univ.
Tehn. a Moldovei, Fac. Inginerie Economică şi Business, Catedra Teorie econ. şi Marketing.
– Chişinău: Tehnica-UTM, 2014. – 359 p.
Bibliogr.: 347 (tit.49)
50 ex.
ISBN 978-9975-45-333-2.
339.923:061.1EU(075.8)
B 32

ISBN 978-9975-45-333-2.
© UTM, 2014

2
 CUPRINS

PREFAŢĂ ……………………………………………………………………………………. 5
INTRODUCERE …………………………………………………………………………….. 5
ABREVIERI …………………………………………………………………………………. 7

CAPITOLUL 1. FENOMENUL INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE … 8

1.1. Concepte cu privire la integrarea economică internaţională ……………………… 8
1.2. Premisele integrării economice internaţionale …………………………………… 10
1.3. Factorii determinanţi şi etapele procesului integraţionist ………………………… 11
1.4. Forme ale integrării economice ……………………………………………........... 13
1.5. Consecinţe ale integrării economice internaţionale ………………………………. 21

CAPITOLUL 2. ORGANIZAŢII INTEGRAŢIONISTE INTERNAŢIONALE ………... 25

2.1. Definirea formaţiunilor integraţioniste ……………………………………………. 25
2.2. Principiile de apreciere a integrării ………………………………………………... 26
2.3. Organizaţii integraţioniste de pe continentul european …………………………… 27
2.4. Organizaţii integraţioniste de pe continentul african ……………………………… 32
2.5. Organizaţii integraţioniste de pe continentul american …………………………… 35
2.6. Organizaţii integraţioniste de pe continentul asiatic ……………………………… 39

CAPITOLUL 3. APARIŢIA ŞI EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE ………………... 47

3.1. Ideea de unitate europeană în istorie ……………………………………………… 47
3.2. Contextul istoric al debutului negocierilor de creare a Comunităţii Europene …… 50
3.3. Evoluţia ideii de Uniune Europeană în perioada interbelică ……………………… 51
3.4. Ideea de Uniune Europeană în perioada postbelică ……………………………….. 52
3.5. Apariţia Uniunii Europene ………………………………………………………… 59
3.6. Extinderea Uniunii Europene ……………………………………………………... 64
3.7. Erori, dificultăţi şi nereuşite în cadrul procesului de integrare ……………………. 67

CAPITOLUL 4. TRATATELE DE CONSTITUIRE A UNIUNII EUROPENE ………... 68

4.1. Tratatul de la Paris ………………………………………………………………… 69
4.2. Tratatele de la Roma ………………………………………………………………. 71
4.3. Actul Unic European ……………………………………………………………… 74
4.4. Tratatul de la Maastricht ………………………………………………………….. 77
4.5. Tratatul de la Amsterdam …………………………………………………………. 80
4.6. Tratatul de la Nisa ………………………………………………………………… 85
4.7. Tratatul de la Lisabona ……………………………………………………………. 88

CAPITOLUL 5. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE …………... 94

5.1. Consiliul European ………………………………………………………………... 95
5.2. Parlamentul European …………………………………………………………….. 98
5.3. Comisia Europeană ……………………………………………………………….. 103
5.4. Consiliul Uniunii Europene ……………………………………………………….. 108
5.5. Curtea Europeană de Justiţie ……………………………………………………… 116
5.6. Curtea Europeană de Conturi ……………………………………………………… 121
5.7. Avocatul Poporului (Ombudsmanul European) …………………………………... 124
5.8. Comitetul Economic şi Social European …………………………………………. 125
5.9. Comitetul Regiunilor ……………………………………………………………… 126
5.10. Banca Centrală Europeană ………………………………………………………… 128
5.11. Banca Europeană de Investiţii …………………………………………………….. 130
5.12. Fondul European de Investiţii …………………………………………………….. 132

3
CAPITOLUL 6. POLITICILE UNIUNII EUROPENE …………………………………... 133
6.1. Politica agricolă comună (PAC) …………………………………………………... 136
6.2. Politica monetară ………………………………………………………………….. 162
6.3. Politica socială …………………………………………………………………….. 183
6.4. Politica industrială comunitară ……………………………………………………. 208
6.5. Politica comunitară în domeniul concurenţei ……………………………………… 234
6.6. Politica comercială comunitară (PCC) ……………………………………………. 247
6.7. Politica comună de transport a Uniunii Europene ……………………………….... 269
6.8. Politica de mediu a Uniunii Europene …………………………………………….. 289
6.9. Politica de coeziune economică şi socială în Uniunea Europeană ……………....... 299

CAPITOLUL 7. LOCUL ŞI ROLUL UE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ ……………….. 316

7.1. Particularităţi ale poziţiei politico-geografice şi fizico-geografice ………………… 316
7.2. Caracteristica economică a statelor Uniunii Europene …………………………….. 137
7.3. Aspecte demografice şi ale ocupării forţei de muncă ……………………………… 138
7.4. Comerţul şi investiţiile în UE ………………………………………………………. 320
7.5. Agricultura UE în raport cu restul statelor lumii …………………………………… 325
7.6. Energetica şi mediul înconjurător …………………………………………………... 326

CAPITOLUL 8. RELAŢIILE REPUBLICII MOLDOVA CU UNIUNEA EUROPEANĂ 327

8.1. Relaţiile politice dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană ……………… 327
8.2. Colaborarea economică dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană ……… 329
8.3. Perspectivele de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană ………….. 331

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………….. 333

ANEXE ……………………………………………………………………………………….. 335

4
 PREFAŢĂ

Integrarea europeană reprezintă prerogativa dezvoltării și șansa istorică de stabilire a Republicii

Moldova și sub alt aspect decât cel geografic în familia popoarelor europene.
Integrare economică și economie europeană este un suport informaţional destinat studenţilor de la
specialităţile economice şi inginereşti din cadrul Universității Tehnice a Moldovei, care audiază acest curs
- parte componentă de orientare socio-umanistică, propus în regim de opţiune, conform prevederilor
Planului-cadru pentru studii superioare (ciclul I, ciclul II, studii integrate), aprobat prin ordinul
Ministerului Educaţiei nr. 455 din 03.06.2011.
Lucrarea este concepută și elaborată pentru a oferi studenților informația necesară la temele din
curriculum-ul disciplinei date. Accentele prioritare se pun pe punctarea și explicarea aspectelor teoretice
fundamentale privind fenomenul integraţionist, a factorilor declanşatori şi a condiţiilor ce trebuie întrunite
de către statul pretendent la integrarea într-o anume formaţiune.
Familiarizarea studenţilor cu grupurile integraţioniste de pe alte continente urmărește
conştientizarea avantajelor de care poate beneficia Republica Moldova de pe urma aderării la Uniunea
Europeană și excluderea speculaţiilor de ordin politic la acest capitol.
Complexitatea constitutivă şi funcţională a structurii suprastatale Uniunea Europeană, aspecte ale
legislaţiei europene, procesul decizional, mecanismele de implementare şi control, politicile sectorile sunt
subiecte a căror cunoaștere va permite comprehensiunea funcţiilor şi rolului fiecărui component din
structura instituțională a UE.
Autorul a selectat, prelucrat și sintetizat un bogat set de informații pe care le oferă atât destinatarilor
imediați ai notelor de curs, precum și tuturor celor interesați de fenomenul integrării economice.
Totodată, autorul se va considera onorat aflând că tot mai mulți beneficiari vor considera lucrarea
de față un instrument util în cunoașterea fenomenului integraționist în general și a integrării economice
europene în special.
Toate sugestiile și observațiile, în scopul perfecționării edițiilor ulterioare, care vor reflecta mai
detaliat relațiile economice Republica Moldova – Uniunea Europeană, sunt binevenite.

Autorul

5
 INTRODUCERE

Economiile naţionale deja de mult timp sunt parte componentă a unui sistem dinamic al economiei
mondiale. Este cunoscut faptul că pe cât o ţara se încadrează mai activ în sistemul de relaţii economice
internaţionale, pe atât mai sigur este cursul de interacţiune cu restul lumii şi pe atât mai înalt este nivelul
bunăstării societăţii şi a cetăţenilor ei.
Dezvoltarea proceselor integraţioniste este una din caracteristicile de bază ale economiei mondiale
contemporane. Integrarea economică permite ţărilor de a folosi mai raţional resursele de materii prime,
combustibili și a resurselor de muncă, precum şi de a îmbunătăţi diviziunea teritorială a muncii.
Colaborarea economică simplă se bazează, în special, pe comerţ, pe când integrarea economică se
evidenţiază printr-o aprofundare a tuturor relaţiilor şi concreşterea proceselor de producţie în diferite ţări.
În ultimul timp, formaţiunile integraţioniste au devenit un element indispensabil al relaţiilor dintre diferite
state ale lumii. Procesele integraţioniste se manifestă în mod diferit în dependenţă de condiţiile social-
economice de dezvoltare a unor sau altor grupe de state. Această problemă este foarte actuală, în special
acum, când majoritatea statelor lumii se asociază în diferite uniuni economice, politice şi de altă natură,
cu scopul de susţinere şi dezvoltare reciproc avantajoasă.
Prin noţiunea de integrare economică se are în vedere cea mai avansată formă de internaţionalizare,
când interdependenţa economică în ascensiune a două sau a câtorva state trece la etapa de concreştere a
pieţelor naţionale de bunuri, servicii, capitaluri şi forţei de muncă şi de formare a unui spaţiu comercial
unic, cu un sistem valutar-financiar unic, cu un sistem de drept practic unic şi cu o coordonare a politicii
economice interne şi externe a statelor respective.
Există interdependenţe şi deosebiri între integrarea economică internaţională şi procesul de
globalizare. Dacă globalizarea reprezintă o calitate nouă a internaţionalizării la etapa marginală de
dezvoltare în plan orizontal, atunci integrarea reprezintă cea mai avansată etapă de dezvoltare pe verticală,
în profunzime.
Apariţia noilor formaţiuni integraţioniste este dictată de motive strategice de ordin economic, politic
şi geografic. Formarea strategică a acestor organizaţii este îndreptată spre stabilirea noilor forme de
colaborare în contradicţie cu posibilele dispute comerciale; din punct de vedere economic au menirea de
a îmbunătăţi bunăstarea materială a populaţiei, ceea ce solicită promovarea unor măsuri adecvate – apariţia
pieţii comune, reducerea costurilor de producţie, creşterea investiţiilor de capital străin, restructurarea
economiei; motivaţiile de ordin geografic reies din extinderea relaţiilor economico-investiţionale între
ţările vecine.
Deşi Jean Monnet ar fi dorit ca Europa să înceapă printr-o construcţie culturală (mentalităţi, atitudini,
instituţii şi valori convergente), integrarea europeană s-a realizat de la început ca un proiect economic.
Spre deosebire de modelele şi programele anterioare, care puneau pe primul plan aspectele politice şi
culturale, Europa a devenit un proiect realist doar în momentul în care a fost fondată pe ideea pieţei libere,
iar cele patru etape parcurse până în prezent (CECO, CEE, Piaţa Comună şi Uniunea Europeană)
reprezintă, de fapt, tot atâtea faze ale integrării economice.

6
 ABREVIERI

AELS Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA - acronimul pentru sintagma engleză
European Free Trade Association);
AIP Adunarea Interparlamentară
APEC Asia-Pacific Economic Cooperation (Cooperarea Economică Asia-Pacific)
ASEAN Association of South-East Asian Nations (Asociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei)
BCE Banca Central Europeană
BCN Banca Centrală Naţională
BM Banca Mondială
CAER Consiliul Ajutorului Economic Reciproc
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEE Comunitatea Economică Europenă
CIG Conferinţa interguvernamentală
CSI Comunitatea Statelor Independente
ECU Unitatea Monetară Europeană (European Currency Unit)
EFTA European Free Trade Area (Zonă Europeană a Comerţului Liber)
FECOM Fondul European de Cooperare Monetară
FEOGA Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă
FMI Fondul Monetar Internaţional
FTTA Free Trade Areas of America (Spaţiul Comerţului Liber American)
GATT The General Agreement on Tariffs and Trade (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ)
IAPC Indicele Armonizat al Preţurilor de Consum
IMM Întreprinderi Mici şi Mijlocii
ISD Investiţii Străine Directe
JAI Justiţie şi Afaceri Interne
NAFTA North American Free Trade Agreement (Acordul de Liber Schimb din America de
Nord)
OCDE Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OCEE Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană
OCP Organizarea Comună a Pieţelor
OIC Organization of Islamic Cooperation (Organizaţia Conferinţa Islamică)
OMC Organizaţia Mondială a Comerţului
OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
PE Parlamentul European
PESC Politica Externă şi de Securitate Comună
PIB Produs Intern Brut
SEBC Sistemul European al Băncilor Centrale
SEE Spaţiul Economic European
SME Sistemul Monetar European
TFUE Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene
UC Unitatea de cont
UE Uniunea Europeană
UEM Uniunea Economică şi Monetară
UEP Uniunea Europeană de Plăţi
ZLS Zonă de Liber Schimb

7
 CAPITOLUL 1

FENOMENUL INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

1.1. Concepte cu privire la integrarea economică internaţională

În teoria economică, pentru a defini complet şi corect conţinutul unui proces sau fenomen economic,
el trebuie comparat, pus în antiteză cu procese şi fenomene ce aparţin aceleiaşi sfere largi de activitate.
Pentru a defini cooperarea economică internaţională este necesar să o comparăm şi să o deosebim de alte
procese din circuitul economiei mondiale. Delimitarea cooperării trebuie să se facă în raport cu procesele
cu care este cel mai des confundată: colaborarea economică, integrarea economică şi comerţul
internaţional. Cooperarea internaţională nu este o altă denumire a relaţiilor economice internaţionale sau
a colaborării economice, deşi cei doi termeni sunt folosiţi deseori prin substituire. Între aceşti doi termeni,
cooperare şi colaborare, există un raport parte-întreg, prima fiind, totodată, un instrument şi un mijloc de
realizare a celei de-a doua. Cooperarea şi colaborarea presupun deosebiri privind gradul de
interdependenţă între subiecţii antrenaţi. O interdependenţă mai pronunţată la nivel micro şi
macroeconomic şi o reglementare strictă din punct de vedere juridic sub forma contractelor sunt
caracteristici ale cooperării. Colaborarea economică este condiţionată de tratate generale, ratificate la nivel
guvernamental sau parlamentar. Ea are un caracter multilateral, tinzând spre universalitate. Cooperarea
poate fi şi bilaterală. Cooperarea economică nu reprezintă o formă specifică de comerţ internaţional.
Cooperarea diferă de schimburile tradiţionale de mărfuri prin caracterul ei mult mai complex, presupune
operaţii atât în domeniul schimburilor comerciale, cât şi în domeniul producţiei, al aranjamentelor speciale
de ordin financiar, know-how şi tehnologie, livrări de echipament industrial, activităţi decercetare-
dezvoltare.
Spre deosebire de comerţul clasic, în care elementul sporadic şi discontinuitatea sunt frecvente,
cooperarea economică are un pronunţat caracter de continuitate, o permanenţă în timp şi spaţiu.
Cooperarea nu poate fi deci identificată cu niciuna din cele două noţiuni, are un caracter propriu,
distinct, reliefându-se ca un flux nou în cadrul circuitului economic mondial, cu implicaţii economice şi
sociale specifice.
Noţiunea de integrare economică internaţională poate fi definită ca „un proces obiectiv, conştient
şi orientat spre apropiere, adaptare reciprocă şi concreşterea sistemelor economice naţionale, ce dispun de
potenţialul de autoreglare şi autodezvoltare, la baza cărora stau interesele individuale ale subiectelor
economice şi diviziunea internaţională a muncii. În acest fel, este negată accepţiunea că integrarea ar fi
doar un proces conştient reglementat sau un proces de piaţă spontan. Acestea sunt două caracteristici ale
aceluiaşi proces. Scopul de bază al integrării economice este de a creşte volumele de bunuri şi servicii
produse ca urmare a asigurării unei activităţi economice efective, la scară internaţională.
Termenul de integrare a fost folosit pentru prima dată cu referire la organizaţiile industriale, pentru
a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni
pe o axă verticală (în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii), şi pe una orizontală (referitoare
la înţelegerile între competitori) cu sensul de combinare a unor economii naţionale distincte, termenul are
un istoric relativ scurt în literatura de specialitate.
Cercetările derulate pentru stabilirea paternităţii noţiunii de integrare economică au condus la
concluzia existenţei unor creatori multipli, mai mulţi economişti scriind şi publicând, în acelaşi timp,
lucrări de referinţă în care a fost utilizat termenul de „integrare economică”.
Noţiunea „integrare economică” acoperă mai multe categorii economice. Ea se poate referi atât la
absorbirea unei companii într-un concern mai mare, cât şi la includerea unei economii regionale într-o
economie naţională sau a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional la scara continentului.
Folosită într-o accepţiune statică, integrarea economică reprezintă o stare de fapt, în care
componentele naţionale ale unei economii compozite nu mai sunt semnificativ separate prin frontierele
economice, dar funcţionează interdependent, maximizând efectele sinergice.
În accepţiunea dinamică, integrarea economică desemnează eliminarea treptată a frontierelor
economice dintre statele participante (ceea ce poate echivala cu înlăturarea multora din formele

8
discriminatorii), când fostele state naţionale, separate economic, fuzionează într-un ansamblu funcţional
mai cuprinzător.
Trecerea de la componenta statică la cea dinamică derivă din stadiile pe care le-a parcurs integrarea
economică.
Integrarea economică interstatală constituie una din trăsăturile caracteristice esenţiale ale economiei
europene în perioada postbelica. Ea a determinat formarea unor noi centre de putere, care exercită o
influenţă tot mai mare asupra raportului de forţe pe plan european.
Procesele însoţitoare fenomenului de integrare pot fi definite în mod diferit, printre cele mai
frecvente fiind menţionate următoarele:
Integrarea economică este o formă complexă de colaborare dintre state, manifestată în diverse sfere
de activitate, pentru care sunt caracteristice interferenţe economice ale statelor partenere şi care sunt
marcate, pe termen lung, de interdependenţe de ordin tehnic, tehnologic şi economic;
Integrare economică reprezintă un proces de unificare a statelor pe bază dezvoltării
interdependenţelor şi diviziunii muncii între economiile naţionale;
Integrare economică cuprinde măsuri destinate eliminării discriminatorii între unităţile economice
care aparţin unor state naţionale diferite, sau absenţa diferitelor forme de discriminare între economiile
naţionale.
Cuvântul integrare a fost utilizat, de la prima lui atestare grafică, în anul 1620, şi până la începutul
secolului al XX-lea, exclusiv în ştiinţele exacte. El a fost preluat şi utilizat intens în special în ultima
jumătate a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea pentru a denumi fenomene, procese,
acţiuni sau stări care au loc în sfera socialului, politicului, filozoficului şi culturalului.
În limba română, ca, de altfel, şi în limbile de circulaţie internaţională (engleza, franceza, germana
sau italiana), cuvântul integrare este preluat din limba latină în care integratio, integrationis era utilizat în
limbajul uzual cu sensul de „a renova, a restabili, a întregi, a completa”. Prima definire a termenului de
integrare în sens generic o găsim în „The Oxford English Dictionary”, 1895, respectiv „combinarea
părţilor dintr-un întreg”. În sens economic, termenul a fost utilizat iniţial pentru a descrie combinarea
intrasectorială a unităţilor de producţie şi de desfacere, fie prin încheierea de acorduri şi formarea de
trusturi, carteluri sau fuziuni între firme concurente (sub forma integrării orizontale), fie pentru reflectarea
combinărilor în cadrul relaţiilor furnizor-client (sub forma integrării verticale).
Procesul de combinare a economiilor în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, în sensul
de formare a uniunilor vamale sau a zonelor de comerţ liber, a fost descris încă din secolul al XIX-lea, dar
fără a utiliza termenul integrare, ci prin folosirea conceptelor cooperare, solidaritate sau unificare
economică.
Termenul integrare economică, cu sensul descris mai sus, a înlocuit treptat şi o întreagă familie de
termeni consacraţi de-a lungul timpului, cum ar fi apropierea economică, cooperarea economică,
solidaritatea economică, combinarea economică, fuzionarea şi unificarea economică. El a fost utilizat
pentru prima dată sub forma lui negativă – „dezintegrare economica” – la începutul deceniului patru al
secolului al XX-lea, în lucrările unor importanţi economişti. Eli F. Heckscher, în lucrarea sa
„Mercantilism”, apărută în limba suedeză în anul 1931, descrie mercantilismul drept „un sistem de
uniformizare îndreptat spre înlăturarea efectelor dezintegrării economice cauzată de sistemul feudal”. Alţi
economişti de marcă ai vremii, Wilhelm Rapske, Ludwig Mises sau Friederich Hayek, au preluat termenul
de „dezintegrare economică” şi l-au utilizat în descrierea dinamicii schimburilor comerciale la nivel
naţional şi internaţional.
Chiar dacă a fost folosit relativ frecvent în lucrările ştiinţifice apărute în perioada respectivă,
termenul de integrare economică a pătruns destul de greu în limbajul oficial. El nu a fost utilizat nici în
discursul rostit de către Winston Churchill în 1946 la Geneva, în care acesta făcea apel la „recrearea marii
familii europene”, nici în Rezoluţia Consiliului de Cooperare Economică şi Socială a Naţiunilor Unite din
acelaşi an, privind cooperarea economică regională. Termenul a apărut pentru prima dată oficial în
documentaţia vizând ajutorul american acordat Europei prin Planul Marshall. De atunci, termenul a fost
utilizat frecvent în limbajul oficial alături de cel uzual şi ştiinţific, iar din cadrul ştiinţei economice s-a
desprins un nou domeniu de cercetare, cel al integrării economice.

9
 Procesul de integrare economică internaţională este condiţionat de dezvoltarea şi aprofundarea
procesului de diviziune internaţională a muncii, de trecerea de la simplul schimb de mărfuri către un
comerţ internaţional stabil şi de proporţii, atât cu bunuri, cât şi cu servicii. Circulaţia internaţională a
capitalului şi crearea noilor tipuri de producţii conduc spre o strânsă cooperare ştiinţifico-tehnică şi de
producţie, spre o realizare şi administrare comună a afacerilor. În rezultatul acestora, are loc o
interpătrundere a economiilor naţionale, făcând evidentă o internaţionalizare a vieţii economice
internaţionale prin combinarea diferitor faze ale activităţii productive, ştiinţifico-tehnice, investiţionale,
financiar-comerciale etc. Astfel, interdependenţa economică a economiilor şi popoarelor devine o realitate
tot mai simţitoare. Treptat se stabilesc relaţii economice la nivel regional, care devin din ce în ce mai
strânse, cuprinzând noi şi noi state, iar integrarea economică internaţională capătă o implementare practică
şi conturează perspectivele progresului economic.
Actualmente, pe lângă termenul de integrare economică, care reflectă, în primul rând procese
intraregionale, se utilizează tot mai mult termenul de globalizare, care exprimă fenomene la scară
mondială. În fapt, globalizarea este rezultatul obiectiv al integrării regionale şi liberalizării la scară
planetară a schimburilor comerciale, a fluxurilor de capital şi a circulaţiei forţei de muncă.
Liberalizarea schimburilor internaţionale a facilitat adaptarea economiilor naţionale la condiţiile şi
influenţele externe, a contribuit la implicarea mai activă a economiilor naţionale în procesul de diviziune
internaţională a muncii şi cooperare internaţională, în procesul de comunicare internaţională. Dezvoltarea
dinamică a forţelor de producţie la nivel internaţional, implementarea tot mai activă a rezultatelor
progresului ştiinţifico-tehnic a oferit statelor civilizate posibilitatea de a trece de la tipul de reproducere
extensiv spre cel intensiv şi de a forma o nouă bază tehnologică. Ca urmare, a avut loc concreşterea cu
forţele de producere naţionale şi ieşirea lor în afara frontierelor de stat. Important este faptul că acest
proces a atins toate elementele sferelor materiale şi nemateriale, nu numai a bunurilor, dar şi a capitalurilor,
serviciilor, forţei de muncă la toate etapele de reproducere socială.
Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe
state (prin bariere înţelegându-se orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează mobilitatea
factorilor de producţie). Trebuie reţinut însă că, de cele mai multe ori, barierele economice nu coincid cu
cele teritoriale.
Integrarea economică reprezintă o etapă nouă calitativă de internaţionalizare a vieţii economice, care
presupune apropierea unor economii naţionale, în cadrul cărora este asigurată concentrarea şi intercalarea
capitalului şi promovarea unor politici economice interstatale coordonate.
1.2. Premisele integrării economice internaţionale
Majoritatea statelor actuale au apărut în urma prăbuşirii imperiilor coloniale, ca urmare a luptei duse
de numeroase popoare pentru păstrarea şi afirmarea fiinţei lor naţionale. Odată cu apariţia noilor state, s-a
modificat substanţial configuraţia politică a economiei mondiale. Dacă începând din secolul al XVII-lea şi
până în prima jumătate a secolului al XX-lea putem constata existenţa unei epoci de formare a statelor
naţionale independente, atunci din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea putem vorbi despre
începutul unui proces invers. Această tendinţă nouă a început să se manifeste din anii ’50 în Europa, iar
din anii ’60 s-a răspândit şi în alte regiuni ale lumii. Multe state renunţă benevol la suveranitatea naţională
deplină şi formează organizaţii integraţioniste cu alte state. Principalul motiv al acestui proces constă în
sporirea eficacităţii economice a producţiei, iar însuşi procesul integraţionist poartă, mai întâi de toate, un
caracter economic.
Creşterea vertiginoasă a blocurilor economice integraţioniste reflectă dezvoltarea diviziunii
internaţionale a muncii şi a cooperării productive internaţionale.
Indiferent de natura motivaţiilor primordiale, factorii economici şi cei politici sunt interdependenţi,
iar nevoia de cooperare şi coordonare se manifestă insistent în stadiile mai avansate ale integrării. În afară
de premisele economice şi politice, au fost aduşi în discuţie factorii geografici şi culturali.
Integrarea economică poate fi abordată, fie din perspectivă confederalistă, fie din perspectivă
federalistă.
În esenţă, abordarea confederalistă, respectiv interguvernamentalismul, înseamnă că statele
convin să coopereze reciproc, fără a ceda ceva din suveranitatea lor naţională. Scopul nu este de a crea un
nou „superstat”, care să le înglobeze pe toate, ci de a pune în legătură statele suverane într-o confederaţie

10
în care fiecare îşi păstrează structurile naţionale. Acesta este principiul care a fundamentat crearea
Consiliului Europei şi al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, precum şi a majorităţii
schemelor de integrare regională între state în curs de dezvoltare. Acest principiu a stat şi la baza celui de
al doilea şi al treilea pilon al Uniunii Europene (UE). Sarcinile trasate uniunii în aceste domenii sunt o
formă de cooperare interguvernamentală, deşi aceasta nu exclude posibilitatea aprofundării integrării.
Abordarea federalistă, respectiv supranaţionalismul, îşi propune să dizolve distincţiile tradiţionale
dintre statele-naţiune. „Deocamdată” naţiune a suveranităţii naţionale inviolabilă şi indivizibilă arată că
imperfecţiunile coexistenţei sociale şi internaţionale, neajunsurile specifice statului-naţiune şi pericolul
dominaţiei unui stat asupra altora pot fi depăşite doar prin crearea unei comunităţi supranaţionale şi
transferarea către aceasta a unei părţi din suveranitatea statelor componente. Rezultatul este o federaţie în
care destinul comun al popoarelor sale este „ghidat” de autorităţi comune, respectiv federale (de ex. RFG).
UE este, în esenţă, un produs al abordării federaliste, deşi într-o formă oarecum modificată. Statele
membre ezitau în abandonarea suveranităţii redobândită şi consolidată după cel de al doilea război mondial
şi pledarea pentru o federaţie europeană. Până la urmă, soluţia a fost de a realiza trecerea printr-un proces
gradual de la autonomia naţională la o federaţie europeană.
1.3. Factorii determinanţi şi etapele procesului integraţionist
Adeseori poate apărea întrebarea de ce unele blocuri integraţioniste (cum ar fi UE) sunt trainice şi
stabile, iar altele, cum ar fi Consiliul Ajutorului Economic Reciproc (CAER) – nu? Succesul integrării
economice regionale este determinat de mai mulţi factori, atât obiectivi, cât şi subiectivi.
Integrarea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori, dintre care cei economici şi
politici deţin o pondere semnificativă.
Printre factorii determinanţi ai procesului integraţionist putem menţiona:
● Nivelul apropiat al dezvoltării economice şi al gradului de maturitate a economiei de piaţă a
ţărilor integrate
În primul rând, este nevoie de un nivel similar de dezvoltare economică a statelor ce doresc să se
integreze. De regulă, integrarea economică interstatală apare fie între statele dezvoltate industrial, fie între
statele în curs de dezvoltare. Unirea într-un bloc integraţionist a statelor cu diferite niveluri de dezvoltare
se întâlneşte destul de rar, iar astfel de situaţii au, de regulă, substrat politic (de exemplu, unirea în blocul
CAER a statelor dezvoltate industrial din Estul Europei – cum ar fi RDG şi Cehoslovacia – cu statele
agrare din Asia ca Mongolia şi Vietnam) şi se sfârşeşte cu destrămarea. Mult mai stabilă este integrarea
dintre statele înalt dezvoltate cu statele recent industrializate (SUA şi Mexic în Acordul de Liber Schimb
din America de Nord (North American Free Trade Agreement – NAFTA), şi Japonia cu Malaiezia în
Cooperarea Economică Asia-Pacific (Asia-Pacific Economic Cooperation – APEC).
Integrarea economică are menirea de a rezolva o serie de probleme concrete, care stau în faţa statelor
ce se integrează. Probabil, din această cauză, unele state, a căror sarcină de bază este crearea fundamentelor
economiei de piaţă, nu se pot integra cu statele a cărora piaţăa atins un aşa nivel de dezvoltare, încât
necesită introducerea unei monede comune. La fel şi statele a căror sarcina de bază constă în asigurarea
populaţiei cu alimente şi apă nu se pot integra cu ţările care discută libera deplasare a capitalurilor între
state.
● Prezenţa hotarelor comune, proximitatea geografică, legăturile economice, tradiţiile istorice
ale relaţiilor economice
Este necesar ca statele ce se integrează să fie într-o proximitate geografică, în cea mai mare parte să
aibă frontiere comune şi să aibă relaţii economice stabilite istoric. Majoritatea formaţiunilor integraţioniste
ale lumii au început de la câteva ţări vecine, situate pe un continent, şi într-o nemijlocită apropiere una de
alta, care aveau căi de transport comune şi, adeseori, care vorbeau o singură limbă. La grupul iniţial de
state, statele-nucleu, treptat au aderat şi alte state vecine. Paul Krugman 1 apreciază că proximitatea
geografică dă naştere unor blocuri comerciale „naturale” create între parteneri care derulează între ei o
parte semnificativă din fluxurile lor comerciale.
● Existenţa unor probleme comune ale statelor membre (comerciale, financiare, ecologice,
militare, politice etc.)
1
Profesor american de ştiinţe economice şi relaţii internaţionale la Princeton University, deţinător al premiului Nobel pentru
economie în 2008.
11
 Toate ţările participante trebuie să fie apropiate după nivelul de dezvoltare economică şi orânduirea
social-politică, dar să aibă şi un nivel înalt de dezvoltare a economiei. Deoarece efectul economiei de scară
se observă evident, în special, în ramurile înalt tehnologizate. Anume din această cauză, în primul rând,
organizaţiile integraţioniste au succes în statele „nuclee” înalt dezvoltate, pe când uniunile „periferice”
sunt instabile. Statele slab dezvoltate sunt interesate de a contacta economic cu statele mai puternic
dezvoltate, decât cu state asemănătoare lor. Samuel Huntington2 prezintă cultura drept o forţă care uneşte
şi divide în acelaşi timp. În consecinţă, ţările cu afinităţi culturale cooperează şi economic şi politic, iar
organizaţiile internaţionale cum ar fi UE, formate din state cu trăsături culturale comune, au mai mult
succes decât cele care încearcă să transcendă culturile.
● Voinţa politică a populaţiei
Unirea statelor membre trebuie să fie benevolă şi multilateral avantajoasă. Pentru păstrarea echităţii
între ele, este de dorit să existe un anumit echilibru de forţe. Astfel, în UE există patru lideri mari
(Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia), de aceea partenerii mai slabi (de exemplu, Spania sau Belgia)
în situaţii de dispută îşi pot susţine poziţia politică alegând la care lideri puternici le este mai comod să se
alinieze. Mai puţin stabilă este situaţia în cadrul NAFTA şi Uniunea Vamală Eurasiatică (UVE), unde una
din puteri (în primul caz SUA, iar în al doilea – Rusia) depăşesc, după puterea economică şi politică, toţi
ceilalţi parteneri luaţi împreună.
● Efectul demonstrativ
Principalele implicaţii ale integrării economice internaţionale constau în faptul că în statele care au
constituit formaţiunile integraţioniste au loc schimbări economice pozitive (accelerarea tempourilor de
creştere economică, reducerea inflaţiei, creşterea ratei angajaţilor etc.), fapt care exercită o anumită
influenţă psihologică asupra statelor, care, evident, urmăresc schimbările ce au loc. Acest efect de
demonstrare s-a manifestat cel mai pronunţat în cazul statelor din fosta zonă de circulaţie a rublei, care îşi
doreau cel mai mult să devină state membre ale UE, cu toate că nu corespundeau nici măcar unei premise
macroeconomice serioase.

Fig. 1.1. Evoluţia PIB-ului pe cap de locuitor în Statele europei Centrale şi de Est în ultimele decenii
● Efectul domino
Un alt efect ce survine în urma integrării este aşa-numitul efect domino. După ce majoritatea statelor
dintr-o regiune sau alta au devenit membre ale unei organizaţii integraţioniste, restul statelor, rămase în
afara acesteia, numaidecât vor întâmpina o serie de dificultăţi legate de reorientarea relaţiilor economice.
Acestea, adeseori, duc la micșorarea comerţului statului care a rămas în afara formaţiunii integraţioniste.
Multe state, chiar dacă nici nu au vreun interes primar de integrare, îşi exprimă dorinţa de a se încadra în
procesele de integrare numai din teama ca să nu rămână în afara acesteia. Așa se explică, în mare parte,
încheierea în grabă a acordurilor comerciale dintre multe state latinoamericane cu Mexicul, după intrarea
acesteia în zona liberului schimb NAFTA.

2
Samuel P. Huntington, supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre”, s-a impus pe plan mondial în 1993, când a
publicat Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. O altă carte fundamentală este Ordinea politică a societăţilor în
schimbare.
12
 1.4. Forme ale integrării economice
Integrarea economică regională în evoluţia sa parcurge mai multe etape: zona comerţului liber;
uniunea vamală; piaţa comună; uniunea economică şi uniunea politică. Trecerea la o nouă etapă
consemnează depăşirea anumitor decalaje economice între ţărilecare au pornit spre o uniune
integraţionistă. Ca rezultat, între frontierele blocului integraţionist se formează un spaţiu comercial comun,
iar toate statele au de câştigat în urma sporirii eficienţei activităţii companiilor şi reducerea cheltuielilor
publice pentru controlul vamal.
Se cunosc mai multe forme ale structurilor integraţioniste (după BélaAlexander Balassa3):
Zona comerţului liber (zona liberului schimb) – zonă la care între statele participante are loc o
reducere a taxelor vamale. Statele renunţă benevol la protecţia propriilor pieţe naţionale în raport cu
partenerii săi din cadrul aceleiaşi organizaţii, însă, în raport cu statele terţe, acţionează în mod individual.
Păstrându-şi suveranitatea economică, fiecare participant al zonei liberului schimb îşi stabileşte propriile
tarife în comerţul cu ţările ce nu fac parte din organizaţie. Crearea zonei liberului schimb, de regulă, începe
prin semnarea unor acorduri bilaterale între două ţări ce colaborează strâns, la care, mai apoi, aderă şi alte
noi state partenere (aşa a fost în NAFTA – la început au semnat acordul SUA şi Canada, după care a aderat
şi Mexicul). Actualmente majoritatea formaţiunilor economice integraţioniste se află anume la această
etapă.
Unii autori mai evidenţiază Zona de comerţ preferenţial, premergătoare zonei de liber schimb, care
reprezintă un perimetru format din teritoriile a 2 sau mai multe state în care barierele comerciale impuse
fluxurilor de bunuri produse în interiorul acestei zone sunt mai mici decât barierele comerciale impuse
fluxurilor de bunuri produse în ţările terţe.
În cadrul liberului schimb, obstacolele comerciale, sub forma taxelor vamale de import şi a
restricţiilor cantitative, sunt înlăturate între parteneri. Astfel, circulaţia interna a mărfurilor este liberă,
fiecare ţară păstrându-şi propria politicăcomercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de
import (intrarea produselor prin ţara cu cel mai permisiv regim vamal), bunurile care fac obiectul
comerţului cu terţii trebuie însoţite de certificate de origine, care să indice ţara unde a fost realizat produsul
respectiv. Acest lucru permite lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii ale tarifelor vamale,
să stabilească dacă taxele vamale sau prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul
grupării.
Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună
niciun fel de taxe vamale sau echivalente şi nicio restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal extern şi o
politică comercială comună faţă de ţările terţe. Uniunea vamală constituie cheia de boltă a tuturor formelor
de integrare economică, pasul iniţial, sine qua non integrării economice.
Şi în cazul acestei uniuni, toate obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările
participante sunt eliminate. În plus, se elaborează şi se pune în aplicare un tarif vamal comun faţă de terţi,
care se aplică în acelaşi timp cu solicitarea certificatelor de origine la graniţele interne comune, care se mai
păstrează. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate circula liber şi nestingherit.
Totodată, începe un proces treptat de uniformizare a legislaţiei vamale. În plus, factorii de producţie (forţa
de muncă şi capitalurile) încep să circule fără restricţii în interiorul uniunii. Astfel, piaţa comună este, în
primul rând, o uniune vamală.
După crearea zonei liberului schimb, statele participante la crearea blocului integraţionist trec la
crearea uniunii vamale, acest proces presupunând: eliminarea taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal
comun şi eliminarea restricţiilor cantitative. Ţările din uniunea vamală nu pot participa individual şi la alte
grupări economice.
Eliminarea taxelor vamale, a derulat în trei etape, prima fiind unificarea tarifară realizată prin
dezarmarea „tarifară” intracomunitară, liniar sau selectiv. O „clauză de accelerare” a permis adoptarea
unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context economic favorabil. Taxele
vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu un an
jumate mai devreme decât termenul prevăzut.

3
Fost profesor de economie, de origine maghiară, la Yale University(1966-1991), fost consilier la Banca Mondială.
13
 La 1 iulie 1968 erau eliminate taxele vamale în interiorul comunităţii și se crea piaţa comună a
zahărului. La sfârşitul lunii iulie 1968 se realiza o piaţă unică pentru produsele lactate şi carnea de vită,
iar la sfârşitul perioadei de tranziţie 1969 se adopta un sistem fiscal comun Taxa pe Valoarea Adăugată –
TVA.
Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie
1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi RFG), cu câteva excepţii,
îndeosebi pentru sectorul agricol.
Uniunea vamală s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară de 10% la 1 ianuarie 1959. A
triumfat astfel abordarea pe cale economică, într-o concepţie liberală, a integrării europene.
Funcţionarea eficientă a uniunii vamale a impus, pe lângă eliminarea taxelor vamale, şi tariful vamal
comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea reglementărilor naţionale. Ţările
membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică comercială netarifară, în principal de natură
fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care au devenit importante obstacole în calea schimburilor reciproce. După
primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată, la mijlocul anilor
’80, printr-un program ce avea drept scop „desăvârşirea pieţei comune” până în 1992.
La aceasta etapă, deja se unifică tarifele în comerţul exterior şi se promovează o politică comună în
privinţa comerţului exterior – statele uniunii, de comun acord, stabilesc o barieră tarifară în raport cu
statele terţe. Când tarifele vamale în raport cu statele terţe sunt diferite, atunci li se oferă posibilitatea
firmelor din statele din afara zonei să pătrundă prin frontiera slăbită a unei ţări membre a uniunii spre piaţa
tuturor statelor acestui bloc economic. De exemplu, dacă în Franţa tariful la automobilele americane este
mai ridicat, iar în Germania mai scăzut, atunci automobilele americane vor „cuceri” Franţa – mai întâi se
vor vinde în Germania, mai apoi, datorită absenţei taxelor din interior, se vor vinde uşor şi în Franţa.
Unificarea tarifelor exterioare oferă posibilitatea de protecţie sigură a spaţiului comercial regional în
formare şi participarea pe arena internaţională în calitate de bloc comercial consolidat. În acest caz însă
statele participante ale acestei organizaţii integraţioniste îşi pierd o parte din suveranitatea lor economică
în privinţa comerţului exterior. Dat fiind faptul că crearea unei uniuni vamale solicită eforturi considerabile
în coordonarea politicii economice, nu toate zonele liberului schimb „se maturizează” până la uniunea
vamală4.
În ajunul celui de-al doilea război mondial funcţionau peste 15 uniuni vamale. Datorită faptului că
la acel moment rolul economiei mondiale, în comparaţie cu cel al economiilor naţionale, nu era mare,
aceste uniuni vamale nu au avut o importanţă deosebită şi nu pretindeau la transformarea lor în altceva.
„Epoca integrării” s-a început în anii 1950, când creşterea vertiginoasă a proceselor integraţioniste a
devenit o manifestare firească a procesului de globalizare prin „dizolvarea” treptată a economiilor
naţionale în economia mondială. De acum uniunea vamală nu mai era privită ca un rezultat final, ci doar
ca o fază intermediară în cooperarea economică dintre statele-partenere.
În spaţiul românesc, Ion Ghica a susţinut necesitatea unei uniuni vamale între cele două provincii
româneşti, Moldova şi Muntenia, în scopul facilitării schimburilor comerciale ale acestora. Uniunea
vamală respectivă s-a înfăptuit odată cu unirea Principatelor Române.
În perioada interbelică, Victor Bădulescu sublinia că „ideea de uniune vamală este una din soluţiile
posibile pentru aşezarea de mâine a schimburilor economice dintre popoare”. După V. Bădulescu, formele
uniunii vamale sunt:
● „Uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este suprimată, iar
schimburile cu ţări terţe se fac pe baza unui tarif şi al unei legislaţii vamale comune;

● „Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor tarifară sau
vamală, dar îşi acordă totuşi, pentru schimburile importante, avantaje diverse. Există însă bariere vamale
exterioare la graniţele faţă de terţi;

4
Încă din secolul al XVII-lea, Colbert a reuşit să realizeze în Franţa o uniune vamală internă, suprimând barierele care
despărţeau cele 12 provincii. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834 prin ridicarea barierelor vamale,
iniţial între 18 state prusace, al căror număr a fost extins ulterior la 39. În timp, această uniune vamală s-a transformat într-o
comunitate economică confederativă care, alături de transformările de natură politică, a condus la formarea, în 1871, a statului
german
14
 ● „Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de preferinţe pentru
anumite produse în cadrul uniunii vamale.
De menţionat, că în practică, prima şi a treia formă de uniune vamală, dintre cele prezentate, au fost
întâlnite mai frecvent. De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg, a
instituit între ele o uniune vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţei Comune europene5.
Primele studii asupra aranjamentelor de integrare regională, mai exact asupra uniunilor vamale, au
fost făcute de către Viener încă înainte ca teoria optimului de gradul II să fie dezvoltată. În lucrarea sa
intitulată Probleme asupra uniunilor vamale, Vienernu îşi propune să ofere un model general al uniunilor
vamale, ci să arate că unul din elementele pe care se bazează avantajul comparativ (şi anume acela că
liberul schimb maximizează prosperitatea, în timp ce restricţiile o reduc) nu este întotdeauna valabil.
Importanţa lucrării constă în demonstrarea faptului că o uniune vamală nu are întotdeauna efecte pozitive
asupra membrilor săi. Viener a introdus conceptele-cheie de: creare de comerţ şi deturnare de comerţ.
Crearea de comerţ presupune o schimbare în consumul naţional de la o sursă autohtonă de
aprovizionare mai scumpă la o sursă de aprovizionare dintr-o ţară parteneră mai ieftină, ca rezultat al
eliminării restricţiilor asupra comerţului în cadrul zonei.
Deturnarea de comerţ implică o schimbare în consumul naţional de la o sursă de aprovizionare
mai ieftină dintr-o ţară terţă la o sursă de aprovizionare mai scumpă dintr-o ţară parteneră, devenită în mod
artificial mai ieftină, ca rezultat al eliminării restricţiilor asupra fluxurilor comerciale în cadrul zonei.
Ambele procese determină mutaţii în alocarea resurselor, iar efectele asupra prosperităţii depind de
proporţia dintre crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ.
Rămâne însă o problemă deschisă: dacă schemele integraţioniste influenţează pozitiv sau negativ
statele terţe. De exemplu, în cazul Marii Britanii, această deturnare de comerţ a fost destul de costisitoare,
prin instituirea politicii agricole comune. Consumatorii britanici au pierdut accesul la sursele lor ieftine de
aprovizionare cu produse alimentare din fostele colonii. Ei s-au văzut nevoiţi să achiziţioneze produse mai
scumpe de pe piaţa comunitară. În plus, au plătit taxele impuse asupra importurilor din fostele colonii,
taxe care erau ulterior dirijate către fermierii francezi, danezi şi irlandezi sub formă de subvenţii. Se
estimează că formarea pieţei agricole comune a costat Marea Britanie aproximativ 1,8% din PIB în anii
1970, comparativ cu un beneficiu de doar 0,2% în cazul produselor manufacturate.
Piaţa comună reprezintă altă etapă în dezvoltarea organizaţiilor integraţioniste. De data aceasta, la
taxele interne minimizate se adaugă înlăturarea restricţiilor de deplasare dintr-o ţară în alta a diferitor
5
Printre cele mai semnificative dovezi ale dorinţei de integrare economică, aşa cum au fost ele înregistrate în timp, din sec.
al 16-lea până în 1948, momentul înfiinţării OCEE, pot fi amintite următoarele:
• Marea Britanie: precedat de încercările nereuşite dintre 1547 - 1548 şi de realizarea uniunii personale din 1603 (când
regele Scoţiei, Iacob VI, devine şi rege al Angliei), Actul de Unire al Angliei cu Scoţia, în 1707, statua şi o uniune economică.
• Franţa: în 1664 eşuează planul Colbert de reuniune a tuturor provinciilor regatului într-o uniune vamală. Mai apoi,
autorităţile revoluţionare vor înlătura toate barierele comerciale interne.
• Canada: patru provincii, printre care Ontario şi Quebec, convin, în 1850, asupra comerţului neîngrădit cu alimente şi
materii prime şi încheie, patru ani mai târziu, un tratat de reciprocitate cu SUA, vizând îndepărtarea tarifelor de import la
produsele naturale. În 1867 Conferinţa Canadiană reglementează comerţul liber în interiorul său.
• SUA: Constituţia din 1789 a interzis fiecărui stat în parte perceperea vreunei taxe în comerţul cu celelalte taxe federale.
• Germania: Prusia a înlăturat barierele interne în 1818 şi, prin tratate bi- şi multilaterale (1818 - 1828), a pus bazele a trei
uniuni vamale: Württemberg-Bavaria, Prusia-Hesse-Darmstadt şi Uniunea Vamală din Germania Centrală (Saxonia, Turingia).
În 1834 intră în vigoare Uniunea Vamală Germana („Zollverein”).
• Exemplele de uniuni vamale ar mai putea include şi cele cinci astfel de uniuni create între Austria şi ţările învecinate între
1775 şi 1879; Confederaţia Elveţiană, care presupune şi uniunea economică între cantoanele componente (1848), uniuni vamale
între statele italiene (1860-1866), uniunea vamală între Suedia şi Norvegia (1874-1875).
• De asemenea, Elveţia – uniunea vamală creată în 1874, a condus la unificarea politico-economică a cantoanelor şi deci la
apariţia statului elveţian.
• Austria a format, în anul 1775, o uniune vamală „flexibilă” cu Cehia şi din 1851 cu Ungaria, ţări care au fost încorporate
administrativ în Imperiul Habsburgic. Este evident că politica vamală începuse să fie utilizată în scopuri politice.
• Uniunea vamală între Belgia şi Luxemburg, creată în 1821 şi care s-a extins prin accesul efectiv al Olandei (1947) creând
faimosul Benelux.
• Totodată, în 1930, Adunarea Ligii Naţiunilor a adoptat în unanimitate propunerea franceză de a institui o comisie cu rol
de a cerceta oportunitatea formării unei uniuni europene. Comisia şi-a desfăşurat activitatea în şase sesiuni între 1930 - 1932,
plus o întrunire formală în 1937. Subcomitetul experţilor economici, creat de comisie, a susţinut ca: „scopul final trebuie să fie
cea mai largă colaborare cu putinţă a naţiunilor europene în direcţia realizării unor pieţe unice pentru produsele tuturor ţărilor”.
15
factori de producţie – investiţii (capital), forţă de muncă, informaţii (patentele şi know-haw-ul). Aceasta
amplifică interdependenţa economică a statelor membre ale organizaţiei integraţioniste. Libera circulaţie
a resurselor necesită un nivel organizaţional mult mai înalt de coordonare interstatală. Barierele
comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective urmează să fie înlăturate, ceea ce se
cunoaşte sub denumirea de integrare negativă. Piaţa comună este creată în UE, iar NAFTA se apropie de
aceasta.Termenul de integrare pozitivă se referă la modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente şi
la crearea unor noi, capabile să asigure pieţei integrate o funcţionare efectivă şi eficientă şi să promoveze
obiective mai ample.
Trebuie făcută însă distincţia între trei termeni folosiţi deseori ca sinonime:
● piaţa comună este o etapă a integrării economice, care vizează eliminarea tuturor barierelor în
calea schimburilor intracomunitare;
● piaţa unică presupune fuziunea pieţelor naţionale şi adoptarea unei politici economice comune
(uniunea economică);
● piaţa internă este situaţia de integrare economică, unde piaţa comună este unică, deci primeşte
caracteristicile unei pieţe interne a UE.
Nici piaţa comună nu reprezintă etapa finală a dezvoltării integraţioniste. Pentru formarea spaţiului
comercial unic nu este suficientă doar libera deplasare peste frontierele de stat a bunurilor, serviciilor,
capitalului şi forţei de muncă.
Uniunea vamală a fost doar o prima etapă în liberalizarea pieţelor interne, ţările comunitare
considerând că trebuie să continue procesul integrării prin instituirea deplină a celor patru libertăţi
fundamentale: a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte
forme de integrare, etapa a integrării totale, numita piaţa comună.
Sintagma „piaţa comună” a fost definită într-o hotărâre a Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene ca vizând „eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare, în vederea
fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă unică, realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de acelea
ale unei adevărate pieţe interioare”.
Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice. Condiţii specifice au
determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1
ianuarie 1970, cât prevedea Tratatul de la Roma. Anii care au urmat au fost însă caracterizaţi de o relansare
a practicilor protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi
structurale, înregistrate îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii
economice şi intensificarea concurenţei internaţionale.
Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă, pentru un grup de ţări care se integrează, cel puţin
trei inconveniente:
- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţă internă antrenează un transfer de venit de la
consumator la producător, ceea ce duce la pierderi legate de dezvoltarea unor producţii mai puţin eficiente
decât în condiţii de liber schimb;
- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale unei mai bune
exploatări a economiilor de dimensiune;
- se produce fragmentarea pieţei.
În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii libere reale a
mărfurilor, prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor naţionale.
Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună cu alte acţiuni
de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea socială necesară existenţei unui
spaţiu unitar, integrat şi solidar.
Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor asupra
ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma
prevedea, prin articolul 48, principiul liberei circulaţii a muncitorilor, „sub rezerva limitărilor justificate
de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică” şi era neaplicabil ocupaţiilor din administraţia
publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul
Unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceea
ce vest-europenii numesc „Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă existente, se

16
impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor comunitare în scopul
constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea de
prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a principiului recunoaşterii mutuale
şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat
membru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în orice alta ţară parteneră. Orice discriminare
pe criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii,
oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de
progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenta unui drept european al
societăţilor.
Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în domeniul financiar
şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţă firească a mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi
persoanelor; completează şi sprijină integrarea comerciala. Avantajele aşteptate în urma acestui proces
sunt: scăderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi, implicit, posibilităţi
ridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţare
datorită mai bunei mobilizări a economiilor europene.
În 1979, hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene „Cassis de Dijon” a decis ca un bun
sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi vândut fără restricţii în toate
celelalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii mutuale, permitea căderea întregului arsenal
protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşterii,
cu începere de la mijlocul anilor ’70. Aplicarea principiului se lovea însa de „Compromisul de la
Luxemburg”, care însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii
„cu o diferenţă rezonabilă”.Practic, orice decizie putea fi pusa în discuţie printr-un veto al unui stat.
Compromisul întârzia, prin urmare, procesul de liberalizare a pieţelor. Actul Unic a permis aplicarea
efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul integrării.
În 1985, Comisia Europeană a emis un act intitulat Cartea Albă. Documentul distingea, pentru
ţările europene, patru tipuri principale de obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în
cadrul pieţelor publice, frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale şi includea argumentele şi
mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru libertăţi”, propunând suprimarea
frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale)
şi fizice (controale vamale). Documentul a fost semnat în februarie 1986, reprezintă Actul Unic şi este, de
fapt, actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare
în spaţiul comunitar. Ţările membre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor necesar într-un
spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. Pentru a facilita procesul de armonizare,
Actul Unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.
Actul Unic menţine parţial şi principiul armonizării, dar, pentru toate problemele referitoare la
desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se substituie celui al unanimităţii. Se
menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor,
acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare
desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpuse, însă, în legislaţiile naţionale.
Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul Unic, în scopul de a pregăti terenul
pentru unificarea europeană, piaţa comună a devenit efectivă doar la 1 ianuarie 1993.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM)
Pentru a finaliza unificarea economică, mai este nevoie de a uniformiza nivelul impozitelor, de a
unifica legislaţia economică, standardele tehnice şi sanitare, de a coordona structurile financiar-creditare
naţionale şi sistemele de protecţie socială. Îndeplinirea acestor măsuri duce la crearea unui spaţiu
economic intraregional veridic a statelor ce şi-au unit economiile. Această treaptă de integrare este
cunoscută sub denumirea de uniune economică. La această etapă creşte importanţa structurilor
administrative suprastatale (cum ar fi parlamentul european în cazul Uniunii Europene), care sunt capabile
nu numai de a coordona acţiunile economice ale guvernelor, dar şi de a lua decizii operative în numele
întregului bloc. Până la acest nivel de integrare economică a ajuns doar Uniunea Europeană.

17
 Ca formă de integrare Uniunea economică implică, pe lângă o piaţă comună, şi un grad ridicat de
coordonare şi chiar unificare a politicilor economice sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor de
coordonare a pieţelor. Acestea se supun unei pronunţate uniformizări a politicilor macroeconomice şi a celor
monetare, precum şi a politicilor de redistribuire a veniturilor. În plus, în raport cu politica comercială comună
faţă de terţi, se dezvoltă politici externe privitoare la producţie, factori de producţie şi evoluţie sectorială.
În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca forme distincte
de integrare.
Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că realizarea ei implică
măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment în care un ansamblu de ţări trece de
la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune economică, este, imposibilă. Piaţa comună pare, mai
curând, o componentă a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.
În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite niveluri de integrare, în functie de: numarul de
politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa existentă între economiile
participante.
Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:
- existenţa pietei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte (TVA, accize);
- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu poate exista
piaţa unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrările şi ajutoarele publice;
- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii;
- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al interdependenţei,
când o măsură de politică economică a unui stat depaşeste sfera actţunii sale - spaţiul naţional;
- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.
Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de accentuate,
încat aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională. Statele membre îşi păstrează
deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se
consideră un imperativ, deoarece independenţa statelor membre în domeniul monetar limitează efectele
favorabile ale constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune
va fi conditionată de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă
a pieţei comune va antrena interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la armonizare şi
coordonare într-o primă etapă iar, apoi, la adoptarea de politici comune. În momentul lansării procesului,
poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o formă de integrare ce nu afecta principiul
suveranităţii.
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre, care îşi asumau obligaţia de a urmări
obiectivele stabilite la nivel comunitar în stransa colaborare cu instituţiile CEE. Dar, exceptând agricultura
– domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună, progresele în planul
coordonării/armonizării au fost extrem de lente, întârziind şi, chiar, punând în pericol procesul de
integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor acţiuni pentru
constituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat conţinut Planului Werner. Planul
prevedea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape, în care statele membre ar urma să-şi
armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec, iar
procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu, prin Planul Delors (1989). Adoptat în iunie 1989, planul a
reprezentat baza acţiunilor ce au condus la crearea Uniunii Europene.
Uniunea monetară este o formă de cooperare care, în stadiul cel mai avansat al pieţei comune (când
s-a realizat o liberă circulaţie a capitalurilor), creează rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şi
chiar o monedă comună, care să circule între statele membre. O astfel de uniune presupune un grad foarte
ridicat de integrare a politicilor bugetare şi a celor macroeconomice.
Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s-a datorat, iniţial,
problemelor apărute din interdependenţa sporită a economiilor şi flotarea liberă a monedelor, începând cu
deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia adoptării unei monede unice.
În literatura de specialitate sunt relevate două categorii de probleme ce apar în cadrul integrării
monetare: oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii acesteia,
şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.

18
 În privinţa oportunităţii monedei unice existau două puncte de vedere diferite:
a) În viziunea economiştilor care susţin ideea fără rezerve, stabilirea unei monede unice
esteconsecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării acesteia. Ei au în vedere o
serie de avantaje pe care le-ar produce moneda unică. Argumentele aduse pleacă, de obicei, de la rolul
monedei într-o economie modernă. În acest sens, André Fourçans menţionează: „Moneda diminuează
costurile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb
şi de rezervă, ea face dovadă unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce
incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite
pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de producţie
şi schimb. Aceste avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte”.
Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu cele în favoarea
unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, câştigurile
sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale, fără a
fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, precum şi
informaţii privind diferitele constrangeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea
legată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă
unică elimină operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblul său. O lume cu
monede multiple şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol în
integrarea pieţelor, nu doar monetare şi financiare, ci şi de bunuri şi servicii.
Aşadar, avantajele introducerii unei monede unice sunt:
- UEM este complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; monedă comună este o
contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales, muncă şi capital) şi a pieţelor
de bunuri; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de
producţie;
- cu o monedă unică, riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate
recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate „trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere
de 0,5% din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă
slabă);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării
economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub formă investiţiilor directe şi de
portofoliu.
b) O altă concepţie, potrivit căreia oportunitatea monedei unice o mare greşeală, este susţinută şi
de Philippe Lagayette ajunge la concluzia că „o piaţă unică nu include o monedă unică”, deoarece nu
există legătura logică între integrare economică şi unificare monetară. Problema principală a sistemelor
monetare şi, îndeosebi, a Sistemului Monetar European (SME), „nu constă în absenţa unei monede unice,
ci în faptul că sunt fondate pe iresponsabilitate instituţională”. Un sistem de bănci libere, în care oricine
utiliza orice monedă, ar fi, evident, mult mai bun, deoarece ar reintroduce responsabilitatea băncilor
individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de monede, deoarece rolul
ei este dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.
Printre argumentele invocate împotriva unei monede unice sunt:
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile ajustările
pe termen scurt;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de inflaţie şi
arbitrarea între inflaţie şi şomaj);
- consecinţe regionale nedorite, generate atât de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a
salariilor nominale şi productivitatea mai scăzută a regiunilor periferice, cât şi de mişcările de forţă de
muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă
de muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.

19
 Mai multe concepţii s-au conturat în timp şi cu privire la modalităţile concrete de unificarea unei
zone monetare. Dintre ele, Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip
monetarist. Ea stabileşte, drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare, obţinerea unor
diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Aceasta viziune este completata prin
definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:
- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media celor trei state cele mai performante din
acest punct de vedere;
- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB;
- datoria publică trebuie să fie de cel mult 60% din PIB;
- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media primelor trei ţări
membre cele mai performante din acest punct de vedere.
Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru stabilitatea unei uniuni
monetare convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa fenomenelor de specializare.
Pentru a împiedica revenirea crizei datoriilor, liderii zonei euro discuta în prezent fie despre o uniune
fiscală, fie despre ruperea uniunii monetare, pentru că anii anteriori au dovedit ca una nu poate exista fără
alta. La nivel european, trebuie înfiinţată o autoritate centrală care săstabilească politicile fiscale în fiecare
ţară din zona euro şi care să aibă puterea de a tăia cheltuielile, de a majora taxele şi de a emite legi.
O uniune fiscală ar putea preveni împrumuturile şi cheltuielile excesive, dar o astfel de organizare
va fi extrem de greu de înfiinţat şi de impus, pentru că înseamnă pierderea suveranităţii în favoarea unei
puteri superioare. În esenţă, ar însemna înfiinţarea Statelor Unite ale Europei.
Fără o uniune fiscală centralizată, ţările din zona euro vor continua să se împrumute şi să ajungă la
deficite greu de controlat, care vor ameninţa din nou stabilitatea euro.
Uniunea politică. Pe măsura evoluţiei uniunii economice, în statele membre pot apărea premize
pentru treapta superioară de integrare regională – uniunea politică. Este vorba despre transformarea
spaţiului economic comun într-un organism politico-economic integru. La trecerea de la uniunea
economică spre cea politică apare un nou subiect al relaţiilor economice multinaţionale şi a relaţiilor
politice internaţionale, care se expune de pe poziţia ce exprimă interesele şi voinţa politică a tuturor
participanţilor la această uniune. De facto, are loc formarea unui nou stat federativ gigantic. La moment
încă nu există nici un bloc economic regional cu un nivel de dezvoltare atât de înalt, însă cel mai aproape
de acesta este UE, care uneori mai este numită „Statele Unite ale Europei”.
Cu toate acestea, în acelaşi timp, apare posibilitatea de trecere a ţărilor participante la politica externă
comună. Aceasta înseamnă:
a) Securitatea politicii comune;
b) Introducerea cetăţeniei unice.
Uniunea politică este o grupare de ţări care transferă decizia politică spre un organism decizional
politic central (guvern comunitar, parlament comunitar), cu respectarea şi implementarea tuturor deciziilor
luate în acest sens.
Formarea elementelor de uniune politică contribuie la dezvoltarea colaborării şi cooperării în
domeniul justiţiei şi afaceri interne, lărgeşte esenţial activitatea participanţilor uniunii în domeniul culturii,
învăţământului şi interesele tuturor cetăţenilor.

Tab. 1. Analiza comparativă a diferitor forme de integrare economică

Libera Politică
Zonă de Politică
Forme de integrare mobilitate a monetar – Un singur
comerţ comercială
economică factorilor de fiscală guvern
liber comună
producţie comună
Zonă de liber schimb da nu nu nu nu
Uniune vamală da da nu nu nu
Piaţă comună da da da nu nu
Uniune economică da da da da nu
Uniune politică da da da da da

20
 Primele patru etape ale integrării europene vizau economia. Ultima fază constă în crearea unei
federaţii (guvern federal, camera statelor, camera populară, curtea supremă după modelul german). Este
federaţia „Statelor Unite ale Europei” (De Gaulle).
Pentru aceasta, se scontează pe o dinamică internă a integrării, realizată prin două efecte
complementare:
a) Efectul „spill over” sau efectul antrenării progresive, în sensul că integrarea sectorială duce la
integrare generală. De exemplu, zona liberului schimb a dus la uniunea vamală care, la rândul său, a dus
la uniunea financiară etc. Se scontează pe o acţiune amplificatoare şi pe ologică internă a integrării, unde
piaţa comună are efectul catalizator. Acest efect de extindere progresivă s-a realizat prin trei tratate
fundamentale:
Actul Unic European (1986) care a instituit prima mare revizuire a Tratatului de la Roma: realizarea
pieţei unice până în 1992; instituţionalizarea Consiliului European (miniştrii de externe ai statelor
membre); introducerea sistemului votului majoritar în cadrul Consiliului European; extinderea
competenţelor Parlamentului European; introducerea sistemului de consultare reciprocă în materie de
politică externă.
Tratatul de la Maastricht (1992) a reprezentat a doua mare revizuire a Tratatului de la Roma, prin
introducerea următoarelor prevederi: crearea „Uniunii Europene”, formată prin unificarea celor doi pilieri
interguvernamentali cu pilierul comunitar; recunoaşterea cetăţeniei europene; introducerea principiului
subsidiarităţii; extinderea câmpului de aplicare a procedurii de vot prin majoritate calificată în cadrul
Consiliului European; introducerea procedurii de co-decizie (prin extinderea competenţelor Parlamentului
European); introducerea mecanismelor de „integrare diferenţiată” (uniunea economică şi monetară,
apărarea, politica socială).
Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezintă cea de a treia modificare a Tratatului de la Roma. El
conţine următoarele prevederi: „comunitarizarea” progresivă a celui de al 3-lea pilon (Justiţie şi Afaceri
Interne); întărirea politicii sociale comunitare; creşterea competenţelor Parlamentului European şi a
preşedintelui ComisieiEuropene; extinderea competenţelor Curţii de Justiţie de la Luxemburg;
introducerea mecanismului de suspendare a unor drepturi (inclusiv dreptul de vot) pentru statele membre
vinovate de grave încălcări ale drepturilor omului.
b) Efectul „cliquet” sau al declanşatorului, conform căruia dinamica integrării este ireversibilă.
Costul economic şi politic al renunţării este exorbitant, oricum inferior continuării integrării. Două
rapoarte au demonstrat acest lucru:
- Raportul Cecchini (1988) conform căruia costul renunţării la libertatea vamalăreprezintă 5-10%
din valoarea actuală a bunurilor;
- Raportul Catherwood (1988) – costul este de 100 miliarde euro (în timp ce bugetul Comisiei în
acelaşi an era de 42,8 miliarde euro).
1.5. Consecinţeale integrării economice internaţionale
Pentru realizarea integrării economice sunt necesareo serie de măsuri de politică economică, de
transformare a structurilor economice, sociale şiinstituţionale existente.
a) Economiile derivate din producţia de serie mare: sunt rezultatul unei mai mari eficienţe
economice, bazată pe o dimensiune optimă a întreprinderii, ce permite costuri medii unitare mai mici şi,
prin aceasta, posibilitatea creşterii competitivităţii pe piaţa internaţională.
Economiile de scară sunt posibile în anumite ramuri economice numai atunci, când producţia se
realizează în unităţi de mari dimensiuni şi de serie mare, sprijinite, în acelaşi timp, de un puternic avans
tehnologic. Pe de altă parte, numai marile întreprinderi, generatoare de economii de scară, pot să iasă mai
bine în evidenţă pe pieţele mai ample, naţionale şi internaţionale.
b) Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite. Creşterea dimensiunilor pieţelor
rezultate din procesul de integrare economică determină intensificarea concurenţei. Într-o piaţă naţională
limitată, unele producţii trebuie să fie realizate de către o singură unitate economică. Pe opiaţă comună
mai largă, pot să producă mai multe unităţi economice, fiecare având o dimensiune optimă, intrând în
concurenţă între ele, cu efecte favorabile pentru consumatori: preţuri mai mici, calitate mai bună,
accelerarea introducerii progresului tehnic etc.

21
 c) Atenuarea problemelor balanţelor de plăţi prin economisirea de devize convertibile.
Problemele balanţelor de plăţi încep să fie considerate grave atunci când are loc reducere a rezervelor în
devize convertibile. O soluţie ar putea fi utilizarea mai eficientă a rezervelor de devize convertibile. Un
exemplu în acest sens sunt cele două proiecte economice de integrare din America Latină, atât Piaţa
Comună Centro-Americană cu Camera de Compensaţie Centro-Americană, cât şi Asociaţia Latino-
Americană a Liberului Schimb, care a creat propriul său sistem de compensare.
d) Posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate în mod eficient de anumite
ţări, individual, din cauza limitării pieţelor lor. Cooperarea şi integrarea economică ne oferă numeroase
exemple, prin care se demonstrează faptul că acestea dau posibilitatea dezvoltării unoractivităţi noi, mai
ales în domeniul tehnologic şi industrial, de mare interes la nivel naţional. Realizarea unor mari proiecte
hidroelectrice, dezvoltarea de noi industrii, ne arată că ţările mai mici nu pot dezvolta, în mod individual,
asemenea activităţi. Pot participa efectiv la acestea numai dacă ele se grupează regional.
e) Creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupuri regionale.
Determinarea puterii de negociere a unei ţări, făcând abstracţie de forţa sa militară (de exemplu Rusia), se
face pornind de mărimea produsului naţional brut, volumul comerţului exterior, capacitatea de finanţare
externă etc. În mod normal, o ţară are o putere de negociere în relaţiile sale economice internaţionale cu
atât mai mare, cu cât aceste sunt mai mari. Puterea de negociere în relaţiile internaţionale creşte mai mult
decât proporţional, comparativ cu cea rezultată din însumarea potenţialelor acestora, luate separat.
f) Formularea mai coerentă a politicii economice naţionale. Acesta este un element ce deseori
este citat atunci când se evaluează avantajele unei integrări economice. O ţară, privită în mod individual,
poate realiza o anumită politică economică ce pare optimă, în condiţiile în care aceasta este compatibilă
cu opţiunile sale unilaterale. Însă participarea la anumite organisme internaţionale precum FMI, OMC
presupune acceptarea unei anumite discipline monetare, comerciale, tarifare etc. Mai mult, integrarea
economică, prin compromisurile pe care le antrenează, dar şi prin riscurile ce le implică, obligă statele
naţionale la îmbunătăţirea propriilor politici economice, precum şi la realizarea de transformări importante
în structurile economiilor lor.
g) Integrarea economică antrenează transformări structurale, întrucât diferenţele dintre diferite
zone ale spaţiului economic integrat devin mai vizibile şi treptat mai insuportabile. Popoarele respective
şi reprezentanţii lor politici vor cunoaşte mai bine aceste realităţi. Promovarea transformărilor structurale
va crea posibilitatea unei industrializări mai competitive aacestor economii. La rândul său, industrializarea
nu va fi posibilă fără un sector agricol care săgaranteze aprovizionarea populaţiei cu alimente la un cost
corespunzător. De asemenea, pentru aceste ţări se impun transformări structurale şi în alte domenii,
precum cel fiscal, de credit,educaţional, al administraţiei publice etc. În condiţiile unei concurenţe în
creştere în zona integrată,statele membre mai puţin dezvoltate vor trebui să acţioneze în direcţia unor
transformări structurale, în aşa fel încât treptat să reducă decalajele ce le separă de ţările mai avansate. În
caz contrar, mecanismele integratoare vor acţiona de la sine, antrenând menţinerea sau chiar creşterea
discrepanţelor dintre zonele componente. Nu întotdeauna integrarea este avantajoasă pentru toată lumea.
Aşa cum aprecia autorul Teoriei polurilor de creştere, François Perroux, „s-ar putea foarte bine ca
integrarea să opereze în beneficiul unui spaţiu integrat relativ puternic şi activ şi în detrimentul unui spaţiu
integrat relativ slab şipasiv”. Prin urmare, integrarea economică trebuie însoţită de politici de intervenţii
structurale alestatelor membre.
h) Posibilitatea de a obţine, pe baza unui proces rapid de integrare, o accelerare adezvoltării
economice şi a unui nivel mai ridicat de utilizare a factorilor de producţie. Cea maibună probă a
integrării este dacă aceasta accelerează sau nu dezvoltarea economică (nu numai creşterea economică).
Pentru Europa postbelică, criticii integrării economice din anii ’60 susţineau teza conform căreia
„integrarea economică în Europa a fost posibilă datorită faptului că începutul său coincide cu o excelentă
fază conjuncturală”. Pentru susţinătorii procesului integraţionist european, din contra, integrarea
economică a contribuit la accelerarea dezvoltării economice europene, fără Comunitatea Europeană
efectele recesiunii ar fi fost şi mai puternice, întrucât, aşa cum aprecia M. Bye, a integra un ansamblu
economic înseamnă „a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie ce-l compun”. Această
integrare „orientată de o autoritate sau unansamblu de autorităţi presupune politici comunitare în domeniul
agricol, energetic, monetar, comercial etc. cu efecte asupra dezvoltării economice”. Comerţul între cele

22
şase state-membre fondatoare ale UE a crescut între 1958 şi 1972 de 9 ori, în timp ce comerţul cu mărfuri
cu restul lumii a crescut de 3 ori.

Fig. 1.2. Dinamica dezvoltarii PNB pe cap de locuitor a Poloniei vs Ucraina 1990-2012.
1.5.1. Avantaje ale procesului integraţionist
În scurta istorie a Europei după cel de-al doilea război mondial, Uniunea Europeană constituie o
„poveste de succes”. Simplul fapt că nicio ţară care, din 1957 şi până în prezent a aderat la acestproiect,
nu a cerut să iasă din Uniune – în ciuda constrângerilor impuse de normele şi standardele comunitare –
este semnificativ, dovedind durabilitatea acestei construcţii. Dacă ar fi să analizăm doar situaţia Irlandei,
Greciei, Spaniei şi Portugaliei care, în momentul aderării aveau o medie a PIB/locuitor de aproximativ
50% din media la nivel comunitar, putem lesne constata saltul economic uriaş pe care aceste ţări l-au
realizat după aderarea lor la Uniune. O asemenea perspectivă este încurajatoare pentru ţările din Europa
Centrală şi de Est, care au aderat sau urmează să adere la Uniunea Europeană.
Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă automat şi integrarea în Uniune. Integrarea este un
proces mult mai complex şi de durată. Succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage noi şi noi
membrise explică prin creşterea economică susţinută, care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor
săi.Uniunea a depăşit cu succes perioade de criză, a trecut peste obstacole, păstrându-şi identitatea şi forţa
de atracţie.Existenţa unei pieţe unice, a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi înnoirea tehnologică şi
libera iniţiativă.Procesul democratic de luare a deciziilor este caracterizat prin negociere, şi atunci când
este posibil, prin consens. Respectarea Tratatelor şi a legislaţiei adoptate în comun şi transpusă obligatoriu
în legislaţia naţională, prevalarea legii în relaţiile dintre membrii Uniunii şi instituţiile acesteia, creşterea
rolului UE în viaţa politică mondiale, odată cu cel economic şi cel comercial, face din Uniune un actor de
seamă al viitoarei lumi multipolare.
Piaţa internă a Uniunii Europene, definită prin libertatea de mişcare a capitalurilor, serviciilor,
produselor şi persoanelor, se manifestă în viaţa cotidiană a milioanelor de cetăţeni ai statelor membre prin
scăderea preţurilor utilităţilor, produselor şi serviciilor. Spre exemplu, până în anul 1998 - moment al
liberalizării pieţei, tarifele din domeniul serviciilor de telecomunicaţii au scăzut într-un ritm anual de 3%,
pentru ca ulterior ritmul ieftinirii să crească la 7% anual. Utilităţile publice au fost, la rândul lor, ieftinite
pentru consumatorii casnici. Comparativ cu 1996, o familie irlandeză economisea, în 2000, 28% din suma
iniţială de plată, una spaniolă plătea cu 26% mai puţin, iar o gospodărie din Grecia, cu 25% mai puţin.
Integrarea europeană se realizează sub două aspecte: economic şi politic.
Integrarea economică înseamnă, în esenţă, eliminarea barierelor dintre economiile statelor, urmărind
reducerea sau eliminarea rolului public de frontiere economice al graniţelor teritoriale cu vecinii europeni,
membri ai Uniunii. Importanţa integrării economice este reprezentată de creşterea competiţiei între agenţii
economici din ţările membre, ceea ce conduce la preţuri mai scăzute pentru bunuri şi servicii similare, la
diversificarea ofertei şi la îmbunătăţirea calităţii produselor. Integrarea economică este, în condiţiile
statelor naţionale, şi o integrare politică. Integrarea europeană a îmbinat, de la început, procesele
economice cu cele politice. Războiul rece dintre lumea Occidentală şi cea Răsăriteană, ameninţarea
comunismului şi obiectivul menţinerii păcii pe continent, ca şi dorinţa unei anumite independenţe faţă de
Statele Unite n-au fost străine de primii paşi pe calea integrării economice. De altfel, chiar tentativele de
dinaintea Tratatului de la Roma (1957) au avut la bază raţiuni politice: înfiinţarea, în 1951, a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a urmărit, înprincipal, împiedicarea unui nou război între
Franţa şi Germania, adică asigurarea securităţii continentului.
23
 Pe lângă efectele macroeconomice pozitive, integrarea economică oferă şi alte avantaje: permite
membrilor săi să participe mai activ la schimburile economice internaţionale, valorificarea mai eficientă
a pieţei comune şi a celei proprii; garantează rezolvarea mai lejeră a problemelor de politică comercială;
oferă folosirea avantajelor economiei la scală; accelerează reformele economice şi procesele de
macrostabilizare; oferă accesibilitate mai mare a agenţilor economici la resursele economice care sunt
repartizate neuniform; grupările regionale sunt mai atractive pentru investiţiile străine decât economiile
luate individual. Investiţiile străine directe sunt însoţite de transferul de tehnologie şi de tehnici de
management moderne; depăşeşte subdezvoltarea; intensifică concurenţa; creează medii favorabile de
politică externă, asigură securitatea comună; consolidează democraţiile.
Integrarea politică poate fi definită ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din diferite state
sunt încurajaţi să creeze un set comun de instituţii, cărora să le fie transferate anumite competenţe,
specifice până în acel moment numai instituţiilor naţionale.
1.5.2. Dezavantaje ale procesului integraţionist
Integrarea economică europeană s-a bazat pe două elemente: supranaţionalitatea şi punerea în
comun a suveranităţii. Astfel, Tratatele CECO şi CEE, precum şi revizuirile care le-au urmat, atribuie
anumite competenţe exclusive la nivel comunitar. Această abordare afecteazăsuveranitatea naţională, dar
nu presupune o „pierdere” a suveranităţii. Prin „punere în comun”,suveranitatea este exercitată în comun,
într-o serie de domenii convenite de membrii Uniunii. Această hotărâre elimină o barieră politică
importantă pe calea integrării economice, dar poate conduce şi la neînţelegeri atunci când: în politica
internă a unui stat apar sensibilităţi faţă de costurile de ajustare ale integrării; anumite ţări nu doresc să
accepte în întregime consecinţele reglementare sau politice ale integrării pe care s-au angajat să le pună în
aplicare.
Supranaţionalitatea este legată de punerea în comun a suveranităţii. Comisia Europeană şi Curtea de
Justiţie a CE sunt învestite cu puteri supranaţionale. De exemplu, Comisia Europeană: are drept unic de
iniţiativă în promovarea legislaţiei Comunităţii Europene, ceea ce înseamnă că, chiar dacă Consiliul de
Miniştri dispune, acesta nu poate propune proiecte legislative; are competenţe de monitorizare, în calitate
de „garant al Tratatului”, în privinţa punerii în aplicare şi ca ramură executivă la nivelul Comunităţii
Europene pentru anumite politici, precum concurenţa.
Un alt aspect important al supranaţionalităţii este posibilitatea de a pierde la vot în Consiliul de
Miniştri, prin majoritate simplă sau calificată. Anul 2004 a reprezentat pentru UE un succes în planul
extinderii cu zece noi membri. Cu toate acestea, anul 2005 a fost şi un an de criză pentru Uniune,
manifestată în principal prin:
a) Votul negativ la referendum-ul din Franţa şi Olanda asupra Tratatului Constituţional, pe care
majoritatea cetăţenilor din cele două ţări l-au respins (în Franţa, 55% dintre votanţi s-au pronunţat
împotriva Tratatului, iar în Olanda, procentul acestora s-a ridicat la 62%). În urma acestui vot, liderii
europeni au convenit că au nevoie de o „perioadă de reflecţie” până în 2009;
b) Discuţiile tensionate purtate în jurul Bugetului Uniunii pentru perioada 2007-2013, după eşecul
Consiliului European din iunie 2005 de la Bruxelles de a ajunge la o soluţie;
Analiştii apreciază că respingerea Tratatului Constituţional al UE, în cadrul referendumurilor din
Franţa şi Olanda, are implicaţii serioase atât pentru ţările membre ale Uniunii, cât şi pentru ţările candidate
la aderare. Se consideră chiar că iunie 2005 ar trebui apreciat ca fiind o „dată neagră” în istoria construcţiei
europene. Rezultatul acestor referendumuri arată că opinia publică din unele ţări membre ale UE este mult
mai reticentă faţă de o integrare mai profundă, prevăzută în Tratat, pierzându-şi entuziasmul din anii ’90
faţă de lărgirea Uniunii şi devenind mai circumspectă şi chiar mai rezervată.
Printre dezavantajele integrării mai pot fi enumerate:
- cheltuieli mari pentru atingerea anumitor Standarde al UE;
- eforturi comune în rezolvarea problemelor legate de mediu contra poluării;
- respectarea normelor severe în ceea ce priveşte concurenţa loială;
- aportul de capital în bugetul Comunitar european;
- migrarea majorităţii populaţiei în Europa şi pierderea specialiştilor calificaţi;
- dezechilibrul între generaţii.

24
 CAPITOLUL 2

ORGANIZAŢII INTEGRAŢIONISTE INTERNAŢIONALE

2.1. Definirea formaţiunilor integraţioniste

Economia mondială contemporană se caracterizează printr-o extindere şi aprofundare a proceselor
integraţioniste. Practic toate statele membre ale OMC fac parte din una sau mai multe formaţiuni
integraţioniste internaţionale.
Conform estimărilor OMC, în ianuarie 2005 în lume erau înregistrate 312 acorduri, dintre acestea
170 mai sunt valabile şi în prezent. Dintre acestea 124 au fost semnate între 1948-1994 (adică în cadrul
GATT), şi doar 38 şi-au păstrat actualitatea. Începând din 1995 au fost notificate 196 de acorduri noi,
dintre care 132 sunt funcţionale.
Majoritatea absolută a acordurilor existente în economia mondială sunt zone de liber schimb (84%).
Sub aspect regional, cel mare număr de grupări au fost create în Europa, care se remarcă prin cele mai
aprofundate forme de interacţiune integraţionistă.
Formaţiunile integraţioniste create între 1990-2000 se deosebesc esenţial de acordurile din 1960-
1980 după amploarea măsurilor integraţioniste întreprinse, după modelul economic de dezvoltare, după
participarea statelor ţinând cont de nivelul lor de dezvoltare economică, la fel şi de factorul geografic. Din
a doua jumătate a anilor 1990, a crescut numărul de mega acorduri interregionale privind zone ale
comerţului liber, cu includerea statelor de pe diferite continente, la fel şi de tendinţa creării zonelor
multiregionale ale comerţului liber. În special în cadrul forumului APEC zona de comerţ liber ar putea fi
creată între anii 2010-2020. Există şi un proiect al zonei de liber schimb din cadrul întregii Americi, în a
cărei componenţă ar intra 34 de state ale emisferei de Vest. Alt proiect prevede crearea comunităţii
economice din Asia de Est către anul 2020, în componenţa a 16 state. Se conturează şi crearea comunităţii
economice Panafricane către anul 2028.
Premisele apariţiei grupărilor integraţioniste sunt:
1. Globalizarea;
2. Economia post-industrială;
3. Mutarea centrelor de greutate ale lumii;
4. Trecerea de la o lume bipolară la o lume multipolară;
Factorii ce determină apariţia grupărilor integraţioniste:
 Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială;
 Forţa de a susţine şi de a asimila rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi de proiectare de integrare a
producţiei;
 Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită realizarea unei înalte
productivităţi a muncii, cât şi costuri de producţie scăzute;
 Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mari pentru a asigura echilibrul şi
creşterea economică.
Domeniile de cooperare instituite:
 dezvoltarea economică şi schimburile comerciale;
 finanţele şi băncile;
 comunicaţiile;
 energia;
 transportul;
 agricultura şi agro-industria;
 sănătatea şi domeniul farmaceutic;
 schimburile de date statistice şi informaţii economice;
 cooperarea intre autorităţile vamale şi alte autorităţi de frontieră;
 combaterea crimei organizate;
 terorismul şi migraţia ilegală;
 traficul de arme şi materiale radioactive etc.

25
 2.2. Principiile de apreciere a integrării
Este dificil de stabilit la ce nivel de dezvoltare se află, la un anumit moment, o formaţiune
integraţionistă sau alta, din lipsa datelor statistice care ar putea fi suprapuse (comparabile), iar uneori şi
din cauza decalajelor mari între scopurile propuse şi realizările curente. Adeseori, gruparea care se
numeşte uniune economică poate să se afle abia la etapele incipiente de lichidare reciprocă a tarifelor
vamale, adică încă nu s-a ajuns măcar la nivelul unei zone de liber schimb, pe când formaţiunea care se
consideră uniune vamală există doar pe hârtie, deoarece tariful vamal comun încă nu a fost elaborat şi
implementat.
Grupările integraţioniste în economia internaţională, în special în statele în curs de dezvoltare, apar
şi dispar sporadic. Conform datelor OMC, către mijlocul anilor ’90 în lume erau circa 30 de formaţiuni
integraţioniste de diferit tip, comparativ cu 5-6 la începutul anilor ’80, când multiplele grupări practic nu
erau funcţionale şi 18-20 în anii ’70, când progresul integrării în Europa de Vest a impulsionat creşterea
numărului de formaţiuni integraţioniste în alte părţi ale lumii.
Clasificarea principalelor formaţiuni integraţioniste contemporane funcţionale după obiectivele
declarate arată că în economia mondială contemporană există multe exemple de grupări integraţioniste,
care se află la fiecare etapă al procesului de integrare. Nivelul progresului atins în corespundere cu
sarcinile puse este foarte diferit. Unele grupări şi-au îndeplinit pe deplin programul stabilit de integrare şi
acum perfecţionează anumite laturi ale acestuia (Zona Liberului Schimb (ZLS) Australia – Noua Zeelandă,
ZLS Baltică, Piaţa comună a Americii Centrale etc.). Majoritatea însă se află la etapele incipiente de
atingere a scopurilor scopurilor propuse. De exemplu, numai Dominica şi Saint Vincent şi Grenadin, din
cei 7 membri ai Organizaţiei statelor est-caraibiene, care se numesc uniune vamală, utilizează realmente
tariful vamal comun faţă de ţările terţe. Comunitatea Economică Africană, care şi-a propus ca scop crearea
uniunii economice a 51 de state africane, se va organiza în decursul unei perioade de 34 de ani, începând
din 1994. După cum arată practica istorică, cel mai simplu este de a realiza în practică etapele incipiente
ale procesului de integrare economică, până la nivelul uniunii vamale. În pofida scopurilor propuse şi a
denumirilor, majoritatea grupărilor se află fie la nivelul acordurilor comerciale preferenţiale, fie la nivelul
zonelor liberului schimb, care nu prevăd anumite obligaţiuni privind acordarea sau unificarea politicilor
macroeconomice şi sunt mult mai uşor de transpus în viaţă. Cea mai dezvoltată formaţiune integraţionistă,
ceva de genul unei mostre, asupra căreia se probează anumite elemente ale integrării, indiscutabil, o
reprezintă Uniunea Europeană.
Economia mondială contemporană reprezintă nu doar un ansamblu de economii naţionale intercalate
reciproc, ci şi complexele integraţioniste, care cuprind economiile naţionale ale câtorva state ce se
caracterizează prin cea mai dezvoltată diviziune reciprocă a muncii, cu o apropiere şi o adaptabilitate
reciprocă a mecanismelor economice, printr-o intercalare strânsă a capitalurilor, prin promovarea unei
politici economice interstatale coordonate. Formarea grupărilor integraţioniste a căpătat o amploare în
ultimii ani. În prezent, în lume există peste 85 de acorduri economice şi comerciale regionale, în cadrul
cărora se efectuează peste 60% din comerţul mondial.
Deoarece numărul participanţilor la aranjamentele de integrare regională este în continuă creştere,
devine tot mai dificilă asigurarea consensului asupra adâncirii integrării.
În general, în economia mondială, integrarea trebuie apreciată din punctul de vedere al libertăţii
deplasării spre un comerţ liber mai larg, sau din contra, exercită o acţiune de stopare a fluxurilor
comerciale. În conformitate cu normele GATT/OMC, există doar o singură excepţie de la regimul cel mai
favorabil – articolul XXIV GATT, care prevede posibilitatea creării uniunilor vamale şi a zonelor liberului
schimb. În conformitate cu aceste reguli, înainte de a crea o grupare integraţionstă este acceptabilă
existenţa pentru o perioadă îndelungată de timp a unor „acorduri tranzitorii”, care trebuie să contribuie la
apariţia uniunilor vamale şi a zonelor liberului schimb peste „o perioadă rezonabilă de timp”, cu condiţia
că barierele comerciale între membri să fie lichidate „practic la toate mărfurile” şi ca barierele în comerţul
cu alte state, cel puţin, să nu fie majorate.
Tendinţa de formare a unor blocuri comerciale regionale este determinată de acţiunea unor factori
atât de natură endogenă, cât şi exogenă.
Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care au avut loc în interiorul unei ţări deja constituite.
Printre aceştia pot fi enumeraţi:

26
 1. Opţiunile fundamentale de politică economică similare, respectiv concepţia comună despre
dezvoltare;
2. Politicile de liberalizare a comerţului promovate de multe ţări în curs de dezvoltare, proces care
va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele mai avansate;
3. Dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice care a avut ca
efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.
Printre factorii exogeni pot fi menţionaţi:
1. Modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în
zona respectivă, fie în alte zone;
2. Încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi
datorate „îngustării” unor pieţe externe, ca urmare de asemenea a unor procese integraţioniste;
3. Dorinţa de stabilitate politică şi de consolidare a sistemelor democratice.
Pentru a aprecia în ce măsură crearea unei sau altei grupări integraţioniste corespunde intereselor
economiei mondiale în ansamblu, în prima jumătate a anilor ’90, o serie de cercetători şi specialişti
independenţi ai Băncii Mondiale au formulat o serie de criterii. Printre acestea pot fi menţionate:
● regulile de acceptare a noilor membri în acordurile integraţioniste trebuie să fie destul de liberale
şi să nu împiedice extinderea lor;
● regulile de stabilire a ţării de provenienţă a mărfurilor trebuie să fie transparente şi nu pot servi ca
instrument protecţionist în interiorul grupării;
● este necesară trecerea mai rapidă spre forme mai avansate de integrare, care sunt preferenţiale
celor mai puţin evoluate, deoarece asigură o distribuire şi utilizare mai raţională a factorilor de producere;
● după crearea grupării integraţioniste, regulile antidumping nu trebuie să se aplice în continuare în
raport cu membrii ei, iar faţă de statele terţe trebuie să fie stabilite nişte reguli clare de aplicare;
● acordurile comerciale regionale trebuie să cuprindă toate ramurile economiei, fără niciun fel de
excepţii;
● perioada de tranziţie nu trebuie să depăşească 10 ani şi să aibă un grafic clar de liberalizare a
comerţului în fiecare ramură aparte;
● liberalizarea comerţului în condiţiile regimului cel mai favorabil trebuie să preceadă sau să
însoţească formarea unei noi grupări integraţioniste, mai ales dacă iniţial tarifele sunt foarte înalte;
● tariful vamal comun, introdus în cadrul uniunii vamale, nu trebuie să depăşească cel mai mic tarif
care există în ţara cu cel mai mic tarif în ramura dată sau chiar cel mai mic tarif în conformitate cu regimul
cel mai favorabil.
2.3. Organizaţii integraţioniste de pe continentul european
Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică,
politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale,
coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea
politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată,
Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.
Comunitatea civilizaţiei nu semnifică însă uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea
indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea
civilizaţiei europene constă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.
Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea
ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea
bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul. André Philip 6
caracterizează cultura europeană prin trei concepte: „conceptul grec al individualităţii”, „conceptul roman
al justiţiei şi al cetăţeanului” şi „conceptul biblic al persoanei umane”. Comunitatea este astfel dată de
umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut
prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America.
Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui
Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea legilor şi

6
André Philip (1902-1970) – om politic socialist francez, preşedinte al Mişcării socialiste pentru Statele Unite ale Europei.
27
regulilor generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade,
în prezent, pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului
de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care conferă Europei specificitate.
Europa se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca
expresie a opţiunii pentru un „bine comun european”.
Preocuparea de a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta,
indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate
fi susţinută doar la nivelul elitelor. Obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează
pentru manifestarea în fapt a unui „cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că
aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l
promoveze.
În domeniul economiei şi comerţului au luat fiinţă următoarele organizaţii integraţioniste:
 Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) a fost creată la 16 aprilie
1948 în scopul gestionării „Planului Marshall”, prezentat de secretarul de stat american încă în iunie 1947.
„Planul Marshall” pornea de la aprecierea că europenii aveau nevoie imediat de un ajutor dinafară şi
că se cuvenea ca Statele Unite să acorde acest ajutor gratuit. Dar, ajutorul urma să nu constea în bunuri de
consum sau articole de lux, ci în echipamente industriale şi capital pentru refacerea şi modernizarea
economiei ţărilor europene. „Planul Marshall” s-a concretizat în „Legea privind Reconstrucţia Europei”,
adoptată de Congresul american la începutul anului 1948 şi care prevedea un fond de 4 milioane dolari,
ca ajutor.
În scopul gestionării acestui ajutor, s-a creat Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană
(formată din 17 state vest-europene), cu sediul la Paris. Spania a fost provizoriu exclusă din cauza
regimului franchist, iar ţările est-europene, aflate sub dominaţia sovietică, au refuzat ajutorul oferit.
Uniunea Sovietică a văzut în „Planul Marshall” o încercare a americanilor de a crea un bloc antisovietic.
Acest fapt a determinat Uniunea Sovietică să exercite presiuni asupra ţărilor din Europa Răsăriteană,
acestea fiind obligate să-l refuze.
OCEE a fost o structură inter-guvernamentală cu două misiuni importante:
a) Să organizeze distribuirea ajutorului american, destinat ţărilor membre, în vederea reconstrucţiei
şi revigorării economiilor vest-europene;
b) Să coordoneze politicile economice ale statelor membre şi să adopte măsuri în vederea reducerii
tarifelor vamale şi liberalizării schimburilor comerciale, precum şi a garantării stabilităţii financiare prin
stabilizarea monedelor şi echilibrarea finanţelor.
Deşi trebuia să-şi înceteze activitatea în 1952, odată cu încheierea funcţionării Planului Marshall,
OCEE a funcţionat până în 1961, când odată cu redresarea economică a Europei a cedat locul unui alt
organism - OCDE.
 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a depăşit cadrul strict
european al OCEE întrucât reuneşte ţări industrializate cu economie de piaţă din Europa, America de Nord
şi Asia-Pacific. Obiectivul OCDE îl reprezintă expansiunea continuă şi sănătoasă a economiei statelor
membre, creşterea nivelului de trai şi dezvoltarea comerţului internaţional prin formularea de reglementări
comune. De asemenea, OCDE asigură coordonarea asistenţei economice a ţărilor membre către ţările în
curs de dezvoltare. La începutul anilor ’90 OCDE a sprijinit tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est
către economia de piaţă. Sediul OCDE se află la Paris.
Şi în Europa Răsăriteană s-au conturat organizaţii integraţioniste.
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), creat în 1949, ca reacţie la „planul Marshall”,
acceptat de ţările vest-europene şi respins de ţările blocului sovietic. A funcţionat efectiv doar din 1959.
Sediul a fost la Moscova. În afara ţărilor socialiste din Europa (mai puţin Albania), CAER a mai cuprins
Cuba, Mongolia, RPD Coreeană, Laos şi Vietnam. Inegalitatea evidentă între nivelurile de dezvoltare
economică a membrilor (a se vedea Cehoslovacia – Mongolia, de exemplu) fundamentarea relaţiilor
economice pe ideologie, şi nu pe regulile pieţei, precum şi prezenţa, între membri, a unui colos reprezentat
de URSS, pe care l-a folosit pentru propria reconstrucţie, au făcut ca acest organism să nu fie eficient pe
măsura obiectivului propus. Integrarea economică socialistă a fost un eşec, România opunându-se, în mod
constant, unui asemenea proiect.

28
 Fig. 2.1. Drapelul CAER-ului
CAER s-a autodizolvat pe 28 iunie 1991, după prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală
şi de Est, cu puţin timp înainte de destrămarea Uniunii Sovietice.
Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost înfiinţată la 8 decembrie 1991, de către liderii
Republicii Belarus, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, care au semnat Acordul privind înfiinţarea acesteia. Două
săptămâni mai târziu, pe 21 decembrie 1991 la Alma-Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu excepţia
statelor baltice şi a Georgiei, care a devenit membru al CSI în 1993) au semnat Protocolul la Acord în care
au subliniat că Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan,
Republica Kyrgyzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan şi
Ucraina, pe bază de drepturi egale, înfiinţează CSI.
Printre Obiectivele Comunităţii sunt următoarele:
 cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural şi de altă natură;
 dezvoltarea globală şi echilibrată în domeniul economic şi social a statelor membre în cadrul unui
spaţiu economic comun, cooperarea între state şi integrare;
 asigurarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu principiile general
recunoscute, normele dreptului internaţional și a documentelor OSCE;
 cooperarea între statele membre pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, punerea în
aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înarmărilor şi a cheltuielilor în domeniul militar, de
eliminare a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, realizarea dezarmării generale
şi complete;
 asistenţa pentru cetăţenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor şi circulaţia
în cadrul Comunităţii;
 asistenţa juridică reciprocă şi cooperarea în alte domenii ale relaţiilor juridice;
 soluţionarea paşnică a diferendelor şi conflictelor între naţiunile Comunităţii.

Fig. 2.2. Drapelul Comunităţii Statelor Independente

Structura organizatorică a CSI:
Consiliul şefilor de stat analizează proiectele documentelor importante.
Consiliul şefilor de guvern (CSG) coordonează cooperarea puterii executive în domeniul economic,
social şi în alte sfere ale intereselor comune; discută problemele critice ale colaborării economice,
umanitare, sociale, militare între statele participante; se adoptă proiectele documentelor importante.
Consiliul de Miniştri ai Afacerilor Externe (CMAE) reprezintă principalul organ executiv, care
asigură cooperarea în domeniul politicii externe a statelor membre CSI în probleme de interes reciproc, în
perioada dintre reuniunile Consiliului şefilor de stat şi a Consiliului şefilor de guvern din Comunitate.
Consiliul Economic este principalul organ executiv, care asigură îndeplinirea condiţiilor acordurilor
adoptate în cadrul CSI de către Consiliul şefilor de state CSI şi Consiliul şefilor de guvern cu privire la
formarea şi funcţionarea unei zone de liber schimb şi alte probleme ale cooperării socio-economice.
Consiliul Economic este format din adjuncţii şefilor de guvern din statele membre ale CSI.
Comisia pentru probleme economice este compusă din reprezentanții autorizați ai tuturor statelor
membre ale Comunităţii, cu excepția Azerbaidjanului, Turkmenistanului şi Uzbekistanului. Aceasta se
ocupă de completarea şi revizuirea documentelor de proiect pregătite de către Comitetul Executiv al CSI
şi organelor de natură socio-economică, precum şi armonizarea poziţiilor statelor membre.
29
 Consiliul Miniştrilor Apărării (CMA) constituie un organ al Consiliului şefilor de stat cu privire la
politica militară şi dezvoltarea militară a Comunităţii. Membrii CMA sunt miniştrii apărării din statele
membre CSI (cu excepţia Republicii Moldova, Turkmenistanului şi Ucrainei).
Consiliul comandanţilor trupelor de frontieră (CCTF) organ al Consiliului şefilor de stat cu privire
la coordonarea protecţiei frontierelor externe ale Comunităţii şi asigurarea unui mediu stabil pentru ei.
Membrii CCTF sunt comandanţii (şefii) trupelor de frontieră (sau alţi reprezentanţi autorizaţi) din statele
membre ale CSI, precum şi preşedintele Serviciului Coordonator al Consiliului Comandanţilor.
Curtea economică a fost creată pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care parvin din acordurile
și tratatele economice semnate între statele din CSI, prin rezolvarea disputelor care apar în procesul
relaţiilor economice. Este formată dintr-un număr egal de judecători de la fiecare stat semnatar al
Acordului privind Curtea Economică a CSI (iniţial – 8, la ora actuală – 5 membri, câte un judecător din
Belarus, Kazahstan, Kyrgyzstan, Federaţia Rusă şi Tadjikistan.
Adunarea Interparlamentară (AIP) desfăşoară consultări interparlamentare, discută problemele de
cooperare în cadrul Comunităţii, dezvoltă propuneri comune în sfera activităţii parlamentelor naţionale
AIP a CSI a fost fondată şi funcţionează pe baza Acordului privind Adunarea Interparlamentară a CSI din
27.03.1992 şi pe baza Convenţiei privind Adunarea Interparlamentară CSI din 26.05.1995. În activitatea
AIP a CSI participă parlamentele din Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova,
Federația Rusă, Tadjikistan şi Ucraina.
Consiliul Reprezentaţilor Permanenţi este organul permanent al CSI. Consiliul, în perioada dintre
reuniunile CSS, CSG, şi CMAE facilitează interacţiunea statelor în probleme de interes comun, discută şi
prezintă propuneri statelor membre cu privire la perspectivele de dezvoltare şi priorităţile CSI; elaborează
proiectele ordinii de zi ale CSS, CSG şi CMAE; în limitele competenţei sale, monitorizează îndeplinirea
hotărârilor organelor statutare supreme ale CSI. În Consiliu activează reprezentanţi din toate cele
unsprezece state ale Comunităţii.
Organul administrativ, executiv şi coordonator suprem al Comunităţii este Comitetul Executiv al
CSI, cu sediul la Minsk şi cu biroul Comitetului executiv la Moscova.
Opt ţări membre ale CSI, inclusiv Republica Moldova, au semnat pe 18 octombrie 2011, la Sankt-
Petersburg, acordul privind crearea Zonei de Liber Schimb.
Acordul presupune eliminarea taxelor vamale în cadrul Comunităţii. Premierul rus de atunci,
Vladimir Putin, declara că acesta nu contravine normelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Se aştepta
ca prevederile documentului semnat să intre în vigoare după 1 ianuarie 2012. Acordul nu a fost semnat de
Azerbaidjan, Uzbekistan şi Turkmenistan.
Dezavantajele acordului de liber schimb în CSI constau în faptul că Republica Moldova are încheiate
mai multe convenţii bilaterale de liber schimb cu ţări din CSI, ca, de exemplu, cu Ucraina, multe dintre
care însă fie nu funcţionează pe deplin, fie pot fi modificate foarte uşor în funcţie de interese de moment.
Orice ţară, în orice moment, prin măsuri netarifare, pot să blocheze comerţul. Acordul de liber schimb în
CSI ar oferi perspective clare de creştere a comerţului, pentru că ar deveni previzibile şi constante.
Până la criza financiară regională din 1998, aproximativ 68% din exporturile moldoveneşti erau
orientate spre piaţa estică. În următorii ani însă ponderea s-a diminuat la 50%, iar după embargoul rusesc
la vinurile moldoveneşti a coborât sub 40%.
Dezavantajele CSI-lui pentru Republica Moldova:
 Însăşi intrarea Republicii Moldova în CSI este o greşeală; dacă nu am fi fost în CSI am fi fost în
Europa, (susţin experţii);
 Comunitatea Statelor Independente este o organizaţie pe hârtie, care şi-a demonstrat o slabă
eficienţă în plan politic şi totala inconsistenţă în plan economic şi care continuă să fie o pârghie prin care
Federaţia Rusă controlează spaţiul postsovietic;
● CSI a moştenit de la defuncta URSS o zestre de neinvidiat, cum ar fi conflictele etnopolitice,
împărţirea fostei armate sovietice, repartizarea datoriilor economice ale Uniunii Sovietice etc.
GUAM este o iniţiativă regională din patru state, denumirea ei provine de la iniţialele statelor
fondatoare: Georgia, Ucraina, Republica Azerbaidjan şi Republica Moldova. Crearea forumului
consultativ a avut loc la 10 octombrie 1997, în Strasbourg, în timpul Summit-ului Consiliului Europei,
unde a fost adoptat Comunicatul Comun al întrevederii celor patru Preşedinţi. În acest document
30
Preşedinţii au remarcat necesitatea dezvoltării cooperării cvadrilaterale pentru întărirea stabilităţii şi
securităţii în Europa, bazându-se pe următoarele principii: respectarea suveranităţii; integritatea teritorială;
inviolabilitatea hotarelor statului; democraţiei; supremaţiei legii şi respectării drepturilor omului.
Comunicatul de la Strasbourg prevede în mod formal apropierea politică crescândă şi intensificarea
practică a cooperării între aceste state în mai multe domenii atât pe arena internaţională, cât şi în relaţiile
bilaterale.
La 24 aprilie 1999, în cadrul Întrunirii la nivel înalt a Consiliului Parteneriatului Euroatlantic la
Washington a avut loc întâlnirea Preşedinţilor statelor GUAM şi Uzbekistan. La întâlnirea Preşedinţilor
GUAM a fost aprobată Declaraţia de la Washington. Formatul forumului a fost schimbat, iar GUAM a
devenit GUUAM.
În anul 2002 Uzbekistanul a anunţat despre întreruperea participării sale în cadrul GUUAM, iar din
2005 a părăsit această organizaţie, organizaţia redenumindu-se GUAM.

Fig. 2.3. Sigla GUAM Fig. 2.4. Harta statelor GUUAM

Organul Suprem al GUAM este Reuniunea anuală a Preşedinţilor statelor membre GUAM.
Organul Executiv al GUAM îl reprezintă Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, care are loc de
regulă de două ori pe an;
Organul de Lucru GUAM este Comitetul Coordonatorilor Naţionali, în a cărui componenţa intră
Coordonatori Naţionali desemnaţi de către Miniştrii Afacerilor Externe, câte unul din partea fiecărui stat
membru.
Oficiul informaţional în oraşul Kiev (Ucraina) şi exercită funcţia secretariatului fiind totodată
Centrul Informaţional GUAM.
Coordonarea cooperării între statele GUAM la nivel ramural este exercitată de 8 Grupuri de Lucru
în următoarele domenii: energetică; transport; economie şi comerţ; informatică şi telecomunicaţii; cultură
şi educaţie; turism; lupta împotriva terorismului; crima organizată şi traficul de droguri.
GUAM cooperarează cu NATO. Această cooperare a început să se accelereze din decembrie 2002
printr-un program de dezvoltare a pieţei şi a controlului vamal în combaterea crimei organizate şi a
traficului de droguri. În mai 2003, este adoptat un proiect între aceste două părţi. Ca rezultat, SUA a
acordat 46 milioane de dolari în susţinirea de bază a proiectului. Unele din punctele forte ale lui au fost:
1. Antrenarea unităţilor mobile anti-teroriste în apărarea şi combaterea terorismului; 2. Dezvoltarea
centrelor de schimburi de informaţie desemnate cu scopul combaterii terorismului, crimei organizate şi a
traficului de droguri; 3. Crearea unei Adunari Parlamentare GUAM (în 2004).
De asemenea ţările care fac parte din GUAM au o amplasare strategică în Bazinul Caspic şi Marea
Neagră, aceasta a fost o zonă de intens interes geopolitic în competiţia dintre Washington şi Moscova
(interes energetic, transporturilor). Aşadar, scopul prezent a SUA este de a menţine GUAM ca pe o
structura activă şi in funcţiune. Dintre statele GUAM, Ukraina este în vizorul principal de interes al SUA.
Autorităţile şi experţii din Rusia au avut de la bun început o atitudine negativă faţă de GUAM,
văzând în această organizaţie regională o ameninţare la interesele sale politice, economice şi de securitate
din spaţiul postsovietic. Tocmai de aceea Rusia a întreprins cele mai variate măsuri, soldate cu succes,
pentru a demonstra lipsa de viabilitate a GUAM din punct de vedere economic. Recenta implicare în
alegerile din Ucraina şi Republica Moldova a demonstrat că Rusia şi-a dorit foarte mult şi menţinerea
controlului politic în regiune prin metode foarte specifice. Totuşi, cea mai mare îngrijorare a trezit-o
eventuala creare a unui sistem de securitate colectivă în regiunea GUAM. Aceste suspiciuni au fost
alimentate de faptul că Ucraina şi RM nu au aderat vreodată la Acordul de Securitate Colectivă a CSI, iar
31
Georgia, Azerbaidjan şi Uzbekistan au părăsit această structură de securitate. Experţii ruşi sunt îngrijoraţi
de intenţiile declarate ale Ucrainei şi Georgiei de a deveni în perspectivă membri NATO.
2.4. Organizaţii integraţioniste de pe continentul african
Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60 ai secolului al XX-lea, de la cucerirea
independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele
comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei
de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii
minerale. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest
sens. Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice
regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53
de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, RD Congo chiar din patru, iar cele mai multe
din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, sunt insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese
izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea
schimburilor comerciale, au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent
în comerţul internaţional, fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.
Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care
jumătate au o importanţă relativ mai mare:
 AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,
 COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri;
 ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – Africane, cu 15 membri;
 ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,
 SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri;
 IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,
 CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri.
Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale:
 UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest-Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând ECOWAS;
 MRU – Mano River Union (Uniunea Statelor din bazinul râului Mano), cu 3 membri, aparţinând
ECOWAS;
 CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri, aparţinând ECCAS;
 CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri, aparţinând ECCAS;
 EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC;
 IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC;
 SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC (3 ţări), cât şi COMESA
(2 ţări).
Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu
nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, cum este UE sau NAFTA. Au secretariate
operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe,
declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în
protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor
mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică
eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a
guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice
regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.
Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta
fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi
CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998.
Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor
regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într-o
foarte mare măsură de asistenţa străină.
Cea mai însemnată formaţiune integraţionstă de pe continentul african rămâne a fi COMESA, cu 20
de state membre, ce se întind pe 12,87 milioane km2 şi înglobează o populaţie de peste 406 milioane
locuitori. A fost stabilită pe 08 decembrie 1994 pentru a înlocui zona de comerţ preferenţial (PTA),
constituită în decembrie 1981.
32
 Fig. 2.5. Sigla organizaţiei COMESA
Obiectivele COMESA:
a) realizarea creşterii economice şi dezvoltarea durabilă a statelor membre prin promovarea
echilibrării producţiei sale şi a structurilor de comercializare;
b) promovarea de politici comune de dezvoltare în toate domeniile de activitate economică, precum
şi adoptarea în comun a politicilor macroeconomice,ridicând astfel nivelul de trai al popoarelor sale,
precum şi încurajarea unor relaţii mai strânse între statele sale membre;
c) atragerea investiţiilor străine, inclusiv promovarea în comun a cercetării şi a adaptării de ştiinţa şi
tehnologia pentru dezvoltare;
d) cooperarea în promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii între statele membre în vederea
consolidării dezvoltării economice în regiune;
e) cooperarea în consolidarea relaţiilor dintre COMESA şi restul lumii, precum şi adoptarea unor
poziţii comune în cadrul forurilor internaţionale.
În anul 2009 PIB-ul COMESA era estimat la o cotă de 448 miliarde dolari, în creştere faţă de anii
anteriori. În anul 2011 se prognoza o creştere a acestuia de până la 573,5 miliarde aşa cum arăta sursa
FMI.

Fig. 2.6. Principalele grupări integraţioniste pe continentul african

.

33
 Fig. 2.7. Piaţa comună a Africii de Sud-Est (COMESA – Common Market for Eastern and Southern Africa)
Economiile din cadrul COMESA sunt în stadii diferite ale dezvoltării. De exemplu, PIB-ul Egiptului
şi al Libiei a fost împreună mai mare decât PIB-ul combinat al celorlate 17 ţări rămase din cadrul regiunii,
şi anume 188 miliarde dolari respectiv 60,4 miliarde dolari, în raport cu PIB-ul combinat de 200 miliarde.
Rata inflaţiei în regiunea COMESA cunoaşte o evoltutie diferită de la stat la stat datorită faptului că
economiile africane ale regiunii se află în diferite stadii de dezvoltare economică. Însă, per ansamblu, faţă
de anul 2009, anii 2010 şi 2011 aduc o scădere a ratei inflaţiei în marea majoritate a statelor excepţie
făcând Libia şi Madagascar.
Cu toate aceste dificultăţi, integrarea, pe continentul african, nu este o bătălie pierdută. Cu multă
energie şi mult sprijin, se pot obţine rezultatele aşteptate. Realizări mai vizibile au fost obţinute în
domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi
considerabile.
Fluxul de investiţii străine către continentul african a crescut cu o medie anuală de 1,2% anual între
1994 şi 1999. Actualmente, investiţiile străine reprezintă cca. 2,8% din PIB-ul ECOWAS, 2% din cel al
COMESA, 1,9% din cel al UEMOA, 1,9% din PIB-ul CENSAD, 1,8% din cel al SADC, 1,4% IGAD, 1%
ECCAS şi 0,9% UMA. La nivelul întregii Africi, investiţiile străine reprezintă 1,5% din PIB. În aceeaşi
perioadă, SADC şi CENSAD au atras 21% din totalul investiţiilor străine, urmate de COMESA (16,4%),
ECOWAS (11,9%), UMA (5,4%), UEMOA (3,1%), IGAD (2,7%) şi ECCAS (1,9%). Se apreciază că
tendinţele pozitive înregistrate în evoluţia pieţei de capital vor conduce la creşterea investiţiilor pe
continentul african şi la întărirea relaţiilor cu investitorii străini, în condiţiile în care bursa de valori
funcţionează în toate grupările regionale.
Un alt domeniu sensibil al procesului de integrare pe continentul african îl constituie infrastructura
improprie. Lipsa infrastructurii fizice, a reţelei de transport, comunicaţii şi de energie constituie un
impediment serios în derularea relaţiilor dintre ţările africane. El se concretizează în lipsa de
competitivitate a produselor africane, ca urmare a costurilor de tranzacţionare ridicate.
Lipsa unor reţele transafricane crează piedici în calea liberalizării schimburilor, prin simplul fapt că
bunurile nu pot fi tranzacţionate fizic pe întregul continent african decât pe rute foarte ocolitoare.
În sprijinul rezolvării acestei probleme au fost iniţiate proiecte în Africa de Vest şi de Est, prin
mobilizarea de resurse pentru întocmirea studiilor de prefezabilitate. SADC a creat coridoare comerciale
şi a dezvoltat numeroase iniţiative privind transporturile, iniţiative ce pot fi preluate şi de alte grupări
regionale.

34
 Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura
soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a
infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc
situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi
angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.
2.5. Organizaţii integraţioniste de pe continentul american
În America de Nord în ianuarie 1989, a intrat în vigoare acordul americano-canadian despre
comerţul liber. Ca rezultat a fost formată zona liberului schimb care cuprindea un volum al comerţului
bilateral în valoare de circa 200 miliarde dolari anual. În decursul a 10 ani urmau să fie lichidate toate
restricţiile de ordin tarifar şi netarifar, rămase între SUA şi Canada, începând de la publicitate şi terminând
cu telefonia şi comerţul cu vin. Totodată, ambele părţi şi-au rezervat dreptul de a stabili propriile limite la
import din statele terţe.
În iunie 1991, la iniţiativa Mexicului s-au început tratativele acestei ţări cu SUA şi Canada, care s-
au încheiat prin semnarea, la 17 decembrie 1992, a Acordului de creare a Zonei Nord-Americane a
Liberului Schimb (NAFTA – după primele litere ale denumirii în engleză: North American Free Trade
Agreement). După ratificarea de către ţările participante, acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Principalele elemente ale acordului sunt:
1. Lichidarea tuturor taxelor vamale în comerţul reciproc către anul 2010;
2. Simplificarea etapizată a barierelor netarifare în comerţul reciproc cu mărfuri şi servicii;
3. Simplificarea regimului americano-canadian de investire a capitalului în Mexic;
4. Liberalizarea condiţiilor de activitate a băncilor SUA şi Canadei pe piaţa mexicană;
5. Crearea comisiei de arbitraj americano-canadiano-mexicană.
Realizarea acordurilor stabilite va duce la apariţia, la acel moment, a celui mai mare bloc comercial
din lume cu o populaţie de 378 milioane locuitori şi cu un PIB sumar de peste 85 trilioane dolari (1995).
Crearea NAFTA ar permite unirea puterii economice a SUA, a resurselor naturale din Canada şi a forţei
de muncă ieftine din Mexic pentru a putea concura cu succes cu Europa, Japonia şi Asia de Est şi Sud-est.
Pentru prima dată în lume blocul ar uni statele înalt dezvoltate şi o ţară în curs de dezvoltare.
Potrivit prevederilor NAFTA, taxele vamale urmau a fi eliminate în termen de 5 ani pentru
majoritatea produselor industriale, de 10 ani pentru servicii şi de 15 ani pentru o categorie de produse
denumite sensibile, inclusiv textile şi agricole.
Pe lângă desfiinţarea barierelor comerciale, Tratatul mai conţine o serie de angajamente în materie
de servicii de telecomunicaţii şi financiare, investiţii, proprietate intelectuală, agricultură etc., precum şi
norme comerciale de salvgardare, antidumping şi compensatorii. Fac excepţie de la liberalizare sectoarele
energetic şi cel petrochimic mexicane care, potrivit constituţiei, pot fi exploatate şi valorificate numai de
către proprii cetăţeni. Prin intrarea în vigoare a Tratatului, SUA şi Canada au desfiinţat barierele tarifare
la exporturile mexicane în proporţie de 84% şi, respectiv, 79%. Conform principiului asimetriei, prevăzut
în Tratat, Mexicul a desfiinţat barierele tarifare pentru 43% din importurile din SUA şi 41% pentru cele
provenite din Canada.
În 1996, taxele vamale au dispărut în comerţul reciproc cu maşini şi utilaje, calculatoare, mobilă,
hârtie, ţiţei pentru ca în 1998 să fie eliminate şi restul taxelor vamale de la o serie de produse considerate
mai sensibile ca, de exemplu, confecţii, medicamente, produse alimentare.
Canada şi Mexic sunt dependente de piaţa americană în proporţie de 75% pentru comerţul lor
exterior. Agricultura deţine o pondere de numai 1,7% în PIB-ul al SUA, faţă de 7% în Mexic. Nivelul
salariului mediu în Mexic reprezintă circa 10% din cel al SUA.
Structura instituţională a NAFTA
Cele şapte instituţii (conduse de reprezentanţi ai tuturor celor trei ţări membre) pe care se bazează
NAFTA sunt:
1. Comisia pentru Liberul Schimb (Free Trade Comission – FTC);
2. Comitetele NAFTA şi grupurile de lucru;
3. Secretariatul NAFTA;
4. Comisia pentru Cooperare în Domeniul Muncii;
5. Comisia pentru Cooperare în Domeniul Mediului Înconjurător (CEC);

35
 6. Banca Nord-Americană de Dezvoltare (NADB);
7. Comisia pentru cooperare cu statele vecine în domeniul mediului înconjurător (BECC).
Se analizează ideea formării zonei „atlantice” a liberului schimb ce ar uni NAFTA şi UE.
Integrarea în America Latină s-a făcut în mod distinct în două etape distincte: în anii 60 – 70 şi după
1985. Urmare a acţiunilor de integrare s-au constituit organizaţii integraţioniste ca:
● Asociaţia Liberului Schimb din America Latină (1960), prin Tratatul de la Montevideo;
● Asociaţia de Integrare în America Latină (ALADI), creată în 1980;
● Piaţa Comună din America Centrală, creată în 1960 prin Tratatul de la Managua;
● Pactul Andin, creat prin Acordul de la Cartagena în 1969;
● Comunitatea Caraibelor (CARICOM), creată în 1973 prin semnarea Tratatului de la Chaguaramas.
În aprilie 1998, la Santiago (Chile), 34 de state ale emisferei de Vest au aprobat planul creării către
anul 2005 a zonei americane a liberului schimb (FTTA) de la Alaska până la Ţara de Foc.
LAFTA (Latin American Free Trade Association) – Asociaţia Latino-Americană a Liberului
Schimb a fost creată în 1960 prin semnarea Tratatului de la Montevideo de către Argentina, Brazilia, Chile,
Mexic, Paraguay, Peru şi Uruguay. LAFTA a intrat în vigoare la 2 ianuarie 1962. Asociaţia de comerţ
avea drept scop principal de a elimina toate taxele şi restricţiile comerciale într-o perioadă de 12 ani. Până
la sfârşitul anului 1960, LAFTA avea o populaţie de 220 milioane locuitori şi a produs bunuri şi servicii
în valoare de aproximativ 90 miliarde dolari în fiecare an.
Scopul LAFTA era crearea unei zone de liber schimb în America Latină. Aceasta ar fi trebuit să
încurajeze schimburile comerciale reciproce regionale între statele membre, precum şi cu SUA şi Uniunea
Europeană. Acordul LAFTA are limitări importante: ea se referă doar la bunuri, nu şi la servicii şi nu
include o coordonare a politicilor. Comparativ, spre exemplu, cu Uniunea Europeană, integrarea
economică şi politică este foarte limitată.
Pentru a-şi atinge obiectivele propuse, LAFTA prevede următoarele instituţii:
 Consiliul de Miniştri de Externe
 Conferinţă a tuturor statelor participante
 Consiliul Permanent.
În 1970 LAFTA s-a extins pentru a include alte 4 naţiuni latino-americane care au fost Bolivia,
Columbia, Ecuador şi Venezuela, constând acum din 11 state membre.
În 1980 LAFTA este reorganizată în ALADI (Latin American Integration Association).
Deşi LAFTA a avut multe rezultate constructive, cum ar fi utilizarea capacităţilor de producţie
raportate la nevoile de aprovizionare regionale, atragerea noilor investiţii, specializarea regională,
asociaţia a adus, de asemenea, şi probleme atât naţiunilor în parte, cât şi Americii Latine în ansamblul său.
Printre problemele cu care se confruntau ţările individuale este şi modul în care acestea erau grupate în
dependenţă de punctele lor economice, formându-se astfel 3 grupuri mari de ţări cu nivele de dezvoltare
economică diferite.
ALADI promovează crearea unui spaţiu de preferinţe economice în regiune, care vizează o piaţă
comună latino-americană, prin intermediul a trei mecanisme:
 Tarife preferenţiale regionale, acordate produselor originare din ţările membre, pe baza tarifelor în
vigoare pentru ţările terţe;
 Acord regional în ceea ce priveşte domeniul de aplicare, în rândul ţărilor membre;
 Acorduri parţiale în domeniul de aplicare între 2 sau mai multe ţări din zonă.
Organizaţia MERCOSUR (în spaniolă Mercado Común del Sur, în portugheză Mercado Comum
do Sul, în guarani Ñemby Ñemuah, în română Piaţa comună a sudului).

Fig. 2.8. Drapelul MERCOSUR (inscripţiile în spaniolă şi portugheză, în 2 din cele 3 limbi oficiale)
La începutul anilor 1990, America Latină a înregistrat progrese importante pe calea integrării
economice, odată cu negocierea şi punerea în practică a unor noi acorduri multilaterale de mari proporţii,
cum ar fi: Tratatul de constituire a Pieţei Comune a Sudului (Mercosur), Acordul de Liber Schimb Nord–
American (NAFTA), constituirea Grupului celor Trei (Columbia, Mexic şi Venezuela).
36
 Piaţa Comună a Americii de Sud constituie al patrulea spaţiu comercial al lumii, după Europa,
America de Nord şi Asia de Sud-Est, şi reprezintă o piaţă potenţială de aproximativ 275,5 milioane de
consumatori. Ea a fost creată la 26 martie 1991, prin Tratatul de la Asuncion, între Brazilia, Argentina
(între aceste ţări exista încă din 1985 un acord bilateral), Paraguay şi Uruguay. Deviza organizaţiei este:
„Nordul Nostru este Sudul”.

Fig. 2.9. Harta blocurilor comerciale din America de Sud

Mercosur ocupă o suprafaţă de circa 12,78 mil. km2 (fiind compusă din 5 state membre, 5 state
asociate şi 2 state observatori) şi deţine 76% din PIB-ul Americii de Sud, 67% din producţia industrială şi
din comerţul intern, 25% din comerţul mondial, 62% din totalul populaţiei Americii de Sud, 59% din
suprafaţa totală.

Fig. 2.10. Evoluţia PIB-ului statelor Mercosur 1990-2010

Una din caracteristicile definitorii ale unui bloc comercial este faptul că barierele sale interne sunt
mai reduse comparativ cu cele externe; poziţia lui în cadrul negocierilor cu partenerii externi depinde de
capacitatea sa de a acorda sau retrage unele beneficii (avantaje), de care propriii membri se bucură de
drept, aceştia fiind:
 Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador şi Peru au statut de membri asociaţi.
 La 9 decembrie 2005, Venezuela a fost primită în MERCOSUR ca membru cu drepturi depline.
 La 30 decembrie 2005, Bolivia a fost invitată să devină membru cu drepturi depline.

37
 Fig. 2.11. Harta MERCOSUR la 31 iulie 2012
Obiectivele declarate ale MERCOSUR sunt:
 libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie;
 instituirea unui tarif extern comun (TEC);
 coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale;
 armonizarea legislaţiei ţărilor membre.
Structura instituţională a MERCOSUR cuprinde următoarele organe de conducere:
1. Consiliul Pieţei Comune (CCM);
2. Grupul Pieţei Comune (CMG);
3. Comisia de Comerţ a Mercosur (MTC);
4. Comisia Parlamentară Comună (JPC);
5. Forumul Social-Economic Consultativ (ESCF);
6. Secretariatul Administrativ al Mercosur (MAS).
În articolul al 9-lea al Tratatului de la Asuncion este prevăzut că activitatea MERCOSUR va fi
coordonată de două organisme: Consiliul Pieţei Comune şi Grupul Pieţei Comune. Prima instituţie
constituie cel mai important organ politic al grupării şi este responsabil de aprobarea deciziilor pentru
îndeplinirea obiectivelor înscrise în Tratat şi de conducerea/coordonarea politică a MERCOSUR. Al doilea
organism este instituţia executivă şi are, în principal, următoarele atribuţii:
 de a realiza recomandări pentru implementarea şi executarea conţinutului Tratatului;
 de a coordona activitatea subgrupurilor de lucru;
 de a face propuneri pentru aplicarea programului de liberalizare a comerţului, care constă într-un
sistem gradual de eliminare a restricţiilor sau a măsurilor echivalente, fiind stabilite prin negocieri laborioase,
produs cu produs.
După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber, ţările
semnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri, cât şi în
realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi zahăr).
Alături de Uniunea Europeană, MERCOSUR constituie una din cele două uniuni vamale regionale ale
lumii. Crearea sa, deşi iniţial părea pur formală, a devenit treptat o realitate. Numai în perioada 1990-2000
comerţul intra-MERCOUR a crescut cu peste 300%. MERCOSUR este până în prezent primul bloc comercial
al lumii a treia care a cunoscut succesul.

Fig. 2.12. Media PIB-ului la locuitor în America de Sud în perioada 2002-2011

38
 În ciuda dezvoltării sale viguroase în domeniul comercial, MERCOSUR este departe de a cunoaşte
o dezvoltare la fel de rapidă în sectorul social. Drepturile sociale şi politice nu figurează în tratatele
constitutive ale grupării decât în mod sporadic.
Mercosur dobândeşte o dimensiune politică tot mai accentuată, care stimulează integrarea regională
şi voinţa liderilor de a interconecta creşterea, justiţia socială şi demnitatea umană. Mercosur a înregistrat
progrese semnificative, în pofida unei integrări economice incomplete, a litigiilor comerciale şi a
disparităţilor dintre statele membre. Regiunea devine tot mai importantă pe plan internaţional prin
asocierea cu alte ţări din America de Sud. Obiectivul este ca de acum înainte regiunea şi membrii acesteia
să devină protagonişti mondiali de primă importanţă.
2.6. Organizaţii integraţioniste de pe continentul asiatic
Asia de Est a păşit pe calea proceselor integraţioniste mult mai târziu decât alte regiuni ale lumii
(exceptând ASEAN, creată în a doua jumătate a anilor ’60). Acest proces s-a activat la hotarul anilor 1990-
2000. Conform datelor Băncii Asiatice de Dezvoltare, numărul organizaţiilor integraţioniste a crescut de
la 3 în anul 2000 până la 54 în 2007, din care 40 de organizaţii funcţionează real şi încă 78 de acorduri se
află la etapa de tratative. Dacă am calcula numărul de formaţiuni integraţioniste raportate la un stat, acest
indicator de densitate a formaţiunilor integraţioniste constituie 3,4 în Asia, pe când în America – 2,2. Cele
mai active state în crearea de organizaţii integraţioniste din regiune sunt: Singapore (18 acorduri), Japonia
(11) şi China (10).

Fig. 2.13. Drapelul statelor membre ASEAN Fig. 2.14. Stema organizaţiei ASEAN
ASEAN – (Association of Southeast Asian Nations) Asociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei este
cea mai importantă şi mai activă formă de integrare de pe continentul asiatic. Este o organizaţie geo-
politică şi economică formată din 10 ţări ale Asiei de Sud. ASEAN a fost formată pe 8 august 1967 prin
Declaraţia de la Bangkok, semnată de 5 ţări: Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore şi Thailanda. Părinţii
fondatori ai asociaţiei sunt consideraţi cei 5 miniştri de externe ce au semnat Declaraţia. Unul din motivele
fondării acestei organizaţii a fost dorinţa membrilor de elită de a concentra în mâinile lor construirea
naţiunii. Teama comună faţă de comunism, neîncrederea în puterile externe din anii 1960, precum şi
dorinţa pentru o dezvoltare economică au fost alţi factori ce au impus apariţia Asociaţiei naţiunilor din
sud-estul Asiei.
ASEAN acoperă o suprafaţă de 4 460 000 km ², ceea ce reprezintă 3% din suprafața totală a
Pământului, şi are o populaţie de aproximativ 600 de milioane de oameni, ceea ce reprezintă 8,8% din
populaţia lumii.

Fig. 2.15. Harta statelor membre ASEAN

39
 Obiectivele ASEAN:
 Accelerarea creşterii economice, a progresului social;
 Dezvoltarea culturală a membrilor ei;
 Protecţia păcii şi menţinerea stabilităţii în regiune;
 Oferirea de oportunităţi pentru statele membre;
 Discutarea şi rezolvarea pe cale paşnică a divergenţelor.
Blocul se extinde pe data de 8 ianuarie 1984, când Brunei Darussalam a devenit al şaselea membru, la
abia o săptămână după ce îşi proclamase independenţa. La 28 iulie 1995 Vietnam devine al şaptelea membru
al organizaţiei. Laos şi Birmania s-au alăturat doi ani mai târziu, pe 23 iulie 1997. Cambodgia se alipeşte doar
în urma stabilizării situaţiei politice din ţară, pe data de 30 aprilie 1999.
Principiile fundamentale ale ASEAN sunt:
 Respectul reciproc pentru independenţa, suveranitatea, egalitatea, integritatea naţională, a identităţii
naţionale, precum şi a tuturor naţiunilor;
 Dreptul fiecărui stat să conducă existenţa sa naţională, fără interferenţe din exterior, subversiune sau
constrângere;
 Neamestecul în afacerile interne;
 Soluţionarea litigiilor prin diferenţe sau în mod paşnic;
 Renunţarea la ameninţare sau folosirea forţei;
 Cooperarea eficientă.

Fig. 2.16. Diagrama diferitor parteneriate între statele asiatice

ASEAN are câteva structure specializate în promovarea inter-guvernamentalǎ în diferite domenii
cum ar fi: Centrul ASEAN de Planificare şi Dezvoltare în Agriculturǎ, Centrul ASEAN-EC Mangement,
Centrul ASEAN pentru Energie, Centrul ASEAN de Informare despre Cutremure, Fundaţia ASEAN,
Centru ASEAN Regional pentru Conservarea Biodiversitǎţii, Centrul ASEAN de Dezvoltare a Tineretului
din Zona Ruralǎ, Centrul ASEAN de Meteorologie, Centrul ASEAN de Tehnologii de Prelucrare a
Lemnului, Centrul de Informare Turisticǎ ASEAN şi Reţeaua de Universitǎţi ASEAN.
Motto-ul Asociaţiei Naţiunilor din Sud-Estul Asiei: „O opinie, o identitate, o comunitate”.
În regiunea Asia-Pacific, în noiembrie 1989, a avut loc prima conferinţă a miniştrilor afacerilor
externe şi a comerţului statelor Acordului de Colaborare Economică Asia-Pacific (APEC).

Fig. 2.17. Logo-ul Cooperării Economice Asia-Pacific

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC) este un forum al unui grup format din 21 de ţări care
au ieşire la Oceanul Pacific, reprezintă aproximativ 60% din economia mondială, şi care poartă discuţii pe
tema economiei regionale, cooperării, comerţului şi investiţiilor (Banca Mondială). Activităţile includ
întâlniri ale ministerelor ţărilor membre, pe tot parcursul unui an şi sunt coordonate de Secretariatul APEC.
Forumul asiatic reprezintă 41% din populaţia lumii, 54% din producţia economică mondială şi 44% din
comerţul global.
Iniţial în această organizaţie intraseră 12 state (SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia,
Republica Coreea şi ţările ASEAN (Singapore, Malaiezia, Tailanda, Filipine, Indonezia şi Brunei), în 1991
au fost primite RP Chineză, Hong Kong şi Taiwan, în 1993 – Mexic şi Papua Noua Guinee, în 1994 –
40
Chile, în 1998 – Federaţia Rusă, Peru şi Vietnam. Secretariatul APEC se află în Singapore. Spre deosebire
de NAFTA şi UE, această grupare internaţională prezintă mai mult o grupare amorfă, multistratificată.
Formal APEC are statut consultativ, însă de fapt, în organele lui de lucru se elaborează norme interne de
comerţ, pentru activitatea investiţională şi financiară, au loc întruniri sectoriale ale miniştrilor de resort şi
ale experţilor pe chestiuni de colaborare într-un domeniu sau altul. Toate deciziile se aprobă pe bază de
consens. Pentru APEC este caracteristică o orientare mai labilă spre forme de cooperare, când fiecare din
participanţi îşi asumă obligaţiunea de a asigura acea latură a integrării unde ea dispune de cele mai mari
posibilităţi şi coordonează activitatea „domeniului său”. Concepţia APEC este orientată spre stimularea
prioritară a sectorului privat la nivel de firme. În noiembrie 1994, la întrunirea liderilor APEC la Bogor
(Indonezia), a fost pusă sarcina de a asigura comerţul liber şi deschis şi a investiţiilor pentru statele înalt
dezvoltate ale APEC nu mai târziu de anul 2010, iar pentru statele în curs de dezvoltare până în 2020.
Organizaţia conduce întâlnirile liderilor economici APEC, un summit anual la care participă şefi de
guverne ai tuturor membrilor APEC, cu excepţia China Taipei, care este reprezentată de un oficial de rang
ministerial. Locul în care are loc summitul se schimbă prin rotaţie între economiile membre şi există o
tradiţie care implică purtarea de către liderii participanţi a unor costume naţionale ale ţării gazdă. Cel mai
recent summit APEC a avut loc la Bali (Indonezia), pe 5-7 octombrie 2013.

Fig. 2.18. Harta APEC

Obiectivele activităţii forului au fost stabilite prin Declaraţia de la Seoul, în 1991:

1) Contribuţia la dezvoltarea economică a statelor;
2) Întărirea sistemului comerţului multilateral, ţinând cont de înalta interdependenţă economică a statelor
participante;
3) Promovarea liberalizării comerciale şi investiţionale.
Pentru prima dată ideea creării comunităţii asiatice a fost enunţată în 1993, la primul summit de la Sietle
(SUA). Peste un an, în 1994, la summitul de la Bugor din Indonezia, statele APEC au luat decizia de creare a
unei zone libere a comerţului şi circulaţiei capitalului către anii 2010-2020. La evaluarea eficacităţii realizării
ideii trebuie să se ţină cont de principiile de activitate a APEC. Acestea prevăd nediscriminarea, transparenţa,
colaborarea, flexibilitatea, corespunderea normelor OMC, independenţa, standsteel, comparabilitate,
atotcuprindere, început sincronic, proces continuu, termene diferenţiate de realizare a măsurilor de liberalizare.
La summitul filipinez din 1996 a fost adoptată Programa de acţiuni de la Manila, ca un pachet complex
de măsuri ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi atinse scopurile strategice de creare a Comunităţii Economice
Asia-Pacific. Ea cuprindea trei secţiuni: 1) planuri individuale de acţiuni, 2) planul de acţiuni colective ale
APEC, 3) dezvoltarea cooperării economice şi tehnice.
Planul individual de acţiuni prevedea măsuri de liberalizare a comerţului şi investiţiilor în 16 domenii,
în special taxele vamale, barierele netarifare, serviciile, investiţiile, politica concurenţială, achiziţiile
guvernamentale, reglarea disensiunilor, migrarea antreprenorilor, standardele naţionale.
Din analiza planurilor individuale de acţiuni rezultă că măsurile fixate sunt un ansamblu de angajamente
în faţa OMC, în comparaţie cu grupările integraţioniste subregionale şi a programelor naţionale de liberalizare,
adică măsuri de liberalizare înfăptuite la trei nivele – naţional, regional şi internaţional. În final, măsurile
elaborate şi implementate nu sunt dictate de participarea nemijlocită a statului în APEC, care de fapt este doar
un forum de discuţii în procesul liberalizării comerţului. În ultimii ani, statelor-membre au început să se
prezinte rapoarte anuale despre îndeplinirea planurilor, ceea ce constituie un stimul pentru realizarea lor.
Planul de acţiuni colective cuprinde direcţiile de liberalizare comercială şi investiţională, contribuirea la
formarea unui climat antreprenorial mai favorabil, mult mai transparent, simplificat şi cu costuri mai mici pe
baza corectărilor anuale a direcţiilor de dezvoltare, făcute în urma monitorizării părerilor statelor participante.
41
Printre măsurile deja realizate pot fi evidenţiate: simplificarea şi armonizarea procedurilor de devamare;
armonizarea nomenclatorului vamal, elaborarea unei baze computerizate privind taxele vamale; reducerea
formalităţilor administrative în calea migraţiei antreprenorilor pe baza introducerii documentului migraţional
unic. Locul în care are loc summitul se schimbă prin rotaţie între economiile membre şi există o tradiţie care
implică purtarea de către liderii participanţi a unor costume naţionale ale ţării gazdă.

Fig. 2.19. Poze de la summit-urile APEC

Ţinand cont de creşterea economică susţinută a regiunii şi de accelerarea spontană a schimburilor
economice, orizontul anului 2020 este reţinut în declaraţia comună a ţărilor membre APEC ca termen limită
pentru realizarea liberalizării totale a schimburilor economice, care urma să se desfăşoare în trepte:
 Pentru anul 2010 se prevedea deschiderea totală a pieţelor pentru ţările industriale avansate: SUA,
Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Japonia, Mexic, Chile, Singapore şi Hong-Kong.
 În cea de-a doua etapă, anul 2015, noile ţări industrializate vor ajunge la liberalizarea totală a
schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia, Taiwan, Brunei etc.
 În anul 2020 se preconizează liberalizarea intregii regiuni.
Dincolo de dificultăţile conjuncturale ale uneia sau altei ţări, regiunea Asia-Pacific a cunoscut, timp de
peste 30 de ani, o dezvoltare economică de excepţie, care a determinat mutaţii spectaculoase în structura
echilibrelor şi fluxurilor comerciale zonale, având un impact semnificativ la nivel mondial. Cu trei state
„gigant” (Japonia, una din cele mai dezvoltate naţiuni din punct de vedere economic, cu o economie mai
puternică decât cea a tuturor statelor istorice din Europa; SUA – cel mai mare donator financiar al ţărilor în
curs de dezvoltare şi China – ţara care înregistrează în prezent unul din cele mai ridicate ritmuri de creştere
economică din lume), APEC tinde să devină, în următorii ani, un principal pol economic, politic şi geo-
strategic în care fiecare entitate îşi va găsi soluţionarea propriilor probleme.

Fig. 2.20. Cooperarea internaţională (pe domenii) cu alte grupări internaţionale

a statelor membre APEC
42
 Noua putere economică a lumii, considerată de unii economişti deja „superputere”, denumită deocamdată
„Marea Chină”, are şanse considerabile să controleze treptat „jocul” în zonă şi să îşi afirme interesele la nivel
global. Cei trei „dragoni asiatici” în care predomină populaţia chineză – Hong-Kong, Singapore şi Taiwan –
au reuşit, impreună, să eclipseze Japonia, cel mai important investitor, ani la rând, pentru Asia-Pacific.
Adăugând la aceasta şi afacerile controlate de chinezi în ţările regiunii în care ei constituie o minoritate (de
exemplu, în Indonezia 35%, în Thailanda 10%), puterea economică a acestei etnii devine şi mai importantă.
Dacă se adună importurile şi exporturile Chinei, Hong-Kongului şi Taiwanului, „Marea Chină” devine a treia
putere comercială a lumii, după SUA şi Germania, dar înaintea Japoniei.

LIGA STATELOR ARABE (Liga Arabă)

Fig. 2.21. Drapelul Ligii Statelor Arabe Fig. 2.22. Emblema Ligii Statelor Arabe
Istoria contemporană mărturiseşte că la baza proceselor integraţioniste în lumea musulmană stau
preponderent motive politice, şi nu economice. Specialiştii menţionează că macroregiunea Africii de Nord,
Orientului Apropiat şi Mijlociu se atribuie la regiunile cele mai puţin integrate, iar zonele de atracţie
reciprocă, care apar în cadrul acestei regiuni, nu întotdeauna corespund cu subregionalizarea firească a
economiilor naţionale.
Prima încercare serioasă de integrare economică în Orientul musulman în perioada contemporană a
fost făcută în cadrul Ligii Statelor Arabe (LSA), creată în 1945. La acel moment, în lumea arabă nu erau
atâtea state independente, de aceea acordul de formare a LSA a fost semnat la 22 martie 1945 la Cairo de
către doar reprezentanţii a 7 ţări: Egipt, Irak, Liban, Arabia Saudită, Siria, Transiordania şi Yemen. Toate
statele fondatoare ale LSA, la acel moment, erau într-o măsură mai mare sau mai mică dependente de
marile state din Vest. Cu timpul au devenit membri ai LSA toate statele arabe şi Somali. Printre principalii
factori integraţionişti, pentru statele LSA pot fi menţionaţi: proximitatea geografică, trecutul istoric, religia
islamică şi provenienţa etnică comună.
Liga Statelor Arabe este o organizaţie creată pentru a strânge relaţiile dintre acestea, a coordona
activitatea politică cu scopul de a realiza o colaborare, de a le proteja independenţa şi suveranitatea şi de
a veghea asupra problemelor şi intereselor statelor arabe.
Organele componente ale Ligii Arabe sunt: Consiliul; Secretariatul; Comitetul politic; Comitetul
militar; Comitetul financiar-economic; Comitetul cultural; Comitetul economic-superior.
Consiliul Ligii Arabe, cu sediul în Sudan, este principala institutie a Ligii, şi a fost create de articolul
3 din Charta Ligii Arabe. În cadrul acestui consiliul statele membre sunt reprezentate de şefii statului, şefii
guvernului şi ministrii de externe reprezentanţii sau delegaţii permanenti ai acestora. Preşedinţia
Consiliului este rotativă, secretarul general fiind ales cu o majoritate de 2/3.

Fig. 2.23. Şedinţă a Consiliului Ligii Arabe

Consiliul este conceput ca organ de analiză a tuturor problemelor Ligii, şi în general, a chestiunilor
de interes major pentru ţările arabe, luând decizii cu privire la modul de soluţionare a lor. În acelaşi timp,
Consiliul are sarcina de a stabilii modalitatile prin care Liga va colabora cu organizaţiile internaţionale

43
pentru a asigura pacea şi securitatea. În atribuţiile Consiliului intră şi problemele economice, culturale,
legislative, de sănătate, de comunicare şi sociale.
Consiliul Social Economic al Ligii Arabe este instituţia ce coordonează integrarea economică a Ligii
Arabe. În 1957 a fost creat Consiliul Unităţii Economice (CUE), iar în 1981 a adoptat Acordul de Facilitare
și Dezvoltare a Comerțului Statelor Arabe, urmat de crearea Zonei Comertului Liber (Greater Arab Free
Trade Area GAFTA).
Consiliul supervizează CUE, GAFTA şi Fondul Arab pentru Economie şi Dezvoltare Socială pe un
principiu al subsidiarităţii.
La scurt timp după crearea LSA, a devenit clar că statele membre ale organizaţiei sunt cointeresate
mai mult de cooperarea politică şi militară decât de cea economică. De exemplu, în Acordul privind
apărarea comună şi colaborarea economică din anul 1950 se vorbea preponderent despre conlucrarea
militară, şi nu a comerţului reciproc. Motivul principal ce a servit pentru încheierea acestui acord a fost
războiul arabo-israelian între Egipt, Irak, Liban, Siria şi Transiordania pe de o parte, şi Israel pe de altă
parte.
În conformitate cu Acordul privind apărarea comună şi colaborarea economică din anul 1953 a fost
creat Consiliul Economic Arab (CEA), care din anul 1959 a devenit organ autonom al LSA. Un moment
important constă în faptul că membri ai CEA puteau deveni nu doar statele membre ale LSA. Eficacitatea
CEA însă era limitată, deoarece deciziile luate purtau doar un caracter recomandabil. În 1964 a intrat în
vigoare Acordul Unităţii Economice Arabe. Acest Acord, în esenţă, practic dubla CEA. Acordul prevedea
crearea condiţiilor pentru asigurarea mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor. La fel, era prevăzută unificarea
legislaţiei vamale, valutare, fiscale. În acei ani era foarte populară ideea unirii statelor arabe. Printre primii
paşi făcuţi spre aceasta era ideea creării Pieţii Comune Arabe (PCA). Acordul privind crearea PCA a fost
semnată la 13 august 1964 de către Republica Arabă Unită (Egipt), Iordania, Irak, Kuwait şi Siria. În 1977,
la PCA a aderat Libia, iar în 1980 – Mauritania.

Fig. 2.24. Harta Ligii Statelor Arabe Fig. 2.25. Harta Ligii Statelor Arabe
Scopurile PCA erau declararea asigurării liberei deplasări a populaţiei, mărfurilor şi capitalurilor;
libertatea practicării activităţii de antreprenoriat; liberalizarea comerţului interstatal, crearea zonei
economice libere. Este evident că aceste scopuri propuse erau prea revoluţionare şi ambiţioase ca să fie
transpuse în practică la acel moment.
Una din puţinele realizări ale LSA a constat în suprimarea tarifelor la exportul reciproc al mărfurilor.
În ansamblu însă, LSA nu şi-a îndeplinit misiunea asumată. Ponderea comerţului intraarab în LSA încâ
nu depăşeşte 5% din exportul total. Volumul neesenţial al schimburilor comerciale între ţările din regiune
se explică, în primul rând, prin nivelul scăzut de dezvoltare industrială, prin sistemele politice, şi
economice diferitele, prin potenţialul de export redus etc.
În pofida faptului că în Statutul LSA este subliniată necesitatea de colaborare a membrilor
organizaţiei pe diferite probleme economice, tot acolo se mai evidenţia şi de faptul că toate formele de
colaborare trebuie să fie aplicabile în aşa măsură, ca să fie compatibile cu politica naţională a statelor. Cu
alte cuvinte, interesele naţionale în Statut sunt puse mai presus decât interesele unităţii arabe.
Lipsa unei poziţii unice a politicii statelor LSA pe multe probleme a determinat îndepărtarea
economică a ţărilor arabe. De exemplu, după războiul de şase zile din 1967, în Ligă a avut loc o sciziune
pe problema soluţionării conflictului cu Israelul. În 1979 după semnarea Acordului de la Campe-Davids,
prezenţa Egiptului (a celui mai dezvoltat stat) în LSA a fost suspendată temporar.
44
 Divergenţele politice sunt principala cauză a destrămării majorităţii proiectelor de integrare
economică în lumea musulmană în ansamblu şi în ţările arabe în special. De exemplu, eforturile activităţii
Organizaţiei de Cooperare Regională pentru Dezvoltare au fost reduse la zero din cauza conflictului în
jurul Saharei de Vest, declanşat în 1975. Contradicţiile între Algeria şi Maroc din cauza statutului Saharei
de Vest au dus la reducerea ponderii comerţului intraregional către sfârşitul anilor ’70 la 1%. Odată cu
normalizarea situaţiei în jurul Saharei de Vest s-au stabilizat şi relaţiile între state. Reaprinderea
divergenţelor între Algeria şi Maroc în anii ’90 n-au permis dezvoltarea eficientă a potenţialului
organizaţiei.
După cum a arătat practica structurilor economice create până acum în lumea musulmană în baza
LSA şi în afara acesteia, acordurile bilaterale privind cooperarea economică au fost mult mai eficiente
decât colaborările multilaterale. Către începutul anilor ’80 activitatea tuturor organizaţiilor de cooperare
din lumea arabă era practic nulă.
Şi totuşi, în cadrul LSA continuă să activeze o serie de organizaţii economice: Consiliul Unităţii
Economice Arabe, Organizaţia Arabă de Dezvoltare Industrială, Fondul Arab de Dezvoltare Economică
şi Socială, Organizaţia Arabă de Asigurare a Siguranţei Investiţiilor de Capital, Fondul Valutar Arab,
Banca Arabă de Dezvoltare Economică a Ţărilor din Africa ş. a.

Fig. 2.26. Diagrama diferitor parteneriate între statele Ligii Arabe.

Actualmente Liga Arabă cuprinde 22 de tări şi teritorii ce întrunesc o populaţie de peste 300 de
milioane de locuitori, şi 4 state cu statut de observatori.
Liga Arabă este bogată în resurse, în special cu cantităţi enorme de petrol şi gaze naturale în anumite
state membre. O altă industrie care este în continuă creştere în Liga Arabă este cea de telecomunicaţii. În
mai puţin de un deceniu, companiile locale, cum ar fi Orascom şi Etisalat au reuşit să concureze la nivel
internaţional cu alţi magnaţi al acestui domeniu. Ea are, de asemenea, mari terenuri fertile în sudul
Sudanului, de obicei menţionat ca coşul alimentar al lumii arabe. Liga Arabă ca o organizaţie nu are nici
o forţă militară, cum ar fi ONU sau UE, dar la summit-ul 2007, liderii au decis să reactiveze comun
apărarea lor şi de a stabili o forţă de menţinere a păcii care a fost implementată în sudul Libanului, Darfur,
Irak, şi în alte puncte fierbinţi.
Liga Arabă este umplut cu crize critice şi conflicte, de la Irak la est la Ceuta în Occident. Multe
superputeri au mai multe interese în acesta vast regiune bogată. China, Europa şi SUA încearcă să-şi
extindă influenţa lor asupra ţărilor bogate de petrol. UE încearcă să oprească imigraţia ilegală a cetăţenilor
africani săraci care trec de la statele arabe, cum ar fi Libia, Maroc şi Tunisia. Rusia, cu relaţiile sale strânse
diplomatice cu statele arabe din perioada sovietică, încearcă să-şi recâştige puterea prin sprijinirea cauzelor
acestora, mai ales în Consiliul de Securitate. China a început, de asemenea, să ia un interes în rezervele bogate de
petrol, care va contribui la creşterea economică.
Nici crearea Organizaţiei Conferinţa Islamică (OIC) n-a contribuit la formarea în lumea musulmană a unei
poziţii politice unice, nemaivorbind de întărirea unei ideologii unice.
Cauza principală care a stat la baza creării OIC a fost incendierea moscheii „al-Axa” în 1969. Nu mai puţin a
determinat creşterea conștiinței musulmane şi înfrângerea suferită de Egipt, Iordania şi Siria în războiul de şase zile
cu Israelul.
În prezent Organizaţia Conferinţa Islamică este a doua, ca număr de state membre, după ONU. Membri ai
OIC sunt 57 state amplasate pe 4 continente. Colaborarea economică a fost în „capul mesei” din momentul creării
acesteia.

45
 Fig. 2.27. Acordurile comerciale din Orientul Apropiat
Sursa: Федорченко А. В., Экономическая интеграция на Ближнем Востоке: достижения или упущенные возможности?

46
 CAPITOLUL 3

APARIŢIA ŞI EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Motto: UE reprezintă un obiect politic neidentificat.

Jaques Delors (fost preşedinte al Comisiei Europene)
3.1. Ideea de unitate europeană în istorie
Etimologia cuvântului Europa este egeeană prehelenică (din familia lingvistică indoeuropeană)
provenind de la cuvântul „hirib” (apus), antonimul lui „asu” (Asia) care înseamnă răsărit. Astfel se poate
presupune că Europa desemna ţara de la apus (în raport cu continentul asiatic, faţă de care Europa pare o
mică peninsulă occidentală). În sens mitologic (din mitologia greacă), cuvântul Europa era asociat unei
simbolistici aparte. Ea sublinia originea asiatică şi proiectul unei noi lumi în acest spaţiu. Aceste idei au
fost personificate de două mituri paralele. Ambele dau numele de Europa unui personaj feminin, fie că
este vorba de o prinţesă feniciană, fie că se referă la una din fiicele mării.
Conform primei legende, la Tyr, în Fenicia (Libanul de astăzi), exista o prinţesă numită Europa, fiica
regelui Agenor. Într-o noapte, ea a avut următorul vis: două lumi (teritorii), care luaseră înfăţişarea a două
femei, respectiv „pământul Asiei” şi „pământul din faţă”, se certau în legătură cu prinţesa. Prima vroia să
o protejeze şi să o păstreze, cealaltă, inspirată de Zeus, vroia să o îmbarce pe o flotă şi să o ducă departe.
Intrigată, Europa s-a trezit şi, împreună cu suita sa, s-a dus la malul mării să culeagă flori. Acolo a apărut
un taur superb şi blând ca un animal domestic, care a convins-o să urce pe spatele său. Odată urcată,
prinţesa a fost îmbarcată pe un vas unde Zeus îşi arată adevărata înfăţişare. Dusă în Creta, Europa s-a unit
cu Zeus şi a dat naştere multor copii (între care şi legendarul rege Minos). Această legendă a fost preluată
de romani (Ovidiu în „Metamorfoze”) şi a devenit o temă de inspiraţie în pictură (Veronese, Iordaens) şi
poezie (Bocaccio, Cesare Ripa).

Fig. 3.1. Statuia Europei din faţa Consiliului Uniunii Europene

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi, de
asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Analiza istorică evidenţiază obstacole, care s-au
dovedit redutabile, în trecut, dar şi noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize pentru
realizarea unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.
O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul Europa nu desemnează o cantitate
constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este doar o peninsulă a Asiei, un promontoriu.
Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decât premiza istoriei sale. Aşadar Europa
este „o idee istorică”, cu diferite conotaţii de la o epocă la alta.
În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării europene. Aceasta deoarece
niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării se referă oamenii atunci când vorbesc de integrare.
Cel mai bun lucru, pe care istoricul îl poate face, este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii
care favorizează unitatea şi care sunt cei ce impulsionează diversitatea.
Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creaţie a noii gândiri europene, ci are rădăcini
adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi, ea a fost abordată din dorinţa de a identifica soluţii
pentru evitarea conflictelor dintre statele europene şi, respectiv, pentru o viaţă mai bună a populaţiei.
Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme,
confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de soluţionare
a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amfictionilor.

47
 În epoca romană, datorită pornirilor războinice de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii
neconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a conflictelor dintre ei şi popoarele considerate
barbare. „Pax romana” – aspiraţia Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominaţia
romană.

Fig. 3.2. Harta Imperiului Roman

La începutul istoriei europene, Europa exista doar în dimensiune geografică. Noţiunea de unitate a
Europei, în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă, a fost străină lumii antice. A existat o unitate la
nivelul structurii politice a Imperiului Roman şi la acela al civilizaţiei elenice comune. Totuşi, Imperiul
Roman n-a fost niciodată european în sensul modern al cuvântului. Imperiul Roman a fost un imperiu
mediteranean; a controlat rutele comerciale în bazinul Mării Mediterane, dar a fost unul tricontinental,
controlând zone în Europa, Asia şi Africa. Civilizaţia lui n-a fost una europeană şi, cu timpul, a cunoscut
creşterea dimensiunii neeuropene.
Discrepanţele din ce în ce mai accentuate la nivelul unificării politice duce la înlocuirea cu cea
spiritual – unitatea lumii creştine – bazată pe ideea universalismului creştin. Numeroşi adepţi ai
creştinismului au subliniat unitatea creştină divină şi pământeană. Totuşi, marea schismă din 1054 va
determina şi ruperea acestei unităţi, va accentua rivalităţile politice, Biserica creştină neputând să devină
o adevărată putere temporară.
În timpul domniei lui Carol cel Mare, Biserica, în esenţă, a cooperat cu Imperiul; a sprijinit ideea de
imperiu creştin propagată de franci ca forţă unificatoare a Europei. Din secolul al XI-lea, poziţia ei a fost
diferită.

Fig. 3.3. Harta Imperiului carolingian (secolul XI)

Realizată pentru o scurtă perioadă sub Imperiul carolingian, unitatea politică a unei mari părţi a
Europei se va destrăma odată cu Pacea de la Verdun din 843, care a avut ca rezultat împărţirea Imperiului
Franc astfel: partea orientală lui Ludovic, partea centrală lui Lothar, iar partea de vest lui Francisc cel
Pleşuv.

Fig. 3.4. Harta Europei destrămate după pacea de la Verdun (843)

48
 Pierre Dubois a scris „De recuperatione Terrae Sanctae” în care cerea o reformă a Bisericii, un
învăţământ laic şi propunea organizarea unei federaţii europene cu un organism central, un consiliu format
din oameni înţelepţi, pricepuţi, credincioşi şi bogaţi, pentru a fi feriţi de corupere.
Marele poet italian Dante Aligherii, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o soluţie de
tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem,
unei unice şi legitime autorităţi.
În 1464, regele Boemiei elaborează un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii
pericolului otoman şi îl propune contemporanului său Ludovic al XI-lea.
Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în
care preconizează organizarea păcii internaţionale prin arbitraj, o adunare permanentă cu sediul la Veneţia,
şi care ar permite deopotrivă menţinerea păcii şi dezvoltarea schimburilor economice.
La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îşi leagă numele de faimosul „Proiectul
pentru a face pacea permanentă în Europa” (1713), în care schiţează imaginea unui Senat european care
ar avea competenţe legislative şi judiciare.
Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de către Frederic al II-lea, regele Prusiei.
J. J. Rousseau vedea o „republică europeană” numai dacă monarhii îşi vor abandona natura lor
„lacomă şi belicoasă”, iar popoarele se vor emancipa şi, ca urmare, vor deveni mai înţelepte.
Contele de Saint-Simon a expus, în lucrarea „Despre reorganizarea societăţii europene sau despre
necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia
independenţa sa naţională”, utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”.
Perioada de convulsii sociale care a urmat Revoluţiei franceze a dus la apariţia mai multor proiecte
de integrare europeană, unele rămase la stadiu ideatic, altele ajungând la nişte realizări efemere. În legătură
cu cele din urmă, se poate cita situaţia Imperiului napoleonean. Astfel, în momentul său de apogeu,
Napoleon I era împărat al Franţei (în graniţele fostei Galii romane având alipite şi Olanda, Belgia, Piemont,
Provinciile Ilirice, părţi din regatul Prusiei), rege al Italiei, protector al Confederaţiei Elveţiene şi al
Confederaţiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varşoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fraţii
săi, aceeaşi situaţie fiind şi în cazul Westfaliei, iar în Regatul Neapolelui se afla pe tron unul din mareşalii
săi, caz asemănător şi cu Regatul Suediei.

Fig. 3.5. Harta Europei în 1812

Trebuie spus că antagonisme existau şi în interiorul Europei. Concepţia despre unitatea Europei a lui
Giuseppe Mazzini (1805-1872) era antifranceze, aşa cum era cea a lui Dante cu secole în urmă. Într-o
epocă de naţionalism avansat, viziunea fiecărei ţări despre unitate şi a propriei căi de a o realiza era
puternic colorată de prejudecăţi naţionale. Destul de rar apăreau personalităţi care să se ridice deasupra
consideraţiilor naţionale şi să vadă Europa din punctul de vedere al Europei, şi nu al colţului Europei, unde
s-a întâmplat să locuiască el.
Alt „proiect pentru pace eternă” este cel al lui Kant din 1875, a cărui influenţă asupra preşedintelui
Woodrow Wilson a fost considerabilă. Preconizând stabilirea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui
„Stat de Drept” internaţional, Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă şi internaţionalistă. El încearcă,
pentru prima dată, studierea ştiinţifică a cauzelor războiului, propune necesitatea conformităţii
constituţionale a statelor membre şi tot el leagă pentru prima oară democraţia de internaţionalism.
Decolonizarea a coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de prosperitate fără precedent.
Lumea învăţa de la europeni, dar nu întotdeauna cea ce este mai valoros. Ca urmare, s-a conturat
necesitatea unei politici a civilizaţiei, una care să asigure întâlnirea comandamentelor secolului cu
49
responsabilităţile civilizatoare ale Europei în lume. Întrebarea era dacă are Europa resurse morale şi
materiale pentru a-şi asigura continuarea expansiunii.
Imediat după primul război mondial, problema organizării Europei în calitate de continent, de
regiune a lumii, începe să fie limpede percepută. În acest context apar două concepţii privind construcţia
Europei:
1) o simplă cooperare care să menajeze suveranităţile în statale existente;
2) o depăşire a suveranităţilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei.
A doua idee, evident federalistă, este susţinută mai ales de autori care nu sunt decât simple persoane
private.
Contele Coudenhove-Kalergi, născut la Tokyo, în 1894, dintr-un tată ambasador al Austro-Ungariei
şi o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei Republici Cehoslovace după Tratatul de la Saint-Germain,
publică la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa”, în care arată: „Problema Europei se reduce la două
cuvinte: unificare sau prăbuşire”. În 1926, el reuneşte la Viena congresul constitutiv al Uniunii
Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane.
Mai puţin cunoscut, danezul Heerfordt, publică în 1924 un eseu întitulat „Europa Communis”, care
conţine deopotrivă o critică acerbă a Societăţii Naţiunilor, a cărei slăbiciune indica deja că aceasta nu
interzice realmente recursul la război, dar şi o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituţiile unei Europe
Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentară, un director al şefilor
de stat dispunând de drept de veto şi un minister federal responsabil în faţa Adunării, Heerfordt, ajunge
până la a prevedea un regim special pentru agricultura şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei
uniuni vamale. În 1926, diferiţi economişti şi oameni de afaceri au creat „Uniunea economică şi vamală
europeană” pe care au declarat-o ca fiind începutul acţiunii de unificare europeană.
În 1928, Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în lucrarea sa „Europa – patria mea” ca
singura condiţie de a-i păstra rolul de hegemon în lume faţă de prezenţa acesteia în competenţa planetară
a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice.
În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de Jouvenel
a publicat „Spre Statele Unite ale Europei”, tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea „Europa”, în
care proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor.
Dar iniţiativa epocii a fost cea a lui Aristide Briand în cadrul Societăţii Naţiunilor, când, la 7
septembrie 1929, a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze, între statele europene, o
legătură federală, dar fără să fie afectată suveranitatea acestor state, propunere în urma căreia Aristide
Briand a avut misiunea să prezinte un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală
europeană”.
Răspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost rezervate, iar în unele
cazuri chiar negative.
Europa a secretat virusul naţionalismului şi l-a împrăştiat în lume, naţionalismul care a adus-o de
două ori, prin cele două războaie mondiale, pe marginea prăpastiei. Vocaţia federalizării este şi o obligaţie
pentru Europa: este un fel de vaccin împotriva naţionalismului preluat de naţiunile emergente şi amplificat
împotriva propriilor interese. Federalismul este/poate fi un antidot împotriva naţionalismului şi
şovinismului bazate fie pe rasă, fie de clasă; un antidot împotriva totalitarismelor unde ajung aceste
exagerări naţionaliste.
Europa are o vocaţie de îndeplinit, are de făcut/refăcut lumea, făcându-se pe sine unită în diversitate.
De-a lungul istoriei europene, au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi, de
asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea.
3.2. Contextul istoric al debutului negocierilor de creare a Comunităţii Europene
Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor
antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la Atlantic
la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.
O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin,
constituie, însăşi ideea de Europa. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului al XIX-lea şi
le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi,
nu de puţine ori, a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au

50
prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări
religioase, scrierile din „epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815),
discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre
spiritul european (1817-1945) etc.
Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe
unite, Edouard Gruter prezintă, într-o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană, următoarele:
- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);
- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);
- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo
(1842);
- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);
- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831);
- argumentarea, de către Bacunin, a rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea
avea în rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii.
La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte: „Va veni ziua
când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot
universal al popoarelor (...) va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se
va mira ca au fost vreodată cu putinţă. Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite
ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean ...”. Tot Hugo afirma că
„Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă
pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda o unitate superioară şi veţi
construi fraternitatea europeană”.
Aşadar, se poate observa că ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate, de factori politici,
respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un
domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative, care să respecte suveranitatea popoarelor;
participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei
limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor membre, dar care să
acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor
membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limitează şi
independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care
şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două
secole.
3.3. Evoluţia ideii de Uniune Europeană în perioada interbelică
În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră, prin
natura lor, în istoria proceselor de integrare vest-europeană.
În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena „mişcarea Pan-
Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii
franco-germane, în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic
la vest (Statele Unite ale Americii).
Însă altul este evenimentul care marchează această perioadă: propunerea prezentată de Aristide
Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui
proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii
prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific perioadei de început al
deceniului patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; cu toate acestea el a rămas ca moment
de referinţă, un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.
Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Briand a ţinut să
precizeze că obiectivul este unul de natură economic; iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea
naţiunilor. Aşadar, se intenţiona o legătură federală, care să nu afecteze drepturile suverane ale statelor
membre.
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală,
între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze
(UEBL), încheiată la 25 iulie 1921. Urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda

51
îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce
la semnarea, în 1944, între cele trei ţări, a unei Convenţii vamale şi, în 1958, la încheierea tratatului de
constituire a Benelux – o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.
Primii paşi concreţi în direcţia integrării, în ciuda unor obstacole marcante, au fost:
(a) Înfiinţarea Uniunii Benelux, convenită în 1944 de către guvernele în exil ale Olandei, Belgiei şi
Luxemburgului. Era o asociaţie vamală şi comercială, care a devenit operativă în 1947.
(b) Semnarea Tratatul de la Bruxelles din 1948, când Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat celor
trei ţări din Benelux pentru a promova „colaborarea militară, economică, socială şi culturală” dintre ele.
Colaborarea în domeniul militar a condus, în cele din urmă, la înfiinţarea NATO.
3.4. Ideea de Uniune Europeană în perioada postbelică
Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, armonia care existase între Statele Unite ale
Americii, URSS şi Imperiul britanic a început să se destrame şi toate vechile suspiciuni au ieşit din nou la
iveală. Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Occident au devenit treptat atât de tensionate, încât în mai
multe rânduri confruntarea militară a părut extrem de aproape.
Unii istorici consideră că întâlnirea de la Elba a forţelor militare sovietice şi americane, din
primăvara anului 1945, odată cu zdrobirea Germaniei fasciste, simboliza înfrângerea Europei şi prefigura
divizarea acesteia. Principala cauză fiind aceea că Europa distrusă de războiul devastator, slăbită şi
sărăcită, urma să fie împărţită între cei doi învingători: SUA şi URSS.
În aceste condiţii, oamenii politici din Europa Occidentală au avut o preocupare: cum să organizeze
în mod durabil pacea, cum să refacă rolul şi influenţa Europei în lume, cum să facă să renască economiile
devastate de război. Şi astfel „ideea europeană” – prezentă mai ales în cercurile intelectuale şi universitare
– devine o idee foarte populară.
Voinţa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul ţinut, la 19 septembrie 1946, de
fostul premier britanic Winston Churchill – aflat la acea dată în opoziţie – la Universitatea din Zürich,
reprezenta prima luare de poziţie oficială a unui om de stat în favoarea unificării europene. „Trebuie –
spunea acesta – să construim un fel de Statele Unite ale Europei […] De ce nu ar exista o grupare
europeană, care ar da popoarelor, îndepărtate unul de celălalt, sentimentul unui patriotism mai larg şi al
unui fel de naţionalitate comună? [...]. Şi de ce o grupare europeană n-ar putea ocupa locul ce-i revine în
mijlocul altor mari grupări, contribuind la conducerea bărcii umanităţii ?”.
Tot Churchill susţinea că „ […există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar
transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi
fericit ca acela al Elveţiei de astăzi]. Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene”.
Mişcările europene se regrupează şi organizează, în mai 1948, un Congres la Haga, unde se afirmă
un puternic curent federalist. Ulterior, „ideea europeană” a fost însuşită rapid de guvernele vest-europene,
iar construcţia europeană a devenit, esenţialmente, o preocupare interguvernamentală. Motivaţia
principalelor state vest-europene pentru a participa sau nu la „construcţia europeană” era diferită:
- Franţa era încă ezitantă între renunţarea la statutul de mare putere colonială pe care-l deţinea şi
voinţa de a fi motorul principal al integrării europene;
- Marea Britanie favoriza mai degrabă o alianţă cu SUA decât să renunţe la politica sa insulară,
printr-o integrare cu vechiul continent;
- Germania şi Italia urmăreau să iasă din izolarea impusă de statutul lor de ţări învinse în război;
- Ţările Benelux, respectiv Belgia, Olanda şi Luxemburg, organizate, din 1948, într-un sistem de
liber-schimb comercial, se pronunţau pentru integrare, inclusiv pentru a fi protejate de tendinţele
dominatoare ale marilor vecini – Franţa şi Germania.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei situaţii absolut
noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă a
întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea
războiului rece.

52
 Tab. 3.1 Numărul victimelor şi perioada de stagnare economică înregistrată
de către statele europene în timpul celui de-al doilea răzoi mondial
Anul premergator celui de-al doilea
Numărul victimelor
Ţara război mondial in care s-a atins PIB-ul
obţinut în 1945
Austria 825 000 1886
Belgia 82 750 1924
Danemarca 4 250 1936
Finlanda 72 000 1938
Franţa 505 750 1891
Germania 6 363 000 1908
Italia 355 500 1909
Olanda 250 000 1912
Norvegia 10 250 1937
Suedia 0 PIB-ul a crescut în timpul războiului
Elveţia 0 PIB-ul a crescut în timpul războiului
Marea Britanie 325 000 PIB-ul a crescut în timpul războiului
Sursa: R. Baldwin, C. Wyplosz, The Economics of European Integration, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 22.
Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea
pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori
economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi
internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei
comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Sprijinul american a fost grăbit
însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei,
ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor sovietice. La
propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de „a rezista intenţiilor
de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu
iniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui
nou tip de relaţii internaţionale: „a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”. SUA erau interesate în ajutorarea
Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la
recesiunea economică prin care treceau.
Planul Marshall. Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, a lansat un plan de refacere a Europei
cu asistenţă americană. După ce dificultăţile europenilor s-au amplificat, după iarna grea 1946-1947, pe
fondul situaţiilor şi mentalităţilor încă inflamate de anii războiului, dar şi de agresiunea directă a stângii
asupra întregului continent european, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american, George Marshall,
prezenta un discurs la Universitatea Harvard, propunând un ajutor financiar global pentru reconstrucţia
europeană, sub forma celebrului plan rămas în istorie sub numele său şi reprezenta extensia în domeniul
economic a Doctrinei Truman. „Politica noastră, spunea el, nu este direcţionată împotriva vreunei ţări sau
doctrine, ci împotriva foamei, sărăciei, disperării şi haosului”. Scopul planului era acela de a reconstrui
Europa din punct de vedere economic, făcând astfel mult mai puţin probabilă o extindere a comunismului
asupra unei Europe apusene prospere. Până în septembrie 1947, 16 ţări (Marea Britanie, Franţa, Italia,
Belgia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Islanda, Norvegia, Suedia,
Danemarca şi cele trei zone apusene ale Germaniei) Rusia sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc
la Paris, unde au schiţat un plan comun pentru utilizarea ajutorului american. De-a lungul următorilor patru
ani, din America spre statele Europei occidentale au venit peste 13 miliarde de dolari, stimulând refacerea
agriculturii şi industriei, care în multe ţări erau pradă haosului, ca rezultat al devastării din timpul
războiului.
Pe de altă parte, sovieticii erau de părere că asistenţa americană nu era doar o dovadă de bunăvoinţă,
ci şi o acţiune cu substrat anticomunist. Deşi teoretic ajutorul era disponibil şi pentru Europa răsăriteană,
Veaceslav Molotov, ministrul sovietic de Externe, a denunţat întregul plan ca fiind o ilustrare a
„imperialismului dolarului”, ce-şi propunea să instituie controlul Washington-ului asupra Europei apusene
şi chiar să intervină în răsăritul continentului, regiune pe care Stalin o considera o „sferă de influenţă”
sovietică. URSS a respins oferta, iar statele satelit, precum Cehoslovacia şi Polonia, care păreau dispuse

53
să accepte propunerea americană, au fost aduse la ordine, Moscova interzicând accesul acestor ţări în
schema financiară şi economică promovată de americani.
Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansare
economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării resurselor şi
deficitelor existente.
Tab. 3.2 Ajutorul acordat fiecărei ţări în parte conform Planului Marshall

Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este

urmat de refuzul sateliţilor URSS şi se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului
vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la
Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană (OCEE).
Eşecul Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai URSS, Franţei şi Marii Britanii, din
aprilie 1947 a condus la ruptura dintre foştii aliaţi. Europa s-a rupt în două blocuri diametral opuse.
Procesul a fost accentuat în iulie 1947, când Uniunea Sovietică şi ţările satelit din Europa Răsăriteană au
refuzat să accepte planul Marshall şi să adere la OCEE înfiinţând în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER).
În aceste condiţii, SUA şi Marea Britanie împuterniceşte Franţei să ia iniţiativa în privinţa
Germaniei. Astfel s-a putut afirma „planul Schumann” – pe atunci, ministrul de externe al Franţei.
Planul a fost elaborat de Jean Monnet la 29 aprilie 1950 şi este prezentat public de ministrul francez
de externe, Robert Schuman la 9 mai 1950, printr-o Declaraţie a Consiliului de Miniştri al Franţei. De
aceea data de 9 mai este sărbătorită astăzi ca „Ziua Europei”.

Fig. 3.6. Salonul Orologiului din Quai d'Orsay pe 18 aprilie 1951, când a fost semnat Tratatul instituind
Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi Oţelului (în poză Robert Shuman, iar în dreapta Jean Monnet)

54
 Planul Schuman prevedea plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania sub o
înaltă autoritate comună, care stabilea şi libera circulaţie a celor două producţii, reglementând astfel
nivelurile de producţie din Ruhr. Acţiunile pregătitoare declaraţiei oficiale au fost ţinute sub un maxim
secret. Surpriza pentru opinia publică a fost evidentă, iar înţelesurile nu au fost pe deplin conştientizate.
Prin această operaţiune se dorea crearea unui pol al industriei grele în Europa Occidentală, de tip asociativ,
în care Germania intra cu feroasele din Ruhr, Franţa cu minereul său din Lorena, iar Franţa, Germania,
Saar, Luxemburg, Belgia cu industria lor grea. Totuşi, oferta era făcută expres statului german, pentru a
se elimina „opoziţia seculară a Franţei şi Germaniei”, însă viitoarea comunitate (instituţionalizată) era în
egală măsură deschisă celorlalte state din Europa.
Propunerea lui Schuman avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să pună sub
un control comun, producţia de oţel şi cărbune – ca bază a puterii lor militare, în scopul evitării izbucnirii
unui nou război. Ţările cărora li se adresa această provocare erau în primul rând– Franţa şi Germania –
ţări care fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le
distrusese. Robert Shuman a propus statelor europene un proiect de cooperare mai profundă, comparativ
cu formele existente la acel moment. Acest tip nou de cooperare presupunea transferul de suveranitate
către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi.
Propunerea franceză a fost acceptată de Germania, Italia şi cele 3 ţări din Benelux, care semnează,
la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO).
R. Schuman spera ca prin implicarea RFG-ului să îmbunătăţească relaţiile franco-germane şi să
sporească eficienţa industriei europene. Între ţările fondatoare au fost eliminate toate obligaţiile şi
restricţiile privitoare la comerţul cu fier, cărbune şi oţel, creându-se o Înaltă Autoritate, ce avea sarcina de
a administra comunitatea şi de a realiza un program comun de dezvoltare. Singura dezamăgire a
federaliştilor a fost aceea că Marea Britanie nu a dorit să se alăture, deoarece a refuzat să atribuie controlul
asupra unei părţi importante din industria sa unei autorităţi supranaţionale. Cu toate acestea, CECO s-a
bucurat de succes, producţia de oţel sporind cu 50% în primii cinci ani, astfel încât cei şase membri au
decis să extindă sfera de activitate a comunităţii, pentru a cuprinde toate produsele economiilor lor.
Sediul provizoriu al CECO, după îndelungi negocieri a fost stabilit la Luxemburg.
Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Jean Monnet
despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele Consiliului
Europei: „Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi, după părerea mea, suficient. Ideea
că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest,
cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”.
Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, precizează, după o perioadă de şedere în SUA: „Nu mă pot opri să
fiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei,
dacă ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână
dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privind
securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Jean Monnet,
nu putea fi decât o federaţie a Vestului.
Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe
continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest
domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia.
Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire la
Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa, mai ales pentru Franţa. În
această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest
punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.
Ambele superputeri şi-au alăturat diverşi aliaţi: între 1945 şi 1948 URSS a inclus în orbita sa cele
mai multe dintre ţările Europei răsăritene, pe măsură ce au fost impuse la putere guverne comuniste în
Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia şi Republica Democrată
Germană (1949). A fost instalat la putere un guvern comunist şi în Coreea de Nord (1948), iar blocul
comunist a părut a se întări în 1949, când Mao Tse Tung a obţinut, în cele din urmă, victoria în prelungul
război civil din China. Pe de altă parte, SUA au grăbit refacerea Japoniei şi au întărit-o, transformând-o

55
într-un aliat; de asemenea, americanii au cooperat îndeaproape cu Marea Britanie şi alte 14 ţări europene,
ca şi cu Turcia, oferindu-le un vast ajutor economic cu scopul de a se reuni în cadrul unui bloc
anticomunist. Orice acţiune, gest sau opinie a unuia dintre cele două blocuri era interpretată de către
celălalt ca o dovadă de ostilitate.

Fig. 3.7. Harta statelor ce au format CECO (colţul dreapta de sus – drapelul Comunităţii)
Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) a fost prima iniţiativă pe calea
spre unitate; a fost fondată în 1947 ca un răspuns la oferta americană de asistenţă, cunoscută sub numele
de Planul Marshall; organizaţia era alcătuită la început din cele 16 ţări ce acceptaseră ajutorul financiar
american. Prima sa funcţie, îndeplinită cu succes în următorii patru ani, a fost reprezentată de gestionarea
şi împărţirea sumelor de bani sosite din SUA. Ulterior, organizaţia s-a ocupat, din nou, de încurajarea
comerţului între statele membre prin reducerea restricţiilor. OCEE a fost ajutată şi de organismul de pe
lângă ONU – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (AGTC sau GATT), a cărui sarcină primordială
viza reducerea taxelor vamale – şi de către Uniunea Europeană de Plăţi (UEP), ce îşi propunea să
încurajeze comerţul printr-o îmbunătăţire a sistemului de plăţi între statele membre, astfel încât fiecare
ţară să-şi poată utiliza moneda proprie. OCEE a avut realizări atât de notabile, încât comerţul dintre statele
membre s-a dublat într-o perioadă de şase ani. Atunci când SUA şi Canada s-au alăturat organizaţiei, în
1961, ea şi-a schimbat denumirea în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), iar
apoi au intrat în structura respectivă Japonia, Australia şi alte ţări.
În diferite regiuni şi ţări ale lumii integrarea a avut forme specifice, în funcţie de nivelul lor de
dezvoltare, fiind un proces obiectiv ireversibil. În procesul de integrare economică pe continentul
european s-au parcurs următoarele etape:
Prima etapă – constă în evoluţia acestui proces în trei regiuni mari ale lumii: Europa de Vest, Europa
de Est şi pe continentul nord-american (mai puţin intens).
Concomitent în Europa de Vest prima organizaţie care a constituit o formă de integrare economică
internaţională a fost CECO, care a luat fiinţă la 18 aprilie 1951 pe baza planului propus de Robert Schuman
un an mai devreme de către RF Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda. Acest tratat a intrat
în vigoare la 23 iulie 1952. Ţările semnatare ale acestuia îşi propuneau unirea eforturilor, scoaterea din
criză a industriei carbonifere şi a celei siderurgice şi crearea unei „pieţe comune” pentru ramurile
respective.
Principalul element de noutate al acestei organizaţii internaţionale l-a constitut caracterul
supranaţional al acestei Comunităţi, care s-a exprimat prin transferul de competenţe către o instituţie
responsabilă de luarea deciziilor, numită Înalta Autoritate, care la luarea deciziilor, era independentă de
consensul statelor membre.
La această etapă s-a înregistrat o iniţiativă de cooperare sectorială, de data aceasta în domeniul
militar, dorindu-se crearea unei Comunităţi Europene de Apărare. Această iniţiativă a eşuat din cauza
faptului că Tratatul aferent, semnat în 1952, n-a fost ratificat niciodată de către Parlamentul Franţei.
Obiectivul economic al acestei integrări sectoriale miza pe posibilitatea de a influenţa şi asupra altor
sectoare economice.
Obiectivul politic al acestei cooperări între Franţa şi Germania urmărea eliminarea rivalităţilor
existente între ele privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.
În Europa de Est, în anul 1949, ca răspuns la crearea OCEE din 16 aprilie 1948, a fost format
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), la care au participat: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia,
România, Ungaria, RDG şi Uniunea Sovietică. Ulterior au mai aderat Mongolia (1962), Cuba (1972) şi
56
Vietnam (1978). Conform statutului, CAER-ul era o organizaţie economică internaţională cu caracter
guvernamental, care avea ca scop unirea şi coordonarea eforturilor membrilor săi în vederea accelerării
progresului economic şi tehnic, ridicării nivelului de industrializare al ţărilor cu industrie mai puţin
dezvoltată şi creşterii continui a productivităţii muncii. Sediul acestei organizaţii era la Moscova.
După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu privire la cooperarea
europeană:
- Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb prin eliminarea barierelor vamale şi
a altor restricţii din calea schimburilor reciproce.
- A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă etapă ar fi fost
„afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într-o dublă
divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.
Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat în două:
1) ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg);
2) ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene
a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia).
Comunitatea Economică Europeană reprezintă un proiect mult mai ambiţios decât AELS, vizând
ca scop final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul, iar europenii mai
eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.
Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările semnatare îşi
propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice,
să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune
continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse
între statele membre (art. 3 al Tratatului).
Articolul 4 al documentului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus:
a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea
mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele terţe;
c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei comune;
g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor membre şi de evitare
a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;
i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de utilizare a forţei de
muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;
j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a
Comunităţii;
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi pentru a urmări
în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.
Se poate observa cu uşurinţă că:
1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe dispoziţii (b, d, i privind
politici comune şi f, g, h, i, j, k - referitoare la coordonarea politicilor economice) demonstrează dorinţa
de a depăşi acest nivel de integrare;
2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni: eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi elaborarea de politici coordonate,
armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii economice);
3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a mărfurilor în
interiorul Comunităţii – punctul a).

57
 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)
Ca o reacţie faţă de constituirea CCE, la 4 ianuarie 1960, la iniţiativa Marii Britanii 7, a fost semnată
Convenţia de la Stockholm prin care a luat naştere Asociaţia Europeană a Liberului Schimb între Austria,
Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia (intrată în vigoare la 3 mai 1960). La
AELS au mai aderat ulterior alte trei state: Islanda (1970), Finlanda (1986) şi Liechtenstein (1991).
Ulterior, Danemarca şi Marea Britanie (1973), Portugalia (1983), Austria, Suedia şi Finlanda (1994) au
demisionat pentru a adera la Uniunea Europeană.
Începând din 1997, AELS are doar patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia.
AELS a fost concepută ca o alternativă la Comunitatea Economică Europeană, propunându-şi
crearea unei zone de liber schimb şi dezvoltarea cooperării pe baza principiului unanimităţii. În condiţiile
în care CEE a creat o uniune vamală, AELS a favorizat doar instituirea unei zone de liber schimb pentru
produsele industriale.

Fig. 3.8. Structura instituţională a SEE AELS

Scopul principal al AELS a fost crearea unei pieţe unice care să includă toate naţiunile din Europa
de vest. Prin 1966 AELS a atins un prim obiectiv - comerţul liber cu produse industriale între membrii săi.
Până în 1991, a fost atins un alt obiectiv – eliminarea tarifelor pentru toate importurile neagricole.
Tab. 3.3. Coraportul forţelor în CEE şi AELS
CEE AELS
PIB PIB la locuitor PIB PIB la locuitor
Statele Statele
(mld.dolari) (dolari) (mld.dolari) (dolari)
RFG 51,6 967 Marea Britanie 56,7 1082
Franţa 39,5 871 Suedia 10,9 1453
Italia 25,2 510 Elveţia 7,3 1377
Olanda 10,2 870 Danemarca 4,8 1043
Belgia Austria 4,5 669
9,4 1000
Luxemburg Norvegia 3,2 889
Portugalia 2,0 225
TOTAL 135,9 803 89,4 1011
A doua etapă a constat în semnarea la Roma, în anul 1957 (25 martie), a două tratate şi formarea
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunităţii Economice Europene (CEE), la
care au participat aceleaşi şase ţări în cadrul CECO.

7
Aceasta nu a aderat, de la început, la Tratatul de la Roma prin care se puneau bazele Comunităţii Economice Europene
deoarece nu dorea o integrare a economiilor ţărilor membre.
58
 Etapa a treia a început prin semnarea tratatului de la Bruxelles în 19658, un tratat de fuziune a celor
trei comunităţi (CECO, EURATOM şi CEE) având aceleaşi organe de conducere şi un buget comun. Noul
ansamblu integraţionist a luat denumirea oficială de Comunitatea Europeană, cu un sistem instituţional
politic specific. Caracterul acestei etape a integrării economice vest-europene. O trăsătură distinctă a
acestei perioade este creşterea considerabilă a numărului de ţări „asociate” la CEE. Aceste ţări, deşi nu
aveau drepturi depline, au beneficiat de cooperare comercială, tehnică şi financiară şi au încheiat acorduri
comerciale cu fiecare ţară membră AELS.
În anul 1979 a fost creată Comunitatea ţărilor nordice: Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda şi
Islanda, care a fost mai degrabă o schemă de cooperare decât una de integrare.
Etapa a patra a integrării economice interstatale este marcată de schimburile profunde ce au avut
loc în patru regiuni importante ale lumii.
În Europa Occidentală: prin aderarea Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986), Piaţa Comună s-
a extins la 12 membri. Ulterior, la 1 noiembrie 1993, prin semnarea Tratatului de la Maastricht a luat
naştere Uniunea Europeană care dispunea deja de noi dimensiuni economice, punându-şi scopuri de
promovare a unei politici externe active, prin introducerea unei monede unice, acordarea de cetăţenie
europeană, drept de vot rezidenţilor străini etc. După aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, numărul de
membri a crescut la 15, ulterior Uniunea Europeană lărgindu-se prin aderarea de noi state. În prezent
numărul lor ridicându-se la 28. În 1990 AELS a început negocierile cu CEE privind crearea Spaţiului
Economic European (EEA - European Economic Area), obiectiv atins în ianuarie 1994. Astfel, începând
cu 1 ianuarie 1994 Uniunea Europeană şi AELS formează una dintre marile pieţe integrate ale lumii, care
se întinde de la Marea Mediterană până la Oceanul Arctic.
Spaţiul Economic European (SEE). A fost creat prin Tratatul de la Porto, din 2 mai 1992 şi
cuprinde ţările Uniunii Europene şi ale AELS. Elveţia, semnatară a Tratatului, l-a respins prin referendum,
ceea ce a însemnat şi retragerea Liechtenstein-ului având în vedere uniunea vamală existentă între cele
două ţări. Negocierile purtate de Austria, Finlanda şi Suedia prin aderarea la SEE, în calitate de membri
ai AELS, au facilitat aderarea lor ulterioară la Uniunea Europeană.
Un eveniment marcant este desfiinţarea CAER, eşecul fiind pus pe seama necoordonării planurilor
naţionale a ţărilor participante, în special în domeniul preţurilor.
3.5. Apariţia Uniunii Europene
La începuturile procesului de unificare europeană un rol major l-au jucat aşa-numiţii „părinţi
fondatori”: Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide De Gasperi. Monnet a fost
„inspiratorul” şi „vizionarul”, iar ceilalţi au fost reprezentanţii voinţei politice. Toţi aveau nişte
caracteristici comune care s-au dovedit vitale la finele anilor ’40 – începutul anilor ’50. Toţi erau creştini-
democraţi, conferind deci procesului o anumită coerenţă politică. Erau, în acelaşi timp, apropiaţi de
„oamenii în negru”, adică de prelaţii catolici, ideea creştină conferind substanţă legăturilor dintre oameni
şi naţiuni, iar susţinerea pe care Vaticanul a acordat-o procesului de integrare europeană meritând să fie
remarcată. Totodată, erau şi aşa-numiţi „oameni ai frontierelor” - Schuman era din Lorena, Adenauer era
din Renania, iar Gasperi se născuse în Imperiul Austro-ungar, deci erau familiarizaţi cu multilingvismul
şi multiculturalismul, fiind predispuşi să înţeleagă alteritatea. În sfârşit, toţi au beneficiat de o lingua
franca, limba germană, ceea ce a facilitat enorm comunicarea directă şi apropierile dintre ei.
Această iniţiativă de cooperare lărgită a reprezentat primul pas spre realizarea unei Europe unite,
atât de râvnită de promotorii acestei idei. Dar, istoria devenirii UE se bazează pe ideile novatoare si
eforturile a numeroşi oameni de cultura, precursori ai UE între care Dante, Victor Hugo, Paul Valery sau
diplomatul român Nicolae Titulescu.
Prin semnarea, la 7 februarie 1992, şi intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la
Maastricht, a fost fondată UE, ceea ce a indicat existenţa voinţei politice de transformare a CEE, o entitate
economică, într-o uniune dispunând de competenţe politice. UE este o federaţie, fără a fi numită însă ca
atare. Proiectul tratatului făcea cunoscut acest lucru, dar cuvântul „federal” a fost eliminat din respect faţă
de susceptibilităţile britanicilor.

8
Acest tratat înlocuieşte cele trei Consilii de Miniştri (CEE, CECO şi Euratom), pe de o parte, şi cele două Comisii (CEE,
Euratom) şi Înalta Autoritate (CECO), pe de altă parte, cu un Consiliu unic şi o Comisie unică. Pe lângă această fuziune
administrativă, se instituie şi un buget de funcţionare unic.
59
 Definirea obiectivului şi modalităţile prin care ţările membre şi-au propus să-l realizeze au suportat
modificări semnificative prin Tratatul de la Maastricht. În prezent ele au fost reconsiderate prin propunerea
de Constituţie a UE.
În articolul 3, dedicat obiectivelor Uniunii, se stipulează:
Scopul Uniunii este promovarea păcii, a valorilor sale (respectul demnităţii umane, libertatea,
democraţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, într-o societate caracterizată de
pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi non discriminare – art. 2) şi bunăstarea popoarelor ţărilor
membre.
Uniunea oferă cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne şi o piaţă
unică, unde concurenţa este liberă şi ne-distorsionată.
Uniunea urmăreşte realizarea unei Europe a dezvoltării durabile, fondată pe o creştere economică
echilibrată, o economie socială de piaţă înalt competitivă, urmărind ocuparea deplină şi progresul social,
un nivel ridicat de protecţie şi ameliorare a calităţii mediului. Ea promovează progresul ştiinţific şi tehnic.
Combate excluderea socială şi discriminările, promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între
femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copiilor.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la conservarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european. Ea promovează coeziunea economică, socială şi teritorială şi
solidaritatea între ţările membre.
În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi obiectivele sale. Ea contribuie
la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul mutual între popoare, la
comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor
copilului, ca şi respectul strict şi dezvoltarea dreptului internaţional, îndeosebi a Cartei ONU.
Principiul în baza căruia Uniunea îşi exercită competenţele este cel al atribuirii (atribuite de către
statele membre, în baza principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate).
UE nu este nici confederaţie şi nici o federaţie propriu-zisă: este un model aparte de integrare bazat
pe două principii complementare, subsidiaritatea şi proporţionalitatea.
Comisia Europeană nu este un guvern federal, Consiliul European nu poate fi asimilat cu Camera
Statelor (ex. Bundesrat în Germania), Parlamentul European nu are puterile unei camere a poporului
(Bundestag), iar Curtea de Justiţie de la Luxemburg nu are competenţele unei Curţi Supreme. Spre
deosebire de un stat federal, care reprezintă o uniune de drept constituţional, UE este o uniune pe baza
dreptului internaţional. În acest sens, Tratatul de la Roma nu are puterea şi nici atributele unei Constituţii
federale.
În ultimă analiză, diferenţa dintre UE şi federaţii/confederaţii rezultă din faptul că ultimele au fost
concepute ca State-naţiune sau state unitare (ex. Germania este un stat naţional de tip federal realizat prin
unitatea naţiunii germane), pe când UE a apărut de la început ca o entitate supranaţională.
În acest fel, UE este o construcţie hibridă, inedită: unele sectoare sunt puternic integrate (ex.
agricultura, moneda unică), altele sunt puţin integrate (PESC, JAI) şi nu implică deci niciun transfer de
suveranitate către centru. Articolul F al Tratatului de la Maastricht precizează de altfel că UE trebuie să
respecte identitatea naţională a statelor membre. Mai mult, Proiectul lui Delors preconiza crearea unei
„federaţii de state-naţionale” (el credea în supravieţuirea naţiunilor), iar Croisat şi Quermonne vorbeau de
un „federalism cooperativ” sau „federalism interguvernamental”.
Condiţiile generale de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Tratatul de la Roma (art. 49 în
Tratatul de la Amsterdam): „Orice stat european poate deveni membru al Uniunii. El adresează cererea
Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei şi după avizul conform
al Parlamentului european care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor care-l compun”.
Cerinţele UE privind statele candidate la aderare se bazează pe concluziile Consiliului European de
la Copenhaga (1993), care au stabilit condiţii foarte clare, numite ulterior „Criteriile de la Copenhaga”,
pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membre ale UE:
1. Criteriul politic cu referire la:
● Crearea unor instituţii stabile care să garanteze democraţia şi statul de drept (Parlament, Guvern,
Puterea judecătorească);
● Respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

60
 2. Criteriul economic, care are în vedere crearea unei economii de piaţă funcţională, capabilă să
reziste presiunilor concurenţiale de pe piaţa unică a UE;
3. Criteriul legislativ, ce are în vedere aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării la UE;
4. Criteriul instituţional sau administrativ, care are în vedere capacitatea statului de a-şi asuma
obligaţiile de stat membru al UE, din momentul aderării sale.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a mai adăugat două criterii, şi anume:
a) Comisia Europeană elaborează un raport şi un aviz privind cererea de aderare pe baza progreselor
realizate de statul candidat, în funcţie de criteriile de la Copenhaga;
b) Consiliul de Miniştri, pornind de la avizul Comisiei, decide asupra oportunităţii începerii
negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat în parte, în funcţie de progresele sale, începând cu anul
1996.
Procesul prin care ţările candidate pot deveni membre ale UE presupune parcurgerea mai multor
faze:
a) Cererea de aderare, care este o decizie politică şi se adresează Consiliului. Acest organism trebuie
să acţioneze în unanimitate, după ce s-a consultat cu Comisia şi a primit asentimentul Parlamentului
European. Condiţiile de admitere vor face obiectul unui acord între statele membre şi statele candidate.
Acordul va fi supus spre ratificare statelor contractante în baza prevederilor constituţionale proprii.
b) Opinia Comisiei (aviz) reprezintă o analiză a situaţiei ţării candidate şi o evaluare a capacităţii
sale de a îndeplini condiţiile apartenenţei la UE. Această analiză urmăreşte să ajute Consiliul să aprecieze
dacă ţara candidată este aptă să adere, precum şi să pregătească începerea negocierilor de aderare.
c) Începerea negocierilor – gen de conferinţă interguvernamentală între statele membre şi ţara
candidată. Poziţia comună a UE este hotărâtă în unanimitate de către Consiliu.
Încheierea negocierilor este marcată prin încheierea unui tratat de cedare, care primeşte aprobarea
Parlamentului European şi a Consiliului, şi apoi este semnat. Tratatul trebuie ratificat de către toate ţările
membre ale UE şi de către ţara candidată, ceea ce implică un referendum.
La negocierile de aderare, punctul de pornire a fost acquis-ul comunitar, pe care toate ţările
candidate trebuie să-l accepte, să-l preia ca atare, nu să-l negocieze. Acquis-ul are la bază legislaţia
comunitară (tratatele de constituire, legislaţia secundară adoptată în baza tratatelor (regulamente, directive,
decizii), jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE, acordurile internaţionale ale UE. Aquis-ul nu se negociază
ci se negociază doar termenele îndeplinirii sale.
Statul candidat se limitează la a cere exceptarea temporară sau amânarea de la aplicarea unor
directive, perioadă în care urmează să realizeze pe deplin, acquis-ul prin cele două momente:
1. transpunerea legislativă;
2. implementarea deplină a acestuia.
Trebuie subliniat că ţările candidate au un câmp de manevră foarte limitat în perioada de negociere.
O tratare superficială a problemelor şi impunerea unei viteze prea mari a negocierilor şi aderării pot aduce
mari prejudicii economiei naţionale sau argumente că ţara respectivă nu este încă pregătită pentru aderare.
Acquis-ul comunitar cuprinde:
1) dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană (Roma, 25 martie 1957), ale Tratatului
privind Uniunea Europeană (Maastricht, 7 februarie 1992), ale Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Roma, 25 martie 1957), precum şi ale tuturor acordurilor care le-au
modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;
2) regulamentele, directivele şi deciziile emise de instituţiile europene, ca acte de putere obligatorie,
precum şi: declaraţiile, rezoluţiile, strategiile comune, concluziile, deciziile cadru etc.;
3) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum şicele
deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre şi Comisia Europeană sunt părţi, desemnate
de către Comisie ca făcând parte din acquis;
4) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Consiliul european de la Luxemburg (decembrie 1997) a subliniat apoi că „Extinderea Uniunii
necesită în prealabil întărirea şi ameliorarea funcţionării instituţiilor conform dispoziţiilor Tratatului de la
Amsterdam”, iar Consiliul de la Helsinki (decembrie 1999) a confirmatcă aderarea la Uniune este
subordonată respectării criteriilor de la Copenhaga, ţările candidate trebuind să „împărtăşească valorile şi

61
obiectivele Uniunii aşa cum sunt ele enunţate în tratate”. Consiuliul de la Helsinki a insistat în special
asupra necesităţii de respectare a criteriilor politice şi a importanţei asigurării unui nivel ridicat de
securitate nucleară.
Un rol important în pregătirea UE pentru noua extindere l-a avut Agenda 2000, document strategic
ce propunea un ansablu de priorităţi în reformele interne ale UE, precum şi un cadru de aplicare a
procedurilor de preaderare.
Procedura de aderare
Există două faze ale procedurii de aderare, care se desfăşoară simultan:
a) Faza comunitară se desfăşoară între statul candidat şi instituţiile europene şi presupune ca etape:
1. Ţara candidată la aderare depune o cerere la Consiliu;
2. Consiliul solicită Comisiei avizul privind cererea de aderare;
3. După avizul Comisiei, Consiliul decide cu unanimitate de voturi deschiderea negocierilor de
aderare;
4. Preşedintele în exerciţiu al Consiliului poartă, în numele UE, negocieri cu fiecare candidat;
5. La propunerea Comisiei, Consiliul adoptă în unanimitate poziţiile pe care UE trebuie să le ia, pe
parcursul negocierilor, faţă de fiecare stat candidat la negocieri;
6. La sfârşitul negocierilor, se încheie un acord asupra Proiectului Tratatului de Aderare;
7. Tratatul de Aderare este supus spre examinare Consiliului şi Parlamentului European;
8. Parlamentul European îşi dă acordul la Tratatul de Aderare cu majoritate absolută;
9. Consiliul de Miniştri aprobă Tratatul de Aderare în unanimitate.
b) Faza internaţională se desfăşoară între statul candidat şi statele membre, cu următoarele etape:
1. La începutul fazei comunitare, în cadrul unei conferinţe internaţionale, se realizează un acord între
statul candidatşi statele membre, acestea din urmă semnând formal Tratatul de Aderare, care va fi prezentat
Comisiei odată cu cererea de aderare, pentru a-şi da avizul de începere a negocierilor de aderare de către
Consiliu;
2. La sfârşitul fazei comunitare, statele membre ratifică tratatul de Aderare, după ce acesta a fost
aprobat de Consiliu – prin aprobarea Tratatului de parlamentele naţionale.
Integrarea europeană, determinată politic, s-a realizat prin mecanisme complexe bazate pe libera
circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor, coordonarea politicilor naţionale,
fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma să unească naţiunile Europei într-un efort comun
de progres şi prosperitate; o opţiune deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi
subscriau la obiectivele şi principiile comunitare.
Aceste obiective sunt urmărite prin mijloace potrivite, în funcţie de competenţele conferite Uniunii
de prezenta Constituţie.
Uniunea Europeană a fost, înainte de toate, un proiect politic şi, apoi unul economic.
Proiectul politic a urmărit:
a) menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii pe continent, în condiţiile promovării unor valori
democratice comune. Pentru ţări care cunoscuseră ororile a două războaie mondiale, un asemenea obiectiv
avea o importanţă vitală;
b) lărgirea spaţiului de securitate, acordându-se sprijin transformărilor democratice în ţările din
Europa Răsăriteană şi tranziţiei acestora spre economia de piaţă prin împingerea spre est a graniţelor
externe ale Uniunii;
c) obţinerea unei relative independenţe politice faţă de Statele Unite, urmare a creşterii forţei sale
economice şi comerciale;
Componenta economică a acestui proiect a vizat crearea cadrului necesar – prin Piaţa Internă,
Uniunea Economică şi Monetară, Politica Agricolă Comună – pentru realizarea unei creşteri susţinute,
care să asigure ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială ca factor
esenţial al stabilităţii interne a ţărilor membre.
Întreaga evoluţie a UE a fost marcată de ciocnirea dintre două viziuni, dintre două modele ale
construcţiei europene.
Un prim exemplu este ciocnirea dintre modelul social şi cel liberal. Această ciocnire a tensionat
relaţiile dintre guvernele ţărilor membre, dar şi pe cele dintre principalele instituţii europene: Comisie,

62
Consiliu şi Parlament. Franţa şi Germania, de exemplu, sunt susţinătoare fervente ale modelului Europei
sociale, în timp ce Olanda, Marea Britanie, Austria, Italia şi Irlanda favorizează modelul liberal. Este
semnificativ că fostul prim-ministru conservator Margaret Thatcher a refuzat să semneze, în 1989, Carta
Socială, până la venirea la putere, în Marea Britanie, a Partidului Laburist, condus de Tony Blair.
O viziune diferită a existat şi în legătură cu evoluţia Uniunii: Franţa şi Germania favorizează o
organizare mai integraţionistă, de tip federalist, în timp ce Marea Britanie înclină mai degrabă spre o
integrare suplă, „á la carte”, care să aibă ca rezultat o zonă lărgită de comerţ liber.
De fapt, această poziţie a Marii Britanii a fost vizibilă încă de la înfiinţarea CEE, când a preferat o
zonă de comerţ liber, întruchipată de AELS, pe care a şi iniţiat-o.
Unii analişti economici sunt de părere că, în ultimii ani, fenomenele de divergenţă din Uniune le-au
dominat pe cele de convergenţă, aducând ca exemple: introducerea monedei unice; spaţiul Schengen;
politica comună în materie de educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică; ratificarea Tratatului
Constituţional; deschiderea pieţei serviciilor, care să facă faţă provocărilor globalizării etc.
Este cert că UE a confirmat viabilitatea sa din punct de vedere economic şi politic. Ţările membre
au obţinut, în timp, un înalt grad de dezvoltare şi prosperitate. Cu toate acestea, obiectivul stabilit prin
Agenda Lisabona privind ridicarea competitivităţii şi ocuparea forţei de muncă încă nu a fost îndeplinit.
Ritmul de creştere economică este scăzut sau chiar stagnează în ţări fondatoare ale Uniunii, precum Franţa,
Germania şi Italia.
Acum, câţiva ani, asistam la o îndepărtare de UE a cetăţeanului de rând, o slăbire a interesului opiniei
publice faţă de construcţia europeană, odată cu diminuarea încrederii în instituţiile europene.
Un asemenea fenomen avea drept cauze principale:
a) Birocraţia sufocantă de la Bruxelles, în care cetăţeanul vede o armată de funcţionari bine plătită,
care cheltuieşte fonduri substanţiale din bugetul Uniunii, în loc ca acestea să fie destinate unor proiecte de
dezvoltare, educaţie şi cercetare. Germania, care a preluat preşedinţia UE la 1 ianuarie 2007, a anunţat că
va acţiona pentru debirocratizarea structurilor Uniunii.
b) Volumul imens de documente (directive, reglementări, rezoluţii) emise de instituţiile comunitare,
elaborate de experţi pentru experţi, în al căror hăţiş cetăţeanul obişnuit, inclusiv oamenii de afaceri, se
descurcă tot mai greu. Nu întâmplător, noul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, şi-a
propus – cu prilejul învestirii din 2004 – reducerea drastică a numărului de asemenea documente, care
afectează funcţionarea eficientă a Uniunii şi o îndepărtează de cetăţean.
c) Caracterul neinteligibil pentru cetăţean al conţinutului tratatelor Uniunii. De altfel, s-a apreciat că
aprobarea de către francezi a Tratatului de la Maastricht doar cu 51% din voturile exprimate într-un
referendum naţional s-a datorat caracterului greoi şi prea stufos al acestui document fundamental pentru
UE. Într-o asemenea logică s-a înscris preocuparea pentru elaborarea unui Tratat Constituţional, care să
reunească într-o formă concisă şi inteligibilă pentru cetăţean a prevederilor de bază ale tuturor Tratatelor
anterioare, care au asigurat funcţionarea Uniunii.
d) O anumită „prăpastie” care s-ar fi creat, în timp – urmare, îndeosebi, unei lipse de comunicare –
între liderii politici ai UE şi cetăţeni. Un asemenea argument a fost avansat îndeosebi după respingerea
Tratatului Constituţional în cadrul referendum-urilor din 2005 în Franţa şi Olanda. Pe seama acestor lideri,
cetăţenii pun atât recesiunea din ţările dezvoltate ale Uniunii, cât şi o evoluţie prea accelerată a procesului
de lărgire, care le-ar afecta „acquis-ul social” de care cetăţenii UE au beneficiat în ultimele decenii.
Din păcate, liderii vest-europeni nu au explicat cetăţenilor din propria ţară că bunăstarea lor
economică şi socială se datorează, în bună măsură, deschiderii pieţelor în Europa Centrală şi de Est. Este
foarte probabil că, dacă nu ar fi avut aceste pieţe, Uniunea Europeană s-ar fi confruntat cu o gravă criză
economică şi implicit cu o scădere a nivelului de trai al populaţiei.
Mai mult decât atât, o parte a opiniei publice europene acuză lipsa unor lideri vizionari – aşa cum
au fost, cândva, Charles de Gaulle, Francois Mitterand, Konrad Adenauer şi Helmut Kohl – în măsură să
facă faţă marilor provocări la care este supusă, azi, construcţia europeană, în condiţiile globalizării.
Cetăţenii europeni se întreabă „Quo vadis, Europa”? şi aşteaptă de la liderii Uniunii răspunsuri
convingătoare şi responsabile. Aceste răspunsuri ar trebui să reflecte o convergenţă între opţiunile
strategilor Uniunii şi cetăţeni şi să se refere atât la ameliorarea funcţionării instituţiilor şi mecanismelor

63
comunitare, cât şi la măsuri adecvate în scopul creării unei Europe mai puternice şi democratice, apropiate
de cetăţeni şi de problemele acestora.
Printre simbolurile UE trebuie menţionat Drapelul european, care este albastru, cu 12 stele, aşezate
în cerc. Drapelul a fost adoptat iniţial de către Consiliul Europei, în 1955. În anul 1985, statele membre
ale UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene, şi a devenit drapelul oficial al Comunităţii
Europene în mai 1986, fiind utilizat de toate instituţiile europene. Drapelul nu este numai simbolul UE,
este şi simbolul unităţii europene şi a identităţii sale internaţionale. Numărul stelelor nu are legătură cu
numărul statelor membre; ele formează un cerc de stele galbene şi sunt dispuse precum orele pe cadranul
unui ceas, simbolizând plenitudinea şi perfecţiunea. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia. Numărul
stelelor nu se va schimba, indiferent de numărul statelor membre ale UE.

Fig. 3.9. Drapelul Uniunii Europene

În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care
formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.
Din mai 2000, Uniunea Europeană este marcată de deviza – „Unitate în diversitate”, rodul unui
concurs la care au participat, cu propuneri, 80 000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.
„Unitate în diversitate” semnifică dezvoltarea unei societăţi europene bazate pe respectarea
identităţii culturale şi istorice a fiecărui popor parte a unei Europe unite, unde în ciuda diferenţelor
culturale, religioase şi nu numai oamenii pot fi parte a unei comunităţi vibrante. Valorile comune ca
libertatea, solidaritatea şi respectul mutual fac posibilă o deschidere a Europei către o mare diversitate de
oameni şi poate construi in acelaşi timp o comunitate în care oamenii îşi respectă reciproc opiniile, stilul
de viaţă.
Imnul european Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, că „Oda bucuriei” preludiul celei
de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Beethoven, să devină imnul Consiliului.
În 1985, în urma Consiliului European de la Milano, Statele Membre UE l-au adoptat ca imn oficial
al Uniunii Europene.
3.6. Extinderea Uniunii Europene
În 1945, o mare parte a Europei se afla în ruine, Bătrânul Continent nu mai domina lumea şi părea
incapabil să reziste expansiunii comuniste. În această situaţie, mulţi oameni au conştientizat faptul că
Europa putea fi reconstruită şi apărată numai printr-un efort comun în plan militar, economic şi politic.
Drumul către o Europă occidentală unificată a fost marcat de înfiinţarea NATO şi cea a Consiliului Europei
(ambele în 1949), iar etapa cea mai importantă a procesului de integrare europeană a debutat o dată cu
apariţia CEE în 1957. Entuziasmul britanic faţă de o astfel de cooperare s-a dezvoltat mai reţinut decât în
alte ţări, în special din cauza temerii ce viza periclitarea suveranităţii naţionale. Marea Britanie a refuzat
oferta de a se alătura CEE în 1957; când şi-a schimbat părerea în 1961, Franţa a blocat admisia britanică;
abia în 1972 Marea Britanie a devenit, în cele din urmă, membră a organismului integrativ european. A
fost probabil o ironie a istoriei faptul că, deşi Winston Churchill (prim-ministru până în 1955) fusese unul
dintre cei mai activi susţinători ai conceptului de Europă unită, nici laburiştii, nici conservatorii britanici
n-au dorit în anii ’50 să-şi alăture ţara procesului de integrare europeană. Principala lor obiecţie era aceea
că, alăturându-se CEE, Marea Britaniei nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va fi
la discreţia unei autorităţi supranaţionale – Comisia europeană cu sediul la Bruxelles. În acelaşi timp,
exista teama că relaţiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiinţate prin intrarea
în CEE; piaţa Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, părea mai promiţătoare decât
acea a comunităţii europene, de doar 165 de milioane de locuitori. De asemenea, britanicii nu doreau să-
şi rişte relaţiile lor privilegiate cu Statele Unite printr-o implicare prea profundă în integrarea economică
europeană, proces pe care mulţi europeni îl vedeau ulterior transformat în integrare politică.

64
 Marea Britanie şi alte ţări din afara CEE erau îngrijorate în privinţa faptului că se simţeau excluse
de la comerţul cu cele şase ţări comunitare prin impunerea unor tarife externe ridicate. În consecinţă, din
iniţiativă britanică, s-a constituit în 1959 o Zonă Europeană a Comerţului Liber (ZECL/EFTA), la care s-
au raliat Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria şi Portugalia, ţări care s-au angajat
să elimine treptat taxele vamale din relaţiile comerciale reciproce, însă fără a se menţiona vreo politică
economică comună. Însă în 1961 britanicii şi-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan9 a
anunţat că Marea Britaniei dorea să se alăture CEE.
De ce s-a schimbat atitudinea britanică faţă de CEE? În primul rând, până în 1961 devenise foarte
clar faptul că CEE se bucura de un succes remarcabil şi fără participare britanică. Din 1953, producţia
industrială franceză sporise cu 75%, iar cea germană cu aproape 90%, în condiţiile în care producţia
britanică crescuse cu doar 30%. ZECL fusese un succes în materie de creştere a comerţului dintre membrii
săi, însă rezultatele nu erau comparabile ca anvergură cu cele ale CEE. În realitate, economia britanică
părea a fi intrat într-o perioadă de stagnare, în comparaţie cu aceea a „celor şase”. Commonwealth-ul
britanic, în pofida mărimii sale, nu se putea compara, în materie de putere de cumpărare, cu CEE, iar
Macmillan a subliniat faptul că nu exista un conflict de interese între participarea britanică la CEE şi
comerţul din cadrul Commonwealth-ului: existau anumite indicii care sugerau că CEE era dispusă să
adopte un regim special faţă de ţările din Commonwealth, atribuindu-le un statut de membru asociat, şi
faţă de ţările din ZECL, care puteau să devină membre ale Comunităţii Economice Europene. Alt argument
în favoarea intrării Marii Britanii în procesul de integrare economică europeană era acela că, în calitate de
membru al CEE, ea va fi supusă unei competiţii serioase ce urma să stimuleze economia britanică către
un efort mai susţinut şi o eficienţă mai mare. Macmillan chiar a subliniat faptul că Marea Britanie nu-şi
putea permite să rămână pe dinafară, fie şi în condiţiile în care CEE evolua spre o uniune politică.
Negocierile s-au deschis în octombrie 1961 şi, în ciuda apariţiei anumitor dificultăţi, a apărut ca un
şoc vestea că, în ianuarie 1963, preşedintele francez Charles de Gaulle a întrerupt convorbirile şi a anunţat
că Marea Britanie nu era pregătită pentru admiterea în CEE.
Progresul economic evident al Comunităţii Economice Europene a determinat Marea Britanie să
solicite, în mai 1967, aderarea sa la Comunitate. Marea Britanie a fost urmată de Danemarca, Irlanda,
Norvegia. Această procedură de aderare, începută în anul 1970, s-a finalizat prin semnarea Tratatului de
aderare la Comunităţile Europene de către 3 dintre cele 4 state care au depus cerere: Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda10. Tratatul a fost semnat la Bruxelles, la 22 ianuarie 1972 şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1973.
Dacă prima extindere, cea din 1973, a deplasat centrul de greutate al „Europei” spre Nord, cea de-a
doua extindere, din anii ’80, numită Extinderea către Sud (1981-1986) reinstaurează un anumit echilibru
geografic, consolidează caracterul democratic al CEE, dar şi produce confruntarea procesului integrării
europene cu problemele dezvoltării economiilor mai puţin avansate. Extinderea s-a realizat prin:
(a) Grecia, asociată la CEE din 1 noiembrie 1962, avusese relaţii externe foarte reci în perioada
„regimului coloneilor” (1967-1974) şi şi-a depus candidatura pentru aderare în vara lui 1975. Tratatul de
aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. În pofida numeroaselor transferuri financiare de care Grecia
a beneficiat cu titlul de fonduri structurale, această ţară rămâne tributară deficienţelor economice ce fac
din ea „codaşa” UE: rata inflaţiei de aproape 20%, sectorul privat fărâmiţat, sectorul public hipertrofiat şi
puţin productiv, contractarea de datorii şi subdezvoltarea fac din Grecia un stat care are dificultăţi în a se
ridica la nivelul partenerilor săi din Comunitate. În plus, sensibilitatea balcanică şi mediteraniană a
Greciei, diferendul cu Turcia asupra problemei cipriote şi apropierea de regiunea cu potenţial exploziv a
fostei Iugoslavii influenţează profund diplomaţia Atenei, indiferent dacă Grecia este guvernată de
socialiştii din PASOK sau de conservatorii din Nea Demokratia.
(b) Spania, marcată de războiul civil din perioada 1936-1939 şi izolată de Europa în timpul
regimului generalului Franco, a reintrat în rândul democraţiilor în 1975. Aderarea sa la CEE, la 1 ianuarie
1986, la capătul unor lungi negocieri influenţate de atitudinea rezervată a Franţei, care se temea de

9
Harold Macmillan - prim ministru al Marii Britanii în perioada 1957 - 1963.
10
1. Norvegia a refuzat, prin referendum, să devină stat membru al Comunităţilor. 2. Marea Britanie a părăsit AELS şi a
aderat la CEE (după două tentative eşuate în 1963 şi 1967), împreună cu Danemarca (ale căror exporturi agricole depindeau de
piaţa britanică) şi Irlanda (care avea o zonă de liber schimb cu Marea Britanie).
65
concurenţa produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al noului elan politic european al
Madridului. Spania regionalizată, formată începând cu 1978 în 17 regiuni autonome, pledează pentru o
Europă descentralizată pe plan politic şi solidară în plan economic. Chiar dacă, datorită încrederii
investitorilor şi dinamismului întreprinderilor sale, ea a recuperat parţial rămânerea în urmă faţă de restul
Europei comunitare, Spania continuă să aibă nevoie de solidaritatea comunitară (subdezvoltarea sudului
şi a regiunilor periferice, rata şomajului de aproape 20%).
(c) Portugalia, care a cunoscut o izolare diplomatică asemănătoare cu cea a Spaniei după război,
datorită regimului autoritar dominat de către Salazar, s-a alăturat CEE la 1 ianuarie 1986. Participarea
portugheză la procesul de integrare europeană a contribuit semnificativ la consolidarea tinerei republici şi
la intrarea sa în rândurile democraţiilor occidentale, ca şi la dezvoltarea unei economii până atunci arhaice,
dominată de o logică agrară şi etatistă.
(d) După căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989, situaţia politică în Europa s-a schimbat din
temelii, ducând la reunificarea Germaniei în 1990 şi la instalarea regimurilor democratice în ţările din
centrul şi estul Europei.
În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere a UE, realizată „prin uşa din
spate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în Uniune ca parte a Germaniei reunificate.
(e) În ianuarie 1995, la UE au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Totodată, Norvegia, care semnase
Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins pentru a doua oară în urma unui referendum.
(f) La 13 decembrie 2002, la Copenhaga, Consiliul European a făcut unul dintre cei mai importanţi
paşi spre unificarea europeană, aprobând aderarea la Uniunea Europeană a 10 state, pentru data de 1 mai
2004: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia.
(g) La 1 ianuarie 2007 membri ai Uniunii Europene mai devin două state ale Europei de Est –
România şi Bulgaria. Aceste ţări au mărit teritoriul Uniunii cu 8,6%, iar populaţia acesteia cu 6,3% - un
aport similar a fost adus de Austria, Finlanda şi Suedia când acestea au aderat la jumătatea anilor ’90 –
însă PIB-ul Uniunii, măsurat în termeni de standard al puterii de cumpărare, nu a crescut decât cu 1%, mai
puţin decât la oricare altă extindere anterioară. PIB-ul pe cap de locuitor reprezintă numai 35% din media
UE în Bulgaria şi, respectiv, 38% în România. În consecinţă, aderarea celor două state reduce nivelul
mediu al UE privind PIB-ul pe cap de locuitor cu puţin peste nivelul de 4%. Deşi creşterea PIB-ului în
ambele state s-a situat cu mult peste media UE începând din 2001 (şi anume, având o medie de 5% şi,
respectiv, 6%), în ritmul acesta, vor fi necesari încă vreo 20 de ani pentru ca PIB-ul pe cap de locuitor al
acestor state să ajungă la nivelul de 75% din media UE.
Situaţia economică a UE s-a agravat prin cea de-a cincea şi a şasea extindere, când în componenţa
UE au intrat state cu un nivel de dezvoltare economică mult mai scăzut. PIB-ul mediu la locuitor constituia
circa 40% din nivelul mediu al UE. Disproporţia când 10 ţări ale Europei Centrale şi de Est cuprind peste
100 milioane de locuitori au majorat populaţia UE cu 27,9%, iar PNB – doar cu 4,3%, a dus la reducerea
PIB-ului mediu în UE cu aproximativ 20%. Conform estimărilor, PIB-ul mediu în noile state va atinge
70% din PIB-ul comunitar abia către anii 2020-2030. În rezultat, factorul politic a fost determinant în
extinderea UE din contul acceptării a 12 state noi.
(h) La 1 iulie 2013 Croaţia devine cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene.

Fig. 3.10. Etapele extinderii Uniunii Euroopene

66
 Mai mult de jumătate de secol de integrare europeană a avut un impact enorm asupra istoriei Europei şi
a mentalităţii europenilor. Astăzi UE este rezultatul unei munci de peste 55 de ani, timp în care a fost creată o
piaţă dinamică, unică, în care oamenii, bunurile, serviciile şi capitalurile au libertate de mişcare şi se bucură de
beneficiile păcii şi stabilităţii, libertăţii, securităţii şi justiţiei, solidarităţii economice şi sociale.
3.7. Erori, dificultăţi şi nereuşite în cadrul procesului de integrare
Datorită tensiunilor din cadrul războiului rece, determinate printre altele de războiul din Coreea de la
începutul anilor ’50, americanii au început să exercite presiuni pentru accelerarea procesului de dobândire a
suveranităţii de către Republica Federală Germană. Pasul următor viza reînarmarea acesteia, însă Franţa era
dominată de anxietatea privitoare la refacerea puterii militare germane.
René Pleven, ministrul francez al apărării, a propus ca unităţile germane să fie create şi încorporate în
cadrul unor divizii multinaţionale, dar să nu se permită Germaniei să deţină o armată separată, un stat major
general sau un ministru al apărării. Adoptând formula CECO, care tocmai fusese lansată din iniţiativa Franţei
şi urma să-şi înceapă activitatea, Pleven a propus înfiinţarea unei Comunităţi Europene a Apărării (CEA).
Obiectivul francezilor era acela de a minimaliza efectivele militare germane şi, în acelaşi timp, de a integra
contribuţia militară a Germaniei, atât din punct de vedere operaţional, cât şi politic, într-o organizaţie
internaţională.
În mai 1952, au fost semnat în acest sens un tratat, la Paris şi Bonn, act ce punea bazele constituirii unei
armate „europene”. Însă, în august 1954, Adunarea Naţională franceză a luat în sfârşit în discuţie problema
tratatului, refuzând cu 319 voturi contra 264 să dezbată ratificarea tratatului, marcând un eşec semnificativ în
procesul de integrare europeană. La sfârşitul lui 1954, prevederile Tratatului de la Bruxelles din 1948 au fost
modificate pentru a permite includerea foştilor inamici, Germania şi Italia.
Tratatul de securitate mutuală a fost redenumit Uniunea Europei Occidentale (UEO); acest nou
organism a preluat funcţiile nemilitare ale organizaţiei Tratatului de la Bruxelles, cele de natură militară
revenind NATO. În anul următor, 1955, Germania a devenit membră a Organizaţiei Nord-Atlantice.
În anii ’60 preşedintele francez Charles de Gaulle a provocat tensiuni în cadrul CEE iniţial prin blocarea
admiterii Marii Britanii, iar ulterior prin ostilitatea sa faţă de Comisia europeană, care, în opinia sa, devenea
prea puternică. În 1965, a ameninţat cu retragerea Franţei din CEE dacă nu erau reduse puterile Comisiei.
De asemenea, Franţa s-a opus principiului majorităţii calificate în cadrul Consiliului, determinând aşa-
numita „criză a scaunului gol”, reglementată abia în ianuarie 1966. De Gaulle era promotorul unei Europe a
statelor-naţiune, preferând o confederaţie în locul preconizatei federaţii.
În plus, preşedintele francez dorea o „Europă europeană”, şi nu o „Europă atlantică”, dominată de
americani. A obţinut, în cele din urmă, un temporar câştig de cauză, dar a blocat în acest fel evoluţia integrării
europene pentru aproape un deceniu.
O criză majoră a izbucnit în 1980, când Marea Britanie a protestat în privinţa contribuţiei ei la bugetul
CEE din acel an: circa 1,2 miliarde lire sterline. Părea o sumă foarte mare prin comparaţie cu acea stabilită
pentru Germania (circa 0,7 miliarde lire) şi mai ales cu acea datorată de Franţa (0,013 miliarde de lire).
Diferenţa era atât de marcantă întrucât era calculată în parte şi ca o impunere asupra veniturile obţinute de
fiecare ţară din importurile realizate din afara CEE. Deoarece Marea Britanie importa mult mai mult din lumea
exterioră decât ceilalţi membri ai Comunităţii, contribuţia ei era atât de ridicată.
Din fericire, după o negociere dură la care a participat premierul britanic, Margaret Thatcher, criza s-a
aplanat prin intermediul unui compromis, contribuţia britanică fiind redusă la 1,34 miliarde lire pe o perioadă
de trei ani.

67
 CAPITOLUL 4

TRATATELE DE CONSTITUIRE A UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de UE
derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar şi democratic de toate ţările membre. De
exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu poate propune un act
legislativ în domeniul respectiv.
Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte
obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi relaţiile
existente între Uniune şi statele membre. Tratatele sunt modificate pentru a permite creşterea eficienţei şi
transparenţei UE, pentru a pregăti extinderile viitoare şi pentru a introduce noi domenii de cooperare.
În baza tratatelor, instituţiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele membre
le aplică ulterior. Legislaţia UE este alcătuită din două tipuri de documente: legislaţia primară (tratatele)
şi legislaţia secundară (formată, în principal, din actele adoptate de către instituţiile UE).
Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente:
- tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunităţile Europene (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice) şi Tratatul privind UE (Tratatul de la Maastricht);
- principalele tratate modificatoare ale tratatelor fondatoare: Tratatul de fuziune, Actul Unic
European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962;
- tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate fondatoare, de
exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975;
- tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană.
Principalele documente de drept primar ale Uniunii Europene sunt:
● ACORDUL EUROPEAN – este un tip de acord specific relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi
statele din Europa Centrală şi de Est. Are la bază respectarea drepturilor omului, a democraţiei, a statului
de drept şi a economiei de piaţă. Este un acord bilateral, care stabileşte o relaţie specială între cele două
părţi, în special referitor la aderarea la Uniunea Europeană, creând astfel cadrul necesar pentru: - stabilirea
unui acord politic; - derularea unor relaţii comerciale; - derularea unei cooperări economice, culturale,
sociale şi financiare; - ralierea legislaţiei naţionale la legislaţia comunitară.
De asemenea, acordul european prevede crearea unor instituţii necesare aplicării acestuia. Fiind o
componentă a strategiei consolidate de preaderare, acordul şi instituţiile pe care le prevede contribuie la
procesele de preaderare şi postaderare, în special prin monitorizarea obiectivelor şi a priorităţilor
identificate în parteneriatul pentru aderare. Au fost încheiate acorduri europene cu 13 dintre statele care
au aderat în 2004, 2007 şi 2013. Spre deosebire de aceste state, Turcia a încheiat un acord de asociere,
bazat pe relaţii comerciale şi de cooperare, în vederea unei uniuni vamale. Cipru şi Malta au avut, de
asemenea, astfel de acorduri de asociere, înainte de aderare. Relaţiile bilaterale dintre Uniunea Europeană
şi Macedonia, au la bază acorduri de stabilitate şi asociere, în concordanţă cu politica UE privind statele
din Balcanii de Vest. Aceste acorduri sunt adaptate condiţiilor specifice din regiune şi ţărilor din Balcanii
de Vest şi au la bază un model similar acordurilor europene.
● ACQUIS COMUNITAR include totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor comune care decurg din
statutul de stat membru al Uniunii Europene. Aici sunt incluse: - conţinutul, principiile şi obiectivele
politice ale tratatelor; - legislaţia adoptată în aplicarea tratatelor şi deciziilor Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene; - declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de către Uniunea Europeană; - măsurile
privind justiţia şi afacerile interne; - acordurile internaţionale încheiate de către Comunitatea Europeană
şi acordurile încheiate între statele membre, referitoare la activităţile Uniunii.
Ca şi tratatele şi actele adoptate de către instituţiile UE, acquis-ul comunitar este în continuă evoluţie.
Pentru a putea deveni membre ale Uniunii, statele candidate trebuie să transpună acquis-ul în legislaţia
naţională, urmând să le aplice începând din momentul aderării. În anumite situaţii, se acordă, în urma
negocierilor de aderare, derogări de la această regulă.

68
 4.1. Tratatul de la Paris
Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO, este şi punctul de plecare pentru Europa
comunitară. Aceasta substituie relaţiile diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperarea
interguvernamentală, un sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului naţional cu
promovarea interesului comun, exprimat prin instituţiile supranaţionale.
Naşterea comunităţii are la bază doi mari oameni politici ai vremii respective: Jean Monnet 11 ,
datorita căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene, şi Robert
Schuman. Eşecul proiectelor globale (prea ambiţioase pentru a reuşi) de construcţie a unei Europe unite,
l-au condus pe Jean Monnet la conceperea unei metode noi de integrare, care va sta la originea creării
CECO şi apoi CEE şi Euratom, pe o bază geografică foarte restrânsă, din moment ce viza doar 6 state.
Filozofia care a dus la crearea CECO este perfect rezumată prin celebra declaraţie a lui Schuman din
9 mai 1950 de la „Salonul Orologiului” din Quai d‘Orsai, redactată de Jean Monnet şi de colaboratorii săi:
„Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări
concrete, creând la început o solidaritate de fapt. Unirea naţiunilor europene cere ca opoziţia seculară
dintre Franţa şi Germania să fie eliminată. Acţiunile întreprinse trebuie să fie rodul colaborării dintre şeful
statului francez şi seful statului german”.
Fraza cheie a declaraţiei a constat în propunerea guvernului francez de a plasa ansamblul producţiei
de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării celorlalte ţări ale
Europei. Solidaritatea producţiei va conduce la ideea că orice război între Franţa şi Germania devine de
neimaginat. În declaraţia lui Schuman se evidenţiază, şi noua metodă aplicată pentru a favoriza construcţia
unei Europe unite: se renunţă la proiectele globale şi se favorizează realizările concrete care creează
solidarităţi. CECO este prezentată ca prima etapă a federaţiei europene, or, părinţii fondatori ai Europei
intenţionau să facă o Europă federală. Propunerea lui Robert Schuman a fost întâmpinată favorabil de
americani. Britanicii au fost mai rezervaţi luând decizia de a nu participa la constituirea CECO. Pe 3 iunie,
6 ţări (Franţa, Republica Federală Germania, Italia şi Benelux) au declarat că aderau la obiectivele
declaraţiei Schuman. Conferinţa interguvernamentală de redactare a tratatului s-a desfăşurat de pe 20 iunie
1950 până pe 18 aprilie 1951, data la care a fost semnată la Paris. După îndelungi negocieri, sediul
provizoriu al CECO a fost stabilit la Luxemburg.
Tratatul de la Paris, privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) intră
în vigoare la 23 iulie 1952.
Acest tratat a avut mai mult valoare politică, decât economică. CECO stabilea o egalitate în drepturi
şi îndatoriri între ţări învingătoare şi ţări învinse în cadrul unei organizaţii noi, supranaţionale, fondată pe
delegarea liber-consimţită a suveranităţii de la statele membre la Comunitate. CECO a servit la început
pentru rezolvărea unei probleme de primă importanţă: necesitatea de a permite reintegrarea Germaniei în
Europa şi reconstruirea capacităţii sale economice. Se admitea astfel dispariţia barierelor şi a controlului
ce limitau aceasta reconstrucţie (precum Autoritatea internaţională a Rhur-ului, creata în aprilie 1949, care
controla activitatea siderurgică şi carbonieră în această regiune). Aceasta reintegrare era dorită şi de SUA,
care o considerau absolut necesară pentru a compensa extinderea sferei de influenţă a URSS în Europa.

Fig. 4.1. Semnarea Tratatului de constituire a CECO

11
În acea perioadă şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa.
69
 Crearea acestei unităţi puternice de producţie (deschisă tuturor ţărilor doritoare să participe şi care
vor beneficia de furnizarea elementelor fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii) va
pune bazele reale ale unificării economice.
Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instaurarea unei Înalte Autorităţi ale cărei decizii vor
lega Franţa, Germania şi ţările care vor adera, aceasta propunere realiza primele temeiuri concrete ale unei
„federaţii europene”, indispensabilă prezervării păcii. Era, astfel, reluată o sugestie formulată de Churchill
în discursul său de la Zürich din 19 septembrie 1946 în care chema la crearea „Statelor Unite ale Europei”
şi estima că trebuie creată de urgenţă o apropiere între Franţa şi Germania. Cu toate acestea, Winston
Churchill a precizat că Marea Britanie nu are vocaţia de a deveni un membru activ al acestor State Unite
ale Europei.
Aceasta declaraţie defineşte caracterul foarte specializat al CECO şi demonstrează că statele membre
vor delega organului principal al noii organizaţii (Înalta Autoritate) o capacitate autonomă de decizie şi
gestiune.
CECO are o structura instituţională inedită:
1) Înalta Autoritate – un organ independent format din 9 membri cu autonomie faţă de statele
membre şi având, principalele împuterniciri de decizie, de exemplu interzicerea subvenţiilor şi controlul
preţurilor. Înalta Autoritate a intrat în funcţiune pe 18 august 1952. Primul preşedinte a fost francezul Jean
Monnet.
Conform declaraţiei Schuman, misiunea principală a Înaltei Autorităţi este „de a asigura, în cât mai
scurt timp, modernizarea producţiei şi creşterii calităţii acesteia; furnizarea cărbunelui şi oţelului în
aceleaşi condiţii, atât pe piaţă franceză şi germană, cât şi pe pieţele celorlalte ţări aderate; dezvoltarea
exportului comun spre alte ţări; egalizarea procesului în ceea ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
ale forţei de muncă din aceste industrii”.
Deciziile Înaltei Autorităţi se impun tuturor şi sunt direct aplicabile pe teritoriul statelor membre.
Comunitatea este finanţată printr-o „prelevare” vărsată direct de întreprinderi. Tratatul prevede realizarea
unei pieţe comune a produselor în limitele impuse. De asemenea, obligă întreprinderile să respecte regulile
concurenţei;
2) Consiliul special al miniştrilor – un organ interguvernamental, cu câte un reprezentant din
fiecare ţară (cei 6 miniştri de externe). Principala sarcină pe care o avea era de intermediar între Înalta
Autoritate şi statele membre, în care reprezentanţii statelor membre garantau că Înalta Autoritate
acţionează doar în strânsă legătură cu guvernele naţionale. Uneori supraveghea acţiunile Înaltei Autorităţi;
3) Adunarea comună, formată din reprezentanţi trimişi de parlamentele naţionale, cu funcţii
exclusiv consultative, al cărei prim preşedinte a fost Paul Henri Spaak. Fiind un organism de control
democratic al factorului executiv, reprezenta interesele popoarelor statelor membre, şi era compusă din 78
de membri, delegaţi de parlamentele naţionale;
4) Curtea de Justiţie, formată din 7 judecători a cărei funcţie de bază consta în: 1) asigurarea legalităţii
interpretării şi aplicării Tratatului, precum şi a dispoziţiilor de aplicare ale acestuia, şi 2) asigurarea respectării
şi supremaţiei dreptului în interiorul sistemului.
Printre realizări mai trebuie menţionate următoarele: schimburile comerciale dintre membri a crescut (de
zece ori pentru cărbune), au fost acordate 280 de împrumuturi de modernizare a industriei. În 15 ani au fost
finanţate 112 500 locuinţe pentru muncitori şi alocate 150 milioane dolari pentru crearea de 100 000 de locuri
de muncă.
CECO a reprezentat o formă nouă de structură interstatală şi a jucat un rol important din punct de vedere
economic – pentru dezvoltarea siderurgiilor şi a comerţului intracomunitar; din punct de vedere politic – pentru
că marchează debutul reconcilierii franco-germane şi al construcţiei comunitare şi din punct de vedere social
– întrucât s-au ameliorat condiţiile de muncă.
Comunitatea trebuie considerată de asemenea ca fiind „laboratorul” de experimentare a anumitor
principii şi mecanisme ale procesului uniunii.
CECO a suferit foarte mult din cauza caracterului său foarte specializat, dar şi declinului puterii
economice a cărbunelui şi otelului în favoarea petrolului. În plus, tratatul CECO a fost semnat pentru o durata
de 50 ani, expitând la 23 iulie 2002.

70
 4.2. Tratatele de la Roma
Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectul francez privind crearea unei Comunităţi Europene de
Apărare (CEA). Urmare declanşării războiului din Coreea, SUA şi-a propus reînarmarea Germaniei. Franţa
însă, temătoare, a propus integrarea armatei RFG într-o forţă europeană de apărare. Tratatul privind înfiinţarea
CEA a fost semnat în 1952, dar din cauza votului negativ din Adunarea Franţei (august 1954), proiectul a eşuat.
Ideea că o Europa unită va fi mai prosperă şi mai puternică era încă vie, dar nu primise decât concretizări
parţiale. La mijlocul anilor 1950, noul context economic a făcut în acelaşi timp mai uşoară şi mai necesară
continuarea integrării economice.
Reconstrucţia Europei era terminată, creşterea generală impunând o dezvoltare continuă a fluxurilor
comerciale, deci deschiderea frontierelor. Restricţiile cantitative au fost eliminate în mare măsură în cadrul
OCEE, dar taxele vamale, controalele la frontieră frânează schimburile şi constituie bariere pentru dezvoltarea
economică.
Numeroase proiecte au fost realizate: în centrul celui prezentat de ministrul olandez de externe, Johan
Willem Beyen, se găseşte libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, în timp ce Jean Monnet
preconiza integrarea pe sectoare.
Pe 9 noiembrie 1954, Jean Monnet a anunţat intenţia sa de a nu mai solicita reînnoirea mandatului său
de preşedinte al Înaltei Autorităţi şi de a milita pentru relansarea construcţiei europene. El a insistat asupra
importanţei energiei (şi în special a energiei nucleare ) şi a sugerat ca acest sector să fie ales pentru extinderea
competenţelor comunitare. Pe 2 aprilie 1955, Paul Henri Spaak, vorbind în numele Belgiei, a propus formal
membrilor CECO o asemenea extindere. Pe 4 aprilie, guvernul olandez a propus realizarea unei integrări
economice fondată pe o uniune vamală. Pe 20 mai, guvernele ţărilor din Benelux au propus concilierea
opţiunilor Beyen–Monnet prin realizarea în acelaşi timp a acţiunilor sectoriale de tip CECO.
Eşecul înregistrat în politica de apărare a determinat ţările vest-europene să caute un alt domeniu,
respectiv cel economic. Aşa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957, să fie semnate, la Roma, două tratate privind
crearea CEE şi a EURATOM-ului. Crearea acestor două comunităţi a permis relansarea construcţiei europene,
stimulată de dorinţa de a realiza un mare spaţiu economic (la care cele trei ţări ale Benelux erau foarte ataşate)
şi de a nu se limita la câteva acţiuni sectoriale de tip CECO.
Maiestatea Sa Regele Belgienilor, Preşedintele Republicii Federale Germania, Preşedintele Republicii
Franceze, Preşedintele Republicii Italiene, Alteţa Sa Regală Marea Ducesă de Luxemburg, Maiestatea Sa
Regina Ţărilor de Jos
– propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de trai şi de
muncă ale popoarelor lor,
- recunoscând că eliminarea obstacolelor existente necesită o acţiune concertată în vederea garantării
unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe loiale,
- preocupaţi să întărească unitatea economiilor ţărilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prin
reducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate,
- dorind să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată a
restricţiilor din schimburile internaţionale,
au decis să creeze o Comunitate Economică Europeană.
Comunitatea Economică Europeană nu reproducea modelul CECO, care avea competenţe limitate. CEE
va permite exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi o viziune comunitară.
Proiectele care au dat naştere CEE şi EURATOM au fost examinate la conferinţa de la Messina în iunie
1955. Un comitet de experţi, prezidat de Paul Henri Spaak, diplomat belgian, a avut misiunea de a pregăti un
raport care urma să fie examinat la Conferinţa de la Veneţia din mai 1956 şi care a constituit documentul de
lucru al Conferinţei interguvernamentale având ca scop redactarea tratatelor.
Ambele organizaţii au ca acte constitutive, în afara celor două tratate, mai multe protocoale şi anexe la
fiecare din ele, precum şi o Convenţie referitoare la unele instituţii comune comunităţilor şi un Act Final semnat
la aceeaşi dată.
A. Primul tratat de la Roma – cel care a instituit CEE a enunţat obiectivele economice ale
organizaţiei, precum şi mijloacele de acţiune.
Astfel, Comunităţii şi revenea ca obiectiv fundamental instituirea unei pieţe comune, care să se
sprijine pe o uniune vamală, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea întregii vieţi economice (a
producţiei, serviciilor, schimburilor, factorilor umani şi a celor financiari).

71
 Fig. 4.2. Ceremonia de semnare a Tratatului de la Roma
CEE se fundamentează astfel pe patru libertăţi esenţiale – a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor
şi a persoanelor – şi pe mai multe politici comune, în special în domeniul agricol, al dezvoltării regionale, al
transporturilor şi în domeniul social.
Principiile generale care guvernează Comunitatea sunt prevăzute în articolul 3 al Tratatului CEE:
- eliminarea piedicilor vamale;
- organizarea unei bune funcţionări a concurenţei;
- crearea unui tarif vamal comun;
- armonizarea legislaţiilor naţionale;
- instituirea de fonduri speciale şi a unei bănci de investiţii;
- asocierea cu alte ţări la obiectivele Comunităţii;
- abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulaţii.

Fig. 4.3. Momentul semnării Tratatului de la Roma

Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost
programate pe un termen tranzitoriu de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a permis
realizarea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 şi 1993, CEE a fost cunoscută mai ales
sub denumirea de „Piaţa Comună”. Uniunea vamală s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară de
10% la 1 ianuarie 1959. Astfel a triumfat abordarea pe cale economică, într-o concepţie liberală a integrării
europene.
Sintagma „Piaţa comună” a fost definită într-o hotărâre a Curţii de Justiţie ca vizând: „eliminarea
tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă
unică, realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate pieţe interioare”.
Tratatul CEE a determinat apariţia unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor
membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de
reprezentare internaţională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre sau
din transferul de atribuţii ale acestora în favoarea Comunităţii.
CEE este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că nici statele membre şi nici instituţiile lor nu
pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor şi nici prevederilor din Tratat.
Din punct de vedere instituţional, Tratatul de la Roma relua, într-o mare măsură schema generală
CECO, numai că, spre deosebire de CECO, concepută pentru o perioadă concretă de 50 de ani, CEE are
o durată nelimitată.

72
 Iniţiativa legislativă a fost încredinţată unei Comisii independente de guverne. Comisia dispune şi
de putere executorie, având şi funcţia de a negociere a tratatelor bilaterale sau multilaterale.
Consiliul de miniştri deţine esenţialul deciziei normative şi este asistat de un Comitet al
reprezentanţilor permanenţi (COREPER).
Parlamentul are un rol deliberativ şi de control, iar Curtea de Justiţie un rol jurisdicţional.
În fond, tratatul reprezintă o organizare a pieţei comune în domeniu cu eliminarea taxelor vamale, a
restricţiilor cantitative şi alte măsuri menite să elimine piedicile administrative.
Articolele 38 şi 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin
aceasta, Piaţa Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor, şi în domeniul producţiei agricole.
Ţările membre ale CEE, şi mai ales Franţa, au considerat PAC ca principalul instrument de modernizare
a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esenţial de integrare comunitară. Se apreciază că PAC a
contribuit semnificativ la procesul de unificare europeană.
Perioada 1959 – 1970 a fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului, respectiv crearea unei
„Pieţe Comune”, în două sectoare principale: uniunea vamală industrială şi agricultura. Între 1958 şi 1970,
efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul intercomunitar a crescut de 6 ori, iar
PIB-ul ţărilor membre a crescut în medie cu 70%.
Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare, Tratatul de la Nisa a încercat să
consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoare
în cadrul acestuia. Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un
nou pas de direcţie a integrării europene, adoptarea majorităţii deciziilor în cadrul uniunii se face încă
după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principala sursă a legislaţiei comunitare.
B. Cel de-al doilea tratat semnat la Roma – EURATOM, la 25 martie 1957, a pus bazele
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Daca
Tratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA a avut un obiectiv sectorial – acela al
energiei atomice civile. Comunitatea avea ca misiune să contribuie la pregătirea şi dezvoltarea rapidă a
industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicaţii civile ale acestora.
Tratatul se referea şi la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoştinţelor tehnice în
materie nucleară, civilă, de protecţie sanitară şi de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu, cât
şi pentru populaţie; are prevederi şi în ceea ce priveşte coordonarea investiţiilor.
Tratatul EURATOM a fost aplicat până în prezent doar parţial, din cauza caracterului său prea
specializat şi a neîncrederii Franţei.
Din punct de vedere instituţional EURATOM a reprodus schema CECO şi CEE.
Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluţii de peste şase decenii. Această perioadă
n-a fost lipsită de reculuri, de momente de criză, precum cea dintre 1962 şi 1969 din timpul generalului
de Gaulle, revenit la preşedinţia Franţei. Ceea ce este important însă este faptul că, de fiecare dată, s-au
găsit personalităţi – adeseori din ţări mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al Luxemburg-ului –
care au făcut ca aceste momente să fie depăşite. În plus, motorul construcţiei europene pe care l-a
reprezentat alianţa franco-germană a funcţionat aproape permanent în perioada preşedintelui francez
Mitterand şi a cancelarului german Kohl.
Cooperarea între ţările membre în identificarea soluţiilor unanim acceptabile, pentru a face faţă
diverselor provocări cu care s-a confruntat, a constituit punctul forte al Uniuni. Toate aceste soluţii aveau
nevoie de o bază juridică, ceea ce a determinat nevoia modificării Tratatului de la Roma din 1957.
Astfel, la 8 aprilie 1965, a fost semnat Tratatul de la Bruxelles (Tratatul Merger), numit şi „Tratatul
de fuziune a executivelor”, avea ca scop simplificarea cadrului instituţional european şi prin unificarea
instituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi EUROATOM) instituind, în acest fel, o Comisie unică
(organ executiv) şi un Consiliu unic sau Consiliul de miniştri (organ de decizie).
Aceasta fuziune s-a realizat doar la nivel instituţional. Cele trei Comunităţi au rămas distincte din
punct de vedere juridic, iar prevederile referitoare la functionarea şi atribuţiile acestora au fost
neschimbate.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Comunităţii Europene la 1 iulie 1967, Parlamentul European
a hotarat să folosească titulatura de Comunitate Europeană pentru uniunea nou-creată. El a stabilit de
asemenea dezvoltarea unei politici de deschidere către celelalte state europene interesate de aderare şi a

73
înfiinţat, de asemenea, Curtea de Conturi. Printr-o rezoluţie a Parlamentului European, referitoare la „o
denumire unică pentru Comunitate”, Comunităţile Europene au luat titulatura de Comunitatea European.
Astfel, la 16 ani de la primele discuţii privind unificarea europeană, cei şase (Franţa, Germania Federală,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au reuşit să formeze Comunitatea Europeană, comunitate bazată pe
dialog, încredere şi înţelegere reciprocă.
Odată cu succesul economic al Comunităţii Europene, au apărut, din partea statelor comunitare,
propuneri, rapoarte, planuri, toate vizând şi o unificare politică prin creşterea competenţei instituţiilor
comunitare.
La nivel instituţional, modificările se prezintă astfel:
● Înalta Autoritate devine Comisia Comunităţilor Europene;
● Instituţia Interguvernamentală rămâne Consiliul de Miniştri;
● Adunarea Comună devine Parlamentul European;
● Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene rămâne fosta Curte de Justitie, însă completată.
Tratatul de fuziune a reprezentat un factor de optimizare a funcţionării organizaţiei şi de aceea trebuie
considerat ca o etapă determinantă a construcţiei comunitare.
Acest Tratat a fost abrogat de Tratatul de la Amsterdam.
4.3. Actul Unic European
Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului de
integrare europeană şi a realizării pieţii interne. Acesta modifică regulile de funcţionare a instituţiilor
europene şi extinde competenţele comunitare, mai ales în domeniul cercetării şi dezvoltării, al mediului şi
al politicii externe comune.
AUE a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986, de către nouă state membre, iar la 28
februarie 1986 – de către Danemarca, Italia şi Grecia. AUE reprezintă prima modificare importantă a
Tratatului de constituire a CEE, intrând în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987.
4.3.1. Premisele elaborării AUE
Cauzele care au determinat elaborarea AUE au fost: absenţa unei legături organice între acţiunea
comunitară şi cooperarea politică; funcţionarea nesatisfăcătoare a anumitor mecanisme instituţionale
(insuficienţa puterilor Parlamentului European, ponderea prea mare a unanimităţii în cadrul procesului
decizional din Consiliul European); caracterul parţial al celor 4 libertăţi de circulaţie, prevăzute de tratatul
CEE (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri). A prevalat, de asemenea, dorinţa de a da o bază juridică
solidă competenţelor deja exersate de comunitate în noi domenii.
Consiliul European de la Milano din 28 şi 29 iunie 1985, aprobând în ansamblu propunerile care şi
erau făcute, prin vot majoritar (7 contra 3 – Marea Britanie, Danemarca, Grecia), propune convocarea unei
Conferinţe interguvernamentale pentru elaborarea unui tratat asupra unei politici externe şi de securitate,
precum şi asupra modificării tratatelor comunitare. Conferinţa interguvernamentală şi-a început lucrările
pe durata preşedinţiei luxemburgheze, la 9 septembrie 1985 şi s-a încheiat la Haga, la 28 februarie 1986.
Principalele etape care au condus la semnarea AUE sunt:
● Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983. Acest text, elaborat pe baza planului realizat
de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe şi de omologul său italian, Emilio
Colombo, este însoţit de declaraţiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relaţiilor
interinstituţionale, al competenţelor comunitare şi al cooperării politice. Şefii de stat şi de guvern se
angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii şi să decidă dacă este posibil să le
încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.
● Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii Europene. La solicitarea deputatului italian Altiero
Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituţionale în vederea elaborării unui tratat
care să înlocuiască Comunităţile existente cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat
proiectul de tratat la 14 februarie 1984. Acest text a fost elaborat în iunie 1980 şi prevedea crearea unei
Uniuni care ar avea competenţe mult mai largi decât comunităţile, precum modificarea mecanismelor
instituţionale şi în special o creştere considerabilă a puterilor Parlamentului European.
● Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26 iunie 1984. Inspirându-se din Proiectul de
tratat al Parlamentului, un comitet compus ad hoc din reprezentanţi personali ai şefilor de stat şi de guvern
şi prezidat de senatorul irlandez M. Dooge, a examinat aspectele instituţionale. Raportul Comitetului

74
prezidat de M. Dooge, remis în martie 1985, solicită Consiliului European să convoace o Conferinţă
interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la crearea unei „entităţi politice veritabile” pentru
ameliorarea obiectivelor instituţionale şi mai ales pentru realizarea obiectivelor prioritare (în special, „o
veritabilă piaţă internă”). A fost propusă demararea procedurii de revizuire a tratatelor.
● Cartea Albă despre piaţa internă din iunie 1985. Comisia, la solicitarea preşedintelui său, Jacques
Delors, a făcut public raportul Cartea albă, care identifică 279 de acţiuni necesare pentru realizarea pieţei
interne. Cartea propune un calendar şi fixează data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea acesteia.
Acest document stabilea, cu mare claritate şi precizie, lista obstacolelor care se opuneau unei veritabile
libere circulaţii în interiorul comunităţii, precum şi lista măsurilor de luat pentru a le suprima.
Iniţial convocată elaborării unui act dublu, după cum prevăzuse Consiliul European, conferinţa a
optat totuşi pentru formula „actului unic”. Din cauza întârzierii irlandeze în procesul ratificării, Actul Unic
nu a putut intra în vigoare decât pe 1 iulie 1987.
4.3.2. Obiectivele AUE
Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcţie europeană, în vederea realizării
pieţei interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza procesului
decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.
De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o
parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi, pe de altă
parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce priveşte:
● procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;
● puterile Comisiei;
● puterile Parlamentului European;
● extinderea competenţelor Comunităţilor.
4.3.3. Structura AUE
Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul, din patru titluri şi dintr-o serie de declaraţii
adoptate în timpul Conferinţei.
Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă voinţa statelor membre de a
transforma totalitatea relaţiilor dintre ele în vederea instituirii unei Uniuni Europene. Preambulul
precizează, de asemenea, caracterul unic al Actului, care reuneşte dispoziţiile comune privind cooperarea
în domeniul politicii externe şi al Comunităţilor Europene. De asemenea, subliniază cele două obiective
ale revizuirii tratatelor, şi anume „să îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin aprofundarea
politicilor comune şi prin urmărirea de noi obiective” şi „să asigure o funcţionare mai bună a
Comunităţilor”.
Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind cooperarea politică şi Comunităţile Europene. Titlul II
este consacrat modificărilor tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene, iar Titlul III – cooperării
europene în domeniul politicii externe. Titlul IV cuprinde dispoziţiile generale şi finale.
4.3.4. Prevederile AUE
Din perspectiva conţinutului său, AUE nu a perturbat o sistemul comunitar. Schimbarea majoră
consta în imprimarea unui nou obiectiv comunităţilor, acela al pieţei interne, fapt care a constituit cauza
unei veritabile relansări a acţiunii comunitare, moment foarte important în istoria Uniunii.
Actul Unic European a înlesnit derularea acestui proces şi prin faptul că a prevăzut votul majoritar
în toate hotărârile necesare realizării pieţei unice; în urma acestui amendament Comisia Europeană a putut
să-şi continue nestingherită programul.
Deşi în toate tratatele originale ale Comunităţilor s-au prevăzut, confirmat şi chiar întreprins diferite
acţiuni în acest sens, progresul realizării pieţei unice a fost lent, el lovindu-se de prejudecăţile şi de dorinţa
de conservare a suveranităţii în anumite segmente ale economiei, tendinţe manifestate de către unele state
membre ale Comunităţii.
Un alt punct forte al acestui tratat este şi principiul subsidiarităţii – nici o hotărâre care trebuie luată
la nivel inferior nu poate fi adoptată la nivelul guvernului european. Conform acestui principiu, votul
Comunităţilor se limitează la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv. Toate funcţiile
la nivel naţional sau regional ar trebui să ţină de responsabilitatea statelor membre. Legile şi regulamentele
necesare realizării unei atmosfere de „fairplay” se aplică în domeniul legii firmelor şi ale libertăţii stabilirii

75
(permiţând astfel oamenilor să creeze întreprinderi proprii în alte state membre), al armonizării nivelului
tehnic, al textelor, al legislaţiei transporturilor şi al recunoaşterii reciproce a diplomelor de studii.
Nivelul de producţie, siguranţa produselor şi a măsurilor de protecţie pentru muncitori şi consumatori
au fost organizate în vederea evitării alterării lor în timpul transportării, iar pieţele de capital au fost
liberalizate. Succesul acestui proces este reflectat în faptul că majoritatea legilor stabilite au fost aprobate
şi vor fi adaptate sistemului legislativ al fiecărui stat la timp, o mare parte din această legislaţie fiind deja
realizată până acum.
Transpunerea în practică a programului pieţei unice a contribuit considerabil la lărgirea posibilităţilor
de acces la piaţa comunitară, cu atât mai mult cu cât deschiderile s-au făcut în mod autonom, necondiţionat
de acordarea unor concesii din partea partenerilor comerciali.
Printre progresele cele mai semnificative amintim:
● eliminarea unilaterală a majorităţii restricţiilor, rezultate la import, care mai erau aplicate de către
unele state membre;
● întărirea caracterului concurenţial al procedurilor privind achiziţiile publice în UE şi extinderea
automată a acestor avantaje asupra tuturor furnizorilor proveniţi din ţările semnatare ale Acordului GATT
privind achiziţiile publice;
● armonizarea la nivel comunitar a unor standarde naţionale (ceea ce simplifică sarcina
exportatorilor potenţiali pe piaţa UE) şi disponibilitatea de a negocia cu ţări terţe acorduri de recunoaştere
reciprocă a procedurilor de certificare şi testare.
AUE a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a pieţei comune în piaţa unică. Prin crearea de noi
competenţe comunitare şi prin reforma instituţiilor, AUE deschide calea integrării politice şi a uniunii
economice şi monetare, care vor fi instituite prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.
Modificările instituţionale aduse de Tratat:
Pentru a înlesni realizarea pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului de domenii în care
Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimităţii. Acest lucru uşurează
procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente căutării unui acord unanim între 12 state
membre. Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite scoaterea CEE din impas şi adoptarea a
circa 300 directive privind crearea, în perspectivă, a Pieţei Interne. Unanimitatea nu mai este necesară
realizării pieţei interne, cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor şi
drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi.
AUE instituie Consiliul European (format din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei
Europene), oficializând astfel conferinţele şi reuniunile la nivel înalt dintre şefii de stat şi de guvern.
Competenţele acestui organ nu sunt totuşi precizate. Consiliul European nu are putere de decizie, nici
putere de constrângere, în raport cu celelalte instituţii, însă este principalul organism responsabil pentru
stabilirea direcţiilor de dezvoltare a Comunităţii.
Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al Parlamentului, în
cazul încheierii tratatelor de asociere şi deciziile privind aderarea noilor state membre. În plus, Actul Unic
instituie procedura de cooperare, care consolidează poziţia Parlamentului în cadrul dialogului
interinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislaţiei propuse. Domeniul de aplicare a
acestei proceduri rămâne totuşi limitat la cazurile în care Consiliul decide cu majoritate calificată, cu
excepţia politicii de mediu.
Actul Unic clarifică dispoziţiile existente privind competenţele de execuţie. Articolul 10 modifică
articolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regula generală, Consiliul delegă Comisiei competenţele de
execuţie a actelor. Consiliul nu îşi poate rezerva competenţa de execuţie decât în cazuri specifice. AUE
face posibilă instituirea unui Tribunal de Primă Instanţă, alături de Curtea Europeană de Justiţie. Toate
cazurile pot fi transferate acestui Tribunal, cu excepţia hotărârilor preliminare supuse de statele membre
sau a chestiunilor preliminare.
Modificările politice aduse de Tratat:
Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a pieţei
interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Piaţa internă este definită drept
„spaţiul fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat”.

76
 În ceea ce priveşte capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei politici noi, dar
inserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergenţa politicilor economice şi monetare se
regăseşte în cadrul competenţelor existente.
Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două articole noi
în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează Consiliul, care decide cu majoritate
calificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte dispoziţii minime pentru a promova „îmbunătăţirea
mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEE
atribuie Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european.
Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică şi socială pentru a contrabalansa
efectele realizării pieţei interne asupra statelor membre mai slab dezvoltate şi pentru a reduce disparităţile
de dezvoltare între regiuni. Intervenţia comunitară se face prin intermediul Fondului European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi a Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).
În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul CEE stabileşte drept
obiectiv „consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriei europene şi dezvoltarea
competitivităţii sale internaţionale”. Pentru aceasta, Actul Unic prevede crearea unor programe-cadru
multianuale, adoptate de Consiliu în unanimitate.
Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate în Tratatul de la
Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S şi 130T din Tratatul CEE), care permit
Comunităţii „conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, contribuie la protecţia sănătăţii
persoanelor şi utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale”. Se precizează faptul că intervenţia
Comunităţii în domeniul mediului are loc doar dacă această acţiune poate fi realizată mai bine la nivel
comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul de subsidiaritate).
Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica o politică externă
comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se consulte cu privire la problemele de politică
externă care ar putea prezenta interes pentru securitatea statelor membre. Preşedinţia Consiliului este
responsabilă pentru iniţierea, coordonarea şi reprezentarea statelor membre faţă de state terţe în acest
domeniu.
4.4. Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană)
Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est a condus la schimbarea peisajului
politic european, ceea ce a determinat revizuirea structurii Comunităţilor Europene în scopul aprofundării
integrării europene.
În decembrie 1990, la Roma, s-au deschis două Conferinţe Interguvernamentale – una privind
Uniunea Economică şi Monetară, iar cealaltă privind Uniunea Politică. Cele două conferinţe s-au încheiat
prin semnarea la Maastricht – orăşel olandez, aflat la graniţa dintre Belgia şi Olanda – a Tratatului asupra
Uniunii Europene.
Tratatul de la Maastricht a fost agreat de şefii de stat sau de guvern din cele 12 state membre de
atunci, întruniţi cu prilejul şedinţei din 9 – 11 decembrie 1991 a Consiliului European. Acesta a fost însă
semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.
Cauza principală a întârzierii intrării în vigoare a constat în procesul de ratificare – prin referendum-
uri naţionale, sau de către parlamentele naţionale – proces care a durat foarte mult.
Danemarca, de exemplu, a respins iniţial Tratatul. În Irlanda, populaţia l-a adoptat prin referendum
cu o mare majoritate, iar în Franţa – cu o foarte mică majoritate (51%). Această rezervă a populaţiei din
unele ţări s-a datorat, în mare măsură, faptului că Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea parte a
populaţiei, Comunitatea Europeană fiind percepută mai degrabă ca o birocraţie distantă, necontrolabilă şi
nedemocratică.
De aceea, Danemarcei i s-a permis să folosească principiul „opt out” pentru câteva decizii, inclusiv
cele privind trecerea la ultima fază a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi politica europeană de
apărare.
În Germania şi Marea Britanie a fost nevoie de decizia Curţilor Supreme pentru a se vedea dacă
prevederile Tratatului nu sunt în contradicţie cu constituţiile statelor respective. Abia după al doilea
referendum din Danemarca, încheiat cu un vot pozitiv, şi după deciziile favorabile ale Curţilor Supreme
din Germania şi Marea Britanie, s-a constatat ratificarea acestui Tratat de către toate statele membre şi

77
intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1993, fapt care a permis transformarea Comunităţii Europene atât
într-o Uniune politică, precum şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM).
4.4.1. Obiective Tratatului
Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume realizarea unei
pieţe unice, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, UE îşi propune următoarele obiective:
● uniuni economice şi monetare: să promoveze un progres economic şi social durabil, prin crearea
unui spaţiu fără frontiere, prin accentuarea coeziunii economice şi sociale care să dispună, în perspectivă,
de o monedă unică;
● uniune politică: să-şi afirme identitatea pe plan internaţional, prin promovarea unei politici externe
şi de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare comună;
● cetăţenie unională: să întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre;
● cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
● menţinerea acquis-ul comunitar, dar şi dezvoltarea lui prin examinarea în ce măsură politicile şi
formele de cooperare instaurate prin tratat trebuie revizuite pentru eficientizarea mecanismelor
comunitare.
4.4.2. Structura Tratatului
Tratatul conţine 17 protocoale, un Act final şi 33 Declaraţii, constituind un ansamblu de dispoziţii
juridice complexe, care amendează Tratatul de la Roma şi-l înglobează în sânul unei Uniuni.
„Uniunea – se precizează în art. A al Tratatului – este fondată pe Comunităţile Europene completate
prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Aceasta are ca misiune organizarea
într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor”.
Problema cea mai dificilă care a trebuit să fie rezolvată de către negociatori a fost existenţa, în sânul
unei arhitecturi instituţionale unice, a procedurilor comunitare şi a celor interguvernamentale. De exemplu,
cum vor participa Comisia şi Parlamentul la activităţi cu dominantă interguvernamentală, precum PESC
şi cooperarea judiciară, rolul Curţii de Justiţie, identificarea bazei juridice a unui act normativ etc.
De aceea, Uniunea a fost organizată pe 3 piloni:
Pilonul 1, comunitar – reprezentat de Comunitatea Europeană – lărgit cu noi competenţe, care
depăşesc limitele integrării economice. Acestea se manifestă în domeniile: piaţa internă, social, uniunea
economică şi monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe, transporturi, concurenţă
etc.;
Modificările aduse sunt reprezentate de:
1. Continuarea extinderii rolului Parlamentului European (PE), în special cu referire la aprobarea
nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor
subiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul), în afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului
Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene;
2. Extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene,
politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja
existente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica
de mediu);
3. Instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează): toţi
cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în alte state membre; dreptul de a alege şi de a
participa la alegerile locale şi pentru PE în statele membre de rezidenţă, indiferent de naţionalitate;
protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stat terţ şi
în care statul membru naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa
Mediatorului European (Ombudsman-ului european);
4. Crearea Uniunii Economice şi Monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a statelor
membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene
(BCE).

78
 Tab. 4.1. Organizarea Uniunii Europene
Primul pilon Al doilea pilon Al treilea pilon
(supranațional-federație) (interguvernamental-confederație) (interguvernamental-confederație)
Politica externă Cooperarea copițienească
Comunitățile Europene
și de securitate comună și judiciară în materie penală
(CE)
(PESC) (JAI)
Politica agricolă comună Politica externă Trafic de droguri și trafic de arme
Uniune vamală și Piața internă Cooperare Trafic de carne vie
Politica în domeniul concurenței Menținerea păcii Terorismul
Subvenții de stat Observatorii electorali Infracțiuni împotriva minorilor
Politică structurală Trupele comune de intervenție Crima organizată
Politică comercială Drepturile omului Corupție, coruptibilitate și
Uniunea Economică și Monetară Democrație înșelăciune
Cetățenia Europeană Asistența acordată statelor terțe
Educație și Cultiră Politica de securitate
Cercetare și Mediul înconjurător Politica europeană de securitate și
Rețele transeuropene apărare
Sănătate Dezarmarea
Protecția consumatorului Aspectele economice ale
Politică socială dezarmării
Politică comună de imigrație Sistemul european de securitate
Politica în doemniul azilului
Protecția frontierelor
Pilonul 2, - reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC). Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică
dintre statele membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un
cadrul instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la
toate sectoarele politicii externe şi de securitate şi se pun bazele unei cooperări între statele membre.
Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe bază de consens.
Pilonul 2 are caracter interguvernamental.
Pilonul 3 - cooperarea în domeniul justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), care acoperă următoarele
domenii:
1. Politica de azil;
2. Trecerea frontierelor externe şi controlul acestora;
3. Politica de imigrare;
4. Condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din ţările terţe pe teritoriul statelor membre;
5. Lupa împotriva imigraţiei, a sejurului şi a muncii ilegale a resortisanţilor din ţările terţe;
6. Lupta împotriva toxicomaniei;
7. Combaterea fraudei de proporţii internaţionale;
8. Cooperarea judiciară civilă,
9. Cooperarea judiciară penală;
10. Cooperarea vamală;
11. Cooperarea poliţienească.
Pilonul 3 la fel are caracter inter-guvernamental.
În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o
mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu
sediul la Haga.
4.4.3. Conţinutul Tratatului
Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include şapte titluri.
Titlul I fixează obiectivele Uniunii, afirmă principiul unicităţii cadrului instituţional şi confirmă
rolul conducător al Consiliului European, care reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre.
Titlul II modifică Tratatul privind CEE, înlocuind „Comunitatea Economică Europeană” cu
„Comunitatea Europeană”, ceea ce conferă acesteia o misiune mai globală.
79
 Titlurile III şi IV integrează aceste modificări în tratatele CECO şi EURATOM.
Titlul V priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
Titlul VI introduce noi dispoziţii în materie de cooperare judiciară şi poliţienească (JAI).
Titlul VII cuprinde dispoziţii finale.
Dispoziţiile anexă la Tratat pun sub semnul întrebării regula clasică a acţiunii comune acceptată şi
aplicabilă în toate statele membre:
- Printr-un Protocol, Marea Britanie este scutită de obligaţia de a trece la cea de a II-a fază a UEM.
În baza clauzei „opting out”, Marea Britanie şi-a luat libertatea de a modifica, la o dată pe care o va alege
ea însăşi, decizia de a se ralia partenerilor săi în privinţa recurgerii la moneda unică.
- Un alt protocol relativ la politica socială prevede că aceasta nu se aplică Marii Britanii şi eliberează
acest stat de a pune în aplicare „Carta socială” adoptată de CEE în 1989 şi anexată Tratatului de la
Maastricht.
Aceste derogări, la care se adaugă cele obţinute în 1992 de către Danemarca, cu prilejul ratificării
Tratatului de la Maastricht, deschid calea făuririi unei „Europe à la carte”, care alterează oarecum
schema instituţională a părinţilor fondatori ai Uniunii. Aceasta a slăbit, într-o anumită măsură, coeziunea
şi capacitatea de acţiune a Uniunii Europene.
Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt, în primul rând, ideea de uniune
politica vest-europeană, iar în al doilea rând, introducerea unei monede comune europene cel mai târziu
în 1999. La acestea se adaugă drepturile civice europene, competenţele noi ale Comunităţii Europene,
intensificarea politicii de protecţie comunitară a consumatorilor, etc.
4.5. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam reprezintă un nou pas în direcţia adâncirii integrării europene şi modifică
Tratatul de la Maastricht. Prin acest Tratat Uniunea Europeană este transformată, îi sunt acordate noi
sarcini: rolul cetăţenilor Uniunii este evidenţiat; este accentuat caracterul democratic al instituţiilor
europene.
În timp ce construcţia europeană se dezvoltă în jurul unor obiective economice, accentul este pus,
de acum încolo, pe responsabilităţile politice în interiorul Uniunii, ca şi faţă de restul lumii. Cum s-a ajuns,
în timp, la Tratatul de la Amsterdam?
4.5.1. Premisele semnării Tratatului de la Amsterdam
- În iunie 1994, Consiliul European reunit la Corfu (în Grecia) a convocat un Comitet de reflecţie,
compus din 15 reprezentanţi ai miniştrilor de externe din cele 12 state membre, un reprezentant al Comisiei
Europene şi doi observatori din partea Parlamentului European;
- În decembrie 1995, Comitetul de experţi a prezentat raportul Consiliului European de la Madrid;
- La 8 ianuarie 1996 s-a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale pentru revizuirea
Tratatului de la Maastricht;
- La 26 martie 1996 a avut loc, la Torino, prima reuniune a Conferinţei interguvernamentale (CIG),
la nivelul şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale UE; ţările candidate la aderare au avut statut
de observator.
Tratatul de la Amsterdam reprezintă o etapă foarte importantă în desfasurarea procesului de reformă
a institutiilor comunitare, în sensul adâncirii integrării prin creşterea calităţii democratice a Uniunii, a
identităţii ei în perspectiva lărgiri organizaţiei, toate acestea trebuind să determine o Europă mai apropiată
de cetaţeni.
- La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de stat sau de guvern din
cele 15 state membre, după 15 luni de negocieri (tratatul redactat în iunie 1997 cu prilejul încheierii
Conferinţei interguvernamentale care a avut loc la acea dată în capitala olandeză);
- Între 1998 şi 1999 a avut loc ratificarea Tratatului;
- La 1 mai 1999 Tratatul a intrat în vigoare.
Negocierile asupra noului Tratat s-au purtat pe 3 axe principale: Uniunea Europeană şi cetăţenii;
Identitatea externă; Instituţiile Uniunii.
4.5.2. Obiectivele Tratatului
Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale:
- să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene;

80
 - să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea;
- să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;
- să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.
4.5.3. Structura Tratatului
Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale.
Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene, Tratatul de instituire a CECO, Tratatul de instituire a CEEA, precum şi
la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European prin vot universal direct.
Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi Europene,
urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul anumitor prevederi. Această
parte vizează abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de
fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.
Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a
articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută cu litere; prin Tratatul de la Amsterdam este
înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de
valabilitate nelimitată.
În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE.
La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şi
crearea unei politici comune de apărare; integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene;
poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la anumite aspecte, aplicarea
principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor; rolul
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană etc.
Protocolul privind instituţiile, anexat la Tratatul de la Amsterdam, prevăzuse două metode de
definire a votului cu majoritate calificată: un nou sistem de ponderare (o adaptare a sistemului existent)
sau aplicarea unei majorităţi duble (de voturi şi de populaţie), aceasta din urmă fiind propusă de Comisie
şi susţinută de Parlament. CIG a ales prima opţiune. Numărul de voturi a crescut pentru toate statele
membre, însă partea care revenea celor mai populate state membre a scăzut de la 55% din totalul voturilor,
la 45% după aderarea celor zece noi state membre şi la 44,5% la 1 ianuarie 2005. Acesta a fost motivul
pentru care s-a introdus „plasa de siguranţă” demografică, un sistem care oferă statelor membre
posibilitatea de a solicita să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populația
totală a Uniunii. În cazul în care această condiţie nu este îndeplinită, decizia nu este adoptată.
4.5.4. Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor
Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de muncă.
Aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea statelor membre.
Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici:
- Urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncă este verificat în implementarea
tuturor celorlalte politici comune;
- Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi adoptă concluzii
la această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al Comisiei.
- Consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele Statelor Membre în
favoarea ocupării forţei de muncă şi, dacă este necesar, trimite recomandări acestora.
În privinţa drepturilor cetăţenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte:
a) Obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor înscrise în Convenţia
europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul
Europei în 1950. Pentru prima dată este prevăzut într-un document faptul că statelor membre, care s-ar
face vinovate de o „violare gravă şi persistentă” (articolul 7) a drepturilor fundamentale, li se va suspenda
dreptul de vot în Consiliul UE.
Dacă constatarea violării nu poate interveni decât cu unanimitate (fără a număra bineînţeles votul
statului în cauză), măsurile luate ca urmare a acestei constatări sunt adoptate cu majoritatea calificată. Cu
toate că acest mecanism a fost perceput ca fiind destinat reglării unei curiozităţi juridice, criza suscitată de
alianţa guvernamentală încheiată în Austria a subliniat importanţa lui practică.

81
 Criza a revelat de asemenea necesitatea de a completa acest mecanism printr-un mecanism de alerta
prealabilă, cei 14 parteneri ai Austriei improvizând, în cursul anului 2000, o reacţie comună pentru
atenţionarea guvernului austriac asupra oricărei eventuale abateri, fără a recurge însă la articolul 7.
Aceasta criză a determinat UE, pentru prima dată, să intervină în politica internă a unui stat membru
în scopul prevenirii unei încălcări grave a principiilor fundamentale.
În ceea ce priveşte ţările candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţie
a aderării lor la Uniune, ceea ce s-a şi statuat, în iunie 1993, de către Consiliul European de la Copenhaga;
b) Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sau
origine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării (egalităţii). Uniunea
poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie,
dezabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să
prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii
adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului European;
c) Obligaţia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea şanselor între bărbat şi femeie
la locul de muncă, acceptându-se chiar principiul „discriminării pozitive” în baza căruia statele membre
pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru.
Această dispoziţie a fost completată cu recunoaşterea dreptului la protecţia datelor persoanelor
deţinute de instituţii – drept ce devine tot mai important pe măsura dezvoltărilor din domeniul informaticii.
De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai ales în
domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei.
Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adăugate o
serie de drepturi cetăţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene într-o limbă oficială şi
de a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European,
ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publică
comunitară.
Comparativ cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiţie
cetăţeniei europene şi a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a
drepturilor referitoare la cetăţenia europeană într-un capitol unic. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam s-
a subliniat ca definirea cetăţeniei europene precum şi mai buna respectare a drepturilor omului constituie
un obiectiv prioritar în cadrul reformei Uniunii.
Dilema în care se găsea Uniunea (dacă să adere formal la Convenţia Europeană privind Drepturile
Omului sau să-şi stabilească propria listă de drepturi fundamentale) a fost rezolvată cu prilejul Consiliului
European de la Nisa din decembrie 2000, în favoarea celei de-a doua variante.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Tratatul de la Amsterdam conţine şi răspunsuri la preocupările
cetăţenilor atunci când unele drepturi ale lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi în
următoarele domenii:
- Muncă şi social: definirea de către Uniune a unei strategii privind sporirea locurilor de muncă, iar
de către statele membre a unor programe naţionale pentru muncă, evaluate anual. În plus, Uniunii i se
încredinţează responsabilitatea de a lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
- Mediu, sănătate şi drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabilă – care ţine seama de
exigenţele protecţiei mediului - devine un obiectiv esenţial al Uniunii. De aceea, Tratatul înserează, printre
competenţele Uniunii, promovarea dreptului la informare şi educaţia consumatorilor, îndeosebi dreptul lor
de a se organiza pentru a se proteja mai bine.
Tratatul cuprinde şi câteva valori şi aspiraţii ale cetăţenilor, care nu sunt incluse în dispoziţii
obligatorii, formând însă nişte angajamente politice precum:
1. Abolirea pedepsei cu moartea;
2. Recunoaşterea rolului voluntariatului;
3. Nevoile persoanelor cu handicap;
4. Situaţia specifică a regiunilor insulare;
5. Libertatea presei şi de expresie;
6. Protecţia animalelor.

82
 4.5.5. Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie
Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei pe întreg
teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene
comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele Uniunii Europene şi în special în
ceea ce priveşte azilul şi imigrarea.
Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre erau obligate
să ia măsuri care să vizeze:
- suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este vorba de
cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe;
- stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele
exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o durată de
maximum trei luni.
Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la:
- primirea solicitanţilor de azil în statele membre;
- condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe pentru a putea cere statutul de
refugiat;
- procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii;
- protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în ţara lor de origine şi a
persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională.
Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform Tratatului de la
Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera circulaţie a
persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală)
rămân activităţile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane
şi infracţiunile împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda.
Uniunea a definit un program pe 5 ani în măsură să conducă la crearea unui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie. Deja prin Acordurile de la Schengen – care reunea toate ţările membre cu excepţia
Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei – a fost suprimată cea mai mare parte a controlului la frontiere.
Aceste acorduri au fost incluse în „acquis-ul” Uniunii.
În ceea ce priveşte cooperarea interguvernamentală în materie penală şi poliţienească, principiul
unanimităţii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritate
calificată.
4.5.6. Către o politică externă şi de securitate comună
În privinţa identităţii externe a Uniunii, trebuie spus că încă de la începutul construcţiei europene,
promotorii săi au încercat să o doteze şi cu o politică externă. Tentativele din 1954 şi 1961 au eşuat. În
1970, statele membre au lansat o cooperare politică, dar care n-a fost înscrisă într-un Tratat decât în 1986,
odată cu adoptarea Actului Unic. În sfârşit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli
privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Negociatorii Tratatului de la Amsterdam
au dorit să întărească „aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva lărgirii cu noi membri şi a
nevoii de promovare a unei politici externe concrete.
Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt aduse o serie
de modificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht. A fost creat un nou instrument în domeniul
PESC: strategia comună.
Tratatul stabileşte principiile care trebuie să ghideze politica externă a Uniunii, Tratatul prevede
numirea unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame PESC”) care conduce acţiunea Uniunii în
acest domeniu, urmând deciziile Consiliului şi în cadrul unei „troika”, în care mai intră reprezentantul
Preşedinţiei Consiliului şi al Comisiei Europene. Această personalitate – în prezent Javier Solana – are
rangul de secretar general al Consiliului şi dispune de o unitate de analiză şi alertă rapidă.
Numeroasele crize internaţionale care s-au produs recent arată că orice politică externă necesită şi o
capacitate militară, îndeosebi pentru misiuni umanitare şi misiuni de menţinere sau restabilire a păcii.
Complexitatea elaborării unei politici comune de apărare rezulta şi din poziţia diferită a statelor
membre: patru dintre ele erau, din punct de vedere constituţional sau tradiţional, neutre şi ca atare nu
participau la alianţe militare, în timp ce celelalte 11 erau membre ale NATO.

83
 Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea Europei
Occidentale (UEO) face, de acum înainte, parte integrantă din Uniunea Europeană. Acest lucru permite
deplina integrare a UEO în UE şi folosirea capacităţilor militare ale acesteia.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere
a păcii (misiuni Petersberg).
A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în cadrul
Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia politică
şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele crize. La recomandarea
Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.
4.5.7. Reforma instituţiilor Uniunii Europene în vederea extinderii
În privinţa instituţiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a orientat mai ales asupra sporirii
eficacităţii adoptării deciziilor în instituţiile sale.
Consiliul Uniunii Europene
Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi acţiuni de încurajare în
domeniul ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera circulaţie a persoanelor, măsuri de securitate
socială necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitatea
de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva
fraudei, cooperarea vamală, statistica, protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative
independente), regiuni ultraperiferice.
Parlamentelor naţionale le este permis să-şi spună cuvântul asupra unor proiecte de reglementări,
înainte ca guvernele să o facă în cadrul Consiliului Uniunii şi să aibă o vedere generală asupra funcţionării
Uniunii;
Parlamentul European
Rolul Parlamentului European a fost întărit. Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie
aprobată de către Parlament. Dacă înainte, Parlamentul nu putea emite decât un aviz asupra candidaturii
pentru preşedinţia Comisiei, Tratatul de la Amsterdam prevede că preşedintele este desemnat după acordul
Parlamentului European. Acest drept se adaugă celui deja deţinut prin Tratatul de la Maastricht prin care
Parlamentul aprobă numirea întregii Comisii. În plus, Parlamentul a obţinut drept de co-decizie în unele
domenii.
Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi
numărul statelor care vor adera în viitor).
Comisia Europeană
Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiţi
printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei. Creşte rolul preşedintelui
Comisiei – legitimat de votul din Parlamentul European:
1. Participă la alegerea şi desemnarea membrilor Comisiei, în acord cu statele membre;
2. Atribuie sau modifică responsabilităţile în sânul colegiului;
3. Fixează orientările politice ale Comisiei.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam, responsabilitatea
directă de a veghea respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând următoarele
domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.
Comitetul Economic şi Social este consultat în domenii noi: ocuparea forţei de muncă, afaceri
sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi
Parlamentul să întrebe părerea CES.
Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie
administrativă, iar domeniile în care această instituţie este consultată au fost extinse, incluzând: ocuparea
forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social, pregătire profesională
şi transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi întrebat de
către Parlamentul European.
Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea, Tratatul a lăsat
deschise câteva probleme precum: adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală
şi de Est şi unele aspecte ale politicii externe.

84
 Acestea au fost trecute în seama următoarei Conferinţe interguvernamentale, care urma să se
desfăşoare la Nisa. Reforma Uniunii Europene va continua, ceea ce va permite extinderea ei prin aderarea
a noi membri.
4.6. Tratatul de la Nisa
Funcţionarea instituţiilor europene a cunoscut un permanent proces de adaptare la evoluţiile şi
realităţile cu care se confruntă construcţia comunitară.
În cadrul Consiliului European, din 7-11 decembrie 2000, s-au conturat bazele Tratatului de la Nisa,
care a fost semnat pe 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de
fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.
4.6.1. Premisele semnării Tratatului de la Nisa
Înainte de a se lansa un nou val de lărgire fără precedent a UE era necesar ca liderii europeni să
definească proiectul politic care să permită noului ansamblu să funcţioneze.
Conferinţa Interguvernamentală care a pregătit Tratatul de la Amsterdam a eşuat parţial în încercarea
de a face şi o reformă de substanţă a instituţiilor UE, fără de care extinderea prin aderarea altor state ar fi
dus la blocajul procesului decizional, la nivel comunitar.
Cele 15 state s-au angajat, în decembrie 1999, în cadrul Summit-ului de la Helsinki, să ajungă, cu
prilejul reuniunii de la Nisa, la o reformă a instituţiilor UE, pentru a fi pregătiţi să primească primele ţări
candidate în Uniune. Mai mult, Comisia Europeană a aprobat, la data de 1 martie 2000, şi un proiect
ambiţios privind reforma administraţiei sale, pe care dorea să o transforme într-un model de eficienţă şi
transparenţă. Acest proiect a fost prezentat sub forma unei Cărţi Albe, la Bruxelles, în faţa Parlamentului
European, de către preşedintele de atunci al Comisiei, Romano Prodi.
Agenda Summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000, a cuprins probleme cu care sistemul comunitar
se confrunta de multă vreme: reforma instituţională şi a procesului decizional, drepturile omului, politica
de apărare. De rezolvarea acestor probleme depindea ca edificiul european să răspundă aşteptărilor
cetăţenilor pe care îi reprezintă – cei de care Uniunea Europeană doreşte să se afle cât mai aproape.
Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structura
Uniunii Europene pentru o nouă extindere.
Deciziile finale de la Nisa reflectă într-un mod corespunzător cerinţele cu privire la:
- Reprezentarea fiecărui stat membru printr-un comisar în cadrul Comisiei Europene;
- Determinarea numărului de voturi în Consiliu prin reflectarea criteriului demografic;
- Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un număr de noi domenii în care se
apreciază că acţiunea la nivel comunitar este mai raţională şi mai eficientă decât la nivel naţional.
Summit-ul de la Nisa a decis crearea unui Directorat al marilor state membre, care va decide liniile
politicii europene. Calendarul aderării la UE a noilor membri urma a depinde de ritmul în care se va
desfăşura reforma instituţiilor Uniunii Europene. Germania va fi prima ţară care va asigura conducerea
acestui directorat.
4.6.2. Obiectivele Tratatului
În conformitate cu Concluziile Consiliului European de la Helsinki din 1999, UE trebuia să fie
capabilă să primească, de la sfârşitul anului 2002, noile state membre, pregătite pentru aderare. Deoarece
doar două dintre statele solicitante aveau o populaţie mai mare decât media statelor membre existente,
ponderea politică a ţărilor cu o populaţie mai mică trebuia să crească considerabil. Prin urmare, Tratatul
de la Nisa urma să confere un plus de eficienţă şi legitimitate instituţiilor UE şi să pregătească UE pentru
următoarea sa mare extindere.
Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină prevederi
pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri,
înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt:
1. componenţa şi modul de funcţionare a instituţiilor europene;
2. procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri;
3. consolidarea cooperării între instituţii.
Tratatul avea misiunea de a încorpora în conţinutul său cele patru tratate anterioare ale Uniunii,
făcând referiri clare la: modalităţile în care va fi exercitată puterea la nivel comunitar, naţional, regional;

85
modalităţi de eficientizare a cooperării dintre diferite instanţe legislative sau administrative etc. Totodată
Tratatul cuprinde şi Carta Drepturilor Fundamentale.
Acordul la care s-a ajuns confirmă hotărârea celor 15 de a pregăti instituţiile europene pentru a face
faţă unei Uniuni cu 27 de membri. Prin acest acord, Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa se
evidenţiază nu doar prin însemnătatea deciziilor, dar şi prin amploarea şi complexitatea discuţiilor.
Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reformă a instituţiilor europene, necesară
evitării unei blocări a instituţiilor – Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European.
Cea mai importantă realizare este repartizarea voturilor în cadrul instituţiilor Uniunii. Cele mai
avantajate au fost ţările candidate care şi-au văzut numele trecut alături de ţările membre, ceea ce
reprezintă un angajament al acestora faţă de primirea lor în structurile comunitare.
Conform analiştilor politici, marele învingător la Nisa a fost Germania, din rândul ţărilor membre,
şi Polonia – dintre candidate. Lupta dintre Germania şi Franţa s-a încheiat cu acceptul ca Franţa să-şi
menţină actuala paritate de voturi în Consiliul de Miniştri, Germania primind, în schimb, recunoaşterea
importanţei din punct de vedere demografic şi, prin aceasta, implicit, recunoaşterea că este uriaşul Europei
cu cele 82 milioane de locuitori. Acest lucru se răsfrânge în mod direct asupra numărului de deputaţi în
Parlamentul European şi asupra ponderii voturilor. Potrivit Tratatului de la Nisa, majoritatea de care va fi
nevoie în Consiliile de Miniştri pentru adoptarea unor decizii va trebui să corespundă unui procent de 62
la sută din numărul de locuitori ai celor 27 de membre ale UE, proporţie dificil de atins fără cele 17% câte
revin Germaniei. Pe de altă parte, având o asemenea pondere, va fi suficient ca, la un moment dat,
Germania să se alieze cu două-trei ţări „mari” pentru a bloca o decizie. De aceea, majoritatea observatorilor
au apreciat că Tratatul de la Nisa favorizează statele mari ale UE.
Dintre ţările candidate, cea mai avantajată a fost Polonia, căreia i s-au repartizat 27 de voturi (la fel
cât a primit Spania), situând-o printre primele şase ţări ale Europei. Şi celelalte ţări candidate au fost
mulţumite, întrucât s-a precizat de câte voturi vor dispune, fiecare, în Consiliul de Miniştri, în Parlamentul
European şi de faptul că vor avea câte un comisar în Comisia Europeană.
4.6.3. Structura Tratatului
Tratatul de la Nisa cuprinde aspecte importante referitoare la: - Renunţarea la dreptul de veto referitor
la voturile exprimate de Consiliul de Miniştri; - Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care să
permită corespondenţa între numărul de voturi şi dimensiunea statelor; - Reforma Comisiei Europene; -
Flexibilizarea sistemului cooperărilor consolidate.
Tratatul de la Nisa, după prima parte „Modificari fundamentale” şi a doua parte „Prevederi finale si
tranzitori”, are anexată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, reformele aduse prin Tratat pregătind
cadrul instituţional al Uniunii în vederea lărgirii, dar este clar că se impune o dezbatere mai largă şi mai
aprofundată asupra viitorului UE. De asemenea, cu acest prilej s-a hotărât convocarea unei Convenţii
privind viitorul Europei care să ofere variante de soluţii la întrebările privind viitorul Europei.
Sarcina principală a fost aceea de a elabora un text constituţional plecând de la următoarele premise:
- simplificarea tratatelor prin regruparea dispoziţiilor fundamentale ale celor patru Tratate într-unul
singur, ce va trebui să fie redactat mai clar şi mai lizibil pentru cetăţeni;
- delimitarea competenţelor la nivelul Uniunii sau al statelor membre, asigurarea unei mai bune
modalităţi prin care diferitele niveluri ale acţiunilor legislative şi administrative să se completeze reciproc
cu mai multă eficienţă;
- statutul Cartei drepturilor fundamentale (încorporarea ei în viitoarea Constituţie Europeană);
- rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană;
- noile dimensiuni ale politicii externe şi de securitate comună.
4.6.4. Reforma instituţiilor Uniunii Europene
Tratatul aduce modificări următoarelor instituţii europene: Parlamentul European, Consiliul,
Comisia Europeană, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi, cărora li se adaugă şi două organe comunitare
consultative, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Parlamentul European
Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura
de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică
şi socială, vize, azil, imigraţie.

86
 Au fost extinse, de asemenea, domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene.
Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin definirea unui
statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de finanţare a acestora.
Prin Tratatul de la Nisa a fost fixat un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (în
loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam), Pentru unele state însă numărul locurilor în
Parlamentul European s-a redus. De exemplu, Franţa are, conform Tratatului de la Nisa, 72 de locuri în
PE, în timp ce înainte de intrarea în vigoare a Tratatului avea 87.
Consiliul Uniunii Europene
În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şi
majoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea unanimităţii, procedură care asigură
fiecărui stat drept de veto, ar putea face să apară obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată are
la bază un sistem de ponderare a voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-i
atribuit un anumit număr de voturi, în funcţie de populaţia sa. Numărul de voturi per stat pentru UE cu 27
de state membre este:

Fig. 4.4. Distribuţia voturilor în Consiliul Uniunii de Miniştri după Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, aplicabile începând din 2005: pentru
ca o decizie să fie adoptată, este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din 345 pentru o Uniune cu
27 de state membre), ca şi majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 din 27).
Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitate:
coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale
şi al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă.
Comisia Europeană
Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene intră numai
câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai mult de 27 de
state membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de rotaţie, ale cărui
reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate.
Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au fost extinse. Preşedintele are
în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor.
Preşedintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de judecată, Tratatul
de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie şi cele ale
Tribunalului de Primă Instanţă.
Curtea de Justiţie, având câte un membru din fiecare stat UE, se poate reuni în plen sau în cameră
lărgită. Curţii de Justiţie i s-a acordat posibilitatea de a se reuni în diferite formule: în camere (formate din
trei sau cinci judecători), în Marea Cameră (11 judecători) sau în şedinţă plenară. Numărul de avocaţi
generali poate fi majorat printr-o decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate. Curtea de Justiţie a UE
are în continuare competenţa cu privire la întrebările preliminare, dar, în temeiul statutului său, poate să
transmită Tribunalului de Primă Instanţă alte tipuri de cauze decât cele enumerate la articolul 225 din
Tratatul CE.

87
 Tribunalul de Primă Instanţă. Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai la
Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor anumite acţiuni pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.
Competenţele Tribunalului au fost extinse pentru a include anumite categorii de hotărâri preliminare,
cu posibilitatea instituirii de camere jurisdicţionale printr-o decizie adoptată în unanimitate. Toate aceste
dispoziții legate de funcţionare, în special competenţele Tribunalului de Primă Instanţă, au fost de atunci
înainte stabilite chiar în tratat.
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor
În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr
maxim de 350 de membri. Conform prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social este
reprezentantul organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii Comitetului Regiunilor
trebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea pe care o reprezintă.
Tratatul de la Nisa impune, de asemenea, membrilor Comitetului, să aibă mandat din partea
colectivităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.
La Nisa a fost proclamata o Cartă a drepturilor fundamentale ale Uniunii. Carta fixează un ansamblu
de drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, grupate în şase categorii:
demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aceste drepturi sunt întemeiate pe drepturile
şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiile
constituţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană.
Curtea de Conturi
Tratatul a stabilit ca această instituţie va fi alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat. Numirea
membrilor va fi validată de Consiliu, cu majoritate calificată, pentru un mandat de şase ani. Curtea de
Conturi va putea să creeze Camere pentru adoptarea anumitor categorii de rapoarte sau avize.
Curtea şi instituţiile de control naţionale sunt invitate să-şi îmbunătăţească cooperarea prin crearea
unui comitet de contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.
4.7. Tratatul de la Lisabona
Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde o dispoziţie care permite revizuirea tratatelor: articolul
48 prevede că oricare stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte
de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică
parlamentelor naţionale; în cazul în care Consiliul European îşi exprimă acordul, preşedintele Consiliului
European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat
sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei. Convenţia analizează
proiectele de revizuire şi adoptă prin consens o recomandare adresată unei Conferinţe
interguvernamentale, care este convocată de preşedintele Consiliului. Consiliul European poate de
asemenea să decidă, cu majoritate simplă şi cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace
Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest caz, Consiliul European
stabileşte mandatul pentru o CIG, care este apoi convocată de preşedintele Consiliului. Astfel, în toate
cazurile, este convocată o CIG compusă din toate statele membre (precedată sau nu de o Convenţie) şi
orice modificare a tratatelor trebuie întotdeauna să fie ratificată de toate statele membre în conformitate
cu normele lor constituţionale.
4.7.1. Premisele semnării
Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare (1
decembrie 2009), Tratatul de la Lisabona a modificat cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene
(Roma, 1957). Acesta din urmă a fost redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”
(TFUE). La Tratat sunt anexate o serie de Protocoale şi Declaraţii.
Cu titlu separat va fi menţionat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom, CEEA).
O primă tentativă de reformă a avut loc odată cu elaborarea Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa. Obiectivul era de a înlocui tratatele fondatoare ale UE cu o Constituţie Europeană.

88
 Constituţia a fost semnată la Roma la 29 octombrie 2004. Totuşi, înainte de a intra în vigoare, aceasta
trebuia să fie ratificată de toate statele membre. Procesul de ratificare s-a soldat cu eşec în mai multe state
membre.
Anii 2005 şi 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvarea problemei Constituţiei Europene. Abia
în a doua parte a anului 2007, s-a găsit o soluţie de compromis pe care factorii de decizie comunitari o
sperau viabilă. Ea s-a concretizat în apariţia unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sau
Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de şefii de state şi de guverne, pe 13
decembrie 2007. Noul Tratat este fondat, în general, pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul căreia
au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de „Constituţie”, care speria
populaţia europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea. Majoritatea reformelor instituţionale şi politice
avute în vedere în Constituţie sunt reluate în Tratatul de la Lisabona, dar prezentate sub altă formă.
Tratatul constituţional era menit, într-adevăr, să abroge tratatele fondatoare ale UE, pentru a le
înlocui cu un text unic: Constituţia pentru Europa. În schimb, Tratatul de la Lisabona nu înlocuieşte
tratatele fondatoare, doar le modifică, cum au făcut anterior tratatele de la Amsterdam şi cel de la Nisa.
Astfel, Tratatul de la Lisabona se prezintă sub forma unei serii de amendamente aduse tratatelor
fondatoare.
Această schimbare de formă nu are consecinţe în plan juridic, dar are un efect semnificativ în plan
simbolic şi politic. Ideea unei Constituţii Europene a fost abandonată, iar dreptul european rămâne stabilit
de tratatele internaţionale.
Noul document a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ratificarea sa de către toţi cei 27 de
membrii ai Uniunii, însă, şi acest proces de ratificare s-a împotmolit într-un loc devenit se pare
„tradiţional” – Irlanda. În această ţară, un referendum convocat cu privire la ratificarea tratatului a dat
rezultat negativ. A trebuit să fie convocat un alt referendum, în a doua parte a anului 2009. Acesta din
urmă a arătat o susţinere cu privire la noul Tratat, astfel încât noul Tratat de Reformă de la Lisabona a
putut intra în vigoare (în conformitate cu Articolul 6).

Fig. 4.5. Întrunirea Consiliului European de la Lisabona

4.7.2. Obiectivele şi valorile Tratatului de la Lisabona
În ceea ce priveşte obiectivele noului Tratat, acestea sunt:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele
naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care
defineşte mai clar obiectivele la nivel european şi naţional.
* Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către
cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile
internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor
europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele
membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

89
 * O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură
mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se
asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar
(principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea
parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii
acţiunilor Uniunii.
* O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din
diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
* Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cu
clasificarea competenţelor.
* Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea
ca un stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi
moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de
prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
* Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii
politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014,
calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei,
reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată
prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
* Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de
preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură
directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii
referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include
reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
* O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona
în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,
securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură,
Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările
climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor
umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile
Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de
solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
* Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care
stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii
europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
* Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturile
existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta
drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi
civile, politice, economice şi sociale.
* Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru
libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.
* Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele
membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui
atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază
solidaritatea în domeniul energiei.
* Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în materie
de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii
de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor
umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la
ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.

90
 4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune
Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la
Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa
dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi
valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în
domeniul afacerilor externe.
* Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va
fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
* Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
* Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere
determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi
organizaţiile internaţionale.
* Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine unele modalităţi
decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state
membre.
Tratatul de la Lisabona prevedea următoarele valori:
● să ofere cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne;
● să activeze în direcţia dezvoltării durabile a Europei pe baza unei creșteri economice echilibrate şi
a stabilităţii preţurilor, a unei economii sociale de piaţă extrem de competitive, vizând ocuparea totală a
forţei de muncă şi progres social, cu un înalt nivel de protecţie a mediului;
● să combată excluziunea socială şi discriminarea şi să promoveze justiţia şi protecţia socială;
● să promoveze coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele
membre;
● să menţină angajamentul faţă de Uniunea Economică şi Monetară având euro ca monedă unică;
● să susţină şi să promoveze valorile Uniunii Europene în întreaga lume şi să contribuie la asigurarea
păcii, securităţii, dezvoltării durabile a planetei, solidarităţii şi respectului între popoare, comerţului liber
şi echitabil şi eradicării sărăciei;
● să contribuie la protejarea drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum şi la
respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, incluzând respectarea principiilor Cartei
Naţiunilor Unite. Acestea sunt principalele obiective.
Tratatul de la Lisabona este conceput pentru a pune la dispoziţia UE instrumentele necesare realizării
acestor obiective.
4.7.3. Conţinutul Tratatului de la Lisabona
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde regulile şi modalităţile concrete de
funcţionare a UE, transpunând în practică elementele de principiu descrise în cadrul TUE. De asemenea,
TFUE detaliază politicile Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comună. Structura acestuia,
în versiunea consolidată, este următoarea:
- Partea I: Principiile (art. 1-17);
- Partea a II-a: Nediscriminarea şi cetăţenia UE (art. 18 - 25);
- Partea a III-a: Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii (art. 26 - 197);
- Partea a IV-a: Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări (art. 198 - 204);
- Partea a V-a: Acţiunea externă a Uniunii (art. 205 - 222);
- Partea a VI-a: Dispoziţii instituţionale şi financiare (art. 223 - 334);
- Partea a VII-a: Dispoziţii generale şi finale (art. 335 - 358).
Odată cu semnarea la 13 decembrie 2007, a Tratatului de la Lisabona, s-au încheiat mai mulţi ani de
negocieri pe tema aspectelor instituţionale, Uniunea având legal şi instrumentele juridice necesare pentru
a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
4.7.4. Tratatul de la Lisabona şi Politicile UE
Politicile interne ale UE
Una dintre cele mai importante modificări se referă la spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie.
Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele UE în ceea ce priveşte:
● controlul la frontiere, azilul şi imigraţia;

91
 ● cooperarea judiciară în materie civilă;
● cooperarea judiciară în materie penală;
● cooperarea poliţienească.
De asemenea, Tratatul de la Lisabona clarifică competenţele UE în domeniul politicilor economice,
sociale şi energetice. Acesta stabileşte ca nou obiectiv crearea unui spaţiu european de cercetare.
Politica externă a UE
Acţiunea UE pe plan internaţional a fost consolidată. Mai întâi de toate, Tratatul de la Lisabona conferă
o mai mare coerenţă şi vizibilitate politicii externe şi de securitate comune ale UE. UE dobândeşte astfel
personalitate juridică, ceea ce îi permite să negocieze şi să fie parte contractantă la tratatele internaţionale. În
plus, UE este reprezentată de acum înainte pe scena internaţională de Înaltul Reprezentant pentru afaceri
externe şi politica de securitate.
De asemenea, politica de securitate şi apărare comună face acum obiectul unei secţiuni a tratatelor
fondatoare. Obiectivele pe termen lung vizează instituirea unei apărări europene comune.
4.7.5. Reforma instituţiilor Uniunii Europene
Reforma instituţiilor UE era necesară odată cu creşterea numărului de state membre. Tratatul de la
Lisabona modifică astfel normele privind componenţa Comisiei, a Parlamentului European, a Comitetului
Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social European.
În plus, Tratatul de la Lisabona reformează procesul decizional din cadrul Consiliului. Acesta elimină
efectiv vechiul sistem de vot ponderat şi introduce o nouă definiţie a majorităţii calificate pentru votarea
deciziilor.
Tratatul de la Lisabona creează, de asemenea, două noi funcţii în arhitectura instituţională a UE:
● preşedintele Consiliului European;
● Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate.
De asemenea, Tratatul de la Lisabona şi-a propus să clarifice şi să îmbunătăţească funcţionarea UE.
Acesta elimină vechea structură bazată pe piloni în favoarea unei noi repartizări a competenţelor între UE şi
statele membre. Tratatul de la Lisabona simplifică, de asemenea, procedurile legislative şi tipologia actelor
juridice adoptate în cadrul UE.
În plus, Tratatul de la Lisabona conferă o mai mare flexibilitate funcţionării UE. Acesta introduce o serie
de clauze instituţionale menite să faciliteze construcţia europeană în anumite domenii politice. S-a înlesnit, de
asemenea, punerea în aplicare a cooperării consolidate între statele membre.
Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, în
continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi
menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai
bine exigenţelor cetăţenilor europeni, iar numărul instituţiilor se ridică acum la şapte: Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Banca Centrală
Europeană şi Curtea de Conturi.
Parlamentul European
Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie de
aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul modifică structura instituţiei: numărul
parlamentarilor europeni nu poate depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre
se face după principiul „proporţionalităţii degresive”. Altfel spus, deputaţii din ţările cu mai mulţi locuitori vor
reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât cei din ţările cu populaţie mai mică. Tratatul mai precizează
că numărul de parlamentari reprezentând fiecare stat membru poate fi minim 6 şi maxim 96.
Consiliul European
Consiliul European, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor, devine, la rândul său, o
instituţie UE, fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de preşedinte „permanent”. Acesta
este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi are rolul de a asigura pregătirea şi
continuitatea lucrărilor Consiliului şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului între statele
membre. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare măsură neschimbat. Consiliul
continuă să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi menţine rolul central în materie
de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor economice.
Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul decizional. În primul rând,
deciziile Consiliului se iau acum prin vot cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd
92
o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, aceasta înseamnă că votul cu majoritate calificată
a fost extins la numeroase domenii de acţiune (de exemplu, imigraţie şi cultură).
La alegerile din 2014, se va introduce o nouă metodă de votare: votul cu dublă majoritate. Propunerile
legislative vor fi aprobate de către Consiliu printr-un vot exprimând nu doar majoritatea statelor membre ale
UE (55%), ci şi pe cea a populaţiei UE (65%). Acest tip de vot va reflecta dubla legitimitate a UE – o uniune
a popoarelor şi a naţiunilor, în acelaşi timp – şi va conduce la consolidarea transparenţei şi a eficienţei
legiferării. El va fi completat de un mecanism nou, similar „compromisului de la Ioannina”, care ar permite
unui număr mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie.
Într-o asemenea situaţie, Consiliul va trebui să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a obţine, într-un interval de
timp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.
Comisia Europeană
Principala responsabilitate a Comisiei Europene este aceea de a promova interesul public european.
Tratatul oferă fiecărui stat membru posibilitatea de a avea un reprezentant în cadrul Comisiei, în timp ce,
potrivit tratatelor de până acum, numărul comisarilor ar fi trebuit să fie redus pentru a deveni mai mic decât
cel al statelor membre.
O altă schimbare importantă constă în faptul că este prevăzută o legătură directă între rezultatele
alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei.
Rolul preşedintelui Comisiei este consolidat, acesta având autoritatea de a demite comisarii europeni.
Înfiinţarea acestui postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate / Vicepreşedinte al Comisiei de este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la
Lisabona, care ar urma să dea mai multă coerenţă acţiunilor externe ale Uniunii.
Înaltul Reprezentant are o dublă misiune: pe de o parte, este împuternicitul Consiliului pe probleme de
politică externă şi de securitate comună, iar pe de altă parte, este comisar european pentru relaţii externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare comună, Înaltul Reprezentant prezidează
reuniunile periodice ale miniştrilor de externe ai statelor membre („Consiliul Afacerilor Externe”). În plus,
reprezintă politica externă şi de securitate comună a Uniunii pe scena internaţională, fiind asistat de un serviciu
european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice
naţionale.
Alte instituţii europene
Rolul sau competenţele Băncii Centrale Europene şi ale Curţii de Conturi nu au suferit schimbări
notabile. Totuşi, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie a Curţii Europene de Justiţie, mai ales
în materie de cooperare penală şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale pentru această
instituţie.
Parlamentele naţionale
Cu toate că parlamentele naţionale nu fac parte din structura instituţională europeană, ele joacă un rol
esenţial în modul de funcţionare al UE. Tratatul recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale. De
exemplu, dacă un număr suficient de parlamente naţionale consideră că este preferabil ca o iniţiativă legislativă
să fie luată la nivel local, regional sau naţional, Comisia trebuie fie să îşi retragă propunerea, fie să justifice că
iniţiativa respectivă nu contravine principiului subsidiarităţii.
Opţiunea de ieşire
În fine, Tratatul de la Lisabona prevede şi modalitatea referendumurilor. Pentru întâia oară există astfel
posibilitatea ieşirii din UE. Jo Leinen12 speră ca acest Tratat va rămâne în vigoare câţiva ani buni, dacă nu chiar
câteva decenii. Dar, precizează el, cel târziu în momentul aderării unui stat mare precum Turcia sau Ucraina,
va fi nevoie de un nou Tratat de bază al UE.

12
Om politic german, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Germaniei.
93
 CAPITOLUL 5

SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Motto: Nimic nu este posibil fără indivizi,
nimic nu e durabil fără instituţii.
Jean Monnet
Instituţiile, organele consultative, organismele financiare, serviciile interinstituţionale, agenţiile etc.
formează structura care îi permite Uniunii să funcţioneze. Statele membre au delegat UE o parte dintre
puterile lor, astfel încât, în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt luate la nivel european, de
către instituţiile europene comune.
UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care: ● priorităţile generale sunt stabilite
de Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali şi europeni; ● deputaţii europeni, aleşi prin vot direct,
reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul Parlamentului European; ● interesele Uniunii în ansamblu sunt
promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale; ● guvernele
promovează interesele statelor membre în cadrul Consiliului UE.
Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (PE), Consiliul Uniunii Europene
şi Comisia Europeană. Acest „triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte (regulamente,
directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Utilizarea normelor UE este supravegheată de
către Curtea Europeană de Justiţie, iar partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea de
Conturi Europeană.
Competenţele şi responsabilităţile acestor instituţii, precum şi normele şi procedurile după care
funcţionează acestea, sunt stabilite în Tratate.
Unicitatea construcţiei europene se reflectă, în primul rând, în arhitectura instituţională. Instituţiile
UE au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reală a naţiunilor europene în cadrul
unei cooperări mai strânse ca niciodată. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor
instituţii comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop este să
asigure o participare democratică a statelor membre la luarea de decizii.
În primii 20 de ani de viţă ai UE, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană
propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea şi Curtea Europeană de Justiţie dădea
interpretarea legală necesară. În prezent, responsabilităţile UE au sporit, instituţiile UE s-au dezvoltat,
devenind mai numeroase (instituţii, organe şi o serie de organisme specializate).
Spre deosebire de organismele internaţionale, instituţiile europene au personalitate juridică,
obiectivele propuse sunt mai angajante şi dispun de puteri efective pentru a le pune în practică.
Instituţiile UE sunt intercorelate şi complementare: Parlamentul reprezintă garantul democraţiei în
UE; Consiliul, în care statele membre sunt reprezentate la nivel de miniştri sau, în cazul Consiliului
European, la nivelul şefilor de state şi de guverne, deţine puterea de decizie; Comisia, cu rol de apărător
al tratatelor, dispune de puteri de iniţiativă legislativă şi executive; Curtea de Justiţie soluţionează
problemele de drept şi veghează asupra respectării tratatelor; Curtea de Conturi controlează aspectul
financiar al activităţii instituţiilor comunitare; organismele consultative exprimă interese economice,
sociale şi regionale. Aceste instituţii, create pe parcursul a mai mult de 40 de ani, reflectă evoluţia în timp
a structurii unionale europene şi trec, în prezent, printr-un proces de reformă, generat de extinderea
Uniunii. Personalul tuturor instituţiilor UE formează un serviciu de funcţionari europeni, independent de
guvernele statelor membre.
Sistemul instituţional comunitar actual cuprinde:
• şapte instituţii, care sunt persoane juridice şi au o responsabilitate contractuală (Consiliul
European, Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a UE, Curtea
Europeană de Conturi, Ombudsmanul European);
• trei organisme financiare, fără responsabilitate contractuală: Banca Centrală Europeană, Banca
Europeană de Investiţii, Fondul European de Investiţii;
• două organisme consultative: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, la fel fără
responsabilitate contractuală;

94
 • două organisme interinstituţionale (Oficiul pentru publicaţii oficiale şi Biroul pentru selecţia
personalului);
• 19 organisme descentralizate, numite şi agenţii.
Din punct de vedere juridic, abordarea sistemului instituţional comunitar european este mult mai
simplă, fiind concepută pe două paliere:
● pe primul palier se află instituţiile fundamentale ale UE (cele la care se fac referiri în tratatele
europene fundamentale), lor fiindu-le rezervate funcţii legislative, executive şi judecătoreşti, după
modelul separaţiei puterilor în statul de drept. În această abordare, instituţiile fundamentale iniţiale au fost
Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a UE, ulterior adăugându-
li-se Consiliul European;
● pe al doilea palier se regăsesc „celelalte” instituţiile specializate (gen Banca Centrală Europeană
şi Banca Europeană de Investiţii), sau cele cu rol consultativ (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul
regiunilor), de importanţă mai redusă din punct de vedere juridic.
Administraţia UE îl costă pe cetăţeanul european 15 euro pe an.

5.1 Consiliul European

Fig. 5.1. Logo-ul Consiliului European

5.1.1. Prezentare generală
Consiliul European constituie instanţa supremă a UE. Domeniul său de competenţe nu este limitat,
întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul comunitar, fie al cooperării
interguvernamentale.
Consiliul European a apărut din practica întâlnirilor la nivel înalt, ale şefilor de stat sau de guvern
din ţările membre ale UE. O primă întâlnire de acest gen a avut loc, la Paris, în anul 1961.
Primele summituri al şefilor de stat sau de guvern al statelor UE a avut loc în februarie şi iulie 1961
(în Paris şi Bonn). Acestea erau întâlniri informale ale liderilor Comunităţii Europene şi au fost iniţiate
din cauza resentimentelor preşedintelui francez Charles de Gaulle faţă de instituţiile supranaţionale
(Comisia Europeană), care dominau procesul de integrare. Primul summit important a fost ţinut după
plecarea lui Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde s-a ajuns la un acord referitor la admiterea Marii
Britanii în Comunitate şi iniţierea unei politici de cooperare în afacerile externe (Cooperarea Politică
Europeană), depăşind obiectivele economice ale integrării.
În anii ’70, pentru a corecta tendinţa Consiliului de Miniştri de a fi un forum unde se discutau
exclusiv problemele legate de interesele naţionale, s-a impus instaurarea unei autorităţi politice superioare.
Cu ocazia unei întâlniri desfăşurată la Paris, la 9-10 decembrie 1974, s-a decis crearea Consiliului
European, ca instanţă interguvernamentală de cel mai înalt nivel, de orientare politică, stabilindu-se şi
reunirea periodică în şedinţe. Astfel, s-a reuşit schimbarea situaţiei existente (în care miniştrii acţionau în
Consiliu pe baza instrucţiunilor naţionale) cu o alta nouă, în care ei să primească instrucţiuni de la o sursă
comună – un organ compus din superiorii lor politici. S-a ales denumirea de Consiliul European, iar prima
întrunire s-a realizat la Dublin, la 10-11 martie 1975, în timpul primei preşedinţii Irlandeze a Consiliului
UE. Reuniunile Consiliului European aveau loc de 2 ori pe an, în lunile iunie şi decembrie.
Întrunirile au fost formalizate în perioada dintre 1974 şi 1988. La reuniunea din decembrie 1974 de
la Paris, urmând o propunere a preşedintelui francez Valery Giscard d'Estaing, s-a convenit că este
necesară o implicare politică în „scaunul gol al crizei” şi al problemelor economice. În 1987, pentru prima
dată, prin includerea în Actul Unic European s-a consfinţit instituţionalizarea Consiliului. Rolul şi funcţiile
lui a fost definite pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht. Dacă la început Consiliul se întrunea de
două ori pe an, în prezent au loc, în medie, şase şedinţe anual.
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, a dobândit un statut formal conform căruia „Consiliul
European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politice generale ale acesteia”.

95
 Începând cu 1 decembrie 2009, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a
devenit una dintre cele şapte instituţii ale Uniunii.

Fig. 5.2. Fotografie de familie a şefilor de delegaţii guvernamentale

Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la Bruxelles. Pe lângă întrunirile obişnuite ale Consiliului
European, au loc şi întruniri extraordinare, ca de exemplu cel din 2001, când Consiliul European s-a
convocat pentru a oferi un răspuns atacurilor de la 11 septembrie, sau întrunirea extraordinară din 2011,
pentru a stabili un răspuns la criza datoriilor suverane. Unele dintre întrunirile Consiliului European sunt
văzute ca puncte de cotitură în istoria UE. Consiliul este asistat de Secretariatul General al Consiliului.

Fig. 5.3. Sediul central al Consiliului European în clădirea Justus Lipsius

Declaraţia solemnă asupra UE, de la Stuttgart, din 19 iunie1983, definea astfel funcţiile noii instanţe
de decizie europeană: „În perspectiva Uniunii Europene, Consiliul European da construcţiei comunitare
un impuls politic general, defineşte orientările ce favorizează construcţia europeană şi trasează liniile
directoare de ordin politic general pentru Comunităţile Europene şi pentru cooperarea politică Europeană,
deliberează asupra chestiunilor ce ţin de competenţa UE şi exprimă de o manieră solemnă poziţia comună
în chestiuni de relaţii externe”.
Între 2002 şi 2004, jumătate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles iar după extinderea
din 2004, toate reuniunile au loc în Bruxelles, în Clădirea Justus Lipsius, care este oficial sediul Consiliului
European. Totuşi, unele consilii extraordinare au avut loc în statul membru care deține preşedinţia, de
exemplu în 2003, a avut loc o reuniune la Roma iar în 2005 în Hampton Court Palace din Londra. O nouă
clădire („Clădirea Europa”) este în construcţie la capătul de nord al complexului istoric adiacent
„Résidence Palace” pentru a fi utilizată pentru reuniunile Consiliului European şi ale Consiliului Uniunii
Europene.
5.1.2. Structura Consiliului European
Consiliul European este organul politic al Uniunii, având misiunea de a fixa marile direcţii ale
construcţiei europene şi să rezolve problemele în suspensie. Consiliul European reuneşte şefii de stat
sau de guvern din ţările membre ale UE şi preşedintele Comisiei. Şefii de stat sau de guvern sunt
însoţiţi de miniştrii afacerilor externe ai statelor membre şi un membru al Comisiei. Din 1995, odată cu
96
intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de Asociere, la partea finală a reuniunii Consiliului European
sunt invitaţi şi şefii de stat sau de guvern din ţările candidate la aderare.
Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul privind UE prevedea întrunirea
Consiliului European de cel puţin două ori pe an. În practică, un Consiliu European are loc la finalul
fiecărei preşedinţii, în iunie şi în decembrie; două consilii suplimentare sunt organizate, de asemenea, în
martie şi în septembrie. Tratatul de la Lisabona confirmă această practică şi precizează că, pe viitor,
Consiliul European trebuie să se întrunească de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său. În
plus, atunci când situaţia o impune, preşedintele poate convoca reuniuni extraordinare ale Consiliului
European. Toate sesiunile Consiliului European se desfăşoară la Bruxelles. Fiecare şedinţă a Consiliului
European este precedată de o discuţie cu preşedintele PE. Delegaţiile naţionale sunt formate din maxim
20 de persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia Europeană) dispunând în sală de câte două locuri.

Fig. 5.4. Preşedintele Consiliului Fig. 5.5. Noul Preşedinte al Consiliului

European, Herman Van Rompuy European, Donald Franciszek Tusk
(de la 1 decembrie 2014)
Preşedintele Consiliului este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea prelungirii
mandatului încă pentru doi ani şi jumătate. Acesta şi-a preluat atribuţiile odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Primul său mandat a durat până la 31 mai 2012. La 1
martie 2012, Herman Van Rompuy a fost numit pentru un al doilea mandat pe perioada 1 iunie 2012 – 30
noiembrie 2014. Activitatea de ansamblu a Consiliului este susţinută de un Secretariat General (condus de
un secretar general asistat de un secretar general adjunct), cu sediul la Bruxelles, care se ocupă de
problemele administrative, pregătind reuniunile, asigurând în acelaşi timp şi serviciile de interpretariat şi
traducere.
5.1.3. Competenţele Consiliului European
Consiliul European este un adevărat arhitect al evoluţiei instituţionale, el dând Uniunii impulsurile
necesare şi oferind orientările politice generale. Consiliul ia decizii în sfera iniţiativelor politice majore,
cum ar fi adoptarea de orientări politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la
nivel ministerial, joaca rol esenţial în soluţionarea unor probleme curente din viata internaţională prin
Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC – mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale
statelor membre şi prezentării unei opţiuni comune).
Prin Tratatul de la Lisabona a fost instituită funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru
Afaceri Externe şi Politică de Securitate, care fost exercitată de reprezentanta Marii Britanii Catherine
Ashton (Baroneasa Ashton de Upholland). După expirarea mandatului lui Catherine Ashton această
funcţie va fi exercitată de Federica Mogherini (reprezentanta Italiei).

Fig. 5.6. Catherine Ashton, Fig. 5.7. Federica Mogherini,

Primul Înalt Reprezentant al Uniunii Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Europene pentru Afaceri Externe Afaceri Externe şi Politică de Securitate
şi Politică de Securitate (din 1 noiembrie 2014)
97
 Tratatul de la Lisabona înscrie Consiliul European printre instituţiile Uniunii. Rolul acestui Consiliu
este de a oferi un impuls politic. Acesta nu exercită nici o funcţie legislativă. El defineşte priorităţile
construcţiei europene şi indică direcţiile pe care trebuie să le ia politicile europene. Consiliul European
stabileşte, astfel, un calendar şi obiective concrete pentru Consiliul UE, pentru Comisie şi pentru PE.

Fig. 5.8. Evoluţia Consiliului European

Rolul central al Consiliului European în UE se exprimă şi prin puterea sa de numire. Acesta propune
candidatul la postul de preşedinte al Comisiei Europene şi numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate.
5.2. Parlamentul European

Fig. 5.9. Logo-ul Parlamentului European (din 1983)

5.2.1. Prezentare generală
Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori competenţele proprii. Plecând de la
atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea PE a fost precizată pe calea
acordurilor inter-instituţionale şi s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor.
PE contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor Parlamentare ale CECO, CEE şi CEEA, prin
Convenţia din 25 martie 1957. Dacă, pentru instituţia creată atunci, denumirea utilizată a fost Adunarea
unică, prin Rezoluţia din anul 1958 denumirea este schimbată în Adunarea parlamentară europeană, iar
Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă denumirea în cea actuală: Parlamentul European.
Printr-o decizie a Consiliului din 1976 a fost stabilită alegerea reprezentanţilor prin sufragiu
universal direct prevăzând, totodată, câteva reguli minimale:
● principiul votului unic;
● alegerile se vor desfăşura în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre, perioadă care începe
joi dimineaţa şi se termină duminica imediat următoare;
● vârsta minimă pentru vot este de 18 ani;
● deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.
Primele alegeri prin vot direct, au avut loc în iunie 1979. Conform drepturilor instituite prin cetăţenia
europeană, orice cetăţean al UE are dreptul de a vota sau de a candida la alegerile europene în ţara în care
locuieşte, indiferent de naţionalitatea pe care o are.
5.2.2. Structura Parlamentului European
Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci extinderi, de la 78 (în 1951) la 751
în prezent. Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva extinderii UE, un
număr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat ulterior prin Tratatele de la Nisa şi Lisabona.
Numărul de deputaţi nu reflectă toate voturile primite; statele mai mici sunt reprezentate de un număr
supraproporţional de deputaţi (1 deputat din Luxemburg reprezintă 76 000 de locuitori, 1 deputat din
Germania reprezintă 826 000 de locuitori, unul din Franţa – 904 000 de locuitori). Această regulă s-a
modificat puţin cu ocazia extinderii UE de la 1 mai 2004. După rearanjarea numărului de mandate,
Germania nu a fost obligată să cedeze o parte din mandate deputaţilor din statele recent aderate, spre
deosebire de celelalte state membre.
Această inechitate are două motive tehnice:
● prin alegerea unei dimensiuni potrivite a fracţiunilor parlamentare se asigură reprezentarea în
parlament a diversităţii politice existente şi în statele mai mici ale UE;

98
 ● dacă s-ar lua în considerare totalul voturilor primite din fiecare ţară, atunci numărul de deputaţi ar
fi atât de mare încât Parlamentul European ar deveni ineficient.
Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la începuturi, sub forma Adunării
Parlamentare din cadrul CECO, astfel încât „aranjarea” membrilor în sala de şedinţe se face nu în funcţie
de naţionalitate, ci de culoarea politică.

Fig. 5.10. Distribuţia mandatelor în Parlamentul European de legislatura a VIII (în urma scritinului din 2014)
Rezultatele la alegerile 2014, pe grupuri politice
Pictogramă Nume Procentaj

PPE Rezultat:221 Membrii Parlamentului

Grupul Partidului Popular European European
(Creştin Democrat)
Rezultatele în procente:29.43 %
Rezultat:191 Membrii Parlamentului
S&D
European
Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor
si Democraţilor din Parlamentul European
Rezultatele în procente:25.43 %
Rezultat:70 Membrii Parlamentului
CRE European
Conservatorii şi Reformiştii Europeni
Rezultatele în procente:9.32 %
Rezultat:67 Membrii Parlamentului
ALDE
European
Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa
Rezultatele în procente:8.92 %
Rezultat:52 Membrii Parlamentului
GUE/NGL
European
Stânga Unită Europeană/Stânga Verde
Nordică
Rezultatele în procente:6.92 %
Rezultat:50 Membrii Parlamentului
Verzi/ALE European
Verzi/Alianţa Liberă Europeană
Rezultatele în procente:6.66 %
Rezultat:48 Membrii Parlamentului
EFDD
European
Grupului Europa Libertății și Democrației
Directe
Rezultatele în procente:6.39 %
Rezultat:52 Membrii Parlamentului
NI
European
Deputați neafiliați - deputați care nu fac
parte din niciun grup politic
Rezultatele în procente:6.92 %
Fig. 5.11. Rezultatele alegerilor în Parlamentul European din 2014
99
 Deşi membrii PE sunt „reprezentanţii popoarelor din statele reunite în Comunitate” (conform
Tratatelor CECO, CEE, CEEA), abia la 7 iunie 1979 au avut loc primele alegeri ale parlamentarilor prin
sufragiu universal.
De atunci, o dată la cinci ani, cetăţenii europeni cu drept de vot îşi aleg parlamentarii, dar nu după
reguli comune, ci după regulile fiecărui stat în materie electorală. La alegerile din vara anului 2004, au
fost aleşi parlamentari şi din cele 10 ţări devenite membre la data de 1 mai 2004.
După aderarea României şi a Bulgariei, numărul deputaţilor a crescut până la 786, România fiind
reprezentată de 35 de parlamentari, iar din 2009 de 33 deputaţi. După alegerile din 2009 numărul
deputaţilor s-a stabilit la 736.
Tab. 5.1. Distribuţia locurilor în Parlamentul European în diferite etape
După 2010
Tara 1999-2004 2004 2007 2009 (Nisa)
(Lisabona)
Bulgaria - - 18 17 18
Belgia 25 24 24 22 22
Cehia - 24 24 22 22
Danemarca 16 14 14 13 13
Germania 99 99 99 99 96
Estonia - 6 6 6 6
Grecia 25 24 24 22 22
Spania 64 54 54 50 54
Franţa 87 78 78 72 74
Irlanda 15 13 13 12 12
Italia 87 78 78 72 73
Cipru - 6 6 6 6
Letonia - 9 9 8 9
Lituania - 13 13 12 12
Luxemburg 6 6 6 6 6
Ungaria - 24 24 22 22
Malta - 5 5 5 6
Olanda 31 27 27 25 26
Austria 21 18 18 17 19
Polonia - 54 54 50 51
Portugalia 25 24 24 22 22
România - - 35 33 33
Slovenia - 7 7 7 8
Slovacia - 14 14 13 13
Finlanda 16 14 14 13 13
Suedia 22 18 19 18 20
Marea Britanie 87 78 78 72 73
Total 626 732 785 736 751
Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale:
1. împreună cu Consiliul UE, deţine puterea legislativă prin care propune şi adoptă, în diverse
proceduri decizionale, reglementări la nivelul Uniunii. Orice lege comunitară este nulă fără consultarea
Parlamentului. PE împarte competenţa legislativă cu Consiliul UE. El are puterea de a adopta legi
europene (directive, regulamente etc.). De asemenea, poate accepta, modifica sau respinge conţinutul
legislaţiei europene.
Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană
(1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999).
Codecizia devine procedura legislativă ordinară, acordând astfel aceeaşi importanţă Parlamentului
şi Consiliului UE într-o gamă largă de domenii (de exemplu: transport, mediu şi protecţia consumatorilor).
Două treimi dintre legile europene sunt adoptate în comun de către PE şi Consiliu.
2. împreună cu Consiliul UE, realizează funcţia bugetară, prin care Parlamentul propune sau
modifică repartizarea sumelor alocate în diverse secţiuni ale bugetului. Anual, în luna decembrie, votează
100
bugetul Uniunii (existând şi posibilitatea respingerii acestuia), bugetul devine definitiv abia după semnarea
lui de către preşedintele PE; Procedura de examinare şi apoi de adoptare a bugetului are loc din luna iunie
până la sfârşitul lunii decembrie.
În ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii (cum ar fi cheltuielile agricole şi cheltuielile legate de
acordurile internaţionale), decizia finală aparţine Consiliului.
În ceea ce priveşte cheltuielile „neobligatorii” (alte cheltuieli), decizia aparţine Parlamentului, care
hotărăşte în strânsă colaborare cu Consiliul.
PE şi Consiliul trebuie să respecte limitele cheltuielilor anuale stabilite în perspectivele financiare
multianuale.
3. funcţia de control (politic) democratic asupra executivului (Comisia Europeană) şi asupra
întregii activităţi instituţionale comunitare se exercită prin aprobarea numirii membrilor Comisiei
Europene şi a preşedintelui acesteia şi prin posibilitatea de a demite Comisia Europeană. Parlamentul
exercită un control politic prin Consiliul de Miniştri și Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolo
unde aceste instituţii au funcţii executive.
Funcţia de exercitare a controlului democratic asupra executivului se realizează prin următoarele
mijloace: Dreptul de petiţionare al cetăţenilor; Anchetele; Dreptul Parlamentului la o cale de atac în faţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene; Controlul financiar.
În decembrie 2009, Conferinţa preşedinţilor a decis înfiinţarea unui grup de coordonare pentru
relaţiile cu parlamentele naţionale, al cărui scop este de a examina aplicarea prevederilor Tratatului de la
Lisabona în ceea ce priveşte parlamentele naţionale; promovarea coordonării interne a activităţilor PE în
acest domeniu; propunerea unui program regulat de activităţi.
PE informează periodic parlamentele naţionale ale statelor membre cu privire la activităţile pe care
acesta le desfăşoară.
Organele de conducere ale Parlamentului sunt:
1. Preşedintele Parlamentului este reprezentantul instituţiei în exterior şi este ales pentru doi ani şi
jumătate. Preşedintele prezidează adunările plenare.
Candidatul care obţine majoritatea absolută a voturilor exprimate prin vot secret este ales Preşedinte.
Dacă, după trei tururi de scrutin, nu se obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu majoritate
simplă, într-un al patrulea tur de scrutin.

Fig. 5.12. Preşedintele Parlamentului European Martin Schulz (din 16 ianuarie 2012)
2. Biroul este format din Preşedinte, 14 Vicepreşedinţi şi 5 chestori (cu responsabilităţi
administrative şi financiare, aleşi dintre parlamentari). Biroul coordonează funcţionarea internă a
Parlamentului: estimarea bugetului PE; organizarea administrativă şi financiară; coordonează
Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia.
3. Conferinţa Preşedinţilor delegaţiilor, formată din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice, pregăteşte calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor şi fixează competenţele comisiilor
parlamentare. De asemenea, Conferinţa joacă un rol important în relaţiile PE cu celelalte instituţii
comunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.
Ţările în curs de aderare la UE trimit un număr de observatori în PE cu o anumită perioadă de timp
înaintea aderării propriu-zise.
5.2.3. Competenţele Parlamentului European
Pentru organizarea activităţilor sale, PE dispune de un Secretariat General, condus de un secretar
general, având în subordine aproximativ 3 500 de funcţionari (din care o treime sunt translatori). Grupurile
politice dispun de propriii lor colaboratori, iar deputaţii – de asistenţi parlamentari.
101
 Reuniunile Parlamentului în sesiuni plenare lunare se desfăşoară la Strasbourg (uneori şi la
Bruxelles), unde îşi are sediul. Reuniunile (săptămânale) ale comisiilor parlamentare, ale grupurilor
politice şi sesiunile extraordinare se desfăşoară la Bruxelles. Birourile administrative (sediul
Secretariatului general) sunt amplasate la Luxemburg.
Explicaţia că Parlamentul are trei sedii este de ordin istoric: CECO în 1952 şi-a stabilit sediul la
Luxemburg, CEE şi CEEA, în 1958, au avut sediul la Bruxelles, iar Strasbourg, ca sediu al Parlamentului
European, este simbolul reconcilierii franco-germane.

Fig. 5.13. Sala de şedinţe în plen

Lucrările de pregătire a şedinţelor plenare ale Parlamentului sunt efectuate de cele 20 de comisii ale
Parlamentului, ale căror competenţe acoperă toate domeniile, de la drepturile femeii până la protecţia
consumatorilor şi sănătate. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi europeni şi are un
preşedinte, un birou şi un secretariat. De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii
speciale pentru gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii de anchetă în cadrul competenţelor
sale de control. Dezbaterile din cadrul comisiilor sunt publice.
Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară pe comisii parlamentare, care
acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii. Dintre acestea, 17 comisii sunt dedicate politicilor
interne:
 BUDG: Bugete
 CONT: Control bugetar (cunoscută şi sub numele de COCOBU)
 ECON: Afaceri economice şi monetare
 EMPL: Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale
 ENVI: Mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară
 ITRE: Industrie, cercetare şi energie
 TRAN: Transport şi turism
 IMCO: Piaţa internă şi protecţia consumatorilor
 REGI: Dezvoltare regională
 AGRI: Agricultură şi dezvoltare rurală
 PECH: Pescuit
 CULT: Cultură şi educaţie
 JURI: Afaceri juridice
 LIBE: Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne
 AFCO: Afaceri constituţionale
 FEMM: Drepturile femeii şi egalitatea între sexe
 PETI: Petiţii
 Parlamentul european are şi următoarele 3 comisii pentru politica externă:
 Comisia pentru afaceri externe AFET (cea mai numeroasă), cu două subcomisii:
 DROI: Subcomisia drepturile omului
 SEDE: Subcomisia securitate şi apărare
102
  DEVE: Dezvoltare
 INTA: Comerţ internaţional
Pe lângă aceste comisii permanente, PE poate crea şi subcomisii, comisii temporare (de exemplu,
Comisia temporară pentru probleme politice şi bugetare ale Uniunii lărgite 2007-2013 sau EQUI: Criza
societăţii de asigurări „Equitable Life” sau TDIP: Presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA
pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri), comisii de anchetă sau comisii mixte (pentru relaţii
cu Parlamentele ţărilor asociate).
Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi publicate în toate cele 24
de limbi oficiale ale Uniunii (bulgara, ceha, croata, daneza, engleza, estoniana, finlandeza, franceza,
germana, greaca, irlandeza (din 2007), italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza,
portugheza, româna, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza), existând traduceri simultane (o excepţie
parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză: în aceste două limbi sunt traduse numai
anumite documente).
Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de interpretare, astfel încât fiecare
deputat să se poată exprima în limba sa maternă.
Delegaţiile PE colaborează cu parlamentele ţărilor care nu fac parte din UE. Delegaţiile joacă un rol
important în sprijinirea extinderii influenţei Europei la nivel mondial.
Există 32 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni. Se pot distinge 4
categorii de delegaţii:
1. Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu parlamentele
ţărilor din afara UE care nu şi-au depus candidatura pentru aderare;
2. Comisii parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor candidate la aderare
şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea;
3. Delegaţia PE la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE, care reuneşte deputaţii din
Parlamentul European şi parlamentarii din statele din Africa, Caraibe şi Pacific.
4. Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei preşedinţilor de
delegaţie.

5.3. Comisia Europeană

Fig. 5.14. Logo-ul Comisiei Europene

5.3.1. Prezentare generală
Este unul din principalele organisme instituţionale comunitare, care se regăsea în Tratatul de la
Paris (în CECO) sub denumirea de Înaltă Autoritate, iar din 1958 până la Actul Unic European din 1987
s-a numit Comisia Comunitară Europeană.
Comisia reprezintă organul executiv al UE. Termenul de „Comisie” se foloseşte cu două
accepţiuni: cu referire la membrii Comisiei; cu sensul de instituţie şi personalul acesteia.
Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său şi are misiunea de a reprezenta şi apăra
interesul comunitar. Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este independentă faţă de ţările
membre ale Uniunii. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg,
reprezentanţe în toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii.
Din punct de vedere politic, ea este responsabilă doar în faţa PE, care are posibilitatea să o demită,
prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. De aceea, este percepută ca fiind încarnarea tehnocraţiei europene.

103
 Fig. 5.15. Sediul Comisiei Europene la Bruxelles (Clădirea Berlaymont)
Clădirea din centrul Bruxelului a fost proiectată special pentru sediul Comisiei Europene încă în 1960, ca un
simbol al comunităţii europene.Edificiul a fost construit pe parcursul a 7 ani pe pământul cumpărat de la călugăriţele
ordinului Sfântul Augustin, care erau în posesia mănăstirii de femei Berlaymont. Autorul proiectului este arhitectorul
De Veste, El ajutat de arhitecţi iscusiţi, ale căror nume îl poartă multe străzi şi pieţe ale Bruxelului: Jean Jileson, Jean
şi Andre Polaki ş. a. Lor le aparţine ideea de a crea o clădire ce reprezintă în plan o cruce neregulată. Acesta a fost
unul din cele mai curajoase şi originale proiecte ale timpului. La construcţie au fost folosite la scară mare materiale
de construcţie ce conţineau azbest. Când savanţii au aflat despre proprietăţile cancerigene ale asbestului, Comisia
Europeană, în 1991, a părăsit Berlaymont-ul, iar timp de 14 ani clădirea a fost curăţată de azbest şi a fost reconstruită.
Reîntoarcerea în clădire a avut loc în octombrie 2004.
Noul Berlaymont s-a extins puţin în fundament şi în adâncime. Suprafaţa totală a încăperilor este de 241 336
metri pătraţi. Clădirea ocupă o suprafaţă de 3 hectare şi este destinat pentru 2 000 de funcţionari şi 1 000 angajaţi. În
afară de oficii în clădire mai sunt săli pentru şedinţe, săli de conferinţă, restaurant pentru 760 de locuri cu bucătărie,
ce poate alimenta la prânz peste 2 000 de persoane, şi cofetărie pentru 418 locuri, studiouri de televiziune,
cinematograf, garaje subterane pentru 1 223 de automobile. În sala pentru conferinţe de presă sunt 294 fotolii dotate
cu acces la Internet. În centrul de presă pot lucra concomitent circa 400 de jurnalişti. La 18 mai 2009 clădirea a avut
de suferit în urma unui incendiu.

5.3.2. Structura Comisiei Europene

La origini, într-o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri (numiţi comisari). Numărul
comisarilor a crescut de la 9 la 13, când Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune,
şi la 17 după admiterea Greciei, Portugaliei şi Spaniei.
Până în 1983, fiecare stat îşi numea comisarul sau comisarii „săi”, ceea ce nu favoriza nicidecum
independenţa Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca preşedintele Comisiei să fie desemnat
în urma consultării Parlamentului, el fiind, la rândul său, consultat pentru desemnarea celorlalţi membri
ai Comisiei. Apoi, întreaga Comisie este învestită printr-un vot de aprobare în Parlament. Tot prin vot, PE
poate cere printr-o moţiune de cenzură, demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea continuă să gestioneze
problemele coerente până în momentul înlocuirii sale efective.
Tratatul de la Amsterdam a adus o nouă modificare în privinţa numirii Comisiei: PE trebuie să
aprobe oficial numirea preşedintelui Comisiei (în locul simplei consultări), ceea ce-i conferă o mai mare
autoritate în desemnarea colegilor săi. Comisia este numită pe cinci ani.
Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările comunitare: cele 5 state
„mari” (Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania) au avut câte doi comisari, iar celelalte 10 –
câte unul. Întrucât mandatul Comisiei condusă de Romano Prodi, investită în anul 1999 (cu cei 20 de
comisari) expira la data de 31 octombrie 2004, şi, având în veder extinderea UE de la 1 mai 2004 (intrarea
a zece noi state), s-a hotărât că, până la finalul mandatului, să funcţioneze cu 30 de comisari. Celor zece
comisari din ţările nou-intrate nu li s-au delegat atribuţii specifice, ei au fost repartizaţi pe lângă comisari
aflaţi deja în funcţii. Pentru mandatul 2004-2009, care era prevăzut să înceapă la 1 noiembrie 2004, au
fost numiţi 25 de comisari, câte unul din fiecare stat membru (pentru a nu afecta eficienţa procesului
decizional), cele 5 ţări mari renunţând la al doilea comisar. Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul unei
Uniuni de 27, 28 sau mai mulţi membri, se va schimba şi structura Comisiei Europene. Ţările mari au
acceptat să renunţe la cel de-al doilea comisar, pentru a permite ţărilor mici să fie şi ele reprezentate. S-a
decis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un plafon „mai mic de 27” în momentul în care

104
UE va cuprinde 27 de state membre, numărul final urmând să fie decis ulterior „în unanimitate” de statele
membre, iar sistemul rotaţiei statelor membre va fi bazat pe principiul egalităţii reprezentării statelor.
La Nisa, negocierile liderilor europeni au fost construite pe două opţiuni:
- reducerea numărului de membri ai Comisiei la unul pentru fiecare stat membru al UE;
- reorganizarea Comisiei cu un număr inferior de membri numărului statelor membre componente
(prin sistemul de rotaţie bazat pe principiul egalităţii).
Delegaţii Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa a trebuit să decidă care din aceste două opţiuni
este cea mai avantajoasă din punctul de vedere al politicii statelor membre. Zece dintre statele membre au
susţinut prima dintre cele două opţiuni exprimate, iar celelalte cinci au optat pentru cea de-a doua variantă.
O variantă de compromis a apărut ca fiind inevitabilă: Comisia va număra mai puţini membri într-
un interval de timp de câţiva ani. S-a convenit ca din noiembrie 2004, Comisia va fi alcătuită din câte un
reprezentant pentru fiecare stat membru. Aşadar, cel de-al doilea comisar pentru cele 5 state mari urma să
fie suprimat.
Comisia Europeană este formată în prezent din 28 de membri (dintre care 1 preşedinte şi 2
vicepreşedinţi, iar de la 1 noiembrie 2004, Comisia Barroso are un preşedinte şi 5 vicepreşedinţi),
independenţi de guvern, cu mandat pe cinci ani. De regulă, aceştia au avut în ţările lor de origine, anterior,
funcţii politice importante sau au fost membri ai guvernului.
În timpul mandatului, comisarii sunt independenţi atât faţă de guvernele ţărilor de unde provin, cât
şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei.
Comisia, ca instituţie, este compusă din 41 departamente:
● 24 de Directii Generale, fiecare responsabilă pentru o anumită politică (Afaceri economice şi
financiare; Întreprinderi; Concurenţă; Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale; Agricultură;
Energie şi transporturi; Mediu; Cercetare; Societatea informaţiei; Pescuit; Piaţă internă; Politică regională;
Fiscalitate şi uniune vamală; Educaţie şi cultură; Sănătate şi protecţia consumatorului; Justiţie şi afaceri
interne; Relaţii externe; Comerţ; Dezvoltare; Extindere; Centrul comun de cercetare; Europe Aid, Biroul
de cooperare; Biroul de ajutor umanitar);
● 17 Servicii specializate (Eurostat; Biroul Publicaţii; Oficiul de Lupta Anti-Fraudă (OLAF);
Presă şi comunicaţii; Secretariatul general; Buget; Control financiar; Grupul consilierilor politici;
Personal şi administratie; Serviciul comun de interpretariat şi conferinţe; Serviciul de traduceri; serviciul
juridic etc.).
Principalul pericol în funcţionarea Comisiei îl reprezintă birocratizarea. Fiecare departament
(Direcţie sau Serviciu specializat) are la conducere un director general, care raspunde în faţa unui comisar.
Lucrările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General. În ansamblu, pentru a-şi îndeplini sarcinile,
Comisia are aproximativ 34 000 de angajaţi (23 000 permanenţi, dintre care o cincime se ocupă de
traducere şi interpretare). La aceşti funcţionari, se mai adaugă câteva mii de angajaţi temporari. Cea mai
mare direcţie generală este Direcţia Generală pentru Traduceri, cu un personal de 2 186, cei mai mulţi
fiind de naţionalitate belgiană (21,4%), probabil pentru că majoritatea activităţilor au loc la Bruxelles.
În preajma scandalului din martie 1999, care a zguduit Comisia Europeană – determinat de o serie
de acuzaţii de iregularităţi în gestiunea financiară a Comisiei, acuzaţii de fraudă în acţiuni de ordin
umanitar din spaţiul ex-iugoslav, în activitatea Biroului însărcinat cu programul de formare profesională
„Leonardo da Vinci” ş. a. – fostul preşedinte al Comisiei, Jacques Santer lansează un document întitulat
„Pentru o cultură politică şi administrativă Europeană”, care conţine 3 coduri de conduită: primul stabileşte
regulile de conduită pentru comisari şi cabinetele acestora; al doilea reglementează relaţiile dintre comisari
şi serviciile subordonate, şi al treilea codifică regulile de conduită pentru funcţionarii de carieră.
Codul de conduită demonstrează un anumit interes pentru o reformă comportamentală a
funcţionarilor Comisiei. Spre exemplu în legătură cu conduita comisarilor, codul prevede:
- aceştia nu pot exercita în timpul mandatului lor nicio altă activitate profesională, remunerată sau
nu. Scrierea periodică de articole pentru diferite publicaţii este considerată activitate profesională deci nu
poate fi plătită. Este permisă predarea, cu titlu gratuit, cursuri în interesul construcţiei europene;
- comisarii pot publica cărţi şi pot primi drepturile de autor aferente, dar trebuie să-l informeze pe
preşedintele Comisiei;

105
 - atunci când participă la conferinţe sau pronunţă un discurs, comisarii nu pot accepta nici-un fel de
retribuţii pentru intervenţiile lor;
- comisarii pot exercita funcţii onorifice şi neremunerate în cadrul fundaţiilor sau altor organisme,
inclusiv în instituţii de învăţământ. Trebuie însă evitat riscul unui conflict de interese;
- membrii Comisiei nu pot deţine acţiuni, cote-părţi în diverse afaceri, companii, bănci. La preluarea
mandatului ei fac, împreună cu soţiile (soţii) şi copiii o declaraţie de avere. Comisarii trebuie să declare
activităţile profesionale ale soţiilor (soţilor) pentru a evita orice conflict de interese;
- comisarilor le este interzis să divulge conţinutul dezbaterilor interne ale Comisiei;
- comisarii nu pot accepta cadouri în valoare de peste 250 euro. Dacă depăşesc această sumă, ele
sunt predate Serviciului de Protocol al Comisiei;
- comisarii trebuie să-l informeze pe preşedinte cu privire la orice decoraţie, premiu sau distincţie
onorifică primită.
Tratatul privind noua constituţie a Europei prevede la art. I-26 alin. 5 și 6 reducerea pe termen lung
a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai prima comisie, numită la
intrarea în vigoare a constituţiei, va mai fi alcătuită din câte un cetăţean al fiecărui stat membru. După
acest prim mandat, comisia – inclusiv preşedintele şi ministrul de externe al UE – va fi compusă dintr-un
număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepţia cazului în care Consiliul
European nu va hotărî cu unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului de
membri ai comisiei are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, respectiv a capacităţii de acţiune a
comisiei într-o UE lărgită. Principiul rotaţiei posturilor, conform căruia membrii comisiei micşorate vor fi
aleşi din rândul statelor membre, este prevăzut şi în proiectul de constituţie. Conform Tratatului
Constituţional, preşedintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea Consiliului de Miniştri, lucru
care va contribui la creşterea legitimităţii democratice a comisiei şi va întări în general poziţia preşedintelui
faţă de Consiliul European şi Consiliul de Miniştri.
5.3.3 Competenţele Comisiei Europene
Competenţele Comisiei, enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi reluate în Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam.
Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte generală, „exprimarea interesului
comunitar şi asigurarea realizării acestuia”. Ea are şi atribuţii legislative, este organ executiv al UE, dar
este şi apărătoarea tratatelor europene (controlând aplicarea lor şi având la dispoziţie o procedură de
„urmărire” a unui stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin Tratate).
Ca organ executiv al UE, puterile Comisiei se referă la următoarele categorii de probleme:
1. Funcţia de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a
Tratatelor (legislaţiei comunitare), împreună cu Curtea de Justiţie.
2. Funcţia de iniţiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări şi avize pe linie legislativă,
iniţiază dezvoltarea legislaţiei comunitare; făcând propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului UE,
Comisia trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii: dacă problema respectivă nu se poate rezolva
mai bine la nivel local, regional sau naţional.
3. Funcţia de execuţie: exercită competenţele de execuţie conferite de Consiliul UE – execuţia
bugetului UE, aplicarea legislaţiei, a programelor şi politicilor comunitare. În cele mai multe cazuri,
punerea efectivă în practică revine autorităţilor naţionale, regionale sau locale, însă Comisia supervizează
implementarea acestora.
4. Functia de decizie: are putere de decizie proprie şi ia parte la adoptarea actelor de către Consiliul
European şi PE.
5. Funcţia de reprezentare: este abilitată în domeniul reprezentării interne şi internaţionale a UE,
negociind acordurile internaţionale între UE şi alte ţări, permiţând UE să vorbească cu „o singură voce”.
Comisia a deţinut, mult timp, un cvasi-monopol asupra funcţiei de iniţiativă în cadrul UE, întrucât
Consiliul nu putea statua în chestiuni ce ţin de competenţa comunitară decât în baza unei propuneri a
Comisiei. Acest monopol a fost contestat de PE, care vrea să dispună de acest drept, asemenea
parlamentelor naţionale. Or, Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de co-decizie, care permite
Parlamentului să respingă textul propus de Comisie după o a treia lectură.

106
 Independenţa Comisiei decurge şi din principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor şi răspunderea
pentru îndeplinirea lor. Acestea sunt imputabile colegiului, dar nu fiecărui comisar luat individual.
Colegialitatea presupune ca responsabilitatea politică a Comisiei în faţa Parlamentului să fie
colectivă. Atunci când un comisar european, de origine franceză (dna Edith Cresson, fost prim-ministru
al Franţei) a fost acuzat de corupţie, în urmă cu câţiva ani, întreaga Comisie, condusă de luxemburghezul
Jacques Santer, şi-a prezentat demisia în faţa Parlamentului. Demisia care a fost acceptată.
Comisia se reuneşte, în principiu, în fiecare miercuri (dar continuă şi joi dacă este necesar) în
formula colegială. Există şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care ocazie se adoptă documente care
nu necesită prezenţa tuturor.
Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi de luare a deciziei:
procedura de abilitare a unui comisar şi procedura scrisă.
Administraţia Comisiei se vrea plurinaţională, sinonimă cu neutralitatea. Recrutarea funcţionarilor
şi funcţionarea administraţiei comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor „celule naţionale”.
Prin Tratatul de la Nisa, Comisia a suferit importante modificări, care să o facă în măsură să
funcţioneze eficient odată cu noua lărgire la Uniunii spre Europa Centrală şi de Est.
Lucrările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General. Deciziile se iau pe bază de vot, fiind
necesar votul majorităţii simple, î nsă, odată propunerea adoptată, ea trebuie sprijinită necondiţionat de
către toţi membrii.
În privinţa organizării Comisiei, se impun câteva observaţii:
- este o structură piramidal-ierarhizată;
- e prezent un mare dozaj între naţionalităţi şi zone geografice.
Procedura de numire a membrilor Comisiei este următoarea:
- guvernele statelor membre desemnează, de comun acord, persoana pe care intenţionează să o
numească în funcţia de Preşedinte al Comisiei;
- în continuare, aceleaşi guverne, de comun acord cu preşedintele deja stabilit, desemnează celelalte
persoane pe care intenţionează să le numească ca membrii al Comisiei;
- preşedintele şi membrii Comisiei, desemnaţi conform procedurii de mai sus, sunt supuşi spre
aprobare PE, ca organ colegial;
- după aprobarea în Parlament, preşedintele şi membrii Comisiei sunt numiţi de guvernele statelor
membre, de comun acord pe o perioadă de 5 ani.
Preşedintele Comisiei este Jose Manuel Durao Barosso, fost prim-ministru al Portugaliei.
În urma alegerilor europarlamentare din iunie 2014, a fost ales în fruntea şefiei Comisiei Europene
Jean- Claude Juncker.

Fig. 5.16. Jose Manuel Durao Barosso Fig. 5.17. Jean-Claude Juncker.
Preşedintele Comisiei Europene Noul Preşedinte al Comisiei Europene
(până la 30 noiembrie 2014) (de la 1 decembrie 2014)
Atribuţiile comisarilor sunt exclusiv de natură tehnică, fără să se bucure de puterea politică, conferită
miniştrilor. Fiecare comisar în parte dispune de un „cabinet”, format din şapte funcţionari şi un personal
de susţinere, şi se ocupă de un sector repartizat de Preşedinte. Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal
pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările Comisiei.
Analizează problemele de discutat şi le include în două categorii „A” (aspecte asupra cărora comisarii cad
de acord prin intermediul şefilor de cabinet şi nu mai trebuie discutate în plen; adoptarea lor în Comisie
este aşadar o simplă formalitate de vot) şi „B” (aspecte ce necesită discuţii în Comisie şi stabilirea unui

107
acord între comisari pentru a fi transpuse în acte comunitare; asupra acestora se vor concentra lucrările
Comisiei). Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 9 februarie 2010.
5.4. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Fig. 5.18. Logo-ul Consiliului Uniunii Europene

5.4.1 Prezentarea instituţiei
Consiliul Uniunii Europene (denumit şi Consiliul de Miniştri) reprezintă guvernele statelor
membre ale UE şi deţine principala forţă decizională. Este compus din miniştri competenţi ai statelor
membre, abilitaţi să angajeze propriile guverne în procesul decizional. Prin Tratatul de la Maastricht a fost
denumit „Consiliul Uniunii Europene”, care l-a şi legitimat din punct de vedere juridic.
Consiliul UE este o instituţie comunitară cu atribuţii legislative. A apărut prin Tratatul semnat la
Bruxelles în 1965, intrat în vigoare în 1967 (cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul de fuziune),
prin unificarea dintre „Consiliul Special al Miniştrilor” (Tratatul de constituire CECO) şi „Consiliul”
(Tratatele de la Roma, de constituire CEE şi EUROATOM). Astfel s-a instituit un Consiliu Unic pentru
toate cele trei Comunităţi Europene.

Fig. 5.19. Edificiul Consiliului Uniunii Europene la Bruxelles

Consiliul UE este format din câte un ministru din fiecare stat membru. Miniştrii se întâlnesc în
diferite configuraţii, în funcţie de ordinea de zi, sau de problematica ce se discută. De exemplu, când se
iau decizii în domeniul agricol, se întâlnesc miniştrii agriculturii ai statelor membre, când se discută
probleme legate de justiţie, se reunesc miniştrii justiţiei, pentru chestiuni ce privesc Uniunea Economică
şi Monetară – miniştrii economiei şi finanţelor ş.a.m.d. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie,
de fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni, cu schimbarea la 1 ianuarie şi 1 iulie.
5.4.2 Organizarea (structura)
Consiliul de Miniştri este, alături de PE, principalul organism de decizie al UE. Consiliul reprezintă
nivelul naţional al statelor membre, fiecare stat delegându-şi câte un reprezentant care participă la şedinţe.
Acestea se desfăşoară, de obicei, la Bruxelles. Sesiunile Consiliului din aprilie, iunie şi octombrie se ţin
la Luxemburg.
În succesiunea statelor la conducerea Consiliului UE s-a avut în vedere principiul alternanţei între
statele mari şi mici, iar pentru asigurarea continuităţii s-a constituit o structură, formată pe lângă
reprezentantul statului care asigură preşedinţia în acel moment, formată dintr-un reprezentant al statului
care a deţinut preşedinţia şi un reprezentant al statului care va prelua preşedinţia.
Consiliul este format din câte un reprezentant guvernamental (membru al guvernului – ministru sau
secretar de stat) al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze prin semnătura sa răspunderea guvernului.
În cazuri excepţionale, reprezentarea se poate face printr-un funcţionar cu rang înalt. Fiecare stat membru
are, la Bruxelles, unde este sediul Consiliului, o delegaţie permanentă (reprezentanţă) pe lângă UE. Aceşti
28 de reprezentanţi permanenţi (ambasadori) care se reunesc săptămânal, alcătuiesc COmitetul
REprezentanţilor PERmanenţi (COREPER) şi au drept misiune pregătirea lucrărilor Consiliului.
Comitetul se împarte în COREPER II (care reuneşte reprezentanţii permanenţi) şi COREPER I (care
reuneşte adjuncţii reprezentanţilor permanenţi). Ca excepţie, pentru pregătirea lucrărilor Consiliului
miniştrilor agriculturii, există un Comitet Special al Agriculturii (CSA). Aceşti ambasadori reprezintă şi
apără interesele naţionale la nivel european.

108
 Conform Tratatului Comunităţii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea
politicilor economice generale, pentru a acţiona ca organ de luare a deciziilor şi pentru a defini operaţiile
de management general ale Comisiei. Aceste atribuţii îi conferă Consiliului rolul de principal organism de
luare a deciziilor.
Activitatea miniştrilor în Consiliu este susţinută de Secretariatul General al Consiliului (cu sediul
la Bruxelles), cu un personal de circa 3 000 de angajaţi (din care, în jur de 200, cu grad A, personal
diplomatic). Aceştia au rolul de a asigura o anumită continuitate în cadrul Consiliului, dat fiind faptul că
miniştrii participanţi se pot schimba des. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, secretarul general al
Consiliului este în acelaşi timp şi Înalt Reprezentant pentru PESC.
De fapt, nu există membri permanenţi ai Consiliului, componenţa acestuia schimbându-se, în funcţie
de ordinea de zi: locul miniştrilor afacerilor externe este luat, după caz, de cei de finanţe, de cei ai
agriculturii sau ai transporturilor, mediului sau miniştrii industriei. Spre deosebire de primul consiliu,
general, acestea din urmă sunt numite „consilii specializate” (sectoriale) şi se reunesc de aproximativ 80
de ori pe an, pentru a discuta probleme ce ţin de competenţa lor. Cu toate aceste schimbări, Consiliul
rămâne o singură instituţie. În total, există 9 configuraţii diferite ale Consiliului:
1. Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe;
2. Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare – ECOFIN;
3. Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne;
4. Ocuparea forţei de muncă, Politică socială, Sănătate şi Problemele consumatorului;
5. Concurenţă (Piaţă internă, Industrie şi Cercetare);
6. Transport, Telecomunicaţii şi Energie;
7. Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;
8. Consiliul Mediului;
9. Consiliul Educaţie, Tineret şi Cultură.
Deciziile adoptate în cadrul şedinţelor Consiliului se concretizează în anumite acte: regulament,
directivă, decizie, recomandare, aviz.
Regulamentele reprezintă forma superioară de document, din punctul de vedere al legislaţiei
Comunităţii. Ele au aplicabilitate generală, sunt restrictive şi sunt aplicabile direct tuturor statelor membre.
Directivele sunt instrumente legislative prin care Consiliul sau Comisia pot cere statelor membre să
amendeze sau să adopte legislaţia naţională până la un termen limită, scopul fiind de a atinge obiectivele
din directive. Acest fapt impune statelor membre adoptarea regulilor adecvate, dar alegerea formei şi a
metodei de realizare a scopurilor enunţate este lăsată la latitudinea acestora.
Deciziile sunt referitoare la cazuri individuale specifice şi se pot adresa statelor membre, unor firme
sau unor indivizi. Acestea au efect direct asupra legilor.
Recomandările şi opiniile nu sunt restrictive la fel ca şi Rezoluţiile Consiliului.
5.4.3. Procedura de vot
În cadrul Consiliului UE deciziile se iau pe baza votului majorităţii, după cum urmează:
● în procedura majorităţii simple, fiecare stat dispune de un singur vot. Procedura este utilizată în
luarea deciziilor de mai mică importanţă, care se referă în principal la problemele organizatorice (reguli
interne, organizarea Secretariatului Consiliului sau Comitetelor);
● în procedura majorităţii calificate, cel mai des utilizată, numărul de voturi este ponderat în funcţie
de numărul locuitorilor (rotunjit în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă). Din anul 2004, pentru
obţinerea majorităţii calificate trebuie întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:
- între 71 şi 74% din totalul voturilor (în funcţie de numărul de state membre la acel moment);
- votul favorabil al majorităţii statelor (în unele cazuri o majoritate de două treimi);
- să reprezinte minimum 62% din populaţia totală a UE.
Ca o excepţie de la regula majorităţii, în prezent se aplică regula unanimităţii de voturi, în probleme
foarte importante (foarte sensibile), cum ar fi cele fiscale, cele care privesc libera circulaţie a forţei de
muncă şi drepturile şi interesele salariaţilor, dreptul de azil sau politica externă şi de securitate comună.
Tratatul de a Nisa a redus numărul domeniilor în care, după extinderea UE, va fi necesară unanimitatea de
voturi.

109
 Între 1966 şi 1986, Consiliul a lucrat pe bază de unanimitate ca urmare a refuzului Franţei de a
accepta decizii supranaţionale. În 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European, s-a introdus pentru
câteva domenii votul cu majoritate calificată, care s-a extins, apoi, prin Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam.
În prezent, hotărârile în Consiliul Uniunii se iau, în funcţie de caz, cu majoritate simplă, majoritate
calificată sau unanimitate.
Câteva exemple în care este necesară unanimitatea:
● Examinarea unei cereri de admitere în UE;
● Procedura de alegere pentru Parlamentul European;
● Fixarea sediilor instituţiilor Comunităţii Europene;
● Decizii în materie de vize, azil, imigraţie;
● Reglementări care ţin de discriminare bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie etc.;
● Securitate socială şi protecţia socială a muncitorilor;
● Recomandări în materie de cultură;
● Stabilirea obiectivelor prioritare pentru Fondurile structurale;
● Aspecte fundamentale privind Uniunea Economică şi Monetară;
● Numiri şi demiteri importante la nivelul instituţiilor şi organismelor Uniunii: conducerea BCE;
secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Consiliului; preşedintele şi membrii Comisiei Europene;
judecătorii şi avocaţii de la Curtea de Justiţie, membrii Curţii de Conturi etc.
Pentru a se evita paralizarea unei Europe extinse, voturile în unanimitate în Consiliul de Miniştri vor
deveni, totuşi, o excepţie. La Nisa s-a hotărât ca în aproape 50 de domenii să se ia decizii cu majoritate
calificată. Compromisul acceptat se referă la menţinerea vetoului complet sau parţial la unele subiecte
sensibile: fiscalitatea, justiţia, imigraţia, cultura, problemele sociale.
Pentru votul cu majoritate calificată, fiecare stat membru dispune de un număr de voturi în funcţie
de importanţa şi mărimea acestuia.
Subiectul repartizării voturilor a fost cel mai amplu disputat la Consiliul European de la Nisa
(decembrie 2000), deoarece statele mici n-au dorit să lase puterea decizională la discreţia statelor mari.
Prin adoptarea unei scale de repartizare de la 3 la 29 voturi, statele mici au fost oarecum apropiate de cele
mari.
Prin Tratatul de la Nisa s-au operat unele modificări în sistemul de vot, care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2005, şi anume:
- a fost revăzut numărul voturilor acordate fiecărui stat;
- s-a modificat pragul majorităţii;
- au fost atribuite voturi şi ţărilor candidate, din perspectiva lărgirii Uniunii.
Tab. 5.2. Repartiţia voturilor pe state în cadrul Consiliului UE
 29 voturi: Franța, Germania, Italia şi Marea Britanie.  10 voturi: Austria, Bulgaria şi Suedia.
 27 voturi: Spania şi Polonia.  7 voturi: Croaţia, Danemarca, Finlanda,
 14 voturi: România. Irlanda, Lituania şi Slovacia.
 13 voturi: Olanda.  4 voturi: Cipru, Estonia, Letonia,
 12 voturi: Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Luxembourg şi Slovenia.
Portugalia.  3 voturi: Malta.
Începând cu 1 noiembrie 2014 şi până la 31 martie 2017, majoritatea calificată se defineşte ca fiind
egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând şi reprezentând state membre care întrunesc
cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
În probleme care privesc politica externă, justiţie şi afaceri interne, Consiliul de Miniştri decide, de
regulă, pe bază de unanimitate.
Trebuie însă remarcat faptul că, indiferent de procedura de luare a deciziilor, în practică, în cadrul
Consiliului UE, se încearcă de fiecare dată să se ajungă la unanimitate.
5.4.4 Atribuţii, funcţii şi responsabilităţi
Consiliul de Miniştri este organul decizional principal: esenţa prerogativelor acestuia rezidă în
puterea sa normativă, întrucât adoptă, singur sau împreună cu PE, normele juridice ale Uniunii. Aşadar,
Consiliul deţine (în unele cazuri împreună cu PE) puterea de a adopta principalele acte normative ale

110
Uniunii (reglementări şi directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre,
încheie acorduri internaţionale în numele Comunităţilor Europene şi exercită, împreună cu Parlamentul,
puterea bugetară.
Consiliul UE are următoarele 6 atribuţii:
1. Adoptarea legislaţiei europene, împreună cu Parlamentul European.
Legislaţia UE este adoptată de Consiliu împreună cu PE. Consiliul acţionează doar ca urmare a unei
propuneri din partea Comisiei. Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislaţia UE, odată
adoptată, este corect aplicată.
2. Coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre.
Ţările UE au decis că politica economică de ansamblu să se bazeze pe o strânsă coordonare între
politicile economice naţionale. De această coordonare se ocupă miniştrii economiei şi finanţelor, care
formează Consiliul Afacerilor Economice şi Sociale (ECOFIN).
3. Încheierea de acorduri internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii internaţionale.
În fiecare an, Consiliul încheie (semnează în mod oficial) acorduri între UE şi alte ţări terţe, sau între
UE şi organizaţii internaţionale. Aceste acorduri pot acoperi domenii vaste precum comerţul, cooperarea
şi dezvoltarea, sau se pot referi la cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
4. Aprobarea bugetului UE, împreună cu Parlamentul European.
Bugetul anual al UE este adoptat împreună de Consiliu şi de PE. Dacă cele două instituţii nu cad de
acord, regulile permit Consiliului să ia decizia finală cu privire la „cheltuielile obligatorii” (mai ales în
domenii precum agricultura, sau în ceea ce priveşte acordurile internaţionale cu state terţe), în timp ce
Parlamentul are ultimul cuvânt cu privire la „cheltuielile non-obligatorii” şi la aprobarea finală a bugetului
pe ansamblu.
5. Dezvoltarea Politicii externe şi de securitate comună (PESC), bazându-se pe indicaţiile
Consiliului European.
Statele membre dezvoltă o politică externă şi de securitate comună. Dar în domenii precum politica
externă, securitatea şi apărarea, fiecare stat UE are controlul independent. Suveranităţile naţionale nu s-au
unit în aceste domenii, deci Parlamentul şi Comisia joacă un rol limitat, în timp ce Consiliul este
principalul forum în care are loc „cooperarea interguvernamentală”.
Pentru ca UE să poată să răspundă mai eficient crizelor internaţionale, Consiliul European a decis
(la Summit-ul de la Helsinki, din decembrie 1999), crearea unei „Forţe rapide de Reacţie”, compusă din
peste 60 000 de militari, care poate fi deplasată în 60 de zile şi poate rămâne la locul operaţiunilor cel
puţin un an. Aceasta nu este o „armată europeană”. Militarii rămân membri ai forţelor armate naţionale şi
sub comandă naţională, iar rolul lor va fi limitat la acţiuni umanitare, salvări şi menţinerea păcii.
În anul 1999 Javier Solana a fost numit secretar general al Consiliului, îndeplinind în acelaşi timp şi
funcţia de Înalt reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună. În scurt timp acesta
cumulează şi alte posturi, printre care şi pe acela de preşedinte al Agenţiei Europene de Apărare.
Pentru a avea control politic şi o direcţie de acţiune strategică în caz de criză, Consiliul European de
la Nisa (decembrie 2000) a hotărât stabilirea unor structuri permanente politice şi militare, în cadrul
Consiliului UE.
Aceste noi structuri sunt:
1. Comitetul Politic şi de Securitate;
2. Comitetul Militar al UE;
3. Personalul Militar al UE, alcătuit din experţi militari, secondaţi în Secretariatul Consiliului
de către statele membre.
Personalul Militar al UE este sub controlul direct al Consiliului Militar al UE.
6. Coordonarea cooperării între tribunalele naţionale şi forţele poliţiei, în probleme legate de
infracţiuni şi crime (Justiţie şi Afaceri Interne)
Drogurile, terorismul, fraudele internaţionale, traficul de fiinţe umane sau exploatarea sexuală a
copiilor sunt toate probleme preocupante pentru cetăţenii Europei. Este vorba de activităţi criminale ce
depăşesc graniţele naţionale şi care pot fi prevenite doar prin cooperare între ţări. Dacă cetăţenii Europei
beneficiază de acces egal la justiţie în toată UE, atunci curţile naţionale, forţele poliţiei, autorităţile vamale
şi serviciile de imigraţie ale tuturor ţărilor UE trebuie să lucreze împreună.

111
 Astfel, frontierele externe ale UE trebuie supravegheate corespunzător, autorităţile vamale şi poliţia
schimbă informaţii despre mişcările suspecte ale traficanţilor de droguri sau oameni, cei care cer azil sunt
trataţi la fel în toate ţările UE etc.
De astfel de preocupări, cunoscute sub numele de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI), se ocupă Miniştrii
Justiţiei şi Miniştrii de Interne, care formează Consiliul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Majoritatea acestor
responsabilităţi se referă la domeniul Comunităţii: domenii de acţiuni în care statele membre au decis să
se unească şi să delege puterea de luare a deciziilor către instituţiile UE. Este vorba de primul pilon al UE.
Ultimele două responsabilităţi se referă la domenii pentru care statele membre nu au delegat puterea,
ci pur şi simplu lucrează împreună. Este vorba despre „cooperarea interguvernamentală” şi acoperă pilonii
2 şi 3 ai UE (PESC şi JAI).
Preşedintele Consiliului organizează şi conduce lucrările Consiliului. El convoacă Consiliul,
stabileşte datele pentru sesiunile acestuia, fixează ordinea de zi provizorie etc., semnează actele adoptate
de Consiliu, procesele verbale ale şedinţelor, notifică Directivele, Deciziile şi Recomandările Consiliului,
primeşte corespondenţa adresată Consiliului, poate reprezenta Consiliul în faţa PE.
Preşedinţia Consiliului se întâlneşte lunar cu preşedinţii Comisiei şi Parlamentului European, cu
prilejul sesiunilor PE de la Bruxelles. Odată cu introducerea procedurii de co-decizie, rolul Preşedinţiei a
crescut substanţial prin contactele informale pe care trebuie să le aibă cu structurile PE în vederea pregătirii
reuniunilor Comitetului de Conciliere.
În cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Preşedinţia asigură reprezentarea externă a
Uniunii, are în răspundere punerea în aplicare a acţiunilor comune, exprimă poziţia UE în organizaţiile şi
conferinţele internaţionale. Preşedinţia prezidează toate reuniunile misiunilor diplomatice ale statelor
membre în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale.
Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preşedinţia Consiliului Uniunii este asigurată prin
rotaţie, ea fiind exercitată pe rând de fiecare din ţările membre, pe o durată a 6 luni:
Astfel, ordinea este următoarea:
 Ungaria (ianuarie-iunie 2011)
 Polonia (iulie-decembrie 2011)
 Danemarca (ianuarie-iunie 2012)
 Cipru (iulie-decembrie 2012)
 Irlanda (ianuarie-iunie 2013)
 Lituania (iulie-decembrie 2013)
 Grecia (ianuarie-iunie 2014)
 Italia (iulie-decembrie 2014)
 Letonia (ianuarie-iunie 2015)
 Luxemburg (iulie-decembrie 2015)
 Ţările de Jos (ianuarie-iunie 2016)
 Slovacia (iulie-decembrie 2016)
 Malta (ianuarie-iunie 2017)
 Regatul Unit (iulie-decembrie 2017)
 Estonia (ianuarie-iunie 2018)
 Bulgaria (iulie-decembrie 2018)
 Austria (ianuarie-iunie 2019)
 România (iulie-decembrie 2019)
 Finlanda (ianuarie-iunie 2020)
Astfel, Slovenia a fost prima dintre ţările nou-intrate în Uniune (2004) care a deţinut preşedinţia
rotativă a Uniunii.

Fig. 5.20. Sub preşedinţia Lituaniei a Consiliului UE,

Republica Moldova a parafat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (28-29 noiembrie 2013)

112
 La 8 ianuarie 2014, la Atena, Grecia şi-a început în mod oficial perioada semestrială a Preşedinţiei
Consiliului UE. Pentru programul aferent celei de a cincea preşedinţii a sa, Grecia a ales mottoul „Europa:
misiunea noastră comună”. Programul se axează pe patru domenii principale: creştere economică, locuri
de muncă şi coeziune; aprofundarea în continuare a uniunii economice şi monetare; migraţie, frontiere şi
mobilitate; politica maritimă.

Fig. 5.21. Italia la Preşedinţia Consiliului UE din 1 iulie 2014

5.4.5 Formaţiuni (configuraţii ale Consiliului)
1. Afacerile Generale şi Relaţiile Externe
Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor externe este, împreuna cu Consiliul pentru Agricultura şi
Consiliul Ecofin, una dintre cele mai vechi configuraţii ale Consiliului. Începând cu iunie 2002, în cadrul
acestui Consiliu au loc întâlniri separate pe două domenii: afaceri generale şi relaţii externe.
Consiliul se întruneşte o dată pe lună. În cadrul acestor întâlniri sunt prezenţi miniştrii de externe ai
ţărilor membre UE. În funcţie de problemele înscrise pe agenda de discuţii, mai sunt prezenţi şi miniştrii
afacerilor europene, apărării, dezvoltării sau comerţului.
A. Afaceri Generale
Consiliul lucrează pe dosare care afectează mai mult de una din politicile Uniuni, cum ar fi, de
exemplu, extinderea sau bugetul multianual al UE, tot acum se pregătesc şi şedinţele Consiliului european
sau se dezbat cele convenite la Summit-urile UE. În cadrul configuraţiei Afaceri Generale se exercită şi o
activitate de coordonare a diferitor politici care fac subiectul celorlalte configuraţii ale Consiliului.
Afacerile Generale trebuie să se ocupe şi de orice problemă trimisă spre rezolvare aici de către Consiliul
european.
B. Relaţii externe
În şedinţele acestei configuraţii, Consiliul se ocupă de întreaga problematica de acţiuni externe a
Uniunii, inclusiv politica externă şi de securitate comună, politica europeană de apărare şi securitate,
comerţul extern sau dezvoltarea cooperării. Una din priorităţile ultimilor ani a fost ca, împreună cu
Comisia Europeană, această configuraţie a Consiliului să asigure o coerenţă în acţiunea externă a UE.
În cadrul PESC, Consiliul adoptă acţiuni comune şi poziţii comune. Pentru luarea deciziilor votul
cerut este cel unanim. Consiliul adoptă la sfârşitul şedinţelor concluzii despre cea ce s-a discutat. Miniştrii
apărării participă la această configuraţie a Consiliului de regulă de două ori pe an în plus faţă de cele două
întâlniri anuale consacrate discuţiilor informale. În cadrul şedinţelor consacrate PESC participă şi Înaltul
Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, el jucând un rol cheie în formularea,
prepararea şi implementarea PESC. În pregătirea şedinţelor consacrate PESC un rol major este rezervat
Comitetului pentru Securitate şi Politică. Acesta defineşte politicile prin schiţarea scenariilor care vor fi
dezbătute în cadrul şedinţelor. Totuşi, trebuie subliniat că aceasta nu înseamnă că este redus rolul
COREPER în pregătirea şedinţelor. Comitetul pentru Securitate şi Politică are un rol important şi în luarea
deciziilor şi creionarea direcţiilor strategice în cazul managementului operaţiilor de criză. În ceea ce
priveşte comerţul extern, decizia se ia în cadrul Consiliului cu majoritate calificată. Responsabilitatea
pentru negocierea şi managementul acordurilor de comerţ ce implică amendamente tarifare, vama sau
măsurile de protecţie, revine Comisiei Europene, care însă trebuie să se consulte cu un comitet al
Consiliului denumit „Comitetul articolului 133”. În ceea ce priveşte domeniul dezvoltării cooperării,
Consiliul ia decizii cu privire la legislaţia relativă la acesta prin majoritate calificată şi în cadrul procesului
de codecizie cu PE. Acest domeniu este deosebit de important pentru ca trebuie de ţinut seama ca UE este
cel mai mare furnizor mondial de ajutor pentru dezvoltare.
2. Afacerile Economice şi Financiare
Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare este şi el una dintre cele mai vechi configuraţii ale
Consiliului. În limbajul uzual instituţional european el este cunoscut sub denumirea prescurtata de Ecofin.
Ecofin este compus din miniştrii de finanţe şi ai economiei, la şedinţele consacrate problemelor
bugetare participând şi miniştrii bugetului din ţările UE. El se întâlneşte o dată pe lună.
113
 Ecofin se ocupă cu o largă paletă de probleme, dintre care:
- coordonarea politicii economice;
- supravegherea economiei;
- monitorizarea politicilor bugetare ale statelor membre UE şi a finanţărilor publice;
- moneda unică europeană, euro;
- pieţele financiare şi mişcările de capital;
- relaţiile economice cu ţările terţe.
Deciziile se iau, de obicei, cu majoritate calificată, în consultaţie sau codecizie cu PE. Unanimitatea
este cerută în problemele fiscale, Marea Britanie fiind una dintre cele mai mari susţinătoare a acestei
uzanţe.
Consiliul Ecofin, împreună cu PE, pregăteşte şi adoptă în fiecare an bugetul UE.
În ceea ce priveşte moneda unică europeană, euro, ea nu a fost introdusă până acum decât în 18 din
cele 28 de ţări membre ale Uniunii. De acea, cu o zi înainte de întrunirea Ecofin, miniştri din cele 18 ţări
ale zonei euro se întâlnesc pentru a dezbate şi a lua decizii în problemele legate de Uniunea Economică şi
Monetară.
Reprezentanţii statelor care nu au adoptat euro nu au drept de vot în cadrul Ecofin în ceea ce priveşte
problematica legată de euro sau UEM.
3. Cooperarea in domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
Aceasta configuraţie a Consiliului aduce împreună miniştrii justiţiei şi ai internelor din ţările
membre UE o dată la două luni, pentru a discuta pe marginea dezvoltării şi implementării cooperării şi
politicilor comune în acest sector.
Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne reprezintă unul dintre cei trei piloni ai UE,
astfel cum au fost ei instituiţi prin Tratatul de la Maastricht.
Majoritatea problemelor discutate în această configuraţie a Consiliului necesită pentru adoptare
votul unanim, mai departe ele luând calea procedurii de consultare cu PE. Totuşi, unele domenii, precum
politica vizelor sau cooperarea judiciară în domeniul civil, sunt decise prin majoritate calificată, în
consultare sau în codecizie cu PE.
Deşi pilonii UE au apărut în anii ’90, statele membre au început să coopereze în domeniul JAI încă
de la mijlocul anilor ’70, pe o bază interguvernamentală informală.
Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda nu iau parte pe deplin în discutarea unor probleme în această
configurare a Consiliului. În principal, Marea Britanie şi Irlanda nu iau parte la deciziile legate de libertatea
de mişcare a persoanelor, controlul graniţelor externe şi politica de vize.
4. Forţa de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Afacerile Consumatorilor
Consiliul Afacerilor Consumatorilor, Sănătăţii, Politicii Sociale şi a Forţei de Muncă are în
componenţa sa miniştrii statelor membre UE din domeniile protecţiei consumatorilor, sănătăţii şi a
oportunităţilor egale, protecţiei sociale şi muncii. El se întruneşte de patru ori pe an. În domeniile citate
mai sus, Consiliul ia, în general, decizii cu majoritate calificată, acţionând împreuna cu PE în cadrul
procedurii de codecizie. O excepţie este securitatea socială, unde este cerută unanimitatea pentru luarea
unei decizii. Aceasta configuraţie a Consiliului adoptă regulile europene pentru armonizarea şi
coordonarea legilor naţionale cu privire la condiţiile de muncă, întărirea politicilor naţionale pentru
prevenirea îmbolnăvirilor şi protecţia consumatorilor. Cum protecţia socială şi problemele legate de
angajare sunt în responsabilitatea statelor membre UE, contribuţia comunitară este redusă doar la stabilirea
unor obiective comune pentru toate statele membre, analizarea măsurilor luate la nivel naţional şi
adoptarea de recomandări către ţările UE.
Deşi aceasta configuraţie a Consiliului are numeroase limite, una din principalele avantaje ale
existenţei ei este legată de posibilitatea acordată participanţilor de a face schimb de idei şi informaţii şi de
a-si compara propriile rezultate şi experienţe.
5. Concurenţa
Consiliul Concurenţei a fost creat în iunie 2002 prin comasarea a trei formaţiuni existente la acel
moment: Piaţa Internă, Industrie şi Cercetare. Aceasta mişcare instituţională a venit ca un răspuns la
realităţile contemporane care cer o mai mare coerenţă şi buna coordonare a problematicilor legate de

114
concurenţa în UE. În funcţie de punctele aflate pe agenda de discuţii, Consiliul Concurenţei este format
din miniştrii afacerilor europene, industriei, cercetării etc. El se întruneşte de cinci-şase ori pe an.
Consiliul şi-a asumat, de la formarea lui în 2002 şi până acum, un rol orizontal în asigurarea şi
apropierea integrată faţă de competitivitatea şi creşterea economică europeană. În acest spirit, el analizează
problemele legate de competiţie, având un ajutor puternic în acest sens în analizele primite de la Comisia
europeană. Consiliul îşi exprimă opiniile cu privire la concurenţă şi impactul acesteia asupra mediului
antreprenorial european.
Aceasta configuraţie a Consiliului poate veni cu propuneri legislative, votându-le cu majoritate
calificată. Acestea fac, de obicei, parte din cadrul procedurii codeciziei cu Parlamentul european.
Cele trei domenii principale de interes ale Consiliului Concurenţei sunt:
a) Piaţa Internă
În această arie, Consiliul se ocupă de: achiziţiile publice, libera circulaţie a bunurilor, drepturile de
proprietate intelectuală şi industrială, legislaţia concurenţei şi companiilor.
b) Industrie
Acest sector reprezintă centrul activităţii Consiliului Concurenţei.
Conform prevederilor tratatelor, acţiunea comunitară în domeniul industriei trebuie îndreptată spre
ajustările industriale şi schimbările structurale care sunt de natură a încuraja creşterea economică şi spre
o protecţie mai bună a mediului în cadrul UE. Un alt punct de interes este sprijinirea activităţii
Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, a politicilor de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică.
c) Cercetare
Pentru a face faţă concurenţei pe plan mondial în domeniul economic, UE şi-a fixat drept obiectiv
major încurajarea cercetării. Până nu demult principalul instrument al Uniunii în domeniul Cercetare şi
Dezvoltare Tehnologică era al Şaptelea Program Cadru PC7 (2007-2013). Programul are un buget total de
peste 50 miliarde de euro. Aceasta reprezintă o creştere substanţială în comparaţie cu Programul-Cadru
PC6 (creştere de 41% faţă de preţurile din 2004, 63% faţă de preţurile curente), o reflecţie a înaltei
priorităţi acordate cercetării în Europa. PC7 este un instrument cheie creat pentru a răspunde nevoilor
Europei în ceea ce priveşte locurile de muncă şi competitivitatea şi pentru a o menţine ca lider în cadrul
economiei globale a cunoaşterii.
6. Transport, Telecomunicaţii şi Energie
Această configuraţie a Consiliului a fost modificată în iunie 2002. Structura ei variază în funcţie de
problemele discutate, fiind chemaţi la şedinţe miniştrii transporturilor, telecomunicaţiilor sau energiei.
Acest Consiliu se întruneşte, în general, la fiecare două luni.
Obiectivul UE în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei este crearea unui sistem
modern şi eficient care poate fi şi viabil în termeni economici, sociali şi de mediu. Pentru a atinge acest
obiectiv, consiliul, încă din decada trecută, a contribuit la introducerea reţelelor de energie, telecomunicaţii
şi transport trans-europene.
Consiliul a adoptat deciziile cu privire la crearea unui sistem european de navigaţie prin satelit,
cunoscut sub denumirea de GALILEO, care se doreşte a fi deschis utilizării civile precum şi cooperării
internaţionale şi exploatării comerciale.
Cele trei arii principale de acţiune ale acestei configuraţii a Consiliului sunt:
a) Transport
În acest domeniu, Consiliul ia decizii, cu majoritate calificată, în cadrul procedurii codeciziei cu
Parlamentul european. Dacă în discuţie sunt probleme care pot afecta în mod serios standardul de viaţă şi
nivelul de ocupare a forţei de muncă în unele zone ale Uniunii, Consiliul trebuie să ia deciziile în mod
unanim, cu consultarea Parlamentului european.
Până acum Consiliul a fost foarte activ în rezolvarea problemelor ce au apărut ca urmare a
deschiderii graniţelor, extinderii şi diversităţii mijloacelor de transport.
b) Energie
Politica în domeniul energiei intra în domeniul de competenţă a statelor membre UE, Tratatul
neconţinând un capitol special dedicat acestei problematici. Totuşi, politica în domeniul energiei a fost
inclusă printre obiectivele Comunităţii şi este menţionată la secţiunile Tratatului care se referă la mediu şi
reţelele trans-europene.

115
 Principala ţintă de atins în domeniu este garantarea accesului la energie pentru toţi consumatorii
europeni, precum şi crearea unui cadru în domeniu cât mai benefic pentru mediu.
Consiliul examinează măsurile necesare pentru asigurarea unui nivel adecvat de rezerve de gaze,
petrol sau energie electrică.
În prezent, Consiliul lucrează la crearea unui cadru comunitar pentru introducerea unei pieţe
competiţionale a energiei la nivelul uniuni.
Trebuie menţionat aici şi domeniul energiei atomice, arie de responsabilitate a Euratom.
c) Telecomunicaţii
În acest domeniu, Consiliul lucrează la patru obiective considerate a fi prioritare pentru nivelul
european:
- stabilirea unei reţele integrate la nivel european;
- introducerea societăţii informaţionale;
- deschiderea pieţelor naţionale;
- eliminarea diferenţelor de reglementare din legislaţiile ţărilor membre.
7. Agricultură şi Pescuit
Aceasta configuraţie a Consiliului este una dintre primele ale Comunităţilor. Ea aduce împreună, o
dată pe lună, miniştrii agriculturii şi pescuitului, precum şi comisarii europeni din domeniul agriculturii,
pescuitului, siguranţei alimentare, al problemelor veterinare şi sănătăţii publice.
Procedurile din Consiliul Agriculturii şi Pescuitului sunt pregătite de 12 formaţiuni de lucru care se
împart în 45 de subdiviziuni, în funcţie de produse (de exemplu: grâu, orez etc.) sau domenii (de exemplu
chestiuni agroalimentare etc.). Până a fi înaintate Consiliului, dosarele sunt studiate ori de COREPER, ori
de Comitetul Special pentru Agricultură. COREPER-ul se ocupă, de obicei, cu problemele legate de
pescuit, de siguranţa alimentară şi de bugetul agriculturii.
Consiliul în acest domeniu decide sau prin majoritate calificată, sau în consultare cu Parlamentul
european, în cazul agriculturii şi pescuitului, sau prin codecizie, în cazul siguranţei alimentare.
8. Mediu
Consiliul pentru Mediu este compus din miniştrii mediului din ţările membre UE şi se convoacă de
patru ori pe an. El ia deciziile prin majoritate calificata în codecizie cu Parlamentul european. Mai ales în
ultimii ani mediul a devenit o problemă de prim plan atât în cadrul internaţional, cât şi în cel comunitar.
9. Educaţie, Tineret şi Cultură
Aceasta configuraţie a Consiliului aduce împreună, de trei-patru ori pe an, miniştrii din ţările
membre UE responsabili pentru educaţie, cultură, tineret şi comunicare. Deciziile sunt luate, de obicei
prin majoritate calificată şi în codecizie cu PE. O excepţie o reprezintă afacerile culturale, unde este
necesar un vot unanim. Principalul rol al Uniunii în acest domeniu este oferirea unui cadru de cooperare
între statele membre prin schimburi de informaţii şi experienţe în probleme de interes comun. Se pot folosi
şi câteva canale legislative la nivel comunitar, acolo unde este stabilit de tratate, ca, de exemplu, în
domeniul audiovizualului sau al recunoaşterii mutuale a diplomelor.
5.5. Curtea Europeană de Justiţie

Fig. 5.22. Logo-ul Curţii Europene de Justiţie

5.5.1. Caracteristica generală a Curţii Europene de Justiţie
Curtea de Justiţie a UE reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii şi a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală misiune este examinarea legalităţii actelor Uniunii şi
asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a
instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja
drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice

116
dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia
dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Curtea de Justiţie are rolul de a asigura respectarea legalităţii comunitare şi implementarea
prevederilor Tratatului UE. Aceasta rezolvă litigiile dintre statele membre, dintre UE şi statele membre,
dintre instituţiile UE, dintre UE şi persoanele fizice. Totodată, Curtea emite avize privind acordurile
internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană.
Curtea de Justiţie dispune de un Tribunal de Primă Instanţă, creat în 1987, dar care funcţionează
„de facto” din noiembrie 1989. Dispune de un număr de avocaţi, care trebuie să fie înscrişi într-un barou
al unui stat membru.
Acesta rezolvă litigii între UE şi angajaţii săi, recursuri împotriva Comisiei depuse de către
întreprinderi, recursuri depuse de persoane fizice şi juridice referitoare la aplicarea regulilor concurenţei
şi la subvenţii publice.
Curtea de Justiţie a fost creată în anul 1952, pe baza Tratatului CECO, fiind compusă din şase
judecători, din cele şase ţări semnatare. Curtea de justiţie a CECO a fost creată după modelul administrativ
francez, care are în structura sa o curte administrativă (Consiliul de stat) care protejează cetăţenii de
eventualele abuzuri de autoritate ale guvernului francez.

Fig. 5.23. Sediul Curţii Europene de Justiţie

În prezent, Curtea de Justiţie este compusă din 28 de judecători (câte unul pentru fiecare stat
membru) şi opt avocaţi generali, numiţi de comun acord de statele membre pentru un mandat de şase ani,
reînnoibil. În acest fel, s-a dorit o reprezentare echilibrată a tuturor şcolilor de gândire juridică din ţările
UE.
În Europa lărgită, s-a păstrat principiul existent anterior, după care este numit un singur judecător
din fiecare stat membru, dar, pentru simplificare şi creşterea eficientei, există şi posibilitatea de a crea o
„Mare Cameră”, formată din doar 14 judecători, în locul sesiunilor plenare la care să participe toţi
judecătorii.
Judecătorii Curţii de Justiţie trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă şi în acelaşi timp, să
întrunească condiţiile curente pentru exercitarea, în ţara lor de origine, a celor mai înalte funcţii
jurisdicţionale, având o competenţă juridică recunoscută. În consecinţă, ei nu pot deţine funcţii politice
sau administrative şi nici nu se pot angaja în vreo profesie, alta decât activitatea didactică sau de cercetare
ştiinţifică în domeniul dreptului, activităţi ce pot fi desfăşurate doar după obţinerea unei dispense
excepţionale. Din rândul lor, judecătorii aleg, pentru un mandat de trei ani, preşedintele Curţii de Justiţie.
Acesta conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi deliberările. La fiecare trei ani, are loc şi o
înlocuire parţială a judecătorilor.
Curtea este asistată de avocaţi, care au misiunea de a prezenta, într-o manieră imparţială şi
independentă, concluziile motivate privind cazurile examinate în faţa Curţii. Din aceşti avocaţi,
întotdeauna patru aparţin marilor state (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie), iar ceilalţi sunt numiţi
alternativ din celelalte state. Condiţiile de eligibilitate sunt aceleaşi care se aplică şi judecătorilor.
În activitatea lor, judecătorii sunt ajutati de un grefier şi un grefier asistent, aleşi de Curte pentru un
mandat de şase ani. Grefierii asistă la audieri, consemnează dezbaterile, organizeaza şi ţin arhivele Curţii
şi se ingrijesc de publicarea hotărârilor acesteia în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”. Sub autoritatea
Preşedintelui Curţii, ei au şi atribuţii de administrare a bugetului instituţiei.

117
 Pe lângă fiecare judecător sau avocat general funcţioneaza şi cate doi secretari (referenţi), care îi
asistă în pregătirea dosarelor fiecărei cauze.
Aceştia sunt jurişti cu o competenţă recunoscută, având aceeaşi naţionalitate ca şi judecătorii sau
avocaţii generali pe care îi asistă şi sunt numiţi, de regulă, pentru o perioadă de trei ani.

Fig. 5.24. Sală de şedinţe a CEJ

5.5.2. Atribuţiile fundamentale ale Curţii Europene de Justiţie
Atribuţiile fundamentale ale Curţii de Justiţie pot fi separate pe trei mari direcţii:
1. controlul respectării dreptului comunitar;
2. interpretarea legislaţiei comunitare;
3. dezvoltarea legislaţiei comunitare.
Sentinţele date de Curtea de Justiţie prevalează asupra celor pronunţate de instanţele naţionale. De
fapt, însăşi raţiunea creării Curţii de Justiţie a fost aceea de a interpreta şi aplica în mod unitar legislaţia
europeană (dreptul comunitar). În timp, Curtea de Justiţie a avut un rol important, între instituţiile
europene, în special în ceea ce priveşte problemele constituţionale (frecvente) rezolvate.
Jurisprudenţa creată de Curtea de Justiţie poate fi invocată de cetăţenii europeni în faţa instanţelor
naţionale. Este amintită în acest sens, în mod special, contribuţia acesteia la facilitarea liberei circulaţii a
mărfurilor între ţările UE, prin vasta jurisprudenţă creată în domeniile comercial şi vamal.
Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
● acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi cer Curţii de
Justiţie să interpreteze un act legislativ european;
● acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor care nu aplică legislaţia
europeană;
● acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene
sau drepturile fundamentale;
● acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru a lua
deciziile pe care au obligaţia de a le lua;
● acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva deciziilor sau
acţiunilor UE.
Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor adoptate de PE,
Consiliul European, Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană.
Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele de
drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei
Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot, şi uneori trebuie, să se
adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, (de
exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii).
Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe
motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul
aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe
naţionale sesizate într-o problemă identică.

118
 Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean european
poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl vizează. Într-adevăr, cu toate că această cerere nu
poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteia
din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie.
Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma unor întrebări
preliminare, adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.
În atribuţiile Curţii de Justiţie intră şi rezolvarea unor diferende între statele membre, între instituţiile
europene, firme şi cetăţeni. De exemplu, când în noiembrie 2003 Comisia Europeană a apreciat drept
ilegală hotărârea Consiliului UE de a suspenda aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere (de fapt neluând
în seamă propunerea Comisiei Europene de a se declanşa procedura disciplinară împotriva Franţei şi
Germaniei, pentru depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB), a fost sesizată Curtea de Justiţie. Un
complet de 14 judecători, câteva luni mai târziu, la sfârşitul lunii aprilie 2004, cazul s-a judecat, iar prin
sentinţa pronunţată ulterior, suspendarea Pactului de Stabilitate şi Creşterea fost apreciată drept incorectă.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele,
atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui
comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o
importanţă deosebit de mare.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte
într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii camerelor de
cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru un an.
În ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii, care, potrivit Tratatului privind funcţionarea UE, este
recunoscută oricărei persoane care are cetăţenia unui stat membru, Curtea a confirmat că aceasta include
dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, un resortisant minor al unui stat membru, care
are o asigurare medicală şi care dispune de resurse suficiente, beneficiază în egală măsură de un astfel de
drept de şedere. Curtea a subliniat că dreptul comunitar nu îi impune minorului să dispună el însuşi de
resursele necesare şi că refuzul de a acorda în acelaşi timp dreptul de şedere mamei sale, resortisantă a
unei ţări terţe, ar priva dreptul de şedere al copilului de orice efect util.
În aceeaşi hotărâre, Curtea a precizat că şi în cazul în care dobândirea naţionalităţii unui stat membru
are ca scop obţinerea de către resortisantul unei ţări terţe a dreptului de şedere în temeiul dreptului
comunitar, un stat membru nu poate restrânge efectele acordării naţionalităţii de către alt stat membru.
Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul avocatului abilitat
să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă părţile, nu este suportat de Curte. Cu
toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor de
judecată, aceasta poate, fără a fi reprezentată de un avocat, solicita să beneficieze de asistenţă judiciară
gratuită. Cererea trebuie să fie însoţită de toate informaţiile necesare pentru a demonstra starea de nevoie
în care se află partea.
În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă (care poate fi una dintre
cele 24 de limbi oficiale ale UE) va fi limba de procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va
desfăşura. În ceea ce priveşte cererile de pronunţare a unor hotărâri preliminare, limba de procedură este
cea a instanţei judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpul
şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale UE. Judecătorii
deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod tradiţional, franceza.
5.5.3. Tribunalul de Primă Instanţă
Aplicarea principiului celerităţii (rapidităţii) în soluţionarea cauzelor înfăţişate Curţii, în condiţiile
creşterii substanţiale a numărului acţiunilor supuse judecăţii sale, a determinat crearea, în anul 1989, a
Tribunalului de primă instanţă, ca organism asociat Curţii de Justiţie, care să se ocupe de cazurile de mai
mică importanţă. La început scopul formării Tribunalului de primă instanţă consta în faptul ca să majoreze
garanţiile judiciare, accesibile persoanelor fizice, fiind a doua treaptă a puterii judiciare şi permiţând CJ
să se concentreze asupra problemei obligatorie a sa – interpretarea unică a legislaţiei Comunităţii. Dacă la
început competenţele erau limitate, din 1993 Tribunalul a primit în competenţă toate recursurile directe
ale persoanelor fizice sau juridice împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curţii.

119
 Tribunalul este format astăzi din 28 judecători numiţi de statele membre pentru un mandat de şase
ani, organizarea fiind similară celei de la Curtea de Justiţie, cu excepţia inexistenţei avocaţilor generali,
înlocuiţi, în caz de nevoie, de către unul din judecători, însărcinat să le îndeplinească atribuţiile. Până în
prezent, această posibilitate a fost utilizată extrem de rar. Preşedintele Tribunalului este ales pe termen de
trei ani, dintre judecătorii membri. Judecătorii numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani.
Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:
● acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor,
oficiilor sau agenţiilor UE (ale căror destinatare sunt, sau care le privesc în mod direct şi individual),
precum și împotriva actelor normative (dacă îi vizează direct şi dacă nu presupun măsuri de executare)
sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenţii. Este
vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i
se aplică o amendă;
● acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
● acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul
ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”) şi la actele prin care Consiliul exercită
competenţe de executare;
● acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile
Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;
● acţiuni ce au la bază contracte încheiate de UE, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului
competenţa de judecare;
● acţiuni în materia mărcilor comunitare;
● recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a UE, limitate la chestiuni de drept.
5.5.4. Tribunalul Funcţiei Publice
Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu
pentru o perioadă de şase ani, care însă poate fi reînnoită după ce se face apel la candidaturi şi după
obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie
şi ai Tribunalului şi dintre jurişti notorii.
Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului
Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor
statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă
de trei ani, dar care poate fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea,
atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă
în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei
Publice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un
judecător unic.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.
Tribunalul Funcţiei Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie
pentru alte necesităţi administrative şi lingvistice.
Competenţa. În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa
specializată în materia contenciosului funcţiei publice a UE. Această competenţă a fost exercitată anterior
de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre UE şi agenţii săi, conform articolului 270
TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor
Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme
referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri
disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă,
alocaţii familiale etc.).
Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții şi personalul lor, pentru
care competența este atribuită Curţii de Justiţie a UE (de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru

120
Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiţii şi agenţii acestora).
Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate cu titlu
preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor Uniunii.
5.6. Curtea Europeană de Conturi

Fig. 5.25. Logo-ul Curţii Europene de Conturi

5.6.1. Prezentarea Curţii Europene de Conturi
Curtea Europeană de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată, la iniţiativa PE, la data de
22 iulie 1975 (la iniţiativa dlui Heinrich Aigner, preşedintele Comisiei pentru control bugetar a PE, care,
din 1973, a pledat cu înverşunare pentru un organism de audit extern la nivel comunitar), şi şi-a început
activitatea în octombrie 1977, dar nu a devenit instituţie comunitară decât după intrarea în vigoare a
Tratatului UE. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, ea a fost
considerată un organism complementar cu caracter tehnic şi nu beneficia de statutul celor patru instituţii
fundamentale iniţiale (PE, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie).
Conform dispoziţiilor Tratatelor (CECO, CEE şi EURATOM), Curtea de Conturi controlează
legitimitatea şi legalitatea totalităţii veniturilor şi cheltuielilor bugetare comunitare, exercitând controlul
şi asupra beneficiarilor fondurilor comunitare, fie acestea instituţii (chiar private) sau state
(comunitare), precum şi asupra oricărui organism comunitar, în măsura în care prin actul său constitutiv
nu a fost prevăzut altfel.
Înfiinţarea Curţii de Conturi a răspuns nevoii Comunităţii de a avea o conştiinţă financiară, aşa cum
a definit-o preşedintele Curţii de Justiţie a Comunităţii de la acea vreme, în octombrie 1977, dl Hans
Kutscher.
Rolul acesteia a fost confirmat şi consolidat la 1 mai 1999, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Amsterdam, care a împuternicit Curtea să efectueze activităţi de audit cu privire la buna gestiune
financiară, a subliniat rolul acesteia în lupta împotriva fraudei şi i-a permis să formuleze recursuri în faţa
Curţii de Justiţie pentru a-şi proteja prerogativele în raport cu celelalte instituţii.
Tratatul de la Nisa de la 1 februarie 2003 a confirmat principiul conform căruia colegiul trebuie să
fie format din câte un membru din fiecare stat membru, a permis Curţii organizarea în camere şi a subliniat
importanţa cooperării Curţii cu instituţiile naţionale de audit.
Curtea Europeană de Conturi aderă la următoarele principii:
● Independenţă, integritate şi imparţialitate;
● Profesionalism;
● Valoare adăugată;
● Excelenţă şi eficienţă.
Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu numai auditori, ci şi traducători şi
administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc proiecte de rapoarte pe baza
cărora Curtea ia decizii.
Auditorii efectuează frecvent controale la sediul altor instituţii UE, în statele membre şi în orice ţară
care primeşte ajutoare din partea UE. De fapt, deşi activitatea curţii are legătură în cea mai mare măsură
cu banii de care este responsabilă Comisia, peste 80% din cheltuielile UE sunt administrate de autorităţile
naţionale.
CCE este:
● o instituţie recunoscută pentru integritatea şi imparţialitatea sa, pentru profesionalismul şi eficienţa
sa, precum şi pentru calitatea auditurilor şi avizelor sale;
● un auditor extern respectat, care îşi exercită independenţa în beneficiul părţilor interesate,
urmărind totodată intensificarea dialogului cu entitatea auditată pentru a aduce o valoare adăugată gestiunii
financiare a UE;
121
 ● o organizaţie modernă şi inovatoare, care joacă un rol influent şi constructiv în cadrul funcţionării
UE prin furnizarea unui punct de vedere critic asupra gestiunii fondurilor UE – nu doar prin raportarea
deficienţelor şi a insuficienţelor, ci şi prin identificarea exemplelor de bune practici;
● un angajator exemplar, care recunoaşte că principalul său atu constă în competenţa şi motivaţia
personalului, incluzând aici şi personalul de conducere, de a cărui educaţie şi dezvoltare se ocupă prin
oferirea unei formări profesionale continue şi a unui sprijin real, precum şi a unor stimulente
corespunzătoare;
● o instituţie deosibit de stimată, care îşi aduce contribuţia la dezbaterile publice informate
referitoare la gestionarea fondurilor UE.

Fig. 5.26. Sediul Curţii Europene de Conturi la Luxemburg

5.6.2. Structura Curţii Europene de Conturi
Curtea este compusă din câte un membru al fiecărui stat membru UE, numiţi de Consiliul European,
după consultarea PE, pentru un mandat de şase ani reînnoibil, cu unanimitate de voturi. Membrii îl aleg
pe unul dintre ei ca preşedinte pentru un mandat de trei ani şi care poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva
Caldeira (Portugalia) a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.
Preşedintele este desemnat de membrii Curţii de Conturi, dintre ei, pentru un mandat de trei ani, cu
posibilitatea reînnoirii. Importanţa Curţii de Conturi printre instituţiile comunitare derivă din misiunea
acesteia, de a controla legalitatea obţinerii veniturilor şi utilizării cheltuielilor bugetului comunitar,
vizând întărirea disciplinei financiare.

Fig. 5.27. Preşedintele Curţii Europene de Conturi, Vítor Manuel da Silva Caldeira
Membrii Curţii de Conturi trebuie să provină din instituţiile de control financiar extern ale ţării de
origine, să fie independenţi şi să nu îndeplinească alte funcţii (remunerate sau nu) pe timpul mandatului.
În componenţa Curţii intră 28 membri din cele 28 de state comunitare. După extinderea UE, deşi s-
a păstrat regula numirii unui singur membru din fiecare ţară, pentru eficientizarea activităţii, se pot înfiinţa
„Camere”, cu câţiva membri fiecare, orientate pe tipuri de probleme. Curtea este organizată în cinci
camere. Patru dintre ele au competenţe pentru diferite domenii de cheltuieli şi pentru venituri (camere cu
caracter vertical), cea de a cincea fiind o cameră cu caracter orizontal, denumită Camera CCEAD
(Coordonare, Comunicare, Evaluare, Asigurare şi Dezvoltare). Membrii fiecărei camere aleg un decan
pentru un mandat de doi ani şi care poate fi reînnoit. Fiecare cameră are două domenii de responsabilitate
– în primul rând, adoptă rapoarte speciale, rapoarte anuale specifice şi avize; în al doilea rând, elaborează
proiecte de observaţii pentru raportul anual privind bugetul general al UE şi pentru raportul anual privind
fondurile europene de dezvoltare, precum şi proiecte de avize în vederea adoptării acestor documente de
către Curte.

122
 Curtea se reuneşte în colegiu complet pentru dezbaterea şi adoptarea documentelor de care răspunde
în exclusivitate, cum sunt raportul anual privind bugetul general al UE şi raportul anual privind fondurile
europene de dezvoltare. Comitetul administrativ este compus din decanii camerelor şi este prezidat de
preşedintele Curţii. Comitetul execută sarcinile aferente pregătirii tuturor problemelor administrative, care
necesită luarea unei decizii de către Curte, şi pregătirii deciziilor privind chestiuni de politică, de principiu
sau de importanţă strategică. Aparatul propriu al Curţii de Conturi are aproximativ 800 de angajaţi,
inclusiv traducători şi administratori, precum şi auditori (jumătate din numărul total), organizaţi în grupuri
de audit. Auditorii sunt cei care realizează controalele în instituţiile europene şi în ţările care primesc
finanţări din bugetul comunitar, pregătind apoi rapoarte preliminare pe baza cărora Curtea adoptă decizii.
5.6.3. Funcţiile Curţii Europene de Conturi
Misiunea Curţii este de a verifica dacă fondurile UE sunt administrate corespunzător, astfel încât
cetăţenii Uniunii să obţină valoare maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de a verifica orice
persoană sau organizaţie care lucrează cu fonduri UE. Rolul principal al Curţii este de a verifica (împreună
cu Consiliul) dacă bugetul UE este aplicat corect – cu alte cuvinte, dacă veniturile şi cheltuielile UE sunt
obţinute, cheltuite şi înregistrate legal – şi de a asigura un management financiar sănătos. Prin urmare,
activitatea curţii reprezintă o garanţie a faptului că sistemul UE funcţionează în mod economic, eficient,
efectiv şi transparent. Spre deosebire de Curţile de Conturi naţionale, Curtea de Conturi a UE nu poate
aplica sancţiuni juridice în cazul constatării unor încălcări ale legislaţiei, singurul instrument disponibil
fiind informarea organismelor comunitare responsabile şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE. Rezultatele
controalelor sunt materializate în Rapoartele Anuale, care sunt trimise spre informare şi examinare (înainte
de publicarea în Jurnalul Oficial al UE) instituţiilor comunitare. Pe baza aceluiaşi Raport Anual, PE acordă
descărcarea bugetară Comisiei Europene.
O latură esenţială a activităţii CEC o reprezintă asistenţa acordată autorităţilor bugetare
(Parlamentului şi Consiliului UE) în exercitarea funcţiilor de control asupra execuţiei bugetului, dar îşi
prezintă opinia şi cu ocazia adoptării unor reglementări financiare de interes din perspectiva bugetului UE.
Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Curtea poate investiga documentele aparţinând oricărei persoane sau
organizaţii care lucrează cu veniturile sau cheltuielile UE. Curtea efectuează frecvent controale la faţa
locului. Constatările sunt consemnate în rapoarte, care aduc orice problemă existentă în atenţia Comisiei
şi a guvernelor statelor membre UE. CEC nu are putere juridică. În cazul în care descoperă fraude sau
nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF). Pentru a-şi îndeplini
activitatea în mod eficient, CEC trebuie să rămână complet independentă de celelalte instituţii, păstrând,
în acelaşi timp, legătura cu acestea. Una dintre funcţiile esenţiale ale Curţii de Conturi este de a susţine
activitatea PE şi a Consiliului prin prezentarea anuală a unui raport de audit pentru anul financiar anterior.
Parlamentul examinează acest raport în detaliu înainte de a hotărî dacă aprobă sau nu modul în care
Comisia a gestionat bugetul. În caz afirmativ, CEC trimite Consiliului şi Parlamentului şi o declaraţie prin
care confirmă că banii contribuabililor europeni au fost utilizaţi în mod adecvat. În sfârşit, Curtea
informează cetăţenii cu privire la rezultatele activităţii sale prin rapoarte care tratează subiecte de interes
deosebit. La sfârşitul fiecărui an, Curtea transmite PE şi Consiliului Uniunii raportul său anual asupra
gestiunii din exerciţiul precedent, însoţit de răspunsuri ale instituţiilor. Raportul este examinat de
Parlament şi Consiliu în cadrul procedurii de descărcare prin care PE, în baza recomandărilor Consiliului,
se pronunţă asupra bunei gestiuni a Comisiei.

Fig. 5.28. Principalele încălcări constatate de CEC în 2012

Curtea informează cetăţenii cu privire la rezultatele activităţii sale prin rapoarte care tratează
subiecte de interes deosebit.
123
 5.7. Avocatul poporului (Ombudsmanul European)

Fig. 5.29. Logo-ul Ombudsmanului European

Ombudsmanul European (OE) a fost desemnat în urma Tratatului de la Maastricht în 1992. Biroul
OE a fost creat în 1993, ca parte din proiectul UE de cetăţenie. Motivul principal al instituirii instituţiei
OE a fost de a diminua decalajul dintre cetăţenii UE şi instituţiile UE. Astfel, acesta a fost desemnat să
reducă deficienţele democratice serioase ale guvernării europene, pentru a preveni alte alienări ale
publicului european din instituţiile europene. La 27 septembrie 2010 s-a lansat noua identitate vizuală a
Ombudsman-ului European. Logo-ul este un simbol conceput pentru un public cât mai larg şi reprezintă
identitatea şi valorile acestei organizaţii. Acest logo se dorește a fi atrăgător, adecvat şi memorabil.
Culorile albastru şi galben amintesc de steagul european, acestea fiind frontierele geografice ale spaţiului
în care funcţionăm. Forma rotundă simbolizează unitatea şi consensul. În interiorul cercului, săgeţile
bidirecţionale reprezintă schimburile şi dialogul, elemente esenţiale ale metodologiei Ombudsmanului.
Săgeţile stratificate formează semnul egal, ceea ce simbolizează egalitatea şi imparţialitatea. OE
prelucrează plângerile primite de la cetăţeni, întreprinderi şi organizaţii din UE care semnalează cazuri de
administrare defectuoasă din partea instituţiilor, organismelor, birourilor sau agenţiilor UE – încălcarea
legislaţiei, nerespectarea principiilor bunei administrări, încălcarea drepturilor omului. Ombudsmanul este
complet independent şi imparţial şi este ales de Parlamentul European pentru un mandat de 5 ani, cu
posibilitatea de reînnoire. OE ajută la descoperirea cazurilor de proastă administrare din activitatea
instituţiilor şi organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Prima Instanţă
atunci când acţionează în calitate juridică. OE are vaste puteri de investigare. Instituţiile şi organismele
Comunităţii sunt obligate să-i furnizeze informaţiile solicitate sau să-i permită accesul la dosarele în cauză,
care pot ajuta la clarificarea cazurilor de proastă administrare a activităţilor instituţiilor sau organismelor
Comunităţii Europene. Emily O’Reilly este Ombudsmanul European începând din iulie 2013. Primul
Ombudsman European a fost Jacob Magnus Söderman din Finlanda ales de Parlamentul European în 1995.

Fig. 5.30. Emily O’Reilly este Ombudsmanul European

Instituţiile UE vizate de Ombudsman:
● Parlamentul European; ● Consiliul Uniunii Europene; ● Comisia Europeană; ● Curtea de Justiţie
a Comunităţilor Europene (cu excepţia situaţiilor de exercitare a competenţelor sale jurisdicţionale); ●
Curtea de Conturi Europeană; ● Comitetul Economic şi Social European; ● Comitetul Regiunilor Uniunii
Europene; ● Banca Europeană de Investiţii; ● Banca Centrală Europeană; ● Oficiul Comunităţilor
Europene pentru Selecţia Personalului (EPSO); ● Oficiul European Antifraudă (OLAF); ● Oficiul
European de Poliţie (Europol); ● Agenţii descentralizate (cum ar fi Centrul European pentru Dezvoltarea
Formării Profesionale, Agenţia Europeană de Mediu, Oficiul de Armonizare în cadrul Pieţei Interne etc.).
Ombudsmanul nu poate investiga: 1. plângeri formulate împotriva autorităţilor naţionale,
regionale sau locale din statele membre (departamente guvernamentale, agenţii de stat, consilii locale),
chiar dacă plângerile vizează aspecte europene; 2. activităţile tribunalelor sau ale organismelor de tip
ombudsman existente la nivel naţional. Ombudsmanul European nu primeşte cereri de apel la deciziile
luate de aceste entităţi.
Plângerea poate fi adresată ombudsmanului european dacă persoana este nemulţumită de activitatea
desfăşurată de o instituţie, un organism, un birou sau o agenţie a UE.
Plângerea trebuie depusă la Ombudsman în termen de doi ani de la data la care aţi constatat situaţia
de administrare defectuoasă. La solicitare petiţia este examinată confidenţial.
124
 5.8. Comitetul Economic şi Social European

Fig. 5.31. Logo-ul Comitetului Economic şi Social

Este un organism consultativ al CEE şi EURATOM, cu sediul la Bruxelles, înfiinţat în anul 1957 prin
Tratatul de la Roma. Este format din 353 membri (consilieri), din toate statele membre UE, numiţi pentru un
mandat de cinci ani, reînnoibil, de către Consiliul UE, cu consultarea Comisiei Europene.
Membrii CES reprezintă instituţionalizat diferite categorii socio-profesionale (societatea civilă), în
primul rând pe agricultori, pe transportatori, muncitori, comercianţi, meşteşugari şi liber-profesionişti, având
rol consultativ, pentru Consiliul UE şi Comisie, în procesul decizional şi pe linie legislativă. Tocmai de aceea,
CES a fost considerat între între UE şi cetăţenii ei, vocea societăţii civile, promovând o societate mai
participativă şi mai democratică.
Comitetul Economic şi Social este un organism non-politic, ce oferă reprezentanţilor grupurilor de
interese socio-profesionale, o platformă formală pentru exprimarea punctelor de vedere cu privire la
problemele UE. Opiniile CESE sunt trimise instituţiilor importante: Consiliului, Comisiei Europene şi PE. Are
deci un rol cheie în procesul decizional al UE. Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1992,
Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2000) au întărit rolul Comitetului Economic şi Social.
Tratatul de la Amsterdam a extins aria de subiecte care sunt supuse opiniei CES, şi permite consultarea
acestuia de către PE. În medie, CESE elaborează 170 de documente consultative şi opinii pe an (din care 15%
sunt realizate din proprie iniţiativă). Toate opiniile sunt înaintate organismelor cu putere de decizie ale
Comunităţii şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al UE.
Numărul membrilor din fiecare ţară depinde de populaţia acesteia:
● Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit – 24 de membri;
● Spania, Polonia – 21 de membri;
● România – 15 membri;
● Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Olanda, Ungaria – 12 membri;
● Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Croaţia – 9 membri;
● Estonia, Letonia, Slovenia – 7 membri;
● Cipru, Luxemburg – 6 membri;
● Malta – 5 membri.
Membrii sunt desemnaţi de Consiliu prin majoritate calificată (înainte de Tratatul de la Nisa, desemnarea
se realiza prin hotărâre unanimă), pe baza propunerilor statelor membre sub formă de liste cuprinzând de două
ori mai mulţi candidaţi decât locurile alocate resortisanţilor acestora. Consiliul consultă Comisia cu privire la
nominalizări. Acestea trebuie să se asigure că diversele categorii de activitate economică şi socială sunt
reprezentate în mod corespunzător. În practică, o treime din locuri se repartizează angajatorilor, o treime
angajaţilor şi o treime altor categorii (fermieri, distribuitori cu amănuntul, liber-profesionişti, consumatori etc.).
Tratatul privind UE stipulează că membrii (deşi au fost propuşi de guvernele ţărilor de origine) trebuie
să fie absolut imparţiali în îndeplinirea îndatoririlor, în interesul general al Comunităţii (formulare utilizată
pentru membrii Comisiei şi ai Curţii de Conturi).
Comitetul se întâlneşte în adunări plenare, iar conducerea este asigurată de un preşedinte şi doi
vicepreşedinţi, aleşi la fiecare doi ani.
Comitetul cuprinde şase secţiuni specializate, care acoperă o gamă largă de domenii de responsabilitate
ale Comitetului:
– Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială (ECO);
– Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum (INT);
– Secţiunea pentru transporturi, energie, infrastructură şi societatea informaţională (TEN);
– Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie (SOC);
– Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului (NAT);
Conform Regulamentului de procedură, Comitetul este împărţit în trei grupuri:
● Angajatorii (preşedinte - Henry Malosse din Franţa), membri provin din sectoarele industriale publice
sau private, din întreprinderi mici, din camerele de comerţ, din comerţul cu ridicata sau cu amănuntul, din
sectorul bancar sau al asigurărilor, din transporturi sau agricultură;

125
 ● Angajaţii (preşedinte - Georgios Dassis din Grecia) membrii sunt reprezentanţi ai sindicatelor,
confederaţiilor şi federaţiilor sindicale sectoriale naţionale. Membrii săi reprezintă peste 80 de organizaţii
sindicale, marea majoritate a acestora fiind afiliate la ETUC (Confederaţia Europeană a Sindicatelor) sau la
federaţiile sectoriale ale acesteia. Unii membri provin din Confederaţia Managerilor Europeni. Obiectivele
grupului - îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă ale lucrătorilor din Europa și bunăstarea tuturor
cetăţenilor europeni, precum şi a lucrătorilor şi familiilor acestora de pe alte continente;
● Activităţi diverse (preşedinte - Staffan Nilsson din Suedia). Membrii provin din organizaţii ale
agricultorilor, din întreprinderi mici, din sectorul artizanal sau din profesiuni liberale, din asociaţii non-profit
şi din cooperative, din grupuri de protecţie a consumatorilor şi a mediului, din ONG-uri şi organizaţii care
reprezintă, de exemplu, familiile, persoanele cu handicap sau comunităţile ştiinţifice şi academice. Obiective
grupuluise axează pe realizarea unei democraţii economice şi sociale reale în UE.
Fiecare grup are câte un secretariat propriu. Membrii CESE pot să aleagă singuri din care grup doresc să
facă parte (uneori, unii membri aleg să nu facă parte din niciun grup). Tratatul privind UE stipulează că, în
anumite domenii o decizie poate fi luată doar după ce Consiliul sau Comisia au consultat CESE. Astfel
consultarea obligatorie a Comitetului e necesar în:
 politica agricolă (articolul 37);
 libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor (partea a treia, titlul III);
 politica în domeniul transportului (partea a treia, titlul V);
 armonizarea impozitării indirecte (articolul 93);
 aproximarea legilor pentru piaţa internă (articolele 94 şi 95);
 politica privind ocuparea forţei de muncă (partea a treia, titlul VIII);
 politica socială, educaţie, formare profesională şi tineret (partea a treia, titlul XI);
 sănătate publică (articolul 152);
 protecţia consumatorului (articolul 153);
 reţele transeuropene (articolul 156);
 politica industrială (articolul 157);
 coeziune socială şi economică (partea a treia, titlul XVII);
 cercetare şi dezvoltare tehnologică (partea a treia, titlul XVIII);
 mediu (titlul XIX).
Comitetul poate fi, de asemenea, consultat de către Comisie, Consiliu sau Parlament cu privire la orice
altă chestiune după cum consideră necesar. Atunci când Consiliul sau Comisia consultă Comitetul (fie
obligatoriu, fie voluntar), aceştia pot stabili o limită de timp (de cel puţin o lună), după care absenţa unui aviz
nu constituie un obstacol în continuarea acţiunilor. În ultimii ani, Comitetul Economic şi Social şi-a consolidat
rolul în cadrul UE şi a depăşit limitele impuse de Tratate. El funcţionează ca un forum pentru Piaţa Unică şi a
organizat, cu sprijinul altor organisme europene, o serie de evenimente pentru a apropia UE de cetăţeni.
5.9. Comitetul Regiunilor

Fig. 5.32. Logo-ul Comitetului Regiunilor

A fost înfiinţat în anul 1994, pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht (art. G.76) ca un nou
organism, cu caracter consultativ, şi este format din 353 membri, reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi
locale europene, reprezentând vocea administraţiei locale. Membrii Comitetului regiunilor sunt numiţi de
Consiliul UE, la propunerea statelor membre şi cu acordul Comisiei, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil.
Numărul mandatelor pentru fiecare ţară, stabilit în funcţie de populaţia acesteia, este acelaşi ca în cazul CES,
atât în prezent cât şi în perspectiva extinderii UE.

Fig. 5.33. Sediul Comitetului Regiunilor

126
 Comitetul regiunilor este consultat de Consiliul UE sau de Comisia Europeană: 1. când consideră necesar
(consultare facultativă); 2. conform prevederilor Tratatelor (consultare obligatorie), când problemele
privesc formarea profesională, cultura, sănătatea publică, reţelele de transport transeuropean, infrastructura de
transport, telecomunicaţii şi domeniul energetic, coeziunea economică şi socială, politica ocupării forţei de
muncă sau legislaţia socială, adică în probleme de interes direct şi la nivel local şi regional.
Dinte membrii săi, Comitetul Regiunilor numeşte un preşedinte pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.
Preşedintele dirijează activitatea Comitetului, conduce sesiunile plenare şi este reprezentantul oficial al
Comitetului Regiunilor.

Fig. 5.34. Preşedintele Comitetului Regiunilor Ramón Luis Valcárcel Siso (din iulie 2012)
Prim vicepreşedintele este, de asemenea, ales pentru 30 de luni de către Adunarea plenară, pentru a-i
ţine locul preşedintelui în absenţa acestuia. La moment funcţia este deţinută de Mercedes Bresso (profesoară
în economie la Politehnica din Torino).
Biroul, este organul executiv al CoR. Acesta numără 60 de membri: preşedintele, prim-vicepreşedintele,
28 de vicepreşedinţi (unul pentru fiecare stat membru), cei patru preşedinţi ai grupurilor politice din cadrul
CoR şi 28 de alţi membri, oferindu-i CoR posibilitatea de a reflecta echilibrele de la nivel naţional şi politic.
În general, Biroul se întruneşte de şapte ori pe an, elaborează programul politic al CoR şi oferă administraţiei
instrucţiuni cu privire la aplicarea deciziilor sale. Autoritățile locale şi regionale pun în aplicare 70% din
întreaga legislaţie adoptată de UE. Acestea reprezintă: 16% din PIB-ul UE-27; 56% din locurile de muncă din
sectorul public; 1/3 din cheltuielile publice; 2/3 din totalitatea cheltuielilor pentru investiţii publice. Cei 353
de membri ai CoR se întrunesc în sesiune plenară la Bruxelles de cinci ori pe an, pentru a dezbate şi adopta
avize, rapoarte şi rezoluţii. Membrii Comisiei Europene şi reprezentanţii Preşedinţiei UE sunt adeseori invitaţi
la sesiunea plenară, pentru a discuta chestiuni care prezintă un interes deosebit pentru oraşe şi regiuni.
Tab. 5.3. Numărul de membri ai Comitetului Regiunilor (după state)
Țară Membri Țară Membri Țară Membri
Germania 24 Belgia 12 Irlanda 9
Regatul Unit 24 Ungaria 12 Croația 9
Franța 24 Portugalia 12 Lituania 9
Italia 24 Suedia 12 Letonia 7
Spania 21 Bulgaria 12 Slovenia 7
Polonia 21 Austria 12 Estonia 7
România 15 Slovacia 9 Cipru 6

Olanda 12 Danemarca 9 Luxemburg 6

Grecia 12 Finlanda 9 Malta 5

Cehia 12
Total 353
Structura Comitetului Regiunilor:
1. Comisia pentru politica de coeziune teritorială (COTER);
2. Comisia pentru politică economică şi socială (ECOS);
3. Comisia pentru dezvoltare durabilă (DEVE);
4. Comisia pentru cultură şi educaţie (EDUC);
5. Comisia pentru probleme constituţionale şi administrare europeană (CONST);
6. Comisia pentru relaţii externe (RELEX).
De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.
127
 În UE există peste 90 000 de autorități locale şi regionale, dintre care 75 sunt adunări regionale care
dispun de competenţe legislative.
Tratatul de la Lisabona a conferit un rol mai important Comitetului Regiunilor. Odată cu Tratatul de
la Lisabona, Comitetul Regiunilor trebuie consultat pe tot parcursul procesului legislativ care implică PE
şi Consiliul UE, în următoarele domenii: coeziunea economică şi socială; reţelele de infrastructuri
transeuropene; sănătatea; educaţia și cultura; ocuparea forţei de muncă; politica socială; mediul; formarea
profesională; transporturile; protecţia civilă; schimbările climatice; energia; serviciile de interes general.
În baza Tratatului, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu autorităţile locale şi regionale
şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea
sa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale, este implicat activ în această procedură.
După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din nou cu Comitetul
Regiunilor în care dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu impact direct
asupra autorităţilor locale şi regionale.
Principiile fundamentale de care se ghidează Consiliul Regiunilor în activitatea sa:
Subsidiaritatea. Principiu conform căruia:
● adoptarea deciziilor în cadrul UE trebuie să aibă loc la nivelul cel mai apropiat de cetăţean;
● UE nu trebuie să intervină în cazul în care acţiunea preconizată este mai eficientă atunci când este
întreprinsă la nivel naţional, regional sau local;
● Comitetul Regiunilor are dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie a UE în caz de nerespectare a acestui
principiu (drept înscris în Tratatul de la Lisabona).
Proximitatea. Principiu conform căruia:
● toate nivelurile de guvernare trebuie să fie „aproape de cetăţean”;
● transparenţa activităţii autorităţilor naţionale, regionale şi locale este primordială pentru
participarea cetăţenilor la procesul democratic.
Parteneriatul. Principiu conform căruia:
● cele patru niveluri de guvernare (european, naţional, regional şi local) cooperează strâns în vederea
unei bune guvernanţe europene;
● aceste patru niveluri de guvernare sunt indispensabile şi trebuie implicate pe tot parcursul
procesului decizional.
5.10. Banca Centrală Europeană (BCE)

Fig. 5.35. Sediul Băncii Centrale Europene (Frankfurt)

Banca Centrală Europeană este o instituţie independentă. Nici Banca Centrală Europeană, nici
băncile centrale naţionale din Eurosistem şi niciun membru al instanţelor însărcinate cu luarea deciziilor
nu pot cere sau accepta instrucţiuni de la un alt organism. Toate instituţiile UE şi toate guvernele naţionale
trebuie să respecte acest principiu. Noul Tratat de la Lisabona include BCE printre instituţiile UE. Aceasta
reflectă faptul că politica monetară este indivizibilă şi că băncile centrale trebuie să fie independente pentru
a asigura stabilitatea preţurilor.
Eurosistemul beneficiază de un grad înalt de independenţă faţă de influenţele politice. Controlul
deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra emiterii de bancnote şi prin cerinţa ca
emiterea de monede de către statele membre să fie supusă aprobării BCE.
Preşedintele BCE şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot fi audiaţi de comisiile competente
ale PE fie la solicitarea Parlamentului, fie la solicitarea acestora. Preşedintele BCE se prezintă de patru ori
128
pe an în fata Comisiei economice şi monetare a PE. Preşedintele oferă explicaţii privind deciziile de
politică monetară ale BCE şi apoi răspunde întrebărilor formulate de membrii Comisiei Europene.
Atribuţiile BCE
Concepută ca nucleu al Eurosistemului şi al SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale), BCE
are ca principal obiectiv menţinerea stabilităţii preţurilor la nivelul UE. Înfiinţată la 1 iunie 1998, BCE
este o instituţie europeană care a dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Printre
atribuţiile principale ale BCE se regăseşte definirea politicilor Eurosistemului, Consiliul Guvernatorilor
BCE fiind cel care răspunde de politica monetară în zona euro. Consiliul Guvernatorilor este organul
suprem de decizie al BCE şi este alcătuit din şase membrii ai Comitetului executiv al BCE şi guvernatorii
băncilor centrale naţionale din statele membre ale UE care au adoptat euro. Alte atribuţii ale BCE sunt:
● fixează ratele de referinţă ale dobânzilor pentru zona euro şi ţine sub control masa monetară;
● gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără şi vinde valută, atunci când este necesar,
pentru a menţine echilibrul ratelor de schimb;
● se asigură că instituţiile şi pieţele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autorităţile
naţionale şi că sistemele de plăţi funcţionează corect;
● autorizează băncile centrale ale ţărilor din zona euro să emită bancnote;
● monitorizează evoluţia preţurilor şi evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru
stabilitatea zonei euro;
● BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote în zona euro;
● în colaborare cu BCN, BCE colectează informaţii statistice fie de la autorităţile naţionale, fie direct
de la agenţii economici, necesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor;
● eurosistemul contribuie la buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile responsabile cu
controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi cu stabilitatea sistemului financiar;
● BCE menţine relaţii de cooperare cu instituţiile, organele şi forurile competente în cadrul UE şi
pe plan internaţional, cu privire la misiunile încredinţate Eurosistemului.
Structura BCE
Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro, capital deţinut de băncile
centrale naţionale. Acţiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile şi nu pot fi folosite în calitate
de colateral (gaj). Modul de alocare a acţiunilor a fost stabilit în 1998 pe baza populaţiei statelor şi a
produsului intern brut al fiecărui stat.
Tratatul de la Maastricht atribuie BCE responsabilitatea pentru politica monetară unică şi îi
încredinţează un obiectiv fundamental – menţinerea stabilităţii preţurilor.
Ţările participante la zona euro nu mai dispun de politici monetare şi valutare şi, prin urmare, trebuie
să se bazeze pe alte politici pentru a promova competitivitatea şi a se adapta la şocuri. În zona euro,
deciziile de politică monetară sunt luate de Consiliul guvernatorilor BCE, care este format din cei şase
membri ai Comitetului executiv al BCE şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale ţărilor din zona
euro, pe baza principiului „o persoană, un vot”.
În ceea ce priveşte operaţiunile prin care sunt puse în aplicare deciziile de politică monetară,
Consiliul guvernatorilor le derulează, ori de câte ori este posibil şi adecvat, prin intermediul băncilor
centrale naţionale, în conformitate cu principiul descentralizării operaţionale.
Tratatul interzice în mod explicit finanţarea deficitelor bugetare prin intermediul băncilor centrale.
Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani şi este format dintr-un preşedinte, un
vicepreşedinte şi alţi patru membri. Comitetul executiv decide ocupaţiile BCE şi este ales la recomandarea
consiliului BCE. Toţi membrii sunt numiţi de Consiliul European în baza unei decizii adoptate cu
majoritate calificată.
Responsabilităţi: pregăteşte reuniunile Consiliului guvernatorilor; aplică politica monetară pentru
zona euro, în concordanţă cu orientările specificate şi deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În
acest sens, Comitetul executiv furnizează instrucţiunile necesare BCN din zona euro; gestionează
activitatea zilnică a BCE; exercită anumite competenţe care i-au fost delegate de către Consiliul
guvernatorilor. Unele dintre acestea au caracter de reglementare.
Consiliului Guvernatorilor BCE cuprinde guvernatorii băncilor naţionale ce fac parte din zona
euro (18 membri). Este cel mai important organ de decizie al BCE. Principalele responsabilităţi ale

129
Consiliului guvernatorilor sunt: ● stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea deciziilor
referitoare la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE; ● adoptarea orientărilor şi luarea deciziilor
necesare executării atribuţiilor încredinţate Eurosistemului.
Preşedinţii Băncii Centrale Europene, care s-au aflat şi se află la conducerea instituţiei, sunt:
Willem Frederik Duisenberg, 1 iulie 1998 - 31 octombrie 2003; Jean-Claude Trichet, 1 noiembrie 2003 -
31 octombrie 2011; Mario Draghi, 1 noiembrie 2011 - 31 octombrie 2019.
5.11. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Fig. 5.36. Logo-ul Băncii Europene de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a Uniunii Europene. Înfiinţată în 1958 prin
Tratatul de la Roma, BEI se implică, alături de alte instituţii bancare, în finanțarea programelor de investiţii
care sunt conforme cu obiectivele economice stabilite de UE și care servesc intereselor europene comune.
Are sediul în Luxemburg. Prin promovarea unei dezvoltări echilibrate a întregului spaţiu comunitar, BEI
contribuie la coeziunea economică, socială şi teritorială a UE.
Rolul principal al băncii este de a împrumuta fonduri pentru proiectele de interes european, precum
căile de comunicaţie rutieră şi feroviară, aeroporturile sau programele de mediu. Banca finanţează, de
asemenea, investiţiile întreprinderilor mici în UE şi dezvoltarea economică din ţările candidate şi ţările în
curs de dezvoltare. Priorităţile băncii la nivelul UE sunt de a susţine: coeziunea şi convergenţa;
întreprinderile mici şi mijlocii; durabilitatea mediului; inovaţia, dezvoltarea reţelelor de transport
transeuropene şi sursele de energie durabile, competitive şi sigure.
Structura şi organizarea BEI
Banca Europeană de Investiţii aparţine celor 28 de state membre. Sarcina sa de baza este de a lua
bani cu împrumut de pe pieţele de capital şi de a acorda credite cu dobândă scăzută pentru proiecte privind
îmbunătăţirea infrastructurii, furnizarea de electricitate sau ameliorarea normelor de mediu atât în ţări din
UE, cât şi în ţări vecine sau în ţări curs de dezvoltare.
BEI este o instituţie nonprofit, care se autofinanţează şi este independentă de bugetul UE. Banca
este finanţată prin împrumuturi pe pieţele de capital. Acţionarii băncii – statele membre ale UE – subscriu
colectiv la capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune.
Prin susţinerea statelor membre, BEI beneficiază de cel mai bun rating de credit (AAA) de pe pieţele de
capital, de unde poate ridica sume foarte mari de capital în condiţii foarte avantajoase. La rândul ei, banca
poate să investească în proiecte de interes public, pentru care nu s-ar putea găsi fonduri din alte surse, sau
pentru care ar trebui efectuate împrumuturi costisitoare. Proiectele în care banca investeşte sunt selectate
minuţios. În exteriorul UE, BEI susţine politicile UE de dezvoltare şi cooperare în ţările candidate şi
potenţial candidate, în ţările din regiunea Mării Mediterane şi din estul Europei (inclusiv Rusia) care se
încadrează în sfera politicii de vecinătate a UE, în ţările din Africa, Caraibe, Pacific, Asia şi America
Latină. În final, BEI este acţionarul majoritar al Fondului European de Investiţii, alături de care formează
„Grupul BEI”.
BEI are personalitate juridică şi autonomie financiară, iar prin promovarea unei dezvoltări
echilibrate a întregului spaţiu comunitar contribuie la coeziunea economică, socială şi teritorială a UE.
Ratele dobânzilor pentru împrumuturile acordate, precum şi comisioanele garanţiilor trebuie să fie
adaptate condiţiilor predominante pe piaţa de capital şi trebuie să îi permită Băncii să îşi acopere
cheltuielile şi să constituie un fond de rezervă. Acest fond de rezervă va trebui să atingă treptat valoarea
de 10% din capitalul subscris.
BEI este o instituţie autonomă. Banca adoptă deciziile de împrumut şi de creditare pe baza punctelor
forte ale fiecărui proiect şi a oportunităţilor oferite de pieţele financiare. În fiecare an, banca prezintă un
raport cu privire la toate activităţile sale. BEI cooperează cu instituţiile UE. De exemplu, reprezentanţii
săi participă în comitetele PE, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului atunci când se
întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre UE. Deciziile băncii sunt adoptate de
următoarele organisme:

130
 Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din miniştri (în mod normal, miniştrii de finanţe) din toate
statele membre. Acesta defineşte politica generală de împrumuturi a băncii, aprobă bilanţul contabil şi
raportul anual, autorizează banca să finanţeze proiecte în exteriorul UE şi ia hotărâri cu privire la creşterile
de capital.
Consiliul Director aprobă operaţiunile de creditare şi de împrumut şi se asigură că BEI este
administrată corespunzător. Consiliul este alcătuit din 28 de directori – unul nominalizat de fiecare stat
membru UE şi unul nominalizat de Comisia Europeană.
Comitetul Administrativ este organul executiv permanent al băncii. Acesta administrează activităţile
zilnice ale BEI şi are nouă membri.
BEI, ai cărui acţionari sunt cele 28 de state membre ale UE, este condusă de Consiliul
Guvernatorilor, alcătuit din cei 28 de miniştri de finanţe. BEI are personalitate juridică şi autonomie
financiară, cu rolul de a prelua finanţarea pe termen lung a unor proiecte concrete, a căror viabilitate
economică, tehnică, ecologică şi financiară este garantată. Resursele necesare pentru acordarea
împrumuturilor provin, în mare parte, din obligaţiuni plasate pe pieţele de capital; BEI dispune însă şi de
resurse proprii. Preşedintele BEI este Werner Hoyer, iar Wilhelm Molterer, vicepreşedinte BEI.
Serviciile acordate de BEI
Aproximativ 90% din împrumuturi merg către programe şi proiecte elaborate în UE. BEI acordă
credite în funcţie de şase obiective prioritare, enumerate în planul de afaceri al Băncii:
● Împrumuturi: acordate unor programe sau proiecte viabile atât din sectorul public, cât şi din cel
privat. Destinatarii pot fi foarte diferiţi, de la mari corporaţii până la municipalităţi şi întreprinderi mici.
● Asistenţă tehnică: furnizată de o echipă formată din economişti, ingineri şi experţi, pentru a veni
în completarea facilităţilor de finanţare.
● Garanţii: pentru un număr mare de organisme, de exemplu bănci, societăţi de leasing, instituţii de
garantare, fonduri mutuale de garantare, vehicule investiţionale.
● Capital de risc: solicitările de capital de risc trebuie adresate direct unui intermediar.
În prezent 230 000 întreprinderi mici au beneficiat de sprijinul Grupului BEI, care a finanţat 440 de
proiecte mari în peste 60 de ţări şi sprijină redresarea economică a Europei, suplimentând creditele cu 60
mld. Euro în perioada 2013-2015, pentru a promova creşterea durabilă şi locurile de muncă, volumul anual
al creditelor ridicându-se la 65-70 mld. Euro.
În anul 2013 BEI a acordat o sumă record de 21,9 mld. Euro pentru IMM-uri, cu 50% mai mult faţă
de 2012, catalizând peste 50 mld. Euro însprijinul întreprinderilor mici din Europa. În 2013, acesta şi-a
dedicat aproape 30% din activitate în sprijinul a circa 230 000 IMM-uri şi întreprinderi cu capitalizare
medie, care asigură aproximativ 2,8 milioane locuri de muncă. În 2013, banca a aprobat două premiere în
domeniul finanţării comerţului. Un împrumut de până la 500 mil. Euro sprijină IMM-urile din Grecia
active în comerţul exterior, iar alte 150 mil. Euro vor fi puse la dispoziţie IMM-urilor din Cipru. Unităţile
de învăţământ franceze au primit un împrumut de 400 mil. Euro pentru construirea şi modernizarea
institutiilor de invatamint; În 2013, BEI a acordat un împrumut de 150 mil. Euro către H. Lundbeck în
Danemarca, finanţând dezvoltarea de medicamente inovatoare pentru tratarea afecţiunilor sistemului
nervos central. BEI este unul din actorii importanţi în finanţarea energiei din Europa şi joacă un rol major
în promovarea energiei sigure, competitive şi durabile la nivel mondial. În 2013, banca a acordat
împrumuturi în valoare de 5,2 mld. Euro pentru proiecte din Europa care promovează aprovizionarea
competitivă şi sigură cu energie.
La 28 iunie 2007 a fost semnat Acordul între Republica Moldova şi Banca Europeană pentru
Investiţii privind finanţarea proiectului de reabilitare a drumurilor de conexiune între capitala Chişinău şi
hotarul UE. Aceasta este prima operaţiune a BEI în Republica Moldova. În iunie 2014 Banca Europeană
de Investiţii a anuntat ca va deschide în viitorul apropiat o reprezentanţă în Republica Moldova.
În cadrul cooperării Republicii Moldova cu BEI anterior au fost lansate 9 proiecte investiţionale în
valoare totală de 282 de milioane de euro în domeniul infrastrcuturii drumurilor, sectorul viniviticol,
modernizarea transportului public în Chişinău, aprovizionarea cu apă potabilă a mai multor localităţi,
creditarea întreprinderilor mici şi mijlocii Banca Europeană de Investiţii (BEI)a anuntat in aceasta toamna
ca preconizează să aloce Republicii Moldova 120 de milioane de euro pentru susţinerea producătorilor de
fructe.

131
 5.12. Fondul European de Investiţii

Fig. 5.37. Sigla Fondului European de Investiţii

Fondul European de Investiţii a fost instituit printr-o decizie a Consiliului Guvernatorilor din 25 mai
1993 şi şi-a început activitatea în 1994. Acest statut defineşte obiectivele, structura, capitalul, membrii,
resursele financiare, instrumentele de intervenţie, normele de control, precum şi relaţia dintre organele
BEI şi cele ale Fondului. FEI a fost creat pentru a susţine întreprinderile mici.
Principalul obiectiv al FEI este să sprijine crearea, creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii prin intermediul unor instrumente de capital de risc şi al unor garanţii, în special pentru societăţile
recent înfiinţate şi pentru cele cu orientare tehnologică. De asemenea, furnizează garanţii instituţiilor
financiare (de exemplu, băncilor) pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor.
Fondul are personalitate juridică şi dispune de autonomie financiară.
FEI nu este o instituţie creditoare, nu acordă credite sau subvenţii şi nici nu investeşte direct în vreo
societate. În schimb, acţionează prin bănci şi alţi intermediari financiari, folosind fie propriile fonduri, fie
pe cele care îi sunt încredinţate de BEI sau de UE. Fondul este activ în statele membre ale UE, în ţările
candidate al căror proces de aderare a fost demarat, în Turcia, în trei state AELS (Islanda, Liechtenstein
şi Norvegia), deasemenea şi în ţările limitrofe ale Uniunii Europene în cazul proiectelor transfrontaliere.
Fondul sprijină obiectivele comunitare prin:
- acordarea de garanţii şi de alte instrumente comparabile pentru împrumuturi şi alte obligaţii
financiare sub orice formă permisă din punct de vedere juridic;
- achiziţionarea, deţinerea, administrarea şi transmiterea participaţiilor în întreprinderi, în condiţiile
enunţate în acordul adunării generale a FEI.
În acest scop, statutul prevede un capital iniţial de două miliarde de euro. Capitalul poate fi majorat
prin hotărârea adunării generale, luată cu o majoritate de 85% din voturile exprimate. În cazul unei
majorări de capital, fiecare membru are dreptul să subscrie o fracţiune din majorare egală cu raportul
existent între acţiunile subscrise de acesta şi capitalul FEI înainte de majorare. Membrii Fondului răspund
pentru obligaţiile FEI numai până la concurenţa cotei de participare a acestora la capitalul subscris şi
nevărsat.
Organele de conducere ale FEI sunt:
● Adunarea generală – formată din membrii Fondului, şi anume Comunitatea Europeană,
reprezentată de Comisia Europeană, BEI şi instituţiile financiare enumerate în anexa statutului;
● Consiliul de administratie - format din şapte membri numiţi de adunarea generală şi desemnaţi de
membrii Fondului. Membrii consiliului de administraţie acţionează în mod independent pentru
îndeplinirea intereselor Fondului. Aceştia răspund numai în faţa adunării generale. Mandatul lor este de
doi ani şi poate fi reînnoit;
● Directorul general conduce Fondul în mod independent, dar răspunde în faţa consiliului de
administraţie. Directorul general este numit pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit. Directorul
general este responsabil de gestionarea curentă a Fondului.
Angajamentele nete totale ale FEI către fondurile de investiţii în societăţi private s-au ridicat la peste
7,9 miliarde euro la sfârşitul anului 2013. Cu investiţii în peste 435 de fonduri, FEI este un actor de prim
rang în sectorul investiţiilor de risc din Europa, date fiind amploarea şi obiectul investiţiilor sale, în special
în tehnologii avansate şi în societăţi nou înfiinţate. La sfârşitul anului 2013, FEI garanta un portofoliu de
împrumuturi în valoare totală de peste 5,6 miliarde euro, pentru mai mult de 300 de operaţiuni,
poziţionându-se ca un garant major european al IMM-urilor şi ca un garant de prim rang al
microfinanţărilor.

132
 CAPITOLUL 6

POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Pentru a pune în aplicare politicile UE, instituţiile europene adoptă acte legislative în conformitate
cu normele şi procedurile decizionale stabilite în Tratate. În general, Comisia Europeană propune actele
legislative, care sunt ulterior adoptate de Consiliu şi de Parlamentul European. Cele trei proceduri
principale sunt consultarea, avizul conform şi codecizia.
Cetăţenii au şi ei un cuvânt de spus în elaborarea politicilor comunitare.
La începutul anilor 2000, Comisia a lansat o amplă iniţiativă pentru a face procesul decizional mai
transparent, mai eficient şi mai democratic. Scopul acestei iniţiative este de a aduce instituţiile europene
mai aproape de cetăţeni.
Chiar dacă statele UE sunt atât de diferite, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a
lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se
pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional.
Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:
- politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi Monetare, pescuitului,
transporturilor, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei, dezvoltării regionale, energiei,
uniunii vamale;
- programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea programelor naţionale
de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale, a politicilor sociale.
Astfel s-a ajuns ca politicile comune tuturor statelor membre, să fie elaborate şi adoptate de
instituţiile comunitare pentru a fi aplicate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici comune
răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa
politicilor comune conferă unicitate UE, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a
suveranităţii statelor membre catre instituţiile europene.
Politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli, măsuri, linii de conduită propuse şi/sau adoptate
de instituţiile comunitare. Politicile comune apar şi se dezvoltă în măsura în care guvernele – părţi
contractante într-un tratat – consideră că interesele particulare ale statelor membre sunt astfel mai bine
reprezentate decât prin politicile naţionale.
Deşi distincţia între politici comune sau comunitare nu este foarte uşor de făcut, majoritatea autorilor
sunt de acord că politicile comune sunt cele care înlocuiesc un număr de elemente esenţiale ale politicilor
naţionale, în vreme ce politicile comunitare sunt cele care susţin şi completează politicile naţionale.
Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa a două modalităţi
concrete de exercitare a competenţelor UE, respectiv substituirea şi armonizarea.
Prima modalitate este asimilată noţiunii de „politici comune”, prin intermediul cărora competenţele
naţionale sunt transferate Uniunii, în vreme ce a doua modalitate are în vedere menţinerea competenţelor
în plan naţional, pe fondul apropierii legislative, în diferite domenii punctuale.
În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate, în practică în legătură cu modul de exercitare al
competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de relaţii care se stabilesc între UE şi statele membre:
de coordonare (situaţie în care se menţine dreptul naţional, iar dreptul comunitar nu acţionează decât în
sensul reducerii diferenţelor de abordare), de coexistenţă (precum în cazul pieţelor publice, în cazul cărora
dreptul naţional şi cel comunitar, deşi acţionează în aceeaşi direcţie, îndeplinesc funcţii diferite) etc.
În plus, în cadrul unei politici comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul armonizării
legislative (în cazul PAC, circa o treime din cele 282 de directive de armonizare prevăzute în Cartea Albă,
privind realizarea pieţei unice, vizau sectorul agroalimentar – directive privind controlul veterinar sau
fitosanitar, privind utilizarea coloranţilor etc. şi vizau în principal armonizarea legislativă).
UE îşi exercită competenţele se află sub incidenţa a trei principii fundamentale care sunt specificate
în articolul 5 din Tratatul privind UE. Delimitarea competenţelor UE facilitează în mare măsură aplicarea
adecvată a acestor principii:
● principiul atribuirii: Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt atribuite prin tratate.
Astfel Uniunea are competenţa exclusivă în următoarele domenii:

133
 1. Uniunea vamală;
2. Stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
3. Politica monetară pentru statele membre a căror moneda este euro;
4. Conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
5. Politica comercială comună;
● principiul proporţionalităţii: exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi ceea ce este necesar
în vederea atingerii obiectivelor tratatelor. UE partajează competenţele cu statele membre în domenii ca:
1. Piaţa internă;
2. Politica socială, pentru aspectele definite în Tratatul privind funcţionarea UE;
3. Coeziunea economică, socială şi teritorială;
4. Agricultura şi pescuitul;
5. Mediul;
6. Protecţia consumatorului;
7. Transporturile;
8. Reţelele transeuropene;
9. Energia;
10. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
11. Obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
● principiul subsidiarităţii: pentru competenţele partajate, UE poate interveni numai dacă este în
măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre. În acest fel statele membre își coordonează
politicile economice, politicile de ocupare a forţei de muncă și politicile sociale în cadrul Uniunii. În acest
scop, Uniunea adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici. Statelor membre a caror
moneda este euro li se aplica dispozitii speciale.
Uniunea este competentă de a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor membre în
următoarele domenii:
1. Protectia şi îmbunătăţirea sănătaţii umane;
2. Industria;
3. Cultura;
4. Turismul;
5. Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
6. Protecţia civilă;
7. Cooperarea administrativă.
Prin politicile comune se susţine atât integrarea economică, cât şi cea politică, adâncirea procesului
de integrare, care vizează în principal economiile statelor membre, depinzând însă în cele din urmă de
deciziile politice ale acestora. În mod progresiv, trecând prin uniunea vamală, piaţa unică, uniunea
economică şi monetară, adâncirea procesului de integrare deschide economiile statelor participante către
schimburile comerciale şi concurenţa internaţională. Opţiunile privind modalităţile concrete prin care pot
fi atinse obiectivele comune pot trece de la cele care susţin întărirea cooperării interguvernamentale (ceea
ce nu presupune o pierdere de suveranitate) la cele privind integrarea supranaţională (care implică
existenţa unui număr important de politici comune şi, deci, gestionarea în comun a suveranităţii).
Pe măsură ce economiile naţionale se deschid către exterior, parametrii lor interni suferă modificări
care necesită introducerea unor noi reglementări privind investiţiile străine, regimul fuziunilor şi
achiziţiilor etc. Toate aceste mutaţii interne ating de o manieră decisivă comportamentul actorilor
economici, fie ele firme multinaţionale, private sau de stat, actorii instituţionali constituindu-se în grupuri
de interes puternice ce vor interveni în procesul decizional pentru a-şi apăra şi promova propriile interese.
Apare astfel cu evidenţă relaţia puternică care se creează între elita politică şi cea economică, cea dintâi
fiind important să manifeste deschidere şi spirit vizionar, astfel încât să nu se transforme într-o frână pentru
procesul de integrare.
Politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate între diferitele părţi implicate în procesul de
integrare (guvernele statelor membre, grupuri de interes, instituţii comunitare etc.). Deciziile privind
politicile comune fundamentale, care pun problema renunţării la anumite atribute ale suveranităţii, sunt

134
luate de guvernele participante şi înscrise în tratatele semnate de fiecare din statele membre, iar ulterior
ratificate de parlamentele naţionale. Deciziile privind politicile comune derivate, inclusiv liniile directoare
şi actele juridice bazate pe tratate, sunt de regulă luate de instituţiile comune stabilite prin tratate,
respectându-se procedurile prevăzute de acestea. Formularea politicilor comune de către instituţiile
comune trebuie să răspundă în mod clar unor nevoi comune, să urmărească atingerea unor obiective
comune şi să servească, în acelaşi timp, unor interese comune.
Politicile pot fi clasificate în:
● politici comune orizontale (numite uneori şi politici „generale”) – care afectează în mod egal
condiţiile generale ale economiei şi societăţii statelor membre, ca de exemplu, politica socială, în domeniul
concurenţei, mediului etc.
● politici comune sectoriale – care vizează numai anumite sectoare ale economiei statelor membre,
în special industria, agricultura, transporturile, energia etc.
● politici comune externe – care vizează relaţiile UE / statelor membre cu terţe ţări, precum politica
comercială sau politica de ajutor în sprijinul dezvoltării.
În cadrul UE, rolul principal în formularea politicilor revine Comisiei, care este singura abilitată să
iniţieze legi noi, să asigure respectarea Tratatelor, şi faptul că „spiritul” acestora se regăseşte în
reglementări şi politicile adoptate.
De regulă, propunerile venite din partea Comisiei suferă modificări ca urmare a intervenţiilor făcute
prin intermediul grupurilor de lobby, a guvernelor naţionale, a presiunilor externe sau a dezbaterilor din
cadrul Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European.
Ciclul politic al politicilor UE constau din următoarele etape:
1. Identificarea problemelor şi stabilirea agendei (a priorităţilor). Înainte ca orice alegere politică să
fie făcută este necesară identificarea problemei de rezolvat. Identificarea problemei se va face diferit în
funcţie de valorile economice, sociale şi ideologice specifice momentului respectiv, dar şi în funcţie de
modul de implicare al guvernelor. După identificarea problemelor prioritare, se va realiza o ordonare a
acestora în funcţie de nivelul lor de interes public şi politic.
2. Formularea politicilor. Odată ce o nevoie sau o problemă au fost identificate, apare necesar a fi
formulat un răspuns şi găsită o soluţie. Acest lucru implică un plan, un program care să-şi propună acest
lucru, ceea ce implică existenţa unor legi noi şi a unor resurse financiare corespunzătoare (a unor alocări
bugetare distincte). Abordarea logică şi cuprinzătoare implică, anterior acestui proces, realizarea unor
analize metodologice şi raţionale prin care să fie studiate cauzele şi dimensiunile problemei respective,
precum şi costurile şi beneficiile implicate. În realitate însă, acest lucru se întâmplă arareori, iar cele mai
multe politici se aplică intuitiv, fie ca rezultat al conjuncturilor politice, fie ca răspuns la diferitele semnale
transmise de către opinia publică.
3. Legitimarea. Pentru a putea deveni funcţionabile, politicile trebuie să se bazeze pe un suport legal,
dar şi pe recunoaşterea publică. Cu certitudine, într-un sistem politic democratic, bazat pe respectarea
regulilor de drept, cu o guvernare realizată pe baza unor seturi de reguli reciproc acceptate şi faţă de care
toţi cetăţenii sunt în mod egal subiecţi, există puţine semne de întrebare în ceea ce priveşte autoritatea
guvernului de a face sau de a implementa politici.
4. Implementarea. Politicile, oricât de genial ar fi concepute, rămân simple vorbe dacă nu sunt
implementate corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. De regulă, acest lucru înseamnă nu
numai legi şi reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica, dar şi
informarea cetăţenilor afectaţi de noile politici. Elementele respective transformă acest moment în cel mai
dificil din întreg ciclul politic.
5. Evaluarea, care reprezintă momentul final al ciclului politic, în care se determină modul în care
o lege sau o politică a fost pusă în aplicare. Momentul devine greu de transpus în practică în cazul în care
nu au fost stabilite scopuri specifice de la bun început sau dacă nu au fost realizate raportări corecte privind
rezultatele politicilor. Astfel, în multe situaţii este aproape imposibil de ştiut ce acţiuni au fost realizate şi
cu ce consecinţe sau dacă rezultatele au fost corect raportate. Evaluarea devine extrem de utilă în cazul în
care se porneşte de la premisa că rezultatele politicilor pot fi identificate şi măsurate (integral sau parţial),
astfel încât să fie făcute ajustări (pe parcurs sau la finalul perioadei) sau chiar se poate renunţa la o anumită
politică în cazul în care nu se dovedeşte a fi eficientă. În cazul UE, evaluările sunt realizate atât de către

135
Comisie, Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Parlamentul European, la care se adaugă şi rapoarte
ale statelor membre, ale grupurilor de interes sau ale consultanţilor independenţi.
Presiunile economice venite dinspre statele membre, deşi vor influenţa deciziile şi politicile comune
ale Uniunii reprezintă condiţia necesară nu însă şi suficientă, elementul esenţial, în cele din urmă, fiind
reprezentat de acordul creat între elitele politice şi cele economice, precum şi de existenţa unei viziuni
comune în ceea ce priveşte viitorul.
Pentru a putea deveni funcţionabile, politicile trebuie să se bazeze pe un suport legal, dar şi pe
recunoaşterea publică. Cu certitudine, într-un sistem politic democratic, bazat pe respectarea regulilor de
drept, cu o guvernare realizată pe baza unor seturi de reguli reciproc acceptate şi faţă de care toţi cetăţenii
sunt în mod egal subiecţi, există puţine semne de întrebare în ceea ce priveşte autoritatea guvernului de a
face sau de a implementa politici.
Politicile, oricât de genial ar fi concepute, rămân simple vorbe dacă nu sunt implementate
corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. De regulă, acest lucru înseamnă nu numai legi şi
reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica, dar şi informarea cetăţenilor
afectaţi de noile politici. Elementele respective transformă acest moment în cel mai dificil din întreg ciclul
politic.
Cu alte cuvinte, implementarea reprezintă un proces de interacţiune între momentul stabilirii
obiectivelor şi cel al adoptării măsurilor corespunzătoare de transpunere în practică a acestora. Pentru că
este însă iluzoriu să presupui că, odată ce un guvern a luat o decizie, ea va fi şi automat transpusă şi
respectată exact aşa cum a fost concepută (politicile pot fi reinterpretate şi redefinite chiar şi în stadiul de
implementare), acţiunile în sensul respectării deciziilor luate sunt şi ele extrem de importante pentru
reuşita întregului proces.
6.1. Politica agricolă comună (PAC)
Politica agricolă comună este unul din obiectivele de bază ale construcţiei europene, cu repercusiuni
directă asupra politicii comerciale a acesteia. Ea a constituit unul din cele mai dificile capitole ale
procesului de integrare economică.
Geografia şi climatul Europei îi permit să producă aproape orice tip de produse agricole, este a fi
liderul mondial în producţia de măsline, ulei, vin, whisky etc.
Condiţiile naturale şi de producţie variate, evoluţiile economice şi politice agricole diferite s-au
tradus în structuri de producţie diverse. Ca urmare, în momentul constituirii Comunităţii Economice
Europene, agricultura avea un aspect multiform, pe alocuri chiar contradictoriu.
Agricultura continuă şi astăzi să depindă, într-o mare măsură de condiţiile naturale, climatice, de
calitatea solului, ceea ce face ca volumul producţiei să difere la unele produse de la un an la altul şi să fie
diferite de la o ţară la alta. În decursul dezvoltării lor, ţările membre ale Uniunii Europene au încercat
fiecare în felul său să-şi rezolve problemele agricole.
6.1.1. Condiţiile şi necesitatea apariţiei PAC.
Prin formarea Comunităţii Economice Europene, statele membre şi-au propus coordonarea
eforturilor pentru promovarea dezvoltării economice şi ridicarea accelerată a nivelului de viaţă, iar
stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor lor economice au fost considerate
direcţiile principale de acţiune.
Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor
naţionale. Excluderea beneficia de argumente teoretice. Un proces de integrare nu poate fi net avantajos
decât dacă economiile au structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Agriculturile ţărilor
europene erau însă caracterizate de o puternică eterogenitate. Plasarea lor într-un regim de liber schimb
specific pieţelor comune ar fi accentuat disparităţile existente, cu tot ansamblul de efecte economico-
sociale şi politice negative. Cert era cert însă, că nu se putea forma o piaţă comună fără agricultură.
Astfel, interesele politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei
europene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a
principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.
Principalii factori care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea
unei politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi

136
randamentele scăzute în agriculturile europene, importanţa politică a agricultorilor şi contextul
internaţional.
Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din primele
etape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau, în momentul semnării Tratatului de la Roma,
25% din populaţia activă oferind 10% din PIB-ul comunitar. Dincolo de apartenenţa la aceeaşi arie de
civilizaţie, în care agricultura şi ţăranii au constituit baza edificării culturii europene, caracteristica
principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, a metodelor de
gestiune şi a politicilor.
Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului american
acordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE,
întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de război. Agriculturile europene, chiar cele mai
moderne (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de
îngrăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploataţiile familiale de mici dimensiuni
(78,5% aveau o suprafaţă de până la 10 ha), nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de
subzistenţă într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a
face faţă concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.
La începuturile PAC, mulţi agricultori mici din generaţia de după război încă mai mulgeau vacile cu
mâna şi coseau fânul cu coasa. Pentru aceştia, la fel ca pentru restul societăţii, amintirile penuriei şi cozilor
la alimente erau încă proaspete. Subvenţiile prin intermediul PAC i-au ajutat să cumpere echipamente, să
renoveze clădirile fermelor şi să obţină seminţe şi îngrăşăminte mai bune. Având venituri mai mari, au
putut face împrumuturi de la bănci pentru a-şi dezvolta afacerile. Producţia de alimente a crescut. Dar
viaţa la ţară continua să fie grea. Agricultorii îmbătrâneau şi copiii lor nu erau prea dornici să le calce pe
urme.
Politica Agricolă Comună s-a dorit a fi, într-un astfel de context, soluţia pentru atingerea a trei
categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor,
creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru
consumatori; politice – garantarea securităţii alimentare.
Protecţia realizată de fiecare ţară în domeniul agriculturii prin diverse reglementări (garantarea
preţurilor, subvenţii la export, restricţii la import, precum şi alte procedee specifice fiecărei ţări) făceau
imposibilă punerea în raport direct a economiilor agricole pe baza regulilor economiei de piaţă. De la
aceste deosebiri a început istoria elaborării şi punerii în aplicare a politicii agricole comune care a avut ca
principal scop să regrupeze, în cadrul unei pieţi comune agricole, agricultorii tuturor ţărilor membre,
pornindu-se de la poziţiile lor, în cea mai mare parte, diferite.
Politica agricolă este prevăzută nu şi definită însă în Tratatul de la Roma (Art.3, punct d). unde se
stipulează: „Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu produse agricole. Prin produse agricole
se înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele de primă transformare
aflate în raport direct cu acestea”.
Necesitatea realizării unei pieţe agricole unice a fost motivată de următorii factori:
● Agricultura, prin specificul său, nu este o ramură economică care să funcţioneze satisfăcător
într-un mediu economic dominat numai de legile pieţei.
Pe termen scurt, cererea de produse agricole este rigidă sau foarte puţin elastică în raport cu preţurile.
În plus, pe termen lung, ea se dovedeşte relativ inelastică nu numai faţă de preţuri, dar şi faţă de veniturile
consumatorilor. Creşterea veniturilor consumatorilor nu induce însă şi o creştere a cererii de produse
agricole, din cauza potenţialului biologic de consum limitat al omului, rigidităţii schimbărilor din structura
consumului şi a populaţiei.
S-a estimat că la produsele alimentare elasticitatea cererii este doar de 0,45, faţă de circa 1,8 la
servicii, ceea ce înseamnă că la o creştere a veniturilor consumatorului de 10%, cererea de servicii va
creşte cu 18%, iar la produsele alimentare cu numai 4,5%. Oferta poate să oscileze în sus sau în jos, faţă
de o tendinţă medie (dar nu mai mult de 25%), urmare a influenţei unor factori naturali, cu acţiune
independentă de voinţa omului. Fluctuaţiile ofertei, dublate de lipsa de instrucţie şi informare a
agricultorilor, fac ca pieţele agricole să aibă evoluţii imprevizibile. În fapt, agricultorii sunt prea mici şi

137
prea dispersaţi şi extrem de independenţi în raport cu dimensiunile pieţei şi foarte greu pot determina sau
influenţa mecanismele de funcţionare a acesteia.
De asemenea, caracterul inelastic al cererii poate conduce la scăderea preţurilor produselor agricole,
respectiv a veniturilor agricultorilor, în situaţia sporirii numai a producţiei agricole în raport cu celelalte
sectoare din economie.
● Oferta de produse agricole urmăreşte oscilaţia preţurilor, dar după o perioadă de timp ce
depăşeşte, de cele mai multe ori, un an; la animalele vii este nevoie de 2-3 ani, pentru maturizarea
acestora.
Pe fondul acestei caracteristici obiective a pieţelor produselor agricole şi a comportamentului
independent manifestat de agricultori, există pericolul potenţial ca după o perioadă în care preţurile au fost
foarte ridicate, oferta să înregistreze cote extrem de înalte. Evident, rezultatul este o ofertă suplimentară
sau supraofertă, care determină, în cascadă, scăderea preţurilor şi, implicit, a veniturilor producătorilor
agricoli.
Teoretic, există un punct de echilibru între cerere şi ofertă, dar în practică acesta nu poate fi atins. O
piaţă liberă a produselor agricole înseamnă oscilaţia între penurie şi abundenţă.
● Cererea de produse agroalimentare este instabilă, în funcţie de structura consumului.
Instabilitatea cererii poate fi determinată de cauze subiective şi obiective, se poate manifesta faţă de
un produs sau grupa de produse, în sensul renunţării (respingerii) sau adaptării lor şi poate fi temporară
sau definitivă.
Efectele instabilităţii cererii se regăsesc în modificările structurale, care induc creşteri extrem de
înalte atât la nivelul producătorilor agricoli, cât şi al industriilor alimentare.
6.1.2. Obiectivele PAC
Pentru a înţelege opţiunile ţărilor membre CEE în materie de politică agricolă comună se impune şi
prezentarea precizărilor făcute la Conferinţa Agricolă de la Stressa (3-12 iulie 1958) în legătură cu
obiectivele acesteia. Compararea politicilor naţionale existente la acea dată şi punerea de acord a resurselor
şi nevoilor au permis trasarea primelor linii directoare ale viitoarei politici comune.
Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar trebuia realizată fără a se aduce atingere
sistemului de exploataţie familială. Dat fiind că toate costurile de producţie erau mai ridicate în Comunitate
decât în celelalte ţări mari producătoare, preţurile urmau să fie aduse la un nivel uniform şi mai ridicat
decât preţurile mondiale, fără a incita însă la supraproducţie. În acelaşi timp, politica agricolă trebuia să
permită participarea echilibrată la comerţul mondial prin protejarea pieţei interne.
Articolul 38 stabilea că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu
produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de
crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului)
fixa obiectivele politicii agricole comune:
● Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării
raţionale a producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de
muncă;
● Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea
veniturilor individuale ale lucrătorilor din agricultură;
● Stabilizarea pieţelor;
● Asigurarea (garantarea) siguranţei aprovizionărilor;
● Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a agriculturii
ţărilor membre care să ţină cont de:
a) caracterul particular al activităţii agricole, decurgând din structura socială a agriculturii şi
disparităţile structurale şi naturale între diversele regiuni agricole;
b) necesitatea de a opera gradual ajustările oportune;
c) faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector propriu legat de ansamblul
economiei.
Luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să impună mecanisme de integrare
tolerabile pentru producători (un interes particular, prin protecţia unei categorii sociale, dispunând de forţă

138
politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre
în măsură să frâneze dezvoltarea economică (un interes general).
6.1.3. Principiile PAC
Principiile directoare ale PAC au fost enunţate de către Executivul comunitar, la Conferinţa de la
Stressa (1958). Aplicarea efectivă a politicii agricole se va face însă începând cu anul 1962, în urma
Acordului de la Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit elementele cadru ale politicii respective,
referitoare la principii, obiective, mecanisme de funcţionare, produsele sau grupele de produse supuse
intervenţiei, precum şi reglementările unice comunitare, privind: producţia, preţurile, importurile şi
exporturile agricole.
Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:
● Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea
lor la preţuri unice, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile comunitare să reprezinte media
aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;
● Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii. Acele ţări, care
ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii, vor suporta diferenţa de
preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;
● Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale ţărilor
membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţuri
mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa-numitelor
taxe de restituire (acestea fiind subvenţii directe la export);
● Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extracomunitară printr-un sistem foarte
amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurarea acesteia pentru sporirea
gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;
● Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organism
comunitar specializat, denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA).
Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune au fost aplicate trei măsuri esenţiale:
unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară.
Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin eliminarea
taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efect similar.
Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea preţurilor pentru produsele agricole în toată
Comunitatea ca urmare a mecanismelor pieţei. Iniţiatorii politicii agricole au decis însă că realizarea
obiectivelor propuse obligă la o gestiune centralizată şi stabilirea unor preţuri unice comunitare prin decizii
politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agricol 1967-1968, acestea sunt rezultatul dezbaterilor din
cadrul Consiliului de Miniştri şi reprezintă punctul central al sistemului de preţuri folosit în politica
agricolă comună.
Fluctuaţiile valutare au impus adoptarea unui sistem de restituiri şi prelevări între statele membre
pentru a compensa distorsiunile monetare datorate devalorizării sau revalorizării monedelor. În 1969 au
fost instituite Sumele Monetare Compensatorii (SMC). SMC negative compensează diferenţa între
preţurile în ţara cu monedă devalorizată şi preţurile comune.
PAC a fost timp de mulţi ani prima şi singura politică deplin integrată a UE. Ea a deschis calea
pentru piaţa unică a UE 30 de ani mai târziu, în 1992. Sistemul ei de preţuri unice a impus crearea de către
PAC a propriei monede, „unitatea de cont” (UC), un precursor îndepărtat al monedei euro. La introducerea
în 1962, o UC echivala cu un dolar american.
Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin pârghii monetare,
stabilitatea preţurilor produselor agricole şi, implicit, a veniturilor producătorilor agricoli. În esenţă,
sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite „cursuri verzi” aplicate produselor
agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile „verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul
numit compensări monetare (care reprezanta un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii
producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de
aranjamente agromonetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale
produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul „banilor verzi”

139
a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru cele patru state membre care în acel moment
nu făceau parte din zona Euro.
Deşi de o mare simplitate, principiul unicităţii nu a funcţionat întotdeauna. Statele membre au
adoptat diverse măsuri de protecţie netarifară, de tipul măsurilor fito-sanitare şi veterinare, al
reglementărilor administrative, al sumelor monetare compensatorii.
Armonizarea legislaţiilor naţionale, realizată în mare parte abia după 1993 prin formarea pieţei
unice, a contribuit esenţial la funcţionalitatea principiului unicităţii pieţei.
Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţei
Comunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Aplicarea ei s-a realizat printr-un sistem
de prelevări variabile şi de restituiri. Funcţiile principale au fost de garantare a veniturilor agricultorilor şi
de menţinere a stabilităţii pieţei interne.
Prelevarea este o taxă vamală variabilă. Ea ridică preţul de import la nivelul preţului intern şi
acţionează ca restituire la import în cazul când raportul de preţuri este invers. Sistemul reuşeşte astfel să
asigure o izolare completă a pieţei interne prin protecţie absolută.
În practică, principiul preferinţei comunitare a suportat frecvente derogări. UE a renunţat în
numeroase situaţii la aplicarea prelevărilor sau a fixat prelevări scăzute fie din proprie iniţiativă, fie sub
presiuni externe din partea principalilor săi parteneri.
Realitatea a demonstrat că Europa nu a devenit prin prelevările variabile o „fortăreaţă”. Aproximativ
85% din importurile sale au căzut sub incidenţa taxelor vamale şi s-au realizat printr-o protecţie scăzută,
sub poziţiile consolidate prin negocierile OMC. Prelevările agricole s-au aplicat unui număr redus de
produse. Este adevărat însă că au fost produse strategice, având o pondere foarte ridicată în fluxurile
comerciale agricole, puternic concurate de marii producători mondiali.
Sistemul prelevărilor şi restituirilor protejează piaţa comunitară de concurenţa externă şi asigură o
sursă de susţinere financiară a exportatorilor, contribuind la formarea FEOGA.
Ca urmare a negocierilor rundei Uruguay (1986–1993), prelevările variabile au fost înlocuite cu
taxele vamale. Acestea, la rândul lor, au fost diminuate cu 36% până în 2000.
Se poate spune că măsurile de protecţie externă adoptate de UE sunt rezultatul unui echilibru între
interesele agricole şi cele ale politicii comerciale adeseori contradictorii. Un echilibru fragil care a condus
la ajustări repetate ale OCP în aşa fel încât să se asigure eficacitatea mecanismelor de intervenţie pe piaţa
internă, dar în contextul respectării angajamentelor comerciale şi dezvoltării comerţului exterior.
Solidaritatea financiară considerată o condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui spaţiu
integrat, solidaritatea financiară a constat în sfera politicii agricole în gestionarea şi suportarea în comun
a cheltuielilor aferente.
Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic – FEOGA.
Conceput ca un simplu capitol în bugetul comunitar, fondul este lipsit de o structură administrativă proprie
şi acţionează la nivelul statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme naţionale. Gestiunea
comună este asigurată prin intermediul Comisiei care însă, pentru acţiunile structurale are nevoie de avizul
Comitetului pentru structurile agricole şi dezvoltare rurală, iar pentru problemele financiare – de avizul
Comitetului FEOGA, format din reprezentanţii statelor membre. Aplicarea acestui principiu a devenit
efectivăîn 1971, la presiunile Franţei.
Fondul este structurat pe două secţiuni: Garantare – destinată acoperirii cheltuielilor privind pieţele
agricole şi politica preţurilor, restituţiile la export şi intervenţia publică de piaţă şi Orientare – pentru
susţinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică socială şi sprijinul dezvoltării zonelor
rurale. Ponderea în bugetul comunitar a scăzut în mod constant (de la 80% în anii ’70 la 34% pentru 2007-
2013), ca urmare a eforturilor de reformare a politicii agricole. În cei 50 de ani de existenţă PAC a cunoscut
o serie de reforme majore care au dus nu numai la micşorarea ponderii sale în bugetul comunitar, ci şi la
reorientarea obiectivelor urmărite de PAC şi la schimbarea modalităţilor de sprijinire a fermierilor. Cea
mai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizată pentru acţiunile de garantare (peste 90%).
Modul de constituire a bugetului comunitar şi utilizarea acestuia în cea mai mare parte pentru
agricultură au generat şi generează în continuare contradicţii de interese între statele membre, contradicţii
agravate de extinderile succesive ale Uniunii. Tensiunile provin din faptul că unele ţări sunt beneficiare
nete, în timp ce altele, mai puţine la număr, sunt contribuitoare nete.

140
 Fig. 6.1. Cheltuielile PAC din bugetul total în UE pentru perioada 1980-2009
6.1.4. Mecanisme şi instrumente de implementare a PAC
Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de susţinere
a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru
aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% - 100% mai mari decât
preţul mondial.
Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:
- preţul de intervenţie (sau garantate), adică preţul la care agenţiile comunitare cumpără şi
stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Preţul de intervenţie, se acordă de
autorităţile publice, în următoarele condiţii:
 produsele agricole achiziţionate să îndeplinească standardele calitative prestabilite;
 producătorii agricoli vor încasa contravaloarea produselor vândute la centrele de achiziţii după
trei luni de la momentul vânzării, deoarece se urmăreşete determinarea acestora în căutarea unor soluţii
alternative de piaţă;
 preţurile de piaţă scad sub nivelul preţului limită.
Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care este un mecanism de stabilizare
a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;
- preţul ţintă (indicator sau orientative) este format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul
de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai mare şi
cea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ este unul care se fixează zilnic şi se speră
a se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;
- preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora este mai
mic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţul
ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul transportului. Scopul preţului prag este de a elimina
riscul concurenţei exercitat de produsele importate cu preţuri mai mici decât cele comunitare.
Alături de preţurile menţionate, există şi preţuri specifice unor produse, cum ar fi preţul orientativ
(guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul de
retragere de pe piaţă (withdraw price) utilizat pentru legume şi fructe atunci când acestea ating un anumit
grad de perisabilitate.
Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a încurajat
creşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut
noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci când se ating ţintele propuse. Din
acestă categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-
responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.
Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de regulă
produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor, combinat
cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul
timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor agricole din statele în curs de
dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind în special din zona mediteraneană, nu
reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.
Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile de
produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când costul obţinerii acestora la nivel comunitar este
mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod
de distorsionare a concurenţei şi este penalizată de către OMC, fapt care a determinat o reducere a
141
cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în
1992, la mai puţin de 10% în 1998.
Primele se acordă pentru a acoperi diferenţa dintre costul de producţie mai ridicat şi preţul de
vânzare mai scăzut la carnea de vită şi viţel, carnea de oaie şi la tutun. De exemplu, se acordă primă
specială pentru viţei tineri (plătibilă din anul 1992) de două ori: prima dată la vârsta de 10 luni, iar a doua
oară la vârsta de 22 de luni, în situaţia când producătorul deţine până la 90 de animale la fiecare grupă de
vârstă. Prima pentru „viţeii de lapte” este plătită fermierilor care nu pot vinde laptele sau vând sub 120
000 l de lapte pe an. În anul 1997, această primă a fost de 144,9 ECU pe cap de animal.

Fig. 6.2. Reprezentarea grafică a reducerii ajutorului pentru exporturi

(valoarea exporturilor continuă să crească)
Organizarea comună a pieţelor (OCP)
Mecanismul de integrare agricolă ales de Comunitate a fost organizarea pieţelor la nivel comunitar.
În 1962 a fost elaborat primul pachet de măsuri legislative agricole privind crearea a şase organisme
comune de piaţă, referitoare la cereale, carne de porc, carne de pasăre, ouă, vin, fructe şi legume. Sistemul
OCP a cuprins treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de intervenţie diferenţiindu-se de la o
piaţă la alta. Dincolo însă de eterogenitatea rezultată, analiza OCP relevă trei elemente definitorii:
- unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune;
- garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă;
- un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene, pentru asigurarea preferinţei comunitare.
În funcţie de modul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferitele pieţe, OCP
cunosc următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenţie:
- organizaţii comune prin preţ garantat;
- organizaţii comune prin subvenţii directe;
- organizaţii comune prin protecţie externă.
Principala formă de organizare a pieţelor la nivel comunitar, acoperind aproximativ 70% din
produsele agricole, o reprezintă OCP prin preţ garantat şi este organizarea care oferă maximum de
garantare.
Evoluţia sistemului OCP
În timp, luând notă de evoluţia agriculturii europene în anii ’80, politica agricolă comună a adaptat
intervenţia prin preţ garantat în funcţie de situaţia pieţelor. Rezultatul a constat în trecerea OCP de la o
intervenţie automată cu garantare necondiţionată a producţiei realizate spre forme cu intervenţie
condiţionată, care limitează garanţia acordată.
Modularea intervenţiilor s-a realizat pe baza a 6 parametri: nivelul preţului; situaţia pieţei; tipul
produsului; calitatea produsului; spaţiul; timpul.
Până la reforma MacSharry (1992), evoluţia PAC s-a caracterizat în principal prin încercări diverse
de reducere a garanţiilor agricole. Instituţiile comunitare au adoptat, după a doua jumătate a deceniului
opt, măsuri de diminuare a veniturilor agricultorilor, în speranţa că vor avea drept rezultat reducerea
excedentelor şi restructurarea producţiei. Ele au constat în: scăderea preţurilor agricole, introducerea
taxelor de coresponsabilitate şi reducerea subvenţiilor directe acordate în unele sectoare.
Dar, acţiunile întreprinse în scopul diminuării veniturilor agricultorilor nu au avut efectele dorite în
planul stabilizării pieţelor. Unul din factorii esenţiali care au limitat eficienţa acestora l-a reprezentat
posibilitatea compensării reducerilor de venit prin creşterea producţiei. Era deci logic să se intervină prin

142
limitarea cantităţilor garantate. Mecanismele prin care Comunitatea a încercat – şi a reuşit – să limiteze
volumul producţiei, şi implicit al excedentelor, sunt sistemul cotelor şi sistemul stabilizatorilor bugetari.

Fig. 6.3. Producţia de grâu (în tone la hectar) în statele fondatoare ale UE
După 1988, eforturile europenilor de gestionare a pieţelor agricole s-au orientat şi asupra reducerii
capacităţii productive a agriculturii prin măsuri de „îngheţare” a terenurilor şi de extensificare.
Ca rezultat al măsurilor de reformare a PAC, organizaţiile de piaţă au evoluat de la OCP prin preţ
garantat spre OCP prin subvenţii directe şi de la OCP prin subvenţii directe spre OCP prin simplă protecţie
externă.
Dinamica OCP, caracterizată de tendinţele menţionate, este considerată a fi rezultatul unei legi
proprii de evoluţie. Ea nu reflectă însă altceva decât că o opţiune eficientă în anumite condiţii nu reprezintă
o soluţie absolută, că acolo unde intervenţiile sfidează legile pieţei şi nu sunt modulate în funcţie de
modificarea datelor iniţiale, dezechilibrele nu întârzie să apară.
Reforma MacSharry a confirmat de altfel că în politica agricolă comună, garantarea preţurilor nu
mai reprezintă principalul mijloc de intervenţie. Reforma continua tendinţa de liberalizare a pieţelor care
s-a manifestat în deceniul nouă, iar preocupările instituţiilor comunitare sunt tot mai mult îndreptate spre
componenta structurală a PAC. Politica structurală a fost prevăzută în art. 39 al Tratatului de la Roma, cu
scopul de a susţine şi stimula modernizarea agriculturii şi ameliorarea structurilor de producţie. Dar, numai
anii ’80 cunosc o dezvoltare a măsurilor structurale care au reuşit să dea conţinut unei politici structurale
agricole; reforma fondurilor socio-structurale din 1989 şi reforma agricolă din ’92 i-au conferit apoi un
loc esenţial în asigurarea coeziunii în Uniunea Europeană.

Fig. 6.4. Evoluţia stocurilor publice în domeniul cărnii de vită şi untului

Politica structurală agricolă
Spre deosebire de politica preţurilor, care obligă la o uniformizare a reglementărilor naţionale şi la
o gestiune centralizată, acţiunile structurale au putut fi lăsate la dispoziţia statelor membre. Până în 1972,
rolul PAC a fost de coordonare a politicilor structurale naţionale şi de susţinere financiară parţială – 25%,
excepţional 45% – a anumitor proiecte. Erau vizate îndeosebi măsurile privind: adaptarea şi ameliorarea
condiţiilor de producţie (comasarea, asanarea şi amenajarea terenurilor); reorientarea producţiei; adaptarea
şi îmbunătăţirea comercializării; dezvoltarea debuşeelor pentru produsele agricole.
Primii paşi. Programul Mansholt
Euforia primilor ani de evoluţie favorabilă a agriculturii, stimulată de dinamizarea creşterii
economice şi de măsurile PAC, nu lăsa loc scepticismului. În plus, prea puţini erau cei dispuşi să renunţe
la avantajele oferite de mecanismele de intervenţie prin preţ garantat: venituri ridicate pentru agricultori,
lipsa de transparenţă în legătură cu dimensiunea contribuţiei publice, susţinerea politică din partea
beneficiarilor, exemplul de solidaritate şi de reuşită necesar procesului general de integrare.
În perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult mai
accentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole, ceea ce a determinat o scădere a
ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale. Aplicarea unor metode şi tehnologii
143
moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus
la creşterea producţiei şi a productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu a
fost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri de
subzistenţă este relativ rigidă. Datorită acestui fapt, după 1977 UE s-a transformat din importator net în
exportator net de produse agricole.

Fig. 6.5. Evoluţia stocurilor publice în domeniul cerealelor

Memorandumul „Mansholt” reprezintă, indiscutabil, primul moment de referinţă în politica
structurală comunitară, prin baza teoretică şi argumentarea pe care le oferă.
Pornind de la constatarea limitelor PAC – axată pe garantarea preţurilor – în modernizarea şi
ameliorarea structurilor de producţie şi ridicarea nivelului de viaţă a agricultorilor, Mansholt recomanda
dezvoltarea politicilor structurale. Programul „Agricultura 1980” – partea operaţională a
memorandumului – oferă un plan de reformă pentru a sprijini agricultura „să iasă din poziţia inferioară în
care se găseşte atât din punct de vedere economic cât şi social”. Soluţia principală era văzută de Mansholt
în restructurarea producţiei şi comercializării printr-un ansamblu de măsuri constând în: reducerea
preţurilor, acţiuni la nivelul structurilor de producţie, acţiuni în favoarea echilibrării pieţelor şi ameliorarea
funcţionării lor.

Fig. 6.6. Sico Mansholt părintele PAC

Sicco Mansholt a fost un agricultor olandez, om politic şi arhitectul principal al politicii agricole europene. El
a pilotat elementele-cheie ale acesteia, pe baza preţurilor garantate şi a finanţării comune între ţările membre, prin
negocierile maraton încheiate până în 1962. Vizionar, Mansholt a tras un semnal de alarmă în 1968, avertizând cu
privire la surplusurile viitoare şi la necesitatea unei acţiuni rapide pentru modernizarea agriculturii şi creşterea
eficienţei.
Planul Mansholt, este prima tentativăde reformăa PAC, prin care se dorea o creştere a dimensiunilor
exploataţiilor agricole prin comasări. Unităţile de referinţă erau considerate exploataţiile de 80-100 ha
pentru cultură mare şi 40-60 de vaci de lapte sau echivalentul acestora. Reforma a eşuat din cauza
implicaţiilor negative pentru micii agricultori şi a reacţiilor vehemente ale acestora. A fost prima oara când
s-a constatat că, pe lângă o politică de susţinere prin preţuri, este necesară şi o politică „structurală”.
Memorandumul atrăgea atenţia asupra faptului că problema principală a agriculturii europene este
de natură structurală şi poate fi soluţionată prin reducerea numărului agricultorilor şi creşterea
dimensiunilor exploataţiilor, în condiţiile unei politici prudente de preţuri. Se impunea cu necesitate ca
agricultura să fie orientată spre o structură a exploataţiilor care să utilizeze muncă mai puţină şi mai

144
calificată, în întreprinderi agricole moderne, capabile să asigure agricultorilor venituri şi un mod de viaţă
comparabile cu cele ale populaţiei din mediul urban.
Planul Mansholt s-a dovedit prea radical şi prea ambiţios în contextul deceniului şapte.
Singurul rezultat al memorandumului se consideră a fi adoptarea în 1972 a trei directive socio-
culturale, pachet legislativ care marchează lansarea politicii agricole structurale. A fost, incontestabil,
momentul în care s-a creat o breşă pentru reformele care au dat ulterior un nou conţinut politicii agricole
comune.
Totuşi, nu putem limita semnificaţia memorandumului la atât. Prin măsurile propuse,
memorandumul Mansholt reprezintă un veritabil plan de reformă, conceput într-o viziune globală,
integratoare. Remarcabil este faptul că cea mai mare parte a măsurilor preconizate au fost adoptate în timp.
De asemenea, principiile generale propuse pentru aplicarea programului „Agricultura 1980” se regăsesc
în modul de funcţionare actuală a fondurilor structurale: concepţia regională, descentralizarea şi
responsabilitatea naţională, coparticiparea şi susţinerea comunitară pe baza iniţiativelor locale concretizate
într-un plan. Se poate aprecia astfel că memorandumul Mansholt oferă baza teoretică a politicii structurale
comunitare.
Consiliul de Miniştri a adoptat trei directive privind investiţiile şi reconversia profesionalădin
sectorul agricol, concretizate prin adoptarea unor măsuri în favoarea:
- agricultorilor (pensionare timpurie şi reconversie profesională);
- exploataţiilor (ajutor pentru investiţii acordat selectiv);
- comercializării şi procesării produselor agricole (prin programe de dezvoltare sectoriale şi
regionale;
- susţinerea organizaţiilor de producători);
- măsurilor aplicate la nivel regional (zonele montane şi defavorizate).
Acţiunile structurale prevăzute de cele trei directive au reprezentat un pas făcut într-o direcţie bună.
Ele au fost completate în 1975 cu introducerea compensaţiilor pentru regiunile defavorizate natural, în
1977 – cu ajutorul pentru transformarea şi comercializarea produselor agricole, iar în 1978 – cu ajutoarele
pentru grupurile de producători; diverse măsuri regionale au fost, de asemenea, introduse pentru a diminua
handicapul structural şi de infrastructură a zonelor defavorizate, cu efecte indirecte şi asupra agriculturii.
Politica structurală a evoluat însă lent până în 1985, când criza de ansamblu a PAC a declanşat o
revizuire de profunzime a măsurilor structurale pentru a favoriza ameliorarea competitivităţii
agriculturii europene. În politica agricolă structurală, accentul a căzut pe căutarea echilibrului între
obiectivele propuse, creşterea competitivităţii agriculturii europene, echilibrarea pieţelor, protecţia
mediului şi dezvoltarea regiunilor defavorizate.

Fig. 6.7. Evoluţia cheltuielilor PAC între 1980-2010

Reforma fondurilor structurale din 1989 a conferit Comunităţii un rol sporit în gestionarea
acţiunilor structurale, inclusiv a celor agricole, pentru a permite concentrarea acţiunilor spre regiunile
defavorizate. Obiectivul general al integrării, stabilit prin Actul Unic în 1987, devenise „coeziunea
economică şi socială” prin reducerea disparităţilor între diferitele regiuni. În planul agriculturii,
intervenţiile structurale au vizat:
- concentrarea ajutoarelor în zonele defavorizate, pe exploataţiile mici şi mijlocii;
- creşterea cofinanţării comunitare în cazul măsurilor acoperite de obiectivul 1 al reformei
fondurilor structurale („promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă din
punct de vedere economic şi social”);
145
 - stabilizarea populaţiei rurale şi întinerirea acesteia prin sprijinul în afirmarea tinerilor
agricultori;
- protecţia mediului;
- diversificarea activităţilor în exploatările agricole;
- simplificarea gestiunii subvenţiilor pentru transformarea şi comercializarea produselor agricole
şi pentru silvicultură.
Este evident că după apariţia şi manifestarea crizei agriculturii europene priorităţile în materie de
politică agricolă comună s-au modificat. Susţinerea pieţelor prin preţuri garantate în cadrul organizaţiilor
comune pentru creşterea producţiei şi asigurarea unor venituri minime agricultorilor a cedat treptat locul
măsurilor structurale.
Politica privind zonele defavorizate reprezintă în termeni financiari principala acţiune structurală,
vizând peste jumătate din suprafaţa agricolă a UE. Un loc important revine măsurilor de ameliorare a
structurilor agricole prin:
- înlocuirea sistemului planurilor de modernizare şi dezvoltare cu sistemul planurilor de ameliorare,
având drept obiectiv ameliorarea durabilă a veniturilor agricole (accentul cade pe reducerea costurilor,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, creşterea calităţii produselor agricole, orientarea spre
produse deficitare, protecţia mediului);
- interdicţia sau limitarea subvenţiilor pentru investiţii în cazul producţiilor excedentare;
- creşterea sprijinului în formarea profesională;
- subvenţii în favoarea tinerilor agricultori;
- încurajarea pensionărilor;
- compensaţii pentru zonele de munte şi cele defavorizate (pe animal sau pe hectar);
- sprijin pentru dezvoltarea serviciilor de ajutor mutual, gestiune etc.
O serie de alte obiective de natură complementară au fost introduse în sfera politicii structurale
comune pentru a susţine dezvoltarea zonelor rurale, creşterea contribuţiei agriculturii la stabilizarea vieţii
rurale şi protecţia mediului, o mai bună integrare a agriculturii cu celelalte sectoare ale economiei şi
reducerea diferenţelor regionale. Pot fi menţionate în acest sens:
- ameliorarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor agricole şi silvice prin
ajutoare în favoarea grupurilor de producători şi susţinerea investiţiilor pentru întreprinderi agro-
alimentare, de comercializare şi transformare primară a lemnului;
- ameliorarea situaţiei pieţelor agricole prin sprijin în extensificarea şi reconversia terenurilor
(scoaterea din folosinţă agricolă prin îngheţare, împădurire, utilizări neagricole);
- restructurarea economiei rurale din sudul Franţei, Italia şi Grecia pentru a face faţă concurenţei
pieţei iberice (programele de dezvoltare integrată – PIM);
- programele de iniţiativă comunitară (PIC) pentru dezvoltarea regională;
- susţinerea integrării Suediei, Finlandei şi Austriei (Obiectivul 6).
Politica structurală agricolă, deşi componentă a PAC, este concepută în cadrul mai larg al politicii
de dezvoltare regională. După reforma fondurilor structurale din 1989, ea a devenit un instrument esenţial
în realizarea convergenţei reale în Uniune prin susţinerea regiunilor defavorizate.
Totuşi, cel puţin în domeniul agriculturii, componenta structurală a politicii agricole comune este
departe de a-şi fi atins obiectivele. Principalii factori care au influenţat aplicarea măsurilor structurale şi
au limitat efectele potenţiale sunt: caracterul facultativ al unei mari părţi din reglementările comunitare,
condiţiile riguroase impuse pentru acordarea ajutoarelor, lipsa de atractivitate a unor ajutoare propuse,
informare şi publicitate ineficientă, birocraţie şi lipsă de profesionalism în administraţiile naţionale şi
capacitatea redusă a unor ţări membre de cofinanţare a proiectelor.
Actualele orientări în politica regională şi politica agricolă ne permit să apreciem că intervenţiile
comunitare structurale vor deveni un instrument privilegiat în realizarea convergenţei regiunilor şi
economiilor membre, în ameliorarea competitivităţii agriculturii europene. Este de aşteptat o concentrare
a acţiunilor spre regiunile defavorizate, rămase în urmă, spre zonele rurale şi o standardizare mai
accentuată a tipologiei intervenţiilor publice. Cu siguranţă, principiile regionalizării, parteneriatului,
subsidiarităţii, complementarităţii şi adiţionalităţii vor rămâne coordonate majore ale politicii structurale.

146
 Este însă posibilă o creştere a rolului iniţiativelor comunitare şi o „relaxare” a condiţiilor de aplicare
a diverselor sisteme de măsuri structurale în contextul unor programe de formare profesională, de
dezvoltare a centrelor de informare şi de adaptare administrativă, care să faciliteze aplicarea politicii
structurale comune. Se poate anticipa, de asemenea, o apropiere progresivă a politicii regionale şi a celei
structurale agricole. Este o consecinţă logică ce decurge din faptul că disparităţile regionale sunt în
principal de natură structurală, iar regiunile rămase în urmă sunt caracterizate, de regulă, de o pondere
ridicată a agriculturii în realizarea PIB şi ocuparea forţei de muncă.
PHARE este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană pentru a
sprijini Europa Centrală şi de Est în evoluţia către o societate democrată şi o economie de piaţă. Înfiinţat
la începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria (primele două ţări în care s-a realizat trecerea de la
regimul comunist la democraţie, de unde acronimul), programul s-a extins treptat, incluzând în prezent 13
ţări partenere din regiune. Prin hotărârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, PHARE
a devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-aderare, principalul obiectiv fiind aderarea la Uniunea
Europeană a celor 10 tari asociate din Europa Centrală şi de Est: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. PHARE oferă asistenţă şi altor ţări din regiune
(Albania, Bosnia-Herţegovina, Macedonia) în tranziţia către democraţie şi către economia de piaţă.
Programul PHARE se concentrează asupra a doua aspecte – dezvoltarea instituţională, sprijinirea
guvernelor ţărilor candidate în implementarea acquis-ului comunitar şi asupra investiţiilor, se doreşte
sprijinirea ţărilor candidate în efortul de a-şi alinia activităţile industriale şi infrastructura de bază
standardelor UE, prin mobilizarea investiţiilor solicitate.
Între 1990-2000, România a beneficiat de peste 1,5 miliarde Euro prin programul PHARE. Pentru
perioada 2000-2006, României i-au fost alocate prin PHARE aproximativ 250 milioane euro anual, fiind
a doua ţară candidată, după Polonia, din punct de vedere al mărimii fondurilor de care beneficia. În prezent,
PHARE se concentrează în România asupra a trei mari sectoare – dezvoltarea regională, dezvoltarea
instituţională şi sprijinirea investiţiilor în vederea implementării acquis-ului comunitar.
ISPA – Instrument for Structural Policies for pre-Accession (Instrument pentru Politici Structurale
de Pre-Aderare) este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil conceput pentru sprijinirea ţărilor
candidate în procesul de aderare la UE. ISPA oferă sprijin financiar pentru investiţii în domeniul protecţiei
mediului şi al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislaţiei ţărilor candidate cu
normele europene în aceste două sectoare.
Principalele obiective ale ISPA sunt:
- să sprijine ţările beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii
Europene;
- să extindă şi să conecteze reţelele de transport proprii cu cele trans-europene;
- să familiarizeze ţările beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile Structurale şi de
Coeziune ale Uniunii Europene.
Bugetul total anual al ISPA este de peste 1 miliard de euro. România beneficiază de sume cuprinse
între 208-270 milioane euro pe an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar, după Polonia. În sectorul
transporturilor, se acordă prioritate investiţiilor destinate integrării sistemului naţional de transport în cel
al UE, precum şi viitoarei Reţele Trans - Europene (Trans European Network – TEN). De asemenea, se
acordă o importanţă deosebită îmbunătăţirii legăturilor cu alte state candidate în domeniul transporturilor,
precum şi îmbunătăţirii sistemului naţional de transport prin completarea anumitor porţiuni de drum.
Principala prioritate a programului ISPA în domeniul protecţiei mediului este sprijinirea ţărilor în
procesul de adoptare a legislaţiei europene în ceea ce priveşte protecţia mediului. O atenţie specială este
acordată apei potabile, tratării apelor uzate şi evacuării gunoiului menajer.
SAPARD – Special pre-Accession Programme for Agricultureand Rural Development (Programul
Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală). Este cel de-al treilea instrument financiar
nerambursabil, conceput pentru a sprijini ţările candidate în abordarea reformei structurale în sectorul
agricol şi în alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum şi în implementarea acquis-ului comunitar
referitor la Politica Agricolă Comună şi la legislaţia aferentă.
Principalele obiective ale SAPARD sunt:
- să finanţeze proiecte majore din domeniul agricol şi al dezvoltării rurale;

147
 - să îmbunătăţească activităţile de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi pescăreşti;
- să dezvolte şi să îmbunătăţească infrastructurile rurale;
- să dezvolte economia rurală (investiţii în companiile cu profil agricol);
- să dezvolte resursele umane (instruire profesională; asistenţă tehnică, inclusiv studii menite să
sprijine pregătirea şi monitorizarea programului, campanii de informare şi publicitate).
6.1.5. Reformele PAC
Începând cu anii ’60, agriculturile europene sunt antrenate în schimbări profunde care afectează atât
sistemele de cultură, cât şi structurile de exploatare. Alături de creşterea industrială şi ridicarea generală a
nivelului de viaţă, un rol esenţial în formidabila reuşită economică a agriculturii vest-europene a avut-o
Politica Agricolă Comună. Ea a reprezentat un model de intervenţie eficientă, un instrument de
modernizare şi dezvoltare rapidă a agriculturii, cel puţin în condiţiile economico-sociale ale anilor ’60.
Europa a trecut de la penurie la autosatisfacere şi surplus agricol, de la situaţia de importatoare netă la cea
de exportatoare pentru majoritatea produselor agricole temperate; este în prezent cel mai mare importator
şi al doilea exportator mondial, având una din agriculturile de mare randament.
Dar anii ’80 au adus „reversul medaliei”: creşterea excedentelor agricole şi a cheltuielilor de
finanţare fără ameliorarea veniturilor agricultorilor şi fără reducerea inegalităţilor de venituri, exod rural
ridicat, concentrarea exploataţiilor etc. Europa agricolă începe o perioadă de instabilitate pe fondul lipsei
unei politici structurale eficace şi într-un context extern nefavorabil, dat de presiunile de liberalizare
exercitate în cadrul fostului GATT.
Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii ’80, dar s-au accentuat în
special la începutul anilor ’90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte
din 1983) şi s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică. Pentru a beneficia de ajutoare directe,
agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului
(reforma MacSharry din 1992).
Reforma PAC, solicitată încă din 1968 prin planul Sicco Mansholt, este acceptată într-o manieră
globală şi devine realitate abia în mai 1992. Prin proiectul de reformă „MacSharry”, PAC renunţă la
mecanismele tradiţionale de susţinere, apropiindu-se treptat de modelul nord-american al politicii agricole,
axat pe plăţile compensatorii. Deşi novatoare, PAC păstrează atât principiile esenţiale, cât şi Organizaţiile
Comune de Piaţă. De asemenea, reforma a atins în mod fundamental doar un număr restrâns de produse
de mare cultură: cereale, oleaginoase, produse din lapte şi carne de vită.
Reforma PAC şi-a fixat anumite obiective şi a apelat la instrumente adecvate, în funcţie de etapa
respectivă.
A) Anii ’80: reducerea sprijinirii preţurilor şi descurajarea producţiei folosind aşa metode ca:
– stabilizarea producţiei: cantitate maxim garantată în vederea achiziţionării, peste care fie nu se mai
acorda preţul garantat, fie fermierul plătea un impozit special (taxa în coresponsabilitate), fie i se refuza
acestuia cumpărarea surplusului de către autorităţile de intervenţie asupra pieţei;
– cote: plafoane de producţie;
– încurajarea diversificării producţiei;
– limitarea creşterii cheltuielilor bugetare.
Totuşi, în 1990, PAC era, în esenţă, neschimbată.
B) Reforma MacSharry – ce a debutat la începutul anilor ’90 a dus la o adâncire a reformei şi a
devenit necesară deoarece:
– preţurile nu au scăzut suficient pentru a reduce producţia şi cheltuielile legate de supraproducţie;
– celelalte măsuri s-au dovedit destul de ineficiente;
– runda Uruguay a exercitat o presiune în direcţia reducerii protecţiei la import şi a subvenţiilor la
export.
Obiectivele şi instrumentele reformei MacSharry au fost favorizate şi constrânse de:
● trecerea la Piaţa Internă, cu stimularea concurenţei în toate domeniile;
● presiunea partenerilor comerciali în cadrul rundei Uruguay.
Pe interior s-a acţionat pe diverse dimensiuni:

148
 ● de la susţinerea preţurilor garantate, cu niveluri mai mari decât preţurile mondiale, la susţinerea
veniturilor fermierilor sub forma unor compensaţii directe, inclusiv pentru pământuri necultivate (area
payments);
● aproapierea preţurilor interne de preţurile mondiale (la cereale, carne de vită), diferenţa, plătită
sub formă de compensaţii care să le menţină veniturile (71% din veniturile pentru cereale) - plăţi
transparente;
● încurajarea utilizării cerealelor în hrana animalelor, înlocuind maniocul (carbohidraţi), glutenul
de porumb sau boabele de soia (proteine), care aveau un preţ artificial;
● folosirea pământului necultivat pentru cereale în alte scopuri decât pentru culturi (exemplu, pentru
păşunat) şi aplicarea metodelor de cultură extensive;
● stimularea diversificării activităţilor economice în mediul rural (de exemplu agroturismul);
● conceperea schemelor pentru pensionări timpurii.
La import:
● tarificarea prelevărilor variabile (convertirea barierelor netarifare în taxe vamale convenţionale)
şi reducerea progresivă a nivelului rezultat (36%);
● reducerea cheltuielilor pentru subvenţii la export cu 36%, iar volumul subvenţiilor cu 21%.
Impactul reformei din 1992 asupra consumatorilor şi fermierilor
Reforma din 1992 a fost concepută să ajusteze oferta la nivelul cererii, în principal, prin reducerea
ofertei (retragerea din cultură a terenurilor, continuarea sistemului cotelor pentru lapte, diminuarea
producţiei de carne de vită etc.), prin acordarea unei atenţii sporite protecţiei mediului şi folosirea mult
mai raţională a resurselor de teren, precum şi prin reducerea preţurilor minime garantate.
Fermierii au fost compensaţi prin plăţi directe, fiind stimulaţi să raţionalizeze costurile de producţie,
să crească calitatea produselor, fiind ajutaţi să recâştige segmente din pieţele interne ocupate de importuri
şi să se orienteze către noi pieţe precum cele legate de biocombustibili. În paralel cu acestea, Uniunea a
încurajat managementul terenurilor forestiere şi dezvoltarea de surse adiţionale de venit, în special bazate
pe turism.
Chiar dacă secţiunea Garanţii din FEOGA nu s-a diminuat în termeni reali, ponderea sa în bugetul
comunitar s-a redus de la 64% în 1988, la 50% în 1997, cu accentul pe realizarea unei eficienţe sporite.
Reducerea volumului producţiei a antrenat o scădere a costurilor legate de excedentul producţiei, în timp
ce restricţiile privind subvenţionarea exporturilor impuse de recentele acorduri comerciale internaţionale
au disponibilizat resurse ce pot fi canalizate pentru sprijinirea măsurilor introduse de reformă. Intervenţiile
structurale finanţate din FEOGA – Orientare au crescut de la 1,3 miliarde ECU în 1989, la 3,6 miliarde
ECU în 1995, sprijinind îmbunătăţirea structurilor şi condiţiilor de producţie, prelucrare şi marketing al
produselor.
Natura reformei avea menirea să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a
agriculturii.
Pentru prima dată reforma stabileşte nivele diferite de compensare în diferitele regiuni ale Uniunii,
având ca bază de calcul statisticile privind producţia şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilor
vărsate nu va depinde numai de preţ, ci şi de cantitatea produsă.
Pentru cereale, compensaţiile depind de numărul de hectare cultivate şi de localizarea acestora, iar
ajutorul acordat crescătorilor de bovine depinde de mărimea şeptelului şi de metoda de creştere practicată.
În sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului indiferent de cantităţile produse, în momentul când
preţurile erau îngheţate, agricultorul nu avea altă posibilitate de îmbunătăţire a situaţiei sale decât creşterea
randamentelor, producând mai mult. Astăzi îi sunt compensate integral veniturile fără a fi obligat să
producă mai mult.
Noul sistem de susţinere directă a veniturilor nu mai creează o dependenţă a fermierului faţă de o
anumită formă de intervenţie publică, după cum afirmă unii specialişti. Sistemul de susţinere a preţului
anterior reformei, acordă de facto fermierului subvenţii care, chiar dacă erau mai puţin vizibile, nu erau
mai puţin reale. Un sistem bazat pe vânzarea directă către depozitele frigorifice ale Comunităţii, la preţuri
dinainte garantate, a produselor ce nu aveau nicio şansă de competitivitate pe pieţele mondiale nu avea
mai nimic în comun cu principiile pieţei libere. În noul sistem, cea mai mare parte a veniturilor fermierilor
provine de pe piaţă. Ajutorul pentru susţinerea veniturilor constituie numai un supliment.

149
 Reforma a determinat o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar. Ea
a frânat creşterea producţiei fără să antreneze totuşi reduceri majore ale nivelurilor producţiei anterioare
reformei. Singura raţiune de creştere a producţiei în viitor este găsirea de noi pieţe de desfacere. Aceste
pieţe trebuie însă aprovizionate prin exporturi concurenţiale şi nicidecum prin exporturi subvenţionate.
Cetăţenii, în calitatea lor de contribuabili, doresc să-şi vadă banii cheltuiţi eficient. Ei trebuie însă
să realizeze că beneficiază şi îşi recuperează în mare parte investiţiile făcute în agricultură în calitatea lor
de consumatori. Multă vreme PAC a fost acuzată de creşterea artificială a preţurilor produselor agricole,
dar astăzi o familie din Uniunea Europeană cheltuieşte 15% din bugetul său pe alimente, în comparaţie cu
30% cât cheltuia în 1960. Una peste alta, fiecare cetăţean comunitar plăteşte circa 100 de euro pe an în
contul PAC.
În consecinţă, consumatorii trebui să profite de aceste reduceri de preţ, dar nu integral. Preţurile
bunurilor alimentare vor creşte cu siguranţă mai încet pe parcursul anilor următori decât rata generală a
inflaţiei pe ansamblul economiei europene.
Există cu siguranţă un domeniu în care consumatorii au avut de câştigat: calitatea. Din 1985,
Comisia Europeană a introdus criteriile de calitate ca parte integrantă a PAC. Produsele de calitate trebuie
să beneficieze de o bonificare în raport cu produsele de masă. În acest sens, au fost introduse noi
reglementări ce prevăd utilizarea de etichete speciale şi de certificate de garantare a calităţii pentru a
informa consumatorul că este vorba de un produs de calitate superioară. De asemenea, a fost adoptată o
reglementare privind metodele de producţie biologică a bunurilor agricole şi alimentare, iar printr-o nouă
directivă se protejează denumirile de origine controlate.
O atenţie deosebită se acordă promovării şi protejării specialităţilor regionale precum brânza
obţinută din lapte nepasteurizat, vinişor, carne afumată sau sărată, obţinute după procedee tehnologice
tradiţionale.
Natura excepţională şi calitatea anumitor produse derivă atât din locul de provenienţă, cât şi din
metodele folosite pentru realizarea acestora. Consumatorii şi comerţul cu hrană îşi cresc interesul pentru
originile geografice ale alimentelor şi pentru alte caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a dezvoltat
trei „logo-uri” de calitate.

Fig. 6.8. Sigle de calitate

Protejarea Desemnării Originii şi Protejarea Indicatiilor Geografice (PDO şi PGI) – ambele se aplică
produselor agricole şi alimentelor cu o legatură strânsă cu o anumită regiune sau un anumit loc. Un produs
care poartă logo-ul PGI are caracteristici specifice sau o reputaţie asociată cu o anumită zonă, şi cel puţin
un stagiu din procesul de productie a avut loc în acea zonă. Exemple: „Clare Island Salmon”, „Arancia
Rosa di Sicilia” şi „Dortmunder Bier”. Singurele alimente care pot purta aceste nume sunt somonul din
Clare Island, Irlanda, portocalele roşii din Sicilia şi berea din regiunea Dortmund, Germania, alimente care
indeplinesc specificaţii de calitate particulare.
Un produs care poartă logo-ul PDO a dovedit caracteristici care rezultă numai din calitatea terenului
şi din abilităţile producătorilor din regiune. Produsele PDO necesită ca toate etapele producţiei să se
desfăsoare în zona implicată. Exemple: „Huile d’olive de Nyons”, „Queijo Serra da Estrella” şi „Shetland
Lamb”. Cu alte cuvinte, doar uleiul de măsline dintr-o regiune recunoscută din vecinatatea Nyons din
Franţa, brânza din zona Serra da Estrella din Portugalia şi carne de miel din Shetland Island din Marea
Britanie, care întrunesc condiţiile exacte, pot folosi aceste nume şi logo-ul.
Garantarea Specificului Tradiţional (TSG) este un logo folosit pentru produse cu caracteristici
distinctive şi care fie conţin ingrediente tradiţionale, fie folosesc metode tradiţionale în procesul de
producţie. Printre produsele din această categorie se regăsesc pâinea „Kalakukko”, „Jamon Serrano” şi
berea „Kriek”. Acestea au fost înregistrate de Finlanda, Spania, respectiv Belgia.
150
 Avantajele protejarii indicatorilor de calitate sunt următoarele:
- oferă garanţii pentru consumatori referitoare la originea şi metodele de producţie;
- transmite mesaje de marketing efective despre produsele de valoare;
- susţine afacerile rurale, care produc produse de calitate, protejând marca de imitaţiile neloiale.
Din iulie 2004, UE a înregistrat aproape 700 de indicatori geografici, desemnatori de origine şi de
specialităţi tradiţionale. În plus, aproximativ 2000 de indicatori geografici pentru vinuri şi băuturi spirtoase
de origine din UE şi din lumea a treia sunt protejate pe piaţa UE.
Această campanie de promovare a calităţii superioare a produselor nu trebuie să eclipseze eforturile
vizând fixarea de norme de igienă severe pentru bunurile alimentare din comunitate şi furnizarea de
informaţii adecvate consumatorilor despre valoarea dietetică a alimentelor. Standardizarea nu trebuie în
nici un caz să conducă la o uniformizare a produselor alimentare.
Reforma recompensează modelele mai puţin intensive de cultură şi creştere a animalelor. Sistemul
anterior de susţinere a preţurilor pentru un nivel nelimitat al producţiei a încurajat nu numai recurgerea
masivă la îngrăşăminte şi pesticide, dar şi promovarea producţiilor cu randament ridicat.

Fig. 6.9. Interpretarea corectă a codurilor aplicate pe ouă în UE

În fapt, confruntat cu o îngheţare a preţurilor, producătorul nu a avut alte mijloace de creştere sau
de menţinere a nivelului anterior al veniturilor proprii decât producând mai mult la acelaşi preţ. Acum,
agricultorii pot să rămână în agricultură, lucru ce nu era posibil în sistemul anterior, când numărul
exploataţiilor agricole se reducea într-un ritm de 3% pe an. Chiar dacă reforma nu a inversat complet
această tendinţă, i-a încetinit cel puţin ritmul. Practic, ajutorul financiar este acum canalizat cu precădere
către categoria cea mai vulnerabilă de agricultori şi către modelele extensive de cultivare şi creştere a
animalelor.
Graţie acestor argumente şi datorită faptului că reforma a pus accent pe măsurile de acompaniere
ecologică şi socială, programul reformei a devenit pivotul strategiei de piaţă al Comunităţii în vederea
unei dezvoltări rurale echilibrate.
Reforma PAC a stabilit participarea activă a agricultorilor la protecţia mediului. Operaţiunile de
împădurire sau de gestiune a suprafeţelor forestiere sunt astăzi remunerate precum orice altă activitate
economică. Păstrarea patrimoniului rural al Uniunii Europene şi al satelor europene au mult de câştigat
din aceste noi activităţi introduse prin reforma din 1992.
În Europa, secole de agricultură au dat un anumit contur peisajului rural. Diversitatea rurală,
varietatea florei şi faunei sunt indisolubil legate de sistemele de agricultură practicate. În regiunile unde
activitatea agricolă a dispărut, mediul natural a suferit, iar biodiversitatea naturală s-a diminuat.
Bineînţeles, nu toate sistemele agricole practicate au rezultate benefice pentru mediu, iar sistemele de
producţie intensive au condus la o deteriorare a echilibrului ecologic, a valorilor culturale şi a peisajului
rural.
Creşterea presiunii economice asupra fermierilor, îmbunătăţirea competitivităţii, intensificarea şi
schimbarea practicilor manageriale, abandonarea terenurilor sunt tot atâtea semnale că societatea nu mai
poate aştepta ca fermierii să furnizeze servicii de mediu fără remunerare. În 1992 Comunitatea a introdus
programe obligatorii pentru promovarea formelor de agricultură ce protejează mediul, precum şi pentru
151
încurajarea împăduririi terenurilor agricole. Din 1992, peste 1,35 milioane de acorduri au fost semnate
între fermieri, autorităţile naţionale şi regionale pentru acordarea de sprijin financiar din partea Uniunii.
Aceste acorduri acoperă o mare diversitate de situaţii incluzând promovarea utilizării durabile a resurselor,
conservarea unor arii de interes particular pentru protecţia mediului, precum mlaştinile, şi încurajarea
practicilor de producţie naturală şi a tehnicilor de producţie integrată. Şi în domeniul silvic au fost
dezvoltate programe: din 1992 şi până astăzi au fost semnate acorduri de împădurire a peste 500 000
hectare de teren agricol. Aceste iniţiative asigură noi oportunităţi pentru zonele rurale în termenii cererii
de noi servicii şi crearea de noi oportunităţi de ocupare a forţei de muncă.
Noi oportunităţi pentru comunităţile rurale. După reformă, PAC a dinamizat eforturile de sprijinire
a zonelor rurale în scopul menţinerii unui nivel de activitate economică suficient de ridicat pentru păstrarea
unor colectivităţi locale dinamice.
Acest lucru nu a fost posibil în condiţiile PAC de dinainte de reformă. Exodul agricultorilor de la
sat la oraş nu a făcut altceva decât să accelereze spirala către partea de jos a unui sector agricol în declin
cu infrastructură insuficientă şi servicii neadecvate.
Rolul jucat de agricultură în economiile rurale ale Comunităţii Europene a evoluat de-a lungul anilor.
Odată agricultura domina lumea rurală, însă astăzi ea abia mai deţine o parte minoră din forţa de muncă.
Noua formulă PAC este o contribuţie originală şi importantă, testată înainte de 1992, cu sprijinul
Fondurilor de Dezvoltare Regională, în cadrul unor iniţiative specifice precum programul Leader. În acest
context se integrează şi noul sistem de pensionare anticipată care, pe de o parte, permite agricultorilor
pensionari să-şi continue traiul în mediul rural, iar pe de altă parte, permite tinerilor agricultori să se
instaleze pe exploataţii agricole viabile.
Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un nou set important de propuneri de reformă a PAC
alături de pachetul financiar de sprijin al acestor măsuri. Toate aceste propuneri au ca scop imprimarea, în
anii care vin, a unei forme concrete modelului european de agricultură. Principalele caracteristici ale
acestui model vor fi: ● un sector agricol competitiv, care să poată face faţă, în mod treptat, competiţiei de
pe pieţele internaţionale fără să fie nevoie să recurgă la subvenţii, care sunt din ce în ce mai puţin acceptate
la nivel internaţional; ● metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să furnizeze
produse de calitate în varietăţile cerute de populaţie; ● forme diverse de agricultură, bogate în practici
tradiţionale care nu sunt numai orientate către un nivel mare de producţie, dar care caută să menţină
frumuseţile naturii şi ale peisajului rural, precum şi comunităţi rurale dinamice şi active, generând şi
menţinând nivelul de ocupare al forţei de muncă; ● o politică agricolă mult mai simplă şi mai simplu de
înţeles, care stabileşte clar linii de separaţie între deciziile ce trebuie luate în comun şi cele ce rămân în
competenţa Statelor Membre; ● o politică agricolă care stabileşte clar că cheltuielile pe care ea le implică
sunt justificate de serviciile pe care fermierii le furnizează societăţii în sens larg.
Acest model de agricultură nu este similar cu cel urmat de către concurenţii UE. A căuta să fii
competitiv nu trebuie confundat cu dictatul pieţei care este departe de a fi perfect. Modelul european este
gândit să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor astfel încât să le asigure stabilitatea prin folosirea
maşinilor, a organizaţiilor comune ale pieţei şi a plăţilor compensatorii directe.

Fig. 6.10. Evoluţia salariului agricultorilor europeni de la începutul secolului XXI

Secole de-a rândul, agricultura europeană a îndeplinit funcţii multiple pentru economie şi mediu şi
a jucat multe roluri în societate. Acesta este motivul pentru care la Consiliul European de la Luxemburg,
din decembrie 1997, s-a stabilit că rolul multifuncţional al agriculturii trebuie dezvoltat peste tot în Europa,
inclusiv în acele regiuni ce se confruntă cu dificultăţi particulare. În conexiune cu Agenda 2000 şi
152
implementarea sa, o atenţie deosebită trebuie acordată oferirii de compensaţii pentru restricţiile şi
dezavantajele naturale.
În decembrie 1997 şefii de stat şi de guvern din ţările membre au luat decizia istorică să iniţieze o
nouă lărgire a Uniunii. Negocierile începute la Conferinţa de la Londra din martie 1998 vor mări în viitorii
ani numărul de membri la 21-26, prin integrarea ţărilor central şi est europene şi a Ciprului.
Această lărgire va întări stabilitatea europeană în timp ce 100 de milioane de noi consumatori vor fi
adăugaţi la cea mai mare piaţă din lume. Cu toate acestea, lărgirea presupune noi provocări, cu atât mai
mult pentru sectorul agricol.
Economiile ţărilor candidate sunt caracterizate printr-o mult mai mare dependenţă de agricultură
decât este cazul în prezent în Uniune, unde sectorul agricol produce 2,4% din PIB-ul UE şi ocupă 5,3%
din populaţia activă a Uniunii. În ţările central şi est europene cifrele corespunzătoare sunt de 9% şi
respectiv 22,5%.
În aceste ţări, s-au produs schimbări structurale substanţiale din 1989, dar încă mai sunt multe de
făcut. Infrastructura este principalul domeniu ce necesită modernizări substanţiale.
Restructurarea sectorului agricol este de asemenea absolut necesară. Acest lucru este în egală măsură
valabil pentru fermieri şi pentru sectoarele din amontele şi avalul agriculturii.
Comunitatea a stabilit programe precum PHARE, în scopul sprijinirii ţărilor candidate în procesul
aderării. În domeniul agriculturii, programele de sprijin au cuprins domenii foarte vaste: de la reforma
funciară, până la dezvoltarea de noi forme de management şi promovarea modernizării sectorului
agroindustrial.
Agenda 2000 propune două noi instrumente financiare de pre-aderare. Unul dintre acestea,
SAPARD, este destinat ajustărilor structurale din agricultură. O contribuţie anuală de 500 de milioane de
euro este acordată anual din FEOGA – Garanţii pentru cele zece ţări candidate. Se va acorda prioritate
măsurilor vizând creşterea eficienţei fermelor şi industriei agroalimentare, iniţiativelor privind
îmbunătăţirea managementului pământului şi altor resurse naturale, încurajarea diversităţii economice în
zonele rurale, programelor de promovare a agriculturii durabile.
Un efort foarte mare trebuie depus de către statele candidate pentru armonizarea standardelor în
domeniul sanitar veterinar şi fitosanitar pentru a pregăti aceste ţări să adere la piaţa unică.
Mai târziu, Reforma 2003 a pregătit PAC pentru extinderea UE către Europa Centrală şi de Est,
principalele evoluţii fiind: orientarea către piaţă; întărirea disciplinei bugetare; creşterea rolului măsurilor
structurale, în detrimentul politicii prin garantarea preţurilor; o mai bună corelare a sistemului de
intervenţie cu obiectivele dezvoltării durabile (condiţionalitatea de mediu, bunăstarea plantelor şi a
animalelor, extensificarea agriculturii, promovarea agriculturii biologice); creşterea rolului măsurilor de
susţinere a dezvoltării rurale, de asemenea, în contextul aplicării strategiei de dezvoltare durabilă.

Fig. 6.11. Suprafeţele medii ale exploatărilor agricole în statele UE în 2012

Reforma Fischer din 2003. În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o nouă reformă a PAC,
cunoscută sub denumirea de „Reforma Fischer”, după numele comisarului pentru agricultură al UE.
Scopul esenţial al respectivei reforme a fost asigurarea unui mai bun echilibru pentru susţinerea mediului
rural, prin transferarea unor fonduri din Pilonul 1 al PAC – Agricultura, în Pilonul 2 – Dezvoltarea rurală.
153
Prin această reformă s-a urmărit crearea condiţiilor ca fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se
cere pe piaţă.
Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit orientarea cu prioritate spre cerinţele pieţei,
sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea activităţii mai mult pe calitate şi mai
puţin pe cantitate.
Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:
- susţinerea atât a intereselor consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli;
- protejarea în mai mare măsură a economiei rurale şi a mediului;
- menţinerea disciplinei financiare, prin încadrarea strictă în baremurile de cheltuieli;
- facilitatea negocierilor cu OMC privind comerţul cu produse agricole;
- stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă;
- stimularea aplicării tehnologiilor „prietenoase faţă de mediu”;
- orientarea producţiilor spre calitate şi spre beneficiul regional;
- păstrarea specificităţii zonelor rurale.
Principala schimbare adusă de reforma din 2003 se referă la modul de acordare a subvenţiilor
agricole, care vor fi decuplate, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a acestora va fi plătită independent
de volumul producţiei.
Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv şi întărirea politicii de dezvoltare rurală, prin măsuri de
protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii.
Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politică Agricolă Comună să se
bazeze pe următoarele principii:
- o mai mare orientare spre cerinţele pieţii;
- amplificarea măsurilor de dezvoltare rurală;
- o susţinere mai puţin birocratizată;
- schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună.
Din păcate, ultima reformă dezavantajează ţările nou aderente la UE, îndeosebi Polonia, România şi
Bulgaria, a căror agricultură deţine o pondere importantă în producerea PIB şi au nevoie de un sprijin mai
susţinut pentru restructurare şi modernizare.
Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000” şi care
favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou –
o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale, ajutând totodată
agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să îmbunătăţească comercializarea produselor.
S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii ca nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa
de sub control. În 2003 s-a convenit în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi.
Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este
principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi contribuabililor,
lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. În trecut,
cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, marea majoritate a
ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem,
agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, fiind
eliminată legătura cu producţia. În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie
a mediului, de siguranţă a alimentelor si de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor
standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumirea
de „eco-condiţionalitate”).
Atunci când consumatorii aleg să cumpere produse ecologice, ei trebuie să ştie că primesc exact acel
produs pentru care au achitat. Sigla şi sistemul de etichetare ecologic reprezintă mecanismul ce face posibil
acest lucru.
Acest sistem este creat pentru a oferi încredere deplină că produsele procurate sunt produse în
totalitate în conformitate cu Regulamentul UE privind producţia agricolă ecologică sau în cazul
bunurilor importate, conform unui sistem echivalent, cu reguli la fel de stricte.
Producţia şi comercializarea produselor pe piaţa ce poartă etichete şi sigle UE specifice modului de
producţie ecologic urmează un proces strict ce trebuie urmat întocmai.

154
 Fig. 6.12. Sigla ecologică a UE („Euro-frunza”) Fig. 6.13. Sigla agriculturii ecologice
aplicate pe ambalajele produselor agricole
Fermierii ce practică agricultura convenţională trebuie mai întâi să supună exploataţia unei perioade
de conversie de minimum doi ani înainte de a putea obţine produse agricole ce pot fi comercializate ca
produse ecologice. În cazul în care vor să obţină atât produse ecologice cât şi convenţionale, ei trebuie să
separe clar aceste două operaţiuni, în cursul fiecărei faze de producţie.
Atât producătorii cât şi procesatorii trebuie să respecte tot timpul regulile specifice precizate în
Regulamentul UE. Ei trebuie să-şi supună activitatea unor inspecţii din partea organismelor sau
autorităţilor de inspecţie UE, pentru a se asigura că fermierii respectă legislaţia în vigoare privind
produsele ecologice.
Operatorii care trec cu succes de aceste inspecţii vor primi apoi certificarea ecologică şi îşi vor putea
eticheta produsele ca fiind ecologice.
Aplicarea logo-ului UE pe produsele alimentare preambalate este obligatorie începând cu data de 1
iulie 2010. Utilizarea acestuia rămâne opţională pentru produsele importate după această dată. Acolo unde,
în viitor, este folosită sigla ecologică UE, o dată cu aplicarea noului Regulament, aceasta va trebui să fie
însoţită de indicarea locului de producere al materiilor prime agricole. Această indicaţie poate fi de forma
„UE”, „non-UE” sau numele ţării din UE sau din afara UE, unde au fost obţinute produsul sau materiile
prime ale acestuia.
Noua siglă comunitară oferă consumatorilor garanţia că:
● cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost produse după metoda de producţie ecologică;
● produsul respectă regulile schemei oficiale de inspecţie;
● produsul provine direct de la producător sau procesator, într-un ambalaj sigilat;
● produsul poartă numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului şi numele sau codul
organismului de inspecţie şi certificare.
Dacă operatorii vor dori să-şi vândă produsele într-un alt stat membru UE, trebuie să afişeze o Siglă
adiţională ce va fi recunoscut pe acele pieţe. Folosirea siglei ecologice UE poate evita această dublare,
oferind recunoaşterea în întreaga Uniune Europeană.
Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare”) îi va face pe
agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să producă ceea ce este
mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului.
După 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a succedat GATT-ului. În sânul
Comitetului de agricultura al OMC, alte conflicte au apărut şi s-au discutat reglementările UE referitoare
la importurile de banane, interzicerea în Europa a utilizării hormonilor de creştere la animale.
Agenda 2000 includea propuneri concrete în vederea reformulării politicii agricole comune şi
pregătirii astfel a secolului viitor, reconsiderând obiectivele politicii agricole comune după cum urmează:
● Noua reformă a PAC trebuie să amelioreze competitivitatea agriculturii europene pe pieţele
interne şi externe. De scăderea preturilor vor profita consumatorii, se va lăsa o marjă mult mai mare pentru
diferenţierea preţurilor în favoarea produselor de calitate superioară. O orientare mai adecvată a
activităţilor în funcţie de importanţa pieţei va facilita integrarea progresivă a noilor state membre şi va
contribui la pregătirea Uniunii pentru viitoarele negocieri din cadrul OMC. Reforma va ajuta astfel
Uniunea să consolideze poziţia sa de mare putere exportatoare mondială.
● Securitatea şi calitatea produselor alimentare sunt două aspecte egale ca importanţă. Este o
obligaţie fundamentală de a garanta siguranţa produselor alimentare pentru consumatorii din Uniune şi
acest aspect trebuie decis să fie o prioritate a PAC-ului.

155
 ● Obiectivele determinante ale PAC care asigură garanţia unui nivel de viaţă echitabil pentru
populaţia agricolă şi o contribuţie majoră la stabilitatea veniturilor agricole sunt reafirmate. În acest
context, problemele legate de modelarea şi redistribuirea subvenţiilor pentru venituri între agricultori şi
prezervarea unei agriculturi viabile devin din ce în ce mult mai importante şi numai din punct de vedere
al coeziunii sociale.
● Integrarea obiectivelor de protecţia mediului înconjurător şi dezvoltarea rolului pe care
agricultorii pot şi trebuie să-l joace pe planul gestionării resurselor naturale devine o prioritate din ce în
ce mai determinantă a PAC.
● Crearea de surse de venituri si folosirea complementară sau de înlocuire pentru agricultori şi
familiile lor, fie la fermă, fie în afara fermei. Zonele rurale sunt multifuncţionale şi agricultorii trebuie să
fie încurajaţi să ia în considerare toate posibilităţile care se oferă întreprinzătorilor din mediul rural.
Propunerile noii reforme PAC confirmă opţiunea politică definită în „Documentul strategiei
agricole” din decembrie 1995, care prevede aprofundarea şi stimularea reformei din 1992. Raţionamentele
propunerilor din comunicarea Agenda 2000 sunt: satisfacerea obligaţiunilor OMC (potrivit acordului
semnat la Marrakech) şi în special cele legate de subvenţionarea exporturilor; anticiparea viitoarelor
negocieri din cadrul OMC din noul ciclu multilateral care a început în ianuarie 2000, şi s-a încheiat înainte
de 2003, odată cu expirarea clauzei de pace hotărâtă la Marrakech; prevederea lărgirii UE cu ţările Europei
Centrale şi Orientale (TECO); reorientarea PAC în sensul respectării mediului înconjurător şi al dezvoltării
rurale (pentru a justifica cheltuielile); modelarea ajutoarelor, pe tari şi regiuni, dar fără „renaţionalizare”.

Fig. 6.14. Creşterea independenţei pieţei de cereale, zahăr, unt şi carne de vită în UE
Concret, propunerile Comisiei europene îmbină forma măsurilor următoare, pe mari domenii
(rămânând totuşi în domeniul strict agricol):
Sectorul culturilor mari: cereale, oleaginoase şi proteaginoase
- Preţul de intervenţie la cereale este fixat într-o singură etapă (anul 2000) la un nivel de securitate
de 95,35 ECU/tona (în scurt timp ajungând la 119,9 ECU/tona);
- un ajutor specific pe unitatea de suprafaţă, decuplat de nivelul producţiei a fost fixat la 66 ECU/tona
(multiplicat prin randamentele regionale de referinţă în cadrul reformei din 1992), acest ajutor va fi redus
dacă preţul de piaţă se menţine la un nivel superior celui care este prevăzut;
- „îngheţarea suprafeţelor”: gradul procentual de referinţă pentru „îngheţarea” obligatorie este fixat
la 0%, reducerea voluntară a suprafeţelor este autorizată, iar cea extraordinară este suprimată, suprafeţele
de teren „îngheţate” beneficiind de ajutorul specific nelegat de producţie;
- cerealele pentru însilozare (în special porumbul pentru siloz) sunt excluse de la acest regim;
- cazuri speciale: pentru proteaginoase, un ajutor suplimentar este fixat la 6,5 ECU/tona, pentru
garantarea competitivităţii faţă de cereale.
După previziunile UE, producţia totală de cereale urma a creascut de la 201 milioane tone în 1996
la 214 milioane tone în 2005, deci randamentele la aceste culturi trebuiau să aibă o uşoară creştere, dar în
maniera respectării acestor producţii. Randamentele la oleaginoase nu trebuia să crească decât uşor,
suprafaţa cultivată va fi strict limitată la acordurile din ciclul Uruguay. Producţia va trece de la 12,2
milioane tone în 1996 la 12,8 milioane tone în 2005. Teoretic, este posibil de a stăpâni formarea de noi
excedente la cereale apelând, dacă va fi cazul, la „îngheţarea” obligatorie a unor suprafeţe cultivate.

156
 Carnea de bovine
În cursul anilor viitori, producţia de carne de bovine va fi influenţată pe de o parte prin măsurile pe
termen scurt adoptate în 1996 (urmare a crizei determinata de ESB, transformarea cărnii de vacă şi
comercializarea precoce a bovinelor tinere) şi pe de altă parte prin eliminarea din comerţul alimentar uman
şi animal a cărnii de bovine adulte (mai mari de 30 luni) din Regatul Unit. Primele măsuri şi-au făcut
simţite efectele în perioada 1998-1999, în timp ce consecinţele ultimelor se vor prelungi până în 2001.
Efectele produse prin socul din 1996 asupra consumului de carne de bovină trebuie să se atenueze şi să
urmeze o evoluţie normală de redresare pe termen lung.
- Comisia propune reducerea preţului de intervenţie cu 30%, la un nivel de 1950 ECU/tona (în
scădere de la 2 780 ECU/tona) pentru perioada 2000-2006.
- De o manieră generală, pierderile de venit ale agricultorilor sunt inevitabile. De aceea Comisia
propune susţinerea directă a venitului prin vărsarea unor sume (prime compensatorii pe cap de animal) de
mărimea următoare (sumele actualizate sunt indicate între paranteze):
- vaci gestante 215 ECU (145 ECU)
- tauri (o singură transă) 368 ECU (135 ECU)
- viţei două tranşe 232 ECU (109 ECU)
- vaci în lactaţie 70 ECU (acum nu se acordă prime)
Produse lactate
În caz de menţinere a cotelor de lapte actuale şi în viitorii ani, producţia totală de lapte s-a diminuat
uşor, scăzând de la 121,6 milioane tone în 1996 la 118,1 milioane tone în 2005. Cererea totală de lapte (în
echivalent lapte integral) trebuie să scadă de la 112,2 milioane tone în 1995 la 108,7 milioane tone în 2005.
Excedentul net trebuie să se situeze între 9,0 şi 9,5 milioane de tone, echivalent lapte integral pentru
perioada 1996-2005, cu o tendinţă de creştere spre sfârşitul acestei perioade.
Studiind în profunzime diferitele variante avute în vedere, comisia respinge soluţiile radicale ca cele
de reducere drastică a preţurilor şi o abolire rapidă a regimului de cote. Evoluţia probabilă a pieţei nu
justifica asemenea măsuri radicale. Comisia respinge de asemenea în mod egal un sistem de preţuri şi de
cote dublate, care vor pune probleme de compatibilitate cu OMC în negocierile viitoare. Iată pentru ce
comisia preconizează o abordare prudentă a acestui domeniu propunând:
- prelungirea regimului de cote până în 2006;
- reîntărirea supleţei actualei organizaţii comune de piaţa şi simplitatea sa;
- reducerea progresivă a preţurilor de susţinere (cele garantate) cu 10% în medie pe total pe
ansamblul perioadei în cauză;
- introducerea unui nou ajutor anual ajustat randamentului mediu, pentru vacile gestante, în suma
de 145 ECU. Ţinând cont de noul ajutor la vacile lactante prevăzut în cadrul cărnii de bovine, ansamblul
primei pentru vacile lactante va fi de 215 ECU.
Politica rurală
În februarie 2006 s-au adoptat o serie de orientări strategice europene privind dezvoltarea rurală.
Politica de dezvoltare rurală a fost consolidată pentru a ajuta zonele rurale să facă faţă provocărilor
economice, politice şi ecologice ale secolului XXI. Noul cadru juridic şi Fondul European pentru
Agricultură şi Dezvoltare Rurală pun accentul pe necesitatea stimulării creşterii şi a creării de noi locuri
de muncă în aceste zone în vederea ameliorării dezvoltării durabile, în conformitate cu Strategia de la
Lisabona şi Consiliul de la Göteborg. Politica de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013 va avea la
bază trei teme, în conformitate cu cele trei axe definite în noul regulament privind dezvoltarea rurală:
ameliorarea competitivităţii în sectorul agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea gestionării terenurilor şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economiei în zonele rurale. O a patra axă, „axa Leader”,
inspirată din experienţa iniţiativei comunitare Leader, urmăreşte punerea în practică a unor strategii locale
de dezvoltare rurală prin parteneriate locale între sectorul public şi cel privat. Numărul de resurse
disponibile pentru dezvoltarea rurală va creşte în urma reducerii plăţilor directe către ferme şi a transferării
acestor fonduri pentru măsurile de dezvoltare rurală (practica cunoscută sub denumirea de „modulare”).
Statele membre au, astfel, obligaţia de a aplica modularea, care constă într-o reducere (de 5% începând cu
2007) a tuturor plăţilor directe de peste 5 000 euro pe an.

157
 Fig. 6.15. Gospodărie agricolă europeană contemporană
În viitorul apropiat, agricultura trebuie să se adapteze schimbărilor care vor caracteriza evoluţia
pieţei, politica de piaţă şi reglementările comerciale. Aceste schimbări vor atinge pieţele agricole, dar şi
economiile locale ale regiunilor rurale în general. Zonele rurale trebuie să îndeplinească funcţiuni de ordin
ecologic şi recreativ din ce în ce mai importante oferind posibilităţi noi de dezvoltare pentru exploatanţii
agricoli şi familiile lor. Aceasta evoluţie va trebui încurajată şi susţinută prin reorganizarea actualelor
instrumente disponibile în materie de politică rurală.
- Măsurile actuale de acompaniere (regimul de protecţie a mediului, împădurirea, prepensionarea)
finanţate de FEOGA – Secţiunea garanţie, vor fi completate prin regimul regiunilor defavorizate şi a celor
cu dezvoltare tardivă. Pentru aceste zone rurale se vor pune în practică programe de dezvoltare rurală
integrate, finanţate după natura obiectivelor urmărite de la FEOGA - Garanţie, FEOGA - Orientare,
FEDER şi FSE.
Politica de protecţie a mediului înconjurător
Se va acorda o importanţă deosebită în cursul viitorilor ani instrumentelor de protecţie a mediului,
destinate să contribuie la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale şi a răspunde astfel creşterii exigentelor
societăţii în domeniul serviciilor ecologice.
- Masurile de protecţie a mediului orientate în mod precis trebuie întărite şi încurajate graţie
mijloacelor bugetare curente şi necesare precum şi gradului de cofinanţare mai ridicat.
Perspectivele Politicii Agrare Comunitare
PAC trece încă o dată prin reforme importante. Obiectivul este de a o pregăti pentru 2020 şi mai
târziu. Obiectivele-cheie sunt o politică mai ecologică, mai echitabilă şi mai eficientă. Agricultura
europeană trebuie să îşi sporească competitivitatea atât din punct de vedere economic, cât şi ecologic.
Ca urmare a reformelor întreprinse până în anul 2011 recoltele medii anuale obţinute de agricultorii
(între anii 2009-2011) comunitari constituia:
La cereale – 300 mil. t., zahăr – 17 mil. t., oleaginoase – 20 mil. t., ulei de măsline - 2 mil. t., mere
– 10 mil. t., pere – 2 mil. t., citrice – 11 mil. t., vin 160 mil. hectolitri, carne de vită şi viţel – 8 mil. t., carne
de porc – 20 mil. t., carne de pasăre – 12 mil. t., ouă – 7 mil. t., lapte – 150 mil. t. etc.

Fig. 6.16. Importul de mere şi pere în UE în 2011

Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari producători şi exportatori de produse agricole de
calitate din lume.

158
 Fig. 6.17. Comerţul cu produse agricole în UE (2010-2012)
Planul de reformă a PAC în zece puncte – Propus de Comisia Europeană la 12 octombrie 2011:
1) O mai bună direcţionare a sprijinului pentru venit în vederea stimulării dezvoltării şi a ocupării
forţei de muncă. Pentru o mai bună dezvoltare a potenţialului agricol al UE, Comisia propune susţinerea
într-un mod mai just, mai simplu şi mai bine direcţionat a veniturilor agricultorilor. De sprijinul de bază
pentru venit vor beneficia numai agricultorii activi. Acesta va scădea progresiv începând de la 150 000
euro per exploataţie şi va fi plafonat la peste 300 000 euro, luând în considerare numărul de locuri de
muncă create. De asemenea, sprijinul va fi distribuit într-un mod mai echitabil între agricultori, între
regiuni şi între statele membre.
2) Instrumente de gestionare a crizelor mai bine adaptate şi cu o capacitate de reacţie sporită pentru
a face faţă noilor provocări economice. Volatilitatea preţurilor reprezintă o ameninţare pentru
competitivitatea pe termen lung a sectorului agricol. Comisia propune „plase de siguranţă” mai eficace,
cu o capacitate de reacţie sporită pentru sectoarele cele mai expuse crizelor (depozitarea privată şi
intervenţia publică) şi promovarea creării de sisteme de asigurări şi de fonduri mutuale.
3) Plăţi de agromediu pentru prezervarea productivităţii pe termen lung şi a ecosistemelor. Pentru a
consolida durabilitatea agriculturii din punct de vedere ecologic şi pentru a sprijini eforturile agricultorilor,
Comisia propune ca 30% din plăţile directe să fie acordate în mod specific pentru utilizarea îmbunătăţită
a resurselor naturale. Aceste măsuri – diversificarea culturilor, menţinerea păşunilor permanente,
prezervarea rezervoarelor ecologice şi a peisajelor – sunt practice, uşor de pus în aplicare şi vor avea un
efect ecologic real.
4) Investiţii suplimentare pentru cercetare şi inovare. Pentru a produce mai mult cu mai puţin şi mai
bine, Comisia propune dublarea bugetului alocat cercetării şi inovării în domeniul agricol, inclusiv prin
intermediul unui nou parteneriat european pentru inovare. Aceste fonduri, inclusiv printr-un nou
parteneriat european pentru dezvoltare, vor sprijini proiectele de cercetare cu relevanţă pentru agricultori,
vor încuraja o cooperare mai strânsă între oamenii de ştiinţă şi agricultori şi transferul accelerat al
rezultatelor pozitive din laborator la câmp, precum şi o informare şi o consiliere mai bună a agricultorilor.
5) Un lanţ alimentar mai competitiv și mai echilibrat. Agricultura joacă un rol vital prin poziţionarea
sa la baza lanţului alimentar, dar este foarte fragmentată şi puţin structurată, valoarea sa adăugată nefiind
recunoscută. Pentru a consolida poziţia agricultorilor, Comisia propune sprijinirea organizaţiilor de
producători, a dezvoltării organizaţiilor interprofesionale şi a vânzărilor directe între producători şi
consumatori. Cotele de zahăr, care şi-au pierdut relevanţa, nu vor fi prelungite după 2015.
6) Încurajarea iniţiativelor de agromediu. Trebuie luate în considerare caracteristicile specifice
fiecărui teritoriu, iar iniţiativele naţionale, regionale şi locale cu privire la mediu trebuie încurajate. În
acest sens, Comisia propune două priorităţi specifice ale politicii de dezvoltare rurală pentru refacerea,
prezervarea şi îmbunătăţirea ecosistemelor şi pentru utilizarea eficientă a resurselor şi lupta împotriva
schimbărilor climatice.
7) Facilitarea lansării în activitate a tinerilor agricultori. Două treimi dintre agricultori sunt în vârstă
de peste 55 de ani. Pentru a susţine implicarea generaţiei tinere în sectorul agricol, Comisia propune
crearea unui nou ajutor pentru instalare de care să poată beneficia, în timpul primilor cinci ani ai proiectului
lor, agricultorii care nu au împlinit 40 de ani13.
13
Ponderea persoanelor angajate în agricultură cu vârsta sub 35 de ani constituie doar 6%.
159
 8) Stimularea ocupării forţei de muncă în mediul rural şi a spiritului antreprenorial. Pentru a promova
ocuparea forţei de muncă şi spiritul antreprenorial, Comisia propune o serie de măsuri de stimulare a
activităţii economice în zonele rurale şi de încurajare a iniţiativelor de dezvoltare locală14. De exemplu,
va fi creat un „pachet iniţial” pentru sprijinirea proiectelor de microîntreprinderi, cu o finanţare pe o
perioadă de cinci ani care poate ajunge până la 70 000 euro. Vor fi consolidate grupurile de acţiune locală
LEADER.
9) O mai mare atenţie acordată zonelor vulnerabile. Pentru a evita deşertificarea şi pentru a proteja
bogăţia teritoriilor noastre, Comisia oferă statelor membre posibilitatea de a-i sprijini în mod mai susţinut
pe agricultorii 15 situaţi în zone dezavantajate din punct de vedere natural, prin intermediul unei
indemnizaţii suplimentare. Acest ajutor va completa celelalte ajutoare care se acordă deja în cadrul politicii
de dezvoltare rurală.
10) O PAC mai simplă şi mai eficientă. Pentru a evita sarcinile administrative inutile, Comisia
propune simplificarea mai multor mecanisme ale PAC, precum normele privind condiţionalitatea și
sistemele de control, fără ca aceasta să ducă la o pierdere a eficienţei. În plus, va fi simplificat şi sprijinul
acordat micilor agricultori. Pentru aceştia, se va institui o plată forfetară anuală de 500-1 000 euro pentru
o fermă. Va fi încurajat transferul de terenuri de la micii agricultori care îşi încetează activitatea agricolă
către alte exploataţii care doresc să se restructureze.
Actualmente în toate cele 28 de state membre ale UE există aproximativ 12 milioane de agricultori
şi alte 4 milioane de persoane lucrează în sectorul alimentar. Sectorul agricol şi alimentar oferă, împreună,
7% din totalul locurilor de muncă şi generează 6% din PIB-ul UE.
6.1.6. Politica comună în domeniul pescuitului (PCP)
Primele reglementări comune în domeniul pescuitului datează din 1970 şi se referă la accesul la
zonele de pescuit, instituind o organizaţie comună de piaţă. Dar abia în anul 1983, Consiliul a pus bazele
unei politici comune în domeniul pescuitului şi astfel reglementările cu privire la accesul la resurse, la
controlul şi conservarea resurselor au început să fie aplicate unitar.
Politica Comună de Pescuit include o serie de reglementări şi mecanisme ce acoperă exploatarea,
procesarea şi comercializarea resurselor acvatice (peşte, scoici şi moluşte) şi a produselor de acvacultură.
PCP se aplică astăzi în Mediterană în mod parţial. În momentul stabilirii sale în 1983, s-a considerat
că normele aplicate Mării Nordului şi Atlanticului erau mai puţin adaptabile apelor meridionale ale
Comunităţii. Dat fiind că majoritatea produselor pescăreşti mediteraneene se găsesc în apele teritoriale ale
statelor riverane, acestea nu au avut nici un interes în stabilirea zonelor exclusive de 200 de mile. În trecut
dispoziţiile care reglementau comercializarea peştelui şi ajutoarele pentru îmbunătăţirea structurală se
aplicau celor patru ţări mediteraneene ale Uniunii (Spania, Franţa, Grecia şi Italia), dar în schimb cele care
au ca obiectiv conservarea pescăriilor, gestiunea resurselor şi accesul la pescuit.
Cu toate că anii ’90 au însemnat revizuirea Politicii de Pescuit, măsurile luate s-au dovedit a fi
insuficiente pentru a conserva resursele şi mediul marin, pe de o parte şi de a garanta sustenabilitatea
economică a flotei europene. De aceea, în anul 2002, PCP a cunoscut o nouă reformă, accentual punându-
se pe un management eficient al resurselor marine, menţinând totodată locurile de muncă în zonele de
coastă şi asigurând consumatorilor produse de calitate.
În ultimul timp, riscul în creştere de contaminare, deteriorarea progresivă a mediului ambiant şi
amplificarea generală a controlului asupra activităţilor pescăreşti au intervenit în adoptarea măsurilor de
conservare şi gestiune a populaţiilor. În 1994 Consiliul a adoptat un Regulament pentru o mai bună
coordonare a efortului de conservare al resurselor pescăreşti realizat de către statele riverane ale Uniunii.
Regulamentul stabileşte dispoziţii ce reglementează folosirea şi interzicerea anumitor modalităţi de pescuit
la fel ca şi mărimea minimă a plaselor şi a peştelui desembarcat.
Controlul şi execuţia dispoziţiilor PCP ale Uniunii este competenţa proprie a guvernelor statelor
membre. Nu întâmplător, eficienţa serviciilor de control naţionale este supravegheata de o mică echipă de
inspectori ai Uniunii.
În 1993 un nou regulament comunitar a stabilit controalele şi a amplificat continuarea cuprinderii nu
numai a capturilor, dar şi altor aspecte ale PCP, cum ar fi structurile, comercializarea peştelui şi industria
14
42% din agricultorii europeni sunt femei.
15
Activităţi agricole, în mod regulat, desfăşoară 26,7 milioane de cetăţeni ai Uninii Europene.
160
reproducerii acestuia. În plus, prin dispoziţia noului regulament, toate verigile reţelei, de la producător
până la consumator, inclusiv capturile, desembarcările, transportul şi vânzările, sunt acum obiect al
continuării şi documentării, ceea ce permite un control mult mai detaliat al datelor înregistrate în jurnalele
de bord pescăreşti.
Sancţiunile, decise de tribunalele naţionale, includ începând cu impozitarea unor mari amenzi sau
confiscarea plaselor, a peştelui capturat sau, inclusiv, a navei, până la suspendarea temporară sau
retragerea permanentă a licenţei de pescuit.
Uniunea acordă statelor membre ajutoare financiare pentru aplicarea măsurilor destinate întăririi
controalelor şi achiziţiei de nave şi aeronave dedicate protejării pescăriilor. Astfel, a început să se utilizeze
astăzi în mod experimental tehnologia sateliţilor pentru controlarea poziţiei şi mişcării navelor.
În prezent, pescuitul şi acvacultura sunt activităţi economice importante ale UE, reprezentând
aproximativ 1% din produsul naţional brut al statelor membre şi oferind peste jumătate de milion de locuri
de muncă.
Directoratul General pentru Pescuit şi Afaceri Maritime din cadrul Comisiei Europene, responsabil
cu implementarea acestei politici, dispune de un instrument financiar – Fondul European pentru Pescuit
(FEP) – de aproape 4 miliarde de euro pentru 2007-2013 pentru a pune în aplicare măsurile aferente acestei
politici.
Principalele arii de acţiune ale politicii comune în domeniul pescuitului sunt:
● stabilirea de norme care să garanteze că sectorul european al pescuitului este durabil şi nu
dăunează mediului marin;
● punerea la dispoziţia autorităţilor naţionale a instrumentelor de care au nevoie pentru aplicarea
acestor norme şi sancţionarea contravenienţilor;
● monitorizarea dimensiunilor flotei europene de pescuit şi prevenirea extinderii acesteia;
● acordarea de sprijin financiar şi tehnic pentru iniţiative care pot contribui la durabilitatea
sectorului;
● participarea la negocieri în numele ţărilor UE în cadrul organizaţiilor internaţionale şi în
relaţiile cu ţări terţe din lumea întreagă;
● sprijinirea producătorilor, prelucrătorilor şi distribuitorilor pentru ca aceştia să obţină un preţ
corect şi garantarea calităţii şi siguranţei produselor de origine marină;
● sprijinirea dezvoltării unui sector dinamic al acvaculturii (creşterea peştilor, a fructelor de mare
şi a algelor);
● finanţarea cercetării ştiinţifice şi a colectării de date, pentru a garanta că elaborarea politicilor
şi luarea deciziilor au o bază solidă.
Datele Comisiei Europene arată că 80% din resursele de peşte din Mediterană şi 47% din cele din
Atlantic sunt pescuite excesiv.

Fig. 6.18. Pescuitul în apele comunitare

Comisia a iniţiat o reformă a politicii comune în domeniul pescuitului pentru a-i creşte eficienţa în
ceea ce priveşte garantarea viabilităţii economice a flotelor europene, conservarea stocurilor de peşte,
armonizarea cu politica maritimă şi furnizarea pe piaţă a unor alimente de calitate. Pentru detalii privind
reforma politicii comune în domeniul pescuitului, consultaţi subsite-ul consacrat reformei PCP.
Pachetul reformei politicii comune de pescuit, inclusiv măsurile pentru a opri pescuitul excesiv şi
pentru a interzice aruncarea peştelui înapoi în ape, care au reprezentat obiectivele cheie ale Parlamentului
161
European, a fost aprobat în vot final de plen. Regulile de etichetare au fost, de asemenea, revizuite pentru
a îmbunătăţi informaţiile oferite consumatorilor. Noua legislaţie va permite un pescuit mai durabil şi a
intrat în vigoare la inceputul lui 2014.
Aruncarea prăzii înapoi în apă, de obicei pentru că este dintr-o specie sau de o mărime nedorite,
reprezintă aproape un sfert din totalul prăzilor din UE. Cele mai multe specii care sunt aruncate înapoi în
apă mor.
Pentru a pune capat acestei practici păguboase, care în prezent nu este interzisă, vasele de pescuit
vor fi obligate să aducă la ţărm cel puţin 95% din toată prada, conform unui calendar cu date specifice
pentru diferite specii, începand gradual cu 2015. Parlamentul European a luptat şi a reuşit să păstreze acest
procentaj cât de mare posibil, aproape de interzicerea totală.
Prăzile aduse la ţărm care nu au dimensiunea dorită, de exemplu, nu vor putea fi utilizate decât
pentru consumul uman.
Pentru a marca importanţa mărilor ca element economic şi social esenţial, UE sărbătoreşte anual, la
20 mai, „Ziua maritimă europeană”.
6.2. Politica monetară
6.2.1. Abordări conceptuale privind politica monetară – obiective şi principii
Condiţia de bază pentru crearea şi funcţionarea unei forme integrative de tipul Uniunii Economice
şi Monetare o constituie existenţa unei pieţe comune a bunurilor şi serviciilor, deşi, în cazul UE, Uniunea
Economică şi Monetară (UEM) este mai degrabă asociată cu piaţa internă unică.
După al doilea Război Mondial, au fost înregistrate eforturi de a forma o Uniune Monetară, dintre
acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative: 1. atunci când o ţară mică a preluat
moneda unei ţări mai mari și 2. când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii lor monetare
în favoarea unei bănci centrale supranaţionale. De exemplu, Belgia şi Luxemburg au avut aceeaşi
monedă16 începând din 1944.
Prin Tratatul de la Roma s-a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, ce ulterior a
necesitat o coordonare a activităţii monetare. Obiectivele Comunităţii Economice Europene (CEE), către
care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat: realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei
protecţii comune tarifare faţă de terţi; realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi
a serviciilor; realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii. Deşi Tratatul de la Roma nu
cuprindea nicio prevedere cu privire la unificarea monetară, la nivelul CEE se conturează pentru prima
dată ideea unei UEM. Integrarea monetară în cadrul Sistemului Monetar European (SME) este iniţiată prin
mecanismul „şarpelui monetar” (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul
înfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.
În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcţie a UEM. Din UEM, ca formă de
integrare, fac parte toate cele 28 de state ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria,
Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania)
beneficiază de clauza opt-aut17, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar
celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la zona euro”, vor trebui să adere
la euro într-o perioadă nedeterminată.
Privită ca o etapă superioară integrării multinaţionale, Uniunea Economică şi Monetară, este
rezultatul adâncirii, a intensificării integrării şi presupune:
- politica monetară comună;
- strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre;
- monedă unică;
- liberalizarea fluxurilor de capital;

16
Viaţa noastră, imperiile şi, o dată cu ele, şi monedele lor, toate sunt supuse ciclului de mărire şi de decădere. Realul
portughez a dominat lumea pentru 80 de ani, între 1450 şi 1530. Dublonul spaniol l-a succedat pentru 110 ani, din 1530 în
1640. A urmat guldenul olandez, pentru 80 de ani, francul pentru 95 de ani, lira sterlină (care, iniţial cântărea chiar o livră de
argint). Dolarul american domină lumea financiară de peste 90 de ani.
17
Clauza opt-aut se aplică numai statelor membre ale spaţiului comunitar la data semnării Tratatului de la Maastricht. Din
acest motiv Suedia, care a aderat la Uniunea Europeană în 1995 şi statele central şi est-europene, intrate în spaţiul comunitar în
2004, 2007 şi 2013, nu beneficiază de această clauză.
162
 - un sistem instituţional care să coordoneze şi să administreze politica monetară.
Stadiul de Uniune Economică şi Monetară, care presupune eliminarea cursului de schimb şi
aplicarea unei politici monetare comune, conduce la diminuarea unor costuri şi riscuri care, anterior, au
putut să accentueze sau, după caz, să împiedice interpenetrarea pieţelor de capital, să genereze distorsiuni
în funcţionarea pieţei agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară, care să
conducă spre o piaţă comună în domeniu.
UEM implică mai multe dimensiuni simultane de convergenţă. În primul rând, se distinge
dimensiunea integrării monetare, dirijată de politica monetară comună.
Aceasta se bazează pe criteriile de convergenţă enunţate în cadrul Tratatului de la Maastricht,
vizează în principal adoptarea monedei unice şi stabilitatea cursului de schimb şi se concretizează prin
zona Euro.
Dimensiunea mai largă a integrării economice include, pe lângă implementarea politicii monetare
comune, şi elemente de convergenţă structurală, fiscală şi bugetară. Astfel, procesul de convergenţăal
economiei europene porneşte de la voinţa politică de a implementa un cadru structural comun, trece prin
etapa esenţială a omogenizării monetare şifinanciare şi evoluează prin întărirea mecanismelor de
coordonare şi în domeniul fiscal şi bugetar.
Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (banca centrală,
trezoreria etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de
schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari, în vederea realizării obiectivelor generale ale
politicii economice (de stimulare a activităţii economice, de ocupare a forţei de muncă, de stabilitate a
preţurilor etc.).
Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de obiective
finale:
● creşterea economică durabilă;
● ocuparea deplină a forţei de muncă;
● stabilitatea preţurilor;
● stabilitatea ratelor dobânzii;
● stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea balanţei de plăţi);
● stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare.
În evoluţia monetară a Uniunii Europene putem identifica mai multe etape distincte:
A. Uniunea Europeană de Plăţi (1950 – 1958), când a fost facilitată compensarea multilaterală de
plăţi între ţările membre. Banca Reglementelor Internaţională a acţionat ca o bancă de compensare.
B. Acordul Monetar European (1958 – 1972), când multe dintre monedele ţărilor europene au
devenit liber convertibile (au fost eliminate restricţiile în calea schimburilor valutare ce puteau fi efectuate
de rezidenţi şi nerezidenţi). Acordul a facilitat acţiunile băncilor centrale din Europa să întreprindă
operaţiuni în aur şi dolar (fără convertibilitate astfel de tranzacţii erau limitate).
C. Sistemul de la Bretton Woods (cursuri de schimb fixate) a durat efectiv din decembrie 1958
până în martie 1973. Al doilea regim, care a debutat în martie 1973, continuă şi în prezent – regimul
cursurilor de schimb supuse flotării controlate18.
Sub primul regim, dolarul a fost principala valută de rezervă, cu excepţia aurului, pentru că acesta a
continuat să fie un important activ de rezervă al sistemului de la Bretton Woods19.

18
După ce dolarul a fost declarat neconvertibil în aur, în august 1971, a urmat imediat o declaraţie de devalorizare.
Autorităţile SUA au început să exerseze intervenţii directe pe pieţele valutare. Americanii şi-au devalorizat moneda, pentru a-
şi deschide drum spre avantajele competitive. Devalorizarea dolarului a dus la multiplicarea tranzacţiilor comerciale în mărci,
yeni şi în alte monede. Mai mult, unele bănci centrale au început să-şi constituie rezerve în mărci şi yeni ori în franci elveţieni.
19
Înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional a fost stabilită în iulie 1944, în cadrul Conferinţei Financiare şi Monetare a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, desfăşurate în localitatea americană Bretton Woods, unde delegaţii din 44 state (730 de membri)
au fost de acord asupra unui nou cadru privind cooperarea economică, destinat în mare parte evitării repetării politicilor
economice dezastruoase, care au determinat marea recesiune din anii 1930.
Totodată, pentru a se înlătura dezordinea monetară internaţională ce apăruse la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
şi a se introduce mai multă rigoare în relaţiile financiare internaţionale, ţările aliate au luat în considerare o multitudine de
planuri în vederea restabilirii ordinii în cadrul relaţiilor financiare internaţionale.
163
 Conform Acordului Bretton Woods monedele europene trebuiau să fluctueze într-o bandă de variaţie
de maxim ±1% în raport cu dolarul maxim 4% una în raport cu cealaltă. Prin acordul Smithsonian, din
Decembrie 1971 s-a mărit marja de variaţie faţă de dolar de la 1% la 2,25% pentru monedele europene.
D. Acordul de la Basel I (1973), când monedele europene se deplasau într-un tunel faţă de dolar:
● Existau rate pivot bilaterale în raport cu dolarul, marja de variaţie fiind de 2,25%.
● Existau rate pivot bilaterale între monedele europene, marja de variaţie fiind fixată la 1%.
Pentru prima dată se pune la punct un mecanism de intervenţie şi un suport financiar pentru
rezolvarea problemelor monetare ale ţărilor membre.
6.2.2. Baza legală şi instituţiile care exercită competenţe în domeniul Politicii Monetare
Geneza ideii necesităţii unui sistem monetar european se află în Tratatele de la Roma, cu toate că
constituirea acestuia şi adoptarea unei monede unice nu sunt prevăzute în mod expres ca obiective ale
Comunităţilor Europene. Cu toate acestea, au fost fondat Comitetul Monetar European, ca organ informal
în cadrul căruia erau dezbătute principalele dificultăţi de politică monetară şi valutară cu care se confruntau
statele membre.
Acelaşi tratat prevedea abolirea progresivă a tuturor restricţiilor privind mişcarea capitalului, în
vederea asigurării funcţionării pieţei comune, însă permitea guvernelor naţionale să adopte măsuri
protecţioniste prin care să restricţioneze circulaţia capitalului, în situaţia în care aceasta ar fi prejudiciat
pieţei vreunui stat. Liberalizarea circulaţiei în cele patru domenii – cheie a reprezentat principalul
catalizator al adoptării unei monede unice.
Caracterul de unicitate al UE a condus la crearea, prin cele trei Tratate constitutive şi prin Tratatul
de la Maastricht şi la consolidarea, prin Tratatul de Reformă, a unei structuri instituţionale originale, în
cadrul căreia instituţiile conlucrează şi cooperează în scopul atingerii obiectivelor comunitare şi al
respectării intereselor specific naţionale.
În domeniul politicii monetare, îşi exersează competenţe exclusive următoarele instituţii
specializate: Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),
Eurosistemul, dar se remarcă şi instituţii care nu au doar competenţe exclusive - Consiliul ECOFIN,
Curtea de Conturi, Parlamentul European şi Comisia Europeană.
A. Banca Centrală Europeană (BCE)
Concepută ca nucleu al Eurosistemului şi al SEBC, BCE are ca principal obiectiv menţinerea
stabilităţii preţurilor la nivelul UE. Înfiinţată la 1 iunie 1998, BCE este o instituţie europeană care a
dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Printre atribuţiile principale ale BCE se
regăseşte definirea politicilor Eurosistemului, Consiliul Guvernatorilor BCE fiind cel care răspunde de
politica monetară în zona euro. Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de decizie al BCE, fiind
alcătuit din şase membrii ai Comitetului executiv al BCE şi guvernatorii băncilor centrale naţionale din
statele membre ale UE care au adoptat euro.
Printre alte atribuţii ale BCE se înregistrează: asigurarea implementării corecte de către BCN a
politicilor BCE, analiza riscurilor inflaţioniste, deţinerea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor
membre, coordonarea şi monitorizarea operaţiunilor de politică monetară, emiterea de bancnote euro,
intervenţii pe pieţele valutare constând în vânzarea sau cumpărarea de titluri, coordonarea şi
supravegherea infrastructurii pieţei financiare, cooperarea la nivel internaţional şi european.
B. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Politica monetară unică a fost instituită prin Tratatul Uniunii Europene şi Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene.
Statutul stabileşte atât înfiinţarea BCE, cât şi a SEBC la data de 1 iunie 1998. SEBC este format din
Banca Centrală Europeană şi din Băncile Centrale din toate statele membre ale UE. În Tratatul de la Roma
sunt prevăzute obiectivele fundamentale ale SEBC, dar şi alte obiective şi misiuni ce urmează să fie
îndeplinite de SEBC. Astfel, obiectivul fundamental este stabilitatea preţurilor, în timp ce sfera celorlalte
obiective cuprinde: sprijinirea politicilor economice generale în cadrul UE în scopul realizării obiectivelor

În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI urma să deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetar
internaţional. În acelaşi timp, s-a făcut precizarea că o „ţară nu poate deveni membră a BIRD atâta timp cât nu este membră a
FMI”. Ca urmare a sistemului adoptat, definirea şi convertirea monedelor naţionale, şi constituirea rezervelor valutare urmau
să se facă numai prin aur şi dolari SUA. Aceasta a reflectat poziţia economică şi financiar valutară dominantă a SUA.
164
UE. Totodată, se prevede că SEBC va acţiona conform principiilor economiei libere de piaţă, respectând
libera concurenţă şi asigurând alocarea eficientă a resurselor.
C. Eurosistemul
Termenul „Eurosistem” se referă la BCE şi la băncile centrale naţionale ale statelor membre ale UE
care au adoptat moneda euro. Ca atare, Eurosistemul este un subansamblu al SEBC, denumirea fiind
folosită pentru prima dată, în mod oficial, în Art. 282 din Tratatul de la Lisabona.
Eurosistemul este sistemul bancar central al Zonei euro şi include Banca Centrală Europeană şi cele
18 Bănci Centrale Naţionale ale statelor Zonei Euro. Acesta a fost preferat unei bănci centrale pentru că
s-au luat în considerare întinderea geografică a Zonei Euro, diversitatea de limbi şi culturi din cadrul
acesteia şi pentru că între BCN din statele UEM există relaţii de colaborare de lungă durată, fiecare din
ele beneficiind de o bună infrastructură financiară, experienţă şi capacitate operaţională.
Misiunea fundamentală a Eurosistemului constă în menţinerea stabilităţii preţurilor în interesul
general. În acest sens, BCE defineşte cantitativ acest obiectiv ca „o creştere anuală, sub nivelul de 2% a
indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) pentru zona euro”. Au fost desemnate şi alte obiective
ale Eurosistemului, printre care se numără: conservarea stabilităţii financiare; cooperarea cu autorităţile
europene şi naţionale în vederea îndeplinirii misiunii fundamentale. În mod concret, acesta defineşte şi
aplică politica monetară în zona euro prin operaţiuni pe piaţa financiară – cursurile de schimb şi condiţiile
de lichiditate internă, prin asigurarea concordanţei dintre obiectivele politicii monetare şi operaţiunile
valutare, prin influenţarea ratelor dobânzii şi a condiţiilor de pe piaţa monetară, prin controlul bazei
monetare şi prin promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.
6.2.3. Instrumentele politici monetare
Instrumentarul utilizat în spaţiul economico-monetar pentru crearea politicii monetare conţine
elemente specifice băncilor centrale, un sistem de plăţi care corelează sistemele naţionale de plăţi din
aceeaşi zonă şi un mijloc de analiză monetară edificator pentru stabilitatea preţurilor.
Instrumente de politică monetară pot fi catalogate ca:
● indirecte (acţiuni asupra pieţei) – utilizate de către Banca Centrală în relaţiile cu agenţii
nefinanciari şi cu alte bănci, orientate către piaţă (permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de
monedă centrală);
● directe (măsuri ale autorităţilor monetare) – utilizate pentru a influenţa agenţii financiari
(utilizatorii şi deţinătorii de monedă): încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii,
controlul asupra ratei de schimb.
Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor
’70 au condus, în final, la prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods. Constituirea unor rezerve în dolari
la băncile centrale din ce în ce mai consistente, creşterea fără precedent a deficitului înregistrat în
tranzacţiile curente americane dar şi diminuarea stocului de aur al SUA sunt fenomenele ce au determinat
o scădere accentuată a încrederii faţă de dolar în perioada menţionată.
În Europa de Vest, marca germană şi francul francez cunoşteau evoluţii oscilante, prin aceasta
ameninţând stabilitatea celorlalte monede europene. Planul Barre 20 (februarie 1969) şi apoi Raportul
Werner (1970) constituie primii paşi către uniunea monetară. Principalele prevederi ale Planului Barre
sunt: interdependenţa între integrarea economică şi cea monetară, convergenţa performanţelor economice
şi coordonarea politicilor bugetare şi monetare.
Reacţionând la provocările de pe plan mondial, Comunitatea Economică Europeană solicită unui
comitet de experţi, condus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, să realizeze un raport la nivel
înalt în care să analizeze posibilitatea creării unei uniuni monetare. Publicat în 1970, Raportul Werner
susţinea ideea realizării unei Uniuni Monetare Europene, aceasta urmând a fi realizată în trei etape, până
în 1980. Printre principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite:
● mişcările de capital între statele membre trebuie să fie totale şi fără restricţii;
● crearea unei monede comune;
● fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede.

20
Raymond Barre îndeplinea la momentul respectiv funcţia de Comisar european al economiei şi finanţelor, fiind în acelaşi
timp vicepreşedinte al Comisiei Europene.
165
 Schimbările profunde în plan monetar la nivel internaţional 21 au condus, în final, la colapsul
Sistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctură nefavorabilă punerii în aplicare a concluziilor
Raportului Werner. Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea „sistemului european al limitelor înguste
ale cursului valutar”, supranumit şi „şarpele valutar”, prin care statele membre îşi luau angajamentul de a
nu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/- 2,25%. Evoluţia oscilantă, marcată
de intrările şi retragerile succesive din sistem ale statelor membre (cele mai notabile fiind cele două
retrageri ale francului francez), s-a încadrat în starea de stagnare generală a procesului de integrare
europeană manifestată la sfârşitul anilor ’70, cunoscută şi ca perioada de „euroscleroză”.
Şarpele monetar. Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor
s-au modificat de la ±1% la ±2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Dacă o
monedă se află la limita superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv, moneda este la
nivelul „plafon” sau la nivelul „planşeu”) rezultă că cele două monede înregistrează o abatere a cursului
de 4,5% vis-a-vis de definiţia oficială. Dacă o monedă care se află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu,
în timp ce o altă monedă urmează o traiectorie inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%. De exemplu: cursul
oficial al francului francez în raport cu dolarul constituie 1$=5,5 FF, în timp ce cursul mărcii constituie
1$=2DM, astfel deducem că: 1DM=5,5/2=2,75 FF
Practicarea marjelor de fluctuaţie de ±2,25% are ca efect situarea francului la nivelul său cel mai
scăzut atunci dolarul valorează 5,5+(5,5*0,0225)=5,623 FF. De asemenea, francul înregistrează cel mai
bun nivel al său atunci când dolarul valorează:
5,5−(5,5*0,0225)=5,376 FF
Marca va avea cel mai bun curs al său atunci când dolarul valorează:
2−(2*0,0225)=1,955 DM,
iar cel mai scăzut nivel atunci când dolarul reprezintă:
2+(2*0,0225)=2,04 DM.
Pentru a stabili cursul mărcii faţă de franc putem constata că 1DM=5,623/1,955=2,876 FF.
Comparativ cu situaţia precedentă, cursul mărcii exprimat în funcţie de franc s-a modificat cu:
2,876−2,75/2,75*100=4,58%
În situaţia când francul se apreciază până la nivelul maxim autorizat de sistem, rezultă că dolarul
reprezintă: 5,5−(5,5*0,0225)=5,376 FF.
Totodată marca urmează o traiectorie inversă, în sensul deprecierii, rezultând că dolarul valorează
2+(2*0,0225)=2,044 DM.
Astfel 1 DM reprezintă 5,376 FF/2,045=2,62 FF.
Trecând de la 2,876 FF la 2,62 FF, rezultă că nivelul cursului mărcii, exprimat în franci, a înregistrat
o diminuare de 8,9%. În situaţia inversă, când cursul trece de la 2,62 FF la 2,876 FF, cursul DM faţă de
FF, cunoaşte o creştere de 9,7%. Aceste fluctuaţii sunt reprezentate în graficul de mai jos, prin analiza
situaţiilor observate în momentele t1 şi t2, ceea ce permite de a explica voinţa ţărilor europene de a
restrânge marjele de fluctuaţie.

Fig. 6.19. Marjele de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolarul american

21
Suspendarea, de către administraţia Nixon, la data de 15 august 1971, a convertibilităţii în aur a devizei americane. În
1971 Franţa a cumpărat aur de la SUA în valoare de 191 milioane dolari, Elveţia a cerut şi ea aur pentru 50 milioane dolari.
Germania de Vest, reticentă să-şi devalueze bancnota pentru a propti dolarul american, a abandonat Acordul Bretton-Woods.
Confruntată cu un exod al propriului aur spre trezoreriile ţărilor străine şi lipsită de susţinerea partenerilor, SUA a fost silită,
prin preşedintele de la acea vreme, Nixon, să suspende garanţia de a răscumpăra dolarul american la cota autoimpusă de 35
dolari per uncie. A fost promovată ca o măsură provizorie dar a devenit permanentă.
Un Ford T, modelul de bază, în anii 1920 costa 260 de dolari, ceea ce echivala cu 13 uncii de aur. Acum, 13 uncii de aur,
calculate la preţul de 1500 dolari pe uncie, înseamnă 19500 de dolari, un preţ corect pentru o maşină mică în SUA.
166
 La data de 21 martie 1972, Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuaţie ale
monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această rezoluţie a fost urmată de
un acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bale, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se
înfiinţează „şarpele monetar”. Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.
Pentru a evita dezechilibrele ce ar fi putut apărea în economiile europene, în anul 1973 a fost lansat
programul „şarpele în tunel” (snake in the tunnel), ce prevedea un regim fix al ratelor de schimb. Acesta
presupunea împrumuturi interguvernamentale pentru sprijinirea reciprocă a valutelor fiecărui membru,
fără crearea unor noi instituţii. Programul a eşuat din cauza numeroaselor crize ale cursurilor de schimb,
menţinându-se numai ca o „zonă a mărcii germane”.
Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un tunel ce
reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul dispare cu începere
din martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis-a-vis de dolar încetează să existe, odată cu trecerea la
fluctuaţia liberă a monedelor.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:
- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)
- şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79)
Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţă de dolarul SUA şi
între ele, în anumite limite, respectiv: ±2,25% faţă de dolar şi ±4,5% între ele. Astfel, există două tipuri
de marje faţă de dolar: inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia există o
bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite, este necesară intervenţia
Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Fig. 6.20. „Şarpele în tunel”

„Şarpele în tunel” a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de dolari care au încercat sa
se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra.
În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă de
dolarul american, dar păstrează acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene (±4,5%). În decursul
perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile. În iunie 1972,
de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să menţină cursul
monedei sale din cauza riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana daneză părăseşte „şarpele
monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar
francul se retrage şi revine în ianuarie 1974, respectiv iulie 1975.
Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele
sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări,
iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată. În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979 (după
Declaraţia de la Bremen din 6-7 iulie 1978 şi adoptarea ei sub forma unei rezoluţii cu privire la
„constituirea Sistemului Monetar European şi la soluţionarea problemelor relative la acesta”), ţările
europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.
Demersurile franco-germane au condus, în 13 martie 1979, la crearea Sistemului Monetar
European (SME). Tot atunci se creează şi moneda compozită ECU (European Currency Unit22), expresie
a mediei comunitare ponderate.
În centrul Sistemului Monetar European se afla Mecanismul Cursului de Schimb ce prevedea o
marjă de fluctuaţie de ±2,25% faţă de ECU, pentru cele opt state participante. SME a contribuit la

22
Exprimă şi o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa în secolul al XIII-lea şi care era
rezervată numai marilor demnitari.
167
stabilizarea cursului de schimb, primind trei noi membri până în 1992: Spania, Marea Britanie şi
Portugalia.
Deşi făcea parte din SME, Marea Britanie a fost singura ţară care nu a participat la Mecanismul
Cursului de Schimb (MCS).
Stadiile de evoluţie a Sistemului Monetar European includ cinci etape distincte:
• 1979-1983: start turbulent cu 7 realinieri de curs;
• 1983-1987: perioadă de relativă stabilitate cu doar 4 realinieri de curs;
• din 1987: „noul” SME cu noile ţări membre fără nicio realiniere;
• 1992/93: sistemul este marcat de crize care pun la îndoială succesul introducerii monedei unice;
• 1993-1999: demararea procesului de creare a Uniunii Monetare dublată de lărgirea benzii de
variaţie (±15%).
ECU este folosit ca bază pentru exprimarea cursurilor centrale ale monedelor statelor participante
la Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de Miniştri, ECU avea ca echivalent media
ponderată a valorii monedelor din ţările membre de la acea dată. Scopul iniţial căruia ECU îi fusese
destinat a fost acela de a putea exprima valoric ajutoarele acordate ţărilor din ACP (Africa, Caraibe,
Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu:
● activ de rezervă (statele membre depuneau la Fondul European de Cooperare Monetară 20%
din rezervele lor în aur şi dolari contra ECU);
● bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă, a cărui funcţie era de a se putea determina dacă
una dintre monedele participante devenea „divergentă”, caz în care autorităţile monetare din ţara
respectivă trebuiau să ia măsuri (nespecificate cu precizie, însă);
● instrument de exprimare a operaţiunilor de creditare a statelor membre.
Iniţial, paritatea ECU - dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru
apropierea tranzacţiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri de
creanţă), publice şi private (de unde şi denumirea de ECU public şi respectiv ECU privat), şi mai puţin
(aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacţiilor comerciale. De exemplu, în perioada aprilie 1986 –
ianuarie 1987 cursul ECU faţă de dolar s-a modificat astfel:
- un ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986);
- un ECU = 0,900139 $ (aprilie-august 1986);
- un ECU = 1,01564 $ (august-ianuarie 1987);
- un ECU = 1,08643 $ (după ianuarie 1987).
Fiecare ţară membră putea stabili, în raport cu puterea de cumpărare a monedei sale, un curs faţă de
ECU, denumit curs central. Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs
central, denumit „pivot”, între fiecare moneda şi ECU.
Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind în acelaşi timp cursuri
oficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ±2,25%.
Valoarea exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie special desemnată în acest sens.
Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ±6% până în ianuarie 1990. Lira sterlină a
acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992.

Tab. 6.1. Structura ECU de-a lungul perioadei sale de funcţionare

Moneda 13.03.1979-16.09.1984 17.09.1984-21.09.1989 21.09.1989-31.12.1998
BEF 9,64% 8,57% 8,183%
DEM 32,98% 32,08% 31,955%
DKK 3,06% 2,69% 2,653%
ESP - - 4,138%
FRF 19,83% 19,06% 20,316%
GBP 13,34% 14,98% 12,452%
GRD - 1,31% 0,437%
IEP 1,15% 1,20% 1,086%
ITL 9,49% 9,98% 7,840%
LUF - - 0,322%
NLG 10,51% 10,13% 9,98%
PTE - - 0,695%

168
 Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani.
În conformitate cu Art. 118 din Tratatul CEE, compoziţia coşului monetar ECU a fost „îngheţată”
la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziţiei coşului la
data de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării în cadrul coşului a pesetei şi escudo-ului.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont de către instituţiile comunitare în următoarele
scopuri:
● pentru stabilirea bugetului;
● pentru exprimarea tarifelor vamale;
● pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare.
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau publice. În cadrul
SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii:
● monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
● bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
● bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
● instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile monetare.
Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să definească
valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale
erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două
bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se
deprecia în raport cu moneda naţională.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile centrale;
fiecare putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile.
Băncile centrale puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în ECU pe care
le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.
Fondul european de cooperare monetara (FECOM), creat în 1973, a constituit un organism de
compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt.
Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20% din rezervele în aur şi dolari ale ţărilor
respective.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă atingea 75%
din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu
termenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.
Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi 1993. În
septembrie 1992, lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi peseta.
SME s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul „şarpelui valutar”, prin
posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia fondului FECOM în susţinerea cursurilor.
Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi dolar, de fiecare dată când
necesităţile au impus asemenea redefiniri.
Sistemul Monetar European bazat pe ECU a determinat o creştere a stabilităţii monetare şi valutare
în UE şi a fost unul dintre factorii care au potenţat creşterea economică. Rolul economic al SME a fost
limitat însă datorită politicilor fiscale foarte diferite ale ţărilor membre. ECU a contribuit la dezvoltarea
sistemului financiar european prin:
● oportunităţile de plasament pe care le oferea (era un instrument diversificat şi care oferea
oportunităţi reale de hedging);
● emisiunile de titluri denominate în ECU realizate de autorităţi publice din UE.
Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au obţinut succese decât pe
termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.
Deficienţile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al cărei curs
a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost „beneficiara”,
pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez au
condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de fluctuare la ±15%. În acest mod nu se mai
putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între monedele europene.

169
 Evenimentele monetare au evidenţiat o continuă dorinţă de aderare la o singură monedă, atunci când
din punct de vedere economic şi politic sunt îndeplinite toate condiţiile, întrucât avantajele de a avea o
singură monedă sunt mai mari decât costurile de introducere a acesteia.
În prezent, pentru promovarea politicii monetare, sunt utilizate următoarele instrumente propriu-
zise: operaţiuni de piaţă monetară, facilităţi permanente şi rezerve minime pentru instituţiile de credit.
A. Operaţiunile de piaţă monetară, care au ca scop influenţarea ratei dobânzii, gestionarea lichidităţii
pe piaţă, îndeplinirea politicii monetare.
Sunt folosite următoarele tipuri de operaţiuni:
1) operaţiuni de refinanţare ordinare – băncile centrale naţionale pot obţine credite diferenţiat, cu
dobândă fixă sau variabilă, cu scadenţa de maximum o săptămână; constituie principalul mijloc de
refinanţare al sectorului financiar.
2) operaţiuni de refinanţare pe termen lung (lunare) – obţinerea creditelor cu termen de 3 luni,
acordate de regulă băncilor de mici dimensiuni, cu dobândă variabilă;
3) operaţiuni structurale – realizate de către Eurosistem cu scopul redefinirii poziţiei structurale faţă
de sectorul financiar prin proceduri bilaterale (tranzacţii complete cu una sau mai multe bănci fără a utiliza
licitaţia) sau prin licitaţii standard (tranzacţii reversibile şi emiterea certificatelor de depozit cu acele bănci
care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate, în 24 de ore);
4) operaţiuni de reglaj fin – menite a reduce efectele fluctuaţiei lichidităţii asupra ratelor dobânzii;
îmbracă forma tranzacţiilor reversibile (repo), a tranzacţiilor complete (outright), de swap valutar, de
atragere a depozitelor la termen.
B. Facilităţile permanente au ca scop asigurarea şi absorbţia lichidităţii pe termen foarte scurt;
îndeplinirea politicii monetare; limitarea ratelor dobânzii pe termen foarte scurt (overnight).
Principale tipuri de operaţiuni sunt:
• facilităţi de împrumut marginal – Băncile Centrale Naţionale oferă lichidităţi instituţiilor la rate ale
dobânzii situate la un nivel superior ratelor de pe piaţă pe termen scurt („rate plafon”) în schimbul activelor
eligibile;
• facilităţi de depozit/facilităţi Lombard – băncile/instituţiile financiare pot depune lichidităţi la
Băncile Centrale Naţionale la rate ale dobânzii pe termen scurt, inferioare celor de pe piaţă.
Ghidată de către principiile directoare ale Bundesbank, viziunea BCE asupra acestui tip de mijloace
de îndeplinire a obiectivelor monetare a fost una de obţinere a dezvoltării ratelor dobânzii pe termen
mediu. Cu alte cuvinte, facilităţile permanente creează un anume „coridor” în care pot evolua ratele
dobânzii, coridor controlat prin operaţiuni de piaţă deschisă.
C. Sistemul de rezerve obligatorii care au ca scop stabilizarea ratelor dobânzii; contribuţia la
expansiunea monetară; asigurarea lichidităţii structurale. Concret, băncile sunt obligate să constituie
depozite la băncile centrale într-un procent din pasivele eligibile proprii. BCE va aplica o proporţie a
rezervei minime de 2% din următoarele tipuri de pasiv: depozite pe termen foarte scurt, depozite şi titluri
de datorie cu o scadenţă de până la doi ani şi market money papers. De asemenea, instituţia-nucleu a UEM
va permite o sumă de maximum 100 000 de euro pentru a fi retrasă din rezervele constituite.
Totodată, aceasta are posibilitatea de a extinde grupul de instituţii care poate deţine rezerve la Banca
Centrală, în scopul evitării dezintermedierii bancare în zona euro.
Necesitatea impunerii rezervelor minime ca instrument de politică monetară a generat polemici în
cadrul opiniilor divergente ale unor voci europene, înainte ca Banca Centrală Europeană să ia naştere.
Astfel, Banca Angliei (Bank of England) privea rezervele minime drept o taxă asupra sistemului
bancar, care ar fi putut periclita forţa competitivă bancară europeană în raport cu S.U.A. şi Japonia (de
altfel, Marea Britanie era printre puţinele state industriale care nu foloseau în plan monetar sistemul de
rezerve). În schimb, alte bănci centrale, conduse din punct de vedere doctrinar de către Bundesbank,
sprijineau instrumentul monetar al rezervelor minime, cu rol în reducerea fluctuaţiilor ratelor dobânzii şi
în stabilizarea cererii pentru moneda Băncii Centrale.
6.2.4. Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară
Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar European la sfârşitul anilor ’80
a determinat un nou avânt în rândul promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în această direcţie l-
a jucat preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Sporirea dimensiunilor

170
mişcărilor de capital între ţările membre ale SME s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor de
schimb. Astfel, în aprilie 1988, Consiliul European solicita unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque
Delors, să „studieze şi să propună etapele concrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şi
monetare”.
În anul 1989, în cadrul Consiliului European de la Madrid, a fost prezentat şi aprobat Raportul
Delors, privind „stabilitatea preţurilor şi disciplina monetară”, acesta fiind un plan de creare a Uniunii
Economice şi Monetare ca o continuare firească a împlinirii Marii Pieţe Unice, în trei etape (începând cu
1 ianuarie 1999).

Fig. 6.21. Jacques Delors

Pe baza acestui Raport, se stabilea ca prima etapă să înceapă la 1 iulie 1990, fapt ce coincidea cu
liberalizarea completă a mişcării capitalurilor. A doua fază în care se prevedea crearea Institutului
Monetar European, a fost prevăzută să înceapă în ianuarie 1994 (de către Consiliul European de la Roma
(1990). Cea de-a treia fază urma să coincidă cu introducerea monedei unice şi realizarea stadiului de
Uniune Economică şi Monetară.
Institutul Monetar European (IME) a fost înfiinţat în 1994 având sediul la Frankfurt, în Germania.
Prin instrumente şi proceduri financiare specifice, IME avea rolul de a întări cooperarea între Băncile
Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea SME şi de a întări coordonarea
politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor. Resursele s-au constituit
din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.
Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:
a) O primă soluţie consta în menţinerea în sistem a unor diferite monede naţionale, între care să se
stabilească raporturi de schimb fixe definitiv.
b) Altă soluţie prevedea ca, alături de monedele naţionale, să fie utilizată o monedă comună pentru
ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că monedei ECU i-ar putea
reveni un astfel de rol.
c) A treia soluţie, consta în optarea pentru moneda unică.
Astfel, din Raportul Delors se reţine a 3-a soluţie, potrivit căreia trecerea la moneda unică trebuia să
se realizeze în următoarele 3 etape:
● prima etapă îşi propunea ca obiectiv „sporirea performantelor economice şi monetare în cadrul
instituţional existent”. În ceea ce priveşte domeniul monetar, obiectivul consta în realizarea unificării
pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;
● a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi înfiinţarea unor noi instituţii
europene, dintre care, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
● pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe, transferarea competentelor băncilor
centrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice.
Realizarea UEM este de natură să creeze un mediu economic fără precedent în istorie. UE devine un
spaţiu economic cu o singură monedă şi pieţe interne – inclusiv pieţele de capital – absolut libere.
Un asemenea grad de interdependenţă între economiile naţionale coexistă însă cu menţinerea unei
largi independenţe în formularea politicii economice a fiecărei ţări membre, cu deosebire în domeniul
fiscal.
Această combinaţie propune atingerea prealabilă a unui grad ridicat de convergenţă între economiile
ce se integrează UEM, atât în ce priveşte situaţia indicatorilor macroeconomici, cât şi sub aspectul
promovării unor politici fiscal-bugetare naţionale compatibile între ele şi supuse unor discipline comune.
Cu alte cuvine, înainte de a intra în UEM, economiile naţionale trebuie să fie pregătite pentru a face
faţă tuturor exigenţelor sale. Această pregătire urmează să fie apreciată în funcţie de o serie de criterii
(numite „criterii de convergenţă”). Principala raţiune de existenţă a acestor criterii o constituie evitarea
171
posibilităţii ca UEM să fie destabilizată, ca urmare a admiterii premature a unei ţări ale cărei fundamente
economice nu sunt încă compatibile cu o monedă stabilă.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit următoarele „criterii de convergenţă”:
a. Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;
b. Datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;
c. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media ratelor inflaţiei a celor trei membri UE
cu cele mai slabe preţuri;
d. Dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor corespunzătoare
înregistrate în cele trei ţări cu cea mai redusă rată;
e. Moneda naţională să fie integrată în SME şi să fi rămas timp de cel puţin 2 ani în limitele marjelor
de fluctuaţie ale acestuia.
Toate criteriile enumerate urmăresc garantarea echilibrelor şi asigurarea stabilităţii monedei unice,
care reprezintă faza finală a UEM. Pentru a le respecta, statele membre sunt nevoite să procedeze la
reduceri bugetare drastice şi să promoveze o disciplină financiară fermă.
Evaluarea criteriilor de convergenţă nu este bazată pe un set rigid de condiţii. De altfel, însăşi
formularea acestor criterii este făcută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate este posibilă
atunci când credibilitatea măsurilor de convergenţă întreprinse de ţara în cauză este apreciată pozitiv.
Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3% din PIB, poate fi acceptabil dacă el
„s-a diminuat în mod substanţial şi continuu şi a atins un nivel apropiat de cel de referinţă”.
De asemenea, o datorie publică echivalentă cu peste 60% din PIB nu interzice accesul la UEM dacă
ea „se diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinţă într-un ritm satisfăcător”. Belgia
şi Italia au avut o datorie publică echivalentă cu 129% din PIB.
Evaluarea programelor întocmite de fiecare ţară pentru a satisface criteriile de convergenţă ţine de
competenţa Consiliul miniştrilor economiei şi finanţelor (ECOFIN).
Comisia Europeană considera, în noiembrie 1995, că doar 8 ţări membre aveau perspectiva de a
îndeplini criteriile de convergenţă înaintea lansării fazei finale de construire a UEM.
Prima examinare oficială a măsurii în care membrii UE îndeplinesc criteriile de convergenţă s-a
făcut în 1996. Majoritatea ţărilor membre nu răspundeau în totalitate acestor criterii, ceea ce a determinat
amânarea intrării în ultima fază a UEM până la începutul anului 1999. Pentru a determina care ţări satisfac
condiţiile intrării în UEM, o a doua evaluare formală a avut loc în 1998.
Consiliul European este instituţia îndreptăţită să judece gradul de îndeplinire a acestor criterii şi, în
baza recomandărilor făcute de Comisia Europeană, stabileşte lista ţărilor capabile să treacă la moneda
unică. Această decizie ţine însă seama şi de situaţia altor indicatori, faţă de care nu există cerinţe exprese
(cum ar fi costul orar al mâinii de lucru sau situaţia contului curent din balanţa de plăţi externe), ca şi de
progresele făcute aplicarea măsurilor legate de desăvârşirea Pieţei Interne.
Acordul de la Maastricht
În decembrie 1991, la Maastricht (în Olanda) s-a desfăşurat o întâlnire europeană la care s-au
formulat termenele noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993, este
introdus un nou concept, cel de „Uniune Europeană”.
Tratatul cuprinde 2 părţi: o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare o parte
consacrată realizării uniunii politice.
Principalele obiective economice pentru introducerea Uniunii Monetare sunt:
● sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea mai stabilă dintre ele
va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;
● diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare mai eficientă a
resurselor în cadrul uniunii;
● reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de conversiune sau
acoperirea riscului de schimb);
● îmbunătăţirea competitivităţii;
● sporirea stabilităţii interne (de exemplu, va exista doar o singură rată a inflaţiei) comparativ cu 15,
cât reprezintă numărul ţărilor membre ale SME;
● scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.

172
 Printre actorii acestui scenariu se numără şi agenţii economici, respectiv firmele. Introducerea euro
are efecte considerabile pentru managementul acestora, iar strategiile adoptate şi măsurile luate urmăresc
pregătirea pentru faza finală a uniunii economice şi monetare. Pe de altă parte, sunt antrenate costuri care
trebuie comparate cu avantajele care derivă din utilizarea monedei unice.
Locul agenţilor economici în realizarea uniunii monetare poate fi identificat pe baza elementelor din
următorul plan:
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea UEM în 3 etape:
1) prima etapă: 1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru
liberalizarea mişcării capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitate
a preţurilor şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice;
2) etapa a II-a: 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor
instituţii premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European, cu
sediul la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile centrale şi de a asigura coordonarea
politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un Comitet Monetar, care a supravegheat situaţia
monetară şi financiară a ţărilor membre;
3) a 3-a etapă: de la 1 ianuarie 1999. IME a fost desfiinţat şi transformat în Banca Centrală
Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.
Cea de-a treia fază a UEM avea ca obiectiv şi crearea sistemului de plăţi TARGET (Trans European
Automated Real-time Gross settlement Express Transfer).
Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de îndeplinirea următoarelor criterii de
convergenţă, astfel:
1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflaţiei a celor
mai bune 3 ţări membre ale UE cu cele mai stabile preţuri;
2) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB-ul fiecărei ţări;
3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din PIB-ul acesteia;
4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale faţă de media pe termen lung
a primelor trei state performante în acest domeniu;
5) rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale de fluctuaţie ale MRS2 (±2,25% faţă de
ECU), prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie integrată în SME de cel puţin doi ani.
Statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa, Italia, Spania, Belgia, Olanda,
Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda şi Luxemburg.
Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la UEM în faza iniţială.
Grecia, care în 1998 nu îndeplinea condiţiile, a recuperat întârzierea şi a prins din urmă grupul „celor
11” în 2001.
Cursul valutar de convertire a valutei euro, pentru fiecare unitate valutară, este fixat irevocabil şi
este unica rată de schimb utilizată:
Francul Belgian 40,3399
Marca Germană 1,95583
Drahma Grecească 340,750
Peseta Spaniolă 166,386
Francul Francez 6,55957
Lira Irlandeză 0,787564
Lira Italiană 1936,27
Francul Luxemburghez 40,3399
Guldenul Olandez 2,20371
Şilingul Austriac 13,7603
Escudo Portughez 200,482
Marca Finlandeză 5,94573
Conform unui protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie beneficiază de clauza de
opţiune, conform căreia poate trece la cea de a treia etapă atunci când consideră ca e cazul.
Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin referendumul organizat, populaţia şi-a
exprimat dezacordul cu privire la acest tratat. În urma refuzului, Consiliul European a luat act de

173
neparticiparea acestei ţări. De state precum Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovacia şi Cipru se ţine
cont în cazul lărgirii UE, până la integrarea completă în UEM, întrucât moneda euro îndeplineşte un rol
important în economia acestor state.
În cadrul reuniunea Consiliului European de la Madrid, din decembrie 1995, şefii statelor europene
au stabilit denumirea noii monede: Euro (care înlocuieşte vechea moneda comuna ECU). Alte propuneri
au fost respinse din cauza conotaţiilor naţionale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”,
„florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a
căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeaşi în toate limbile oficiale ale UE, ţinând seama de
alfabetele diferite, dar şi de facilitatea pronunţării. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă şi
reprezentativă pentru Europa.
Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că Grecia este
leagănul civilizaţiei europene. „E” este, desigur, şi prima literă din cuvântul „Europa”. Simbolul grafic
pentru euro arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale. Cele două linii orizontale paralele
puternic marcate intenţionează să simbolizeze stabilitatea valutei.

Fig. 6.22. Simbolul euro

Abrevierea oficială pentru euro este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia Internaţională de
Standardizare (ISO – International Standard Organisation) şi este folosită în toate scopurile: financiar,
comercial, contabil.
În expresia fizică, ea trebuia să-şi înceapă circulaţia la 1 ianuarie 2002 şi să devină singurul mijloc
legal de plată în ţările participante la UEM.
Introducerea monedei unice a însemnat o serie de operaţii pregătitoare legate de soluţionarea unor
probleme logistice şi de creşterea gradului său de utilizare din momentul definirii sale ca monedă de sine
stătătoare, substitut perfect al monedelor naţionale pe teritoriul ţărilor participante la UE. Problemele
logistice au fost destul de complicate şi au necesitat o pregătire meticuloasă. Ele se referă la: - tipărirea
bancnotelor şi producerea monedei metalice divizionare în cantităţi suficiente; - modificarea
instrumentelor de plată (cecuri, cărţi de credit) şi a sistemelor informatizate de plăţi; - desfăşurarea unor
campanii vaste de informare şi de conştientizare a publicului larg.
Calendarul tehnic de lansare a monedei euro a prevăzut următorii paşi:
faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate, din cele 15 ţări membre UE, acelea care au
îndeplinit criteriile de convergenţă pentru anul 1997.
faza a II-a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale Europene, s-au stabilit
ratele de schimb între euro şi devizele ţărilor care au aderat. Moneda euro este introdusa în paralel cu
monedele naţionale; iniţial, euro este admisă doar ca monedă scripturală şi în cadrul împrumuturilor
publice, plăţile cash continuă să se realizeze în monedele naţionale.
faza a III-a: a debutat la 1 ianuarie 2002 şi prevedea punerea în circulaţie a biletelor şi a monedelor
euro, care vor circula paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni.
faza a IV-a: după 1 iulie 2002, când euro devine singurul mijloc de plată.
Ideea unei monede europene s-a născut încă din secolul al XIX-lea, mai precis în 1855, când Victor
Hugo spunea: „este necesar să avem o monedă continentală, cu câmp de aplicare la scara întregii Europe.
Această monedă va înlocui toate absurdităţile monetare ale prezentului”. Jubilând de bucurie, ministrul
francez de finanţe a muşcat noua monedă şi a declarat: „Este reală. Nu este falsă. Este prima produsă în
Franţa, ca de altfel şi în Europa”. Era prima monedă euro bătută la monetăria oficială a Franţei. Era luni,
11 mai 1998.

174
 Introducerea monedei euro de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată de adoptarea Regulamentului
1103/97, prin care s-au prevăzut dispoziţiile referitoare la înlocuirea ECU cu euro, astfel:
● de la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în contracte şi alte instrumente juridice, au
fost înlocuite cu euro, utilizându-se pentru conversie, raportul 1/1 (1 ECU = 1 euro);
● au fost stabilite rapoartele fixe de schimb, valabile de la 1 ianuarie 1999;
● au fost definite regulile de rotunjire.
În februarie 1997, un Comitet Directorial, numit Comitetul Monetar, a înaintat o propunere finală
cu privire la denominarea şi specificaţiile tehnice ale monedelor EURO (diametru, greutate, culoare,
compoziţie etc.). S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi societăţilor
care vor accepta monedele euro pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile se fac prin sisteme şi
echipamente deja existente în funcţiune. Pentru recunoaşterea monedelor euro a fost necesară includerea
unor caracteristici unice. S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la
confecţionarea şi structurarea monedelor euro pentru a se evita, într-o măsură ridicată, frauda în
confecţionarea acestor monede.
Sunt 7 euro bancnote, de diferite mărimi şi culori, cu valori de 500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 euro.
Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectura europeană. Desenele nu reprezintă niciun
monument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului
de cooperare şi deschidere în UE. Pe versoul fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de poduri,
fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în Europa şi cu restul lumii.
Bancnotele euro au peste tot acelaşi aspect grafic, inspirate din stilurile arhitecturale care au caracterizat
7 perioade din istoria culturii europene.
Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toate monedele
sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.

Fig. 6.23. Locaţiile de printare a eurobancnotelor

Monedele sunt în număr de 8, cu valori de 2 şi 1 euro, apoi 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 cenţi. Fiecare monedă
are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care sunt ataşate stelele de
pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 state
membre. De exemplu, un cetăţean francez va putea să-şi cumpere în Berlin un hot-dog cu o monedă euro
având imprimat chipul regelui Spaniei.

Fig. 6.24. Locaţiile de batere a monedelor euro

175
 În afara monedelor de circulaţie, au fost emise, pentru scopuri numismatice, monede cu valoarea
nominală de 1/4 euro, 5 euro, 8 euro, 10 euro, 12 euro, 20 euro, 25 euro, 50 euro, 100 euro şi 200 euro.
De asemenea, fiecare stat are dreptul să emită anual o monedă de 2 euro, cu scop comemorativ, dar cu
putere circulatorie obişnuită. Se mai poate emite anual şi câte o monedă comemorativă suplimentară, dacă
este emisă de toate statele, cu ocazia unui eveniment internaţional.
Tab. 6.2. Numărul bancnotelor şi valoarea nominală introduse
în circulaţie la 1 ianuarie 2002
Milioane de bancnote euro
Milioane de bancnote
produse până la
Ţara Valoarea nominală produse până la
1 ianuarie 2002 pentru
1 ianuarie 2002
fiecare ţară
Belgia 550 5 EUR 3 155
Germania 4 783 10 EUR 3 221
Grecia 617 20 EUR 3 406
Spania 1 924 50 EUR 3 283
Franţa 2 265 100 EUR 1 231
Irlanda 294 200 EUR 223
Italia 2 440 500 EUR 371
Luxemburg 46
Olanda 659
Austria 550
TOTAL pentru
Portugalia 537
procesul iniţial de
Finlanda 225 14 890
introducere a monedei
TOTAL pentru euro
procesul iniţial de
14 890
introducere a
monedei euro

În perioada de pregătire pentru introducerea de numerar în euro, la 1 ianuarie 2002, s-au tipărit 14
milioane de bancnote în valoare de 633 miliarde euro şi s-au bătut 52 de miliarde de monede, pentru care
s-au utilizat 250 000 de tone de metal. Monedele euro au un design comun pe una dintre feţe, iar pe cealaltă
un desen grafic specific fiecărei ţări. Bancnotele euro au fost gândite în dimensiuni diferite şi culori
contrastante, pentru a ajuta persoanele cu deficienţe de vedere să recunoască unităţi de valoare diferite.
De asemenea, bancnotele au anumite modele în relief, care le diferenţiază astfel încât să poată fi
recunoscute prin pipăit. Aspectul grafic comun al monedelor a fost schimbat astfel încât să reflecte
extinderea UE. Noul concept grafic se va introduce treptat, începând cu monedele emise de noile state
membre ale zonei euro.

Fig. 6.25. Valoarea bancnotelor euro în circulaţie

în perioada cuprinsă între anul 2002 şi finele anului 2010
După introducerea euro în anul 2002, valoarea şi numărul bancnotelor au crescut constant, însă
dinamica acestora s-a încetinit progresiv, cu o singură excepţie. În luna octombrie 2008, acestea au
consemnat o creştere considerabilă, ca urmare a falimentului băncii americane Lehman Brothers şi a
adâncirii crizei financiare. Numeroase persoane au efectuat operaţiuni de retragere de numerar din

176
conturile de economii. În consecinţă, valoarea bancnotelor euro în circulaţie în luna octombrie 2008 a
sporit semnificativ cu încă 35-40 de miliarde euro.

Fig. 6.26. Numărul bancnotelor euro în circulaţie în perioada cuprinsă între anul 2002 şi finele anului 2010:
Bancnote cu valoare mare

Fig. 6.27. Numărul bancnotelor euro în circulaţie

în perioada cuprinsă între anul 2002 şi finele anului 2010: Bancnote cu valoare mică
Valoarea şi numărul monedelor euro în circulaţie au urmat, de asemenea, o traiectorie ascendentă
constantă începând cu anul 2002. La finele anului 2010, se aflau în circulaţie 93 de miliarde de monede
euro în valoare de 22 de miliarde euro. Ponderea monedelor cu valoare mică, respectiv a monedelor de 1
cent, 2 cenţi şi 5 cenţi, în numărul total al monedelor aflate în circulaţie a crescut progresiv până la
aproximativ 60%.

Fig. 6.28. Structura monedelor euro după cantitate (septembrie 2013)

6.2.5. Efectele introducerii monedei EURO
Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1 ianuarie 1999. Tot de la această
dată, tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile centrale se fac în euro. Toate pieţele de capital ale statelor
participante operează în noua monedă. Guvernele utilizează euro pentru stabilirea noilor bugete. Cele mai
mari firme au trecut la utilizarea euro încă de la începutul procesului datorită beneficiilor multiple: ●
eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale; ● transparenta preţurilor care duce la o mai
bună concurenţă cu privire la vânzări şi servicii; ● standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.
Companiile mici si mijlocii, care sunt de obicei furnizorii companiilor mari, sunt nevoite să treacă
la sistemul EURO pentru a nu-şi periclita existenţa.

177
 Începând de la 11 ianuarie 1999 (deoarece a fost nevoie de o săptămână pentru sfârşitul de an şi
terminarea stocului existent), aproape toate preţurile în majoritatea magazinelor şi supermarketurilor au
fost afişate atât în euro, cât şi în vechea monedă naţională.
Efectele introducerii euro asupra sistemului bancar:
De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor oferă posibilitatea clienţilor săi de a-şi converti
economiile în euro, dar obligativitatea va surveni numai după 2002. Posesorul unui cont în euro poate plăti
sau poate da ordine de plată în moneda naţională, fără a i se percepe vreun comision. Pentru plăţile în euro
au fost tipărite noi carnete de cecuri, iar pe lângă logo-ul EURO sunt prevăzute şi cu o bandă magnetică
care asigură că plata se va realiza. Aceasta înseamnă că un cetăţean francez, de exemplu, poate să plătească
o factură în Germania în euro (chiar daca factura este exprimată în mărci germane), fără a i se percepe
comision. Dacă acesta doreşte să plătească în vechea monedă naţională, sau în mărci germane, banca va
continua în, perioada interimară, să perceapă comisioane relativ mari, deoarece aceste plăţi trebuie trecute
manual prin sistemul de clearing. În perioada tranziţiei (1999 – 2001) agenţii economici au avut
posibilitatea alegerii modului de efectuare a plăţilor în euro sau în moneda naţională. După 1 ianuarie 2002
însă, toate plăţile şi încasările vor fi efectuate în euro. În perioada tranziţiei, băncile erau obligate să
transforme sumele în moneda cerută de creditor. Când o întreprindere are cont bancar doar în monedă
naţională, atunci toate ordinele de plată vor fi transformate în monedă naţională. Regulamentul nu prevede
prelevarea niciunei taxe pentru transformarea sumelor din moneda naţională în euro şi invers.
Autenticitatea şi un nivel înalt de calitate a bancnotelor reprezintă condiţii sine qua non pentru ca
utilizatorii să aibă încredere în acestea. Prin urmare, înainte de a le pune în circulaţie, băncile centrale din
zona euro verifică bancnotele pentru a se asigura că acestea sunt autentice şi nu sunt prea deteriorate sau
murdare. Băncile centrale naţionale (BCN) deţin aparate automate de procesare a bancnotelor, care
verifică bancnotele în momentul primirii acestora. Aparatele sortează bancnotele în vederea menţinerii
unor standarde calitative ridicate. În anul 2010, BCN au identificat aproximativ 5,8 miliarde de bancnote
ca fiind necorespunzătoare pentru a rămâne în circulaţie şi, prin urmare, le-au înlocuit. Bancnotele murdare
sau deteriorate sunt distruse. Bancnotele euro nu sunt utilizate exclusiv de locuitorii ţărilor din zona euro.
Euro este o monedă internaţională, prin urmare există bancnote euro care ajung şi rămân în afara zonei
euro. Potrivit celor mai recente date statistice, se estimează că locuitorii ţărilor din afara zonei euro deţin
între 20% şi 25% din valoarea bancnotelor euro în circulaţie. Cererea de bancnote euro în ţările din afara
zonei euro a crescut semnificativ în urma amplificării turbulenţelor pe pieţele financiare în luna octombrie
2008 şi a fost considerabil mai mare în ţările Europei de Est, care nu fac parte din zona euro şi ale căror
monede naţionale s-au depreciat faţă de euro. Aceste bancnote rămân în circulaţie, ceea ce indică faptul
că sunt păstrate de rezidenţii ţărilor din afara zonei euro.
Pe plan internaţional introducerea monedei unice a înregistrat următoarele efecte:
● utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale permite reducerea
instabilităţii generate de fluctuaţiile cursului de schimb23; ● rate scăzute ale inflaţiei şi ale dobânzii -
moneda euro a redus inflaţia la un nivel scăzut şi stabil. În anii ’70 şi ’80, în multe state membre s-au
înregistrat rate ale inflaţiei foarte ridicate, care au depaşit în unele cazuri 20%. Inflaţia a scăzut pe masură
ce statele au început să se pregătească pentru introducerea monedei euro şi, de la introducerea acesteia,
rata inflaţiei în zona euro a rămas, în general, în jur de 2%. Acest avantaj este considerat cel mai important
deoarece o inflaţie scăzută şi stabilă este în avantajul tuturor; ● transparenţa preţurilor - plăţile se
efectuează în aceeaşi monedă în toate ţările din zona euro, ceea ce facilitează călătoriile dintr-un stat în
altul. Transparenţa preţurilor este în avantajul consumatorilor, deoarece uşurinţa cu care pot fi comparate
etichetele permite consumatorilor să achiziţioneze de la furnizorii cu cele mai mici preţuri din zona euro;
● posibilitatea emitenţilor de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor deţinute în străinătate
(în afara UE). Va continua procesul de realocare a portofoliilor de active financiare în favoarea titlurilor
emise în euro; ● dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale pe plan
intracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate la 200 miliarde de dolari;
● cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate recurgerii la
diferite instrumente de acoperire a acestui risc;

23
Prin introducerea monedei unice se apreciază că la fiecare tranzacţie de 10 mld. euro se vor economisi 200 milioane euro.
178
● se elimină costurile de tranziţie datorate „trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere de
0,5% din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă
slabă)24; ● posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii; ●
întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării economice;
● atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu;
● pieţe financiare mai integrate; ● economie mai performantă; ● un cadru pentru finanţe publice mai
solide; ● voce mai puternică pentru UE în economia mondială; ● facilitarea comerţului internaţional; ●
un simbol tangibil al identităţii europene.
Argumentele aduse împotriva monedei unice sunt: 1. moneda unică, eliminând variaţiile nominale
de schimb ale cursurilor, face mai dificile ajustările pe termen scurt; 2. fiecare naţiune îşi pierde
suveranitatea în politică monetară (determinarea ratei de inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj); 3.
consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a salariilor
nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările de forţă de muncă şi de
capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă
spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj; 4. diferenţe în politica fiscală –
ţările membre care vor avea o datorie în creştere vor duce la creşterea dobânzilor în toate ţările zonei Euro;
5. creşterea preţurilor – tendinţa normală a preţurilor în ţările zonei euro este de evoluţie spre o valoare
medie, aceasta însemnând în unele ţări o creştere a preţurilor independent de venituri; 6. reducerile
locurilor de muncă - odată cu criteriile de la Maastricht, ţările trebuie să ducă politici bugetare restrictive,
ceea ce va duce la o scădere a creşterii economice şi a locurilor de muncă.
Tab. 6.3. Băncile centrale care au fixat o limită de timp
pentru preschimbarea bancnotelor şi monedelor naţionale
Termen pentru preschimbarea
Ţara Termen pentru preschimbarea monedelor
bancnotelor
Belgia nelimitat 31 decembrie 2004
Germania nelimitat nelimitat
Estonia nelimitat nelimitat
Irlanda nelimitat nelimitat
Grecia 1 martie 2012 1 martie 2004
Spania nelimitat nelimitat
Franţa 17 februarie 2012 17 februarie 2005
Italia 28 februarie 2012 28 februarie 2012
Cipru 31 decembrie 2017 31 decembrie 2009
Luxemburg nelimitat 31 decembrie 2004
Malta 31 ianuarie 2018 1 februarie 2010
Ţările de Jos 1 ianuarie 2032 1 ianuarie 2007
Austria nelimitat nelimitat
Portugalia 28 februarie 2022 31 decembrie 2002
Slovenia nelimitat 31 decembrie 2016
Slovacia nelimitat 31 decembrie 2013
Finlanda 29 februarie 2012 29 februarie 2012
Consecinţele pentru Estul şi Centrul Europei. Pentru ţările din centrul Europei, euro va deveni o
altă monedă străină. Pe termen mediu, euro va deveni moneda Cehiei, Ungariei şi Poloniei. Pentru a adera
la UE, aceste ţări vor trebui să-şi conveargă economiile la cele din zona euro, şi anume cu privire la inflaţie,
dobânzi, datorie publică şi deficit bugetar.

24
Biroul european al Uniunii Consumatorilor a estimat că un turist care realizează un circuit european (fără Luxemburg şi
Irlanda) având asupra sa bani efectivi, o sumă de 40000 franci belgieni, dacă schimbă cash în toate ţările va pierde 47% din
sumă. Cele mai mari pierderi sunt când se schimbă monede slabe (drahmă, escudo) în monede mai puternice.

179
 Ţările din Europa Centrală şi de Est sunt preocupate de efectul introducerii monedei unice europene
asupra mediilor economice proprii. Însă comparativ cu schimburile economice şi politice din ultimii zece
ani, lansarea euro apare ca o schimbare modestă. Chiar şi cele mai avansate state ale Europei nu sunt
pregătite să adopte euro după ce vor deveni membre ale Uniunii Europene, ci poate doar în următorii zece
ani după aderare.
Cel mai important efect este cel de ajustare al politicii valutare ale unor ţări estice. În unele cazuri,
rolul jucat de marca germană este înlocuit cu cel al euro.
Ungaria, care îşi lega moneda de un coş valutar cuprinzând 70% marca germană şi 30% dolarul
american, înlocuieşte marca cu euro, în cadrul coşului valutar de la 1 ianuarie 1999 şi are în vedere o
raportare numai la euro începând din acest moment.
În schimb Cehia, care permite coroanei să varieze între anumite limite, legând-o informal de marcă,
nu şi-a schimbat politica monetară, argumentând ca nu vede niciun motiv al schimbării atâta timp cât
marca rămâne în circulaţie.
Polonia, care îşi lega moneda de un cos format din dolari (45%) şi patru monede europene (marca
germană – 35%, lira sterlină – 10%, francul francez – 5%, şi francul elveţian – 5%) a înlocuit monedele
europene cu euro de la 1 ianuarie 1999, cu o proporţie mai mare decât a dolarului (55%). În viitor, Polonia
are în vedere o schimbare prin raportarea numai la euro, în perspectiva unei integrări în Mecanismul
European al ratelor de schimb.
Celelalte state est-europene nu au anunţat schimbări de politică monetară, dar majoritatea au în
vedere aranjamente monetare, începând cu anul 2000. Unii economişti cred că un efect imediat al lansării
euro ar fi o creştere a interesului speculativ asupra monedelor din regiune. Aceasta înseamnă ca devine şi
mai presantă, pentru ţările cu deficit mare al contului curent, reducerea acestora sau creşterea fluxurilor
de capital străin şi obţinerea împrumuturilor necesare finanţării deficitului. Aici sunt expuse în mod
particular – România, Slovacia şi Lituania.
Dar chiar dacă euro va cauza dificultăţi pe termen scurt sau mediu pentru unele din aceste state, se
aşteaptă ca pe termen lung să apară beneficii precum: favorizarea exportului acestor state pe piaţa internă
unică, reducerea costurilor tranzacţiilor cu firme din Uniunea Europeana, câştiguri ca urmare a dezvoltării
unei pieţe de capital vest europene unice.
Euro mai este folosit cu acordul comunităţii în Monaco, San Marino şi Vatican, iar trei alte state –
Andorra, Kosovo şi Muntenegru – utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE. Estimările arată
că euro este folosit zilnic de aproximativ 340 de milioane de europeni.
Situaţia adoptării monedei unice de către ţările din afara zonei euro este următoarea:
Marea Britanie (lira sterlină): nu este precizată o dată până acum, având libertatea să aleagă
momentul;
Danemarca (coroana daneză): are un regim valutar de ±15% faţă de euro, însă nu a fost stabilită o
dată exactă de introducere a monedei unice, având libertatea de a alege acest moment;
Suedia (coroana suedeză): nu a fost stabilită o dată exactă, Suedia nu îndeplineşte criteriile de
convergenţă şi nici nu are un statut special ca Danemarca şi Marea Britanie;
Cehia (coroana cehă), Ungaria (forint), Lituania (litul) şi Polonia (zlotul): intenţionează să introducă
euro în 2015-2017.
6.2.6. Bugetul comunitar
Evoluţia sa de-a lungul timpului a bugetului Uniunii Europene reflectă transformările succesive ale
construcţiei europene. Fie că este utilizat pentru acoperirea cheltuielilor administrative sau sub forma unor
fonduri de reglare a mecanismelor economice, bugetul UE constituie fundamentul implementării politicii
monetare comunitare. La momentul constituirii CECO existau două bugete ale Comunităţii Europene ale
Cărbunelui şi Oţelului unul administrativ şi un alt buget operaţional. Bugetele Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului au fost finanţate din taxe pe producţia de cărbune şi oţel şi din contractarea de
credite. Cotizaţiile au fost destinate să acopere cheltuieli administrative, ajutor nerambursabil pentru
reconversia profesională, precum şi de cercetare tehnică şi economică (care trebuia să fie încurajată). Înalta
Autoritate putând preleva un impozit de 1%, maximum din cifra de afaceri a întreprinderilor din sectorul
cărbunelui şi oţelului, ceea ce-i permite să intervină cu mijloace solide în viaţa economică şi socială.
Fondurile primite din contractarea de împrumuturi puteau fi folosite numai pentru a acorda împrumuturi.

180
 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, avea două bugete, un buget administrativ şi un buget
pentru cercetare şi investiţii. Bugetele Euratom se finanţau prin contrubuţiile statelor membre, astfel
Franţa, Germania şi Italia contribuiau cu 28%, Olanda şi Belgia cu 7,9%, iar Luxemburg cu 0,2%.
Comunitatea Economică Europeană a avut un singur buget separat de cele două bugete ale CEEA şi
cele două bugete ale CECO. La începutul procesului de integrare, fiecare dintre cele trei Comunităţi
Europene dispunea de bugete specifice. Primul buget al CEE a fost foarte redus, acoperind exclusiv
cheltuielile administrative. Bugetul CEE se finanţa prin contrubuţiile statelor membre, astfel Franţa,
Germania şi Italia contribuiau cu 28%, Olanda şi Belgia cu 7,9%, iar Luxemburg cu 0,2%. Aceste procente
puteau fi modificate prin unanimitatea în cadrul Consiliului de miniştri.
Modificările structurii bugetare au survenit pe măsura creşterii gradului de integrare, fiind evident
progresul în acest sens prin comparaţie cu anii ’70, când constituirea unui fond comun se făcea pe baza
contribuţiilor colectate în mod direct de la guvernele naţionale pe criteriul proporţionalităţii, în funcţie de
gradul de dezvoltare economică. Începând cu anul 1980, finanţarea bugetului UE se face integral în
conformitate cu principiul „sistemului de resurse proprii”, ele revenind de drept Uniunii, fără a fi necesare
aprobări şi decizii suplimentare ale guvernelor naţionale.
Tratatul de fuziune de la Bruxelles (semnat la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1967) a
decis, fuziunea bugetului administrativ al CECO şi al bugetului administrativ al EURATOM, în bugetul
CEE. Acest buget unic al CEE, era alimentat din contribuţiile naţionale şi din prelevările CECO care
contribuia la cheltuielile de funcţionare. Decizia Consiliului Comunităţii Europene din 21 aprilie 1970, a
introdus un sistem al resurselor proprii pentru bugetul general al CEE care să înlocuiască progresiv
contribuţiile statelor membre, decizia intrând în vigoare începând cu anul 1971. Resursele proprii
includeau tarifele vamale care au fost transferate progresiv ca venituri ale CEE între 1971 şi 1975, taxe
agricole care au fost plătite CEE începând din 1971 şi un venit bazat pe TVA, iniţial venitul era limitat la
o rată de 1% din aranjametul Comunitar pe TVA. În timpul implementării acestui nou aranjament bazat
pe venituri din resurse proprii, contrubuţii din partea statelor membre trebuiai să fie la un nivel care să
echilibreze bugetul CEE.
În prezent, taxa pe valoare adăugată în interiorul Uniunii Europene aparţine unei legislaţii complexe,
formate îndeosebi din directive. În strânsă legătură cu criza economică şi fluctuaţiile pieţelor financiare,
şi TVA-ul diferitelor state membre a suferit mai multe modificări pe parcursul ultimilor ani, de cele mai
multe ori în sensul majorării.

Fig. 6.29. TVA în statele UE

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1975 puterea de a controla respectarea bugetului a fost încredinţată
Curţii Europene de Audit. Aderarea primelor state noi Marea Britanie, Danemarca, Irlanda a dus la
implementarea graduală a aportului lor la bugetul CEE, astfel în 1973 aceste 3 noi state membre s-a hotărât
să plătească 45% în 1973, 56% în 1974, 67,5% în 1976 şi 92% în 1977, pentru ca din 1978 să plătească
100% din modul de calculare a contribuţiilor celorlalte state. Bugetele CEE pentru anii 1980, 1985, 1986
şi 1988 nu au fost adoptate decât după ce anul financial începuse, astfel în aceşti ani s-a aplicat un
aranjament care prevedea ca să se aplice regula celor doisprezecimi, şi anume să se cheltuiască în fiecare
lună a douăsprezecea parte din cheltuielile din anul precedent. Acest aranjament era deobicei aplicat în
primele cinci, şase luni până când bugetul era în final aprobat. Până în anul bugetar 1974 inclusiv, Consiliul

181
Comunităţilor Europene, a fost singura autoritate bugetară şi legislativă, începând cu anul bugetar 1975,
Parlamentul Comunităţilor Europene va prelua o parte din aceste puteri.
Între 1971 şi 2002 au existat două bugete: unul al CEE şi un buget operaţional al CECO. Bugetul
CEE este redenumit în Bugetul Uniunii Europene începând cu 1 noiembrie 1993, din 2002 există un singur
Buget al Uniunii Europene care a preluat sarcinile bugetului operaţional al CECO (odată cu expirarea
Tratatului de la Paris (CECO) pe 23 iulie 2002).
Pe data de 29 iunie 2011 Comisia Europeană a trimis Parlamentului European, Consiliului,
Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor, Comunicaţia privind propunerile
pentru „Bugetul pentru Europa 2020”.
Astfel, propunerea pentru bugetul UE pentru perioada 2014-2020 vizează o creştere cu 4,8% mai
mare decât cel iniţial (pentru 2007-2013), de la 975 mld. de euro, la 1 025 mld. euro.
„O mare parte din buget va avea ca scop creşterea economiei şi realizarea unor noi locuri de muncă.
O nouă Facilitate a conexiunilor UE va finanţa legăturile lipsă din sectorul energetic, transport şi
tehnologia informaţiei. (…) de asemenea vor fi acordate finanţări importante pentru cercetare şi inovare,
iar banii pentru regiunile slab dezvoltare vor fi direcţionaţi către crearea locurilor de muncă ţi creştere
economică, ceea ce va fi un beneficiu pentru întreaga Europă”, a declarat José Manuel Barroso.
În încercarea de a atrage statele membre care se opun propunerii privind creşterea bugetului,
Comisia a propus reducerea contribuţiilor naţionale, în conformitate cu măsurile de austeritate
implementate în Europa. Astfel, dacă pentru perioada 2007-2013 fiecare stat trebuia să contribuie la
bugetul UE cu 1,12% din venitul naţional brut, pentru perioada 2014-2020, statele ar urma să aloce un
procent de 1,05% din venitul naţional brut.

Fig. 6.30. Bugetul UE pentru anii 2014-2020

Faţă de bugetul anterior, cel pentru următorii 7 ani CE pune accentul pe infrastructură, urmărind să
aloce un fond suplimentar de 40 mld. de euro pentru transport, energie şi IT&C.
Funcţionarea unei pieţe unice depinde de o infrastructură performantă, ce realizează conexiunea la
nivel european, în special prin infrastructura de transport, energie şi tehnologia informaţiei şi comunicaţiei.
Astfel, pe segmentul transporturilor, costul pentru dezvoltarea infrastructurii, conform cererii, este
estimat la 1,5 trilioane euro pentru perioada 2010-2030. Pentru finalizarea reţelei TEN-T, este necesară o
investiţie de 500 mld. de euro, până în 2020, din care 250 de mld. de euro ar trebui să fie direcţionaţi către
proiectele de eliminare a blocajelor.

Fig. 6.31. Bugetul UE pentru perioada 2014-2020

182
 6.3. Politica socială
6.3.1 Abordări conceptuale privind politicile sociale în Uniunea Europeană: obiective şi principii
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii,
programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau
comunităţii într-o societate.
UE nu se ocupă singură de politica socială şi salarială şi nu-şi asumă o responsabilitate exclusivă.
Politica socială este una din prerogativele esenţiale ale statelor member. În virtutea principiului
subsidiarităţii, UE nu se ocupă de problemele a căror rezolvare este mult prea laborioasă, fapt pentru care
nu a fixat la nivel comunitar decât norme şi drepturi minimale, statele membre putând să adopte reguli şi
reglementări care pot depăşi dispoziţiile sociale europene.
La elaborarea politicilor sociale comunitare, ca de fapt şi la celelate politici, s-a reieşit din mai
multe raţiuni:
● de ordin social - conştientizarea responsabilităţii ce le revine de către toate statele membre ale UE
pentru nevoile sociale ale cetăţenilor lor - ideea unui model social european;
● de ordin economic - evitarea denaturărilor într-o competiţie apărută datorită nivelurilor sociale
diferite, promovarea competitivităţii, de exemplu prin creşterea nivelului educaţiei generale şi a
învăţământului vocaţional sau prin creşterea mobilităţii angajaţilor;
● de ordin politic - cetăţenii UE nu ar accepta integrarea politică şi economică fără o politică socială
activă.
Jacques Pelkmans vede politica socială în conexiune cu principii şi concepte de genul echitate,
coeziune socială, convergenţă economică. Totodată, el consideră că sunt trei componente sau domenii
principale ale politicii sociale care au tangenţă cu sfera economicului: transferurile sociale, reglementările
privind piaţa forţei de muncă, aspecte de ordin instituţional şi de parteneriat social. David Purdy însă
susţine că sfera politicii sociale este mult mai cuprinzătoare, putând fi divizată în două mari categorii:
a) piaţa forţei de muncă, include managementul macroeconomic (politica veniturilor), politici
active în domeniul resurselor umane, relaţiile industriale (acordurile colective, dialogul social), termenii
şi condiţiile de angajare, combaterea discriminării economice şi excluderii sociale;
b) statul social, care include servicii sociale (învăţământ, sănătate, locuinţe sociale), transferuri
sociale (explicite şi implicite), politica familiei.
Fără protecţia socială, patru din zece familii europene ar trăi într-o stare relativă de sărăcie (având la
dispoziţie circa 50% din venitul mediu). Cu protecţia socială care există, procentajul este de 17%.
Politica socială a comunităţii europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957.
Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulaţie
a muncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei comune.
După Maastricht şi Amsterdam, instituţiile comunitare s-au implicat tot mai mult în reglementarea
unor domenii ale pieţei forţei de muncă şi chiar în unele domenii care ţin de statul social. Transferurile
financiare cu caracter social au fost totuşi modeste la nivel comunitar, comparativ cu amploarea lor din
ţările membre (între 15-25% din PIB).

Fig. 6.32. Cheltuielile cu protecţia socială ca % din PIB (din care pensii)
183
 Politica socială rămâne a fi una dintre cele mai importante pentru statele de drept din cea de-a doua
jumătate a secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea. Pe lângă protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, statele bunăstării sunt ferm angajate în apărarea şi garantarea drepturilor sociale.
Sistemele de protecţie socială au un rol foarte important în cadrul Uniunii Europene, în viaţa europenilor,
a familiilor, precum şi din punctul de vedere al influenţei pe care o exercită în propulsarea societăţii şi a
economiei. Aceasta garantează venituri persoanelor aflate în dificultate, permiţându-le, în acelaşi timp, să
accepte şi să se adapteze evoluţiilor economice şi sociale. Astfel, ele favorizează concomitent coeziunea
socială şi dinamismul economic.

Fig. 6.33. Cheltuielile statului cu pensiile publice în statele emergente din UE (%)
Abia după Tratatul de la Maastricht, politica socială în UE îşi ocupă locul în topul celor mai
importante politici comunitare. Evoluţia îndelungată şi adeseori anevoioasă a acestei politici este legată
de mulţi factori de ordin politic, economic şi de particularităţile locale. Istoria politicii sociale în UE se
prezintă ca un model demn de atenţie, dar nu de aprobare totală şi absolută, pentru guvernele ţărilor în
tranziţie, care urmează să ia în considerare şi specificul ţării în care se implementează reforma socială.
În domeniul politicilor sociale, UE trebuie să soluţioneze trei sarcini de bază:
1. Armonizarea politicilor naţionale;
2. Stimularea convergenţei şi a colaborării interstatale;
3. Răspândirea practicii novatoare în cadrul Uniunii.
După cum s-a menţionat obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de
lucru, promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului
comunitar.
Pentru aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare
şi normele juridice din Tratat, care completează legislaţiile naţionale. Dimensiunea socială a Pieţei Interne
comunitare a impus instaurarea unui dialog social între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul
a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifica faptul că partenerii sociali trebuie să
participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sociale. Pentru a concretiza această
dimensiune socială, Consiliul European a adoptat, în decembrie 1989, Carta comunitară a drepturilor
sociale fundamentale ale lucrătorilor (acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea
Britanie a refuzat semnarea documentului). Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în
domeniul social, a extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea
profesională. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre trebuie să-şi
coordoneze politicile şi acţiunile sociale, punând accent pe cinci domenii: promovarea investiţiilor în
formarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să genereze noi locuri de muncă, reducerea
costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forţei de muncă şi adoptarea unor acţiuni ferme în
favoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor a fost acceptată de către
toate cele 15 ţări membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.

184
 Fig. 6.34. Salariul minim lunar în statele europene în anul 2013
6.3.2. Etapele evoluţiei politicii sociale în Uniunea Europeană
Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului promova ideea creării pieţei comune.
Principala temere se referea la posibilitatea apariţiei unei distorsiuni a competiţiei, care ar fi condus la
„dumping” social.
Au fost identificaţi doi factori care puteau conduce la dumping social:
 nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială;
 faptul că în unele ţări (în special Italia) femeile erau plătite mai puţin, comparativ cu
bărbaţii, pentru aceeaşi muncă.
În timpul fazei de creştere puternică pe care a cunoscut-o Europa din perioada 1958-1973,
redistribuirea internă a populaţiei şi repatrierea masivă, câteodată, a conaţionalilor (refugiaţi germani,
colonişti francezi, olandezi, belgieni, italieni sau britanici) nu au fost suficiente pentru a acoperi enormele
nevoi de forţă de muncă. Astfel, a trebuit să se facă apel la ţările limitrofe, în special cele mediteraneene,
care au trimis spre CEE milioane de conaţionali pentru a fi antrenaţi în activităţi care utilizează mâna de
lucru fără calificare şi în domenii abandonate de salariaţii europeni. Franţa şi Regatul Unit au făcut apel
la vechile lor colonii (Maghreb pentru Franţa, Jamaica şi Pakistanul pentru Regatul Unit), Germania s-a
orientat spre Balcani (iugoslavi, turci), iar portughezii şi spaniolii au acceptat absolut tot genul de slujbe
care li se ofereau.
Ţările Comunităţii Europene au luat decizia de a închide frontierele pentru mâna de lucru din exterior
în anul 1974, angajând diverse politici de incitare a întoarcerii muncitorilor străini în ţările lor. Dar
numărul populaţiei străine a continuat să crească sub efectul politicilor de reîntregire a familiei şi al
presiunii migratorii a ţărilor din sud atrase de prosperitatea economică a unei Europe îmbătrânite şi în
plină depresiune demografica.
Prima etapă a politicii sociale în UE (1957-1971). Originile unui proces, devenit apoi o Politică
socială, pot fi găsite chiar în Tratatul de creare a CECO şi pot fi completate cu unele prevederi din
EUROATOM. Preocupate să cultive dezvoltarea economică în general, dar şi pe cea din sectoarele
intensive în tehnologie, Tratatul de lansare a EUROATOM, cu toată orientarea lui tehnică, conţine şi unele
prevederi referitoare la sănătatea şi siguranţa muncii. Având ca obiectiv fundamental integrarea în
domeniul siderurgiei şi mineritului, cu scopul refacerii economiilor Franţei, Germaniei şi celorlalte state,
prevederile CECO se extindeau şi la aspecte din sfera socialului:
● a evita distorsiunile generate de concurenţă în industria cărbunelui şi oţelului, ca rezultat al
intenţiei de a practica preţuri reduse, ceea ce, în absenţa unor măsuri coerente de politică socială, ar fi
determinat costuri sociale ridicate;
● a face mai eficientă utilizarea forţei de muncă printr-un program de asistenţă îndreptat către cei
care îşi vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.
Obiectivul principal al Tratatului de la Roma era îmbunătăţirea activităţilor de securitate socială în
ceea ce-i priveşte pe lucrători; în Tratat nu se vorbea despre drepturile cetăţenilor, ci numai despre lucrători
şi firmele angajatoare.

185
 Aşadar, primul pilon al politicii sociale şi de ocupare este pilonul „drepturilor legiferate”, bazat pe
metoda comunitară standard, utilizată în mod intermitent în domeniul ocupării prin anii ’60. Politicile din
acest pilon au fost elaborate prin regula decizională bazată pe unanimitate şi (după Actul Unic European
din 1986) prin majoritatea calificată în Consiliu. Acestea erau aplicate prin directive, unde posibilitatea
variaţiilor este redusă.
Al doilea pilon, cel al „legiferării prin acord colectiv”, îşi are originile în cazurile sporadice de
dialog social, promovat în anii ’80 de către Comisie între confederaţiile europene ale patronatelor şi
sindicatelor.
Această perioadă poate fi calificată drept prima modificare a corelaţiei economico-sociale din istoria
UE, caracterizată de o integrare economică slabă, de o atenţie sporită a guvernelor naţionale faţă de
problemele sociale şi de instabilitatea socială legată de creşterea pericolului disponibilizării, odată cu
creşterea economică. Situaţia se agrava din cauza volumului ridicat de prerogative ale statului în domeniul
redistribuirii bunurilor sociale prin intermediul bugetelor naţionale.
În ţările UE, Politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate a tuturor
membrilor societăţii, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la Roma (titlul III, partea a III-a –
„Politici sociale”), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de muncă,
armonizarea sistemelor sociale din diferite state membre. Pentru a realiza prevederile Politicii sociale,
statul se implică tot mai activ în viaţa economică şi politică de repartizare a bunurilor societăţii, protejând
anumite categorii ale populaţiei. Aceste măsuri conduc la minimizarea conflictelor şi a diferenţierii
sociale.
Prevederile din Tratatul de la Roma sunt limitate la câteva domenii cum ar fi:
1. libera circulaţie a forţei de muncă;
2. îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă;
3. principiile generale de armonizare a sistemului de educaţie şi formare.
Totuşi aceste referiri sunt prea generale, având caracterul unei declaraţii de principiu. Tratatul de la
Roma prevedea stabilirea libertăţi de circulaţie a muncitorilor între cele 6 ţări fondatoare, fapt realizat încă
din 1968.
Articolul 3 din Tratat, consacrat politicii sociale, stipulează: „Statele membre sunt de acord cu
necesitatea promovării/încurajării ameliorării condiţiilor de viaţă şi de muncă ale muncitorilor, permiţând
egalizarea lor în ceea ce priveşte posibilităţile de progres. Statele membre apreciază că o asemenea evoluţie
va rezulta atât din funcţionarea pieţei comune, care va favoriza armonizarea măsurilor sociale, cât şi din
măsurile prevăzute prin prezentul Tratat şi din apropierea/armonizarea dispoziţiilor legale şi
administrative”.
În anul 1960, cheltuielile sociale ale Franţei constituiau 12,4% din buget, în Belgia – 17%, iar în
RFG – 20,5%. Aceste cheltuieli au crescut în anii următori, obligând guvernele să-şi păstreze controlul
asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare. De-a lungul anilor 1950 şi 1960, economia europeană prospera,
iar şomajul era privit ca un caz excepţional. Cu toate acestea, Italia număra aproape două treimi din şomerii
CEE, cu aproape 1,7 milioane de persoane fără un loc de muncă. Între 1955 şi 1971, 9 milioane de lucrători
din sudul Italiei au migrat în căutarea unui loc de muncă, fie către zona industrializată din nordul ţării, fie
către alte regiuni. Prin urmare, italienii au fost principalii beneficiari ai granturilor FSE pentru reconversie
profesională şi relocare. De cealaltă parte, Germania de Vest a folosit FSE pentru reconversia profesională
a persoanelor care au suferit accidente la locul de muncă.
Conform prevederilor Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol important în
facilitarea liberei circulaţii a forţei de muncă din raţiuni prioritar economice. Nivelul comunitar de decizie
s-a implicat îndeosebi în culegerea şi difuzarea informaţiilor privitoare la piaţa muncii, elaborarea bazelor
recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale şi pe siguranţa socială a fondurilor de asigurări sociale
între state.
Pentru a completa prevederile tratatului de la Roma, au fost adoptate o serie de directive în domeniul
social: directive referitoare la egalul în ocupare şi formare, dreptul de a beneficia de protecţie socială etc.
Politica socială europeană, în această primă etapă, s-a concentrat pe următoarele două axe:
● prevederi referitoare la probleme tehnice, cum ar fi măsurile de stimulare a liberei circulaţii a forţei
de muncă, relaţiile inter-industriale şi aspectele tehnice ale securităţii sociale;

186
 ● viziunea liberală conform căreia perfecţionările în domeniul social în CEE vor rezulta automat din
răspunsul pozitiv al mecanismelor pieţei la demersul integraţionist. În această categorie se înscria
preocuparea de a identifica şi combate acţiunile unor state membre de împiedicare a liberei circulaţii a
lucrătorilor.
Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European.
Etapa a doua a politicii sociale în UE (1972-1985). Din a doua jumătate a anilor ’70, dimensiunea
socială a început să capete un rol tot mai important pe agenda organelor decizionale comunitare. Debutul
acestei reconsiderări fusese făcut în 1972, la Reuniunea la nivel înalt de la Paris, care a declanşat o perioadă
de consens activ intracomunitar.
Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul Program de
Acţiune Socială, care, în pofida creşterii numărului de ţări şi ale problemelor sociale ale acestora, ca
urmare a crizelor structurale şi sectoriale declanşate în acea perioadă, nu a avut rezultatele scontate.
Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în această perioadă, pentru a răspunde la creşterea
şomajului şi a numărului de ţări membre. S-a constatat însă că, în comparaţie cu nevoile reale de pace
socială europeană, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a devenit obligatorie o reformare majoră
a politicii sociale.
La sfârşitul anilor 1970, şomajul în rândul tinerilor a crescut substanţial, iar abordarea acestuia a
devenit o prioritate pentru FSE. Răspunzând rolului din ce în ce mai important al femeilor la locul de
muncă, FSE a oferit, de asemenea, un sprijin mai mare femeilor, fie că acestea şi-au pierdut locul de
muncă, intrau pe piaţa muncii pentru prima dată sau reveneau la locul de muncă după o întrerupere.
Etapa a treia a politicii sociale în UE: de la Piaţa Unică la Carta Socială Europeană.
Perioada care a început la mijlocul anilor ’80 a fost marcată de apariţia unui nou dinamism în sfera
socialului.
Declinul industriilor tradiţionale, cum ar fi industria oţelului, industria prelucrătoare şi construcţia
de nave şi apariţia noilor tehnologii, în special în sectorul serviciilor, a dus la o cerere crescută pentru
lucrători calificaţi. Priorităţile FSE au devenit formarea profesională şi cursurile de instruire în utilizarea
noilor tehnologii.
Lansarea unor sintagme cum ar fi Europa popoarelor sau dimensiunea socială în limbajul comunitar,
concomitent cu deplasarea dinspre teoria economică pură a echilibrelor pieţei în descrierea coeziunii
sociale spre construcţii teoretice adecvate noilor realităţi integraţioniste, au dat un nou suflu domeniului.
Un nou impuls politic a fost conferit politicii sociale după lansarea ambiţiosului Program de creare
a Pieţei Unice Interne, prin conştientizarea faptului că integrarea poate genera şi efecte economice şi
sociale negative.
Liberalizările cerute de Actul Unic European au atras defavorizarea anumitor grupuri sociale prin
acutizarea problemelor cu care deja se confruntau acestea sau prin adăugarea altor griji. Aceste grupuri
cuprindeau: şomerii pe termen lung; tinerii în căutarea locurilor de muncă; lucrători mai puţin calificaţi;
lucrătorii în perioadele determinate de timp; cei din piaţa subterană a forţei de muncă.
Finanţările FSE au fost direcţionate către tinerii cu perspective slabe de găsire a unui loc de muncă
din cauza lipsei de formare profesională sau cu formare necorespunzătoare, dar şi către şomerii pe termen
lung. De asemenea, finanţările au fost extinse pentru a-i include şi pe cei care părăseau şcoala devreme.
FSE a sprijinit, de asemenea, intrarea femeilor pe piaţa muncii.
O modificare majoră introdusă în perioada de finanţare cuprinsă între 1983 şi 1988 a eliminat cerinţa
conform căreia o persoană recalificată trebuia să muncească la un loc de muncă asociat cu calificarea
obţinută cel puţin şase luni de la terminarea perioadei de calificare. Acest lucru reflecta realitatea dinamicii
pieţei muncii şi pregătea FSE pentru sprijinirea formării în toate domeniile economiei.
În Grecia, Portugalia şi Spania, agricultura era încă un sector dominant, iar venitul pe cap de locuitor
era considerabil mai mic decât media din UE. În 1983, s-a stabilit ca finanţările FSE să fie direcţionate
către regiunile care au nevoie de acestea în mod special. În 1988, FSE a suferit o nouă reformă pentru a
putea asista mai eficient regiunile care rămăseseră în urmă. Până la sfârşitul anilor 1980, peste jumătate
din finanţările FSE au fost direcţionate spre regiunile şi ţările mai sărace, precum Andaluzía, Insulele
Canare, Grecia, departamentele franceze de peste mări, Irlanda, regiunea Mezzogiorno din sudul Italiei,
Irlanda de Nord şi Portugalia.

187
 Aderarea Spaniei şi Portugaliei la CEE în 1986 a reiterat urgenţa conturării unui răspuns comunitar
la problematica socială. Îndeosebi, se impunea un răspuns cu privire la maniera în care se pot concilia
costurile de realizare a coeziunii economice şi sociale cu dezideratul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi
de viaţă din ţările membre ale Uniunii Europene.
În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei Comunităţii cu
privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială). Acest document important
a fost adoptat ca răspuns la pericolul de dezvoltare a unei economii integrate, în care anumite grupuri de
interese să fie dezavantajate.
Statele semnatare s-au angajat la realizarea următoarelor obiective:
● îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
● dreptul de liberă stabilire a muncitorilor rezidenţi în unul din statele membre UE;
● dreptul la o remunerare corectă şi echitabilă;
● dreptul la o protecţie socială al salariaţilor;
● dreptul la pregătire şi formare;
● egalitatea de tratament a bărbaţilor şi femeilor;
● protecţia copiilor şi adolescenţilor etc.
Carta socială era construită pentru a aborda următoarele domenii de acţiune: 1. protecţia lucrătorilor
care se deplasează în interiorul Comunităţii; 2. remunerarea echitabilă a lucrătorilor; 3. îmbunătăţirea şi
apropierea condiţiilor de muncă ale angajaţilor; 4. securitatea socială; 5. libertatea de asociere şi a
negocierilor colective; 6. calificarea alternativă; 7. tratament egal pentru bărbaţi şi femei; 8. aranjamente
de informare, consultare şi participare; 9. sănătate şi siguranţă în muncă; 10. angajarea persoanelor tinere;
11. pensionarii; 12. persoanele cu handicap.
Tot în această a treia etapă s-a procedat şi la redimensionări ale fondurilor alocate Politicii Sociale
Comunitare. Priorităţile în acţiune au fost concentrate pe programele de asistenţă destinate tineretului şi
pe programele orientate spre cele mai sărace regiuni ale CE.
Perioada a patra. Politica socială după Tratatul de la Maastricht
În Tratatul de la Maastricht din 1992 nu apar elemente de noutate în ceea ce priveşte politica socială
faţă de documentele adoptate anterior. Se accentuează însă necesitatea realizării unei „coeziuni sociale”
ca element determinant al promovării unui progres economic echilibrat la nivelul întregii Uniuni
Europene.
Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea:
- „atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă”;
- „realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre”.
Cu această ocazie, s-a realizat semnarea „Protocolului Social” denumit şi Acordul de politică
socială (art. 139 al TCE), prin care a fost instituţionalizat în mod oficial cel de al doilea pilon al politicii
sociale şi de ocupare. Acesta a permis partenerilor sociali să ceară o decizie a Consiliului cu privire la un
acord asupra politicii de ocupare sau, în mod alternativ, aplicarea directivelor prin negocieri colective şi
practică naţională.
Protocolul Social negociat la Maastricht oferă posibilitatea unor progrese pe linia realizării
obiectivelor de politică socială. Protocolul, la care nu participă şi Marea Britanie, extinde posibilitatea
adoptării cu majoritatea calificată a deciziilor privind: ● condiţiile de muncă; ● informarea şi consultarea
persoanelor ocupate; ● integrarea şomerilor; ● menţinerea unanimităţii pentru măsurile ce vizează
protecţia şi securitatea socială.
Aria de probleme cuprinsă de Protocolul social: 1. activităţi menite să perfecţioneze climatul de
muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea şi securitatea muncii; 2. activităţi ce ţin de condiţiile de muncă,
inclusiv timpul de muncă şi concediile; 3. informarea şi consultarea lucrătorilor; 4. acţiuni de promovare
a oportunităţilor egale şi de integrare a persoanelor excluse de pe piaţa muncii. În anul 1993 a fost elaborată
Carta Verde (Green Paper), documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului PS la nivel
comunitar. Principalele linii de discuţii au fost: priorităţile comune tuturor statelor membre în domeniile
pieţei muncii, formării profesionale şi protecţiei sociale; îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;
accelerarea progresului în crearea unui sistem de protecţie bazat pe calitate; stimularea solidarităţii şi

188
integrării sociale; lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale; piaţa unică şi libera circulaţie a
persoanelor; promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei; coeziunea economică şi socială.
Un nou document ce stabileşte liniile generale de acţiune ale Politicii sociale comunitare, până în
2000, l-a reprezentat Carta Albă (White Paper), elaborată în 1994, care prevedea: crearea de noi locuri de
muncă, strîns corelate cu formarea unei forţe de muncă educate; încurajarea unor standarde ridicate de
muncă; crearea unei pieţe unice europene a muncii; crearea de oportunităţi egale pentru femei şi bărbaţi;
politica şi protecţia socială; sănătatea publică; eficacitatea implementării legislaţiei europene.În 1994, ca
răspuns la creşterea ratei şomajului, UE a căzut de acord asupra unei Strategii privind ocuparea forţei de
muncă, iar în 1997, Tratatul de la Amsterdam a condus la un cadru pentru liniile directoare privind
ocuparea forţei de muncă şi la o strategie comună. Pentru FSE, acest aspect a însemnat deplasarea
accentului de pe şomaj pe ocuparea forţei de muncă, în special în cazul persoanelor cu un loc de muncă,
pentru a le ajuta să-şi păstreze locul de muncă şi să promoveze în cadrul acestuia. Formarea, crearea de
locuri de muncă, îndrumarea şi consilierea forţei de muncă au devenit direcţiile de acţiune ale FSE.
Cu toate acestea, FSE a continuat să sprijine formarea tinerilor, a şomerilor şi a celor excluşi de pe
piaţa muncii. De asemenea, pe măsură ce Europa a început să se confrunte cu fenomenul îmbătrânirii
populaţiei, FSE a alocat mai multe fonduri pentru formarea la locul de muncă a persoanelor în vârstă,
pentru a le permite să rămână salariaţi o perioadă mai lungă sau pentru a le readuce pe piaţa muncii. FSE
a mai sprijinit şi iniţiativele care furnizau servicii de îngrijire pentru persoanele în vârstă, scopul fiind
acela de a le permite membrilor familiei să rămână sau să revină în câmpul muncii.
FSE a alocat, de asemenea, 5% din bugetul său pentru a finanţa scheme inovative, pentru a evalua
eficienţa proiectelor finanţate de FSE şi pentru a sprijini schimbul de experienţe între statele membre cu
scopul de a promova inovaţia în toată Europa. Aceste iniţiative au condus la stabilirea a trei programe
comunitare principale:
● EUROFORM, care experimenta în formare profesională şi de ocupare a forţei de muncă;
● HORIZON, care se ocupa cu formarea persoanelor cu dizabilităţi şi
● NOW (New Opportunities for Women – Noi oportunităţi pentru femei), care studia modalităţile
prin care femeile puteau fi aduse sau reintegrate pe piaţa muncii mai uşor.
Au fost lansate noi programe care vizau probleme specifice pieţei muncii şi care promovau
schimburile transnaţionale de idei şi abordări:
● YOUTHSTART, care sprijinea tinerii necalificaţi în obţinerea unui prim loc de muncă;
● INTEGRA, care sprijinea grupuri cum ar fi părinţii singuri, persoanele fără adăpost, refugiaţii,
deţinuţii şi foştii deţinuţi pentru a obţine un loc de muncă sigur şi pentru a lupta împotriva discriminării
rasiale sau a altor forme de discriminare în cadrul formării sau al ocupării forţei de muncă;
● ADAPT, care sprijinea persoanele în adaptarea la schimbările din mediul de afaceri şi din
industrie, cum ar fi formarea în domeniul tehnologiei informaţiei.
În perioada 1994-1999, Fondurile Structurale au fost dublate faţă de perioada 1988-1993. Aproape
70% din acest ajutor a fost alocat regiunilor care aveau cea mai mare nevoie de acesta.
Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea: - reintegrarea în Tratat a Protocolului Social de la
Maastricht; - introducerea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare
a ocupării, care constituie cel de al treilea pilon al politicii sociale şi de ocupare. Introducerea acestui
articol avea o dimensiune politică importantă. În momentul semnării Tratatului, Comunitatea se afla în
mijlocul unui proces de construire a Uniunii Economice şi Monetare, perioadă în care şomajul înregistra
un nivel foarte ridicat, creşterea economică era foarte slabă şi eforturile de reducere a deficitului bugetar
erau mari. Toate acestea au creat efecte secundare asupra ocupării forţei de muncă. Era foarte dificil pentru
statele membre să creeze politici ambiţioase orientate în această direcţie.
Tratatul de le Amsterdam plasează responsabilitatea realizării politicilor sociale la nivelul fiecărui
stat membru şi posibilitatea aplicării unor programe pilot de creştere a ocupării forţei de muncă finanţate
din resursele Fondului Social European. Tratatul de la Amsterdam cuprinde un capitol „ce vizează
elaborarea unei strategii coordonate pentru folosirea forţei de muncă”.
Tratatul de la Nisa 2000 şi politica socială a Uniunii Europene
În 2000, UE a adoptat Strategia de la Lisabona (Lisbon Strategy) cu scopul de a face din UE, până
în anul 2010, cea mai avansată economie bazată pe cunoaştere. Printre obiectivele strategiei se afla

189
atingerea unui grad de 70% a ocupării forţei de muncă din UE şi a unui grad de peste 60% al ocupării
forţei de muncă în rândul femeilor. Ulterior, s-a adăugat un alt obiectiv: creşterea gradului ocupării forţei
de muncă în rândul lucrătorilor în vârstă la 50% până în 2010.
Consiliul European de la Lisabona fixa ca obiectiv pentru politica socială a UE „creşterea
competitivităţii economiei europene şi a capacităţii acesteia de a susţine creşterea economică, creşterea
ocupării şi o mai mare coeziune socială”. Acestea au fost bazele de la care, la Consiliul de la Nisa din
decembrie 2000, s-a pornit dezbaterea Agendei Sociale Europene şi a viitoarei arhitecturi sociale
europene. Unul din obiectivele stabilite prin tratatul de la Nisa vizează „modernizarea şi îmbunătăţirea
modelului social european”, reiterându-se unul din principiile asupra cărora membrii UE au căzut de acord
la Lisabona: „oamenii constituie activul cel mai valoros al UE. Investiţiile în oameni vor fi de o maximă
importanţă pentru bunăstarea şi locul pe care Europa îl va ocupa în economia viitorului”.
Pentru următorii cinci ani, Agenda Socială dezbătută la Lisabona şi aprobată la Nisa, identifică cinci
provocări majore cu care se vor confrunta, în plan social statele membre UE:
● Creşterea ocupării. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme structurale coerente,
care să presupună, pe lângă creşterea potenţialului economiei europene de a genera locuri de muncă, şi
reducerea disparităţilor regionale, a inegalităţii sociale, îmbunătăţirea sistemului de formare şi creşterea
oportunităţilor de educaţie şi formare;
● Valorificarea eficientă a progresului tehnologic astfel încât să se creeze premisele îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor europeni;
● Creşterea mobilităţii intra comunitare a forţei de muncă;
● Valorificarea avantajelor induse de funcţionarea UEM şi a Pieţei unice Interne, în măsură să
inducă o mai mare predictibilitate şi transparenţă a preţurilor, creşterea competitivităţii, accelerarea
reformelor structurale;
● Întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale. Şi în acest caz, se apreciază că
principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie creşterea ocupării.
● Gestiunea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est a Uniunii Europene.

Fig. 6.35. Salariile lunare medii în statele UE

În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităţilor
Agendei în funcţie de progresul înregistrat până în acest moment şi de schimbările politice, economice şi
sociale inregistrate la nivel comunitar.
Programul comunitar pentru ocupare şi solidaritate (PROGRESS) (2007-2013) a avut drept scop
oferirea unui sprijin financiar pentru punerea în practică a obiectivelor UE în domeniul ocupării şi
afacerilor sociale. El contribuie la realizarea obiectivelor Strategiei de la Lisabona. Dotat cu un buget de
743 milioane de euro pentru perioada 2007-2013, PROGRESS a finanţat activităţi de analiză şi învăţare
mutuală, de sensibilizare şi difuzare, de ajutorare a principalilor actori. Programul este divizat în cinci
sectoare corespondente a cinci mari domenii de activitate: ocuparea, protecţia socială şi incluziunea
socială, condiţiile de muncă, lupta contra discriminării şi diversitatea şi egalitatea şanselor bărbaţi-femei.

Fig. 6.36. Rata ocupării forței de muncă, grupul de vârstă cuprins între 15 şi 64 de ani, 2010 (%)
190
 6.3.3. Aspectele sectoriale ale politicii sociale în Uniunea Europeană
Politicile sociale în UE vizează mai multe sisteme (domenii de acţiune). Ţinând cont de impactul pe
care îl au politicile sociale asupra populaţiei UE, mai jos prezentăm o abordare sectorială a principalelor
sectoare. Regimul demografic al ţărilor din UE este determinat de variabila fundamentală, rata natalităţii.
După al doilea război mondial se înregistrează un adevărat „baby-boom”, care durează până la mijlocul
anilor ’60 (cu o rată a natalităţii de 18-19%), ca să se ajungă, în anii ’70, la situaţia inversă, de „baby-
crash”, din motivul că rata brută de reproducţie a scăzut peste tot.

Fig. 6.37. Speranţa de viaţă a europenilor

Studiile efectuate recent la nivelul UE au arătat că în prezent, raportul dintre numărul europenilor
de vârstă activă (15-46 de ani) şi numărul celor cu vârsta de peste 65 de ani este de 4:1, însă potrivit
estimărilor, în 2060 acest raport va fi de doar 2:1. Situaţia creează o mare presiune asupra guvernelor
europene care ajung astfel să se confrunte cu o dublă problemă: pe de o parte fonduri mai mici pentru
sistemele publice de pensii, iar pe de altă parte un număr mai mare de pensionari.
Sondajele realizate arată că 73% dintre europeni se aşteaptă să primească pensii mai mici sau să
trebuiască să lucreze ori să economisească mai mult. 54% dintre aceştia sunt îngrijoraţi că vor fi săraci la
bătrâneţe.
Serviciile de interes general au ca beneficiar întreaga societate şi pot fi oferite de guvern, direct sau
indirect. Acestea pot fi „cumpărate” de cetăţeanul-consumator (electricitatea, apa) sau sunt mai puţin
concrete, rămânând, totuşi, o parte esenţială a societăţii moderne (servicii sociale precum sănătatea,
asigurarea socială, ocuparea forţei de muncă şi pregătirea profesională, locuinţele sociale sau
supravegherea copiilor).
Oferite de stat, acestea pot fi sub-contractate unor companii private, caz în care sunt supuse regulilor
europene referitoare la piaţa internă şi concurenţă.
Criza a dus la costuri economice şi sociale enorme, în unele state ajungându-se la preluarea de către
stat a datoriilor private ale băncilor în contextul generalizării consolidării fiscale. Cu toate acestea, accesul
la serviciile sociale de interes general de înaltă calitate rămâne un drept al cetăţenilor.
Raportul parlamentar sugerează actualizarea cadrului legal, pentru o mai bună diferenţiere între
serviciile sociale de interes general şi alte servicii de interes general, pentru ameliorarea felului în care
acestea sunt finanţate în contextul restricţiilor impuse de regulile privind ajutorul de stat şi achiziţiile
publice în cadrul pieţei interne.
Prestatorii de servicii de interes general din cadrul UE contribuie în mod direct cu 26% (2412
miliarde de euro) la PIB-ul UE şi oferă 64 de milioane de locuri de muncă.
a) Sistemele de sănătate
Creşterea nevoii pentru produse de asigurare a sănătăţii este o trăsătură comună şi importantă pentru
toate ţările. În UE toate ţările membre au făcut faţă creşterii presiunii asupra bugetelor serviciilor de
sănătate de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea populaţiei care apasă asupra serviciilor,
dar şi creşterea nivelului venitului real şi intensificarea descoperirilor în domeniul medical, care au
determinat la rândul lor creşterea cererii pentru tratament.
Strategia europeană în domeniul sănătăţii plasează aspectele legate de sănătate în centrul
ansamblului de politici comunitare, pentru a oferi o mai bună protecţie cetăţenilor europeni şi pentru a
îmbunătăţi sănătatea acestora. Este vorba, în special, de necesitatea de a face faţă problemelor din ce în ce
mai acute şi riscurilor majore pentru sănătate, cum ar fi pandemiile şi bioterorismul.
Strategia defineşte, de asemenea, obiectivele şi priorităţile, ca răspuns la principalele provocări în
materie de sănătate. Aceasta consolidează, de asemenea, cooperarea comunitară în acele domenii în care
191
statele membre nu pot acţiona singure, contribuind la diseminarea cunoştinţelor şi a informaţiilor în
domeniile respective. În sfârşit, strategia sprijină cercetarea, în special în ceea ce priveşte noile tehnologii,
pentru a îmbunătăţi prevenirea bolilor şi siguranţa pacienţilor.
Strategia comunitară în materie de sănătate publică îşi propune:
● Consolidarea cooperării, coordonării şi sprijinul schimbului de cunoştinţe şi de informaţii viabile;
● Oferirea de asistenţă în procesul de luare a deciziilor la nivel naţional;
● Ameliorarea capacităţii de reacţie rapidă faţă de ameninţările la adresa sănătăţii, prin
supravegherea epidemiologică şi controlul bolilor infecţioase;
● Facilitatea asistenţei medicale transfrontaliere, mobilitatea pacienţilor şi a specialiştilor din
domeniul sănătăţii, în scopul siguranţei pacienţilor şi creşterii calităţii îngrijirilor medicale.
La nivelul UE există trei tipuri de elaborare a politicilor sanitare, în care se identifică un obiectiv din
domeniul sănătăţii şi care va fi realizat prin elaborarea de legi, finanţare sau cooperare dintre statele
membre. Procesul direct de elaborare a politicilor se face fie direct, în baza articolului 152 privind
sănătatea publică al Tratatului Comunităţii Europene, fie prin reglementări pe piaţa internă a UE, cum sunt
cele privind controlul tutunului, fie prin furnizare de sprijin femeilor sau de cercetare a ţărilor în curs de
dezvoltare în problema bolilor transmisibile. Al doilea tip de politică sanitară este elaborată indirect. În
această situaţie UE urmăreşte un alt obiectiv decât sănătatea, dar aspectele privind sănătatea joacă un rol
important în obţinerea rezultatului final. Pot fi date ca exemple, în acest sens, obiectivele care facilitează
schimburile comerciale dintre statele membre prin stabilirea unor standarde de siguranţă şi a politicii
farmaceutice a UE. Ultimul tip de politică sanitară este elaborarea neintenţionată de politici sanitare prin
care sănătatea este influenţată într-o manieră neplanificată, în care un tratat sau o lege în domeniul
economic sau social are efecte asupra sănătăţii publice. Astfel, unele elemente de politică agrară produc
efecte în domeniul sănătăţii prin intermediul alimentaţiei.

Fig. 6.38. Ponderea statelor în cheltuielile cu sănătatea în anul 2012

Progresele realizate în domeniul medical şi al ameliorării nivelului de viaţă determină o scădere a
mortalităţii generale şi o mortalitate infantilă care este inferioară cifrei de 8% pentru cea mai mare parte a
statelor comunităţii, cu excepţia Greciei şi Portugaliei.
Asistenţa medicală pe termen lung curpinde serviciile medicale şi sociale furnizate persoanelor care,
din cauza unui handicap fizic sau psihic, au nevoie de ajutor pentru a efectua activităţi cotidiene simple.
Cel mai adesea, aceste persoane beneficiază, cel puţin în parte, de îngrijire şi sprijin furnizate de îngrijitori
informali, cum ar fi rude sau prieteni. Asistenţa medicală pe termen lung se află la graniţa dintre asistenţa
medicală şi asistenţa socială. În general, aceasta se oferă persoanelor care prezintă handicapuri fizice sau
psihice, persoanelor în vârstă bolnave şi anumitor grupuri de persoane care au nevoie de ajutor pentru
activităţile zilnice. Diferenţele privind felul în care sunt împărţite responsabilităţile (privat/public),
organizarea serviciilor de asistenţă medicală şi socială, precum şi definirea graniţelor care separă asistenţa
medicală de cea socială pot genera mari diferenţe între serviciile de asistenţă medicală pe termen lung,
organizarea acestora şi rolul lor în cadrul sistemelor de protecţie socială la nivelul statelor membre.
UE recomandă trei obiective pe termen lung pentru sistemele sanitare naţionale, care ar trebui
urmărite în paralel: • asigurarea unui acces corespunzător la serviciile medicale şi sociale; • îmbunătăţirea
calităţii asistenţei medicale; • asigurarea durabilităţii finanţării.
Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenţionează obţinerea unei consolidări a sistemelor de
sănătate sunt: ● Descentralizarea responsabilităţii serviciilor de sănătate; ● Măsuri privind creşterea
192
eficacităţii costurilor şi a calităţii tratamentului; ● Mecanismele pieţei; ● Reducerea cheltuielilor cu
medicamente; ● Îngrijirea pe termen lung.
b) Sistemele de pensii
Procesul de îmbătrânire a populaţiei este unul continuu, cu diferite accente în diferite ţări: persoanele
vârstnice trăiesc mai mult, ca perspectivă sunt mai sănătoase însă numărul de copii pe familie, în medie,
este în scădere. Ţările membre UE se situează în ultima etapă a tranziţiei demografice. Între ţările cu
ponderea cea mai mare a populaţiei de 65 de ani şi peste ale lumii, alături de Japonia (situată pe primul
loc cu 23,2%) se află state membre ale UE precum: Germania 20,7%, Italia 20,2%, Grecia 18,9%, Suedia
18,5%, Portugalia 17,9%, Bulgaria 17,7%, Austria 17,6%, Finlanda 17,5%, Letonia 17,4%. România
înregistrează 15%, faţă de media UE de 17%.
Retragerea din activitate depinde, în cele mai multe cazuri, de vechimea în muncă. Astfel, vârsta
legală de pensionare diferă, uneori substanţial, de vârsta legală. Dincolo de aceste diferenţe, toate sistemele
de pensii din Europa se confruntă cu o problemă comună: o evoluţie demografică îngrijorătoare.
Îmbătrânirea populaţiei modifică negativ echilibrul dintre populaţia activă şi cea trecută de a doua tinereţe.
Potrivit ultimelor studii pe aceasta temă, până în 2050 ponderea europenilor cu vârste de peste 80
de ani ar urma să se tripleze, astfel încât persoanele cu vârste cuprinse între 60 şi 79 de ani vor reprezenta
un sfert din populaţia totală a Uniunii. Suprapusă cu actuala criză economică, această evoluţie va avea
importante repercusiuni în materie de finanţe publice, şi de adaptare a viitoarelor pensii.
Obiectivele strategice propuse de Comisia Europeană, prin metoda deschisă de coordonare, aprobate
de Parlamentul şi Consiliul European sunt: ● sisteme de pensii adecvate, prin prevenirea excluderii sociale,
menţinerea standardelor de viaţă după pensionare şi promovarea solidarităţii; ● sisteme de pensii
sustenabile financiar - stimularea muncii, creşterea vârstei de pensionare, echilibrarea sistemului de pensii
în contextul echilibrului finanţelor publice, ajustarea contribuţiilor şi a pensiilor în mod echitabil, reglarea
optimă a schemelor private de pensii; ● sisteme de pensii flexibile, adaptabile noilor realităţii economico-
sociale şi nevoilor în permanentă schimbare ale societăţii şi individului.
Cele mai multe sisteme de pensii din statele membre ale UE sunt organizate ca sisteme de pensii de
stat, cu implicaţii deosebite asupra finanţelor publice în ultimii ani. În condiţiile îmbătrânirii populaţiei şi
a constrângerilor financiare, aceste state s-au angajat în reformarea sistemelor lor de pensii.
Importanţa (ponderea) sistemelor private de pensii a devenit din ce în ce mai mare, statele respective
fiind în diverse faze de dezvoltare: în faza de acumulare sau în faza de plată a beneficiilor.
Pentru a clasifica sistemele de pensii trebuie luate în calcul mai multe aspecte care determină
următoarea clasificare a sistemelor de pensii:
modul de finanţare: • sisteme de tip pay as you go (care funcţionează pe principiul solidarităţii
sociale între generaţii – angajaţii plătesc pentru pensiile pensionarilor la acel moment, de obicei
obligatorii, administrate public); • sisteme finanţate, administrate privat (prin plata contribuţiilor de către
participant, sau, după caz, de către participant şi angajator); • evidenţiate în contabilitatea angajatorului.
baza legală şi modul de stabilire: • sisteme stabilite prin lege; • stabilite prin contract colectiv de
muncă;
mod de aderare: • sisteme obligatorii; • sisteme voluntare;
tip beneficii obţinute: • sisteme de tip DC (defined contribution) – cu contribuţii definite (beneficiile
obţinute variază în funcţie de rezultatele investirii activelor fondului participantului); • sisteme de tip DB
(defined benefit) – cu beneficii definite (se stabileşte un anume beneficiu şi se calculează contribuţiile
pentru atingerea acelui beneficiu); • sisteme hibride – (DC şi DB).
În Uniunea Europeană, clasificarea tradiţională se face în trei piloni:
→ Primul pilon – pensii reglementate;
→ Al doilea pilon – pensii ocupaţionale (legate de locul de muncă), stabilite prin contracte de muncă;
→ Al treilea pilon – prevederi individuale, fără legătură cu ocupaţia.
OECD a dezvoltat propria clasificare pentru pensii, valabilă în statele membre OECD şi face
distincţie între:
 Sisteme publice (asigurările sociale de pensii şi alte sisteme similare) / sisteme private
(administrate de instituţii private, altele decât guvernul);
 Sisteme ocupaţionale / sisteme individuale de pensii (personale);

193
  Sisteme cu participare obligatorie/voluntară;
 Sisteme de tip DC / DB;
 Sisteme finanţate / nefinanţate / evidenţiate în contabilitatea angajatorilor.
Clasificarea Conturilor Naţionale a EUROSTAT, bazate pe tipul de activitate economică (de
exemplu, care sector economic este responsabil pentru sistemul respectiv de pensii) a stabilit (în 2004) că
sistemele de pensii DC nu pot fi considerate sisteme de pensii de asigurări sociale. EUROSTAT prezintă
date statistice pentru acest tip de pensii la domeniul asigurărilor.
Banca Mondială la fel utilizează clasificarea în 3 piloni, dar cu altă semnificaţie:
Pilon I – sisteme de pensii publice de tip pay as you go - PAYG, administrat public, de tip DB;
Pilon II – sisteme de pensii administrat privat de tip DC;
Pilon III – sisteme voluntare, administrate privat, bazate pe conturi individuale.
În ce priveşte numărul de persoane asigurate prin diverse sisteme de pensii, există mari diferenţe
între statele membre şi între tipurile de sisteme de pensii. De exemplu, ponderea sistemelor de pensii
obligatorii variază între 25% (Italia) şi 100% (Suedia), cu un nivel mediu între 50% şi 70%. Pe măsură ce
schema de pensionare ajunge la maturitate, ponderea acestora ar trebui să se apropie de 100%.
În cazul pensiilor profesionale, în Danemarca, Olanda şi Suedia acestea au o pondere de 75% sau
mai mare, în timp ce în unele state membre (Belgia, Germania, Irlanda, Cipru, Marea Britanie) au o
pondere între 75% şi 40%. În cea mai mare parte a statelor membre ponderea pensiilor profesionale este
de sub 20% (Italia, Austria, Franţa, Spania, Finlanda, Luxemburg, Portugalia, Polonia).
Pensiile facultative au o pondere în general limitată la doar câteva procente, deşi în câteva state
membre nivelul acestora este seminificativ (45% în Republica Cehă, ceva mai scăzut în Germania, Marea
Britanie, Irlanda).
În prezent, în funcţie de stadiul reformelor sistemelor lor de pensii, în UE sunt patru categorii de
state: 1. cu sisteme de pensii private puţin dezvoltate şi care nu intenţionează să modifice situaţia existentă,
deşi se manifestă un trend în acest sens: Spania, Franţa; 2. cu sisteme de pensii private bine dezvoltate şi
care s-au bazat întotdeauna pe aceste sisteme: Danemarca, Olanda, Marea Britanie; 3. cu sisteme de pensii
publice, de tip pay as you go, reformate, respectiv prin introducerea pilonului II – pilon obligatoriu,
finanţat din contribuţii participanţi (cota parte din contribuţia la sistemul public), componentă şi în
completarea sistemului public nefinanţat: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia,
România, Slovacia, Suedia; 4. cu sisteme de asigurări sociale nefinanţate, tradiţionale, uneori împreună
cu un nivel minim de asigurare socială şi care au trecut la un sistem privat de pensii: Germania, Austria,
Italia.

Fig. 6.39. Ponderea sistemelor de pensii private în UE

Aproximativ jumătate din statele europene includ pensiile în categoria veniturilor şi le impozitează
ca atare, în marea lor majoritate cu cote progresive. Adeseori, cele mai înalte trepte de impozitare depăşesc
40%. Se ridica chiar la 52% pentru cele mai mari pensii în Olanda. Celelalte state aplică reguli specifice
de impozitare bazate, de obicei, pe anumite trepte de pensii care se pot modifica de la un an la altul.
De la 1 ianuarie 2005 în Germania se impozitează jumătate din pensie. Spre exemplu dacă un
pensionar are pensia de 1 000 de euro, se supun impozitării 500 de euro. Nemţii estimează că până în anul
2040, în Germania, pensia va deveni impozabilă. În această ţară ai dreptul la pensie dacă ai contribuit
minimum cinci ani la fondul de pensii. Contribuţia este de 9,75% din partea angajatului şi tot de 9,75%
din partea firmei. Pensia reprezintă 70% din salariul încasat, iar vârsta de pensionare este de 65 de ani.
194
 Şi în Marea Britanie este supusă impozitării pensia de la stat, fiind considerată venit impozabil şi taxabil,
dacă depăşeşte o anume sumă. Sunt scutiţi de plata impozitului pe pensie cei cu venituri mai mici de 615 euro
lunar, pentru persoanele care nu au împlinit 65 de ani şi de 900 de euro lunar, pentru pensionarii care au depăşit
vârsta de 65 de ani.
În Franţa, statul vrea să descurajeze pensionările anticipate. Începând cu anul 2010 se impozitează toate
pensiile obţinute la cererea angajatorului înainte de termenul legal. Până la sfârşitul anului precedent, pensiile
anticipate de până la 3 050 de euro nu erau impozitate. Proiectele vizând mărirea vârstei de pensionare au scos
oamenii în stradă în mai multe ţări europene. Eforturile europenilor vizează găsirea unei formule care să
apropie diferitele sisteme de pensii din UE. Deocamdată, numai Suedia, Italia, Slovenia şi Polonia au realizat
reforme structurale în acest domeniu. A fost un proces lung şi chinuitor. În Suedia, spre exemplu, a fost nevoie
de 14 ani pentru a se ajunge la un consens. În rest, se poate vorbi de paşi mai mici sau mai mari. Germania:
reforma angajată în 2007 modifică vârsta de obţinere a unei pensii complete, care va trece de la 65 la 67 de ani
între 2012 şi 2029. Vârsta de retragere din activitate a rămas nemodificată: 63 de ani, cu 35 de ani de cotizare,
perioada minimă; în caz contrar, valoarea pensiei se reduce în funcţie de diferite criterii. Spania: nu există
diferenţe între vârsta de pensionare şi perioada de contribuţie la fondul de asigurări. Reformele din 2006 şi
2007 au stabilit durata minimă de cotizare la 15 ani începând cu 2013. Plăţi suplimentare la cuantumul de
pensie sunt posibile numai pentru asiguratorii care au cotizat peste 49 de ani. Vârsta de retragere este de 65 de
ani. În ianuarie, guvernul a anunţat o creştere progresivă a vârstei de retragere din activitate, care va ajunge de
la 65 la 67 de ani până în 2025, începând din 2013. Accesul la dispozitivul de pensionare anticipată rămâne
restrans.
Nici în Marea Britanie nu se face distincţie între perioada de cotizare şi vârsta de obţinere a unei pensii
complete. În prezent, vârsta legală este fixată la 65 de ani pentru bărbaţi şi la 60 de ani pentru femei, dar aceasta
din urmă va fi treptat mărită până la 65 de ani în următorul deceniu. Un adaos consistent a fost instaurat pentru
a-i determina pe salariaţi să treacă această vârstă: 10% suplimentar pe an. Reforma din 2007 împinge vârsta
legală de pensionare la 66 de ani în 2026, la 67 în 2036 şi la 68 în 2046. Perioada de contribuţie la fondul de
pensie a fost redusă însă la 30 de ani, de la 44 de ani pentru bărbaţi şi 39 de ani pentru femei.
Cazul Italiei este mai complicat, pentru că acolo există două sisteme de pensii. Primul, instituit în 1995,
prevede o vârstă de retragere începând cu 57 de ani. Cu toate acestea, nu se poate ieşi la pensie înainte de 65
de ani, dacă valoarea pensiei nu este de 1,2 ori mai mare decât suma minimă fixată.
La fel, şi pensiile se calculează în mod diferit: În Germania: din raportul dintre salariul real şi salariul
mediu naţional rezultă numărul de puncte. Plafon anual – 63 600 euro.
În Austria: salariul mediu este grevat de cotizaţii plafonate. Plafon anual: aproximativ 47 160 de euro.
În Finlanda: pensie de activitate profesională pe baza ultimilor 10 ani de muncă.
În Franţa: salariul mediu anual cotizat în cei mai buni 25 de ani. Plafon anual – 34 308 euro.
În Grecia: salariu brut mediu din ultimii cinci ani de activitate. Plafon anual – 63 348 de euro.
În Italia: salariul mediu cotizat pe toată durata de activitate. Plafon anual – aproape 38 700 de euro.

Fig. 6.40. Valoarea medie a pensiilor în Europa

195
 Priorităţile de modernizare a pensiilor europene sînt următoarele:
 asigurarea adecvării şi sustenabilităţii sistemelor de pensii;
 asigurarea unui echilibru sustenabil între durata vieţii profesionale şi a vieţii la pensie;
 înlăturarea obstacolelor din calea mobilităţii pensiilor în plan pan-european;
 pensii mai sigure şi mai transparente, cu un acces îmbunătăţit la informaţie şi educaţie
financiară.
c) Politica Uniunii Europene în domeniul educaţiei şi tineretului (promovarea educaţiei şi a
pregătirii)
Reforma sistemului educaţional şi pregătirea profesională sunt direcţii de prioritate în cadrul
politicilor sociale. Resursele umane, folosirea eficientă a acestora şi pregătirea profesională direcţionată
devin momente cheie pentru instituţiile europene, mai ales atunci când este vorba de amplasarea în câmpul
muncii.
Sistemul educaţional este în continuă evoluţie şi modificare, aşa cum este caracteristic oricărei ţări
cu un sistem al economiei de piaţă avansat. Sistemul educaţional şi pregătirea profesională se adaptează
la noile condiţii economice, creşterea concurenţei, crearea noilor locuri de muncă.
Acest proces necesită investiţii de capital din partea statului, care nici într-un caz nu trebuie să
economisească în baza sistemului educaţional şi pregătirii profesionale a tinerilor, deoarece atragerea
cadrelor calitative de peste hotare costă mult mai mult, iar eficienţa scade. Interacţiunea este destul de
mare şi această direcţie socială prioritară pentru instituţiile comunitare poate fi cu adevărat componentul
de bază în cadrul politicii de luptă cu şomajul şi amplasării în câmpul muncii.
Educaţia reprezintă o prioritate de prim ordin a guvernelor din toate ţările europene, cu toate că
structura sistemului de educaţie diferă considerabil de la ţară la ţară.
Uniunea Europeană reprezintă:
 forum de schimb de idei şi bune practici;
 nu are o politică comună în ce priveşte educaţia;
 are rolul de a crea un sistem de cooperare între statele membre, lăsând la latitudinea fiecărei ţări
modul de organizare şi conţinutul sistemului de educaţie şi formare profesională.
Cooperarea privind politicile în domeniul educaţiei şi formării profesionale a început odată cu
adoptarea Cărţii Albe privind educaţia şi formarea profesională „A preda şi a învăţa – către o societate
care învaţă”, prin care UE se autodefineşte ca îndreptându-se spre o societate care învaţă, bazată pe
dobândirea de noi cunoştinţe şi pe învăţarea pe tot parcursul vieţii având drept scop:
- formularea unor politici bazate pe cunoaştere (inovare, cercetare, educaţie şi formare profesională)
care să reprezinte unul din cei patru piloni ai politicilor Uniunii Europene;
- să ridice nivelul cunoştinţelor şi îndemânărilor cetăţenilor Europei pentru a promova ocuparea
forţei de muncă.
Pe baza propunerilor Comisiei şi a contribuţiei statelor membre, Consiliul a adoptat un Raport
privind obiectivele concrete viitoare comune ale sistemelor naţionale de educaţie (COM (2001) 59),
document care încearcă o abordare coerentă globală a politicilor naţionale de educaţie, având trei
obiective: 1. de a îmbunătăţi sistemele de educaţie şi formare profesională; 2. de a face accesibil tuturor
doritorilor procesul de învăţare pe parcursul vieţii; 3. de a face sistemele de educaţie şi de formare
profesională mai accesibile.
Pentru obţinerea unor rezultate concrete şi măsurabile ale programului de lucru, acesta a fost împărţit
în şase domenii: - investiţii în educaţie; - prevenirea abandonului şcolar; - programe pentru licenţiaţii în
matematică, ştiinţă şi tehnologie; - generalizarea studiilor liceale; - promovarea persoanelor cu aptitudini
deosebite; - procesul de învăţare pe tot parcursul vieţii.
Accesul la educaţie. Încă din 1976 statele membre s-au exprimat in favoarea implementării unei
reţele de schimb de informaţii şi de experienţă privind învăţământul superior, reţea („Euridice”) lansată
oficial în 1980. Reţeaua este principalul instrument de informare privind structurile, sistemele şi
dezvoltările în domeniul educaţiei ce au loc la nivel naţional şi la cel al Comunităţii (Rezoluţia Consiliului
şi a miniştrilor responsabili cu educaţia, adoptată în cadrul reuniunii Consiliului din 6 decembrie 1990,
privind „Euridice” – Reţeaua de informare în domeniul educaţiei).

196
 Programele comunitare. Din 1986, odată cu lansarea programului „Erasmus”, schimburile de
informaţii s-au transformat în schimburi de studenţi, considerat ca unul din cele mai de succes programe
comunitare.
Experienţa acumulată în cadrul programului „Erasmus” a fost dezvoltată în cadrul programului
„Socrates”, program prin care se acoperă toate domeniile educaţiei.
Programului Socrates este un program educaţional european care implică peste 30 de ţări europene.
Principalul său obiectiv este construirea unei Europe a cunoaşterii, venind astfel în întâmpinarea marilor
provocări ale acestui secol: promovarea unui sistem de învăţământ de durată, încurajarea accesului tuturor
la educaţie, facilitarea dobândirii unor abilităţi şi calificări recunoscute. Mai precis, Socrates doreşte să
promoveze învăţarea limbilor străine, să încurajeze mobilitatea şi modernismul.
Cooperare. Socrates susţine cooperarea europeană în toate domeniile educaţiei. Această cooperare
capătă forme diferite: mobilitate (deplasare în Europa), organizare de proiecte în cooperare, stabilire de
reţele europene (diseminare de idei şi bune practici), conducere de studii şi analize comparative.
În practică, Socrates oferă burse de studii, de predare, de începere a unui rezidenţiat sau urmarea
unui curs într-o altă ţară. Oferă sprijin pentru stabilimente educaţionale, organizare proiecte de studii şi
schimb de experienţe. Ajută asociaţiile şi ONG-urile în organizarea de activităţi cu subiecte educaţionale
etc.
Se cere însă respectarea unei reguli deosebit de importante: pot primi asistenţă financiară doar
activităţile cu o dimensiune europeană bazată pe cooperare transnaţională.
Programul „Socrates” este un program ce poate acorda finanţare proiectelor din domeniul educaţiei
(Decizie nr. 253/2000/CE) având ca obiective promovarea învăţământului pe parcursul vieţii şi
dezvoltarea unei Europe bazate pe cunoaştere. Programul este implementat prin opt măsuri, din care
ultimele trei sunt măsuri ce asigură coordonarea cu alte programe.
Cele opt măsuri sunt:
Comenius: adresat învăţământului şcolar – grădiniţe, şcoli primare şi gimnazii – având drept scop
creşterea calităţii educaţiei şi promovarea învăţării limbilor străine;
Erasmus: adresat învăţământului liceal, universitar şi post-universitar, având drept scop încurajarea
mobilităţii şi promovarea învăţări limbilor străine;
Grundtvig: adresat educaţiei adulţilor, având drept scop suplimentarea măsurilor Comenius şi
Erasmus prin facilitatea integrării adulţilor excluşi din sistemele şcolare;
Lingua: învăţarea limbilor europene;
Minerva: adresată noilor tehnologii de informaţii şi comunicaţii în sistemul educaţiei, având drept
scop încurajarea folosirii tehnologiilor informaţiei, comunicaţiilor şi multimedia, precum şi a
învăţământului deschis la distanţă;
Inovarea şi observarea sistemelor de educaţie: având drept scop observarea sistemelor
educaţionale din statele membre pentru a le îmbunătăţii. Măsura este destinată autorităţilor locale,
asociaţiilor, organizaţiilor neguvernamentale etc., în scopul dezvoltării unor analize comparative ale
politicilor şi sistemelor de educaţie (Euridice), organizarea de vizite de studii (Arion), înfiinţarea de reţele
de instituţii (Naric), încurajearea recunoaşterii diplomelor şi lansarea unor proiecte pilot;
Măsuri comune: având drept scop creşterea sinergiei politicilor educaţionale (Socrates), a celor de
formare profesională (Leonardo da Vinci) şi de tineret (Tineret);
Măsuri însoţitoare: având drept scop creşterea flexibilităţii programului Socrates prin promovarea
cooperării în domeniul educaţiei şi diseminarea rezultatelor proiectelor Lingua: adresată învăţării limbilor
străine;
În 1988 a fost lansat programul „Tineret pentru Europa” (Decizia nr.91/395/CEE), menit să sprijine
schimburile de tineret şi mobilitatea acestora, iar în 1996 a fost propus programul „Serviciul Voluntar
European” (Decizia nr.1686/98/CE ) prin care sa fie încurajată mobilitatea tinerilor, asigurându-se şi
educarea acestora. Ambele programe au fost încorporate în programul „Tineret” (Decizia
nr.1031/2000/CE), având drept scop sprijinirea acţiunilor tinerilor, dar şi încurajarea dezbaterilor dintre
statele membre pentru schiţarea unei politici în domeniului tineretului.
Programul TEMPUS este un program al Uniunii Europene, care sprijina modernizarea
învăţământului superior în vecinatatea UE. Programul Tempus promoveaza cooperarea instituţională între

197
UE şi Ţările Partenere şi se concentrează pe reformă şi modernizarea învăţământului superior în ţările
partenere din Europa de Est, Asia Centrală, Balcanii de Vest şi regiunea mediteraneană.
În afara de promovarea cooperării între instituţii, Tempus promovează, de asemenea, o abordare
people-to-people, oferă sprijin consorţiilor de instituţii, alcatuite în principal din universităţi sau asociaţii
universitare. Partenerii non-academice pot fi, de asemenea, parte a unui consorţiu în proiectele Tempus.
Obiectivul general al Programului Tempus este de a contribui la crearea unui spaţiu de cooperare în
domeniul învăţământului superior între UE şi Ţările Partenere Tempus.
Obiectivele specifice ale Programului Tempus sunt:
 Promovarea reformelor şi modernizării învăţământului superior în ţările partenere;
 Sporirea calităţii şi relevanţei învăţământului superior pentru piaţa muncii şi societate în ţările
partenere;
 Sporirea capacităţii instituţiilor de învăţământ superior în ţările partenere şi UE, în special
capacitatea acestora de a coopera la nivel internaţional şi de a se moderniza continuu;
 Sprijinirea în deschiderea către piaţa muncii şi societate în scopul de:
- a depăşi fragmentarea învăţământului superior la nivel instituţional şi naţional;
- a spori gândirea inter-disciplinară şi lucrul în cadrul şi între facultăţi şi universitate şi
transdisciplinarea între facultăţi;
- a spori capacitatea de angajare a absolvenţilor;
- a face Spaţiul European al Învăţământului Superior mai vizibil şi mai atractiv.
 Stimularea dezvoltării reciproce a resurselor umane;
 Consolidarea intelegerii reciproce între popoarele şi culturile UE şi a ţărilor partenere.
Domeniile prioritare
 Reforma curriculară (Curricular Reform)
Modernizarea programelor de studii ale disciplinelor academice identificate ca priorităţi de către
ţările partenere, folosind Sistemul European de Credite Transferabile (ECTS), sistemul cu trei cicluri,
precum şi recunoaşterea diplomelor.
 Reforma de Guvernare (Governance Reform): guvernarea universitară şi servicii pentru studenţi;
asigurarea calităţii; autonomie institutionala si financiara; acces egal si transparent la învăţământul
superior; dezvoltarea relaţiilor internaţionale.
 Învăţământul superior şi Societatea (Higher Education and Society)
- Formarea cadrelor didactice non-universitare,
- Dezvoltarea parteneriatului mediul de afacere,
- Triunghiul cunostintelor invatamant-cercetare-inovare,
- Cursuri de instruire pentru serviciile publice (ministere, autorităţile regionale/locale),
- Dezvoltarea instruirii pe parcursul vieţii în societate,
- Cadrul calificărilor.
Din 1990 până în anul 2006 programul Tempus a finantat 6 500 de proiecte în care au fost implicate
circa 2 000 de universităţi din UE şi ţările partenere. Între 2000 şi 2006 au fost finanţate 788 de Proiecte
Europene Comune (JEP) şi 1 492 Granturi de Mobilitate Individuală (IMG). În plus, în aceeaşi perioadă,
Tempus a sprijinit 270 proiecte de Măsuri Structurale şi Complementare (SCM) în toate regiunile.
Formarea profesională
Articolul 150 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană prevede: „Comunitatea va implementa
o politică a formării profesionale care va sprijini şi suplimenta acţiunea statelor membre, respectând pe
deplin responsabilitatea statelor membre privind conţinutul şi organizarea învăţământului profesional”. În
1990 a fost efectuată o analiză a necesităţilor de calificare profesională în cadrul Uniunii Europene în urma
căreia au fost stabilite obiectivele învăţământului profesional şi care a stabilit liniile directoare ale politicii
în domeniu.
Pentru a sprijini creşterea accesului tinerilor pe piaţa forţei de muncă, în 1997 Comisia a adoptat
Comunicarea „Promovarea uceniciei în Europa”, prin care sunt propuse cele cinci măsuri de îmbunătăţire
a calităţii învăţământului profesional şi anume: extinderea şi dezvoltarea unor forme de ucenicie la locul
de muncă prin utilizarea tehnologiilor de învăţământ la distanţă şi dezvoltarea de noi ocupaţii în domeniul
serviciilor; creşterea calităţii uceniciei la locul de muncă; încurajarea mobilităţii ucenicilor, prin

198
recunoaşterea perioadelor de formare efectuate în alte state membre; implicarea partenerilor sociali care
să participe la dezvoltarea programelor de pregătire, îmbunătăţind astfel statutul ucenicilor; dezvoltarea
unor strategii reale de formare a ucenicilor.Baza cooperării între statele membre în acest domeniu a
constituit-o Articolul 149 al Tratatului Uniunii Europene, care a permis numeroase acţiuni dedicate
tineretului, întreprinse în domenii ca educaţie, mobilitate, formare profesională, schimburi culturale sau
accesul la noile tehnologii.
Un alt domeniu de acţiune al politicii sociale europene priveşte problema punerii la dispoziţia
economiei europene a unei forţe de muncă de o înaltă calificare. „Acquis”-ul comunitar privind ştiinţa şi
cercetarea nu necesită măsuri suplimentare de transpunere în legislaţia natională, fiind necesare doar
acţiuni speciale de întărire şi punere în aplicare în acest domeniu a legislaţiei promovate începând din
1997, referitoare la sistemul descentralizat de finanţare.
Tabloul de bord al Uniunii inovării ediţia 2013 plasează statele membre în următoarele patru grupe
de ţări: ● Lideri in domeniul inovarii: Suedia, Germania, Danemarca si Finlanda inregistreaza performante
cu mult peste media UE; ● Tari aflate la nivelul imediat următor: Olanda, Luxemburg, Belgia, Marea
Britanie, Austria, Irlanda, Franta, Slovenia, Cipru şi Estonia înregistrează performanţe peste media UE; ●
Inovatori moderaţi: Italia, Spania, Portugalia, Republica Ceha, Grecia, Slovacia, Ungaria, Malta şi
Lituania înregistreaza performante sub media UE; ● Inovatori modeşti: performanţele Poloniei, Letoniei,
României şi Bulgariei sunt cu mult sub media UE.

Fig. 6.41. Performanţele statelor membre ale UE în materie de inovare

Tabloul de bord al Uniunii inovării ediţia 2013 se bazează în prezent pe 24 de indicatori, care
sunt grupaţi în trei categorii principale şi 8 dimensiuni: ● „mijloacele”, adică elementele fundamentale
care permit inovarea (resurse umane, sisteme de cercetare deschise, excelenţe şi atractive, precum şi
finanţare şi asistenţă); ● „activităţile întreprinderilor”, care indică eforturile în materie de inovare ale
întreprinderilor europene (investiţii ale întreprinderilor, colaborări şi antreprenoriat, capital intelectual);
precum şi ● „rezultatele”, care arată cum se traduc acestea în beneficii pentru întreaga economie
(inovatori şi efecte economice, inclusiv ocuparea forţei de muncă).
Cel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele educaţionale
finanţate de UE, precum LEONARDO, pentru învăţământ profesional şi calificare, şi SOCRATES, pentru
învăţământ general şi învăţământ superior.

Fig. 6.42. Ratele ocupării forţei de muncă în funcţie de grupa de vârstă, 2010 (%)

199
 d) Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei
Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor pentru bărbaţi
şi femei. Uniunea Europeană are o tradiţie de lungă durată în promovarea egalităţii şanselor, a cărui temă
a fost abordată pentru prima dată în cadrul Tratatului de la Roma din 1957. Politicile antidiscriminatorii
sunt strâns legate de lupta împotriva excluderii sociale. Principalele victime ale şomajului şi sărăciei în
UE sunt acele categorii ale populaţiei care sunt, de cele mai multe ori, victime ale respingerii şi
discriminării sociale. Ele includ femeile şi diferitele etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.
În vederea integrării noţiunii de egalitate între sexe în cadrul politicilor care au un impact direct sau
indirect asupra vieţii locuitorilor UE, aceasta a introdus noţiunea de „gender mainstreaming” - care în
traducere înseamnă „făgaşul comun al sexelor”.

Fig. 6.43. Ratele ocupării forței de muncă în funcție de sexul persoanelor, 2010 (%)
În cadrul Comisiei, primii paşi concreţi au fost efectuaţi în februarie 1999, când s-a adoptat
comunicatul „Femeile şi Ştiinţa”, care a stabilit un obiectiv de cel puţin 40% pentru participarea femeilor
în comitetele consultative şi în programele de cadru ale UE.
În cadrul specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce priveşte reprezentarea
feminină, ceea ce a impus acţiuni la nivelul Comunităţii. În acest context Consiliul UE a adoptat pe data
de 22 octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul echilibrării balanţei femeie/bărbat în cadrul
adoptării deciziilor, precum şi un set de indicatori pentru a determina cu exactitate această balanţă.
În pofida unei anumite convergenţe, există în continuare diferenţe considerabile între veniturile
salariale medii ale bărbaţilor și cele ale femeilor la nivelul UE, concept cunoscut în general sub denumirea
de disparitate salarială de gen. Conform cifrelor înregistrate în 2012 pentru întreaga UE-28, femeile au
câştigat în medie cu 16,4% mai puţin decât bărbaţii. Cele mai mici diferenţe în ceea ce priveşte
remunerarea medie între sexe au fost constatate în Slovenia, Malta, Polonia, Italia, Luxemburg şi România
(acestea fiind sub 10,0%). Cele mai mari diferenţe de remunerare între femei şi bărbaţi au fost identificate
în Estonia (30,0%), Austria (23,4%), Germania (22,4%) şi Republica Cehă (22,0%).
Această disparitate salarială de gen poate fi influenţată de o diversitate de factori, cum ar fi:
diferenţele privind ratele de participare la forţa de muncă, diferenţele privind ocupaţiile şi activităţile în
care tind să predomine bărbaţii sau femeile, măsura în care bărbaţii şi femeile lucrează cu jumătate de
normă, precum şi atitudinea departamentelor de resurse umane din organismele publice şi private faţă de
dezvoltarea profesională şi concediile neplătite sau concediile de maternitate. Printre factorii care pot
explica, cel puţin parţial, diferenţele de remunerare între femei şi bărbaţi se numără segregarea sectorială
şi ocupaţională, educaţia şi formarea, sensibilizarea şi transparenţa, precum şi discriminarea directă.
Diferenţele de remunerare între femei şi bărbaţi reflectă şi alte inegalităţi – în special, partea adesea
disproporţionată a responsabilităţilor familiale pe care şi-o asumă femeile şi, prin urmare, dificultăţile
conexe pe care le întâmpină în a concilia viaţa profesională cu cea privată. Multe femei lucrează cu
jumătate de normă sau în cadrul unor contracte atipice: deşi acest lucru le permite să rămână pe piaţa forţei
de muncă şi să îndeplinească în acelaşi timp şi responsabilităţile familiale, acest lucru poate avea o
influență negativă asupra remunerării lor, asupra evoluţiei carierei sau asupra perspectivelor de promovare
şi de pensionare.

200
 Fig. 6.44. Diferenţa de remunerare între bărbaţi şi femei, în 2012
(diferenţa procentuală între veniturile salariale orare brute medii ale bărbaţilor şi femeilor, exprimată ca
% din veniturile salariale brute ale bărbaţilor, sub formă neajustată)
În iulie 2005, UE a adoptat o strategie pentru principalele probleme ale persoanelor cu dizabilităţi
în politicile corespunzătoare UE şi a desfăşurat acţiuni pentru îmbunătăţirea integrării persoanelor cu
dizabilităţi.
În ciuda măsurilor luate la nivel european pentru eliminarea discriminării, mai sunt încă multe de
făcut. Două treimi dintre europeni cred că minorităţile şi femeile sunt discriminate. După încheierea anului
2007, desemnat ca „Anul Şanselor Egale pentru Toţi”, Comisia a prezentat un raport pe această temă (la
sfârşitul anului 2008).

Fig. 6.45. Harta salariilor minime în statele UE (în 2012)

Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă este structurată pe patru piloni:
● angajabilitatea – ce reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării forţei de muncă şi se referă la
abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la combaterea şomajului
pe termen lung;
● antreprenoriatul – ce promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării
locale;
● adaptabilitatea – ce are în vedere modernizarea organizării muncii şi promovarea contractelor de
muncă flexibile;
● asigurarea de şanse egale – se referă în special la adoptarea de măsuri speciale pentru femei, în
scopul reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa personală.
6.3.4. Actorii instituţionali ai politicilor sociale comunitare
Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a politicii sociale
sunt reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de
Miniştri) şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în activitatea lor de trei agenţii europene şi un număr
egal de parteneri sociali.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor
sociale, prin Direcţia Generală (DG) Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei de Muncă.
Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă) a fost înfiinţat în anul 2000 (înlocuind Comitetul pentru
Ocupare şi Piaţa muncii), are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de
201
angajare a forţei de muncă (European Employment Strategy), precum şi în promovarea coordonării între
SM în privinţa politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa forţei de muncă.
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost înfiinţat
în 1997 (începându-şi activitatea în 1998) şi sprijină procesul decizional prin furnizarea de date şi
informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi anti-semitismului la nivel
comunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de acţiune în acest domeniu.
Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a fost înfiinţată în
1975 şi are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcţii: (1) managementul cercetării şi
(2) informare şi comunicare. De asemenea, Fundaţia sprijină procesul decizional prin furnizarea de date
privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă la nivel european.
Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă, cu sediul la Bilbao, a fost
înfiinţată în 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informatii şi bune practici în
domeniu. Rolul său în procesul decizional constă în furnizarea de date privind sănătatea şi securitatea la
locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această
direcţie.
Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale îl au
partenerii sociali, reprezentaţi de Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din
Comunitatea Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP). Aceştia sunt
implicaţi în procesul de dialog social şi reprezintă anagajaţii, patronatul şi sectorul profesiilor liberale.
Procesul elaborării de politici de către UE este relativ transparent, Comisia şi Parlamentul oferind
acces la majoritatea documentelor atât prin publicare cât şi pe internet. Dificultăţile sunt legate atât de
obţinerea informaţiilor, cât şi de înţelegerea lor şi de evaluarea relevanţei pe care o prezintă. Toate deciziile
importante ale UE trebuie aprobate de politicienii aleşi. Miniştrii naţionali din Consiliu şi membrii
Parlamentului European sunt sensibili la opiniile grupurilor de interese şi la comentariile din media, mai
ales dacă se obţine un consens pe linie naţională şi politică. Prin politicile şi acţiunile UE se asigură un
nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice, deoarece ele completează politicile naţionale. Se are în vedere
îmbunătăţirea sănătăţii publice şi prevenirea îmbolnăvirilor, combaterea epidemiilor, precum şi
informarea şi educaţia pentru sănătate. De asemenea, UE completează acţiunile statelor membre în
combaterea şi reducerea efectelor nocive ale drogurilor. Legile sau ligile-cadru europene instituie măsuri
de siguranţă pentru sănătatea publică prin stabilirea standardelor de calitate şi securitate a organelor şi
substanţelor de origine umană, a sângelui şi derivatelor de sânge, precum şi a măsurilor în domeniile
veterinar şi fitosanitar. Aceste măsuri de securitate nu împiedică însă, un stat membru să menţină sau să
introducă măsuri de protecţie mai severe. Uniunea poate stabili şi măsuri stimulative pentru protejarea şi
îmbunătăţirea sănătăţii publice şi combaterea epidemiilor transfrontaliere. Prin acţiunile sale din domeniul
sănătăţii publice, UE respectă pe deplin răspunderile statelor membre în domeniul organizării şi
funcţionării serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală. Uniunea trebuie să promoveze o politică
deschisă şi transparentă în domeniul sănătăţii pentru ca intervenţiile sale să aibă efect şi să fie de amploare.
Pe de altă parte, la nivel european, protecţia sănătăţii este asigurată de Consiliul Europei, care are ca
obiective următoarele:
● reunirea domeniilor drepturilor omului, coeziunii sociale şi sănătăţii;
● armonizarea politicilor de sănătate ale statelor membre din punct de vedere al securităţii şi calităţii;
● dezvoltarea prevenirii şi educaţiei în materie de sănătate;
● promovarea accesului la îngrijire, a drepturilor pacienţilor, participării cetăţeanului şi protecţia
grupurilor vulnerabile.
Comitetul European pentru sănătate are următoarele roluri:
 formularea de principii practice pentru politicile care abordează probleme de sănătate;
 schimb de informaţii şi expertize prin intermediul recomandărilor sau convenţiilor;
 abordare integrată a problemelor din sfera medicală cu accent pe valorile individului (juridice,
etice, sociale). Politicile în domeniul sănătăţii sunt elaborate de Conferinţa miniştrilor europeni ai sănătăţii,
care se întruneşte cu regularitate. Un exemplu binevenit este tema celei de-a 7-a Conferinţe, Oslo 2003,
„Sănătate, demnitate şi drepturile omului”.

202
 Comitetul european pentru sănătate al Consiliului Europei formulează principii practice pentru
politicile de sănătate publică prin intermediul recomandărilor sau convenţiilor. Comitetul intervine î n
următoarele opt domenii privind sănătate publică:
1. transfuzia de sânge;
2. rolul pacienţilor;
3. dezbaterea de politici în domeniul sănătăţii;
4. promovarea sănătăţii;
5. transplantul de organe;
6. protecţia consumatorului;
7. combaterea traficului şi abuzului de droguri;
8. farmacopeea europeană.
De exemplu, transfuzia de sânge este coordonată de Comitetul pentru transfuzia de sânge şi
imunohematologie şi de Comitetul pentru asigurarea calităţii serviciilor de transfuzie de sânge. Principiile
ce ghideează transfuzia de sânge sunt:
 Necomercializarea substanţelor de origine umană prin donaţii voluntare şi neremunerate;
 Dorinţa de a atinge echilibrul dintre cerere şi ofertă;
 Protecţia atât a donatorilor, cât şi a primitorilor.
Consiliul Europei a elaborat recomandări privind calitatea, etica, evitarea pierderilor de substanţe
umane şi creşterea disponibilului de sânge.
6.3.5. Instrumentele de realizare a politicii sociale în Uniunea Europeană
Unul dintre principalele instrumente de care dispun instituţiile europene pentru a lupta împotriva
şomajului structural este Fondul Social European (FSE). Acesta este un organism creat prin Tratatul de la
Roma, ale cărui atribuţii au fost extinse în mai multe rânduri. FSE este un organism care finanţează
formarea profesională, mai ales a persoanelor afectate de restructurările de activitate, mobilitatea
geografică a muncitorilor în interiorul Europei şi crearea de locuri de muncă şi de activităţi, mai ales pentru
şomeri.
Fondul Social European, lansat în 1960, a fost unul din mijloacele principale prin care s-a obţinut
acordul ţărilor membre UE cel mai puţin dezvoltate la dezideratele integrării, celalalt mijloc important a
fost Banca Europeană de Investiţii.
Pentru stabilirea unei concurenţe echitabile pe piaţa unică, s-a considerat necesară introducerea
standardelor minime de sănătate şi securitate a cetăţenilor. Pentru soluţionarea acestei şi a altor probleme
Comisia Europeană a lucrat în comun cu reprezentanţii lucrătorilor (sindicatelor) şi a angajatorilor, de
asemenea şi cu reprezentanţii organizaţiilor europene de standardizare (CEN, Cenelec).
O latură importantă a activităţii Comisiei Europene o constituie perfecţionarea legislaţiei referitoare
la companiile europene (firmelor). Totodată, sarcina de bază este încurajarea participării lucrătorilor în
administrare. Comisia consideră acesta unul din factorii importanţi ce determină succesul economic al
oricărei firme. În 1970, în particular a fost pregătit un proiect privind statutul societăţii cu răspundere
limitată. În 1980 a fost editată directiva Wredeling cu privire la consultarea cu angajaţii şi difuzarea
informaţiei despre marile companii, în special companiile multinaţionale. Însă, ca urmare a rezistenţei
opuse de antreprenori, această iniţiativă a fost îngheţată.
În iulie 1988, Comisia Europeană a revenit la acest subiect şi a propus un memorandum nou de
elaborare a statutului eurocompaniilor. Acest statut al companiei va fi acceptat benevol şi îşi pot păstra şi
statutul de companie naţională.
În privinţa participării angajaţilor, companiilor europene li se propune să aleagă unul din 3 modele:
1) modelul german, în care lucrătorii sunt reprezentaţi în organele de conducere a firmei;
2) modelul franco-italian, unde consiliul angajaţilor este separat de organele de conducere;
3) modelul suedez, în care o firmă aparte încheie cu angajaţii un contract de participare cu propriile
condiţii specifice de interacţiune.
Până eurocompania va fi încorporată, trebuie să încheie acorduri de muncă cu angajaţii. Toate aceste
trei modele solicită de la angajatori rapoarte trimestriale în faţa personalului şi consultaţii prealabile pe
toate subiectele ce ţin de angajaţi.

203
 În pofida labilităţii modelelor propuse, acestea au stârnit revolta din partea angajatorilor europeni şi
a confederaţiilor industriaşilor. Per ansamblu, angajatorii europeni sunt predispuşi agresiv în raport cu
iniţiativa de a introduce sistemul de contracte colective de muncă la nivel european. Cu toate acestea,
Comisia intenţionează să continue munca în această direcţie.
Fondul Social European este unul dintre fondurile structurale ale UE, creat pentru a reduce
diferenţele cu privire la standardele de viaţă şi prosperitate în regiunile şi statele membre ale UE şi, prin
urmare, pentru a promova coeziunea economică şi socială.
În ianuarie 1958 a fost adoptat Regulamentul nr. 3 (părintele Regulamentului nr. 49, adoptat în 1971)
ce prevedea crearea unui Fond Social European cu scopul de a îmbunătăţi oportunităţile privind locurile
de muncă din Comunitate, prin promovarea ocupării forţei de muncă şi prin stimularea mobilităţii
geografice şi ocupaţionale a lucrătorilor.
FSE era prevăzut pentru a interveni în următoarele domenii: dezvoltarea şi promovarea unor
politici active pe piaţa muncii; promovarea unor oportunităţi egale pentru toţi la accesul pe piaţa muncii,
în special pentru cei expuşi excluderii sociale; promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi
consilierii, ca parte a politicii de formare continuă; promovarea unei forţe de muncă înalt calificată,
instruită şi adaptabilă, a inovaţiei şi adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea antreprenoriatului
şi facilitarea unor condiţii pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea
potenţialului uman în cercetare, ştiinţă şi tehnologie; promovarea unor măsuri de îmbunătăţire a accesului
şi participării femeii pe piaţa muncii.
La 6 octombrie 2011, Comisia a propus normele care vor determina modul în care va funcţiona FSE
în perioada 2014-2020. Propunerea face parte dintr-un pachet legislativ de ansamblu pentru viitoarea
politică de coeziune a Uniunii. Astfel, FSE le va putea oferi în continuare sprijin concret celor care au
nevoie de ajutor pentru a-şi găsi un loc de muncă sau pentru a înregistra progrese în cadrul activităţii lor
actuale.
Modificările propuse pentru FSE sunt:
Fondul Social European urmăreşte sporirea oportunităţilor de ocupare a forţei de muncă, promovarea
educaţiei şi a învăţării pe tot parcursul vieţii, sporirea incluziunii sociale, combaterea sărăciei şi
dezvoltarea capacităţii instituţionale a administraţiei publice. Noua propunere vine să întărească rolul FSE,
şi anume:
● Va exista o cotă minimă din buget alocată fiecărei categorii de regiuni care va fi mai mare decât
cota anterioară (cel puţin 25% pentru regiunile mai puţin dezvoltate, 40% pentru regiunile de tranziţie şi
52% pentru regiunile mai dezvoltate). Această cotă corespunde unei valori de cel puţin 84 de miliarde de
euro pentru FSE, faţă de suma actuală de 75 de miliarde de euro.
● Statele membre vor trebui să concentreze FSE asupra unui număr limitat de obiective şi priorităţi
de investiţii în conformitate cu strategia Europa 2020, pentru a spori impactul şi a putea atinge o masă
critică.
● O cotă de cel puţin 20% din FSE va fi dedicată acţiunilor de incluziune socială.
● Se pune un accent sporit pe combaterea şomajului în rândul tinerilor, pe promovarea îmbătrânirii
active şi sănătoase, precum şi pe sprijinirea persoanelor şi a grupurilor celor mai defavorizate şi a
comunităţilor marginalizate, cum sunt romii.
● Se va sprijini mai puternic inovaţia socială, adică testarea şi creşterea amplorii soluţiilor inovatoare
ca răspuns la nevoile sociale, de exemplu, pentru a sprijini incluziunea socială.
● În implementarea FSE se va încuraja şi mai mult participarea partenerilor sociali şi a societăţii
civile, în special a organizaţiilor neguvernamentale (ONG-uri), prin consolidarea capacităţii, promovarea
unor strategii de dezvoltare locală conduse de comunitate şi simplificarea sistemului de punere în aplicare.
Se vor simplifica regulile privind rambursarea proiectelor de către FSE, în special pentru beneficiarii
„mici”, care constituie cel puţin 50% dintre destinatarii finanţării FSE – ONG-urile, întreprinderile mici
şi mijlocii şi alţii.
● Echipamentele care au legătură cu investiţiile în capitalul social şi uman vor putea beneficia de
sprijin din partea FSE.
De asemenea, FSE ar putea fi folosit ca garanţie pentru împrumuturile luate de organismele statelor
membre, pentru finanţarea măsurilor care se înscriu în domeniul său de intervenţie.

204
 Modalitatea de implementare a FSE. În timp ce definirea strategiei are loc la nivel comunitar,
responsabilitatea pentru implementarea finanţărilor FSE le revine regiunilor şi statelor membre UE. După
stabilirea strategiei şi după alocarea bugetului, se trece la abordarea comună a programării. Programele
operaţionale de şapte ani sunt planificate de către Comisia Europeană împreună cu statele membre şi cu
regiunile lor. Aceste programe operaţionale descriu domeniile de activitate care vor fi finanţate şi care pot
fi tematice sau geografice.
Statele membre desemnează autoritățile naţionale de gestionare a FSE care sunt responsabile cu
selectarea proiectelor, cu distribuirea fondurilor şi cu evaluarea progresului şi a rezultatelor proiectelor.
De asemenea, sunt numite autorităţi de certificare şi audit care monitorizează şi garantează respectarea
normelor FSE privind cheltuielile.
Implementarea FSE la faţa locului se realizează prin intermediul proiectelor pentru care se solicită
finanţarea şi care sunt puse în aplicare de o varietate cuprinzătoare de organizaţii, atât din sectorul public,
cât şi din cel privat. Acestea includ: autorităţi locale, regionale şi naționale, instituţii de învăţământ şi de
formare continuă, organizaţii neguvernamentale (ONG-uri) şi sectorul de voluntariat, precum şi parteneri
sociali, de exemplu, sindicate şi comitete de întreprinderi, asociaţii industriale şi profesionale şi companii
individuale.
Beneficiarii proiectelor FSE sunt diferiţi, de exemplu: lucrători individuali, grupuri de persoane,
sectoare industriale, sindicate, administraţii publice sau companii individuale. Grupurile de persoane
vulnerabile, care întâmpină o dificultate specifică în găsirea unui loc de muncă sau în promovarea la un
loc de muncă, precum şomerii pe termen lung sau femeile, reprezintă un grup ţintă specific. Ca un
indicator, se estimează că peste 9 milioane de persoane din aceste grupuri vulnerabile primesc anual ajutor
prin participarea la proiecte FSE.

Fig. 6.46. Grupurile vulnerabile din cadrul UE (în 2011)

Fondul Social European a este considerat cel mai vechi fond structural. Deoarece FSE a avut
întotdeauna ca obiectiv creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă, în decursul anilor, Fondul şi-a adaptat
acțiunile principale pentru a putea face faţă provocărilor timpurilor. În primii ani postbelici, Fondul s-a
concentrat asupra gestionării migraţiei lucrătorilor în Europa, apoi a trecut la combaterea şomajului în
rândul tinerilor şi al lucrătorilor cu calificări reduse.
6.3.6. Situaţia actuală şi tendinţe de dezvoltare
În 2030 numai doi angajaţi vor munci pentru o persoană trecută de vârsta de 60 de ani, faţă de trei
în prezent. În 2050, trei persoane din 10 vor avea 65 de ani şi mai mult.
Constrânse de criza datoriilor să reducă substanţial cheltuielile bugetare pentru echilibrarea
deficitelor, europenii au evitat pe cât posibil să micşoreze pensiile.
Este adevărat, unele state, precum Grecia sau Spania, au renunţat la a 13-a pensie, iar Franţa
intenţionează să majoreze contribuţiile la sistemul de pensii.
În majoritatea ţărilor membre a fost prelungită vârsta de retragere din activitate şi implicit, perioada
de cotizare. Nu este o măsură pripită, sub presiunea actualei instabilităţi financiare. De mai mulţi ani, UE
cere reformarea sistemelor de pensii din statele membre. Criza nu a făcut decât să accelereze lucrurile.
Problema este ca din 2012 populaţia activă a UE a început să descrească, astfel încât în 2030 două
persoane active vor finanţa un pensionar, o proporţie imposibilă, după cum estima Laszlo Andor,
comisarul european pentru Piaţa Muncii. Astăzi, în Europa lucrează trei pentru o persoană trecută de vârsta
de 65 de ani. În opinia responsabilului european, următorii cinci ani vor fi critici pentru ţările europene.
O „carte verde” pentru o dezbatere colectiva reprezintă o lucrare concepută ca un instrument de
lucru pentru o vastă dezbatere colectivă vizând pensiile în Europa şi care numără 28 de sisteme diferite.
Autorii documentului nu militează pentru soluţii uniforme aplicate la nivelul întregii Uniuni.
Ca atare, se caută varianta de mijloc, care să reflecte implicaţiile financiare pentru angajaţi,
responsabilităţile angajatorilor, programul de lucru pentru cei trecuţi de 60 de ani. În UE, varsta legală de
205
pensionare variază de la stat la stat, situându-se între 60 de ani (precum este cazul femeilor în Austria,
Grecia, Italia, Lituania, Malta, Polonia şi Marea Britanie) şi 65 de ani, cum este cazul Germaniei şi Suediei.
În acelaşi timp, această vârstă difera în funcţie de sexul lucrătorului în mai mult de un sfert dintre ţările
membre, dar şi în funcţie de statutul profesional şi de excepţiile proprii fiecărei ţări: pretutindeni există
sisteme de pensionare anticipată sau diferenţiată.
Politica în domeniul sportului
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2009, Uniunea Europeană a
dobândit, pentru prima oară, o competenţă specifică în domeniul sportului. Articolul 165 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) descrie în mod detaliat politica UE în domeniul sportului.
Sportul este menţionat şi în articolul 6 din TFUE, ca unul din domeniile de politici în care Uniunea este
competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre.
Temei juridic. Articolul 165 din TFUE descrie în mod detaliat politica în domeniul sportului,
conferind UE competenţa să desfăşoare acțiuni de sprijinire, de coordonare şi completare a măsurilor luate
de statele membre în cadrul politicii în domeniul sportului. În acesta se prevede că „Uniunea contribuie la
promovarea obiectivelor europene ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile
bazate pe voluntariat, precum şi funcţia socială şi educativă a sportului”. Printre obiectivele politicii din
domeniul sportului atestăm:
1) să promoveze spiritul de echitate şi de deschidere în competiţiile sportive şi cooperarea dintre
organizaţiile cu responsabilități în domeniul sportului;
2) să protejeze integritatea fizică şi morală a sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceştia.
Existenţa unei noi competenţe specifice trebuie să deschidă noi posibilităţi pentru acţiunea UE în
domeniul sportului. UE dispune, în prezent, de un temei juridic pentru elaborarea unui program european
specific în materie de sport, susţinut de un buget.
Competența permite, de asemenea, o mai bună promovare a sportului în alte domenii și programe
de politici ale UE, cum ar fi sănătatea şi educația. De asemenea, dispozițiile tratatului dau UE posibilitatea
de a se exprima cu o singură voce în forurile internaţionale şi vizavi de ţările terţe. Miniştrii sportului din
UE se vor reuni, de acum înainte, în reuniunile oficiale al Consiliului Sport. Prima reuniune oficială a
Consiliului Sport al UE a avut loc la 10 mai 2010. La 16 septembrie, Consiliul European i-a schimbat
numele în Consiliului Educaţie, Tineret şi Cultură. Oficial, Consiliul se numeşte acum Consiliul Educaţie,
Tineret, Cultură – inclusiv domeniul audiovizualului – şi Sport. Cu toate acestea, competenţele UE în
domeniul pieţei unice au avut deja un impact considerabil asupra sportului şi îşi vor păstra importanţa şi
în viitor.
Lipsa unei competențe juridice specifice nu a împiedicat Comisia să schiţeze o politică a UE în
domeniul sportului, după cum a subliniat Cartea albă privind sportul, din 2007, şi „Planul de acţiune Pierre
de Coubertin”, care o însoţea, a cărui punere în aplicare a început în 2008. De asemenea, Comisia a finanțat
în mod direct anumite proiecte sportive în cadrul „acţiunii pregătitoare” în domeniul sportului în 2009,
2010 şi 2011. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a încurajat Comisia să lanseze activitățile
privind o propunere pentru un veritabil program al UE privind sportul.
Realizări. Cartea albă privind sportul, prezentată de Comisie în iulie 2007, a fost prima „iniţiativă
cuprinzătoare” care abordează aspectele legate de sport în UE. Prin punerea în aplicare a măsurilor propuse
privind sportul, Comisia a colectat date utile privind temele care urmează a fi abordate în viitor. Aceasta
a pregătit terenul pentru Comunicarea Comisiei din ianuarie 2011 privind impactul Tratatului de la
Lisabona asupra sporturilor, intitulată „Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului”.
Cooperarea şi dialogul privind sportul la nivelul UE s-au îmbunătăţit în mod semnificativ graţie
Cărţii albe din 2007 privind sportul. Aproape toate acţiunile din planul de acţiune au fost realizate, fie sunt
în curs de realizare.
Documentul propunea o serie de măsuri ce trebuiau puse în aplicare şi susţinute de UE: rolul
sportului în societate: îmbunătăţirea sănătăţii publice prin intermediul activităţilor fizice; lupta împotriva
dopajului; sporirea rolului deţinut de sport în educaţie; activităţile voluntare; incluziunea socială;
combaterea rasismului; sportul ca instrument de dezvoltare; dimensiunea economică a sportului;
colectarea de date comparabile; sprijinirea financiară a organizaţiilor sportive de masă; organizarea
sportului: specificitatea sportului; libera circulaţie, transferurile de jucători şi agenţii acestora; protecţia
206
minorilor; corupţia şi spălarea banilor; sisteme de acordare a licenţelor pentru cluburi etc. Cartea albă a
propus măsuri concrete în cadrul unui plan de acţiune detaliat, cunoscut sub denumirea de „Pierre de
Coubertin”. Planul de acţiune abordează aspectele sociale şi economice ale sportului, precum sănătatea
publică, educaţia, incluziunea socială şi voluntariatul, relaţiile externe şi finanţarea.
În rezoluţia sa din 14 aprilie 2008, referitoare la Cartea albă privind sportul, PE a solicitat Comisiei
să propună, până în 2009, un program al UE pentru politicile din domeniul sporturilor, precum şi acţiuni
pregătitoare în acest domeniu. În decembrie 2008, PE a aprobat un buget pentru prima acţiune pregătitoare.
De altfel, în 2009 şi 2010, Comisia a adoptat un program de lucru anual în materie de subvenții şi contracte
pentru acţiunile pregătitoare în domeniul sportului şi al evenimentelor speciale. Obiectivul acestor acţiuni
premergătoare este pregătirea viitoarelor acţiuni ale UE în domeniul sportului în vederea implementării
prevederilor din tratat referitoare la sport. Programul UE în domeniul sportului ar trebui să contribuie la
promovarea rolului social şi educaţional al sportului, să încurajeze un stil de viaţă activ şi să promoveze
cooperarea cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale în domeniul sportului. În perioada 2014-2020,
sportul va dispune, pentru prima oară, de propriul său capitol şi buget, cu un buget mediu anual propus de
30 de milioane de euro, ceea ce va permite UE să se concentreze asupra unor chestiuni care nu pot fi tratate
în mod eficient la nivel naţional.
În ianuarie 2011, Comisia a prezentat o Comunicare privind impactul Tratatului de la Lisabona
asupra sporturilor, intitulată „Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului”. Acesta este primul document
de politici adoptat de Comisie în domeniul sportului de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Bazându-se pe Cartea albă din 2007, comunicarea evidenţiază potenţialul sportului de a aduce contribuţii
semnificative la obiectivele generale ale strategiei Europa 2020 prin creşterea capacităţilor de angajare şi
a mobilităţii prin acţiuni care promovează incluziunea socială în şi prin sport, educaţie şi formare. Acesta
propune ca UE să semneze Convenţia împotriva dopajului a Consiliului Europei, să dezvolte şi să
implementeze dispoziţii şi cerinţe de siguranţă pentru evenimentele sportive internaţionale, să continue să
înregistreze progrese în direcția introducerii de obiective naţionale bazate pe orientările UE în materie de
activitate fizică şi să dezvolte standarde pentru accesul persoanelor cu handicap la evenimente şi centre
sportive. Pe plan economic, UE solicită asociaţiilor sportive să instituie mecanisme pentru vânzarea
colectivă a drepturilor de difuzare pentru a asigura o redistribuire adecvată a veniturilor. Alte chestiuni
abordate includ drepturile de proprietate intelectuală legate de sport, promovarea schimburilor de bune
practici în domeniul finanţării transparente şi sustenabile a sporturilor şi monitorizarea aplicării legislaţiei
privind ajutoarele de stat în domeniul sportului.
Al noualea studiu anual Edenred-Ipsos, care urmareste si identifica nivelul de satisfactie,
motivatia si preocuparile salariatilor in Europa, arata ca anagajatii sunt nemultumiti de pachetul
salarial, de timpul petrecut la serviciu si, totodata, sunt ingrijorati de posibilitatea pierderii locului
de munca.

Fig. 6.47. Reprezentarea grafică al celui de-al 9-lea Raport Edenred-Ipsos

Cifre-cheie ale Barometrului 2014:
● 29% dintre salariaţii din Europa se declară nemotivaţi la locul de muncă;
● Pachetul de remuneraţie rămâne principalul motiv de ingrijorare pentru 40% din salariaţii
europeni;

207
 ● Pentru 38% dintre salariaţi, cea mai importantă cauză de îngrijorare rămâne păstrarea locului de
muncă;
● Timpul petrecut la muncă este preocuparea cea mai importantă pentru 22% dintre salariaţi. Acest
aspect este însă mult mai prezent în cazul managerilor: 36% dintre manageri şi 47% dintre top-managerii
europeni consideră că aloca prea mult timp muncii, faţă de doar 19% dintre salariaţii non-manageri;
● 67% dintre salariaţi declară că lucrează şi în afara programului de lucru, iar 62% susţin că se
ocupă de probleme personale în timpul orelor de muncă, fenomen cunoscut ca „blurring”, adică ştergerea
„graniţelor” dintre programul de lucru şi timpul liber.
● 39% dintre angajaţi consideră că este insuficient cadrul de organizare şi recunoaştere a noilor
moduri de lucru: lucru la distanţă, job-sharing, programele flexibile etc.

6.4. Politica industrială comunitară

„Europa trebuie să-şi recâştige încrederea în capacitatea de a
inventa, de a iniţia proiecte noi, de a inova şi de a creşte. De aceea,
UE trebuie să readucă în centrul atenţiei domeniile care o fac
puternică: economia reală şi industria”.
Antonio Tajani, vicepreşedinte al Comisiei Europene,
responsabil pentru industrie şi antreprenoriat

Sectorul industrial se află în centrul majorităţii schemelor de integrare, deoarece acestea au tendinţa
să înceapă cu integrarea pieţei de mărfuri industriale. Aceasta, la rândul său, este este guvernată de
influenţa forţelor pieţei, iar UE nu reglementează preţurile şi cantităţile.
6.4.1. Definirea şi abordările conceptuale ale politicii industriale comunitare
Politica industrială poate fi definită ca o gamă largă de măsuri guvernamentale menite să promoveze
creşterea şi sporirea competitivităţii a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o economie cu condiţia
că celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor ţintă (prioritare) şi niciun sector nu
va fi prejudiciat de măsurile acestei politici.
Conceptul de politică industrială este astăzi complet diferit de ceea ce era acum douăzeci sau treizeci
de ani. În anii 60-70, guvernele europene considerau că cheia prosperităţii era protecţionismul în utilizarea
normelor şi barierelor comerciale discriminatorii pentru a-şi proteja companiile de concurenţa externă.
Astăzi este unanim acceptat că izolarea nu poate duce decât la stagnare şi că liberalizarea pieţelor aduce
cele mai mari beneficii atât pentru consumatori, cât şi pentru companii.
Politica industrială a Uniunii Europene este o politică foarte complexă, care reprezintă un set de
politici în diferite domenii. În sens restrâns, politica industrială a Comunităţii se referă la măsuri specifice
pentru anumite sectoare industriale şi la resursele acordate în acest scop.
În sens larg, politica industrială consta în:
● măsuri generale pentru dezvoltarea pieţei interne şi pentru consolidarea Uniunii Economice şi
Monetare;
● politica comercială externă (politica antidumping, acordurile comerciale bilaterale si multilaterale
cu implicatii in anumite sectoare industriale);
● politica socială şi regională (când procesul de reconversie industrială are consecinţe sociale şi
regionale imposibil de acceptat);
● politica concurenţei (instrumente juridice destinate intervenţiei asupra mecanismelor de piaţă care
nu funcţionează corect şi monitorizării sprijinului acordat de către stat);
● politica de cercetare şi dezvoltare;
● consolidarea cooperării între întreprinderile europene.
Există două clasificări importante ale politicii industriale:
a) Politici active şi negative. Politicile active vizează structurile şi performanţele industriei, acestea
fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare, şi politicile
negative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea barierelor de pe piaţă, cum ar fi interzicerea
abuzului de poziţie dominantă şi diminuarea obstacolelor comerciale (tarifare şi netarifare);

208
 b) Politici orizontale (sau generale) şi politici verticale (sectoriale). Politicile orizontale vizează
toate sectoarele industriale (cum ar fi: protecţia uniformă a pieţei şi concurentei, promovarea IMM-urilor,
înlăturarea barierelor administrative), pe când politicile verticale vizează anumite sectoare (cum sunt:
industria oţelului, textilele, construcţiile de nave), având ca scop protecţia şi restructurarea acestora.

Fig. 6.48. Ponderea industriei în PIB-ul statelor UE în 2011

Altă clasificare evidenţiază: politica industrială „Laissez-faire” – o politică industrială de
neamestec şi neimplicare a guvernului, se caracterizează prin atenţia fundamentală ce o acordă realizării
unui mediu macroeconomic stabil şi previzibil pentru industrie, investind în infrastructură şi în capital
uman, evitarea „stabilirii companiilor lideri”, menţinerea deschiderii pieţei şi a politicii privind investiţiile
străine directe, susţinerea cercetării şi dezvoltării.
Politica industrială agresivă sau dirijată - cuprinde spectrul de la economia de comandă, de tip
sovietic, ce încearcă să elaboreze şi să adopte practic toate deciziile ce guvernau relaţiile economice, până
la modelul indicativ-planificat al Franţei sau Japoniei, bazat pe consensul între industrie şi guvern.
Problema cheie pe care încearcă să o abordeze astăzi politica industrială este Ce trebuie făcut pentru
a ajuta întreprinderile să concureze pe piaţa mondială? Inevitabil, această problemă afectează multe alte
politici şi orice răspuns va fi în educaţie şi formare, investigare şi dezvoltare, concurenţă şi mediul
ambiant.
Din această cauză multe dintre politicile UE contribuie la reforţarea competitivităţii industriei
europene într-o manieră în care să genereze o creştere mai rapidă şi mai multe locuri de muncă. Dată fiind
importanţa care se atribuie întreprinderilor mici şi mijlocii, s-au adoptat măsuri specifice pentru acest
sector. Nucleul fundamental al politicii industriale comunitare se inspiră din Tratatul Uniunii Europene.
Acesta stabileşte că tema fundamentală o constituie asigurarea „existenţei condiţiilor necesare pentru
competitivitatea industriei comunitare”.
Există mai multe modele naţionale de politici industriale, cu niveluri variabile de eficacitate:
● Modelul Rhineland care favoriza cooperarea dintre sectorul public şi cel privat şi reţelele de
companii şi instituţii publice pentru a favoriza creşterea economică susţinută;
● Modelul Anglo-Saxon se baza pe stimularea competitivităţii prin măsuri mai generale cum ar fi
nivelurile scăzutede impozitare şi dereglementarea;
● Modelul Mediteraneean se baza foarte mult pe intervenţia statului, întreprinderile publice,
acordarea sprijinului companiilor lider naţionale etc.
6.4.2. Obiectivele şi principiile politicii industriale comunitare
Principalul obiectiv al politicii industriale al UE rămâne, până în prezent, consolidarea poziţiilor
industriei europene, prin asigurarea competitivităţii industriei europene pe plan internaţional, asigurând o
creştere economică continuă, oferind totodată clienţilor săi produse de calitate, la preţuri competitive,
protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător.
Scopurile acestei politici pot fi:
 economice: promovarea competitivităţii prin ajustări structurale;
 politice: protecţia sau promovarea unor industrii;
 sociale: lupta împotriva şomajului şi redistribuirea veniturilor.
Obiectivele politicii industriale sunt:
 sprijinirea inovaţiei tehnice şi tehnologice şi a dezvoltării durabile;
 îndepărtarea obstacolelor şi accelerarea adaptării industriei la schimbările stucturale;
209
  creşterea flexibilităţii producătorilor;
 încurajarea unei mai bune exploatări a potenţialului polticilor de inovaţie, cercetare şi
dezvoltare tehnologică;
 încurajarea asumării riscurilor;
 promovrea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare;
 diseminarea informaţiilor pentru companii, indiferent de originea acestora.
Principiile rezultate din politica industrială promovată de UE sunt:
 acceptarea limitată a principiului intervenţiei;
 coordonarea acţiunilor statelor membre sub îndrumarea Comisiei;
 interdependenţa cu alte politici;
 competenţa explicită şi legată de împrejurări, dar nu exclusivă, a UE.
Comisia a identificat 4 provocări pentru industria europeană:
● globalizarea; ● costurile crescânde ale forţei de muncă şi capitalului; ● necesitatea de a răspândi
inovaţiile tehnologice; ● importanţa îmbunătăţirei capitalului uman.
Pentru a permite asigurarea în continuare a creşterii economice sunt necesare respectarea a 5 condiţii
ale politicii industriale:
1. asigurarea un mediu competitiv – prin eliminarea concentraţiei excesive a industriilor şi a
subsidiilor nejustificate;
2. continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate spre stabilitate;
3. promovare a formării continue a capitalului uman;
4. promovarea convergenţei economice şi a coeziunii sociale;
5. asigurarea unui înalt nivel în protecţie a mediului.
Politicile deja integrate în politica industrială care contribuie la realizarea obiectivelor sale sunt:
- O mai mare deschidere a sistemului comercial mondial;
- Politicile referitoare la piaţa unică;
- Politica privind cercetarea şi dezvoltarea;
- Politica în domeniul concurenţei;
- Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă;
- Politica pentru protecţia consumatorilor şi sănătatea publică;
- Protecţia mediului.
6.4.3. Cadru regulator, acţiuni şi instrumente utilizate pentru realizarea politicii industriale
Baza juridică a politicii industriale a UE s-a dezvoltat doar treptat. La semnarea Tratatului de la
Roma, se considera că existenţa pieţei unice va regla automat, prin mecanismele ei, producţia industrială
şi desfacerea acesteia pe piaţă. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurenţial favorabil
creşterii economice, astfel încât să fie descurajată crearea marilor monopoluri naţionale.
Nucleul fundamental al politicii industriale comunitare se inspiră din Tratatul UE. Acesta stabileşte
ca temă fundamentală asigurarea „existenţei condiţiilor necesare pentru competitivitatea industriei
comunitare”.
Tratatul a stabilit patru obiective:
1. Accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;
2. Asigurarea unui climat favorabil dezvoltării întreprinderilor în cadrul Comunităţii şi al
întreprinderilor mici şi mijlocii în particular;
3. Dezvoltarea unui climat favorabil cooperării între întreprinderi;
4. Favorizarea unei mai bune folosiri a potenţialului industrial al politicilor de inovare, investigare
şi dezvoltare tehnologică.
Politica industrială este structurată pe două nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezintă
politicile industriale naţionale, iar al doilea este politica industrială comună a UE. Fiecare stat adoptă
propria politică industrială, dar toate prevederile lor trebuie să corespundă legislaţiei comunitare. Politicile
industriale naţionale luptând cu efectele pieţei unice, susţin propriile sectoare industriale împotriva
competitorilor străini. Pentru a limita aceste tendinţe, Articolul 130 al Tratatului de la Maastricht specifică
faptul că „există condiţiile necesare pentru asigurarea competitivităţii industriei europene”. Tot prin acest

210
Articol a fost oferită baza legală pentru realizarea unei politici industriale comune, permiţând Comisiei să
propună măsuri de îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene.
Instrumentele tradiţionale ale politicii industriale combină în sine politici macroeconomice şi fiscale,
subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru cercetare şi dezvoltare, proceduri de
elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire a instruirii şi a infrastructurii, regim antitrust
favorabil, susţinerea exporturilor, precum şi dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale
pe pieţele externe şi, bineînţeles, atragerea investiţiilor.
Acţiunile de politică industrială vizează:
1. Piaţa unică a produselor industriale:
- desăvârşirea pieţei unice;
- îmbunătăţirea instrumentelor pieţii unice;
- managementul pieţii unice.
2. Promovarea standardizării şi a comerţului electronic:
- standardizarea;
- extinderea folosirii tehnologiilor informaţiei;
- promovarea comerţului electronic;
- schimbul de date între administraţii (programul are ca scop conturarea unor reţele telematice între
administraţiile naţionale şi instituţiile comunitare).
3. Dezvoltarea unor acţiuni directe în sprijinul competitivităţii industriale.
4. Adaptarea la celelalte politici sectoriale.
Politica industrială a Comunităţii Europene a evoluat în timp de la politică verticală sau sectorială,
care a vizat sectoarele aflate în criză, urmărind schimbarea structurilor industriale.
în politica verticală s-au folosit următoarele instrumente: - protecţia comercială; - ajutoarele de
stat; - stimulentele fiscale; - cartelurile de criză;
în politica orizontală, care vizează toate sectoarele şi care urmăreşte creşterea competitivităţii
producătorilor comunitari, s-au folosit următoarele instrumente:
- politica în domeniul concurenţei;
- politica de cercetare;
- politica în domeniul energiei;
- politica de mediu;
- politica de dezvoltare regională;
- politica privind ocuparea forţei de muncă şi politica socială;
- politica privind protecţia consumatorului;
- politica întreprinderilor.
Totuşi, sectoarele foarte dinamice, cum sunt cele „high-tech” sau cele de interes strategic, s-au
bucurat de sprijin şi din partea autorităţilor comunitare.
Pentru îmbunătăţirea competitivităţii Comisia Europeană poate utiliza următoarele instrumente:
● Îmbunătăţirea mediului instituţional şi de reglementare a firmelor;
● Exploatarea sinergiilor dintre diverse politici ale UE;
● Promovarea cooperării transfrontaliere intra-UE între firme şi state membre şi realizarea
schimbului de cele mai bune practici.
6.4.4. Evoluţia politicii industriale a Uniunii Europene
În perioada postbelică sectorul industriei producătoare a devenit unul de importanţă considerabilă
pentru economia ţărilor UE. Tratatul CEE nu menţionează nicăieri o politică industrială în sensul stabilirii
cursului sectorului industriei producătoare şi stimulării dezvoltării structurale a acestuia (spre deosebire
de agricultură şi transporturi).
În evoluţia sa, politica industrială a parcurs mai multe etape:
1958 – 1975. Politici industriale naţionale
Politica industrială la nivelul UE a parcurs mai multe faze începând cu semnarea Tratatului de la
Roma. Însă, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politică industrială comună, dar lăsa dreptul
statelor membre de a desemna „companiile lideri”. Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea lărgire a

211
politicii comunitare prin adoptarea mai întâi a viziunii unei pieţe unice guvernată de legile competiţiei
(Tratatul de la Roma art. 85, 86, 92-4) făcute să scape de aspectele negative ale dirijării industriei.
În timp de 20 de ani, după semnarea Tratatului de la Roma, politica industrială europeană nu a fost
subiectul unor dezbateri şi analize semnificative. Statele membre erau libere să urmeze politica industrială
pe care au adoptat-o. Trecerea de la Uniunea Vamală la piaţa unică a fost amânată, în scurt timp, prin
eşecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar în Consiliul de Miniştri. Ca rezultat, legislaţia ce
trebuia să creeze piaţa unică şi să accentueze necesitatea unei politici industriale comune a fost
nesolicitată ani de zile. Politicile industriale naţionale în această perioadă au fost determinate de valorile
culturale şi de conjunctură. Franţa şi Germania, impulsionate de ameninţarea dominării americane în
sectorul tehnologiilor înalte (high technology sectors) a început să susţină companiile naţionale avansate
prin subsidii, prin politici de achiziţii guvernamentale, cote la import şi bariere netarifare. Pe parcursul
acestei perioade, ţările europene au început să colaboreze la proiecte importante în aviaţie (ex: Concorde
şi Airbus), beneficiind de subvenţii substanţiale guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului şi
chiar producerea. Chiar şi în Marea Britanie, guvernul laburist a simţit necesitatea fondării Organizaţiei
Naţionale pentru Dezvoltare Economică, al cărei principal obiectiv era creşterea competitivităţii industriei
britanice.
1975 – 1985. Politica industrială intervenţionistă a Comunităţii Europene
Ca urmare a şocului crizei petroliere din 1973, industria europeană a plonjat într-o perioadă de zece
ani de recesiune economică, caracterizată printr-o perioadă de stagnare, inflaţie şi şomaj. Acest interval
de timp a fost numit „Eurosclerosis”, anume atunci Comunitatea Europeană a intervenit pentru prima dată
cu acţiuni specifice politicii industriale, menite să completeze eforturile statelor membre de a readuce
companiile lideri industriali la creştere şi prosperitate.
Aceste acţiuni au reprezentat eforturile de readucere la viaţă a industriilor slăbite (oţelului, chimică,
construcţii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecinţele dureroase în urma
redimensionării, modernizării şi restructurării. De asemenea, Comisia a utilizat competenţa sa în domeniul
comerţului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restricţionau exporturile de textile din ţările în curs de
dezvoltare spre Comunitatea Europeană. În sectoarele înaltelor tehnologii, precum ar fi electronica şi
telecomunicaţiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale
(DG III), a început să promoveze finanţarea proiectelor comune în cercetare şi dezvoltare.
1985 – 1990. Începuturile pieţii unice şi redresarea economică
La începutul anilor ’80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriaşilor
europeni (Masa Rotundă Europeană sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborarea
transfrontalieră în industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat că politicile
industriale naţionale au eşuat în dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial şi au insistat asupra
unui suport şi ajutor din partea Comunităţii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni în industrie.
Între timp, grupul dat a canalizat toate abilităţile de la eforturile de lobby pentru creşterea ajutorului
comunitar pentru cooperare şi dezvoltare spre o forţă puternică ce insista asupra implementării conceptului
de piaţă unică lăsat uitării. Încurajată de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a făcut un
efort final determinant pentru lansarea pieţii unice.
Cartea Albă din 1985 schiţează vreo 300 de măsuri legislative necesare pentru asigurarea liberei
circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului pe tot teritoriul Comunităţii. Apelând la
procedurile de renunţare la regulile naţionale ce reglementau comerţul, programul pieţei unice a încercat
să permită ca regulile pieţei libere să pătrundă şi în industrie. Competiţia rezultată din aceste reguli trebuia
să grăbească consolidarea, reducerea costurilor şi, prin asta, creşterea competitivităţii. Politica a fost creată
pentru a dezvolta mai degrabă companii lideri la nivel european decât la nivel naţional. Pentru realizarea
acestor idei curajoase erau necesare schimbări majore în Tratatul de la Roma.
Actul Unic European a schimbat regulile şi a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a
legislaţiei ce ţinea de piaţa unică. AUE a acceptat Cartea Albă şi a stabilit termenul de implementare 31
Decembrie 1992. O altă consecinţă a fost angajarea Comunităţii în întărirea bazei ştiinţifice şi tehnologice
europene prin intermediul „programelor cadru” multianuale. În perioada 1985 – 1990 a fost adoptată
marea majoritate a legislaţiei ce reglementează piaţa unică. În acelaşi timp, AUE a specificat foarte clar

212
că subsidiile naţionale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate în declin vor fi revăzute
capital. Aceasta nu a însemnat însă abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.
1990. Primele dezbateri importante privind politica industrială europeană
În 1990 a fost clar că Europa a ieşit din recesiune şi că programul creării pieţei unice, combinat cu
o competiţie reală şi destul de dură, a dovedit că este un puternic furnizor de mecanisme pentru politica
industrială. Aceste evoluţii au polarizat opiniile despre viitoarea formă a politicii industriale europene ce
va prelungi perioada actuală a expansiunii economice. Existau în Europa forţe destul de puternice (în
special în ERT) ce promovau în continuare ideea de susţinere a sectoarelor strategice fie din partea
Comunităţii, fie din partea statelor membre. Împotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii
de neregulare şi de neimplicare totală în politica industrială. Comisia a identificat următorii factori:
1. Politicile fiscale şi economice consistente, moderate şi susţinute reciproc din perioada 1985 –
1990 au contribuit la reducerea inflaţiei, creşterea beneficiilor şi a profiturilor din investiţii, precum şi au
stimulat crearea noilor locuri de muncă;
2. Crearea pieţei unice şi efortul de demontare a barierelor a fost un puternic şi pozitiv stimulent
pentru mediul de afaceri.
1990 – 1994. Documentele politicii industriale. În 1990 apare primul raport Bengemann: „Politica
industrială într-un climat deschis şi competitiv”, prima încercare notabilă şi coerentă de implementare a
unor politici industriale la nivelul UE.
După analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria poziţie în legătură cu viitoarea
politică industrială europeană, care a fost catalogată ca una nedirijată şi „...orice, dar nu una permisivă”.
Comisia a decis că nu trebuie să existe o planificare centralizată în noua politică şi a pledat pentru
acceptarea principiului subsidiarităţii (soluţionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil). Comisia a
identificat patru provocări pentru industria europeană (globalizarea, costurile crescânde ale forţei de
muncă şi capitalului, necesitatea de a răspândi inovaţiile tehnologice, importanţa îmbunătăţirii capitalului
uman) şi cinci condiţii necesare ale politicii industriale ce ar permite asigurarea în continuare a creşterii
economice, şi anume: asigurarea un mediu competitiv, prin eliminarea concentraţiei excesive a industriilor
şi a subsidiilor nejustificate; continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate spre
stabilitate; promovarea formării continue a capitalului uman; promovarea convergenţei economice şi a
coeziunii sociale; asigurarea unui înalt nivel în protecţia mediului.
De asemenea, raportul din 1990 punctează şi catalizatorii necesari pentru realizarea schimbării: -
definitivarea procesului de constituire a pieţei unice, acesta fiind cel mai important instrument al politicii
industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelor
ce prevăd liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor naţionale restrictive,
promovarea unei legislaţii coerente în afaceri, promovarea dezvoltării reţelelor paneuropene în transport,
energetică, telecomunicaţii; - promovarea unei politici comerciale deschise, dar vigilente, bazate pe
respectarea regulilor internaţionale; - promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce ţin
de promovarea cercetării, dezvoltării şi a invenţiilor, transferul rapid al know-how-ului; - îmbunătăţirea
programelor de formare, programe orientate spre suportul întreprinderilor mici şi mijlocii, utilizarea mai
eficientă a resurselor umane; - deschiderea şi extinderea pieţei pentru servicii în afaceri.
Tratatul de la Maastricht reafirmă capacitatea UE de a extinde politica industrială a statelor membre
la nivel comunitar, dar limitează posibilităţile UE de a lansa politica industrială, pentru aceasta fiind
necesar votul unanim al Consiliului UE.
Cartea Albă „Creşterea, competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă drept repere pentru acţiunea
Uniunii Europene”, lansată de Comisie în 1993, a accentuat importanţa creării unei temelii pentru o
societate informaţională şi a dezvoltării reţelelor de infrastructură multinaţionale pentru a face faţă
concurenţei. Documentul următor referitor la politica industrială, elaborat la fel de Comisie în 1994,
reafirmă abordarea orizontală a politicii industriale susţinute de programe orientate spre suportul cercetării
şi instruirii, de politică concurenţială agresivă şi un concept riguros şi neutru faţă de ajutorul statului. În
1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivităţii, format din industriaşi, savanţi şi foşti lideri
politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situaţia curentă a
competitivităţii.

213
 1994 – 2001. Noi viziuni asupra politicii industriale. Analizând toate posibilităţile şi luând în
consideraţie schimbările ce s-au produs pe plan mondial, în 1994 Comisia formula cele patru acţiuni
prioritare, menite să conducă la creşterea competitivităţii industriei UE:
1. Îmbunătăţirea cadrului regulator;
2. Asigurarea unei concurenţe eficiente;
3. Promovarea investiţiilor intangibile;
4. Dezvoltarea cooperării industriale şi în domeniul cercetării.
Îmbunătăţirea cadrului regulator are la bază linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996. Acestea
vizează, în primul rând:
 consolidarea, actualizarea şi simplificarea reglementărilor existente în industrie;
 desfăşurarea unei analize cost-beneficii înainte de a introduce orice noi reglementări;
 luarea în calcul a factorilor de risc legat de sănătatea publică sau de protecţia mediului;
 orice nouă reglementare trebuie să fie simplă, ieftină şi în interesul sănătăţii publice şi al protecţiei
mediului.
Asigurarea unei concurenţe eficiente: Cele mai semnificative au fost propunerile de liberalizare a
unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: poştă-telecomunicaţii, energie etc. Consiliul de
Miniştri a mandatat Comisia să urmărească punerea în practică a calendarului de liberalizare a
telecomunicaţiilor, astfel încât până la sfârşitul lui 1998 s-a ajuns la o deplină liberă concurenţă în acest
domeniu. Liberalizarea serviciilor poştale se face foarte încet, întrucât lipseşte consensul necesar între
statele membre. Aceasta se datorează în parte rolului cheie pe care aceste servicii îl joacă mai ales în
comunităţile rurale ale UE. Promovarea investiţiilor intangibile: Competitivitatea unei firme în secolul
XXI va depinde tot mai mult de puterea sa de inovaţie în ceea ce priveşte procesele de muncă, organizarea
muncii şi implementarea rapidă a noilor tehnologii. De aceea, investiţiile în cercetare-dezvoltare,
proprietatea intelectuală, specializarea forţei de muncă, asigurarea sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă,
procesarea datelor etc. devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea şi implementarea unor
strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia, textilele.
Dezvoltarea cooperării industriale: Comunitatea Europeană a creat cadrul legal şi mecanismele de
sprijinire a cooperării între firme din diferitele sale state membre. O atenţie deosebită se acordă IMM-lor
care sunt mai ezitante în cooperări care să depăşească graniţele statului unde sunt înregistrate. Pentru a
impulsiona şi a încuraja cooperarea au fost create un şir de instituţii specializate, cele mai importante fiind:
 Gruparea Europeană a Interesului Economic – o structură legală, creată în iulie 1989, având
rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, în domenii precum
cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea şi desfacerea produselor de diferite tipuri.
 Centrul de Cooperare în Afaceri – o altă structură ce se ocupă de difuzarea informaţiilor privind
propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.
 Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme de cooperare din statele
membre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc şi îşi găsesc soluţionare prin intermediul acestei
reţele.
 Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între conducători de
firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a promova înţelegeri de afaceri între IMM-
uri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi firme din alte ţări europene sau mediteraneene.
Dezvoltarea cooperării în domeniul cercetării ştiinţifice: Cooperarea la nivel european este o
condiţie a finanţării de care parteneriatele pot beneficia în cadrul numeroaselor programe comunitare
create anume. Aceste programe sprijină mobilizarea resurselor umane, financiare şi tehnologice necesare
cooperării în domeniul cercetării, care oferă stimulente întreprinderilor mici:
1. Facilitarea transferului de tehnologie între firmele europene;
2. Sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piaţă;
3. Sprijinirea întreprinderilor în valorificarea maximă a rezultatelor cercetării.
În sectorul energiei, obiectivul este crearea unei pieţe unice care să asigure transparenţa, eficienţa,
siguranţa, concurenţa şi respectul pentru mediul înconjurător.
Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie în 1999 „Competitivitatea întreprinderilor europene
în faţa globalizării – Cum poate fi stimulată”. Acest raport prezintă realitatea industriei europene şi

214
provocările globalizării, menţionând că „globalizarea este o oportunitate, nu o ameninţare”. În acelaşi
timp, punctează măsurile ce trebui luate pentru a profita cât mai mult şi pentru a asigura realizarea
obiectivului final – competitivitatea industriei europene. Măsurile principale sunt:
 promovarea competitivităţii la nivel global (facilitarea asumării riscului, redirecţionarea ajutorului
întreprinderilor din partea statului spre investiţii intangibile, dezvoltarea capitalului uman etc.);
 promovarea accesului pe piaţa mondială (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piaţa unică,
asigurarea competiţiei eficiente, continuarea liberalizării serviciilor publice);
 promovarea consensului mondial şi a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru
competiţional mondial, monitorizarea înăspririi regulamentelor, susţinerea poziţiei europene, promovarea
intereselor utilizatorilor şi consumatorilor etc.).

Fig. 6.49. Tabloul de bord al investiţiilor în cercetarea şi dezvoltarea industrială în UE în 2012

Realitatea politicii industriale europene la sfârşitul secolului
Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicală a poziţiei Comisiei în politica industrială,
respingând intervenţia sectorială în favoarea competiţiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat până
în 2001 au prezentat soluţii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmând importanţa lor.
În ciuda raportării la principiul subsidiarităţii, noua politică a limitat brusc domeniul politicilor
industriale naţionale. Această situaţie a fost descrisă bine de Gaster în 1992, care a scris „Politica
reprezintă o cale de mijloc între filosofia accentuării dreptăţii (intervenţia în reglarea pieţei pentru
protejarea unor interese) şi eficienţă (o piaţă liberă şi integrată)”. Acest punct de vedere este întărit şi de
rezultatele unei analize a politicilor de comerţ şi de promovare a investiţiilor străine din acea perioadă.
Este evident că, influenţată puternic de interesele economice, UE a continuat să susţină sectoarele
strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, în special
susţinerea acordată cercetării şi dezvoltării. Comisia a acordat suport utilizând instrumente ale politicii
comerciale precum aplicarea măsurilor antidumping (de exemplu, tarife majorate la semiconductoarele
importate) şi prevederile regulilor de origine. Această politică comercială a permis Europei, spre deosebire
de SUA, de a păstra capacităţile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor şi a
electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unităţi de producţie sunt firmele japoneze,
americane sau coreene, care au realizat că este bine să înfiinţezi uzine în Europa pentru a evita barierele
comerciale. În ciuda poziţiei puternice a Directoratului Concurenţei a Comisiei, UE a utilizat, într-o
oarecare măsură selectiv, politica ajutorului statului din 1990, ocazional, permiţând statelor membre să
ajute companiile aeriene, oţelăriile, producătorii auto şi şantiere navale slabe.
În 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptată o nouă concepţie de dezvoltare a UE
„Locuri de muncă, reforme economice şi coeziune socială – pentru o Europă bazată pe informaţie şi
cunoaştere”, care a fost numit mai târziu Strategia de la Lisabona. Această Strategie prevede
transformarea economiei UE „în cea mai dinamică şi mai competitivă” din lume până în 2010. Obiectivul
Strategiei Lisabona relansate îşi propune transformarea Uniunii într-un spațiu mai atractiv pentru investiţii
şi muncă, promovarea cunoaşterii şi inovării şi crearea de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune.
Pentru perioada de programare financiară 2007-2013, statelor membre li s-a solicitat alocarea anumitor
sume din fondurile structurale pe care urmează să le primească pentru finanţarea proiectelor legate de

215
îndeplinirea obiectivelor Strategiei Lisabona. Astfel, fiecare Stat Membru trebuie să elaboreze Programul
National de Reforme pentru Strategia Lisabona Relansată. Au fost prevăzute măsuri şi termene-limită
pentru realizarea lor pentru o creştere economică anulă de 3% şi crearea a 20 de milioane de locuri de
muncă, într-o perioadă ce zece ani, aducând economia europeană pe locul întâi în lume.
Odată cu creşterea bunăstării, domenii precum dezvoltarea durabilă şi siguranţa au devenit din ce în
ce mai importante pentru cetăţenii europeni. Aceste tendinţe au fost reflectate prin adoptarea la Consiliul
European de la Göteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabilă, care a punctat realizarea
simultană a obiectivelor prevăzute de cei trei piloni – economic, social şi ecologic – care reprezintă temelia
acestei strategii. Aplicarea efectivă a strategiei necesită o coerenţă deplină între politicile respectivilor
piloni. La jumătatea intervalului pentru care a fost concepută (2000-2010), Agenda Lisabona s-a dovedit
a fi mai degrabă „wishful thinking” decât realitate. Europa nu a ajuns din urmă SUA în materie de
competitivitate, iar cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare au crescut doar marginal (cele publice de la
0,8% din PIB în 1999 la 0,86% din PIB în 2003, iar cele private de la 1,1% din PIB în 1999 la 1,17% din
PIB în 2003). Sub presiunea lipsei de rezultate, Agenda Lisabona a fost revizuită, primind ceea ce a fost
numit „un nou start” (Comisia Europeană, 2005).
Noua Agendă Lisabona urmăreşte acum trei obiective majore: - să promoveze creşterea economică
bazată pe cunoaştere şi inovare; - să facă din Europa un loc mai atractiv pentru investiţii şi muncă; - să
ofere locuri de muncă mai multe şi mai bune.
Cercetarea – dezvoltarea – inovarea rămân, aşadar, în centrul Agendei Lisabona ca factor al creşterii
economice.
6.4.5 Politica industrială ramurală
Până în 1990, CEE a practicat politici industriale selective sau sectoriale, care au ţintit, în primul
rând, ramuri strategice şi energointensive.
Prima politica sectorială a vizat cărbunele şi oţelul, două sectoare considerate strategice în anii ’50,
care au făcut obiectul Tratatului CECO. Ambele sectoare au intrat în declin prelungit în perioada
postbelică.
Actorii implicaţi în politicile sectoriale industriale au fost statele membre şi Comisia Europeană.
Ca rezultat al analizei, sectoarele economiei au fost împărţite în 4 categorii:
1. Alimentară, băuturi, tutun
Industrii 2. Produse cosmetice
agroalimentare 3. Farmaceutica
şi ale ştiinţelor vieţii 4. Biotehnologia
5. Dispozitive medicale
6. ITC
7. Inginerie mecanică
Industrii 8. Inginerie electrică
de sistem 9. Vehicule cu motor
şi constructoare de maşini 10. Aerospaţială
11. Industria de apărare
12. Construcţii navale
13. Textile
Industrii 14. Piele şi produse din piele
bazate pe modă 15. Încălţăminte
şi design 16. Mobilă
17. Industrii extractive nonenergetice
18. Metale neferoase
19. Ciment şi var
20. Ceramică
Industrii 21. Sticlă
primare (de bază) 22. Lemn şi produse din lemn
şi intermediare 23. Celuloză, hârtie şi produse din hârtie
24. Tipărituri şi publicaţii
25. Oţel
26. Chimică, cauciuc şi mase plastice
27. Construcţii

216
 1) industrii agroalimentare şi ale ştiinţelor vii (alimentară, băuturi, tutun, produse cosmetice,
farmaceutică, biotehnologia, dispozitive medicale);
o Realizează 1/5 din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare şi angajează 34 milioane
persoane în UE;
o Are o rată de creștere medie spre înaltă;
o Este un element esenţial care va permite exploatarea noii economii bazate pe cunoaştere, peste
80% din cheltuielile pentru cunoaştere şi dezvoltare din sectorul privat sunt făcute în industria
prelucrătoare;
o Creează produse noi şi inovative, care reprezintă 3/4 din exporturile UE;
o Este formată în special din IMM; peste 99% din întreprinderi şi 58% din forţa de muncă este
angajată în IMM;
o Creează creştere şi locuri de muncă în economia UE;
o Este strâns legata de industria serviciilor.
Principalele provocări:
– dezvoltarea cunoştinţelor (cercetarea şi dezvoltarea, protejarea proprietăţii intelectuale şi
finanţarea inovării pentru IMM inovatoare);
– better reglation (convergenţa internaţională a reglementărilor este o problemă pentru numeroase
sectoare);
Provocările prioritare legate de aceste sectoare conduc la:
- necesitatea realizării unui progres spre o piaţă unică ce va fi complet concurenţială a produselor
farmaceutice;
- probleme legate de mediu şi acces pe piaţă pentru industria alimentară şi a băuturilor, pentru cea
farmaceutică şi a cosmeticelor.
Industria alimentară şi a băuturilor este unul din cele mai dinamice şi mai importante din Europa
sectoarele ale industriei. Aceasta este compusă din aproximativ 310 000 de companii şi implică mai mult
de 4,7 milioane de persoane.
Cu o cifră de afaceri care depăşeşte 917 de miliarde de euro (14,5% din totalul UE), acest sector
variat este un exportator puternic, responsabil de nenumărate produse finite comercializate pe pieţele
interne şi internaţionale extrem de competitive. Cu toate acestea, se resimte nevoia de ameliorare.
Demersuri administrative anevoioase, lipsa finanţării, lacune în materie de cercetare-dezvoltare şi
dificultăţi în obţinerea materiilor prime sunt câteva dintre principalele obstacole care ar trebui remediate,
dacă UE doreşte să ocupe un loc mai important pe piaţa mondială.
Acest sector este extrem de fragmentat. 99% din întreprinderile acestui sector sunt mici şi medii
(IMM), doar 1% fiind reprezentat de multinaţionale.
Poziţia puternică pe această piaţă este urmarită prin creşterea competitivităţii, stimularea inovării şi
diversificarea producţiei. Respectul faţă de mediu este şi pentru acest sector industrial o componentă a
dezvoltării durabile şi sustenabile.
În 2009, fotografía industriei alimentare şi a băuturilor în Uniunea Europeană era următoarea:
● Cifra de afaceri: 954 miliarde euro;
● Număr de angajaţi: 4,2 milioane persoane;
● Pondere întreprinderi mici şi mijlocii: 48,2% din cifra totală de afaceri şi 62,8% din total numar
de angajaţi;
● Comerţul (suma netă):
- Exporturi: 53,7 miliarde euro;
- Importuri: 50,8 miliarde euro;
- Balanţa comercială: 3,0 miliarde euro;
- Număr de companii: 310 000.
- Ponderea în totalul exporturilor globale: 18,6%
Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri) reprezentau pe această fotografie:
● 48,2% din total cifra de afaceri, aproximativ 450 miliarde euro;
● 47,7% din total valoare adaugată (TVA), aproximativ 95 miliarde euro;
● 62,8% din total angajaţi, aproximativ 2,9 milioane angajaţi;

217
 ● 99,1% din totalul companiilor de tip alimentari şi băuturi, aproximativ 308 000 IMM-uri.
Dacă ar fi sa detaliem analiza pe segmente a ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în ceea ce
priveşte total cifra de afaceri şi număr de angajaţi vom observa:
Cifra de afaceri: 7% sunt microintreprinderi (până în 10 angajaţi), 14% sunt companii mici cu 10 -
49 angajaţi şi 27% companii medii (peste 50 angajaţi);
Angajaţi: 16% sunt microîntreprinderi (până în 10 angajaţi), 22% sunt companii mici (10 - 49
angajaţi) şi 25% sunt companii medii (peste 50 angajaţi).

Fig. 6.50. Distribuţia cifrei de afaceri,

a forţei de munca şi valorii adaugate în subsectoare în cadrul UE-27
Dezvoltarea unui regim comercial care să definească în termeni echitabili regulile jocului dintre
întreprinderile europene şi concurenţii străini şi încheierea de acorduri preferenţiale, care să dea industriei
alimentare un acces mai bun la pieţele străine, fac parte din cele mai importante măsuri pe care Comisia
Europeană intenţionează să le pună în aplicare pentru a face faţă problemelor sus-menţionate.
Cele mai mari vânzări anuale le înregistrează companiile: Nestle – 25,1 mld. euro, Unilever Plc/
Unilever Nv – 12 mld. euro, Heineken N.V. – 11 mld. euro şi Groupe Danone – 9,4 mld. euro.
De-a lungul întregului proces de redactare şi punere în aplicare a regulamentelor, Comisia încearcă
să găsească un echilibru între securitate şi competitivitate prin reducerea sarcinii administrative.
Unitatea „Industria alimentară” a Comisiei îşi desfăşoară politica folosind o serie de instrumente,
dintre care:
 Regimul de restituţie la export şi cel al perfecţionării active, ambele fiind concepute în special
pentru produsele agricole transformate, cum ar fi ciocolata, produsele de cofetărie, băuturile dulci, biscuiţii
etc.;
 Negocierile comerciale vizând ameliorarea accesului întreprinderilor europene la piaţa
mondială;
 Contribuţia la redactarea şi punerea în aplicare a legislaţiei privind industria alimentară.
Tratatele europene nu cuprind în prezent un temei juridic specific pentru industria chimică, pentru
produsele farmaceutice sau cele cosmetice. Aceste domenii sunt reglementate de dispoziţiile existente
privind concurenţa, sănătatea publică sau finalizarea pieţei interne. Directiva REACH (Registration,
Evaluation, Authorisation and Restriction of Chemicals), Agenţia Europeană pentru Produse Chimice şi
Agenţia Europeană pentru Medicamente sunt instrumente care tratează în mod direct acest domeniu.
Tratatul de la Roma nu conţine prevederi specifice pentru industria chimică şi farmaceutică. Cu toate
acestea, UE poate întreprinde anumite acţiuni în cadrul politicii în domeniul concurenţei (articolele 81-
89), în baza mandatului din 30 mai 1980, care împuterniceşte Comisia să prezinte propuneri, în special cu
privire la politica industrială (articolul 308), politica comercială comună şi realizarea pieţei interne
(articolul 95) şi, în anumite cazuri, în temeiul articolului 152 privind sănătatea publică. Articolul 157
prevede posibilitatea coordonării de către Comisie a iniţiativelor statelor membre privind politica
industrială a UE.
Unul din obiectivele principale ale UE privind industria chimică este crearea condiţiilor favorabile
pentru o piaţă unică, pentru o politică comercială unificată şi pentru stimularea investiţiilor în acest sector.

218
 Produsele chimice sunt utilizate astăzi în toate produsele de consum: producţia alimentară,
medicamente, textile, automobile etc. Acestea contribuie, de asemenea, la bunăstarea economică şi socială
a cetăţenilor în ceea ce priveşte comerţul şi încadrarea în muncă. Producţia globală de produse chimice a
crescut de la 1 milion de tone în 1930 la 400 milioane de tone în prezent. În 2003, industria chimică a UE
era cea mai mare din lume, urmată de cea a SUA, cu 34% din valoarea producţiei şi un beneficiu comercial
de 60 miliarde euro.
Industria chimică este, de asemenea, a treia industrie producătoare ca mărime din Europa. Aceasta
angajează direct 1,8 milioane de persoane şi până la 3 milioane de locuri de muncă depind de ea. În afară
de câteva întreprinderi multinaţionale, aceasta cuprinde în jur de 36 000 de IMM-uri, care reprezintă 96%
din numărul total de întreprinderi şi 28% din producţia de produse chimice.
Sistemul actual al legislaţiei UE în domeniul substanţelor chimice cuprinde patru instrumente
juridice:
 Directivele 67/548/CEE şi 99/45/ privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor şi
preparatelor periculoase;
 Regulamentul (CEE) nr. 793/93 privind evaluarea şi controlul riscurilor prezentate de substanţele
existente;
 Directiva 76/769/CEE privind restricţiile în introducerea pe piaţă şi utilizarea anumitor substanţe
şi preparate periculoase.
Există un consens cu privire la utilizarea mai eficientă a acestor instrumente şi punerea lor mai
riguroasă în aplicare
Cartea Albă din 2001 a Comisiei a propus o strategie privind viitorul politicii UE în domeniul
substanţelor chimice cu obiectivul imperativ al dezvoltării durabile. Pentru a realiza acest deziderat,
Comisia a identificat un număr de obiective pentru a realiza dezvoltarea durabilă în industria chimică, în
cadrul pieţei unice, şi anume:
 protecţia sănătăţii umane şi a mediului;
 păstrarea şi creşterea competitivităţii industriei chimice a UE;
 prevenirea fragmentării pieţei interne.
Cartea Albă a dat naştere propunerii „REACH” a Comisiei privind înregistrarea, evaluarea şi
autorizarea tuturor substanţelor chimice existente. Această propunere de directivă încearcă să găsească un
echilibru între competitivitatea industriei chimice şi protecţia sănătăţii şi a mediului prin testarea şi
înregistrarea a aproape 30 000 de substanţe chimice. Se preconizează, de asemenea, crearea unei Agenţii
Europene pentru Produse Chimice.
În conformitate cu politica UE în domeniul concurenţei, orice acord de restructurare a pieţei între
întreprinderile de produse chimice necesită autorizare prealabilă din partea Comisiei. Comisia şi-a utilizat
competenţele de investigare atunci când a suspectat fixarea preţurilor pe piaţa UE în domeniul materialelor
plastice la începutul anului 1987. Subvenţiile de stat pentru industria chimică trebuie să fie, de asemenea,
autorizate (a se vedea rapoartele anuale privind politica în domeniul concurenţei). Legislaţia UE, precum
regulamentele de scutire în bloc privind specializarea, cercetarea şi dezvoltarea şi acordarea de licenţe,
este deosebit de importantă pentru această industrie.
Comunicarea Comisiei COM (96) 187 a stabilit un cadru de acţiune în vederea consolidării
competitivităţii pe termen lung a industriei chimice pe baza unor acţiuni specifice: îmbunătăţirea cadrului
de reglementare, asigurarea unei concurenţe efective, încurajarea investiţiilor imateriale şi dezvoltarea
cooperării industriale.
Cea mai mare parte a investiţiilor în industria chimică este legată de cercetare şi dezvoltare. Sectorul
principal de pionierat este biotehnologia, şi anume aplicarea principiilor ştiinţifice şi de inginerie la
tratamentul materiei cu agenţi biologici. Inovarea are loc, de asemenea, într-un domeniu secundar, cel a
noilor materiale (materiale compozite avansate, mase plastice, ceramică etc.), care au condus ele însele la
descoperiri semnificative în domeniile microelectronicelor şi biotehnologiei. Numeroase întreprinderi de
produse chimice au luat parte la proiecte sponsorizate în cadrul programului UE pentru activităţi de
cercetare şi dezvoltare tehnologică. Programul nu doar furnizează contribuţii financiare pentru a acoperi
50% din costurile de cercetare, ci pune, de asemenea, în comun cercetarea realizată de diferite institute şi
regiuni, deschizând noi oportunităţi de comercializare.

219
 Industria cosmeticii europene este liderul global şi dominant al exporturilor cosmetice, un înalt
sector inovaţional şi un însemnat angajator european. Implicarea UE în acest sector se referă mai ales la
cadrul regulamentar pentru accesul pe piaţă, relaţiile comerţului internaţional şi convergenţele
regulamentului, toate având ca scop asigurarea nivelului înalt al siguranţei consumului în timpul
promovării inovaţionale şi competitivităţii în acest sector.
Industria farmaceutică. Libera circulaţie a produselor acesteia în interiorul pieţei unice a fost
asigurată pentru mult timp prin armonizarea legislaţiilor naţionale. În prezent funcţionează un sistem
comunitar de autorizare a medicamentelor de uz uman şi veterinar. Autorizarea este acordată fie printr-o
procedură centralizată, fie prin procedura descentralizată. Rezoluţia din 1996 privind punerea în aplicare
a orientărilor de politică industrială în sectorului farmaceutic. Consiliul a solicitat Comisiei Europene să
realizeze un bilanţ al funcţionării pieţei unice în acest domeniu, să promoveze o transparenţă mai sporită
şi o mare concurenţă pe această piaţă, asigurând astfel punerea în aplicare a liniilor directoare privind
evoluţia sectorului farmaceutic.
Industria produselor farmaceutice contribuie semnificativ la bunăstarea Europei şi a întregii lumi.
Este un sector strategic, datorită dimensiunii sale în cadrul economiei şi al sănătăţii publice.
Europa trebuie să menţină un sector farmaceutic dinamic, ca şi condiţie prealabilă pentru asigurarea
unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice şi a unei economii competitive, bazată pe cunoştinţe.
De la adoptarea primei directive comunitare din 1965, un întreg set de legi comunitare, care a dus la
crearea Agenţiei europene a medicamentului, a fost adoptat în scopul realizării unei pieţe unice pentru
produsele farmaceutice.
Astăzi, sectorul farmaceutic este amplu reglementat la nivelul UE, în interesul dual de a asigura cel
mai înalt nivel posibil de sănătate publică şi încrederea pacientului în produse medicinale sigure, eficace
şi de cea mai înaltă calitate, simultan cu dezvoltarea unei pieţe europene unice pentru produsele
farmaceutice, pentru a consolida competitivitatea şi capacitatea de cercetare a industriei farmaceutice
europene.
Sectorul este caracterizat de: costul ridicat al cercetării; concentrarea industriei; fragmentarea pieţei,
în special în ceea ce priveşte preţurile.
Pentru a îndepărta obstacolele din calea pieţei interne în domeniul farmaceutic, asigurând în acelaşi
timp un nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice, începând cu 1965, UE a dezvoltat treptat un cadru
legislativ armonizat pentru medicamente. Sistemul actual se bazează pe două proceduri separate pentru
autorizarea comercializării:
 procedura centralizată conduce la o autorizaţie de comercializare unică, valabilă în întreaga
UE, pe baza unei evaluări ştiinţifice efectuate de comisii create în cadrul Agenţiei Europene pentru
Evaluarea Produselor Medicamentoase (EMEA) din Londra. Procedura este obligatorie pentru anumite
medicamente dezvoltate prin intermediul proceselor biotehnologice şi este opţională pentru unele categorii
determinate de medicamente, precum cele care conţin substanţe active noi şi cele care reprezintă o inovare
semnificativă;
 pentru acele medicamente care nu sunt eligibile pentru procedura centralizată sau în cazul în
care solicitantul alege să nu urmeze procedura centralizată, sistemul prevede o procedură de recunoaştere
reciprocă. Procedura trebuie să fie utilizată de solicitant ori de câte ori o cerere de autorizaţie de
comercializare pentru un medicament priveşte două sau mai multe state membre.
Prin Regulamentul nr. 2004/726 s-a modificat funcţionarea EMEA, transformând-o în Agenţia
Europeană pentru Medicamente. Modificările la procedura centralizată sunt rectificări ale anumitor
metode şi ajustări de funcţionare pentru a lua în considerare dezvoltările ştiinţifice şi tehnologice, precum
şi extinderea UE.
În ceea ce priveşte punerea în aplicare a Comunicării COM (93) 718 privind orientările referitoare
la politica industrială pentru sectorul farmaceutic, Comisia a constatat unele deficienţe ale industriei UE,
în special cu privire la capacitatea acesteia de a finanţa cercetarea şi dezvoltarea de medicamente
terapeutice inovatoare şi a revizuit perspectivele pentru concentrare şi restructurare, deoarece acestea ar
putea da o nouă formă industriei până la sfârşitul secolului.

220
 Ştiinţele vieţii şi biotehnologia oferă tehnologii ce sunt utilizate în cadrul multor sectoare industriale,
cum ar fi cele ale sănătăţii/farmaceuticii, sănătăţii animalelor, textilelor, produselor chimice, plasticului,
hârtiei, alimentaţiei şi procesării alimentelor.
Biotehnologia contribuie semnificativ la scopurile de bază ale politicii UE, incluzând sănătatea
publică, îmbătrânirea populaţiei, creşterea economică, crearea locurilor de muncă, dezvoltarea durabilă şi
protecţia mediului.
În vederea implementării consecvente a acestor politici în Europa, în 2002, Comisia a adoptat un
plan şi o strategie vastă şi detaliată pentru dezvoltarea produselor bazate pe biotehnologie. Analiza de la
jumătatea parcursului, din 2007, a indicat faptul că implementarea a fost efectuată cu succes în primii
patru ani, iar pentru perioada 2007-2010 au fost definite cinci noi priorităţi, printre care şi un mai bun
acces la finanţare şi un transfer tehnologic mai eficient.
2) industrii de sistem şi constructoare de maşini (ITC, inginerie mecanică, inginerie electrică,
vehicule cu motor, aerospaţiale, industria de apărare, construcţii navale);
 realizează 1/3 din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare a UE;
 indică o rată de creştere medie spre înaltă;
 înregistrează o puternică creştere a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;
Provocări:
 Inovarea;
 Protecţia proprietăţii intelectuale;
 Asigurarea unui personal cu înaltă calificare;
 Probleme legate de mediu şi acces pe piaţă.
Pentru multe din aceste industrii, piaţa unică depinde de standarde tehnice care trebuie actualizate
în permanenţă.
Este esenţial accesul mai mare pe pieţe internaţionale pentru anumite industrii ca: ITC, ingineria
mecanică şi electrică, industria de automobile.

Fig. 6.51. Competitivitatea industriei constructoare de maşini a UE-27

Sectorul tehnologiilor de informare şi comunicare (TIC) corespunde unei părţi substanţiale din PIB-
ul şi ocuparea forţei de muncă în UE. TIC este o tehnologie omniprezentă, investiţiile în TIC sunt
responsabile pentru aproximativ jumătate din creşterea productivităţii UE din ultimii ani.
Este un sector ce ocupă aproape un sfert din activităţile de cercetare şi dezvoltare la nivelul UE.
Bunurile şi serviciile TIC sunt factori importanţi în creşterea productivităţii şi performanţei economice a
tuturor sectoarelor.
TIC permite inovarea proceselor şi produselor, banii investiţi în tehnologiile de calcul îmbunătăţesc
productivitatea angajaţilor, fiind mult mai mare decât în cazul altor investiţii.
Ingineria mecanică reprezintă unul dintre cele mai mari sectoare industriale în UE în ceea ce priveşte
numărul întreprinderilor (circa 169 000, majoritatea IMM-uri), ocuparea forţei de muncă (3,3 milioane de
persoane), producţia şi generarea valorii adăugate.
Cu o cotă de 36% din piaţa globală, Europa este cel mai mare producător şi exportator de instalaţii
mecanice din lume. Competitivitatea industriei se bazează, între altele, pe produse excelente, inovative,
know-how şi calificare şi abilitatea de conformare cu dorinţele consumatorilor.
Ingineria mecanică este un sector foarte larg şi variat. Include în principal instalaţii mecanice şi
echipamente, utilaje pentru producerea şi utilizarea energiei mecanice, cu excepţia motoarelor de avioane,

221
autovehicule şi motociclete, a utilajelor agricole şi forestiere, maşinilor-unelte şi a altor instalaţii mecanice
cu destinaţie specială.
Comisia Europeană promovează competitivitatea globală şi durabilă a ingineriei mecanice prin
analizarea caracteristicilor şi problemelor întâmpinate de acest sector şi luarea măsurilor care se impun.
Ingineria electrică reprezintă 3% din producţie, valoare adăugată şi locuri de muncă. În 9 615
întreprinderi de inginerie electrică, cu 20 sau mai mulţi angajaţi, au produs, în anul 2004, aparatură şi
echipament electric în valoare de 192 870 miliarde de euro, angajând în mod direct 1 237 000 de oameni.
Ca principal furnizor către alte sectoare, ingineria electrică este foarte sensibilă la ciclicitate.
Piaţa UE a ingineriei electrice este cea mai mare din lume (181 miliarde de euro), urmată de SUA
şi Japonia (96 miliarde de euro şi 84 miliarde de euro).
Există două directive europene principale care se aplică echipamentului electric şi electronic, legate
de sănătate, siguranţă şi performanţă: Directiva echipamentelor de joasă tensiune (DJT) 2006/95/CE şi
Directiva compatibilităţii electromagnetice (CEM) 2004/108/CE.
Acestea se bazează pe principiile aşa-numitei „noi abordări”, care asigură un nivel ridicat de
protecţie. Ele prevăd cerinţe esenţiale, uzul voluntar al standardelor şi procedurile de evaluare a
conformităţii care urmează să fie aplicate. Absenţa cvasi-totală a intervenţiei părţilor terţe în procesul de
evaluare a conformităţii reduce cu mult povara ce le revine producătorilor. Este considerat un model şi
pentru alte blocuri comerciale.
Ar putea fi de asemenea necesară aplicarea unor cerinţe suplimentare privind mediul (ex: RoHS,
WEEE, Directivele 2000/55/CE şi 1996/57/CE privind cerinţele de randament energetic).
Industria electroenergetică. Sectorul energetic reprezintă o componentă de bază, determinantă în
dezvoltarea social-economică a comunităţii. Acest sector are o importanţă vitală pentru îmbunătăţirea
calităţii vieţii populaţiei.
Iniţial, politica în domeniul energiei se baza pe cărbune şi pe energia nucleară. Cele două
componente ale sectorului energetic au fost reglementate chiar de la înfiinţarea Comunităţii Europene prin
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi, respectiv, prin Tratatul Euratom.
Ca urmare a crizei energetice din 1970 şi a faptului că energia nucleară a început să devină
controversată, UE a dezvoltat o altă abordare care să răspundă mai bine necesităţilor pieţei unice europene.
În acest sens, principalele obiective ale politicii în domeniul energiei vizau crearea unei pieţe energetice
interne, bazată pe concurenţă, de reglementare, dezvoltare durabilă şi protecţia consumatorilor, o mai bună
cooperare internaţională, garantarea siguranţei furnizării energiei şi micşorarea impactului negativ asupra
mediului înconjurător.
În a doua jumătate a anilor ’90, UE a adoptat măsuri pentru liberalizarea pieţelor gazelor naturale şi
a electricităţii şi norme pentru standardizarea utilajelor şi a produselor energetice. Mai mult, UE a luat o
serie de măsuri şi a iniţiat programe de acţiune pentru a diminua dependenţa faţă de furnizorii externi de
combustibili fosili şi de energie şi pentru a garanta siguranţa aprovizionării.
Peste 50% din energia Europei provine din ţările aflate în afara Uniunii, gradul de dependenţă fiind
în creştere. Rusia este unul dintre cei mai mari furnizori energetici, iar disputele sale cu statele tranzitate
de produsele exportate au provocat, în ultimii ani, dezechilibre grave în aprovizionare. Acest semnal de
alarmă indică necesitatea ca UE să-şi monitorizeze mai atent rezervele de petrol şi de gaz şi să fie pregătită
în caz de urgenţă energetică. De zeci de ani, statele membre şi-au constituit rezerve de petrol. Uniunea ia
măsuri pentru a facilita accesul la aceste stocuri şi pentru a stabili când şi în ce mod pot fi utilizate.
La 8 martie 2006 Comisia Europeană a adoptata Carta verde intitulată: Strategia europeană pentru
o energie sigură, competitivă şi durabilă, prin care se urmăreşte atingerea a trei obiective: 1. dezvoltarea
durabilă; 2. competitivitatea; 3. securitatea aprovizionării.
În anul 2003 s-a emis o altă directivă care reglementa: concurenţa şi deschiderea; accesul liber la
reţea; autorităţile de reglementare; separarea activităţii de transport şi distribuţie de activitatea de producţie
şi furnizare; consumatorii „captivi” şi consumatorii „eligibili”.
În martie 2007, liderii UE au ajuns la concluzia că trebuie să dezvolte o politică integrată în domeniul
energiei şi a protecţiei mediului înconjurător cu scopul de a reduce consumul de combustibili fosili (ce
reprezintă o resursă naturală epuizabilă), de a pune în aplicare modalităţi de economisire a energiei şi de
a pune la punct metode alternative de producere a energiei electrice.

222
 În prezent 80% din nevoia de energie a Uniunii este susţinută de combustibili fosili – gaze naturale,
petrol şi cărbune, din care o mare parte este importată, făcând astfel ca UE să fie deosebit de vulnerabilă
la potenţialele reduceri ale ofertei sau la creşterea preţurilor pe plan internaţional. În acest sens, s-a ajuns
la concluzia ca o serie de măsuri trebuie luate până în 2020 pentru a răspunde mai bine nevoilor
consumatorilor şi pentru a proteja mediul înconjurător.
În cele 28 de state există o mare diversitate de abordare a politicilor energiei, de la cel centralizat
(francez), până la cel liberal (englez) sau cel grecesc, care are o problemă de interconectare cu sistemul
energetic al UE. Obiectivele UE prevăd paralel cu diversificarea surselor necesare producerii energiei
electrice şi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020, cu 30% până în anul
2030 şi cu 60-80% până în anul 2050.
Comisia Europeană în setul de documente care reprezintă Noua Politică Energetică a Uniunii
Europene îşi mai propune următoarele obiective:
● creşterea ponderii surselor regenerabile de energie în totalul mixului energetic de la mai puţin de
7% în anul 2006, la 20% din totalul consumului de energie al UE până în 2020;
● creşterea ponderii biocombustibililor la cel puţin 10% din totalul conţinutului energetic al
carburanţilor utilizaţi în transport în anul 2020;
● reducerea consumului global de energie primară cu 20% până în anul 2020.
În prezent, UE realizează aproximativ 1/3 din energia electrică produsă pe Glob şi 1/2 din energia
produsă în centrale nucleare. Direcţiile generale de implementare a politicii în domeniul energetic sunt:
- reglementarea în scopul concurenţei adică liberalizarea pieţei energiei;
- integrarea pieţelor energiei;
- interconectarea sistemelor naţionale de transport;
- siguranţa alimentării cu energie;
- utilizarea eficientă a energiei;
- protecţia mediului – reducerea ploilor acide şi a emisiilor de gaze prin creşterea ponderii energiilor
nepoluante.

Fig. 6.52. Etichetele referitoare la emisiile de dioxid de carbon din UE

În prezent, există proiecte legislative menite să separe (sau să liberalizeze) distribuţia de producţia
de gaz şi electricitate. Din iulie 2007, toţi cetăţenii au libertatea de a alege un furnizor de gaz şi electricitate.
Totuşi, posibilităţile sunt încă limitate, din cauza poziţiei dominante pe care o au anumite companii în
diferite regiuni sau ţări. Liberalizarea sectorului ar încuraja atât concurenţa, cât şi utilizarea energiilor
regenerabile (eoliană, solară etc.).
Industria mijloacelor de transport trebuie să facă faţă provocărilor legate de mediu – ameliorarea
în permanenţă a performanţelor legate de poluare pentru autovehicule, avioane, nave.
Industria constructoare de autoturisme. În acest sector, sistemul european, pentru diferite categorii
de maşini, are drept scop reducerea costurilor, asigurând prescripţii tehnice identice şi un nivel de protecţie
ridicat pe ansamblul UE. În domeniul concurenţei, are ca obiectiv să intensifice concurenţa în domeniul
de distribuţie de autoturisme şi de asistenţă tehnică pentru vânzare şi post-vânzare. În domeniul cercetării,
să coordoneze eforturile pentru a accelera dezvoltarea unor tehnologii auto cu tehnologii scăzute de gaze.

223
În domeniul social, o reţea transnaţională garantează difuzarea programelor de formare profesională şi
favorizează o mai bună adaptare a lucrătorilor la transformările structurale ale acestei industrii.

Fig. 6.53. Uzină modernă constructoare de autoturisme din UE

Principalele obiective ale Comisiei Europene cu privire la industria auto sunt:
 Consolidarea competitivităţii industriei auto. Scopul este identificarea şi evaluarea unor
probleme politice de o importanţă semnificativă pentru competitivitatea industriei auto a UE şi sugerarea
unor soluţii care să ia în considerare obiective de ordin economic, social şi ecologic.
 Completarea, adaptarea şi simplificarea regulamentului din cadrul pieţei interne. Activitatea de
îmbunătăţire a pieţei interne se bazează pe introducerea sistemului CE de aprobare integrată a tipului de
vehicul, care permite producătorilor să obţină aprobarea unui „tip” de vehicule într-un stat membru şi apoi
să aibă dreptul să comercializeze vehiculul respectiv în toate celelalte state membre, fără teste
suplimentare.
 Promovarea globalizării cadrului de reglementare tehnică prin UNECE. Armonizarea tehnică
globală este un factor esenţial pentru consolidarea competitivităţii industriei auto europene la nivel
mondial. UE este parte contractantă la două acorduri ale Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor
Unite (UNECE): Acordul din 1958 privind adoptarea de specificaţii tehnice uniforme aplicabile
vehiculelor şi Acordul global din 1998.
Industria aeronautică europeană dezvoltă şi produce o gamă largă de produse: aeronave civile şi
militare, motoare aeronautice, elicoptere, avioane fără pilot şi sisteme şi echipamente. Include, de
asemenea, şi companii de întreţinere şi service care efectuează reparaţii, oferă instrucţie şi alte activităţi
legate de diferitele produse.
Creşterea cererii mondiale, estimată a fi de circa 5% pe an până în 2010, afectată parţial şi temporar
de evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, constituie o oportunitate pentru industria
aeronautică europeană, care însă poate fi valorificată numai prin rationalizarea ciclurilor de fabricaţie,
cooperare între statele membre şi valorificarea rezultatelor cercetării-dezvoltării.
Prin volumul cifrei sale de afaceri, industria aeronautică europeană se plasează după SUA şi cu mult
înaintea Japoniei. Ea oferă peste 500 000 de locuri de muncă în Uniune, fiind o industrie de vârf, cu
impactul asupra altor ramuri industriale. În 1955, Comisia Europeană, a creat un grup de lucru aeronautic,
a cărui misiune este de a crea prin intermediul proiectelor industriale comune, a diferitelor eforturi de
cercetare, desfăşurate la nivel comunitar sau naţional.
Industria aero-spaţială este termenul folosit la nivel internaţional pentru a descrie companiile care
activează în aeronautică şi în sectorul spaţial şi al apărării.
Industria europeană de apărare aduce o contribuţie importantă la siguranţa şi apărarea cetăţenilor
europeni. Obiectivul principal al politicii industriale de apărare a Comisiei Europene este să dezvolte o
Bază Tehnologică şi Industrială de Apărare Europeană inovatoare şi competitivă (European Defence
Technological and Industrial Base – EDTIB). O astfel de bază este o premisă necesară pentru o Politică
europeană eficientă de apărare şi siguranţă (European Security and Defence Policy – ESDP), menită să
asigure Uniunii Europene capacitatea de acţiune autonomă pentru a răspunde unei crize internaţionale,
fără a aduce atingere acţiunilor NATO. O Bază de Apărare competitivă este necesară pentru a oferi
Europei posibilitatea de a coopera la nivel internaţional în dezvoltarea şi producerea de echipament de
apărare.
224
 Industria apărării are la bază articolele 157 şi 308 din Tratatul CE şi reprezintă mijloacele economice
şi tehnologice, factori importanţi pentru competitivitatea industriei europene. Agenţia Europeană de
Apărare, creată în 2004, contribuie în mod activ la dezvoltarea industriei.
Industria apărării este importantă pentru UE datorită componentelor sale economice şi tehnologice.
Competitivitatea industriei europene a apărării este esenţială pentru credibilitatea politicii europene de
securitate şi apărare. Este important ca statele membre ale UE să coopereze pentru a pune capăt politicilor
şi practicilor care împiedică industriile europene active în domeniul apărării să colaboreze într-o manieră
mai eficientă.
Industria europeană a apărării este importantă pentru economia europeană în ansamblul său. În
această industrie sunt angajate aproximativ 800 000 de persoane şi a reprezentant, în ultimii ani, între 2%
şi 2,5% din PIB-ul UE. După exemplul celorlalte activităţi europene, industria apărării trebuie să aspire la
o mai mare eficienţă pentru a putea oferi clienţilor săi un raport calitate-preţ mai bun, protejând în acelaşi
timp interesele acţionarilor săi.
Industriile din sectorul maritim cuprind atât construcţiile navale, cât şi ambarcaţiunile pentru timpul
liber. Aceste două sectoare beneficiază de ajutorul UE în materie de comerţ şi mediu înconjurător, precum
şi pentru standardizarea reglementărilor tehnice privind proiectarea construcţiilor şi a procedurilor
administrative.
Diferenţa dintre aceste două sectoare rezidă în scopul utilizării navelor respective:
Construcţia navală (inclusiv reparația navală şi serviciile de transformare) se referă la navele (în
principal cele cu echipaj pentru navigaţia maritimă) mai mari, concepute pentru un uzaj comercial, dar şi
la navele militare. Aceasta priveşte de asemenea produsele şi serviciile furnizate pentru construcţie,
servicii de transformare şi întreţinere a acestora (maritime şi de navigaţie internă).
Sectorul ambarcaţiunilor pentru timpul liber acoperă navele cu lungimea corpului între 2,5 şi 24 m
şi care sunt destinate petrecerii timpului liber sau practicării unui sport. Acest sector se referă în principal
la legislaţia pieţei interne cu care aceste produse trebuie să fie conforme pentru a putea să circule liber pe
piaţa UE.
Sectorul construcţiei navale este monitorizat în permanenţă de Comisia Europeană din raţiuni
strategice. Această monitorizare este realizată în cooperare cu părţile interesate cu scopul de a ameliora şi
de a promova dezvoltarea sectorului.
Sectorul ambarcaţiunilor pentru timpul liber este reglementat la nivel european, astfel încât să ofere
garanţiile necesare de siguranţă şi să contribuie la protecţia mediului, pe de o parte, să răspundă cerinţelor
de proiectare şi de producţie şi procedurilor administrative, pe de altă parte. Obiectivul este de a asigura o
dezvoltare durabilă a sectorului din punct de vedere economic, social şi al protecţiei mediului.
Industria construcţiilor navale. Această constituie un alt sector aflat în pierdere de viteză în Europa
înca de la începtul anilor ’60. În 1960, şantierele navale ale celor şase state atunci membre ale
Comunităţilor Europene şi ale celor trei care urmau să adere la Comunităţi la începutul anilor ’70 asigurau
jumătate din producţia mondială de nave. În 1975 s-a prăbuşit la 22%. Tot între 1960 şi 1975, piaţa
construcţiilor navale a cunoscut modificări importante de structură, din cauza expansiunii spectaculoase a
nevoilor de transport de produse petroliere. Criza petrolieră din 1973, i-a găsit pe armatori cu capacităţi
de transport excedentare, iar pe constructori cu capacităţi de productie excedentare, în special de tancuri
petroliere, acestia din urmă fiind grav afectaţi de anulări masive ale comenzilor.
În Rezoluţia sa din 19 septembrie 1978, Consiliul a insistat asupra necesităţii de a menţine o industrie
a construcţiilor navale. În 1980 au fost angajate negocieri multilaterale în cadrul Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică, între principalii producători: UE, SUA, Japonia, Coreea de Sud,
Norvegia (acoperind împreună 70% din producţia mondială de nave). Negocierile au adus în iulie 1994 la
eliminarea obstacolelor din calea unor concurenţe mondiale normale din acest sector şi privind ajutoarele
de stat. Ulterior, Comisia Europeană, a preconizat o politică industrială a Uniunii, pentru ansamblul
industriilor relevante, cum ar fi producţia de echipament maritim, serviciile portuare şi industriile bazate
pe resursele maritime.
Industria construcţiilor navale se confruntă de ceva timp cu probleme majore datorită unui
dezechilibru între cerere şi ofertă. Extinderea şantierelor navale în trecut, în special în Coreea, dar din ce
în ce mai mult şi în China, a condus la scăderea rapidă a preţurilor. Situaţia economică mondială a condus

225
la o scădere bruscă a cererii; în 2001, doar segmentul navelor transportatoare de gaz natural lichefiat
(LNG) a cunoscut o creştere în privinţa volumului total de comenzi. Totuşi, acesta este un mic segment
de piaţă, deoarece reprezintă doar aproximativ 8% din comenzile mondiale în tbc (tone brute compensate).
3) industrii bazate pe modă şi design (textile, piele şi produse din piele, încălțăminte, mobilă);
 Realizează aproape 8% din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare a UE;
 Are o creştere slabă sau negativă a producţiei;
 Are cheltuieli reduse în cercetare şi dezvoltare în ultimii ani;
 Principala provocare constă în realizarea ajustărilor structurale;
 Pentru îmbunătăţirea calităţii şi diversităţii produselor este necesară îmbunătăţirea inovării,
protejarea dreptului proprietăţii intelectuale şi a calificării personalului;
 Orientarea activităţii către client şi intensificarea problematicii brandului.
Industria de textile şi îmbrăcăminte. Noile tendinţe a politicii în sectorul textilelor şi îmbrăcămintei
se regăsesc în comunicarea Comisiei din octombrie 1991, privind căile de îmbunătățire a competitivităţii
acestui sector. În prezent, Comisia Europeană a stabilit un plan de acţiune pentru sporirea competitivității
acestui sector industrial, pe baza următoarelor domenii:
 Ocuparea forţei de muncă, pregătirea profesională şi recalificarea forţei de muncă;
 Dezvoltarea şi promovarea noilor produse, metode şi echipamente tehnologice;
 Asigurarea unei funcționări corespunzătoare şi uniforme a pieţei interne;
 Accesul pe pieţele altor state;
 Dezvoltarea regională armonioasă.
Industria de pielărie. Prelucrarea pielii se referă la tratarea materiilor prime şi constă în
transformarea pieii brute de animal, o materie putrescibilă, în piele, un material stabil, care, finisat, este
utilizat la fabricarea unei game largi de produse de consum.
Industria de prelucrare a pielii foloseşte piei brute de animal - subprodusele industriei cărnii şi
laptelui - care altfel ar fi eliminate prin îngropare sau incinerare. Pielea este un produs industrial
intermediar, esenţială sectorului de pielărie şi utilizată în aval de industria bunurilor de consum. Industria
de încălţăminte, de confecţii, mobilă, industria auto şi de marochinărie sunt cele mai importante pieţe de
desfacere ale industriei europene de prelucrare a pielii.
Procesarea pieii brute de animale generează, de asemenea, produse secundare, cu pieţe de desfacere
în mai multe sectoare industriale, precum industria producătoare de hrană pentru animalele de companie,
industria produselor chimice fine, cu precădere industria fotografică, industria cosmetică, industria
îngrăşămintelor şi a condiţionării solului.
Sectorul de prelucrare a pielii cuprinde circa 3 700 de întreprinderi şi realizează o cifră de afaceri de
10,6 miliarde de euro. Aceste întreprinderi au angajat aproximativ 52 000 de persoane. Tăbăcăriile din UE
sunt în marea majoritatea întreprinderi mici şi mijlocii, deţinute de familii. Concentraţia regională este
însemnată, industria jucând adesea un rol-cheie în economia locală, asigurând un grad sporit de bunăstare
şi de ocupare a forţei de muncă.
În contextul competitivităţii globale, o atenţie specială este acordată riscurilor şi oportunităţilor
aferente industriei de prelucrare a pielii într-o UE extinsă. Integrarea întreprinderilor de prelucrare a pielii
din noile state membre este în curs de desfăşurare, determinând anumite adaptări structurale ulterioare, în
special datorită faptului că unul dintre principalele avantaje comparative din noile state membre – costurile
reduse ale forţei de muncă – va scădea în timp.
Industria de pielărie este o industrie mondială, tăbăcarii europeni fiind dependenţi într-o mare
măsură de disponibilitatea materiilor prime şi a pieţelor de export. Cu toate că, în general, cota de piaţă a
UE pe piaţa mondială tinde să scadă odată cu dezvoltarea industriei pielii şi în alte regiuni ale lumii, cum
ar fi Asia şi America, industria europeană de pielărie rămâne cel mai mare furnizor de piele de pe piaţa
internaţională.
În unele industrii, scăderea ocupării forţei de muncă din cauza progresului tehnic şi al concurenţeidin
partea ţărilor din lumea a treia a început devreme, în special în astfel de industrii tradiţionale cum ar fi cea
de textile şi îmbrăcăminte. Cota lor parte în totalul ocupării forţei de muncă în industria producătoare s-a
micşorat în perioada 1950-2000 cu aproape două treimi.

226
 Industria de încălţăminte europeană constă dintr-un număr mare de întreprinderi mici (de până la
20 de angajaţi), cele mai multe situându-se în regiuni cu o mică diversitate industrială. Cu toate acestea,
se constată diferenţe de la un stat la altul: întreprinderile franceze şi germane angajează aproximativ 100
de lucrători, în timp ce întreprinderile spaniole şi italiene în jur de 12. Celelalte state membre se află între
aceşti doi poli extremi.
Sectorul încălţămintei numără 26 600 de întreprinderi, generând o cifră de afaceri de 26,2 de miliarde
de euro şi 6,9 miliarde de euro de valoare adăugată (0,5% din totalul întreprinderilor manufacturiere din
UE), oferind locuri de muncă unui număr de 388 000 de persoane. Două treimi din totalul producţiei de
încălţăminte este de fapt concentrată în trei ţări: Italia, Spania şi Portugalia, Italia producând aproximativ
50% din producţia UE.
Sectorul încălţămintei este o industrie diversificată, care acoperă o gamă largă de materiale (textile,
materiale plastice, cauciuc şi piele) şi diferite asortimente de produse – de la încălţăminte pentru bărbaţi,
femei şi copii, la produse specializate, cum ar fi încălţăminte pentru surf pe zăpadă şi încălţăminte de
protecţie.
Acţiunea UE are drept scop promovarea inovaţiei, a competitivităţii şi a concurenţei dintre
întreprinderile implicate în sector, combaterea fraudei şi a contrafacerii, precum şi protejarea sănătăţii
consumatorilor şi a mediului.
Industria mobilei este în principal o industrie de asamblare, care foloseşte diverse materii prime
pentru a obţine produsul final. Acestea pot fi de la lemn şi plăci de lemn până la elemente din metal,
plastic, materii textile, piele şi sticlă.
În zilele noastre, industria europeană a mobilei are un nivel ridicat al calităţii producţiei în termeni
tehnici, estetici, de design şi modă şi are o imagine foarte bună la nivel mondial.
Sectorul european al mobilei cuprinde aproximativ 150 000 de companii, generează o cifră de afaceri
de aproape 126 miliarde euro şi o valoare adăugată de 38 miliarde euro. În acest sector sunt angajate
aproximativ 1,4 milioane de persoane. Principalii producători (după valoarea producţiei) sunt Italia şi
Germania, urmate de Marea Britanie, Franţa, Spania şi Polonia.
Acest sector este dominat de microîntreprinderi (86% dintre întreprinderile de mobilă din Europa au
mai puţin de 10 angajaţi), dar există şi câţiva producători mari. Companiile mici funcţionează deseori ca
subcontractanţi ai companiilor mai mari, pentru producţia unor elemente sau a unor produse semifinite
pentru fabricarea produselor finite sau asamblarea mobilei. Mobila din lemn pentru dormitoare, sufragerii,
saloane şi alte spaţii, alături de mobila din plastic şi metal sunt produsele cele mai fabricate în UE (38%
din valoarea totală a producţiei de mobilă). Un alt subsector important al producţiei este reprezentat de
mobila de birou şi scaune (29% şi respectiv 17%), precum şi mobila de bucătărie (12%).
De-a lungul anilor, ca răspuns la presiunea competiţiei, mai ales a competiţiei internaţionale,
companiile de mobilă au întreprins un lung proces de restructurare şi modernizare, iar volumele producţiei
au scăzut. Din 2005 volumele producţiei au crescut uşor, dar în 2008 această tendinţă ascendentă s-a
inversat şi producţia a scăzut din nou. Factorii principali care influenţează competitivitatea în acest sector
sunt cercetarea şi inovarea, calificările şi calitatea, designul şi rentabilitatea, cunoştinţele şi priceperea,
alături de un acces mai bun la pieţele din ţările terţe.
4) industrii primare (de bază) şi intermediare (industrii extractive nonenergetice, metale neferoase,
ciment şi var, ceramica, sticla, lemn şi produse din lemn, celuloza, hârtie şi produse din hârtie, tipărituri
şi publicaţii, oţel, chimică, cauciuc şi mase plastice, construcţii).
 Realizează aproape 40% din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare a UE;
 Constituie furnizori de materii prime pentru celelalte industrii ale UE;
 Pot reprezenta o sursă importantă de inovare pentru celelalte sectoare;
 Au o rată de creştere medie spre joasă, cu excepţia industriei chimice şi a cauciucului;
 Sunt industrii energointensive.
Provocări sectoriale specifice:
o Legislaţia REACH pentru industria chimică;
o Simplificări legislative pentru sectorul construcţiilor;
o Ajustările structurale pentru industria ceramică, a oţelului şi cea tipografică.

227
 Minerit, metale şi minerale. Cuprinzând oţelul, metalele neferoase, produsele minerale nemetalice
(cimentul, ceramica, sticla şi varul) şi industriile extractive non-energetice (mineritul şi mineralele),
misiunea Direcţiei Generale pentru Întreprinderi şi Industrie este de asigura acestor sectoare operarea într-
un cadru ce le permite atingerea unui nivel înalt de competitivitate, făcând mai ales referire la principiile
dezvoltării durabile şi la practicile comerţului echitabil.
Această misiune poate fi realizată prin:
 evaluarea impactului instrumentelor, legislaţiei şi politicilor comunităţii asupra acestor sectoare,
mai ales în ceea ce priveşte mediul, concurenţa şi comerţul internaţional, inovarea, cercetarea şi
dezvoltarea;
 încurajarea sectoarelor să contribuie la realizarea obiectivelor politicii dezvoltării durabile şi să
participe la programe comunitare relevante;
 comunicarea informaţiei referitoare la dezvoltarea comunităţii către autorităţi reprezentative,
preponderent prin Grupul pentru aprovizionarea cu materii prime;
 evaluarea restructurării industriei oţelului în ţările în curs de aderare;
 colectarea datelor economice şi tehnice complete asupra sectoarelor, din cadrul UE.
Industria siderurgică. Punctele de cotitură pentru acest sector au fost criza energetică din 1973 şi
recesiunea economică din 1975, generată de prima. Pe măsura dezvoltării crizei, Comunitatea îşi asumă
responsabilităţi tot mai mari, intervenind tot mai puternic. Punctul culminant al acestei politici a fost atins
în octombrie 1980, când Comisia, cu acordul Consiliului, a declarat starea de „criza manifesta” în sectorul
siderurgic, condiţii în care – în conformitate cu dispoziţiile Tratatului CECO, atunci în vigoare – au putut
fi impuse restricţii obligatorii pentru producţia şi desfacerea de oţel pe piaţa internă, prin stabilirea
trimestrială de cote de producţie din care numai o parte puteau fi vândute pe piaţa internă, precum şi prin
definirea de preţuri minime pentru anumite produse. În paralel cu aceste măsuri, reguli noi şi restrictive
au fost stabilite în privinţa ajutoarelor de stat acordate acestei industrii de către guvernele statelor membre.

Fig. 6.54. Producţia de oţel a UE

Industria siderurgică a înregistrat creşteri substanţiale în privinţa preţului, a consumului, în special
datorită dezvoltării sectoarelor legate de ea: industria constructoare de autoturisme, mecanica şi
electronica. Ca urmare a politicii de rigoare economică dusă timp de mai bine de un deceniu, Comisia a
început să dezvolte, în cursul anilor ’90 prognoze semestriale cu privire la evoluţia pieţei, iar perspectivele
acesteia s-au ameliorat începând din 1994.
Industriile bazate pe resurse forestiere includ industria prelucrării lemnului, industria celulozei şi
hârtiei şi industria poligrafică. Principalele materii prime ale acestora sunt lemnul, hârtia sau lemnul şi
hârtia reciclate. Aceste industrii includ şi sectoare specializate cum este cel al plutei.
Industriile UE bazate pe resurse forestiere sunt competitive, dovedind performanţe tehnice şi
comerciale foarte bune. Sectoarele celulozei şi hârtiei, al prelucrării lemnului, respectiv al poligrafiei sunt
lideri mondiali în multe zone. Sectorul se confruntă totuşi cu un număr de dificultăţi, între care accesul la
materii prime, schimbarea climatică, inovaţia, comerţul şi furnizarea informaţiilor privind produsele
bazate pe resurse forestiere. Pentru sectorul prelucrării lemnului şi cel al poligrafiei, dimensiunea IMM
este extrem de semnificativă. Multe părţi ale acestor industrii joacă un rol esenţial în menţinerea ocupării
durabile a forţei de muncă în zonele rurale.
În Comunicarea privind industriile inovative şi durabile bazate pe resurse forestiere în UE, Comisia
propune norme politice importante, care asigură o abordare coerentă a consolidării poziţiei competitive a
industriilor UE bazate pe resurse forestiere, integrând totodată în strategia industrială şi obiective legate
de schimbarea climatică.
228
 Comisia a înfiinţat un Comitet de Politici Comunitare privind Silvicultura şi Industriile bazate pe
Resurse Forestiere, care asistă Comisia în legătură cu toate problemele legate de politicile comunitare
referitoare la silvicultura şi a industriile bazate pe resurse forestiere.
Regulamentul privind produsele pentru construcţii (305/2011/UE - RPC), stabileşte condiţii
armonizate de comercializare a produselor pentru construcţii.
Ca parte a iniţiativei pentru o mai bună legiferare, regulamentul defineşte mai bine conceptele de
bază referitoare la marcajul CE şi la utilizarea acestuia şi introduce proceduri simplificate, care vor reduce
costurile suportate de întreprinderi, în special de IMM-uri. Impunând criterii mai stricte de desemnare a
organismelor implicate în evaluarea şi verificarea produselor pentru construcţii, RPC contribuie, de
asemenea, la creşterea credibilităţii şi fiabilităţii întregului sistem.
În ceea ce priveşte activitatea de construcţie în sine, aceasta este concentrată pe competitivitatea
sectorului, în special prin asistarea şi încurajarea acţiunilor industriei şi a statelor membre, nu mai puţin
în domeniul construcţiilor durabile, precum şi prin promovarea acţiunilor şi sprijinirea dezvoltării
instrumentelor comune ce facilitează adaptarea mai bună a companiilor şi a altor agenţi la modificările din
sector.
Siguranţa în construcţii şi mişcarea liberă a serviciilor, serviciilor de inginerie şi construcţii
constituie, de asemenea, o prioritate politică importantă, dezvoltată prin promovarea eurocodurilor şi
implementarea acestora de către statele membre.
6.4.6. Dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM)
Întreprinderile mici sunt coloana vertebrală a economiei europene. Ele reprezintă o sursă esenţială
de noi locuri de muncă şi o pepinieră a ideilor de afaceri. Criteriile de definire a IMM diferă considerabil
de la un stat membru la altul şi nu există nicio înţelegere oficială privind o definiţie comunitară. Societăţile
clasificate oficial, conform definiţiei UE, ca întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri) sunt acele societăţi
care au mai puţin de 250 de angajaţi şi sunt independente de societăţi mai mari. În plus, cifra lor de afaceri
sau bilanţul anual nu pot depăşi 50 milioane euro, respectiv 43 milioane euro. Această definiţie este
esenţială pentru stabilirea societăţilor care pot beneficia de programele comunitare dedicate IMM-urilor
şi de anumite politici precum regulile de concurenţă specific IMM-urilor.
Existenţa IMM este necesară pentru funcţionarea armonioasă a economiei moderne, acestea fiind
prezente în toate sectoarele industriei şi serviciilor. Aceste întreprinderi sunt cele mai sensibile la
schimbările intervenite în mediul de afaceri. Ele operează în special la nivel naţional, însă sunt afectate de
legislaţia comunitară privind taxele şi impozitele, concurenţa, legislaţia societăţilor comerciale, politicile
sociale şi regionale şi formalităţile vamale.
Direcţiile de acţiune a Cărţii Europene a Întreprinderilor Mici:
I. Educaţia şi instruirea întreprinzătorilor:
 cultivarea spiritului antreprenorial şi noilor aptitudini încă de la un stadiu incipient;
 predarea cunoştinţelor generale de afaceri şi antreprenoriat la toate nivelurile de învăţământ.
Modulele specifice ale instruirii în afaceri trebuie să devină o componentă esenţială a programelor de
învăţământ la nivel preuniversitar şi universitar;
 încurajarea şi promovarea iniţiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin programe
corespunzătoare de pregătire a managerilor din întreprinderile mici;
II. Iniţierea mai puţin costisitoare şi mai rapidă a afacerilor:
 reducerea cheltuielilor de înfiinţare a companiilor către nivelul cel mai competitiv pe plan
mondial;
 încurajarea ţărilor cu procedurile cele mai lente şi dificile de înregistrare a noilor companii
pentru a ajunge din urmă statele mai avansate;
 creşterea accesului la procedurile de înregistrare on line;
III. Legislaţie şi reglementări mai bune:
 evaluarea legislaţiilor naţionale cu privire la faliment în lumina bunelor practici;
 analizarea noilor reglementări naţionale şi comunitare în vederea evaluării impactului lor asupra
întreprinderilor mici şi întreprinzătorilor;
 simplificarea pe cât posibil a reglementărilor naţionale şi cele ale UE;

229
  simplificarea, de către Comisie, a legislaţiei referitoare la concurenţă, pentru a reduce
dificultăţile întâmpinate de întreprinderile mici în procesul de conformare cu aceste prevederi legale;
IV. Asigurarea calificării necesare: Dezvoltarea cu ajutorul instituţiilor de instruire şi programelor
interne de pregătire ale companiilor a abilităţilor adecvate, adaptate necesităţilor întreprinderilor mici şi a
serviciilor de instruire şi consultanţă permanente;
V. Îmbunătăţirea accesului on line: Sporirea volumului de comunicaţii electronice între autorităţile
publice şi sectorul întreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea să înainteze cereri, să
primească asistenţă, să depună declaraţii fiscale sau să obţină simple informaţii online, mult mai rapid şi
la costuri mai reduse;
VI. Extinderea pe multiple pieţe:
 continuarea reformelor în vederea constituirii în cadrul Uniunii a unei pieţe interne unice,
accesibilă întreprinderilor mici;
 îndreptarea reformelor către unele sectoare esenţiale pentru dezvoltarea IMM, cum ar fi
comerţul electronic, telecomunicaţiile, utilităţile, achiziţiile publice şi sistemele de plăţi transfrontaliere;
VII. Perfecţionarea sistemul fiscal şi a aspectelor financiare:
 identificarea şi înlăturarea obstacolelor care stau în calea formării unei pieţe de capital pan-
europene şi a implementării Planului de acţiune pentru serviciile financiare şi a Planului de acţiune pentru
capitalul de risc;
 îmbunătăţirea relaţiilor dintre sistemul bancar şi întreprinderile mici prin crearea unor condiţii
corespunzătoare de acces la credite şi la capitalul de risc;
 îmbunătăţirea accesului la fondurile structurale şi încurajarea iniţiativelor Băncii Europene de
Investiţii de creştere a fondurilor, inclusiv instrumentelor de capital, disponibile pentru întreprinderile
start-up şi pentru întreprinderile de înaltă tehnologie;
VIII. Consolidarea capacităţii tehnologice a întreprinderilor mici:
 consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea implementării tehnologiei în
întreprinderile mici, precum şi capacitatea întreprinderilor mici de a identifica, selecta şi adapta tehnologii;
 încurajarea cooperării şi schimbului tehnologic între întreprinderile de orice dimensiuni, mai cu
seamă între micile întreprinderi europene, dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, îndreptate
către aplicarea comercială a cunoştinţelor şi tehnologiei, conceperea şi adaptarea sistemelor de calitate şi
certificare în întreprinderile mici;
IX. Utilizarea modelelor e-business de succes şi asigurarea unei asistenţe de calitate pentru
întreprinderile mici;
 încurajarea micilor întreprinderi, de către Comisia Europeană şi statele membre, în scopul
aplicării celor mai bune practici şi adoptării modelelor de afaceri eficiente care să le dea posibilitatea să
se bucure de un progres real în noua economie;
 coordonarea activităţii Comisiei şi a statelor membre în vederea creării unor sisteme, reţele şi
servicii informaţionale şi de sprijinire a afacerilor care să fie uşor de accesat şi de înţeles şi care să răspundă
necesităţilor întreprinderilor;
X. Dezvoltarea unei reprezentări mai puternice şi mai eficiente a intereselor întreprinderilor mici pe
plan naţional şi la nivelul Uniunii Europene: monitorizarea şi evaluarea anuală a sectorului IMM, prin
raportare la nivelurile cele mai ridicate înregistrate pe plan mondial pentru a îmbunătăţi cunoştinţele,
adopta practici mai bune în toate domeniile care influenţează întreprinderile mici în scopul sporirii
performanţelor noastre.
La etapa actuală există trei factori-cheie pentru realizarea unei industrii competitive în următorii
ani: cunoştinţele, inovaţiile şi antreprenoriatul.
Noile cunoştinţe din educaţie, formare şi cercetare trebuie puse la dispoziţia industriei, sau, prin alte
cuvinte, noile tehnologii, inclusiv tehnologiile de informare şi comunicare, biotehnologia şi
nanotehnologia trebuie să se dezvolte în paralel cu dobândirea de noi priceperi şi cunoştinţe în utilizarea
lor.
Fiecare sector al industriei trebuie să devină mai inovator, iar condiţiile de stimulare a inovaţiei
trebuie să fie prezente şi asigurate printr-o politică adecvată.

230
 Europa trebuie să-şi dezvolte capacitatea antreprenorială şi să-şi asume riscuri pentru afaceri noi
şi de mai mare anvergura. Şi acest lucru este susţinut de rezultatele unor studii care menţionează că
europenii par că resping riscul antreprenorial, mulţumindu-se cu o creştere limitată a afacerilor lor şi că
nu sunt dispuşi în a recunoaşte şi a recompensa contribuţia socială a celor care riscă.
Legea privind întreprinderile mici pentru Europa reflectă voinţa politică a Comisiei de a recunoaşte
rolul central al IMM-urilor în economia UE şi ea instituie, pentru prima dată, un cadru politic cuprinzător
pentru UE şi statele membre.
Aceasta are scopul de a îmbunătăţi abordarea generală a spiritului antreprenorial, de a ancora
ireversibil principiul „Gândiţi mai întâi la scară mică” în elaborarea de politici, de la reglementări la
servicii publice, şi de a promova creşterea IMM-urilor, asistându-le în rezolvarea problemelor rămase,
care le împiedică dezvoltarea.
Legea privind întreprinderile mici pentru Europa se aplică tuturor companiilor care sunt
independente şi au mai puţin de 250 de angajaţi.
Lega privind întreprinderile mici reprezintă:
● un set de 10 principii care trebuie să orienteze conceperea şi implementarea politicilor, atât la
nivelul UE, cât şi la nivel naţional. Acesta are un rol esenţial pentru crearea unor condiţii echitabile de
funcţionare pentru IMM-urile de pe întreg teritoriul UE şi ameliorarea cadrului administrativ şi juridic
pentru a li se permite acestor întreprinderi să îşi utilizeze potenţialul maxim de creare de locuri de muncă
şi de creştere;
● un pachet ambiţios de noi măsuri concrete şi de perspectivă, inclusiv 4 propuneri legislative care
transpun aceste principii în practică, atât la nivelul UE, cât şi la cel al statelor membre;
● este creată pentru a fi adoptată de către Consiliul European, pentru a asigura angajamentul politic
deplin al Comisiei şi al statelor membre individuale, precum şi monitorizarea periodică a aplicării sale.
IMM-urile pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de mărimea acestora:
● microîntreprinderile au mai puţin de 10 angajaţi, reprezintă mai mult de 91,5% din totalul
întreprinderilor, angajează în jur de 30% din forţa de muncă din economia nefinanciară şi produc peste
20% din valoarea economică adăugată. Persoanele care sunt propriii lor angajaţi reprezintă 16% din totalul
populaţiei ocupate din UE. În ultimii ani, microîntreprinderile au creat cel mai mare număr de noi locuri
de muncă în diferite sectoare cum ar fi construcţiile, transportul şi comunicaţiile;
● întreprinderile mici au între 10 şi 49 de angajaţi, reprezentând 7,3% din totalul întreprinderilor,
● întreprinderile mijlocii au între 50 şi 249 de angajaţi, reprezentând 1,1% din totalul
întreprinderilor.
Întreprinderile mari reprezintă doar 0,2% din numărul total de întreprinderi din UE.
Dimensiunea este de cele mai multe ori măsurată în cifra de afaceri, însă ocuparea forţei de muncă
este un alt indicator foarte utilizat.
IMM-urile europene reprezintă:
 99,8% din totalul întreprinderilor europene;
 67,1% din locurile de muncă în sectorul privat;
 peste 80% din forţa de muncă în anumite sectoare industriale precum industria produselor din
metal, sectorul de construcţii şi sectorul mobilei.
Din cauza faptului că pieţele financiare nu au reuşit să furnizeze IMM-urilor finanţarea necesară,
Comisia Europeană a creat şi a finanţat instrumente financiare, precum garanţiile, pentru a facilita
obţinerea de credite de la bănci de către IMM-uri. De asemenea, Comisia facilitează investiţiile de capital
de risc în IMM-uri. Fondurile sunt alocate prin intermediul instituţiilor financiare, precum băncile.
În perioada 1998-2006, au fost furnizate peste 744 milioane euro în folosul a mai mult de 360 000
de IMM-uri. Suma a crescut la peste 1 miliard euro, ca parte a Programului-cadru pentru Competitivitate
şi Inovaţie (CIP) al Comisiei pentru perioada 2007-2013. Această sumă ar trebui să permită instituţiilor
financiare să furnizeze aproximativ 30 miliarde euro sub formă de noi finanţări pentru un număr estimat
de 475 000 de IMM-uri din Europa, deoarece, în medie, fiecare euro cheltuit din bugetul UE va permite
investitorilor privaţi să ofere 6 euro sub formă de capital de risc sau dă posibilitatea băncilor să ofere 50
euro sub formă de credite.

231
 Aceste instrumente financiare acoperă diferite nevoi ale IMM-urilor, fie că este vorba de societăţi
nou-înfiinţate sau de societăţi deja constituite:
 Facilitatea pentru IMM-uri inovatoare şi cu creştere rapidă (High Growth and Innovative SME
Facility) oferă capital de risc pentru IMM-urile inovatoare aflate în fazele de început sau în faza de
expansiune.
 Facilitatea de garantare pentru IMM-uri (SME Guarantee Facility) oferă garanţii pentru credite,
încurajând băncile să furnizeze IMM-urilor mai multe finanţări prin împrumut, inclusiv microcredite şi
finanţare pentru capital de dezvoltare, reducând astfel expunerea băncilor la riscuri.
Microcreditele (împrumuturile de până la 25 000 euro) au un impact semnificativ asupra IMM-urilor
care le primesc. Totuşi, există o disponibilitate redusă a microcreditelor, ceea ce afectează în special
înfiinţarea de întreprinderi de către şomeri, femei sau persoane aparţinând unei minorităţi etnice. Prin
urmare, Comisia lucrează la mărirea disponibilităţii microcreditelor prin intermediul instrumentelor sale
financiare şi încurajează statele membre să îmbunătăţească şi să faciliteze furnizarea de microcredite
pentru micile afaceri.
Grupul Băncii Europene de Investiţii îşi extinde strategia de susţinere a IMM-urilor, făcând ca
mecanismele sale de finanţare să devină mai simple, mai transparente şi mai orientate către nevoile
individuale ale micilor întreprinderi din Europa. Fonduri suplimentare, precum şi mai multe tipuri de
suport financiar – inclusiv finanţare pentru capital de dezvoltare, garanţii şi microcredite – vor fi făcute
disponibile IMM-urilor, fiind adaptate într-un mod mai specific la condiţiile locale şi necesităţile
particulare ale societăţilor. Grupul bancar BEI se extinde, de asemenea, în noi domenii de finanţare, cum
ar fi activele necorporale precum cercetările şi dezvoltarea, înfiinţarea reţelelor de distribuţie sau
sprijinirea continuării unei afaceri după retragerea proprietarilor actuali.
Ocupaţiile meşteşugăreşti – indiferent că este vorba de tâmplar, măcelar, brutar, reparator de
acoperişuri, fierar sau tehnician informatician – reprezintă inima comunităţilor locale din Europa. Aceştia
produc în special în cadrul bazei lor locale, asigură locuri de muncă şi instruire profesională pentru tineri
şi vârstnici şi aduc o contribuţie esenţială la inovaţie în economia europeană. Conducătorii acestor
întreprinderi sunt pe deplin implicaţi în toate etapele activităţii şi rămân în contact direct cu consumatorii.
Întreprinderile mici şi meşteşugăreşti întâmpină probleme particulare din cauza dimensiunilor
reduse ale acestora şi resurselor limitate de care dispun. Globalizarea economiei şi extinderile UE au
schimbat, de asemenea, în mod considerabil, provocările cu care aceste întreprinderi se confruntă.
Începerea unei noi afaceri şi obţinerea capitalului necesar reprezintă o provocare, aşa cum este şi găsirea
tipului corect de finanţare pentru a extinde o afacere deja existentă. Din cauza resurselor limitate, ele suferă
mai mult din cauza birocraţiei şi poverilor administrative decât întreprinderile mai mari. Adesea, se luptă
să fie în pas cu dezvoltările noi din tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor şi întâmpină dificultăţi în
găsirea de personal calificat, precum şi în asigurarea de instruire şi educaţie adecvată pentru acesta. În
plus, identificarea succesorilor pentru deţinătorii de afaceri care se retrag din activitate poate de asemenea
fi problematică.
6.4.7. Viitorul politicii industriale
Industria UE este responsabilă pentru peste 80% din cheltuielile de cercetare şi dezvoltare din
sectorul privat, iar produsele inovatoare obţinute în cadrul acesteia reprezintă 73% din exporturile UE,
jucând astfel un rol important în transformarea UE într-o economie bazată pe cunoaştere.
Priorităţile în domeniul politicii industriale se concentrează pe:
 îmbunătăţirea mediului de afaceri în condiţiile globalizării;
 asigurarea coerenţei între politica de mediu, sănătate, protecţia consumatorului,
competitivitate şi politica industrială;
 adaptarea industriei europene la transformările generate de extinderea spre sud şi est.
Pentru a face faţă noilor provocări va fi necesar:
- să se promoveze spiritul antreprenorial ca un nou tip de comportament bazat pe orientarea spre
consumator şi spre o cultură a serviciilor;
- încurajarea creării unui cadru legislativ şi a unui mediu de afaceri care iau în considerare principiile
dezvoltării durabile şi în care cercetarea, inovarea şi competenţa managerială se dezvoltă;
- îmbunătăţirea mediului financiar pentru firmele mici şi mijlocii;

232
 - îmbunătăţirea competitivităţii la nivelul IMM-urilor în cadrul unei economii bazate pe cunoaştere;
- crearea de oportunităţi şi coordonarea sprijinului logistic pentru reţelele de afaceri.
Programul de acţiune din anul 2007 al Comisiei Europene de a reduce povara administrativă a
întreprinderilor cu 25% a identificat zonele prioritare de acţiune, care se concentrează asupra obligaţiilor
de informare în domenii precum dreptul societăţilor, relaţiile de muncă, TVA-ul şi statisticile. Câteva
dintre aceste obligaţii au fost deja eliminate. De exemplu:
 Companiile nu mai trebuie să publice datele afacerii în monitoarele naţionale şi pot
utiliza/reutiliza traducerile autentificate într-unul din statele membre atunci când deschid sucursale în alte
state membre.
 Statelor membre trebuie să li se accepte opţiunea de a scuti microîntreprinderile de furnizarea
detaliată a datelor în raportările lor financiar-contabile anuale.
O reducere cu 25% a poverii administrative a întreprinderilor a reprezentat o creştere de 1,5% a PIB-
ului UE – o sumă de aproximativ 150 miliarde euro. Totuşi, acest obiectiv poate fi realizat numai prin
acţiunea de consolidare a autorităţilor naţionale, regionale şi locale, împreună cu Comisia Europeană. Până
acum, 18 state membre şi-au fixat ţinte naţionale referitoare la reducerea poverilor administrative.
Concurenţa globală crescută, tranziţia la o societate bazată pe cunoaştere şi tehnologia care se
schimbă rapid transformă cele mai multe aspecte ale activităţii în cadrul unei firme mici. În viitor, micile
întreprinderi vor avea nevoie de oameni cu diferite aptitudini profesionale, cu profiluri de muncă specifice
şi cu mai multe calificări medii şi înalte. Mai mult decât oricând, toţi europenii trebuie să îşi actualizeze
în mod continuu aptitudinile şi competenţele profesionale. De aceea, Comisia pregăteşte un program de
schimb pentru ucenici, pentru a le permite să dobândească experienţă de lucru în altă ţară europeană.
Microîntreprinderile sunt în particular afectate de lipsa de forţă de muncă calificată, determinată în
principal de evoluţiile demografice, şi trebuie să îşi depăşească dificultăţile în a atrage muncitorii cei mai
calificaţi printr-un proces de învăţare continuă în cadrul societăţii. Este esenţial pentru aceştia să
investească în competenţele electronice, să extindă procesele de recrutare la noi grupuri de populaţie, să
dezvolte conceptele de lucrabilitate şi să sprijine mobilitatea forţei lor de muncă. Comisia susţine
iniţiativele pentru identificarea nevoilor viitoare în materie de competenţe şi pentru a face educaţia şi
instruirea mai accesibile patronilor şi angajaţilor deopotrivă, de-a lungul întregii lor vieţi profesionale.
O problemă comună a afacerilor meşteşugăreşti este aceea de a găsi succesori pentru proprietarii
acestor afaceri care ies la pensie. Aproximativ o treime dintre afacerile europene vor fi afectate de un
transfer de proprietate în următorii zece ani. Aceasta înseamnă că un număr estimate de 700 000 IMM-uri
„trec dintr-o mână în alta” în fiecare an. Multe dintre aceste transferuri de afacere eşuează din cauză că
procesul de transfer nu este gestionat corect. Comisia a iniţiat un proiect pilot pentru a furniza consultanţă
noilor proprietari de afacere care au preluat de curând o societate. Această consultanţă este furnizată
prin intermediul asociaţiilor profesionale şi beneficiază de finanţare de la bugetul UE.
Fondul Social European pentru perioada 2007-2013 recunoaşte rolul special al IMM-urilor în
crearea de noi locuri de muncă şi se concentrează pe oferirea de asistenţă directă către societăţi, în special
IMM-uri, pentru a le ajuta să se adapteze condiţiilor în continuă schimbare ale pieţei.
Acest lucru include asistenţă pentru persoane (de exemplu, instruire pentru angajaţi şi personalul de
conducere), structuri şi întreprinderi, prin intermediul dezvoltării unor servicii referitoare la afaceri care
se adresează nevoilor IMM-urilor sau strategiilor lor de instruire pe termen lung.
De asemenea, oferă ajutor persoanelor care au ca scop să lucreze ca independenţi şi poate, de
asemenea, să promoveze antreprenoriatul în sistemele educaţionale. În total, aceste diferite tipuri de sprijin
însumează peste 16 miliarde euro.
Cheltuielile se concentrează pe măsurile de ajutorare a dezvoltării IMM-urilor, de exemplu sprijin
pentru inovaţie, finanţare şi afacere. Toate regiunile sunt acum eligibile pentru finanţarea asigurată de
fondurile structurale. În regiunile mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, IMM-urile pot primi
sprijin direct, în anumite condiţii, în timp ce în restul UE, sprijinul este disponibil în special pentru
asociaţiile profesionale, agenţiile de sprijin, administraţiile locale şi alte structuri intermediare. În toate
regiunile, fondurile structurale se concentrează pe măsuri cum ar fi cofinanţarea incubatoarelor de afaceri,
consultanţă, scheme de instruire şi finanţare pentru IMM-uri, transfer de tehnologie şi formarea de grupuri
şi reţele de IMM-uri.

233
 În final, încă aproape 80 miliarde euro vor fi făcute disponibile pentru îmbunătăţirea competitivităţii
în agricultură şi încurajarea diversificării economice din zonele rurale. De asemenea, vor fi făcute eforturi
speciale în beneficiul exploatărilor piscicole şi regiunilor cu caracteristici specifice, ca de exemplu
regiunile montane sau cele mai izolate regiuni din UE.
Selectarea proiectelor pentru finanţare se efectuează întotdeauna la nivel regional. Din acest motiv,
IMM-urile şi alte organizaţii interesate de finanţarea oferită de fondurile structurale trebuie să contacteze
autorităţile locale pentru a afla mai multe informaţii.
Politica de coeziune 2014-2020 prezentată la Bruxelles, de Comisia Europeană, la sfârşitul anului
2011 va sprijini în continuare IMM-urile prin fondurile din cadrul politicii de coeziune care vor promova
spiritul antreprenorial şi vor sprijini creşterea IMM-urilor prin soluţionarea problemelor care le împiedică
dezvoltarea.
Obiectivul politicii de coeziune reformate va fi acela de a dubla sprijinul actual la aproximativ 140
miliarde euro pentru perioada 2014-2020, parţial printr-o mai mare utilizare a instrumentelor financiare.
Aceste investiţii sporite vor sprijini IMM-urile în vederea:
 Accesării de fonduri, prin subvenţii, împrumuturi, garanţii de împrumut, capitaluri proprii etc.
 Exploatării know-how-ului şi consilierii antreprenoriale şi a oportunităţilor de creare de reţele,
inclusiv de parteneriate transfrontaliere.
 Îmbunătăţirii accesului acestora pe pieţele internaţionale şi atenuării riscului antreprenorial.
 Exploatării noilor surse de creştere, cum ar fi economia verde, serviciile de turism, sănătate şi
serviciile sociale durabile, inclusiv „economia vârstei a treia” şi industriile culturale şi de creaţie.
 Formării de antreprenori, manageri şi lucrători adaptabili în faţa noilor provocări.
 Investirii în capitalul uman şi în organizaţiile care asigură educaţie şi formare vocaţională
practică.
 Consolidării legăturilor cu centre de cercetare şi universităţi pentru promovarea inovării.
Noile norme şi măsuri comune şi simplificate înlesnesc accesul IMM-urilor la fondurile din politica
de coeziune în perioada 2014-2020. Printre acestea se numără:
 raportare online cu privire la modul de utilizare a fondurilor;
 norme de eligibilitate mai clare;
 audituri mai aplicate şi mai puţin frecvente pentru operaţiunile mici; şi
 o sferă mai largă şi simplificarea creării şi accesului la instrumente financiare.
Deasemenea Comisia Europeană încurajează IMM să îşi lanseze afacerile pe pieţele emergente cu
creştere rapidă, cum sunt China, India, Rusia sau în regiuni precum Asia de Sud-Est şi America Latină şi,
în acest sens, a fost iniţiat procesul de stabilire a unei noi strategii mai coerente şi mai eficiente care vizează
consolidarea serviciilor de sprijinire a întreprinderilor şi îmbunătăţirea coordonării şi utilizării resurselor,
în eforturile IMM de a pătrunde pe noi pieţe.
La 29 septembrie 2013, Uniunea Europeană şi Republica Moldova au semnat Acordul privind
participarea Republicii Moldova la Programul pentru Competitivitatea Întreprinderilor şi a Întreprinderilor
Mici şi Mijlocii 2014 – 2020 (COSME). Astfel, Moldova devine prima ţară - membră a Parteneriatului
Estic ce aderă la COSME.
Acordul a fost semnat la Bruxelles, de către Ferdinando Nelli Feroci, Comisarul European pentru
industrie şi antreprenoriat şi Eugen Caras, şeful misiunii Republicii Moldova pe lângă Uniunea Europeană.
Participarea la COSME, oferă Moldovei acces la diferite proiecte, cum ar fi Reţeaua Europeană a
Întreprinderilor (Enterprise Europe Network) şi reprezintă un nou pas în procesul de cooperare economică
dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Programul va oferi asistenţă Moldovei pentru a dezvolta
şi spori competitivitatea sectorului ÎMM-urilor, astfel contribuind şi la implementarea cu succes a
Acordului de Asociere, cuprinzând şi Zona de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător Moldova - UE.
6.5. Politica comunitară în domeniul concurenţei
Concurenţa este o condiţie fundamentală a economiei de piaţă, fiind considerată cea mai importantă
cauză a progresului economic şi tehnico-ştiinţific. Astfel, în sensul larg al cuvântului, concurenţa
reprezintă o rivalitate, o luptă dusă cu mijloace economice şi extra economice între producători sau
comercianţi, monopoluri, ţări pentru producerea şi desfacerea unor mărfuri, acapararea unor pieţi sau
obţinerea de profite.

234
 Concurenţa reprezintă preocuparea pentru asigurarea funcţionării corecte a regulilor jocului
comercial din punct de vedere al autorităţilor publice, al companiilor şi al indivizilor. Concurenţa perfectă
este acel mediu în care mai multe firme mai mici concurează, oferind un singur produs, niciuna neputând
influenţa preţurile şi condiţiile de comercializare. Cu toate acestea, Adam Smith considera că o concurenţă
perfectă nu este decât un concept abstract care nu esista în economia reală. De multe ori, concurenţa
creează mai multe probleme decât soluţionează, de aceea starea de fapt este concurenţa funcţională, iar
companiile producătoare percep presiunile concurenţei drept mijloace de a le limita libertatea de mişcare.
6.5.1. Definirea politicii privind concurenţa şi baza legală a acesteia
Termenul concurenţă desemnează „relaţiile dintre toţi acei care acţionează pe aceeaşi piaţă pentru
realizarea propriilor interese în condiţii de libertate economică”. În acelaşi timp, concurenţa reflectă
„rivalitatea, disputa, dintre entităţile economice respective, care urmăresc acelaşi scop şi de aceea
interesele lor devin contradictorii”.
Termenul de politică concurenţială este destul de general, referindu-se, în linii mari, la anumite legi
şi acţiuni întreprinse de guvern sau, în cazul de faţă, de Comunitate în ansamblul său (ce actioneaza prin
intermediul Comisiei Europene), destinate a elimina sau cel puţin a descuraja practicile comerciale
restrictive cum ar fi carteluri, monopoluri sau alte bariere netarifare care ar avea ca efect, în termenii
Tratatului, „prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei”.
Politica de concurenţă în UE, la fel ca şi în celelalte mari puteri economice mondiale, se bazează pe
concepţia că pieţele unei concurenţe pure şi perfecte sunt cele mai potrivite, în stare să asigure bunăstarea
populaţiei. În consecinţă, politica de concurenţă vizează limitarea, controlarea, chiar interzicerea
comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenţei perfecte.
Trebuie subliniat faptul că în realitate, concurenţa perfectă nu există, ea fiind o situaţie ideală spre
care se tinde şi că de fapt, forma concretă de manifestare a concurenţei este cea imperfectă, în care
participanţii, ce se diferenţiază între ei după o serie de criterii, dispun de o forţă economică diferită, de
informaţii mai restrânse sau mai ample şi au o importanţă diferită.
Concurenţa perfectă presupune o formă de organizare a economiei cu reguli foarte stricte, care au
drept scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a condiţiilor pentru toţi agenţii economici.
Caracteristicile sale sunt următoarele:
- Atomicitatea producătorilor şi consumatorilor;
- Transparenţa perfectă;
- Omogenitatea produsului;
- Libertatea de a acţiona pe piaţă;
- Fluiditatea perfecta a cererii şi ofertei;
- Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie;
- Raţionalitatea sau eficienţa economică.
Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurenţe loiale,
adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şi
mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat.
Dacă concurenţa este neloială (are loc cu mijloace şi acţiuni contrare uzanţelor şi reglementărilor
legale) atunci se ajunge la o distorsiune şi o deturnare a concurenţei de la scopul său prin favorizarea unuia
sau mai multor agenţi economici şi prin defavorizarea altora.
Termenul de politică în domeniul concurenţei s-a referit multă vreme la un cadru legislativ şi
instituţional şi la acţiuni ale autorităţilor publice naţionale sau comunitare menite să elimine sau să
descurajeze practicile comerciale restrictive de genul cartelurilor, monopolurilor sau altor tipuri de bariere
din calea liberului acces la piaţă care, conform termenilor din tratate, au menirea de a preveni restrângerea
sau distorsionarea concurenţei.
Politica în domeniul concurenţei se referă deci la reglementarea comportamentului pe piaţă al
agenţilor economici, astfel încât aceştia să desfăşoare afaceri într-o direcţie cât mai conformă cu
prevederile tratatelor.
Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezentarea unui sistem ce permite o
concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic. În cadrul teoriei economice liberale, politica
de concurenţă urmăreşte să realizeze pieţe cu o concurenţă perfectă şi să prevină formarea monopolurilor

235
şi oligopolurilor care şi impun preţurile lor în detrimentul consumatorului. În UE au existat monopoluri
de stat în domenii cum ar fi: transporturile, serviciile poştale şi telecomunicaţiile.
Politica în domeniul concurenţei este una dintre primele politici comune adoptate de CEE cu rol
important în crearea şi consolidarea pieţei comune.
Politica în domeniul concurenţei include toate măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă,
incluzând politica comercială, politicile de reglementare, precum şi măsurile adoptate de către guverne cu
privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât şi din cel public (legislaţia şi
politicile care guvernează comportamentul anticoncurenţial al societăţilor).
Principalul beneficiar al politicii liberei concurenţe este cetăţeanul în tripla sa calitate:
 de consumator (concurenţa liberă conduce la o diversificare a ofertei şi la o reducere a preţului de
vânzare);
 de participant pe piaţa forţei de muncă (libera concurenţă obligă la un proces continuu de inovaţie
atât a produsului realizat, cât şi a procesului de producţie);
 de acţionar (libera concurenţă conduce la creşterea eficienţei şi la realizarea de profituri ridicate).
Interesul crescut pentru politicile concurenţiale este atribuit mai multor factori, cum sunt:
1. restricţiile comerciale şi distorsiunile rezultate din practicile firmelor sau din barierele
guvernamentale;
2. creşterea gradului de integrare a economiei mondiale, impulsionată nu numai prin liberalizarea
comerţului, dar şi prin extinderea investiţiilor străine directe. Astfel, practicile anticoncurenţiale la nivelul
firmelor capătă dimensiuni transfrontaliere în creştere, afectând mai multe ţări şi, adesea, întreaga
economie mondială;
3. diversificarea şi înmulţirea reglementărilor internaţionale la nivel bilateral, regional şi
multilateral, pentru protejarea intereselor firmelor străine care operează pe teritoriul unei ţări;
4. ca urmare a convergenţei realizate prin dialogul Nord-Sud şi Est-Vest, legea concurenţei
reprezintă instrumentul legal adecvat pentru combaterea practicilor anticoncurenţiale ale firmelor, chiar
dacă acordul asupra detaliilor este încă departe de a fi realizat.
Deşi politica comunitară în domeniul concurenţei este tot mai mult determinată de considerente
economice, constrângerile la care este supusă sunt în principal de ordin juridic.
În 1962 s-a adoptat Reglementarea Nr.17, care conferea comunităţii de afaceri siguranţa că
transparenţa şi primatul legii sunt priorităţi ale Comisiei.
Baza legală (juridică) a Politicii în Domeniul Concurenţei (PDC) este oferită, în primul rând, de
prevederile incluse în Tratatului UE, respectiv:
● Articolul 81, privind practicile restrictive;
● Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă;
● Articolul 86, privind întreprinderile publice;
● Articolele 87-89, privind ajutorul de stat.
Potrivit Art. 85 (81) alin. 1 al Tratatului CE, politica în domeniul concurenţei trebuie să garanteze
unitatea, omogenitatea şi viabilitatea pieţei interne prin:
- combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societăţi ce incheie între ele acorduri
protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni;
- prevenirea exploatării puterii economice a unor societăţi în defavoarea altora – abuzul de poziţie
dominantă;
- prevenirea distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin sprijinirea
discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi – ajutoarele de stat.
- combaterea înţelegerilor între grupările de companii cu scopul fixării preţului sau instituirii
controlului asupra volumului total al producţiei în defavoarea comerţului între statele membre – carteluri.
Politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsura ce climatul de afaceri a depăşit
cadrul naţional şi a început să opereze pe baze europene. Tratatul asupra Uniunii Europene include, printre
principiile sale, şi pe cel conform căruia statele membre trebuie să adopte o politică economică „în
concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”.
Totuşi mulţi economişti recunosc că pot exista în anumite condiţii aşa-numitele „eşecuri ale pieţei”
care să justifice atunci nerespectarea regulilor liberei concurenţe între întreprinderi, sau intervenţia directă

236
a statului pentru corectarea acestor efecte. Aceste eşecuri pot, de exemplu, să ţină de existenţa efectelor
pieţei externe considerate (activitatea de cercetare dezvoltare realizată de o mare întreprindere poate crea
un mediu sau genera o serie de cunoştinţe ce sunt utile şi altor întreprinderi fără ca acestea din urmă să fi
suportat costul lor) sau de randamentele de scară în creştere. În acest caz, eficienţa întreprinderilor creşte
în funcţie de dimensiunea lor şi poate fi de dorit, în anumite condiţii, pentru ansamblul societăţii, ca pieţele
să nu fie „atomistice”, adică constituite dintr-un număr mare de mici întreprinderi, ca în modelul de
referinţă al concurenţei pure şi perfecte.
Monopolurile sau întreprinderile având comportamente de monopol (de exemplu, cele care se
înţeleg asupra preţului sau îşi împart piaţa) sunt primele vizate prin politica de concurenţă.
În anul 2013 Comisia Europeană a publicat Raportul Competitivităţii intitulat „Nu există creştere şi
joburi fără industrie”.

Fig. 6.55. Ponderea industriei statelor UE în 2013 comparativ cu perioada de până la criza din 2008

6.5.2 .Obiectivele, principiile şi domeniile de activitate ale politicii în domeniul concurenţei

Politica în domeniul concurenţei, implementată de către Comisia Europeană şi de către autorităţile
statelor membre are ca obiectiv crearea unei concurenţe reale pe piaţa comună prin măsuri referitoare la
structurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia.
Politica în domeniul concurenţei îşi propune ca scop păstrarea şi promovarea concurenţei reale,
loiale în cadrul Uniunii Europene.
Ca obiective urmărite prin politica concurenţială, cele mai semnificative sunt următoarele:
● crearea, menţinerea şi păstrarea unei economii de piaţă funcţionale;
● creşterea competitivităţii economice la nivel naţional şi european;
● creşterea bunăstării consumatorilor;
● protecţia consumatorilor împotriva agenţilor economici care recurg la un comportament
anticoncurenţial;
● protecţia agenţilor economici care doresc să patrundă pe o piaţă sau există deja în cadrul unei
pieţe;
● integrarea economică a pieţelor ca urmare a liberalizării comerţului şi a globalizării afacerilor;
● alte obiective cu caracter nonconcurenţial (de exemplu, sprijinirea dezvoltării unor regiuni
defavorizate, reducerea şomajului etc).
Concurenţa dintre firme favorizează inovaţia, reduce cheltuielile de producţie, conduce la o creştere
a eficienţei economice şi, în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulate
de mediul concurenţial, firmele oferă, astfel, produse şi servicii competitive din punct de vedere al preţului
şi al calităţii.
Domeniul concurenţei are ca obiectiv
 limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă
pură şi perfectă;
 eliminarea tuturor barierelor din calea liberei circulaţii adică eliminarea acelor structuri şi
comportamente care ar urmări utilizarea în scopuri monopoliste a oportunităţii oferite de o piaţă de mari
proporţii.
Pentru atingerea acestor două obiective ale politicii de concurenţă, funcţionarea economiei de piaţă
şi a Pieţei Unice, trebuie îndeplinite două condiţii:
237
 - regulile de concurenţă trebuie aplicate în mod universal, atât întreprinderilor publice cât şi celor
private;
- autoritatea de implementare a regulilor concurenţiale trebuie să aibă capacitatea de a impune
penalităţi, constând în amenzi suficient de mari pentru a descuraja încălcarea legii.
Climatul de concurenţă pură şi perfectă trebuie înţeles în coordonatele economiei postmoderne care
e relevant în existenţa aşa-numitelor eşecuri (limite) ale pieţii (market failures) care justifică intervenţia
statului atunci când regulile liberei concurenţe nu sunt respectate de către întreprinderi.
Astfel, politica comunitară a jucat şi joacă un rol fundamental în procesul de creare şi consolidare a
UE. Ea este expresia în plan practic a postulatului conform căruia o economie de piaţă funcţională este
mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor UE.
Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru domenii de activitate:
a. eliminarea acordurilor, care au ca efect diminuarea concurentei şi abuzurile de poziţie dominantă
(de exemplu, acordurile de stabilire a preţurilor între firme concurente);
b. controlul fuzionărilor dintre firme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri, care are ca rezultat
dominaţia acestora asupra pieţei; orice concentrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusă
aprobării Comisiei);
Aceste două aspecte sunt cunoscute sub denumirea comună de „reglementări antitrust”.
c. liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicaţiile, gazele şi
electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se aplică o politică de liberalizare treptată;
d. monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat (de exemplu, interzicerea acordării de către stat
a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu există perspective de
reabilitare a situaţiei acesteia. Totuşi, unele tipuri de asistenţă pot fi considerate compatibile cu obiectivele
pieţei unice dacă sunt îndeplinite anumite criterii, pentru fiecare caz în parte – întreprinderi mici şi mijlocii
sau sprijin regional etc.).
Principiile ce stau la baza creării cadrului legislativ instituit prin tratatul asupra UE:
transparenţa în privinţa deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurenţiale;
nediscriminarea niciunui agent economic participant la schimburile economice internaţionale;
stabilitatea unui cadru competitiv internaţional;
cooperarea între diferite autorităţi ale concurenţei naţionale şi internaţionale în privinţa aplicării
legislaţiei în domeniu.
Politica concurenţială în UE se caracterizează prin:
- marile principii ale politicii de concurenţă sunt fixate prin tratate;
- în Tratatul de la Roma se arată că în domeniul concurenţei, comunitatea trebuie să stabilească un
regim care să asigure ca în Piaţa comună concurenţa nu este denaturată;
- exista numeroase reglementări care precizează punerea în aplicare a principiilor politicii de
concurenţă;
- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispoziţiilor comunitare;
- Curtea de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa.
6.5.3. Ajutoarele publice
Ajutoarele publice sunt acele forme de sprijin care provin de la stat sau de la alte entităţi publice sub
formă de subvenţii, împrumuturi în condiţii favorizante, exonerări de impozite şi alte forme de facilităţi
fiscale, condiţii privilegiate în ceea ce priveşte participarea la achiziţiile guvernamentale.
Articolele 88 şi 89 ale Tratatului CE prevăd reglementari cu privire la acele forme de sprijin public
care, acordate într-o anumită manieră, pot împiedica sau denatura concurenţa, favorizând anumite firme
si conducând la situaţii incompatibile cu buna derulare a schimburilor comerciale în interiorul UE. În cazul
în care Comisia constata ca un astfel de ajutor a fost acordat de guvernul unei tari membre, ea poate cere
acestuia sa modifice sau sa anuleze măsura, iar daca acesta nu se conformează, problema este trimisa spre
soluţionare Curţii Europene de Justiţie.
A. Scurt istoric
În interiorul UE, motivul principal care a stat la baza acţiunii în sectorul ajutoarelor regionale a fost
riscul supralicitării concurenţiale între regiuni pentru atragerea investiţiilor internaţionale. Pentru prima
dată, Comisia a propus un sistem de coordonare a ajutoarelor regionale în anul 1968; acesta a culminat cu

238
adoptarea în 1971 a primului set de principii pentru coordonarea asistentei acordate regiunilor. Aceste
prime principii au fost suplimentate în 1975 şi 1979.
Împreună, aceste documente luau în considerare o serie de probleme referitoare la controlul
ajutoarelor regionale, îndeosebi:
1. necesitatea de a stabili plafoane maxime pentru acordarea ajutoarelor în cadrul regiunilor-
problemă în concordanţă cu gravitatea situaţiilor cu care se confruntă acestea;
2. necesitatea de a stabili o metoda comună de evaluare a valorii ajutorului, valabilă pentru toate
ţările membre;
3. necesitatea asigurării transparenţei ajutoarelor;
4. necesitatea respectării specificităţii regionale în evaluarea problemelor şi acordarea ajutoarelor.
În 1994, toate aceste prevederi au fost amendate pentru a ţine seama şi de problemele specifice,
referitoare la dezvoltarea regională în cadrul ţărilor nordice.
Împreună, aceste documente formează baza pentru evaluarea politicilor statelor membre în domeniul
ajutoarelor regionale, efectuata de către Comisie. În cadrul acesteia se pot evidenţia trei aspecte principale:
● primul, referitor la controlul asupra „acoperirii” teritoriale a politicilor analizate;
● cel de-al doilea, având în vedere condiţia ca ajutorul acordat sa fie într-o formă posibil a fi evaluată
pe baza metodologiei comune;
● al treilea, referitor la precizarea cotelor plafoanelor maxime de acordare a ajutoarelor, în
concordanţă cu gravitatea problemelor regionale care trebuie soluţionate.
Politica s-a modificat sensibil pe parcursul timpului şi a avut impact diferit la nivelul statelor
membre.
În toate statele membre, nucleul principal al pachetului de stimulente regionale este format dintr-un
grant, condiţionat de investiţiile pentru iniţierea afacerilor şi crearea de noi locuri de muncă.
Pe măsura trecerii anilor, Comisia Europeană a descoperit că este din ce în ce mai dificil să menţină
disciplina în acest domeniu. Există o serie de motive pentru aceasta, dar, probabil, cel mai important este
acela că fiecare lărgire a Comunităţii a condus la mărirea eterogenităţii sale. Într-un astfel de mediu devine
tot mai dificil de proiectat şi implementat un sistem pentru asigurarea disciplinei în „acoperirea” spaţială
a zonelor asistate, care să ia în considerare toate preocupările legitime în domeniul dezvoltării regionale a
statelor membre.
Activitatea Comisiei în acest domeniu s-a intensificat în ultimii ani, pe măsură ce informaţiile cu
privire la sprijinul acordat de către guverne unor sectoare economice s-au amplificat, paralel cu acutizarea
tensiunilor dintre firmele private şi cele publice.
S-a descoperit cu surprindere următorul fapt: concurenţa a fost distorsionată mai mult de intervenţia
statelor în sprijinul anumitor sectoare, decât de activitatea cartelurilor şi monopolurilor împotriva cărora
şi-au îndreptat atenţia organismele comunitare.
B. Clasificarea ajutoarelor
„Orice ajutor acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor unui stat, sub orice
forma care distorsionează sau ameninţa cu distorsionarea concurentei, prin favorizarea unor activitati sau
a producţiei anumitor bunuri, va fi considerat ca fiind incompatibil cu piaţa comună în măsura în care
afectează relaţiile economice dintre statele membre”.
Primul paragraf din articolul 92 al Tratatului de la Roma stipulează că:
Pot fi distinse trei categorii de ajutoare publice:
● ajutoare incompatibile cu tratatul care afecteaza schimburile între statele membre;
● ajutoare compatibile cu tratatul: ajutoare sociale sau necesare în urma unor catastrofe naturale;
● ajutoare care pot fi declarate compatibile: ajutoare orizontale, regionale şi sectoriale.
Ajutoarele orizontale se referă în principal la următoarele categorii: cercetare-dezvoltare, protecţia
mediului, IMM, restructurarea firmelor în dificultate, promovarea ocupării forţei de muncă.
Ajutoarele regionale pot fi considerate compatibile cu piaţa comună dacă promovează dezvoltarea
economică a zonelor cu un nivel de trai extrem de scăzut sau cu probleme de şomaj sau promovează
anumite sectoare economice în cazul în care nu afectează negativ interesele comerciale comune.
Ajutoarele sectoriale sunt acordate în interesul dezvoltării anumitor sectoare economice sau zone
economice.

239
 Cel de-al doilea paragraf (articolul 92 (2)) indică însă acele ajutoare care sunt exceptate de la această
interdicţie generală. Sunt identificate trei categorii de ajutoare:
● ajutoare „de natură socială”;
● ajutoare referitoare la pagubele produse de calamităţile naturale;
● ajutoare acordate Republicii Federale Germania afectată de divizare.
Al treilea paragraf (articolul 92 (3)) prezintă acele tipuri de ajutoare care pot fi considerate a fi
compatibile cu piaţa comună, acestea fiind:
a) ajutoare pentru promovarea dezvoltării economice a zonelor în care nivelul de trai este anormal
de scăzut sau în care se înregistrează şomaj foarte ridicat;
b) ajutoare pentru promovarea realizării unui proiect important, de interes comun european sau
pentru remedierea unor perturbaţii severe din economia unui stat membru;
c) ajutoare pentru facilitarea dezvoltării unor anumite activitati economice sau a unor anumite
domenii economice, care nu afectează negativ relaţiile comerciale, astfel încât să contravină interesului
comun;
d) ajutoare pentru promovarea culturii şi conservarea moştenirii culturale, în măsura în care acestea
nu afectează relaţiile comerciale şi concurenţiale dintre statele membre ale Comunitatii până la nivelul la
care devin contrare interesului comun;
e) alte categorii de ajutoare, posibil a fi specificate prin decizii ale Consiliului, adoptate cu o
majoritate calificată pe baza propunerilor înaintate de către Comisie.
Aşadar, se pot distinge trei categorii de ajutoare publice şi anume:
1. ajutoare incompatibile cu prevederile tratatelor care afectează schimburile comerciale dintre ţările
membre şi deformează jocul concurenţial;
2. ajutoare compatibile cu prevederile tratatelor (ajutoare sociale, pentru calamităţi naturale) pentru care
se acorda posibilitatea acordării;
3. ajutoare care pot fi declarate compatibile de către Comisie (ajutoare regionale sau sectoriale, ajutoare
destinate cercetării sau pentru protecţia mediului ambiant).
Pentru a decide compatibilitatea acestor ajutoare cu dreptul comunitar, Comisia compara
comportamentul statului respectiv cu cel pe care l-ar avea în aceleaşi circumstanţe „un investitor privat
raţional”.
Un domeniu în care Comisia a fost foarte activă este cel al ajutorului acordat firmelor aflate în
proprietatea publică. Articolul 90 din Tratatul de la Roma se referea la tratamentul aplicat numai proprietăţii
publice şi industriilor esenţiale. Tratatul nu abordează expres problema proprietăţii publice, aceasta fiind atinsă
doar tangenţial în sensul că „nu va prejudicia în niciun fel reglementările din ţările membre care guvernează
sistemul proprietăţii”. În principiu, Comunitatea Europeană nu face distincţie între firmele private şi cele aflate
în proprietatea publică. Totuşi, anumite prevederi din Tratat fac referire la firme proprietate de stat, îndeosebi
la monopolul de stat, punându-le însă sub incidenţa regulilor comunitare privind concurenţa.
Totodată, în acest domeniu, Comisia este împuternicită să emită directive fără a solicita aprobarea
Consiliului. Este vorba despre acele sectoare în mod natural monopolizate, întrucât constituie infrastructura
economiilor naţionale, acoperind activităţi cum ar fi furnizarea de gaze şi electricitate, servicii poştale şi de
telecomunicaţii şi anumite categorii de transporturi de călători, sectoare care au evoluat de la reţele locale la
cele naţionale deseori în proprietate exclusiv publică, având o pronunţată dimensiune monopolistică.
În calitatea lor de monopoluri „legitime”, acţionând prioritar sau exclusiv între graniţele naţionale, aceste
sectoare nu au fost ţinta politicii concurenţiale, însa s-a ajuns la concluzia că aceste sectoare pot genera
manifestări ale concurenţei neloiale, conducând la distorsionarea pieţei.
În 1980, Comisia a adoptat o directivă prin care se cerea transparenţa cu privire la raporturile financiare
dintre întreprinderile publice şi autorităţile guvernamentale, obligând astfel ţările membre să furnizeze
Comisiei informaţii la cerere, referitoare la natura, mărimea şi efectele raporturilor financiare, îndeosebi în
sectorul industrial.
Cu toate ca aceasta a fost una dintre metodele prin care Comisia şi-a folosit abilitatea de a impune
legislaţia comunitară statelor membre, rezultatul n-a fost cel scontat. Statele membre au continuat să fie
reticente, furnizând informaţii parţiale sau răspunzând numai la anumite solicitări. Sfera de cuprindere a acestei
directive a fost lărgită în 1985 prin includerea industriilor esenţiale, iar în 1991 Comisia a propus înăsprirea
regulamentelor.

240
 Nivelul global al ajutoarelor de stat între anii 1997-2000 a scăzut în UE cu 28% (ceea ce înseamnă o
scădere de 23 miliarde euro). Ajutoarele de stat au reprezentat, în 2000, 0,99% din PIB-ul UE şi puţin peste
1% din PIB în 2001.
Deşi s-au adoptat unele reglementari cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat, în plan practic s-a
realizat foarte puţin ca urmare a opoziţiei ferme a autorităţilor din statele membre.
Totuşi, preocupările autoritarilor comunitare s-au concentrat în direcţia unui proces de liberalizare mai
pronunţat al acestor sectoare (în special telecomunicaţii), iar la nivel comunitar sunt tot mai numeroase vocile
care cer integrarea completă a acestor servicii şi utilităţi publice în condiţia prevăzută de politica comunitară
în domeniul concurenţei.
Exemplu:
- un nou operator vrea să utilizeze reţeaua de fibră pentru a vinde servicii de comunicaţii, ceea ce
implică a nu deschide accesul la această reţea constituie o barieră în intrarea pe piaţă şi deci un abuz de
poziţie dominantă, o ieşire la un cost scăzut, înseamnă ca riscul pe care şi-l asumă întreprinderea ce
penetrează piaţa monopolului nu este insurmontabil, de aceea costurile fixe ireversibile consimţite cu ocazia
intrării într-un sector de activitate nu trebuie să fie prea importante deoarece ele nu sunt recuperabile la ieşire
dacă întreprinderea decide să-şi înceteze activitatea.
- Transportul aerian reprezintă prototipul pieţei contestabile, cu mult înainte de deschiderea sa către
concurenţă în cadrul UE la 1 aprilie 1997 rezultând ca pe piaţa europeană între ianuarie 1993 şi august 1996
au existat 83 de tentative de intrare, din care 35 s-au dovedit infructuase (avioanele care sunt cea mai mare
parte a costului de intrare pe piaţă pot fi cumparate în leasing şi sunt vandabile în cazul încetării activităţii,
de aceea riscul asumat nu este considerabil pentru companiile, ce încearca să se stabilească).
b. Procedura practica de sprijin acordat firmelor implică mai multe etape:
1. într-o primă etapă are loc o solicitare din partea statului membru prin care îşi exprimă intenţia de
a oferi o formă de sprijin unui anumit sector economic (înainte de notificare). De altfel, Comisia este
informată în permanenţă de către statele membre asupra sistemului de ajutoare existente şi în stadiu de
proiect;
2. în caz de incompatibilitate a unui proiect de ajutor cu Tratatul, Comisia nu examinează cazuri
individuale, ci cadrul general pentru diferite scheme de sprijin;
3. dacă statul nu se conformează, are loc audierea părţilor interesate şi urmează aplicarea obligatorie
a unei decizii, care poate fi impusă de către Curte. Comisia are un sistem de revizuire şi o procedură prin
care modifică mărimea şi forma acestui ajutor sau îl poate suspenda;
4. în ceea ce priveşte ajutoarele deja atribuite întreprinderilor (adesea deja cheltuite), Comisia poate
cere întreprinderilor rambursarea totală sau parţială către statul membru.
6.5.4. Politicile anticoncurenţiale
Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anticoncurenţiale şi care afectează
comerţul internaţional:
A. Acordurile de restricţionare orizontală a concurenţei
Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme:
1. Cartelurile pentru import şi alte aranjamente similare. Acestea sunt constituite de importatorii
sau cumpărătorii interni şi se referă la: boicotarea, refuzurile colective de a încheia afaceri cu competitori
străini. Efectele vizează excluderea competitorilor străini sau impunerea unor condiţii discriminatorii
privind calitatea de membru în asociaţiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive de către aceste
asociaţii.
„Formele dure” de astfel de carteluri sunt: controlul asupra producţiei, împărţirea pieţelor şi
alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislaţia concurenţei şi adesea ambiguu formulate (în
unele jurisdicţii acestea pot fi permise dacă importatorii se confruntă cu poziţia dominantă a furnizorilor
străini, iar concurenţa lor pe pieţele interne nu este supusă unor constrângeri substanţiale).
2. Cartelurile de export şi alte aranjamente similare. Cartelurile de export se pot împărţi în două
grupe:
Carteluri de export „pure”, care îşi dirijează eforturile exclusiv către pieţele externe. Acestea
sunt considerate ca situate în afara sferei de acţiune a legilor concurenţei celor mai multe ţări, din două
motive:
- sunt în afara competenţei interne de jurisdicţie a legilor concurenţei;
241
 - sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi.
Cartelurile de export „mixte”, care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă a ţării exportatoare,
cât şi pe pieţele externe. Acestea se supun, în general, aceloraşi cerinţe esenţiale sau interdicţii, ca şi
cartelurile care afectează exclusiv piaţa internă, deşi anumite ţări prevăd exceptări speciale pentru
asemenea carteluri, prin care limitările interne sau efectul acestora sunt auxiliare constrângerilor asupra
exportului.
3. Cartelurile internaţionale. Cartelurile internaţionale şi acordurile dintre firme privind împărţirea
pieţelor în două sau mai multe ţări sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontale
de fixare a preţurilor şi alte acorduri confidenţiale din cadrul unei singure ţări. În ambele cazuri, concurenţa
este limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în beneficiul privat
al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin cartelurile naţionale.
Concentrarea nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat întotdeauna ca
aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a poziţiei dominante. Reglementările din decembrie 1989
şi din septembrie 1990 au acoperit aceasta lacună, impunând o notificare obligatorie a proiectelor de
fuziuni şi achiziţii la Comisia Europeană, astfel, se instituie un control preventiv al Comisiei, care poate
să interzică operaţiunile de concentrare ce prezintă o dimensiune europeană, dacă ele riscă să conducă la
o poziţie dominantă susceptibilă să obstrucţioneze în mod semnificativ concurenţa.
Astfel, se permite politicii de concurenţă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces de
concentrare, aprobând sau interzicând alianţele avute în vedere. Controlul preventiv se aplică următoarelor
tipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de entitatăţi comune pornind de la un prag
minim. Acest prag minim a fost modificat prin regulamentul Consiliului din 30 iunie 1997. Întreprinderile
respective din care cel puţin una aparţine unui stat membru al UE, trebuie să îndeplinească anumite criterii:
- cifra de afaceri (CA) mondială cumulată care trebuia la început să fie mai mare de 5 miliarde ECU
a fost adusă la 2,5 miliarde ECU;
- CA realizată în interiorul spaţiului comunitar care anterior trebuia să fie mai mare de 250 milioane
ECU pentru cel puţin două dintre unităţi a fost adusă la 100 milioane;
- Fiecare întreprindere nu trebuie să realizeze mai mult de 2/3 din CA totală din Comunitate în
interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.
În acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta având însă
şi posibilitatea să-l suspende. Practic Comisia apreciază dacă există sau nu o poziţie dominantă care să
constituie o piedică semnificativă pentru concurenţă şi hotărăşte aprobarea sau interzicerea acordului.
Exemplu: CAZUL TOTALFINA-ELF AQUITAINE
În Franţa, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii societăţi controlul
unor pieţe ale produselor petroliere în Franţa, ceea ce ar fi antrenat costuri mai ridicate pentru distribuitori
şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat 55% din capacităţile de rafinare şi ar fi controlat
depozitele de import franceze). În februarie 2000, Comisia Europeană a autorizat fuziunea celor doi
giganţi ai petrolului în anumite condiţii.
Pentru rezolvarea problemelor de concurenţă evidenţiate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptat
să cedeze către concurenţi o parte importantă a operaţiunilor vizate. Noua societate ar fi dobândit, de
exemplu o poziţie dominantă în vânzările de carburanţi pe autostrăzi (ar fi deţinut 2/3 din numărul de
benzinării de pe autostrăzi rezultând că este o piaţă specifica cu preturi ridicate). Cu scopul de a menţine
o piaţă competitivă în acest sector, în interesul consumatorilor, Comisia Europeană a obligat TotalFina
şi Elf să vândă circa 70 de benzinării din cele 214 de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. De
asemenea, grupul a trebuit să renunţe la controlul depozitelor care alimentează reţeaua de oleoducte,
obiectivul fiind acela de a păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură,
posibilitatea pentru concurenţi de a nu fii prizonierii unui singur furnizor.

B. Acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei

Acestea pot împiedica firmele străine să aibă acces la reţelele de distribuţie controlate de către
furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:
Cerinţe exclusive, care împiedică distribuitorii să comercializeze produsele;
Vânzări legate, prin care piaţa achiziţionează produse aparţinând aceleiaşi mărci;

242
 Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat, care furnizează stimulente financiare pentru a împiedica
distribuirea produselor concurente;
Exclusivitatea teritorială, care împiedică distribuitorii să vândă în afara anumitor zone geografice.
Tratatul de la Roma oferă şi exemple de astfel de înţelegeri ce sunt „nule de drept”:
- fixarea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare / vânzare sau a altor condiţii de
tranzacţionare;
- limitarea sau controlarea producţiei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a investiţiilor;
- împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
- aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condiţii inegale sau prestaţii echivalente,
făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concurenţă;
- subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare
care prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale nu au legătură cu obiectul contractelor respective.
Interzicerea acestor practici depinde de anumite condiţii:
- în primul rând, schimburile intracomunitare trebuie revizuite în conformitate cu jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene chiar dacă partenerii se situează în acelaşi stat;
- în al doilea rând, acordurile trebuie să fi avut ca obiect sau ca efect restrângerea sau inserarea
concurenţei în interiorul pieţei comunitare, ceea ce exclude acordurile intre întreprinderi din UE care
vizează ţările terţe;
- o ultimă condiţie impusă are în vedere ca atingerea adusă concurenţei să fie importantă: astfel
acordurile de importanţă minoră intră în sfera de derogări, de exemplu, pentru IMM, un acord nu afectează
în mod semnificativ condiţiile pieţei când cota de piaţă deţinută de întreprinderile respective nu depăşeşte
5%, iar cifra de afaceri anuală cumulată nu depăşeşte 300 milioane euro.
Tratatul prevede totuşi şi o serie de derogări pentru acordurile care: contribuie la „ameliorarea
producţiei sau a distribuţiei produselor” şi la „promovarea progresului tehnic sau economic” şi care în
acelaşi timp permit „utilizatorilor să obţină o parte echitabilă din profitul care rezultă”. Astfel de situaţii
sunt tolerate doar daca producătorii îşi menţin capacitatea de a oferi bunuri sau servicii competitive.
Exceptarea este de natură individuală şi se practică atunci când Comisia autorizează în mod expres o
înţelegere verificată în prealabil. Un alt tip de derogări au caracter colectiv şi se aplică unei serii întregi de
acorduri, fiind necesar un regulament conceput de Consiliu şi care precizează anumite cerinţe.
Exemplu: cazul VOLKSWAGEN
În 2001, Comisia Europeană a amendat Volkswagen AG cu 90 de milioane de euro pentru că
între anii 1997-1998 interzisese distribuitorilor săi din Italia să onoreze comenzi de la clienţi germani
sau austrieci, atraşi de preţurile mai scăzute din Italia. Comisia Europeană publică la fiecare şase luni
o analiză a preţurilor la automobile pentru a-i ajuta pe consumatori să identifice ţara în care automobilul
pe care ar vrea să-l cumpere are preţul cel mai mic.
Exemplu: cazul Nintendo
Între 1991 şi 1998, Nintendo, producătorul japonez de jocuri video menţinea diferenţe de preţuri
între ţările din UE, fiind cu 65% mai ieftine în Marea Britanie decât în Germania şi Olanda. Comisia
Europeană a aplicat Nintendo şi distribuitorilor săi o amendă de 168 milioane de euro.
C. Abuzul de poziţie dominantă
Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în ceea ce priveşte restricţiile orizontale şi verticale se
bazează pe logica economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face distincţia între acordurile dintre
firme şi „abuzul de poziţie dominantă” sau „monopolizare”. Cele din urmă se definesc ca fiind practici ale
firmelor dominante pentru a menţine, acapara sau exploata o poziţie dominantă pe piaţă.
Aceste practici includ:
● afaceri pe bază de exclusivitate;
● închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală;
● vânzări legate;
● controlul facilităţilor şi al inputurilor esenţiale sau al canalelor de distribuţie;
● aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze;
● discriminarea prin preţ;
● aranjamente contractuale de exclusivitate;
243
 ● simpla impunere a unor preţuri mai mari decât cele competitive;
● impunerea unor abuzuri legate de utilizarea produsului.
Articolul privind poziţia dominantă nu reglementează concentrările, ci se limitează la interzicerea
faptului de a exploata, într-un mod abuziv, o poziţie dominantă, fiind mai mult corectiv decât preventiv.
În acest caz, nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuţie, ci doar faptul de a obţine un
avantaj excesiv din această poziţie este criticat: „este incompatibil cu piaţa comună şi interzis, în măsura
în care comerţul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe întreprinderi de a
exploata în mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia”.
Pentru a determina dacă o întreprindere este sau nu într-o poziţie dominantă, indiferent dacă ea
aparţine Comunităţii sau unei ţări terţe, se judecă în primul rând cota de piaţă deţinută (care trebuie să fie
mai mare de 50%, iar întreprinderea trebuie să aibă capacitatea de a o menţine). Când întreprinderea ocupă
70-80%, calificarea este făcută automat, iar dacă nu este cazul, atunci intervin alte elemente
complementare cum ar fi: reputaţia, marca produsului, eficienţa reţelei comerciale, avansul tehnologic,
puterea economică a concurenţilor, existenţa unei concurenţe latente, accesul la resurse şi tehnologie.
Etapa următoare consta în stabilirea abuzului, dacă acesta există. Luându-se în considerare numai
efectele comportamentului firmei şi excluzându-se orice acuzaţie de intenţie de fraudă.
Sunt prezentate mai multe situaţii:
- impunerea în condiţii neechitabile (preţuri prea mari sau prea mici pentru eliminarea unor
producători concurenţi);
- limitarea producţiei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul consumatorului;
- aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.
Nu este prevăzută nicio derogare ca în cazul înţelegerilor, iar sancţiunea este pronunţată de Comisie
care, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situaţiei constatate şi-i poate aplica o amendă.
Exemplu: CAZUL MICROSOFT CORPORATION
După 5 ani de anchetă aprofundată şi după trei comunicări de incriminare, Comisia Europeană a
adoptat la 24 martie 2004 o decizie prin care a stabilit că firma americană Microsoft Corporation a
încălcat regulile de concurenţă consacrate prin Tratatul CE, abuzând de poziţia sa de cvasi-monopol pe
piaţa sistemelor de exploatare pentru PC, cu scopul de a restrânge concurenţa pe pieţele de sisteme de
exploatare pentru servere de grupuri de lucru şi cititoare multimedia. Deoarece acest comportament nu
încetase încă, Comisia a cerut firmei Microsoft să divulge concurenţilor săi, într-un termen de 120 zile,
informaţiile privind interfeţele necesare pentru ca produsele acestora să poată dialoga cu sistemul de
exportare Windows. Microsoft mai trebuia, de asemenea, ca într-un termen de 90 de zile, să propună
firmelor de echipamente (şi utilizatorilor finali) o versiune a sistemului său de exploatare Windows care
să nu ruleze cititorul Windows Media (WMP). Deoarece a fost cazul unui abuz „foarte grav şi
continuu”, comis timp de cinci ani şi jumătate, Comisia a penalizat firma Microsoft, atribuindu-i o
amendă de 497,2 milioane euro. Microsoft a făcut apel împotriva acestei decizii la Tribunalul European
de Primă Instanţă. În septembrie 2007, Tribunalul a confirmat constatările Comisiei.

D. Fuzionările
Se disting trei tipuri fundamentale de fuzionări:
Fuzionările orizontale comasează două sau mai multe firme din acelaşi mediu de afaceri sau de pe
aceeaşi piaţă geografică. Acestea tind să forţeze creşterea preţurilor, în maniera unui cartel. Fuzionările
orizontale, care vizează o reducere a cheltuielilor variabile, este preferabilă din punct de vedere social.
Fuzionările verticale implică firme angajate în diferite stadii ale producţiei şi comercializării din
cadrul unei anumite industrii. Acestea urmăresc realizarea eficienţei prin reducerea numărului de
tranzacţii şi a altor costuri, prin internalizarea diferitelor stadii de producţie şi distribuţie.
Fuzionările agregate integrează firme care operează în domenii necorelate. Astfel de fuzionări nu
ridică probleme din punct de vedere al politicii concurenţei, întrucât ele nu urmăresc creşterea puterii lor
pe piaţă.
6.5.5. Serviciile publice şi concurenţa în UE
Serviciul public poate fi definit din punct de vedere economic ca fiind „un serviciu a cărui producţie
se face conform randamentelor crescânde (adică situaţiile în care costul unitar de producţie descreşte o
dată cu creşterea cantităţilor produse), ceea ce ar justifica organizarea sa în monopol, ca şi punerea în
244
practică a unor tarife administrate şi a unor mecanisme fiscale. Existenţa unor puternice externalităţi (adică
situaţii în care deciziile unui agent economic au consecinţe în termeni de cost şi de bunăstare asupra
celorlalţi agenţi) ar conferi şi un anumit caracter public serviciului, deoarece corectarea acestor
externalităţi poate cere o importantă intervenţie a statului”.
Referitor la întreprinderile publice şi întreprinderile responsabile de un serviciu public (de natură
industrială şi comercială) există trei reguli:
- neutralitatea Comunităţii vis-a-vis de forma de proprietate (caracterul public al unor întreprinderi
nu este de natură a autoriza în mod intrinsec distorsiuni concurenţiale);
- interzicerea obstacolelor/barierelor în calea concurenţei, excepţie facând serviciile de interes
general;
- principala problemă este reprezentată de activităţile de servicii publice de reţele (transporturile
feroviare şi aeriene, gazul şi electricitatea, poşta şi telecomunicaţiile), care fac obiectul unei
nereglementări.
Intervenţia autorităţilor europene în serviciile publice de reţele s-a accelerat în anii ’80-’90.
În general, dispozitivele puse în practică stabilesc în mod clar ce ţine de monopol şi ce ţine de
concurenţă, dezvoltând modelul conform căruia se distinge:
- infrastructura, care datorită economiilor de scară, trebuie sa rămână obiectul unui monopol;
- serviciile, care pot fi furnizate de mai mulţi prestatori de concurenţă.
Coexistenţa sectorului public cu cel privat este organizată, fiind create autorităţi independente de
reglementare.
La baza acestui model stă teoria pieţelor contestabile. O piaţă este contestabila dacă intrarea pe piaţă
este liberă (crearea de întreprinderi) şi dacă ieşirea de pe piaţă se efectuează la un cost scăzut. O intrare
liberă presupune absenţa barierelor în pătrunderea pe piaţă şi accesul la un preţ rezonabil la infrastructurile
disponibile care constituie „facilităţi esenţiale” pentru a produce. Astfel, ameninţarea din partea sosirii de
noi concurenţi este credibilă.
În ceea ce priveşte serviciile de interes general, acestea sunt definite în comunicarea Comisiei
Europene din 1996 ca fiind „activităţile de servicii, comercializabile sau nu, considerate de interes general
de către autorităţile publice şi supuse din aceasta cauză unor obligaţii specifice de serviciu public”. Este
cazul în special al serviciilor de reţele de transport, de energie, de comunicaţii. Se precizează ca aceste
servicii de interes general răspund unor nevoi fundamentale, având o dimensiune simbolică şi constituind
un element de identitate culturală pentru toate ţările europene. În câmpul mai larg al serviciului de interes
economic general intră serviciul universal ce este definit ca un serviciu minim oferit la un preţ accesibil a
cărui calitate este specificată pentru orice utilizator.
Introducerea concurenţei în sectoare unde ea nu există, menţinerea unui monopol în anumite
segmente ale activităţii şi punerea în practică a unui serviciu public minim ridică problema autorităţii care
să definească şi să facă să fie respectat caietul de sarcini, de aceea au fost create autorităţi de reglementare
independente de stat şi de monopolurile istorice, care să garanteze o concurenţă echitabilă şi să asigure o
bună funcţionare a serviciului universal.
6.5.6. Rolul instituţiilor europene în promovarea politicii de concurenţă
Pentru atingerea celor două obiective ale politicii de concurenţă, funcţionarea economiei de piaţă şi
a Pieţei Unice, trebuie îndeplinite două condiţii:
Comisia Europeană este instituţia responsabilă la nivel comunitar de modul în care este
implementată această politică şi are rolul de:
1) promovare a politicii concurenţiale în baza împuternicirilor;
2) examinare a reclamaţiilor depuse de un producător sau de un consumator, din unul din statele
membre.
Aceasta administrează Piaţa Comună pentru a asigura protecţia consumatorilor europeni.
Direcţia Generală pentru Concurenţă (anterior cunoscută sub numele de DG IV) se preocupă de
promovarea politicii concurenţiale.
Misiunea DG este de a stabili şi implementa o politică concurenţială coerentă în cadrul UE.
De competenţa DG ţine executarea controlului implementării legislaţiei comunitare în domeniul
concurenţei.

245
 De asemenea, DG se preocupă de politica internaţională a UE în domeniul concurenţei în calitate de
partener al statelor industrial dezvoltate (SUA, Japonia, Canada) sau în calitate de consilier al statelor în
curs de dezvoltare (Statele Europei Centrale şi de Est).
Comisia poate împiedica autorităţile naţionale să subvenţioneze în mod abuziv industriile naţionale
prin inculcarea regulilor de concurenţă comunitară. În acest sens, subvenţiile acordate companiilor aeriene
ar putea servi ca exemplu. Acest sector, care s-a liberalizat progresiv în contextul pieţei interne, a făcut în
mod tradiţional obiectul unui control statal.
De asemenea, Comisia se ocupă de concentrările de mari dimensiuni care îşi desfăşoară o parte
semnificativă a activităţii pe teritoriul mai multor state membre ale UE. În 1994, Comisia Europeană a
spart şi a sancţionat trei mari carteluri europene, după ce a descoperit acorduri secrete încheiate între
societăţi pentru fixarea preţurilor sau împărţirea pieţelor Comunităţii, care aveau drept consecinţe
minimizarea concurenţei, creşterea preţurilor şi reducerea posibilităţilor de alegere pentru consumatori.
De exemplu, s-a constatat existenţa unui cartel în domeniul stâlpilor de otel. În funcţiune din 1984,
acest cartel implica 17 societăţi şi era administrat prin intermediul Eurofer, Asociaţia europeană a
siderurgiei. Au fost aplicate amenzi în valoare totală de 104,4 milioane ECU. Un alt exemplu: 23 de
producători de ciment, 8 asociaţii naţionale ale producătorilor de ciment şi omologii lor europeni au fost
amendaţi global cu 248 milioane ECU, deoarece s-a descoperit că se puseseră de acord de a nu vinde pe
pieţele lor interne. Comisia Europeană a amendat (800 mln euro) opt companii (printre care Hoffman-La
Roche) pentru eliminarea concurenţei în sectorul vitaminelor. Timp de aproape 10 ani, companiile
respective au putut practica preţuri mai mari decât în situaţia în care ar fi existat o concurenţă reală între
ele.
Comisia are puteri largi de investigare, putând face vizite la firmele suspectate de inculparea liberei
concurenţe şi având acces la toate documentele acestora. Întreprinderile găsite vinovate de practici
concurenţiale ilegale (practici concertate sau abuzul de poziţie dominantă) pot fi amendate cu până la 10%
din cifra de afaceri din anul anterior.
În cazul în care se descoperă înţelegeri între firme, suspectate de inculcarea liberei concurenţe şi
care intră în competenţa ei, Comisia Europeană are următoarele posibilităţi de acţiune:
- să o declare legală printr-o decizie formală, dacă în urma investigaţiilor rezultă că înţelegerea nu
distorsionează libera concurenţă;
- să dea o scrisoare administrativă informală care să permită operarea pe piaţa comunitară deoarece
sunt operaţii fără un impact semnificativ;
- să accepte operaţiunea numai cu îndeplinirea anumitor condiţii care să garanteze respectarea liberei
concurenţe;
- să o declare ilegală.
Parlamentul European evaluează activitatea Comisiei printr-un raport anual şi face observaţii
privind evoluţia acestui domeniu.
Consiliul de Miniştri autorizează exceptările în bloc şi face modificări în baza legală a politicii.
Curtea Europeană de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa reprezentând ultimul
arbitru în domeniul acestor reguli atât de diferite. Este cea care poate decide dacă acţiunea Comisiei a fost
în limitele puterilor stabilite în mod legal. CEJ este îndreptăţită să acţioneze atât în cazul unor solicitări
făcute de instanţele naţionale, cât şi în cazul unor acţiuni iniţiate împotriva Comisiei în faţa Tribunalului
de Primă Instanţă.
În afara Comisiei, în cadrul Politicii Concurenţiale actionează şi autorităţile naţionale învestite cu
competenţe în acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei, de
descentralizare a Politicii Concurenţiale, rolul autorităţilor naţionale din domeniul concurenţei va creste
în mod semnificativ.
Politica în domeniul concurenţei este esenţială în realizarea pieţei interne, raţiunea existenţei
acesteia fiind tocmai aceea de a permite tuturor firmelor să concureze în condiţii egale pe pieţele oricărui
stat membru.
Politica în domeniul concurenţei a evoluat ca fiind una din cele mai importante politici comunitare
şi, de asemenea, ca una din cele mai importante politici comunitare. Cu toate acestea, trebuie ţinut seama

246
de faptul că ţările membre au propriile lor reglementări în domeniul concurenţei, limita de demarcaţie între
competenţele naţionale şi comunitare fiind uneori dificil de trasat.
Comisia percepe politica de concurenţă ca o problemă sensibilă şi asta mai ales în sectoarele
producţiei de gaz şi electricităţii, telecomunicaţii şi servicii postale. Însă problema este aceeaşi şi pentru
serviciile financiare sau de transport în măsura în care există bariere în calea intrării pe piaţă, rezultând
din reglementări naţionale sau locale şi punându-se problema accesului la reţele sau alte facilităţi
indispensabile.
6.6. Politica comercială comunitară (pcc)
Ideea unei politici comerciale comune a luat naştere în 1955, la Messina, când miniştrii de externe
ai Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei, Italiei şi Germaniei au decis să-şi concentreze atenţia asupra
integrării economice şi a scăderii tarifelor vamale între aceste ţări, cu scopul de a stimula relaţiile
comerciale şi dezvoltarea economică.
Politica comercială comună a reprezentat, alături de politica agricolă, de cea din domeniul
pescuitului şi de politica comună în domeniul transporturilor, una dintre cele patru politici comune incluse
în Tratatul de la Roma din 1957. În art. 18 al Tratatului se afirmă că UE doreşte să contribuie, în interesul
comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la desfiinţarea progresivă a restricţiilor asupra
comerţului internaţional şi la micşorarea tarifelor vamale. De-a lungul evoluţiei procesului de integrare
europeană, politica comercială comună a cunoscut importante modificări, extinzându-şi sfera de
reglementare.
Motivaţia unei politici comerciale comune consta în faptul că libera circulaţie a bunurilor şi
serviciilor din cadrul Comunităţii nu se putea realiza cu politici naţionale diferite, care generau
externalităţi negative. Cerinţele pieţei interne unice şi ale concurenţei libere şi nedistorsionate impuneau
o politică comercială la nivel comunitar.
6.6.1. Abordări conceptuale privind politica comercială comună
Politica comercială comună este politica comună prin excelenţă a UE, cea care a dat impulsul primar
integrării economice europene. De la bun început, a fost concepută o politică supranaţională. Este una din
primele domenii în care statele membre au acceptat să îşi limiteze suveranitatea, delegând competenţe
extinse la un nivel comunitar.
Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare economică
europeană, astfel că politica comercială a CEE este comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din
1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.
Comerţul, care este cea mai extinsă arie a politicii externe a UE, este în competenţa exclusivă a
Comisiei Europene. Cu o piaţă internă de peste 508 milioane de locuitori, UE are un cuvânt greu de spus
atunci când negociază ca o entitate singulară. În practică, statele membre cad de acord asupra mandatului
de negociere cu alte state sau organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC). Comisarul european responsabil pentru politica comercială a Uniunii poartă negocieri în numele
Uniunii. În cadrul negocierilor majore, precum cele cu OMC, de asemenea pot participa reprezentanţii
statelor membre.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal,
bugetar, financiar, bancar, valutar etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în scopul stimulării
sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii. Politica comercială este unul
din pilonii principali ai relaţiilor UE cu ţările terţe.
În esenţă, politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat, care vizează
sfera relaţiilor economice externe ale acestuia şi care include totalitatea reglementărilor adoptate de către
stat (cu caracter juridic, fiscal, administrativ, bugetar, bancar) în scopul promovării sau al restrângerii
schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină.
Politica Comercială îndeplineşte următoarele funcţii:
1. De protejare a economiei naţionale de concurenţa celorlalte state şi, în principal, a celor
dezvoltate, prin restrângerea sau prohibirea importurilor, instrumentele respective ale politicii comerciale
ce realizează aceasta funcţie sunt grupate în 2 categorii: tarifare şi netarifare.
2. De promovare a relaţiilor comerciale internaţionale ce vizează impulsionarea exporturilor prin
adoptarea instrumentelor promoţionale şi de stimulare.

247
 Componentele politicii comerciale sunt:
1. Politica schimbului de mărfuri;
2. Politica de ocupare a forţei de muncă pe plan internaţional;
3. Politica fiscală la export şi import;
4. Politica valutară;
5. Politica vamală;
6. Politica de cooperare industrială internaţională;
7. Politica de administraţie comercială în domeniul relaţiilor externe;
6.6.2. Bazele legislative ale politicii comerciale comunitare
La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea a II-a se
numea „Libera circulaţie a mărfurilor”.
În art. 29 al Tratatului de la Roma sunt indicate motivele pentru crearea PCC:
● necesitatea promovării comerţului între statele membre şi ţările terţe,
● posibila îmbunătăţire a capacităţii competitive a întreprinderilor;
● evitarea distorsiunilor competitive pe pieţele de mărfuri finite, legate de livrările de materii prime
sau produse semifabricate;
● evitarea perturbărilor grave ale economiilor statelor membre, asigurând în acelaşi timp creştera
producţiei şi a consumului în interiorul UE.
Principalele elemente ale politicii comerciale comune au fost formulate în art. 113 al Tratatului şi
mai apoi reformulate în Tratatul UE, unde se menţionează că PCC are la bază principii uniforme, mai ales
în ceea ce priveşte stabilirea şi modificarea taxelor vamale, încheierea de acorduri comerciale şi tarifare,
uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de apărare comercială
necesare în caz de concurenţă neloaială a terţilor (dumping sau subvenţionarea exporturilor).
Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevazută în textul Tratatului de la Roma,
art. 110-116.
Chiar din debut, în documentele de constituire se indica orientarea PCC spre Liberul schimb şi nu
spre protecţionism. Pentru atingerea obiectivelor fixate PCC s-au întreprins 2 acţiuni majore:
1) Instaurarea unui Tarif Vamal Comun (TVC);
2) Instaurarea unei Politici Comerciale Comune faţă de terţi.
După semnarea Tratatului de la Roma, competenţa în domeniul politicii comerciale este transferată
de la ţările membre la CEE.
Conform memorandului cu privire la politica comerciala a CEE, adoptat în 1962, relaţiile comerciale
ale Comunităţii cu ţările terţe au fost împărţite în 3 grupe:
1. Relaţii comerciale cu ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi a ale GATT;
2. Relaţii comerciale cu ţările în curs de dezvoltare, membre GATT;
3. Relaţii comerciale cu alte ţări terţe inclusiv ţările socialiste, faţă de care s-a preconizat un
tratament discriminatoriu în raport cu celelalte ţări terţe.
În decursul anului 1964, organele comunitare au elaborat un program concret, programul se referea
la 4 categorii de măsuri:
1. Elaborarea şi aplicarea în practică a unor reguli comune privind contingentele şi alte măsuri de
politică comercială din domeniu netarifar;
2. Elaborarea şi aplicarea unor reguli comune privind relaţiile comerciale cu ţările socialiste;
3. Transformarea treptată a acordurilor comerciale bilaterale încheiate cu terţii în acorduri
comunitare.
O acţiune importantă în cadrul PCC a fost crearea Uniunii vamale, o acţiune ce a fost realizată înainte
cu 1,5 ani termenului prevăzut în Tratatul de la Roma. Cu alte cuvinte, au fost eliminate ultimele taxe
vamale intracomunitare pentru produsele industriale şi a fost pus în aplicare TVC-ul.
În cadrul PCC au fost elaborate multe obiective ce trebuiau atinse, însă au apărut şi unele divergenţe
şi probleme, precum:
1. PCC – proces dificil din motivul existenţei de divergenţe ideologice;
2. PCC – politică deseori cu caracter reactiv;
3. CEE – comunitate prea euro-centrală, inexistenţa coordonării politicii industriale cu cea
comercială.
248
 Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la Maastricht,
modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele politicii comerciale
comune faţă de ţările terţe.
În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre urmăresc să
contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea progresivă
a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea barierelor tarifare. Acelaşi articol prevedea faptul
că prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte o incidenţa favorabilă asupra creşterii
forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state. În virtutea acestor prevederi, se poate spune că
obiectivele acestei politici sunt:
- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;
- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.
Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri, servicii şi
aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt incluse şi prevederi
speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile sociale şi de
sănătate.
În ciuda divergentelor, PCC s-a dovedit a fi efectivă şi experienţa acumulată prezintă un interes
deosebit pentru fixarea şi realizarea ulterioară a unor obiective comerciale fixate de alte grupări economice
regionale, cum ar fi Comunitatea Statelor Independente.
6.6.3. Obiectivele, principiile şi domeniile politicii comerciale comunitare
Obiectivele Politicii Comerciale:
a) Controlul importului;
b) Promovarea exportului;
c) Coordonarea exportului şi importului de capital;
d) Coordonarea creditelor;
e) Sprijinirea sectorului terţiar;
f) Controlul exportului şi importului forţei de muncă;
g) Asigurarea echilibrului balanţei plăţilor externe.
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt:
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheierea acordurilor vamale şi comerciale;
- neuniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului (dumping şi subvenţii) şi măsuri de întărire
a cooperării vamale între statele membre.
Principiile comerţului în cadrul pieţei interne a UE sunt mai specifice şi mai detaliate decât
principiile OMC şi transferă principiile în politica şi reglementările UE.
Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a UE reiese din articolul 3a al
Tratatului privind UE, care stabileşte că dezideratul acestei politici este realizarea unei economii de piaţă
deschise, în care concurenţa este liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că gradul de
protecţionism al pieţii interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu.
O altă prevedere a Tratatului este aceea că politica comercială este construită pe principii uniforme
în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale
internaţionale sau de schimb faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel
comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană de
Justiţie a subliniat că negocierea şi semnarea acordurilor comerciale internaţionale şi, în plus, a stabilit că
anumite servicii nu intră sub incidenţa politicii comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de
proprietate intelectuală competenţele sunt partajate între cele două părţi.
Politica comercială comună a UE are trei dimensiuni:
a) Dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind accesul la pieţe în contextul
asigurării unei guvernanţe globale efective. Dimensiunea multilaterală se realizează, în cea mai mare parte
în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În prezent au loc negocieri privind liberalizarea
schimburilor comerciale în cadrul Rundei de la Doha, începută în noiembrie 2001.

249
 b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale negociate şi
încheiate de UE în afara negocierilor multilaterale din cadrul OMC şi prin adoptarea unor măsuri specifice
cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale. În afara negocierilor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), UE încheie acorduri bilaterale cu state terţe şi cu asociaţii regionale, care, însă, trebuie să respecte
angajamentele luate în cadrul OMC. Acordurile comerciale bilaterale au în vedere stabilirea de uniuni
vamale, zone de liber schimb, asociere, cooperare şi parteneriat.
c) Dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către UE a unor măsuri
unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială în scopul asigurării dezvoltării şi/sau
stabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice ale Uniunii. Forma cea mai des regăsită a acestor
măsuri este cea a concesiilor comerciale acordate de UE ţărilor terţe pe baza unui interes economic pentru
accelerarea comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor economice pentru ambele părţi.
În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, UE foloseşte următoarele instrumente:
● Iniţiativa „Totul în afara armelor” („Everything But Arms” Initiative – EBA), adoptată de către
Consiliul UE în februarie 2001, reprezintă o schemă de preferinţe în sensul acordării accesului pe piaţa
comunitară, fără plata taxelor vamale, pentru produsele care sunt importate sau provin din cele mai puţin
dezvoltate 49 de ţări, conform clasificării ONU, cu excepţia armelor şi muniţiilor. Aceste preferinţe sunt
acordate de UE pe o perioadă nedeterminată.
● Acordarea de preferinţe asimetrice, pentru ţările din Balcani sau Republica Moldova, în contextul
implementarii conceptului „Europei extinse”, urmărindu-se asigurarea păcii, stabilităţii, libertăţii şi
prosperităţii economice în regiune. În anul 2000, Consiliul UE a acordat extinderea şi îmbunătăţirea
preferinţelor tarifare autonome ale UE pentru ţările din Vestul Balcanilor, făcând ca 95% din importurile
provenind din aceste ţări să se facă fără taxe vamale.
● Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest – adoptate de către UE în anul 2000,
acestea vizau eliminarea ultimelor bariere tarifare în comerţul cu produse industriale, extinderea
liberalizării comerţului asupra unui număr mai mare de produse agricole şi de pescuit. Iniţial, prevederile
s-au aplicat pentru o perioadă de 5 ani, dar au fost extinse până în 2010.
● Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) reprezintă un sistem de preferinţe tarifare (taxe vamale
preferenţiale: eliminarea sau reducerea acestora) acordat în mod unilateral de către UE pentru anumite
produse importate din ţări aflate în curs de dezvoltare.
În cadrul acestui sistem produsele originare din ţările în curs de dezvoltare beneficiază de taxe
vamale reduse sau zero, iar produsele originare din ţările cel mai puţin avansate au acces liber la exportul
pe piaţa UE.
UE oferă în cadrul SGP taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru 179 de ţări şi teritorii. Sistemul
UE direcţionează beneficii speciale către cele mai slab dezvoltate 50 de ţări şi către ţările care aplică
standarde de protecţie a muncii şi a mediului (produsele care primesc acest tratament pot diferi de la o ţară
beneficiară la alta);
SGP a UE acoperă 6 900 produse, care sunt clasificate în 2 categorii: normale şi sensibile. Produsele
sensibile sunt cele care concurează producţia autohtonă din UE şi pentru care se impune un anumit nivel
tarifar de protecţie. Pentru ele nu se poate oferi decât o reducere a taxei vamale. În schimb, produsele
normale nu afectează economia UE şi drept urmare beneficiază de scutire de taxe vamale.
Printre ţările beneficiare de SGP a UE se numără: China, India, ţări din fosta URSS (Federaţia Rusă,
Ucraina, Belarus, Armenia, Azerbaijan).
Sistemul Generalizat de Preferinţe Plus (SGP+) al UE
Începând cu 1 ianuarie 2006 şi până la 31 decembrie 2008, UE a aplicat schema de stimulente pentru
o dezvoltare durabilă şi o bună guvernare, cunoscută sub numele de iniţiativa „SGP Plus”, care:
– extinde numărul de produse acoperite de SGP de la 6 900 la 7 200 (majoritatea produse agricole
şi din sectorul piscicol, de interes pentru ţările în curs de dezvoltare);
– extinde cu 15 numărul ţărilor beneficiare: cele 5 ţări aparţinând Comunităţii Andine (Bolivia,
Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela), şase ţări din America Centrală (Costa Rica, El Salvador,
Guatemala, Honduras, Nicaragua şi Panama), Moldova, Georgia, Mongolia şi Şri Lanka.
– iniţiază Protocolul celor 16, negociat sub egida GATT, având ca obiectiv acordarea de preferinţe
vamale în comerţul dintre ţările în curs de dezvoltare, membre ale a cestui sistem preferenţial.

250
 În ceea ce priveşte acordurile de cooperare încheiate de statele membre ale UE cu state terţe, acestea
se supun unui control comunitar reglementat prin Decizia nr.74/393 din 22 iulie 1974 de instituire a unei
proceduri de consultare pentru acordurile de cooperare dintre statele membre şi ţările terţe. Conform
prevederilor acestei decizii, statele membre trebuie să informeze Comisia şi celelalte state membre cu
privire la „acordurile de cooperare” pe care intenţionează să le negocieze sau să le reînnoiască cu ţările
terţe.
Sistemul de Preferinţe Comerciale Autonome (SPCA)
În cadrul acordului intitulat „Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest”
(septembrie 2000), UE a introdus un nou regim comercial faţă de statele semnatare (Bosnia-Herţegovina,
Croaţia, Iugoslavia, inclusiv Kosovo şi Macedonia) pentru eliminarea ultimelor măsuri tarifare în comerţul
cu produse industriale (excepţie fac anumite produse textile şi aluminiul, în cazul Macedoniei), extinderea
prevederilor liberatorii asupra unui număr mai mare de produse agricole şi de pescuit, ca şi extinderea
includerii geografice şi prelungirea duratei de aplicare la peste cinci ani. Prevederile acestui acord au fost
aplicate până la 31 decembrie 2005.
Având în vedere faptul că în ultimii 5 ani preferinţele comerciale au constituit un element cheie
pentru revitalizarea economiilor din Balcanii de Vest, Comisia Europeană a prelungit termenul de acordare
a Preferinţelor Comerciale Autonome până în anul 2010 pentru a menţine trendul ascendent al dezvoltării
economice a regiunii.
Prin SPCA, UE acordă pentru majoritatea bunurilor originare din ţările beneficiare ale Procesului
de Stabilizare şi Asociere, scutiri de taxe vamale.
Produsele la care regimul este diferit:
– cote tarifare preferenţiale se aplică pentru vin şi anumite produse din peşte;
– zahărul este subiectul unor cote tarifare preferenţiale (excepţie face Croaţia, unde procesul
negocierilor este în desfăşurare);
– pentru bovine vii s-a eliminat doar taxa specifică de import, iar taxele vamale ad valorem de 20%
se aplică în continuare;
– se aplică cote la produsele textile originare din teritoriile vamale Muntenegru şi Kosovo, exportate
pe piaţa din UE.
Ţări beneficiare ale SPCA
Albania. Una dintre cerinţele majore impuse Albaniei de către UE o constituie liberalizarea
progresivă a pieţei sale în maxim 10 ani.
Bosnia şi Herţegovina. Majoritatea produselor originare din Bosnia şi Herţegovina sunt exceptate
de taxe vamale la importul în UE, fără impunerea de restricţii cantitative.
Serbia şi Muntenegru. UE îi acordă, începând cu anul 2000, pe baze autonome, un regim comercial
preferenţial. În baza Acordului privind comerţul cu produse textile dintre UE şi Serbia şi Muntenegru,
semnat la 31 martie 2005, este deschisă practic piaţa UE pentru produsele textile ce provin din Serbia şi
Muntenegru, dar implică şi obligaţia pentru partea sârbă ca, treptat, până în ianuarie 2008, să elimine toate
taxele vamale pentru produsele textile din UE.
Kosovo beneficiază de asistenţă financiară prin programul CARDS şi de prevederile SCPA. Sub
auspiciile prevederilor Pactului de Stabilitate, UNMIK-Kosovo a semnat un Acord Bilateral de Comerţ
Liber cu Albania, un Acord Interimar de Comerţ Liber cu Macedonia în timp ce cu Bosnia şi Herţegovina
procesul este în desfăşurare.
6.6.4. Instrumente şi măsuri ale politicii comerciale comunitare
Politica comercială comună este una foarte complexă, fiind dependentă de multe alte domenii.
Astfel, nu putem vorbi despre politica comercială şi piaţa liberă fără a menţiona câteva aspecte legate de
politica vamală. Unele instrumente de politică vamală au implicaţii asupra politicii comerciale.
Instrumentele prin care este exercitată politica vamală comună a UE sunt, în primul rând, taxele şi
tarifele vamale percepute la importul sau exportul de produse, iar, în al doilea rând, sunt codurile,
directivele şi regulamentele comerciale, acestea fiind aplicate diferit de la un produs la altul.
Cea mai importantă clasificare realizată în literatura de specialitate împarte instrumentele în 3 mari
categorii:
- Instrumente de politică vamală de natură tarifară;

251
 - Instrumente de politică vamală de natură netarifară;
- Instrumente de stimulare şi promovare a schimburilor comerciale externe.
Instrumentele de natură tarifară sunt denumite astfel deoarece principala funcţie a acestora este de
a încadra un produs într-o anumită poziţie tarifară din nomenclatorul vamal şi a aplica taxa vamală,
contribuind astfel la bugetul statului. Totodată, acestea mai au funcţia de negociere (statele îşi pot negocia
concesii vamale prin intermediul lor) sau protecţionistă (rolul de a proteja economia naţională de practici
neloiale, precum dumping sau subvenţii de stat practicate de concurenţa străină).
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale. Taxele vamale sunt impozite
indirecte percepute de catre stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării
respective. Rezultă că taxele vamale sunt un instrument de politică comercială de natură fiscală,
constituind o sursă de venit la bugetul statului, cu o incidenţă directă asupra preţului produselor care fac
obiectul comerţului exterior.
Instrumentele de natură netarifară au, în principiu, dimensiune politică, se constituie sub forma
unor bariere în fapt şi sunt utilizate pentru a limita şi restricţiona importul sau exportul de mărfuri,
deformând astfel fluxul internaţional de produse. Sunt mai puţin transparente, sunt de mai multe tipuri şi,
de obicei, sunt aplicate ca măsuri de constrângere la practicile concurenţilor care, aplicând preţuri de
dumping, pot exercita concurenţă neloială, prejudiciind economia statului în cauză.
Prin intermediul acestor instrumente se influenţează volumul fizic al importurilor, preţul bunurilor
importate sau se manifestă un anumit grad de protecţionism în sensul că:
- Taxele cresc pe măsură ce gradul de prelucrare al produselor importate creşte faţă de materiile
prime sau produsele semifabricate;
- Acestea nu permit furnizorilor să îşi diversifice exporturile în ceea ce priveşte produsele prelucrate,
beneficiind de un protecţionism superior faţă de situaţia în care ar exporta materiile prime respective;
- Se pot impune anumite interdicţii pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată la anumite
tipuri de produse pentru diverse motive: pentru prevenirea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, pentru
protejarea sănătăţii şi asigurarea securităţii publice, prezervarea unui mod de viaţă tradiţional, aplicarea
de sancţiuni etc.;
- Licenţele de import se pot acorda mai greu, pot fi costisitoare, perioada de valabilitate poate fi mai
scurtă decât cea în care trebuie să se desfăşoare tranzacţia, acordarea se face cu prioritate unor anumiţi
importatori etc.;
- Pot apărea limitări voluntare la export;
- Există acorduri pentru limitarea controlată a comerţului cu anumite produse, de exemplu
aranjamentele OPEC, acordurile internaţionale pe produse etc.;
- Există obstacole tehnice astfel încât anumite produse nu pot fi comercializate pe teritoriul altei ţări
deoarece nu corespund standardelor tehnice impuse de aceasta.
Tarifarea barierelor netarifare are ca scop estimarea impactului asupra preţului, echivalentă cu
estimarea diferenţei dintre preţul mondial al unui produs şi preţul intern protejat de aceste bariere. Pentru
a putea măsura beneficiile de pe urma eliminării unei bariere netarifare de pe o anumită piaţă de export,
trebuie să se ia în considerare diferenţele de preţ dintre cele două pieţe, dar şi gradul de substituibilitate
între produsele naţionale şi exporturile concurenţilor pe piaţa importatoare. În acest sens, trebuie să ţinem
cont şi de faptul că preţurile interne sunt relativ rigide faţă de preţurile internaţionale, ceea ce va conduce
la variaţii ale echivalentului tarifar.
Instrumentele de stimulare şi promovare a schimburilor comerciale externe, reflectă intervenţia
statului pentru a genera efecte pozitive pentru anumiţi agenţi economici privaţi, oferindu-le acestora
facilitaţi cu scopul de a-i motiva să îşi internaţionalizeze produsele.
Măsurile promoţionale presupun încurajarea firmelor spre participarea la târguri şi expoziţii,
reprezentarea comercială oficială în străinătate, prestarea de servicii de informare şi orientare a clienţilor
externi, diverse forme de publicitate externă etc.
Aceste instrumente pot lua forma subvenţiilor acordate de stat, primelor directe pentru export,
oferirea de facilităţi fiscale, credite de export, prime valutare, dar şi deprecierea monedei.

252
 Aceste acţiuni însă de multe ori deformează fluxurile comerciale, ducând chiar la practici neloiale
şi dumping, astfel că acestea nu sunt recomandate să fie aplicate, mai ales că duc la necesitatea salvgardării
şi practicii de retorsiune.
Din perspectivă politică, instrumentele de politică vamală pot fi folosite pentru a limita comerţul cu
anumite bunuri şi servicii care pot avea efecte negative asupra economiei statului în cauză. Din perspectivă
financiară, acestea au o contribuţie însemnată, aducând venituri importante la bugetul de stat. Pe de altă
parte, instrumentele politicii vamale pot fi folosite pentru a realiza statistici cu privire la desfăşurarea
fluxurilor de mărfuri şi analizarea circuitului comercial internaţional, pentru redefinirea activităţilor de
export sau pentru punerea în aplicare a politicii fiscale a statului respectiv.
Odată ce un produs a ajuns la vama statului pe teritoriul căruia urmează a fi comercializat, acesta
este încadrat pe o anumită poziţie tarifară, în funcţie de prevederile din nomenclatorul vamal din cadrul
Tarifului Vamal Comunitar sau, după caz, din cadrul Tarifului vamal integrat al Comunităţilor Europene
(TARIC). Principalele nomenclatoare de mărfă utilizate pe plan internaţional sunt: Standard International
Trade Clasification, Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles, Sistemul Armonizat de Descriere şi Codificare
a Mărfurilor etc.
Tariful vamal comunitar sau tariful vamal comun (TVC) este format din toate taxele aplicate
mărfurilor importate de către statele membre ale UE ţinând cont de regimul clauzei naţiunii celei mai
favorizate. TVC a fost stabilit pentru fiecare de categorie de produse ca media aritmetică a tarifelor aplicate
de către statele membre. Astfel primul TVC a reflectat întreaga istorie a relaţiilor comerciale ale tuturoro
statelor membre.
Există mărfuri care pot fi clasificate pe mai multe poziţii tarifare. În această situaţie, bunurile
compuse din materii diferite se încadrează după natura articolului care le conferă caracterul esenţial. Dacă
nu pot fi clasificate după aceste reguli amintite, se vor încadra în poziţia cu numărul cel mai mare dintre
poziţiile susceptibile ce s-au luat în considerare.
TVC a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între ţările
membre UE şi formarea uniunii vamale. Baza legală a tarifului vamal comun o reprezintă: Regulamentul
Consiliului Nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful şi nomenclatura statistică şi Tariful vamal
comunitar (Jurnalul Oficial L 256, 07/09/1987). El este comun tuturor statelor membre UE, nivelul taxelor
vamale variind însă de la un produs la altul.
Tariful vamal comun se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, având rolul de:
- a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale;
- a evita orientarea schimburilor în funcţie de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite ţări;
- menţine controlul la frontiera externă.
Odată cu preluarea Tarifului Vamal Comun, statele nu mai au posibilitatea de a modifica în mod
autonom tariful vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi taxe vamale. (Competenţa în privinţa
modificării tarifului extern comun revine Consiliului de Miniştri, la propunerea Comisiei Europene.
Aceasta poartă şi negocierile cu ţările terţe şi cu organismele economice internaţionale cum este OMC).
UE acontribuit eficient la realizarea comerţului global liber. Reduceri importante ale TVC pentru
produsele industriale s-au făcut cu regularitate în cadrul negocierilor GATT. Aşa-numita „rundă Dillon”
din 1960-1962 şi „runda Kennedy” de la mijlocul anilor ’60 care a urmat a redus cu aproape jumătate
tarifele. În cadrul aţa-numitei „runde Tokyo” de la mijlocul anilor ’70 s-a convenit asupra unei reduceri
ulterioarea tarfifelor cu circa 30% din nivelul celor percepute în 1978. „Runda Uruguay” a dus la reduceri
şi mai mari decât anterior. În consecinţă, nivelul general al protecţiei tarifare a UE este în prezent foarte
scăzut, constituind doar câteva procente. În cazul multor produse, tariful UE care se aplică de fapt este
neînsemnat sau egal cu zero.
Tariful vamal comun are două componente: taxele vamale şi nomenclatorul tarifar (care se referă
la: Sistemul Armonizat de Descriere şi de Codificare a mărfurilor (SH); acest Nomenclator are 10241
poziţii, regrupate în 21 secţiuni, 97 capitole, la care se adaugă alte două capitole rezervate uzului naţional
şi Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus încă două subpoziţii, rezultând
un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 poziţii; NC corespunde exigenţelor comerţului intra-
comunitar şi exporturilor ţărilor comunitare către restul lumii).
Aplicarea tarifului vamal comun se face fără adoptarea unei legislaţii naţionale specifice.

253
 Tariful vamal integrat al Comunităţilor Europene (TARIC) este o bază de date ce cuprinde măsuri
de natură tarifară şi netarifară şi se aplică unui produs atunci când este exportat în afara teritoriului UE sau
este importat. Prin intermediul acestuia, fiecărui produs îi este atribuit un cod prin care se identifica poziţia
tarifară în care se încadrează.
TARIC a fost stabilit în baza Articolului 2 al Reglementarii Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2
iulie 1987 privind nomenclatorul statistic şi tarifar şi Tariful Vamal Comun.
TARIC cuprinde aproximativ 18 000 de subdiviziuni (codificate cu două cifre suplimentare sau cu
un cod adiţional) create pentru a face distincţie între diverse aspecte: eliminarea tarifului, cotele tarifare,
preferinţele tarifare (inclusiv cote şi plafoane de tarifare), sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP)
aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe antidumping şi cu caracter protecţionist, taxe cu caracter
protecţionist, componente agricole, valori per unitate, valori standard de import, preţuri de referinţă şi
minime, interziceri la import, restricţii la import, supravegherea importurilor, interziceri la export, restricţii
la export, supravegherea exportului, refinanţarea exportului.
Intrastat – statistica de comerţ intra-comunitar
În momentul în care un stat devine membru al UE şi parte a Pieţei Unice, formalităţile vamale pentru
comerţul desfăşurat cu celelalte state membre UE dispar. Aceste formalităţi vamale vor fi însă înlocuite
de o serie de declaraţii suplimentare cu privire la tranzacţiile intracomunitare pe care companiile vor avea
obligaţia de a le depune (de exemplu: declaraţia statistică Intrastat);
Procesul de pregătire şi implementare a sistemului statistic Intrastat se bazează atât pe legislaţia
europeană (Regulamentul Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerţ cu bunuri între statele
membre UE şi Regulamentul Comisiei nr. 1982/2004 de implementare a Regulamentului Consiliului nr.
638/2004 privind statisticile de comerţ cu bunuri între statele membre UE) cât şi pe legislaţia naţională.
De menţionat că bunurile care sosesc într-un stat membru UE din alt stat membru UE sunt denumite
„achiziţii intracomunitare”, în timp ce bunurile care părăsesc un stat membru UE către un alt stat
membru UE sunt denumite „livrări intracomunitare”. Achiziţiile şi livrările intracomunitare, alături de
importurile şi exporturile din/către ţările non-membre UE, caracterizează volumul comerţului exterior al
unui stat membru UE.
La încadrarea pe o anumită poziţie tarifară trebuie ţinut cont de originea mărfii respective, în funcţie
de care se pot obţine şi regimuri comerciale preferenţiale. În funcţie de originea produselor, se determină
cuantumul taxelor vamale şi natura acestora. Dacă un produs este rezultatul unor procese de producţie
desfăşurate pe teritoriul mai în care a suferit ultima transformare substanţială.
În realizarea principiilor de politică comercială comună sunt utilizate mai multe instrumente, care
reprezintă mecanisme economice şi juridice prin care sunt puse în aplicare următoarele categorii de măsuri
ce vizează: ● politica de import; ● politica de export; ● produse neliberalizate la import sau export; ●
măsurile de protecţie comercială.
Politica de import
Legislaţia aplicabilă este diferită, după cum importul produselor este liberalizat sau supus unor
contingente (este permis doar importul anumitor contingente, cantităţi din produsul respectiv). De
asemenea, exista reguli distincte cu privire la acordurile tarifare şi comerciale.
Acordurile tarifare şi comerciale
Unul din domeniile politicii comerciale comune îl reprezintă acordurile tarifare şi comerciale.
Aceste două tipuri de acorduri prezintă particularităţi proprii. Astfel acordurile tarifare au fost încheiate
cu preponderenţă în perioada de tranziţie către piaţa unică, adică până la 1 iulie 1967, când au fost necesare
armonizări tarifare ale statelor membre în raport cu ţările terţe.
După această dată, instrumentul predilect de politică de import l-a reprezentat acordul comercial.
Au fost încheiate acorduri comerciale care aveau ca obiect măsurile cu efect echivalent, practicile
discriminatorii, problema investiţiilor şi chiar aspecte tarifare.
În negocierea şi încheierea acordurilor tarifare şi comerciale cu alte state sau organizaţii
internaţionale, atribuţiile suverane ale statelor Comunităţii au fost cedate instituţiilor comunitare, acestea
fiind obligate prin deciziile luate şi acordurile încheiate de către Consiliu. Prin urmare, statele membre
trebuie să aibă o politică comună în cadrul organizaţiilor economice internaţionale, definită de către
Consiliu cu majoritate calificată la propunerea Comisiei.

254
 Măsuri de liberalizare
În sfera de cuprindere a domeniului politicii comerciale comune intră şi măsurile de liberalizare,
acestea referindu-se la eliminarea barierelor netarifare, în special a restricţiilor cantitative.
Înainte de a adera la regulile impuse de OMC, importurile au fost în cea mai mare parte liberalizate
(produsele importate din state terţe nu au mai fost supuse restricţiilor), iar în anumite cazuri s-a stabilit
respectarea unor contingente la import (cote fixe). Aceste restricţii erau interzise de principiile GATT şi
au fost progresiv eliminate şi la nivelul Comunităţii Europene, inclusiv pentru produsele agricole.
După 1 ianuarie 1995, crearea OMC a determinat la nivelul Comunităţii Europene adoptarea unor
norme corespunzătoare pentru importul din state terţe al produselor liberalizate. Pentru a preveni
dezechilibrele provocate de liberalizarea produselor, au fost prevăzute şi anumite măsuri de precauţie ce
pot fi luate în următoarea ordine:
● procedura de informare a Comisiei de către statele membre în cazul în care anumite importuri
necesită măsuri de supraveghere sau de salvgardare;
● procedura de consultare realizată în cadrul unui comitet consultativ, la cererea Comisiei sau a unui
stat membru, asupra condiţiilor, modalităţilor şi evoluţiei importurilor, a situaţiei economice şi comerciale
a produselor la import, a posibilelor măsuri ce pot fi adoptate;
● procedura de anchetă urmăreşte să stabilească dacă importurile produsului respectiv ameninţă să
producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor din cadrul UE. Dacă aceste fapte sunt confirmate,
se poate încheia cu luarea unor măsuri de supraveghere sau de salvgardare;
● măsurile de salvgardare provizorii pot fi luate oricând dacă se constată că orice întârziere ar
antrena un prejudiciu dificil de reparat sau dacă s-a stabilit în prealabil că o creştere a importurilor a produs
sau ameninţă să producă un prejudiciu grav. Aceste măsuri pot fi dispuse pentru cel mult 200 de zile şi
trebuie să constea în majorarea taxelor vamale pentru produsele respective în cazul în care aceste măsuri
pot preveni sau repara un prejudiciu grav.
● măsurile de supraveghere atunci când un anumit produs provenind din state terţe ameninţă să
provoace prejudicii producătorilor statelor membre şi dacă interesele UE impun supravegherea acestora;
● măsurile de salvgardare, în cazul în care un produs este importat în cantităţi prea mari şi/ sau în
alte condiţii decât cele stabilite astfel încât ameninţă sau cauzează prejudicii grave producătorilor statelor
membre.
Prin urmare, liberalizarea produselor la import poate cunoaşte excepţii, prin punerea în aplicare a
unor măsuri de salvgardare. Acestea sunt de două tipuri:
- poate fi limitată perioada de valabilitate a documentelor de import emise pentru produsul respectiv,
când a facut obiectul procedurii de supraveghere;
- libera circulaţie a produsului respectiv poate fi condiţionată de obţinerea unei autorizaţii de import.
De asemenea, în temeiul tratatului, importul anumitor produse poate fi limitat prin introducerea de
interdicţii sau restricţii cantitative, justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică, securitate
publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor etc.
Politica de export
În tratat, printre componentele politicii comerciale comune, este menţionată şi politica de export,
fondată pe principii unitare. Exportul produselor din Uniune către alte state este liber, dar sunt prevăzute
şi excepţii.
Pentru produsele destinate exportului se pot institui proceduri de informare şi consultare la nivelul
Comisiei în ipoteza apariţiei unor disfuncţionalităţi ale pieţei comune. De altfel, în ipoteza prevenirii sau
a remedierii unui deficit de produse esenţiale, vor fi luate măsuri de salvgardare (derogare de la principiul
liberalizării exporturilor), care sunt provizorii şi vor consta în impunerea de către Comisie a unor
autorizaţii de export. Măsurile decise de către Comisie pot fi limitate la exportul produselor din anumite
zone ale Uniunii sau doar către anumite ţări nemembre, însă acestea nu vor afecta produsele aflate deja în
liberă circulaţie spre a trece frontierele Uniunii.
Totodată, limitarea exportului anumitor produse poate fi justificată în baza prevederilor tratatului, şi
anume pentru raţiuni de: moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii
persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional
cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.

255
 În privinţa anumitor categorii de bunuri a fost stabilit un regim specific. Astfel, în cazul bunurilor
culturale, exportul acestora este condiţionat de obţinerea unei licenţe de export.
Domeniul politicii de export cuprinde regimurile de ajutoare la export şi, în special, măsurile privind
creditele pentru finanţarea cheltuielilor locale legate de operaţiunile de export.
Bariere tehnice la exportul pe terţe pieţe
Pentru exportatorii comunitari Comisia Europeană a pus în aplicare un instrument „Trade Barriers
Regulation” (TBR) menit a-i sprijini în identificarea şi eliminarea obstacolelor (mai ales tehnice) şi
practicilor comerciale neloiale cu care se confruntă pe terţe pieţe. În acest sens, în decembrie 1994, a fost
adoptat Regulamentul Consiliului, care se aplică din 1 ianuarie 1995. De atunci au fost iniţiate 24 de
proceduri de examinare a TBR pentru o varietate de sectoare (muzică, textile, băuturi alcoolice etc.) din
ţări precum Brazilia, Canada, Japonia, Turcia etc. Soluţionarea s-a făcut fie prin negociere directă între
UE şi ţara respectivă fie prin apel la Organismul de reglementare a diferendelor din OMC.
Credite de export
La nivelul UE, sprijinul direct al guvernului sau în numele guvernului pentru exportul de mărfuri şi
servicii se poate acorda în condiţiile respectării prevederilor Deciziilor 2001/76/CE şi 2001/77/CE şi
Directivei 98/29/CE şi constă în:
- garantarea sau asigurarea creditelor de export;
- finanţarea directă/indirectă şi refinanţare sau prin intermediul ratei dobânzii;
- o combinaţie a celor două categorii de instrumente menţionate.
Legislaţia comunitară în domeniul creditelor de export are la bază, în cea mai mare parte,
aranjamentele şi înţelegerile din cadrul OECD. Principalul aranjament, care este transpus în legislaţia
comunitară, este cel privind „îndrumările” pentru susţinerea oficială a creditelor de export (Arrangement
on Guidelines for officially supported export credits) menit a crea un cadru pentru utilizarea creditelor de
export în scopul evitării distorsionării comerţului.
O variantă actualizată se aplică de la începutul lunii iulie 2005 şi conţine noi prevederi privind
schemele de rambursare, tranzacţiile pentru proiectele finanţate şi proiectele în domeniul promovării
energiei regenerabile şi al aprovizionării cu apă şi tratării apei.
La nivelul UE, discutarea aspectelor legate de creditele de export şi alte instrumente de stimulare se
face în cadrul Grupului de lucru „Credite de export” al Consiliului.
În domeniul agriculturii promovarea exportului pentru o serie de produse se realizează prin
acordarea de restituţii la export pe baza diferenţei dintre preţurile mondiale (mai reduse) şi cele europene
(mai mari), pentru care există reglementări sectoriale specifice.
Produse neliberalizate
În vederea realizării pieţei interne, este necesară instituirea unui sistem de administrare a
contingentelor cantitative (cote, cantităţi de produse admise la import şi export) pentru produsele care nu
au fost liberalizate la import şi export. Regulile care reglementează contingentele cantitative pot fi fixate
prin acorduri comerciale cu alte state nemembre sau prin acte normative ale UE.
Administrarea contingentelor la import sau la export presupune emiterea de licenţe în statele
membre potrivit criteriilor cantitative stabilite la nivelul UE de către Comisie. Procedura de administrare
trebuie să garanteze oricărui solicitant condiţii echitabile de acces la contingente, iar documentele emise
trebuie să poată fi utilizate pe întreg teritoriul UE.
Procedura începe cu anunţul de deschidere a contingentelor, publicat de către Comisie în Jurnalul
Oficial al UE. Anunţul trebuie să conţină precizări privind: metoda de distribuire, condiţiile de
admisibilitate şi termenele de prezentare a cererilor de licenţă, precum şi lista autorităţilor naţionale unde
acestea vor fi depuse. Orice importator sau exportator dintr-un stat membru al UE poate înregistra pentru
fiecare contingent o sigură cerere de licenţă la autorităţile competente dintr-un stat membru la alegere,
redactată în limba sau limbile oficiale ale respectivului stat.
Există trei metode de administrare a contingentelor care pot fi aplicate singure sau împreună,
prevăzându-se totodată posibilitatea aplicării altor metode dacă niciuna din cele trei nu corespunde
cerinţelor contingentului respectiv:

256
 - prima metodă se bazează pe luarea în considerare a schimburilor comerciale tradiţionale, ceea ce
presupune că o parte din contingente revine importatorilor şi exportatorilor tradiţionali, iar restul de cote
este atribuit celorlalţi importatori şi exportatori;
- a doua metodă are în vedere ordinea cronologică de prezentare a cererilor potrivit principiului
„primul venit – primul servit”. Statele membre emit licenţele imediat, după verificarea soldului comunitar
disponibil, solicitanţii admişi beneficiind de cantităţi egale.
- a treia metodă constă în repartizarea proporţională în raport cu cantităţile solicitate la momentul
depunerii cererilor (metoda examinării simultane a cererilor).
Pe baza informaţiilor comunicate de către statele membre, Comisia determină cantităţile care trebuie
redistribuite. Când sunt aplicate prima şi a treia metodă de administrare a contingentelor, Comisia
comunică autorităţilor competente din statele membre, într-un termen determinat, cantităţile pentru care
acestea emit licenţele diferiţilor solicitanţi. Autorităţile din statele membre emit licenţele de import sau de
export în termen de zece zile lucrătoare de la notificarea deciziei Comisiei sau în termenele stabilite de
aceasta.
Importul sau exportul produselor contingentate se poate realiza doar în baza licenţelor de import sau
de export, care sunt valabile pe întreg teritoriul Uniunii. Dacă un contingent este limitat la una sau mai
multe regiuni din cadrul Uniunii, licenţele de import sau de export nu sunt valabile decât în statul sau
statele membre din regiunea sau regiunile respective. De regulă, licenţele de import sau de export sunt
valabile timp de patru luni, durată de la care se poate deroga în anumite condiţii.
Măsuri de protecţie comercială
Prin instrumentele de apărare comercială, se urmăreşte remedierea distorsiunilor apărute pe piaţa
UE generate de practicile neloaiale folosite de ţări terţe, ca urmare a liberalizării importurilor. Există
argumente economice valide pentru desfiinţarea tuturor măsurilor protecţioniste . Analizele teoretice şi
cele empirice au demonstrat că parteneri comerciali obţin câştiguri nete de bunăstare din eliminarea
măsurilor pretecţioniste. În cazul UE, costul total al măsurilor protecţioniste ar putea constitui nu mai puţin
de 7% din PIB-ul său.
Se evidenţiază două categorii de măsuri de protecţie comercială: dumpingul şi subvenţiile, iar
măsurile de salvgardare au menirea să remedieze deteriorarea serioasă a situaţiei producătorilor comunitari
ca rezultat al creşterii imprevizibile, masive şi bruşte a importurilor.
A. Masurile antidumping se aplică asupra produselor de import în scopul de a anihila efectele
dumpingului comercial practicat de unii exportatori.
Dumpingul se întâlneşte atunci când un agent economic exportă un produs către statele UE la preţuri
mai scăzute decât valoarea normală a produsului (preţul domestic al produsului sau costul de producţie al
acestuia) pe piaţa autohtonă.
Ca urmare a unei asemenea practici rezultă un avantaj important care permite firmei respective să
pătrundă sau să-şi consolideze poziţia pe o anumită piaţă, în dauna concurenţei.
În vederea protecţiei împotriva practicilor de dumping a fost prevăzut un regim distinct de cel al
subvenţiilor în conformitate cu obligaţiile internaţionale ale UE (aplicarea articolului VI din Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ din 1994, impus de OMC).
Utilizarea acestor măsuri este determinată de faptul că, în viziunea GATT, comerţul liber ar trebui
să fie sinonim cu „comerţul corect”. De regulă însă, în economia reală acest lucru nu este adevărat, iar
cazurile prin care participanţii la schimburile internaţionale practică dumpingul sunt relativ frecvente. De
aceea, apariţia cazurilor de dumping este sancţionată prin art. VI din GATT şi prin codul anti-dumping
din 1979. Conform acestor prevederi, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare
(mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a exportatorului (mai mare).
Numărul investigaţiilor antidumping a crescut pe parcursul perioadei 1980-2000. Baza legală pentru
măsurile antidumping o reprezintă Regulamentul Consiliului nr.384/1996 din 22 noiembrie 1995 cu
amendamentele ulterioare. Spre sfârşitul secolului, erau în vigoare circa 183 de măsuri antidumping ale
UE. Structura geografică a măsurilor antidumping, de asemenea, s-a modificat. Măsurile existente
împotriva fostelor ţări comuniste s-au redus, în timp ce cele împotriva ţărilor în curs de industrializare au
sporit.

257
 Stabilirea existenţei dumpingului. Mai întâi este stabilită valoarea normală a preţurilor plătite de
către cumpărătorii din ţara exportatoare sau din alte ţări din afara UE, în cadrul operaţiunilor comerciale
obişnuite. În al doilea rând, este precizat preţul de export al produsului respectiv. În continuare se
realizează o comparaţie echitabilă între preţul de export şi valoarea normală, pentru vânzări efectuate la
date cât mai apropiate şi ţinând cont totodată de diferenţele care pot afecta comparabilitatea preţurilor. În
final se determină marja de dumping, ce reprezintă suma cu care valoarea normală a produsului depăşeşte
preţul de export.
Stabilirea existenţei unui prejudiciu. Pentru luarea unor măsuri de protecţie antidumping nu este
suficientă constatarea utilizării unui preţ de dumping, ci este nevoie şi de producerea unui prejudiciu. Prin
prejudiciu se înţelege fie cauzarea unui prejudiciu important într-o ramură industrială dintr-un stat
membru, fie ameinţarea cu producerea unui astfel de prejudiciu, fie întârzierea semnificativă în crearea
unei industrii.
Stabilirea existenţei prejudiciului presupune examinarea obiectivă a două criterii:
- volumul importurilor ce reprezintă obiectul unui dumping şi a efectului acestor importuri asupra
preţului produselor similare din cadrul Uniunii;
- efectul acestor importuri asupra industriei din statele membre.
Mecanism de desfăşurare. Comisia Europeană este responsabilă pentru investigarea acuzaţiilor de
dumping produs de către producătorii-exportatori din ţările nemembre UE. De obicei, Comisia deschide
o anchetă după ce a primit o plângere din partea producătorilor din statele membre ai produsului în cauză,
dar se poate face acest lucru şi la sesizarea venită de la un stat membru.
Ancheta nu poate fi deschisă decât dacă Comisia constată că plângerea a fost depusă de industria
dintr-un stat membru sau în numele acesteia, adică este susţinută de producători din UE ale căror producţii
însumează în total mai mult de 50% din producţia totală a produsului similar realizată în cadrul industriilor
din statele membre.
Se pot deschide anchete asupra tuturor produselor importate, dar nu asupra serviciilor. Produsele pot
proveni din orice ţară din afara UE, singurele excepţii fiind Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, care sunt
excluse de la aplicarea legislaţiei antidumping la majoritatea produselor.
Probele privind dumpingul şi prejudiciul sunt examinate concomitent pentru a se decide dacă se va
deschide sau nu o anchetă. O plângere este respinsă atunci când elementele de probă privind dumpingul
sau prejudiciul sunt insuficiente pentru a justifica declanşarea procedurilor.
Dacă Comisia a primit o plângere de la producătorii din UE, căreia îi va da curs, publică un aviz în
Jurnalul Oficial al UE privind deschiderea unei anchete. Ancheta are ca obiect atât dumpingul, cât şi
prejudiciul, care vor fi investigate simultan pentru o perioadă de cel puţin şase luni. Limita maximă pentru
o anchetă în conformitate cu aceste proceduri este de 15 luni.
Pot fi impuse taxe provizorii în anumite condiţii, cel devreme în termen de şaizeci de zile şi cel
târziu în termen de nouă luni de la declanşarea procedurii. Comisia adoptă o măsură provizorie după
consultări sau, în caz de extremă urgenţă, după ce a informat statele membre. Taxele antidumping
provizorii nu trebuie să aibă o valoare mai mare decât marja de dumping stabilită provizoriu. Cazurile în
care au fost aplicate taxele antidumping au reprezentat doar un procent mic din totalul importurilor UE.
Constatările detaliate sunt publicate în Jurnalul Oficial, de exemplu, ca un regulament de instituire
a taxelor antidumping sau de închidere a procedurii, fără a fi impuse taxe. Investigaţia trebuie să constate
că:
- există dumping realizat de către producătorii-exportatori din ţările în cauză;
- prejudiciul material a fost suferit de industria comunitară în cauză;
- s-a constat o legătură de cauzalitate între dumping şi prejudiciul;
- instituirea de măsuri nu este împotriva interesului comunitar.
În cazul în care toate cele patru condiţii de mai sus au fost îndeplinite, atunci ancheta va impune
măsurile anti-dumping necesare la importurile în cauză. Aceste măsuri au de obicei forma unor taxe ad-
valorem, dar pot fi aplicate şi taxe specifice sau constrângeri prin preţ. Taxele sunt plătite de importator
în UE şi colectate de autorităţile vamale naţionale ale ţărilor membre UE în cauză.

258
 Producătorii-exportatori îşi pot asuma un angajament prin care să fie de acord să vândă la preţ
minim. În cazul în care oferta lor este acceptată, taxele anti-dumping nu vor fi colectate la aceste importuri.
Comisia nu este obligată să accepte această promisiune.
B. Măsuri antisubvenţii25
Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror preţuri au
fost direct sau indirect subvenţionate de către guvernele ţărilor producătoare. Regulile internaţionale
referitoare la subvenţii au fost întărite semnificativ o dată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 a
Acordului OMC referitor la Subvenţii şi Măsuri Compensatorii.
O subvenţie poate lua mai multe forme:
- un transfer direct sau indirect de fonduri (grant-uri, împrumuturi, oferirea de garanţii la
împrumuturi etc.);
- venituri guvernamentale (care sunt datorate în mod normal) la care se renunţă sau care nu sunt
percepute (de exemplu credite fiscale);
- furnizarea de către guvern de bunuri şi servicii (altele decât o infrastructură generală);
- achiziţionarea de bunuri de către stat;
- oricare dintre funcţiile de mai sus efectuate de un organism privat (de exemplu o bancă) la
instituirea guvernului.
Prin aceste măsuri menţionate este conferit un beneficiu în termeni mai favorabili decât cei valabili
pe piaţă. Un bun exemplu este atunci când guvernul asigură electricitate la un nivel de preţ situat sub
nivelul pieţei sau dacă cumpără un produs la un preţ mai mare decât preţul pieţei.
Utilizărea subvenţiilor vizează mai multe scopuri, de exemplu, pentru urmărirea politicilor interne
şi sociale, promovarea producţiei sau exportului, crearea de locuri de muncă, facilitarea creării şi extinderii
de industrii noi, sprijinirea activităţii economice care ar putea eşua în caz contrar etc.
Cu toate acestea, ele denaturează comerţul liber şi corect, dau naştere la concurenţă neloială prin
bunuri care devin competitive doar artificial prin subvenţii afectând astfel negativ concurenţii. Spre
exemplu, dacă o ţară, care nu este membră UE, subvenţionează producătorii interni pentru un anumit
produs aceşti producători îşi vor reduce preţurile de export pe piaţa UE crescând artificial capacitatea de
producţie sau calitatea produselor lor prin investiţii în cercetare.
Efectele de mai sus nu pot fi atribuite ca merit firmei, ci doar subvenţiei acordate, ceea ce poate
provoca un prejudiciu grav industriei UE pe ansamblu. În aceste circumstanţe producătorii din UE pot
solicita Comisiei să intervină prin aplicarea de măsuri compensatorii pentru a restabili o concurenţă loială
în UE.
Regulamentul UE cu privire la protecţia împotriva importurilor subvenţionate a intrat în vigoare la
aceeaşi dată şi face referire doar la importurile provenind din afara Uniunii, dând posibilitatea impunerii
de măsuri compensatorii asupra bunurilor care au fost subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare din
afara Uniunii şi al căror import cauzează sau ameninţă să cauzeze prejudicii producătorilor interni ai
aceluiaşi produs. Pentru a se putea aplica masuri compensatorii trebuie îndeplinite trei condiţii:
- subvenţia trebuie să fie specifică, respectiv să fie o subvenţie la export, sau să fie o subvenţie care
este acordată unei singure companii, industrii sau grup de companii.
- să existe un prejudiciu material adus industriei din Uniune, respectiv scăderea cotei de piaţă a
producătorilor interni, reducerea preţurilor etc.
- afectarea intereselor comunitare, costurile rezultate în urma aplicării acestor măsuri nu trebuie să
fie disproporţionate în raport cu beneficiile.
Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înaltă tehnologie
provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuri
scăzute ale forţei de muncă.

25
Normele UE antisubvenţie definesc termenul de subvenţie ca „o contribuţie financiară făcută de un guvern sau un
organism public care conferă un avantaj beneficiarului”. UE poate impune taxe compensatorii pentru a înlătura beneficiile unei
astfel de subvenţii numai în cazul în care este limitată la o anumită firmă, industrie sau un grup de firme sau industrii. Subvenţiile
la export şi subvenţiile cu privire la utilizarea produselor naţionale în detrimentul produselor importate sunt considerate a fi
specifice.
259
 Introducerea reglementarilor comunitare legate de taxele anti-dumping şi a celor anti-subvenţie au
coincis cu introducerea, în 1968, a tarifului extern comun, însa primele aplicări ale acestora nu au apărut
decât în 1976. Primul caz fiind acela al sancţionării unui import de lanţuri de bicicletă dinspre Taiwan.
Atât în cazul măsurilor anti-dumpig, cât şi al măsurilor anti-subvenţie Comisia Europeană este cea
care conduce investigaţia şi impune măsurile provizorii, decizia finală aparţinând Consiliului.
Mecanism de desfăşurare. Când o industrie din UE consideră că importurile unui produs dintr-o ţară
nemembră UE sunt subvenţionate şi aduc un prejudiciu industriei în cauză poate depune o plângere la
Comisie. În cazul în care plângerea conţine dovezi în legătura cu existenţa subvenţiei şi prejudiciului,
Comisia va trebui să deschidă o anchetă anti-subvenţie. Dacă ancheta constată că:
- importurile beneficiază de o subvenţie compensatorie;
- există prejudiciu suferit de industria UE;
- există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi importurile subvenţionate;
- instituirea de măsuri nu contravine interesului Comunităţii, atunci Comisia va putea impune măsuri
compensatorii provizorii şi anume lansarea de obligaţiuni pe importurile în cauză în termen de 9 luni de
la lansarea anchetei. În cazul în care măsurile definitive sunt justificate, acestea trebuie să fie impuse de
către Consiliul Uniunii Europene în termen de 13 luni. Măsurile definitive se aplică în mod normal timp
de cinci ani.
O măsură compensatorie, de obicei sub forma unei taxe, se aplică pentru a contracara efectele de
prejudiciu realizate de importurile subvenţionate pe piaţa UE şi pentru a restabili o concurenţă loială.
Aceasta poate fi un procent din preţul bunurilor, o sumă fixă pe unitate sau un preţ de import minim la
intrarea mărfurilor în Uniune.
Exportatorii pot solicita, de asemenea, un angajament de preţ, oferindu-se să se angajeze să vândă
produsul care face obiectul anchetei la un preţ minim. În schimb, nicio taxă nu este impusă. Ţara
exportatoare poate conveni să elimine sau să limiteze subvenţia.
Normele UE anti-subvenţie se bazează pe acordul OMC din 1994, care permite adoptarea de măsuri
de remediere care trebuie luate împotriva subvenţiilor, considerate o practică comercială neloială.
Aceste norme conţin:
- definiţia unei subvenţii;
- criterii pentru a determina dacă importurile de produse fac obiectul unor subvenţii şi cauzează un
prejudiciu industriei UE;
- proceduri pentru iniţierea şi desfăşurarea anchetelor;
- norme privind punerea în aplicare şi durata măsurilor compensatorii.
Comisia a adoptat, de asemenea, reguli pentru calcularea cuantumului subvenţiilor.
Măsurile sunt impuse, de obicei, pentru de 5 ani. Cu toate acestea, în acest timp, ţările membre UE,
importatorii, exportatorii, autorităţile din ţara exportatoare în cauză sau producătorii din UE pot solicita o
reexaminare intermediară în cazul în care dispun de dovezi că măsurile nu mai sunt necesare (de exemplu,
guvernul unei ţări exportatoare poate susţine că subvenţia nu mai există) sau că acestea nu mai sunt
suficiente pentru a contracara importurile subvenţionate cu efect prejudiciabil (industria UE poate pretinde
că valoarea subvenţiei a crescut).
În cadrul ultimului an de aplicare a măsurilor, producătorii din Comunitate pot cere Comisiei să
realizeze o reexaminare pentru a stabili dacă expirarea deciziei va conduce la continuarea sau reapariţia
subvenţiei şi a prejudiciului. Dacă se dovedeşte că acest lucru se va întâmpla, măsurile pot continua pentru
încă 5 ani.
C. Masuri de salvgardare (Clauza de salvgardare)
Art. XIX al GATT-ului permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor măsuri de
salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni.
Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca
excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară. De regulă, instrumentele utilizate în plan comunitar sunt
restricţiile cantitative, dintre care amintim restricţiile voluntare la export sau licenţele de import. Cele mai
dese situaţii în care se aplică acest gen de restricţii sunt cele legate de comerţul cu produse sensibile, cum
sunt textilele si produsele siderurgice.

260
 UE foloseşte activ aceste instrumente de apărare comercială ca un mijloc eficient de protecţie
împotriva unor importuri neloiale care provin din afara Uniunii. Până la sfârşitul anului 2005, UE aplicase
135 de măsuri anti-dumping, 12 măsuri anti-subvenţie, iar alte 91 investigaţii se aflau în derulare. Totodată
pentru 19 produse provenind din 15 state se aplică înţelegeri de preţ/undertakings.
6.6.5. Tipuri de acorduri încheiate de UE cu statele terţe
Acordurile fac parte din legislaţia secundară a UE. Acestea sunt rezultatul unui acord de voinţă între
UE şi o ţară terţă sau al unui acord de cooperare între instituţiile europene.
Acorduri comerciale preferenţiale, de tip „acorduri de comerţ liber” sunt acele acorduri prin
care părţile au procedat la acordarea reciprocă a unor concesii (reduceri/eliminări de taxe vamale de
import, contingente tarifare etc.). În baza acestor acorduri, produsele de export originare dintr-o ţară
beneficiază de facilităţi suplimentare de acces pe piaţa ţării partenere.
Acorduri de cooperare economică şi comercială (nepreferenţiale)
Acest tip de acord implică nu doar prevederi comerciale, cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei
naţiunii celei mai favorizate, dar şi consultarea şi cooperarea în domeniile economic, ştiinţific şi tehnic.
Deoarece ele depăşesc limitele pur comerciale, baza juridică a acestor acorduri o constituie
deopotrivă art. 133 TCE (113 CEE) şi 308 TCE (235 CEE), ultimul reglementând posibilitatea extinderii
competenţelor comunitare.
Astfel de acorduri au fost semnate cu ţările arabe exportatoare de petrol şi cu cele din Pactul Andin
(1984), cu China (1984), cu statele ASEAN (1980) etc.
Un model nou de acorduri de cooperare l-au constituit cele încheiate în 1997-1998 cu Federaţia
Rusă, Ucraina, Republica Moldova şi cu alte state din fosta CSI, care poartă numele de „Acord de
parteneriat şi cooperare”. Fără a excede cu mult cooperarea clasică, ele conţin elemente de noutate, cum
ar fi clauza de democratizare care se regăseşte şi în Acordurile europene încheiate cu ţările din Europa
Centrală şi de Est. O formă nouă de acord este reprezentată de „Acordul de stabilizare şi asociere”, care
se situează, din punct de vedere al conţinutului, între Acordul de parteneriat şi cooperare şi Acordul
european, fără să stipuleze însă perspectiva aderării la UE.
Acord de asociere
Baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în principal, art. 310 TCE (238 CEE), care prevede
dreptul Comunităţii Europene de a încheia acorduri cu state terţe prin care se stabileşte o asociere, acţiuni
comune şi proceduri speciale de cooperare.
În practică, cele mai multe Acorduri de asociere au şi componente comerciale (cum ar fi reduceri
tarifare sau eliminarea restricţiilor cantitative), astfel încât baza lor juridică include şi art. 133 TCE, iar,
uneori, şi art. 308 TCE.
Pot fi distinse trei tipuri de Acorduri de asociere:
- ca formă specială de asistenţă pentru dezvoltare (de exemplu: Acordurile de asociere încheiate de
UE cu ţările din Africa, Pacific şi Caraibe sau cu ţările din bazinul Mării Mediterane);
- ca etapă preliminară aderării;
- ca substitut sau alternativă la statutul de membru al UE (în acest scop a fost, iniţial, conceput
Spaţiul Economic European între ţările CE şi cele din AELS, la 1.01.1984. O parte din statele AELS au
aderat ulterior la UE – Suedia, Finlanda şi Austria).
Acorduri de Stabilizare şi Asociere
La 9 aprilie 2001, UE a semnat un Acord de Stabilizare şi Asociere cu fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2004.
La 1 ianuarie 2002, a intrat în vigoare Protocolul adiţional privind comerţul cu vinuri, iar, la 1 mai
2004, a intrat în vigoare Protocolul de amendare a ASA privind continuarea liberalizării pentru comerţul
cu produse agricole şi produse din peşte.
Consiliul European din 15-16 decembrie 2005 a decis acordarea statutului de candidat oficial la
aderare pentru Macedonia.
Acordurile de Stabilizare şi Asociere încheiate cu ţările din Balcani prevăd ca la importul pe piaţa
UE să fie scutite de taxe vamale toate produsele industriale, toate produsele agricole transformate şi
produsele agricole, cu excepţia cărnii de vită (vor exista anumite contingente pentru bovine vii), produse
din peşte şi vin.

261
 Negocieri în curs în vederea încheierii unor Acorduri de Stabilizare şi Asociere:
La 31 ianuarie 2003, au fost lansate negocierile pentru semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere
dintre Albania (fiind semnat în 2009) şi UE, iar la 10 octombrie 2005 au fost deschise negocierile pentru
Acordul de Stabilizare şi Asociere între UE şi Serbia, care a fost semnat în 2008 (intrarea în vigoare fiind
suspendată), iar cu Muntenegru a fost semnat în 2010.
Comisia Europeană analizează progresele Bosniei şi Herţegovina în vederea lansării negocierilor
pe marginea unui Acord de Stabilizare şi Asociere.
Acorduri de asociere Euro-Mediteraneene
Relaţiile UE cu ţările din bazinul Mediteranei s-au derulat în perioada 1976-1990 în cadrul
Politicii Mediteraneene Globale (Global Mediteranean Policy) care includea reglementări specifice
privind comerţul bilateral, accesul liber pe piaţa internă a UE în cazul produselor manufacturate etc. După
anul 1990, relaţiile între cele două zone geografice au fost acoperite de o nouă strategie, o Politică
Mediteraneană Reînnoită (Renovated Mediterranean Policy). În 1995, se înregistrează un moment de
cotitură în evoluţia acestor relaţii.
În cadrul conferinţei de la Barcelona (noiembrie 1995), pentru prima dată în istoria UE, 15 state
membre şi 12 ţări din vestul şi sudul Mediteranei (Algeria, Tunisia, Maroc, Egipt, Israel, Iordania,
Autoritatea Palestiniană, Liban, Siria, Turcia, Cipru şi Malta) cad de acord asupra Parteneriatului
Euromediteranean (MEDA Program), bazat pe Declaraţia de la Barcelona, care stabilea realizarea unei
zone de liber schimb până în anul 2010.
Au fost încheiate acorduri de asociere între UE şi Algeria (2001), Egipt, Israel (1995), Iordania
(1997), Liban (2002), Maroc (1996), Autoritatea Palestiniană (1997) şi Tunisia (1995), dintre acestea
intrând deja în vigoare cele cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc şi Tunisia şi, pe baze interimare,
cele cu Liban şi Palestina; în ceea ce priveşte Siria, acesta se află încă în faza negocierilor. Aceste acorduri
conţin, în mare parte, dispoziţii similare şi relativ superficiale privind măsurile sanitare şi fitosanitare
(SPS).
Spre deosebire de înţelegerile de cooperare semnate anterior, aceste acorduri furnizează cadrul
necesar eliminării, la nivel bilateral, a restricţiilor comerciale asupra produselor industriale, precum şi a
aplicării de concesii pentru comerţul cu anumite produse agricole şi de pescuit.
După extinderea din 2004/2007, UE a lansat o nouă politică, Politica Europeană de Vecinătate,
menită să acopere atât latura estică, cât şi sudică, mediteraneană. Începând cu 2007, instrumentul financiar
specific acestei politici, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (European Neighbourhood
and Partnership Instrument - ENPI), a înlocuit atât programele MEDA, cât şi TACIS.
În relaţie cu Turcia, a fost semnat un Acord de Asociere cu UE, iar la data de 01.06.1996, Turcia a
semnat Acordul de Uniune Vamală cu UE.
Pe lângă faptul ca s-au eliminat barierele tarifare şi netarifare între părţi, Turcia a adoptat taxe vamale
comune cu UE la importul din terţe ţări. În acest cadru, Turcia a redus, în anul 2005, rata medie de protecţie
vamală faţă de terţi la produse industriale, de la 16% la 4,2%. Taxele vamale la produsele agricole vor fi
eliminate după adoptarea de către Turcia a Politicii Agricole Comune a UE. La data de 17 decembrie 2004,
Consiliul European a definitivat proiectul pentru deschiderea procesului de negociere în vederea aderării
Turciei la UE. În decembrie 2005, Consiliul a adoptat Parteneriatul de Aderare al Turciei la UE.
Unul din elementele politicii comerciale a UE în relaţie cu ţările mediteraneene îl constituie
principiul cumulului pan-euro-mediteranean de origine al mărfurilor care facilitează cooperarea
economică şi schimburile comerciale între ţările participante la Parteneriatul Euro-Mediteranean (bunurile
originare dintr-o ţară mediteraneană pot beneficia de preferinţe vamale la importul într-o altă ţară
mediteraneană în măsura în care îndeplinesc prevederile Protocoalelor de reguli de origine, anexe ale
Acordurilor de comerţ liber încheiate cu partenerii din această regiune, acorduri ce conţin reguli de origine
identice şi conforme cu legislaţia comunitară).
În prezent, Comisia Europeană negociază cu statele participante la Parteneriatul Euro-Mediteranean,
principalele componente ale propunerii de mandat fiind:
- plasarea negocierii în cadrul politicii de vecinătate a UE;
- liberalizarea „clasică” a comerţului la orizontul lui 2010, cu excepţii pentru produse sensibile la care
liberalizarea se va face gradual sau se va opri la un anumit stadiu;

262
 - asimetrie în calendarul de liberalizare;
- măsuri de sprijin în domeniul dezvoltării durabile etc.
Comisia Europeană a început negocierile cu un grup de ţări (Tunisia, Maroc, Israel, Egipt) la începutul
anului 2006, încheiate în anul 2007.
Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din ACP (Africa, Caraibe şi Pacific)
Aderarea Regatului Unit, în 1973, a lărgit aria de interes a politicii UE de cooperare pentru
dezvoltare, incluzând şi statele din zona Caraibilor şi Pacificului în spaţiul de interes al Comunităţii. Acest
fapt a dus la crearea unei grupări regionale extinse formate din ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (grupul
ACP).
Începând cu anul 1975 au loc cele patru Convenţii Lomé care au rolul de a stabili principiile şi
obiectivele de cooperare între Comunitate şi ţările ACP. Acestea se referă la principiul parteneriatului,
natura contractuală a relaţiei şi lămurirea aspectelor politice, de ajutor şi de comerţ, toate acestea într-o
perspectivă pe termen lung. Lomé I din anul 1975 coincide cu cel de al patrulea FED (Fondului European
pentru Dezvoltare) şi are ca scop includerea în programul de cooperare a unor state care fac parte din
Coroană Britanică, în condiţiile accesiunii Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană. A doua
Convenţie Lomé are loc în anul 1979 şi corespunde celui de-al cincilea FED.
Nu aduce schimbări majore cu excepţia sistemului dependente de minerit din zona ACP. Cea de-a
treia Convenţie, cea din 1984, corespunzătoare celui de al şaselea FED schimbă interesul dinspre
promovarea dezvoltării industriei spre dezvoltarea statelor prin forţe proprii, urmând ca în anul 1990 cea
de-a patra Convenţie Lomé să pună accentul pe promovarea drepturilor omului, democratizare şi buna
guvernanţă, egalitatea de gen, protecţia mediului, cooperarea descentralizată, diversificarea economiilor
statelor ACP, promovarea sectorului privat şi sporirea cooperării regionale.
O dată cu schimbările apărute în statele ACP la începutul anilor ‘90, mai ales procesul de
democratizare prin care acestea trec, la care se adaugă schimbările intervenite în cadrul UE (extinderea
Uniunii şi îndreptarea atenţiei spre partenerii din estul Europei şi din regiunea mediteraneană) devine
necesară revizuirea celei din urmă Convenţii, revizuire ce are loc în anii ’94-’95. Principalele
amendamente aduse se referă la respectarea drepturilor omului şi a principiilor democraţiei şi ale statului
de drept, iar în acest context, statele ACP care nu aplică aceste principii riscând retragerea sprijinului
financiar din partea UE. De asemenea, este introdus un program gradual ce îşi propune să sporească
flexibilitatea şi performanţa în statele ACP, atenţia îndreptându-se astfel către cooperarea descentralizată
sub forma parteneriatului participativ, care include astfel un număr mare de actori din cadrul societăţii
civile.
Acordurile de la Yaoundé din anii 1964 şi 1971 au reprezentat începutul relaţiilor dintre cele şase
state membre ale Comunităţilor europene de la acea vreme şi 18, respectiv 19 foste colonii francofone. În
anul 1975, prin semnarea primei Convenţii de la Lomé, se pun bazele cooperării dintre Comunităţile
europene şi statele ACP. Până în iunie 2000, au fost semnate alte patru convenţii: Lomé II, în 1981, Lomé
III, în 1986, Lomé IV, în 1990 şi Lomé IV revizuită în 1995.
La data de 23.06.2000 a fost semnat, la Cotonou, Acordul de parteneriat între UE şi ţările ACP, care
înlocuieşte acordurile Lomé şi reprezintă baza relaţiei dintre UE şi cele 79 de state din zona ACP (48 state
africane, care acoperă toată Africa sub-Sahariană, 15 state din Caraibe şi 15 state din Pacific) şi acoperă o
arie mai larga decât acordurile anterioare, încorporând atât dimensiunea economică cât şi dimensiunea
politică a cooperării pentru dezvoltare. Acordul este semnat pentru o perioadă de 20 de ani, până în 2020,
şi include o clauză care prevede obligaţia revizuirii acestuia la fiecare cinci ani. În prezent, prevederile
sale sunt aplicate conform revizuirii care a avut loc în 2010, accentul fiind pus pe probleme actuale precum
integrarea regională, securitatea, schimbările climatice etc.
În cadrul Acordului de Parteneriat, regimul uniform promovat anterior este înlocuit de o abordare
diferenţiată, statele ACP fiind împărţite în regiuni şi în funcţie de gradul de dezvoltare, UE intenţionând
să negocieze zone de comerţ liber reciproce cu subgrupe de ţări din Africa, Pacific şi Caraibe.
Din 2003 s-au lansat negocieri regionale cu cele 6 regiuni (Africa de Vest, Africa Centrală, Africa
de Est şi de Sud, Comunitatea Sud Africană, Caraibe şi Pacific), în vederea încheierii unor acorduri de
parteneriat economic.

263
 Acordul referitor la Comerţ, Dezvoltare şi Cooperare încheiat de UE cu Africa de Sud a intrat în
vigoare, pe baze provizorii, la 1 ianuarie 2000, iar de la 1.05.2004 se aplică integral. Acordul prevede
liberalizarea în proporţie de 95 la sută a exporturilor Africii de Sud către UE, în decurs de 10 ani de la
semnarea acordului, precum şi a 86 la sută din exporturile UE în Africa de Sud, pentru o perioadă de 12
ani.
Acorduri similare de cooperare au fost semnate cu Botswana, Lesotho, Namibia, acele ţări africane
partenere ale Africii de Sud în „Uniunea Vamală Sud – Africană”, dar, cum schimburile comerciale ale
Uniunii cu aceste state sunt extrem de modeste, implicaţiile la nivelul comerţului comunitar nu sunt
sesizabile.
Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din America Latină
Acordul de parteneriat economic, coordonare politică şi cooperare dintre UE şi Mexic, a intrat în
vigoare la 1 iulie 2000. Prin acest Acord s-a realizat: promovarea comerţului de bunuri şi servicii şi
încurajarea fluxului de investiţii reciproce; liberalizarea progresivă a schimbului de mărfuri; deschiderea
pieţelor publice. Această înţelegere privind comerţul acoperă următoarele sectoare: accesul pe piaţă al
bunurilor, regulile de origine, reglementările tehnice, măsurile de natură sanitară şi fitosanitară, măsurile
de salvgardare, investiţiile, comerţul cu servicii, achiziţiile guvernamentale, politica concurenţială,
drepturile de proprietate intelectuală, mecanismul disputelor. Pentru bunurile industriale, UE a eliminat
până al 1 ianuarie 2003 toate taxele vamale, în timp ce termenul limită pentru Mexic este 1 ianuarie 2007;
pentru produsele agricole care intră sub incidenţa acestui acord, programul de liberalizare pentru UE a
avut scadenţă anul 2008, iar pentru Mexic, anul 2010.
Acordul de asociere politică, economică şi de cooperare cu Chile a fost semnat la 26 aprilie 2002;
prevederile referitoare la comerţ se aplică, pe baze interimare, din 1 februarie 2003. Acordul conţine anexe
comprehensive cu prevederi referitoare la: eliminarea barierelor în calea comerţului, liberalizarea
investiţiilor şi a fluxurilor de capital, măsuri de natură sanitară şi fitosanitară, facilitarea comerţului – în
special în domeniul vinurilor şi băuturilor spirtoase, protejarea drepturilor de proprietate intelectuală,
mecanismul de soluţionare a diferendelor. Cu toate acestea câteva, câteva norme de procedură fac ca acest
acord să fie şi mai detaliat decât ALS. Asistenţa tehnică este specificată pentru aspecte legate de SPS şi
este inclusă în cadrul dispoziţiilor privind suportul acordat sectorului agricol şi rural.
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America de Nord
Statele Unite ale Americii. În 1995, s-a semnat documentul intitulat „Noua Agendă Transatlantică”,
împreună cu Planul Comun de Acţiune UE – SUA. Elementul central al acestui Acord este reprezentat de
intenţia creării unei pieţe comune transatlantice prin eliminarea graduală a barierelor în calea comerţului
cu bunuri, servicii sau a investiţiilor. Pentru implementarea priorităţilor stabilite de Planul Comun de
Acţiune a fost creat Grupul de lucru pentru Parteneriatul economic transatlantic, organism ce are rolul de
a implementa iniţiative în domeniul comerţului menite să asigure dezvoltarea cooperării economice în
beneficiul ambelor state.
Canada. Cadrul juridic bilateral este reprezentat de un Acord cadru pentru cooperarea economică
şi în domeniul comerţului precum şi de o serie de acorduri cu impact punctual, precum Acordul în
domeniul cooperării vamale, standardizării, competiţiei şi cel sanitar – veterinar.
În anul 2003 cele două părţi au semnat un acord în domeniul comerţului cu vinuri şi băuturi spirtoase,
acord ce prevede reguli pentru recunoaşterea reciprocă a practicilor oenologice şi a indicaţiilor geografice
în domeniu.
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America Latină şi Centrală
Relaţiile UE cu ţări din America Latină includ atât dialogul la nivel bi-regional, cât şi specializat
cu regiuni specifice (Mercosur, Pactul Andin etc.) sau ţări faţă de care există acorduri de asociere (de
exemplu Mexic, Chile).
Relaţiile comerciale dintre UE şi MERCOSUR sunt de cooperare bilaterală şi multilaterală în cadrul
OMC. Din anul 2000, UE şi MERCOSUR sunt în proces de negociere a unui Acord de asociere bi-
regional, care include şi o zonă de comerţ liber.
Pactul andin (Comunitatea Andină de Naţiuni – CAN) cuprinde Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru
şi Venezuela.

264
 Primul acord de cooperare cu UE, incluzând clauza naţiunii celei mai favorizate şi elementele de
cooperare economică tradiţională, a fost semnat în decembrie 1983 la Cartagina, dar a intrat în vigoare
abia în februarie 1987. În 1993, acordul a fost reînnoit, iar prevederile sale au cuprins şi măsuri referitoare
la protecţia drepturilor omului şi a sănătăţii mediului.
Obiectivul comun este încheierea unui Acord de Asociere UE-CAN, sens în care a fost lansat, în
decembrie 2005, un exerciţiu-mecanism de evaluare-examinare a procesului de integrare economică
regională în cadrul Comunităţii Andine.
Grupul de la Rio numără în prezent 11 membri, reunind toate statele ce fac parte din Asociaţia
latino-americană de integrare: Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay,
Peru, Uruguay şi Venezuela.
Conferinţa ministerială de la Roma din decembrie 1990 a instituţionalizat dialogul dintre aceste state
şi UE, principalele teme de discuţie fiind: cooperarea economică, mediul, principiile democraţiei,
combaterea terorismului şi a traficului de narcotice, integrarea regională etc.
Piaţa comună centralmericană a rezultat din „Tratatul general de integrare economică
centralmericană” semnat în 1960 de Guatemala, Salvador, Honduras şi Nicaragua, la care s-a adăugat
Costa Rica în 1962.
În 1962 a fost semnat de către cele cinci ţări un „Acord multilateral tranzitoriu de liber-schimb”.
UE a încheiat doar un acord cadru de cooperare cu aceste ţări, semnat la 22.12.2003.
Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din Asia
Acordul general de cooperare UE - ASEAN a fost semnat în 1980.
Relaţiile comerciale sunt caracterizate de un surplus comercial în favoarea ASEAN, exporturile
acestor ţări pe piaţa comunitară cifrându-se la circa 66 miliarde de euro faţă de un volum al exporturilor
comunitare de numai 39 de miliarde de euro. Principalele game de produse exportate de statele ASEAN
sunt echipamente industriale, produse agricole şi produse textile.
Japonia. UE are încheiate două acorduri specifice cu Japonia, un Acord referitor la recunoaşterea
reciprocă a evaluărilor de conformitate pentru o serie de produse industriale (echipamente de
telecomunicaţii, echipamente electrice, produse farmaceutice şi produse ale industriei chimice), precum şi
un Acord privind cooperarea în sectorul practicilor anti-concurenţiale.
Coreea. UE reprezintă pentru Coreea a treia piaţa de desfacere ca mărime, pentru produsele sale
destinate exportului, în special echipamente industriale, textile şi utilaje pentru transport. Importurile de
produse comunitare pun accent pe echipamente industriale şi produse ale industriei chimice.
În aprilie 2001 cele două părţi au semnat Acordul Cadru de Cooperare şi Comerţ, document care
defineşte liniile directoare ale relaţiilor bilaterale. Între cele două părţi există, de asemenea, un Acord în
domeniul cooperării vamale, precum şi un Acord în domeniul telecomunicaţiilor.
China. Dialogul Economic la nivel înalt dintre UE şi China ar fi înregistrat un succes semnificativ
şi ar fi contribuit într-o măsură mai mare la dezvoltarea firmelor europene prezente în China dacă ar fi fost
stabilite cu exactitate mai mare priorităţile. Aceasta ar duce la conceperea unui plan clar de atingere a
obiectivelor şi impunerea unor termene limită exacte pentru ca acestea să fie respectate. Comisia va trebui
să evalueze cu regularitate relaţia UE-China şi să îi impună Chinei respectarea obligaţiilor asumate. Toate
măsurile de politică comercială trebuie plănuite şi îndeplinite în aşa mod încât administraţia chineză să nu
exercite presiuni asupra companiilor europene care îşi desfăşoară activitatea în China.
India. UE a încheiat cu India o serie de acorduri specifice precum Acordul în domeniul comerţului
cu zahăr, Acordul de cooperare vamală şi Acordul general de cooperare (acoperă domenii precum
comerţul, cooperarea economică, agricultura, turismul etc.). Acordul în domeniul comerţului cu zahăr
prevede achiziţionarea de către UE a cantităţi de zahăr, brut sau rafinat, la preţuri fixe, stabilite pe bază
anuală.
Comerţul cu India reprezintă o fracţiune mică din totalul comerţului european internaţional şi din
volumul de investiţii, dar creşterea economică dinamică şi populaţia enormă fac din aceasta un partener
strategic şi de mare importanţă pentru UE. Se doreşte a se realiza un acord de liber schimb care să
liberalizeze piaţa indiană pe toate sectoarele, India fiind nevoită în acest sens să dezvolte o strategie de
alocare eficientă a resurselor.

265
 Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din fosta URSS. După căderea Cortinei de fier şi a
Zidului Berlinului (1989), UE a finanţat programe de cooperare pentru dezvoltare atât în fostele ţări
socialiste din Europa Centrală şi de Est (Phare) cât şi din fosta URSS (TACIS). Programul TACIS
(Technical Assistance to the Commonwealth of Independent States) a fost lansat în anul 1991 cu scopul
de a oferi asistenţă tehnică în procesul economic şi politic al tranziţiei unui număr de 12 ţări din Europa
de Est şi Asia Centrală (Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Moldova, Rusia,
Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan).
Acord de parteneriat şi cooperare (APC) cu Federaţia Rusă a intrat în vigoare în decembrie 1997.
UE este principalul partener comercial-economic al Federaţiei Ruse. La rândul său, Federaţia Rusă deţine
primul loc în lista furnizorilor de gaze naturale spre UE şi locul doi la capitolul livrărilor de petrol.
Ucraina. În aprilie 2005, EU şi Ucraina au început un studiu în vederea analizării condiţiilor
economice necesare încheierii unui Acord de comerţ liber.
La 9 martie 2005, între UE şi Ucraina s-a semnat Acordul privind comerţul cu produse textile.
Începând cu mai 2005, Guvernul Ucrainei a eliminat regimul cotelor pentru smoală, precum şi sistemul
licenţierii pentru carne, produse din carne şi minereu de fier.
La 27 iulie 2005, între UE şi Ucraina s-a semnat Acordul privind comerţul cu produse siderurgice
în perioada 2005 – 2006.
Acorduri de Parteneriat şi Cooperare cu Armenia (intrat în vigoare la 1 iulie 1999), Azerbaijan (1
iulie 1999), Georgia (1 iulie 1999), Kazahstan (1 iulie 1999), Kyrgystan (1 iulie 1999), Moldova (1 iulie
1998), Ucraina (1 iulie 1998), Uzbekistan (1 iulie 1999).
Acord nepreferenţial încheiat cu Republica Moldova
Moldova a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu UE la 28 noiembrie 1994, care
reprezintă baza legală în relaţiile UE – Republica Moldova.
Semnat la 2 octombrie 1995, Acordul Interimar privind comerţul între Republica Moldova şi UE a
intrat în vigoare la 1 mai 1996, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale.
După intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu UE au fost plasate
într-un cadru legislativ oficial.
Începând cu 1 ianuarie 2006, Republica Moldova a beneficiat de Sistemului Generalizat de
Preferinţe Plus (SGP+), care constituie un regim preferenţial de comerţ oferit de UE pentru susţinerea
dezvoltării şi bunei guvernări. Avantajul principal al acestui sistem consta în faptul ca 7 200 produse
moldoveneşti vor beneficia de acces liber pe piaţa UE, fiind scutite de plata taxelor vamale.
Din 2008, relaţiile comerciale dintre Republica Moldova şi UE se desfăşoară în cadrul regimului de
Preferinţe Comerciale Autonome (Autonomus Trade Preferences – ATP). Acest regim bilateral asimetric
a extins scutirile tarifare şi cantitative pentru exporturile spre UE, originare din Moldova, cu excepţia unui
număr limitat de produse agricole. În perioada 2008-2010 doar cinci cote au fost efectiv utilizate de
exportatorii moldoveni.
La şedinţa din 25 octombrie 2010, ConsiliulUE pentru Afacerile Externe a recunoscut aspiraţiile
europene ale Republicii Moldova şi a salutat eforturile acesteia îndreptate spre asocierea politică şi
întegrarea europeană cu UE. A fost scos în evidenţă dinamica foarte pozitivă dintre UE şi RM din ultimii
ani, precum şi contribuţia activă a RM în acest proces.
La 29 noiembrie 2013, la Vilnius, a fost parafat Acordul de Asociere dintre UE şi RM, urmând să
fie semnat la 27 iunie 2014.
6.6.6. Politici sectoriale aplicate în comerţul Uniunii Europene
Comerţul cu produse agricole
Comerţul cu produse agricole ocupă un rol important în politica comercială, UE fiind primul
importator mondial şi, respectiv, al doilea exportator mondial de produse agricole. Comerţul cu produse
agricole este unul din dosarele cele mai sensibile pentru UE în negocierile comerciale multilaterale.
Obiectivul UE este de a promova dezvoltarea durabilă şi dreptul de a menţine un model de agricultură
care răspunde cerinţelor în materie de protecţie a mediului, dezvoltării durabile, securităţii alimentare şi
preocupărilor consumatorilor.

266
 În ceea ce priveşte gestionarea comerţului cu produse agricole, pentru produsele acoperite de o
organizare comuna de piaţă (OCP) statele membre eliberează certificate de import şi export în baza
reglementarilor comunitare specifice.
Administrarea contingentelor tarifare (GATT şi a celor din cadrul acordurilor comerciale
preferenţiale) se face în baza unui certificat de import eliberat de către autorităţile vamale din statele
membre (cu excepţia cărnii de porc, cărnii de vită şi a brânzeturilor, unde acestea sunt eliberate de
Ministerele Agriculturii/Agenţiile de Intervenţie). La nivelul UE, administrarea se face de către DG
TAXUD sau DG AGRI (pentru cele 3 produse), autorităţile naţionale fiind legate on line cu acestea.
Comerţul cu produse textile
UE joaca un rol important în comerţul mondial cu produse textile, fiind cel mai mare exportator
mondial şi, respectiv, al doilea importator mondial, după SUA.
După expirarea la 1 ianuarie 2005 a Acordului OMC privind textilele şi articolele de îmbrăcăminte,
piaţa comunitară s-a confruntat cu un aflux important de importuri de astfel de produse originare din
China, în cea mai mare parte. Datele statistice referitoare la importurile UE din China arată, în prima parte
a anului 2005, o creştere cu peste 25% valoric şi peste 40% în volum. Pentru produsele liberalizate în 2005
cota de piaţă deţinută de China a crescut cu 145% în volum şi 95% valoric. Cotele de piaţa deţinute înainte
de 2005 de Pakistan, Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud etc. au fost preluate de către China.
Aceasta explozie a importurilor de produse textile originare din China pe piaţa comunitara a
determinat lansarea la 24 aprilie 2005 a unei investigaţii pentru adoptarea de măsuri de salvgardare
împotriva a 9 categorii de produse textile. Investigaţia a fost lansată în conformitate cu prevederile
Protocolului de Aderare a Chinei la OMC din 2001, care conţinea şi o clauză specifică de salvgardare
pentru textile.
În urma acordului dintre China şi UE din 10 iunie 2005, cele două părţi au convenit un „control”
strict al creşterii importurilor de textile pe piaţa comunitară pentru un număr de 10 categorii de produse
textile.
Comisia Europeană administrează la nivelul Comunităţii autorizaţiile de import pentru produsele
textile care fac obiectul cotelor sau măsurilor de supraveghere aplicabile produselor textile şi articolelor
de îmbrăcăminte printr-un Sistem Integrat de Gestiune a Licenţelor „SIGL” („Système Intégré de Gestion
de Licenses”) care asigură legătura cu departamentele din statele membre care eliberează aceste
documente.
„SIGL” oferă informaţii privind gradul de utilizare a cotelor şi cantităţilor eliberate pentru produsele
sub supraveghere (în funcţie de autorizaţiile de import eliberate), pe categorii de produse textile, pe ţări
exportatoare (inclusiv pentru operaţiunile de perfecţionare activă). Sistemul este actualizat de două ori pe
zi.
Măsurile de politică comercială în domeniul comerţului cu produse textile prevăd:
a) limite cantitative la importul din China, Uzbekistan, Coreea de Nord şi Muntenegru: importul
se face pe baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile competente din statele membre/departamente
de comerţ pe baza unei licenţe de export;
b) sisteme de dublă supraveghere: acestea nu sunt limitări cantitative, însa importul se face pe
baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile competente/departamente de comerţ din statele
membre în baza unei licenţe de export;
c) sisteme de unică supraveghere: se eliberează un document de supraveghere de către autorităţile
competente din statele membre/departamente de comerţ (ţările şi produsele sunt indicate în Tabelul B al
Reglementarii 3030/93, cu amendamentele ulterioare);
d) sistem de supraveghere statistică (a posteriori), efectuat de autorităţile vamale după efectuarea
importului şi pentru care se face o raportare periodică (în ziua a 12-a a lunii pentru luna precedentă).
Comerţul cu produse siderurgice
Pentru majoritatea produselor siderurgice taxele vamale la importul în UE sunt 0%.
La 23 aprilie 2002 Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a
expirat, în prezent, politica comercială comună pentru aceste produse fiind „acoperită” de Tratatul
Comunităţilor Europene. Astfel, regulile aplicabile comerţului cu produse siderurgice au fost integrate în

267
Politica comercială comună (salvgardarea şi supravegherea statistică) sau aliniate la aceasta (anti-dumping
sau anti-subvenţie).
În domeniul comerţului cu produse siderurgice, la nivelul UE, funcţionează/se aplică:
- sistemul de supraveghere (prior surveillance) la importul majorităţii produselor siderurgice care
a fost pus în aplicare în martie 2002 (în contextul măsurilor de salvgardare impuse în acea perioadă de
SUA). Supravegherea se face în baza unui document de supraveghere/autorizaţii de import eliberate de
autorităţile competente din statele membre/departamente de comerţ. Autorizaţiile de import se eliberează
automat;
- acordurile de dublă supraveghere fără limite cantitative: cu Macedonia (încheiat în 2002 pe o
perioadă nelimitată) şi Moldova (încheiat în 2004 pentru 2 ani). Importul se face pe baza unui licenţe de
import eliberate de autorităţile competente din statele membre în baza unui certificat de import;
- acordurile bilaterale: cu Rusia (3 noiembrie 2005), Ucraina (29 iulie 2005) şi Kazakhstan (19
iulie 2005), care prevăd limite cantitative la import, administrate pe baza unui sistem similar ca în cazul
dublei supravegheri. Ele vor expira la momentul aderării acestor ţări la OMC.
Administrarea la nivelul Comisiei Europene se face prin acelaşi sistem utilizat pentru produsele
textile, şi anume prin „SIGL” (care asigură legătura cu departamentele de comerţ din statele membre).
Acordurile bilaterale, dacă ţările în cauză nu aderau la OMC în 2006, urmează a fi adaptate ca urmare
a extinderii. Trebuie precizat că în domeniul comerţului cu produse siderurgice, UE acordă o atenţie
deosebită discuţiilor/negocierilor din cadrul OCDE. La solicitarea SUA, în cadrul OCDE a fost creat, în
2001, un Grup la nivel înalt privind oţelul pentru discutarea aspectelor comerciale generate de existenţa
unor capacităţi de producţie ineficiente şi de eliminare a subvenţiilor. La acest grup participă şi ţări
producătoare nemembre OCDE (India, Brazilia, Rusia şi Ucraina).
Grupul a decis negocierea unui Acord pentru eliminarea subvenţiilor în domeniu acordate
producătorilor (Steel Subsidies Agreement), însă în prezent negocierile sunt blocate, în mare parte, din
cauza divergenţelor între SUA şi UE.
Liniile directoare care stau la baza reglementărilor pentru perioada 2006-2015 urmăresc
îmbunătăţirea sistemului prin:
1. Menţinerea de taxe vamale preferenţiale avantajoase. Pentru a obţine aceasta, Comisia a propus
următoarele: extinderea SGP şi asupra altor produse decât cele deja existente în schemă; transferarea unor
produse clasificate ca fiind sensibile în categoria celor nesensibile; menţinerea şi chiar îmbunătăţirea
nivelului de reducere a taxelor.
2. Îndreptarea SGP către ţările în curs de dezvoltare care au cea mai mare nevoie. Astfel se
stabileşte ca SGP să fie acordat ţărilor mai puţin dezvoltate şi celor mai vulnerabile dintre cele în curs de
dezvoltare (ţări cu economie slabă, cu venituri mici) pentru a putea participa la comerţul internaţional.
3. O schema SGP mai simplă şi mai accesibilă. Comisia a stabilit înlocuirea schemei cu cinci
acorduri SGP cu una formată doar din trei acorduri: acordul general, acordul special pentru ţările mai puţin
dezvoltate şi acordul pentru încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării.
4. Transparenţă pentru acordarea preferinţelor gradual către beneficiari. Preferinţele SGP pot fi
retrase ţărilor care nu mai au nevoie de acestea pentru creşterea exporturilor sale către piaţa UE la anumite
produse cu preferinţe. Astfel, celelalte ţări vor beneficia de o parte mai mare a beneficiilor SGP.
5. Introducerea de noi stimulente pentru încurajarea dezvoltării durabile şi bunei guvernări. În
vederea obţinerii acesteia, Comisia a înlocuit cele trei acorduri speciale separate (droguri, social şi mediu)
cu unul singur denumit SGP+. Acesta va asigura stimulente speciale pentru ţările care au semnat
principalele convenţii internaţionale privind drepturile sociale, protecţia mediului, guvernare şi
combaterea producţiei şi traficului de droguri.
6. Îmbunătăţirea regulilor de origine. Pentru aceasta se recurge la simplificarea lor, ajustarea
criteriului de origine şi a cumulării originii, precum şi a procedurilor privind formalităţile şi controlul.
Sistemul poate fi îmbunătăţit prin cumularea originii pe regiuni, promovând cooperarea regională între
ţările beneficiare.
7. Reanalizarea acordurilor de retragere temporară a preferinţelor, a clauzelor de salvgardare şi
anti-fraudă. Comisia propune redefinirea retragerii temporare a SGP şi luarea în considerare a noii
abordări graduale, pentru obţinerea credibilităţii şi flexibilităţii.

268
 Tarifele preferenţiale sub GSP se aplică importurilor în vămile din UE pentru produsele care fac
dovada că provin din ţările beneficiare ale acestor acorduri. Pentru a face dovada că provin dintr-o anumită
ţară, produsele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe conţinute în regulile de origine.

6.7. Politica comună de transport a uniunii europene

„Pentru a genera creştere economică, pentru a crea locuri de muncă
şi pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii populaţiei, Europa trebuie să dispună de sisteme de
transport competitive, care să îi permită să concureze pe plan internațional.”
Siim Kallas, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi responsabil cu transporturile

Integrarea economică presupune ca fiecare stat membru să se specializeze în producerea acelor

mărfuri pentru care este cel mai bine dotat din punct de vedere economic, geografic sau din punctul de
vedere al altor condiţii. Specializarea la rândul său presupune separarea ofertei şi a cererii şi, prin urmare,
un transport internaţional sporit de mărfuri.
Transporturile reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale procesului de integrare europeană,
fiind strâns legate de crearea şi finalizarea pieţei interne, care promovează ocuparea forţei de muncă şi
creşterea economică. Transporturile se numără printre primele domenii de politică comună ale UE de
astăzi şi sunt esenţiale pentru realizarea libertăţilor pieţei comune, prevăzute de Tratatul de la Roma din
1957: libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi mărfurilor.
Europa are nevoie de conexiuni de transport fiabile pentru a impulsiona comerţul şi creşterea
economică şi pentru a crea locuri de muncă şi prosperitate. Toate guvernele naţionale din Europa, în trecut,
s-au implicat profund în reglementarea pieţelor de transport. Argumentele în favoarea intervenţiei sunt
multiple. Cel mai important dintre ele este lipsa posibilităţii de stocare a serviciilor de transport. Un alt
argument constă în faptul că transporturile necesită o infrastructură costisitoare şi de lungă durată, pe care
utilizatorii nu sunt dispuşi să o furnizeze şi pentru care, prin urmare, guvernul este îndeosebi responsabil.
6.7.1. Istoricul politicii comune de transport
Sectorul transporturilor generează, în termeni de Produs Intern Brut, 10% din bogăţia UE şi oferă
peste zece milioane de locuri de muncă, atrage 40% din investiţiile statelor membre şi 30% din consumul
de energie din UE.
Fără legături şi reţele de transport, libera circulaţie nu ar fi posibilă. Iată de ce politica UE în domeniu
a fost întotdeauna orientată către suprimarea obstacolelor dintre statele membre şi crearea unui spaţiu
european unic al transporturilor, cu condiţii concurenţiale echitabile pentru şi între diferitele tipuri de
transport: rutier, feroviar, aerian şi naval.
Politica în domeniul transporturilor face parte din domeniile politice comune încă de la Tratatele de
la Roma, axându-se pe eliminarea obstacolelor frontaliere între statele membre şi contribuind astfel la
libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor. Tratatul nu definea conţinutul propriu-zis al unei politici
comune în domeniul transporturilor, deci statele membre erau nevoite să cadă de acord asupra formulării
acesteia. Până în anii ’80, lucrurile au avansat foarte încet, în mare măsură din cauză că guvernele nu
doreau să renunţe la controlul pe care îl exercitau asupra reţelelor naţionale de transport şi, de asemenea,
din cauza diferenţelor semnificative dintre structurile normative şi de transport din fiecare ţară.
La începutul anilor ’60, Comisia Europeană a demarat o serie de acţiuni cu scopul de a crea o piaţă
comună de transport pentru toate mijloacele de transport intern, ghidată de principiile economiei de piaţă
şi inspirată de atitudinea liberală manifestată în Tratatul de la Roma în privinţa comerţului cu mărfuri. Se
spera că o politică comună în domeniul transporturilor, care să înlocuiască diversele politici naţionale, va
asigura o cocncurenţă loială între şi în cadrul ramurilor sectorului transporturilor, creând de asemenea
condiţii de concurenţă egală pentru alte sectoare din economie, cum ar fi agricultura, industria
producătoare şi comerţul.
În decursul ultimilor ani, volumul transporturilor în UE a crescut considerabil, volumul transportului
de mărfuri devansând creşterea PIB-ului în perioada 1995-2007. Se preconizează că această tendinţă se va
menţine până în 2020, cele mai recente previziuni sugerând că creşterea volumului transportului de mărfuri
se va produce în principal la nivelul transportului rutier şi maritim, în timp ce pentru transportul de călători,
cea mai mare parte a creşterii înregistrate se va datora autoturismelor. Sectorul feroviar european riscă să

269
reprezinte doar o mică parte din creşterea previzionată, de altfel, se crede că întreaga sa cotă-parte din
piaţa transporturilor va înregistra o scădere.
Procesul de deschidere a pieţelor transporturilor presupune realizarea condiţiilor de concurenţă
echitabilă, atât la nivel individual, pentru fiecare mod de transport în parte, cât şi între acestea. Din acest
motiv, armonizarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre, inclusiv a
condiţiilor-cadru tehnice, sociale şi fiscale, a dobândit în timp o importanţă tot mai mare.
Finalizarea cu succes a pieţei europene interne, eliminarea frontierelor interne, scăderea preţurilor
de transport ca urmare a deschiderii şi liberalizării pieţelor de transport, precum şi modificările survenite
în sistemele de producţie şi în modalităţile de depozitare au dus la o creştere constantă a volumului
transporturilor, înregistrând o creştere de peste două ori în ultimii 30 de ani. Deşi extrem de eficient şi
dinamic din punct de vedere economic, sectorul transporturilor se confrunta cu costuri sociale şi ecologice
din ce în ce mai mari, iar principiul „mobilităţii durabile” a devenit semnificativ.
Acest principiu încearcă să îmbine două categorii de obiective contradictorii. Pe de o parte,
asigurarea unei mobilităţi eficiente şi avantajoase sub aspectul costurilor pentru persoane şi mărfuri
constituie un element central al unei pieţe interne competitive şi baza pentru libera circulaţie a persoanelor.
Pe de altă parte, se conturează necesitatea de a controla traficul în creştere şi de a minimiza costurile
externe cauzate de accidentele rutiere, afecţiunile căilor respiratorii, schimbările climatice, zgomotul,
efectele nocive asupra mediului sau ambuteiajele.
Aplicarea acestui principiu presupune o abordare integrată pentru optimizarea eficienţei sistemului
de transport, organizarea şi siguranţa transportului, cât şi pentru reducerea consumului de energie şi
efectelor asupra mediului. Ca obiective principale se definesc, printre altele, consolidarea competitivităţii
modalităţilor de transport nepoluante, constituirea unor reţele integrate de transport care să utilizeze două
sau mai multe modalităţi de transport (transport combinat sau intermodal), precum şi instituirea condiţiilor
de concurenţă echitabilă între modalităţile de transport, prin imputarea justă a costurilor generate de
acestea.
În ciuda numeroaselor eforturi, politica europeană în domeniul transporturilor mai trebuie să
răspundă unor mari provocări în ceea ce priveşte durabilitatea, în special în contextul luptei împotriva
încălzirii globale. Transporturile generează aproape un sfert din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră
(GES) în UE-28. Cu toate acestea, sectorul transporturilor este încă foarte departe de a contribui într-un
mod perceptibil la obiectivele climatice ale UE care vizează reducerea emisiilor de CO2 cu cel puţin 20%
până în 2020 raportat la nivelul din 1990 şi din contră, creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră, cauzate
de transporturi, anulează eforturile depuse în toate celelalte sectoare. Între 1990 şi 2007, emisiile de GES
cauzate de transporturi, care intrau sub incidenţa Protocolului de la Kyoto, au crescut cu 26%. Dacă se
ţine seama de creşterea evidentă a emisiilor cauzate de transporturile maritime (creştere cu 60%) şi de
transportul aerian internaţional (creştere cu 110%), creşterea totală a emisiilor cauzate de transporturile
europene în perioada 1990-2007 a fost de 36%. Creşterea constantă a cererii în domeniul transporturilor,
în ciuda unui regres cauzat de criza economică actuală, reprezintă principala cauză.

Fig. 6.56. Emisiile de gaze cu efect de seră în ţările UE în perioada 1990-2005

270
 În ultimii 60 de ani în UE, transporturile au progresat foarte mult şi continuă să contribuie
semnificativ la ocuparea forţei de muncă şi la prosperitatea Europei.
6.7.2. Obiectivele şi principiile politicii comune de transport
În 1962 Comisia Europeană a elaborat un Memorandum prin care şi-a propus realizarea a trei
obiective:
● Înlăturarea obstacolelor create de transport şi care împiedicau funcţionarea pieţei comune pentru
mărfuri şi persoane.
● Integrarea pieţei de transport.
● Înfiinţarea unui sistem european de transport.
Obiectivele politicii în domeniul transporturilor s-au îmbinat din ce în ce mai mult cu alte obiective
sociale cum ar fi asigurarea transportului ieftin în regiunile înapoiate pentru anumite grupuri sociale, în
plus, multe sectoare ale transportului au aşa-nimite „obligaţii de serviciu public”.
Obiectivele principale ale acestei politici sunt de a definitiva piaţa internă, de a asigura dezvoltarea
durabilă, de a extinde reţelele de transport în întreaga Europă, de a maximiza utilizarea spaţiului, de a
îmbunătăţi siguranţa şi de a dezvolta cooperarea internaţională. Piaţa unică a marcat un veritabil punct de
cotitură pentu politica comună în domeniul transporturilor.
Obiectivele sectoriale ale politicii în domeniul transporturilor sunt:
În transportul rutier – îmbunătăţirea calităţii, aplicarea în mod mai eficient a reglementărilor
existente printr-un control şi sancţiuni mai aspre.
În transportul feroviar – revitalizarea căilor ferate prin crearea unei zone feroviare integrate,
eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de transport de bunuri.
În transportul aerian – controlul creşterii transportului aerian, menţinerea standardelor de siguranţă
şi protecţia mediului.
În transportul maritim şi fluvial – dezvoltarea infrastructurii, simplificarea cadrului de reglementare
şi integrarea legislaţiei sociale pentru a putea crea veritabile „autostrăzi maritime”.
În transportul inter-modal – modificarea ponderii modurilor de transport prin intermediul unei
politici pro-active de promovare a transportului inter-modal şi a transportului feroviar, maritim şi fluvial.
În acest sens, una din iniţiativele majore este programul „Marco Polo”, ce înlocuieşte programul Acţiuni
Pilot pentru Transport Combinat.
Principiile fundamentale ale Politicii Comune de Transport (PCT) au fost stabilite în 1957 prin
Tratatul de la Roma:
● reguli comune aplicabile transportului internaţional în statele membre;
● condiţii pentru autorizarea transportatorilor nonrezidenţi să opereze servicii de transport pe
teritoriul unui stat membru;
● măsuri pentru îmbunătăţirea siguranţei în transport;
● limitarea aplicării în totalitate a Capitolului la transportul feroviar, rutier şi fluvial;
● Consiliul poate decide, prin majoritate de voturi, dacă trebuie stabilite reglementări pentru
transportul maritim şi aerian.
6.7.3. Baza legală şi actorii instituţionali ai politicii comune de transport
Începând cu Tratatul de la Roma, transporturile au constituit unul dintre primele sectoare în care
Comunitatea Economică Europeană a introdus o politică comună.
Politica comună în domeniul transporturilor (Titlul V – Transporturi - Articolele 70-80 ale Tratatului
Comunitatii Europene) stabileşte regulile de bază aplicabile transportului internaţional în cadrul statelor
membre. De asemenea, titlul stabileşte condiţiile în care transportatorii nonrezidenţi pot opera în statele
membre (Art. 71.1), măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea siguranţei transporturilor (Art. 71.2) şi
abolirea discriminării aplicării unor tarife diferite (Art. 75). Acquis-ul în domeniul transporturilor este
alcătuit în principal din legislaţia secundară, constituită de câteva sute de regulamente, directive şi decizii.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, deciziile în domeniul transporturilor sunt luate
în urma unor co-decizii (potrivit Art. 251), după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor.
Prevederile Titlului V se aplică integral transportului rutier, feroviar şi fluvial. În cazul unor măsuri
specifice aplicabile transportului maritim şi aerian, dat fiind faptul că aceste tipuri de transport sunt

271
reglementate la nivel internaţional, Consiliul decide cu majoritate de voturi asupra procedurii ce trebuie
aplicată fiecarui caz în parte (Art. 80).
Pentru cazurile speciale, cum ar fi cele legate de măsurile cu un impact major asupra condiţiilor de
viaţă, a forţei de muncă sau a operării facilităţilor de transport, Consiliul adoptă decizii unanime după
consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social.
În vederea atingerii obiectivelor legate de libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a
capitalului, UE a stabilit şi dezvoltat retele trans-europene în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor
şi energiei (Titlul V – Reţele Trans-Europene, Art. 154-156). Reţelele se referă atât la cele rutiere, fluviale
şi feroviare, cât şi la cele spaţiale, cum ar fi sistemul trans-european de navigare prin satelit. Transportul
modern este dependent de informaţie. UE contribuie la instituirea sistemului Galileo, un sistem ce permite
îmbunătăţirea unui şir de servicii legate de transport. Acestea vizează, în primul rând, servicile private,
cum ar fi urmărirea mărfurilor transportate cu diferite mijloace de transport, apoi, serviciile semipublice,
cum ar fi acordarea de sprijin aparatelor de zbor în timpul aterizării şi navelor în timp ce intră în port; şi
în cele din urmă, serviciile publice, cum ar fi controlul transportului de materiale periculoase (de exemplu,
reziduurile nucleare).
Conform Art. 156, adoptarea principiilor directoare, a măsurilor referitoare la reţelele trans-europene
şi a proiectelor de interes comun se face prin consultarea prealabilă a Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor.
De mare importanţă este politica Comisiei Europene de taxare a infrastructurii de transport, prin care
taxele şi tarifele aplicate fiecarui tip de transport în parte trebuie să reflecte costul poluării, a timpului de
călătorie şi cel al infrastructurii. În acest sens, în 1998 Comisia a publicat Cartea Albă referitoare la plăţi
corecte, percepute pentru folosirea infrastructurii. Infrastructura înseamnă nu numai drumuri, porturi etc.,
ea constă, de asemenea, din sisteme. În era economiei bazate pe cunoaştere, acestea devin din ce în ce mai
importante pentru competitivitatea transportului şi a economiei în ansamblu.
Între 1982 - 2000 Comunitatea s-a confruntat cu o stagnare, atunci Comisia Europeană a propus noi
scheme, care limitau implicarea sa în stabilirea principiilor generale şi accentuau armonizarea măsurilor
naţionale. După aproximativ 25 de ani de absenţă a unei legislaţii uniforme, Parlamentul European, care
a fost întotdeauna un promotor activ al politicii europene în domeniul transporturilor, a luat decizia fără
precedent de a aduce Consiliul Uniunii Europene26 în faţa Curţii Europene de Justiţie pe motiv că nu
elaborase o politică comună în domeniul transporturilor. Hotărârea Curţii din mai 1985 a dat un impuls
politic şi, în final, au început să se facă primii paşi către o politică comună.
Ideea elaborării unui regim european complet pentru sectorul transporturilor, urmând modelul
agriculturii, a fost abandonată. Cu toate acestea, noile propuneri, asemenea celor anterioare, nu au avut
nici un rezultat din cauza nehotărârii Consiliului de Miniştri. Faptul că s-a ajuns la această procedură unică
caracteriza situaţia regretabilă care se crease: la 25 de ani de la înfiinţarea UE, încă nu fusese elaborată o
politică a UE în domeniul transporturilor. În ciuda obligaţiilor ce decurgeau din Tratatul CEE, progresele
integrative în domeniul transporturilor au fost lente până la finalul perioadei anilor ’80, din cauza unei
disponibilităţi scăzute a statelor membre de cedare a prerogativelor naţionale specifice. O dată cu
includerea ei în Actul Unic European, politica în domeniul transporturilor a luat avânt şi a ajuns una dintre
cele mai proeminente politici UE.
Tratatul de la Maastricht instituie reţelele transeuropene de transport şi include în politica din
domeniul transporturilor cerinţe referitoare la protecţia mediului, care au fost ulterior consolidate în Cartea
albă a Comisiei privind politica comună în domeniul transporturilor, publicată în acelaşi an. Aceasta pune
accent pe principiul mobilităţii sustenabile, precum şi pe obiectivul de a deschide concurenţei pieţele de
transport.
Până în 1992, au fost puse bazele politicii comune în domeniul transporturilor.
Tratatul de la Amsterdam include în politica din domeniul transporturilor mai multe cerinţe privind
protecţia mediului, conferindu-i Parlamentului European puterea de decide împreună cu Consiliul cu
privire la aproape toate aspectele politicii din acest domeniu. În anii următori, Comisia analizează

26
Până în anul 1985, Consiliul European al Miniştrilor Transporturilor a rămas principala instituţie ce coordona politicile
de transport pan-europene.
272
diferenţele naţionale şi regionale existente la nivelul costurilor de transport, al taxelor şi tarifelor,
în încercarea de a crea un climat mai favorabil concurenţei.
În anul 2001 a fost elaborată o altă Carte albă ce indica o tranziție decisivă către o politică a
transporturilor care ţine cont de mediu într-o mai mare măsură, ca modalitate de adaptare la o creştere
inegală a diverselor forme de transport, la congestiile de trafic de pe şoselele şi căile ferate europene şi la
accelerarea impactului poluării. Cartea albă prevedea o creştere masivă a traficului, în special a celui rutier
şi aerian, precum şi apariţia unor probleme de sănătate şi mediu cauzate de accentuarea poluării.
În 2006, potrivit concluziilor unui raport intermediar, se impune intensificarea eforturilor de
combatere a impactului negativ al transporturilor asupra consumului de energie şi asupra mediului.
Raportul propune măsuri printre care un plan logistic pentru transportul de mărfuri, sisteme inteligente
care să reducă poluarea şi să eficientizeze transporturile şi un plan de relansare a căilor navigabile
interioare. În anul 2011 a fost elaborată o altă carte albă („Foaie de parcurs către un spaţiu european unic
al transporturilor”) se concentrează pe măsurile care mai trebuie luate pentru finalizarea pieţei interne a
transporturilor. Printre acestea se numără:
• construirea unor reţele integrate de transport care să combine diverse mijloace sau tipuri de
transport;
• crearea unor noduri multimodale şi eliminarea blocajelor de durată de natură tehnică,
administrativă sau legate de capacitate;
• îmbunătăţirea infrastructurii în ţările care au aderat la UE începând din 2004;
• un accent mai mare pe cercetare, inovare şi investiţii, astfel încât Europa să nu depindă în viitor
de petrol şi pregătirea industriei pentru realizarea obiectivelor dificile de decarbonizare fără reducerea
mobilităţii.
Măsuri legislative în funcţie de sector
1. Transporturi
a. Orientările din 1996
În Decizia nr. 1692/96/CE din 23 iulie 1996 privind orientările comunitare pentru dezvoltarea reţelei
transeuropene de transport (TEN-T)27 s-au stabilit parametrii generali pentru întreaga reţea, s-au stabilit
caracteristicile reţelei pentru fiecare mod de transport şi s-au identificat proiectele de interes comun şi
proiectele prioritare eligibile. Accentul s-a pus pe moduri de transport mai puţin poluante, în special pe
proiectele feroviare. TEN-T acoperă tot teritoriul UE şi se poate extinde în ţările din Asociaţia Europeană
a Liberului Schimb, în cele din Europa de Sud - Est şi în cele din zona Mării Mediterane. Iniţial, decizia
s-a referit la cele 14 proiecte de interes comun adoptate de Consiliul de la Essen. Decizia nr.
1346/2001/CE, din 22 mai 2001, de modificare a orientărilor referitoare la TEN-T privind porturile
maritime, porturile interioare şi terminalele intermodale a venit în completarea unui „plan comunitar de
dezvoltare a transporturilor” pentru toate modurile de transport.
b. Revizuirea din 2004 a orientărilor referitoare la TEN-T
Extinderile din 2004 și 2007, împreună cu întârzieri şi probleme de finanţare majore, în special în
ceea ce priveşte tronsoanele transfrontaliere, au dus la o revizuire aprofundată a orientărilor referitoare la
TEN-T. Numărul de proiecte prioritare a crescut la 30, toate necesitând respectarea legislaţiei UE privind
mediul. A fost introdus un nou concept al „autostrăzilor maritime”, pentru ca anumite rute maritime să
devină mai eficiente şi pentru a lega transportul maritim pe distanţe scurte de transportul feroviar.
În 2005 au fost numiţi şase „coordonatori europeni”, cu rolul de mediatori, pentru relaţia cu
autorităţile competente, operatorii din sectorul transporturilor, utilizatorii şi reprezentanţii societăţii civile.
În octombrie 2006, a fost înfiinţată o agenţie executivă pentru reţelele transeuropene de transport (TEN-
TEA), care are sarcina de a pregăti şi de a monitoriza din punct de vedere tehnic şi financiar deciziile
privind proiectele gestionate de Comisie.
c. Revizuirea din 2013: Reţeaua unificată, Principală/Globală
În decembrie 2011, Comisia a prezentat o propunere de regulament privind orientările Uniunii
pentru dezvoltarea reţelei de transeuropene de transport (COM(2011)0650). La 19 noiembrie 2013,
Parlamentul şi-a adoptat poziţia privind orientările revizuite. În ansamblu, noua politică privind

27
Trans-European Transport Networks.
273
infrastructura UE va transforma mozaicul actual al drumurilor, al căilor ferate, al aeroporturilor şi al
canalelor europene într-o reţea unificată.
Noua politică stabileşte, pentru prima oară, o reţea principală de transport bazată pe nouă mari
coridoare: două coridoare nord-sud, trei coridoare est-vest şi patru coridoare diagonale. Reţeaua principală
va transforma legăturile est-vest, va elimina obstacolele, va aduce infrastructura la zi şi va simplifica
operaţiunile transfrontaliere de transport pentru pasageri şi întreprinderi în toată Europa. Aceasta va
îmbunătăţi legăturile dintre diversele moduri de transport şi va contribui la îndeplinirea obiectivelor UE
privind combaterea schimbărilor climatice. Reţeaua principală urmează a fi finalizată până în 2030.
Noua reţea de transport principală va fi sprijinită de o reţea globală de drumuri, care va alimenta
reţelele principale la nivel regional şi național. Reţeaua globală va asigura acoperirea totală a UE şi
accesibilitatea tuturor regiunilor. Scopul este de a face astfel încât, până în 2050, majoritatea covârşitoare
a cetăţenilor şi a întreprinderilor UE să nu se afle la o distanţă mai mare de 30 de minute de călătorie de
această reţea globală.
Finanţarea infrastructurii de transport se va tripla în perioada 2014-2020 la 26,3 miliarde euro, prin
mecanismul Conectarea Europei (CEF). Această finanţare UE se va concentra îndeaproape asupra reţelei
principale de transport, care aduce cea mai mare valoare adăugată europeană. Pentru a acorda prioritate
conexiunilor est-vest, aproape jumătate din finanţarea totală UE pentru infrastructura de transport (11,3
de miliarde euro) va fi rezervată doar ţărilor care beneficiază de politica de coeziune.
2. Energie
a. Orientările din 1996
În cadrul summitului de la Essen din 1994, o serie de proiecte au fost declarate prioritare în domeniul
reţelelor energetice. Decizia nr. 1254/96/CE din 5 iunie 1996 a stabilit o serie de orientări pentru reţelele
energetice transeuropene (TEN-E), pentru a permite Comunităţii să identifice proiectele de interes comun
eligibile şi pentru a contribui la crearea unui cadru care să faciliteze aplicarea acestora, alături de
obiectivele sectoriale privind energia electrică.
b. Orienţarile actuale
Decizia nr. 1364/2006/CE din 6 septembrie 2006 a introdus orientări noi privind actualizareaTEN-
E, abrogând astfel orientările anterioare din 1996 şi din 2003. Obiectivele actuale vizează actualizarea
surselor de aprovizionare, creşterea securităţii aprovizionării prin consolidarea legăturilor cu ţările din
afara UE (ţările în curs de aderare şi alte ţări din bazinele Mării Mediterane, Mării Negre, Mării Caspice
sau din regiunile Orientului Mijlociu şi ale Golfului Persic), includerea reţelelor energetice din noile state
membre şi asigurarea accesului la TEN-E pentru regiunile insulare, fără ieşire la mare şi cele periferice.
UE a identificat proiecte eligibile pentru a fi finanţate de Uniune şi le-a împărţit în trei categorii:
● proiecte de interes comun legate de reţelele de energie electrică şi de gaze şi care prezintă o
viabilitate economică potenţială;
● proiecte prioritare care trebuie tratate cu prioritate în ceea ce privește acordarea de fonduri din
partea Uniunii;
● proiecte de interes european care sunt şi prioritare şi au un caracter transfrontalier sau au un impact
major asupra capacităţii de transport transfrontalier.
Priorităţile privind măsurile ce trebuie luate în acest domeniu, care trebuie să fie compatibile cu
obiectivele de dezvoltare durabilă, includ:
(a) utilizarea surselor regenerabile de energie şi asigurarea unor conexiuni mai bune între instalaţiile
care le produc;
(b) utilizarea unor tehnologii mai eficiente care limitează pierderile şi riscurile pentru mediu legate
de transportul şi transmiterea energiei;
(c) crearea unor reţele energetice în regiunile insulare şi ultraperiferice, promovând, totodată,
diversificarea surselor de energie;
(d) asigurarea interoperabilităţii reţelelor din UE cu cele ale noilor state membre şi ale ţărilor din
afara UE.
Anexa I la decizie identifică 32 de proiecte de interes european care vizează energia electrică şi 10
astfel de proiecte care vizează gazele, în timp ce anexele II şi III prevăd 164 de proiecte în domeniul
energiei electrice şi 122 în cel al gazelor.
274
 În cadrul financiar pentru perioada 2007-2013, a fost prevăzută o sumă totală de 155 de milioane de
euro pentru TEN-E. În 2007 au fost numiţi patru coordonatori europeni.
Noul titlu privind energia din TFUE [articolul 194 alineatul (1) litera (d)] reprezintă un temei juridic
solid pentru promovarea interconectării reţelelor energetice.
3. Telecomunicaţii
Decizia nr. 2717/95/CE din 9 noiembrie 1995 stabilea o serie de orientări pentru dezvoltarea EURO-
ISDN (reţeaua digitală pentru servicii integrate) ca TEN. Aceasta identifica obiective, priorităţi şi proiecte
de interes comun pentru dezvoltarea unei serii de servicii, pe baza EURO-ISDN, în perspectiva unei
viitoare reţele europene în bandă largă.
Decizia nr. 1336/97/CE din 17 iunie 1997 a stabilit orientările pentru reţelele transeuropene de
telecomunicaţii (TEN-Telecom). Aceasta a identificat obiectivele, priorităţile şi liniile generale ale
măsurilor preconizate. Printre priorităţile adoptate figurează aplicaţiile care contribuie la coeziunea
economică şi socială, precum şi dezvoltarea reţelelor de bază, în special a reţelelor prin satelit. Aceste
orientări au fost uşor modificate prin Decizia nr. 1376/2002/CE din 12 iulie 2002.
În orientările respective s-au stabilit proiectele de interes comun și s-au indicat procedurile şi
criteriile de selectare a acestora. Programul comunitar eTEN, un instrument-cheie al planului de acţiune
„eEUROPE 2005: O societate a informaţiilor pentru toţi”, este de asemenea bazat pe programul EURO-
ISDN. Finalizat în 2006, acesta a vizat susţinerea furnizării, la nivel transeuropean, a unor servicii bazate
pe reţelele de telecomunicaţii. Investiţiile UE se concentrează în prezent pe modernizarea reţelelor
existente.
Prin adoptarea raportului său din proprie iniţiativă din 2007, intitulat „Pentru o Europă în mişcare –
Mobilitate durabilă pentru continentul nostru”, Parlamentul European a luat act de această situaţie şi a
stabilit obiective noi, în special faptul că este necesar să se finalizeze întreaga reţea transeuropeană pentru
a putea folosi în mod optim toate modurile de transport („comodalitate”) şi să se refacă echilibrul între
aceste moduri („transfer modal”), pentru a reduce impactul transporturilor asupra mediului. Parlamentul
încurajează trecerea la transportul cu trenul, cu autobuzul şi la transportul maritim, a căror cotă de piaţă
este încă redusă.
De asemenea, în rezoluţia sa din 2009 privind Cartea verde, Parlamentul şi-a reiterat solicitarea
privind privilegierea căilor ferate (în special pentru transportul de marfă), a porturilor, a căilor navigabile
durabile, fie ele maritime sau interioare, a legăturilor cu zonele interioare ale țării, precum şi a nodurilor
intermodale din legăturile la nivel de infrastructură cu noile state membre şi cu ţările din afara UE. În acest
sens, Parlamentul încurajează extinderea TEN-T în ţările vizate de politica europeană de vecinătate (PEV)
şi în ţările din zona Mării Mediterane.
În ultimii 15 ani, Parlamentul a insistat asupra revizuirii actelor legislative privind TEN-T care se
suprapun. Acesta a adoptat, împreună cu Consiliul, în cadrul procedurii legislative ordinare, Decizia nr.
661/2010/UE din 7 iulie 2010 de reformare a orientărilor referitoare la TEN-T. Această decizie a abrogat
Deciziile nr. 1692/96/CE, 1346/2001/CE și 884/2004/CE şi a inclus o anexă nouă care conţine hărţi ale
celor 27 de state membre şi care menţionează anul 2020 ca dată-limită pentru crearea reţelei în toate aceste
state. La 19 noiembrie 2013, Parlamentul a aprobat noile orientări TEN-T cu obiective precise, finanțare
UE crescută şi a stabilit o viziune clară pentru înfiinţarea reţelei de transport principale (2030) şi globale
(2050).
6.7.4. Politici sectoriale de transport
În condiţiile integrării, transportul evoluează mai repede decât întreaga activitate economică,
deoarece comerţul cu mărfuri creşte mai repede decât producţia industrială.
În UE, 44% din transportul de mărfuri se efectuează pe cale rutieră, în comparaţie cu 39% pe rute
maritime de scurtă distanţă, 10% pe cale feroviară şi 3% pe căi navigabile interioare. Dezechilibrul este şi
mai accentuat în ceea ce priveşte transportul pasagerilor (realizat în special cu vehicule uşoare), unde
transportul rutier reprezintă 81%, comparativ cu 6% pentru transportul feroviar şi 8% pentru cel aerian.
În cazul persoanelor fizice, automobilul rămâne mijlocul de transport preferat datorită faptului că
este utilizat pentru deplasări pe distanţe scurte şi în zone rurale în care nu există alte variante. 74% din
distanţa menţionată mai sus s-a parcurs cu automobilul. Urmează avionul, cu 8%, autobuzul şi autocarul

275
cu aproape acelaşi procent, trenul cu 6%, vehiculele cu motor pe două roţi, tramvaiul şi metroul. Pe ultimul
loc se clasează transportul pe mare, cu mai puţin de 1%.
Factorii ce au determinat schimbările în repartiţia modală a transporturilor de mărfuri din ultimele
decenii au fost preţul, viteza şi fiabilitatea transportului în funcţie de produsul ce urmează a fi transportat.
Pentru mărfurile în vrac cu o valoare scăzută este extraordinar de potrivit transportul feroviar şi cel pe apă.
Produsele intermediare şi produsele finite sunt în general transportate în cantităţi mai mici şi către
destinaţii mai dispersate. Pentru transportarea lor cel mai potrivit mijloc de trasport este camionul. Ultimul
tip de produse are o cotă-parte în creştere în totalul produselor transportate, datorită schimbărilor
structurale din economie.
Transportul rutier
Înainte de anul 1960 transportul rutier juca doar un rol modest în transportul de mărfuri între statele
membre ale UE, constituind mai puţin de o cincime din transportul feroviar, în prezent rolurile s-au
inversat: transportului rutier internaţional îi revine 3/4 din transportul intern. Noile state membre sunt în
continuare relativ mai dependente de transportul pe cale ferată. Totuşi, în aceste ţăripreferinţa pentru
transportul rutier are un caracter expansiv pronunţat.
Obiectivul politicii comunitare privind transportul rutier de bunuri şi de pasageri este crearea
condiţiilor optime pentru furnizarea eficientă a serviciilor de transport; promovarea unui sistem comun
eficient de transport rutier; contribuirea la armonizarea condiţiilor de concurenţă dintre operatorii de
transport; incurajarea respectării regulilor privind condiţiile de muncă în acest sector.

Fig. 6.57. Infrastructura contemporană în statele înalt dezvoltate

În acest sens, este important faptul că anumite aspecte din politica de transport rutier trebuie
dezvoltate în continuare, precum: reguli comune pentru accesul pe piaţă şi la profesie; condiţii echitabile
de concurenţă; aspecte sociale (orar de lucru, perioade de lucru şi odihnă, tahograf); taxarea transportului
rutier (taxe şi tarife); constrangeri şi sancţiuni; promovarea acordurilor internaţionale (Interbus, acorduri
de tranzit); restricţii de circulaţie.

Fig. 6.58. Normele de emisie pentru toate automobilele noi

conform normativelor 715/2007 şi 692/2008 emise de Comisia Europeana
Transportul rutier de bunuri
Având în vedere că aproape 75% din transportul terestru de marfă între statele membre se face pe
cale rutieră, legislaţia îi ajută pe şoferii de camioane să îşi planifice deplasările pe continent, iar

276
autorităţilor le facilitează sarcina de controla timpul de conducere. Tahografele digitale sunt acum
obligatorii la bordul autobuzelor şi al vehiculelor grele pentru transportul de mărfuri.
Siguranţa transportului rutier, care face parte integrantă din politica UE, s-a ameliorat simţitor pe
parcursul anilor. În ultimii zece ani, numărul deceselor cauzate de accidente rutiere a scăzut cu 43%, în
2012 înregistrându-se cele mai scăzute niveluri.
În cazul transportului de marfă pe distanţe scurte şi medii, piaţa UE este dominată de transportatorii
rutieri. Pentru aproape jumătate din cantitatea de marfă transportată în 2010 s-a utilizat transportul rutier,
urmat de transportul maritim, transportul feroviar, transportul pe căi navigabile interne şi oleoducte. Pe
ultimul loc, cu sub 1%, s-a clasat transportul aerian de mărfuri, pentru acest tip de transport raportul cost-
valoare fiind, adesea, mult superior.
Începând de la data de 1 ianuarie 1993, orice transportator dintr-un stat membru poate transporta
fără restricţii bunuri către un alt stat membru. Până la acea dată, astfel de operaţiuni necesitau autorizaţii
speciale în aplicarea acordurilor bilaterale, sau cote comunitare; în prezent, dreptul de a desfăşura aceste
activităţi se bazează pe condiţii de calitate pe care operatorii de transport trebuie să le respecte şi care le
conferă dreptul de a primi o licenţă de transport în cadrul Comunităţii. Pe o piaţă unică însă, un operator
de transport trebuie să îşi poată desfăşura activităţile de transport şi în alt stat membru (cabotaj). Această
evoluţie naturală a dat naştere unor îngrijorări în privinţa distorsiunilor pieţei şi, din acest motiv, sistemul
de cabotaj a fost introdus treptat, începând cu 1 iulie 1990, sub forma unor cote comunitare progresive.
Transportul rutier internaţional este dominat de firmele mici: 80%din firme au mai puţin de 5
vehicule, 10% au de la 5 până la 10 vehicule, iar alte 10% - mai mult de 10 vehicule.
Reglementarea transportului rutier de mărfuri este dominată de standarde calitative. Acestea derivă
din considerente sociale (orele de conducere), de siguranţă (controalele tehnice) şi de mediu (gazele de
eşapament).
Integrarea pieţei de transport rutier în Europa a fost realizată prin procesul de armonizare, prin care
au fost introduse reglementări pentru condiţiile de funcţionarea transportului rutier internaţional în
următoarele domenii:
● fiscal: scutirea de taxe vamale pentru combustibilul din rezervoare;
● regulile sociale: se referă în special la orele de conducere şi de odihnă;
● admiterea în profesie: obţinerea certificatelor etc. de către firme şi a permisului european de
conducere;
● siguranţa: inspectarea periodică a vehiculelor, stabilirea limitelor de viteză;
● mediul înconjurător: consumul de energie, emisia gazelor de eşapament, materialele periculoase.
Un alt aspect delicat care s-a făcut simţit, de-a lungul anilor, în sectorul transportului rutier, au fost
taxele de drum şi de trecere.
În acest domeniu, politica UE are două obiective. În primul rând, şoferii străini nu trebuie să
plătească taxe excesive sau discriminatorii prin comparaţie cu cei provenind din statele membre în cauză.
În al doilea rând, taxele trebuie să respecte principiile „utilizatorul plăteşte” şi „poluatorul plăteşte” şi să
contribuie la întreţinerea şi dezvoltarea infrastructurii de transport.
Un act legislativ de importanţă fundamentală a fost directiva privind Eurovinieta, adoptată în 1999,
pentru a impune vehiculelor grele pentru transportul de mărfuri o taxă de utilizare a anumitor infrastructuri
precum drumurile rapide, podurile, tunelurile şi trecătorile montane. Eurovinieta este un sistem comun de
taxare rutieră electronică, prin care un vehicul înregistrat poate traversa punctele de trecere din Europa
după ce plăteşte o taxă unică în raport cu greutatea şi dimensiunile sale.
În unele regiuni pot fi aplicate taxe suplimentare pentru a gestiona daunele aduse mediului, printre
care calitatea slabă a aerului, sau pentru a investi în modalităţi de transport mai ecologice, cum ar fi căile
ferate.
Transportul rutier de pasageri
Un obiectiv important al politicii UE în domeniul transporturilor este să îi ajute şi să îi protejeze pe
cetăţeni când călătoresc. Una dintre principalele sale realizări a constat în definirea şi protejarea drepturilor
pasagerilor. În prezent, atunci când apar întârzieri, pasagerii nu mai trebuie să încerce să afle singuri ce s-
a întâmplat. Ei au dreptul de a fi informaţi şi ştiu că pot solicita informaţii de la compania de transport.
Pasagerii cu handicap sau cu mobilitate redusă au dreptul la atenție specială.
277
 Uniunea Europeană este actualmente prima şi singura regiune din lume în care pasagerii se bucură
de drepturi de bază vaste şi integrate pentru toate mijloacele de transport.
Astăzi, o familie din UE cheltuie 13,5% din venit pe bunuri şi servicii de transport, cum ar fi bilete
de tren sau de avion pentru deplasări în interes de serviciu sau în scopuri turistice, cheltuielile de transport
ocupând cel mai important loc în buget, după cheltuielile domestice.
În cadrul procesului de creare a unui spaţiu european unic al transporturilor pentru toate formele de
călătorie, sunt eliminate treptat obstacolele care împiedică accesul, diferenţele dintre standardele tehnice
şi administrative şi denaturarea concurenţei între ţările UE la nivel de tarife, taxe şi alte costuri.
Pentru a armoniza condiţiile de concurenţă pentru transportul rutier de bunuri şi de pasageri,
începând cu anii ’70 Comunitatea Europeană a luat o serie de măsuri pentru armonizarea condiţiilor de
acces la ocupaţia de operator naţional şi internaţional de transport rutier şi pentru a permite libertatea
efectivă a înfiinţării unor astfel de operatori. Într-un efort de simplificare a legislaţiei comunitară şi de a o
face mai transparentă, Comisia a adoptat o Directivă consolidând aceste măsuri. Pentru a îmbunătăţi
siguranţa rutieră, Comunitatea Europeană a adoptat un program de acţiune pentru perioada 2003-2010. În
acelaşi timp, Carta Europeană privind Siguranţa Rutieră are ca scop promovarea măsurilor efective pentru
reducerea numărului de accidente rutiere în Europa. Obiectivul era reducerea numărul de victime cu 50%
până în anul 2010. Potrivit estimărilor, aproape un milion şi jumătate de persoane au fost rănite în 2010, din care
un sfert de milion au suferit vătămări corporale grave. Prin comparaţie, în 2012 au fost raportate 28 000 de decese
survenite în accidente rutiere produse în UE. Se estimează că pentru fiecare persoană care își pierde viața într-un
accident, alte 4 rămân cu un handicap permanent, 10 suferă răni grave şi 40, răni uşoare.
Programul de acţiune al Comisiei privind siguranţa rutieră îşi propune să înjumătăţească, până în
2020, numărul deceselor cauzate de accidente rutiere. Printre obiectivele strategice se numără adoptarea
de măsuri de siguranţă mai eficiente pentru camioane şi automobile, o mai bună aplicare a codului rutier,
acordarea unei mai mari atenţii motocicliştilor, promovarea tehnologiei moderne pentru creşterea
siguranţei rutiere şi îmbunătăţirea eficienţei serviciilor de urgenţă şi post-traumatice.
Transportul feroviar
Politica UE în domeniul feroviar include, pe de o parte, măsuri legislative care privesc deschiderea
pieţei feroviare europene şi aspectele care ţin de interoperabilitate şi de siguranţă şi, pe de altă parte,
cofinanţarea dezvoltării de infrastructuri feroviare în cadrul TEN-T şi al politicii de coeziune.
Intervenţiile UE în sectorul feroviar european includ două instrumente de politici, măsuri legislative
care vizează deschiderea pieţei feroviare europene şi promovarea interoperabilităţii (precum şi a siguranţei
feroviare şi a drepturilor călătorilor), pe de o parte, şi cofinanţarea construcţiei de infrastructuri feroviare
noi sau a modernizării infrastructurilor feroviare existente, pe de altă parte. Progresele realizate per
ansamblu depind de capacitatea de a valorifica la maximum sinergiile dintre aceste instrumente; de
exemplu, anumite infrastructuri feroviare transfrontaliere nou construite pot să nu fie exploatate la
maximum dacă nu se dezvoltă în mod corect piaţa serviciilor transeuropene corespunzătoare.

Fig. 6.59. Tren de mare viteză

Lungimea reţelei de cale ferată s-a redus cu 13% între 1960-2000, iar numărul vagoanelor de marfă
a scăzut cu peste 60% în aceeaşi perioadă (în schimb numărul camioanelor (vehiculelor comerciale) au
crescut de 4 ori). Revitalizarea căilor ferate prin crearea unei zone feroviare integrate, eficiente,
competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de transport de bunuri.
În 1996, 2001, 2002 Comisia Europeană a stabilit o strategie de revitalizare a căilor ferate
comunitare, în special prin raţionalizarea situaţiei lor financiare, asigurarea accesului liber la toate
serviciile publice şi de trafic şi promovarea integrării sistemelor naţionale şi a aspectelor sociale.
În final, în 2004 Comisia a adoptat un al treilea pachet de măsuri destinat să continue reforma
sectorului feroviar prin deschiderea spre concurenţă a serviciilor de transport internaţional de pasageri în

278
UE, întărind drepturile pasagerilor, stabilind un sistem de certificare pentru mecanicii de locomotivă şi
îmbunătăţind calitatea serviciilor de transport feroviar de bunuri.
Transportul feroviar a înregistrat un declin îngrijorător în Europa în ultimii treizeci de ani, în special
transportul de bunuri. În 1970, cota căilor ferate a fost de 21% din totalul bunurilor transportate în cele 15
state ale UE (dinainte de extindere). În 2000, această valoare scăzuse la 8,1%. În aceeaşi perioadă, cota
transportului rutier de bunuri a crescut de la 30,8% la 43,8%. Sectorul feroviar este singurul care a
înregistrat o scădere, toate celelalte au realizat performanţe. Traficul feroviar de pasageri a scăzut şi el,
însă nu la fel de dramatic.

Fig. 6.60. Lungimea căilor ferate în Europa (km)

Comunitatea Europeană încearcă să creeze condiţiile pentru eficientizarea sectorului feroviar şi
adaptarea acesteia la cerinţele pieţei unice. În Carta Albă din iulie 1996, Comisia Europeană a stabilit o
strategie de revitalizare a căilor ferate comunitare, prin asigurarea accesului liber la toate serviciile publice
şi de trafic, şi promovarea integrării sistemelor naţionale şi a aspectelor sociale.
După mulți ani de stagnare şi declin, începând cu anul 2001 sectorul feroviar european a reuşit să
determine o creştere a numărului de pasageri şi a volumului de mărfuri şi să îşi stabilizeze cota de piaţă,
printre alte modalităţi de transport.
În 2001 a fost prezentat „pachetul de infrastructură”, cu scopul de a deschide pieţele de transport
feroviar de bunuri, prin crearea unui cadru pentru condiţiile de acces al companiilor feroviare la reţelele
naţionale. În 2002, Comisia a propus un nou pachet de măsuri, proiectat să revitalizeze căile ferate prin
construcţia rapidă a unei zone feroviare integrate în Europa.
În final, în 2004 Comisia a adoptat un al treilea pachet de măsuri destinat să continue reforma
sectorului feroviar prin deschiderea spre concurenţă a serviciilor de transport internaţional de pasageri în
UE, întărind drepturile pasagerilor, stabilind un sistem de certificare pentru mecanicii de locomotivă şi
îmbunătăţind calitatea serviciilor de transport feroviar de bunuri.
Un al patrulea pachet feroviar are în vedere creşterea vizibilităţii, a eficienţei şi a cotei de piaţă a
transportului feroviar în cadrul transporturilor europene, precum şi deschiderea sectorului către o
concurenţă mai mare, prin furnizarea de servicii transfrontaliere eficiente şi de calitate.
Transportul feroviar este mai puţin sigur decât cel rutier în ceea ce priveşte termenii de livrare, pe
unele rute internaţionale, termenii de livrare s-au dublat sau triplat chiar în ultimii ani. Aceasta se datorează
în principal opririlor foarte lungi pe traseu, deoarece alte trenuri au prioritate, iar procedurile de la frontiere
sunt complicate (echipajele şi locomotivele trenurilor trebuie schimbate din cauza diferenţelor dintre
sistemele de semnalizare de la o ţară la alta etc.). Căile ferate au, totuşi, avantaje unice: reprezintă un mod
de transport sigur şi curat, iar un tren poate transporta încărcătura a 50-60 de camioane. Infrastructura
feroviară acoperă mult teritoriu şi este în general într-o stare bună, însă nu se mai potriveşte cu cerinţele
clienţilor.
Transportul naval
Actualmente, 75% din schimburile comerciale dintre Europa şi alte ţări se realizează pe mare şi 40%
din mărfurile din Europa sunt transportate cu vaporul. De asemenea, 400 de milioane de pasageri utilizează
anual căile navigabile europene. Deschiderea pieţei maritime le-a permis companiilor de transport maritim
să îşi desfăşoare activitatea şi să circule liber în alte ţări.
A. Transportul pe apele interioare

279
 Transporturile pe apele de interior sunt încă insuficient exploatate, motiv pentru care se propune
promovarea susţinută acestui tip de transport durabil (Cartea Albă 2001). În vederea introducerii unor noi
tehnologii, Regulamentul Consiliului 718/99 prevede diferite forme de ajutor, venite din partea statului.
Mai mult, pentru achizitionarea de motoare care să reducă consumul de energie, poluarea şi zgomotul,
Comisia ar putea acorda subvenţii, dacă va fi adoptată „politica europeană de acordare a subvenţiilor
pentru achiziţionarea de motoare”, propusă de Cartea Albă.
Accesul nediscriminatoriu la piaţa forţei de muncă şi echivalarea calificărilor sunt reglementate de
Directiva 87/540/CEE. Recunoaşterea reciprocă a certificatelor de conducator de navă pentru transportul
fluvial de mărfuri şi pasageri este reglementată de Directiva 91/672/CE, iar Directiva 96/50/CE
armonizează condiţiile în care se eliberează aceste certificate.
B. Transportul maritim
Transportul maritim este extrem de important pentru comerţul european. Aproape 90% din
transportul extern de mărfuri al Uniunii Europene şi 40% din cel intern se face pe mare. Ani de-a rândul
transportul maritim nu a fost reglementat de o politică comună. Abia în 1986 Europa a adoptat primul
pachet legislativ pentru liberalizarea transportului maritim. A urmat un al doilea pachet în 1989. Acesta
autoriza întreprinderile dintr-o țară să presteze servicii interne de transport maritim în alt stat membru
(cabotaj). Acest lucru a contribuit la garantarea unor legături corespunzătoare între insule și regiunile
maritime îndepărtate și restul continentului.
Politica comună în domeniul transportului maritim se referă, în special, la siguranţa în domeniu,
relaţiile externe şi promovarea transportului maritim al Comunităţii. În materie de securitate, principala
ameninţare pentru transportul maritim internaţional o constituie pirateria.
Atacurile piraţilor sunt o problemă gravă pentru că pun în pericol nu doar vieţile echipajelor şi
pasagerilor, ci şi siguranţa navigării. Având în vedere importanţa transportului maritim pentru relaţiile
comerciale dintre UE şi restul lumii, aceste atacuri suscită preocupări majore.
UE aplică norme de siguranță la bordul navelor şi în porturi pentru protejarea numărului mare de
nave care intră în apele europene sau le tranzitează.
a) Libertatea de furnizare de servicii, fără nicio discriminare pe baza naţionalităţii furnizorului de
servicii sau a navei, prin care un transportator având reşedinţa într-un stat poate furniza servicii în
interiorul unui alt stat (cabotaj) este stipulată în Regulamentul 3577/92. Regulile detaliate privind
acordurile tehnice, serviciile acordate şi tarifarea, precum şi modul de efectuare a inspecţiilor şi
investigaţiilor sunt stabilite de Regulamentul 4056/86.
b) Siguranţa maritimă. Directiva 93/75 reglementează cerinţele minime ce trebuie îndeplinite de
comandantul navei şi echipajul său dacă transportă mărfuri periculoase sau poluante, care trebuie
înregistrate şi trebuie să poarte semne de identificare în cazul substanţelor solide. Autorităţile portuare vor
fi informate asupra acestor transporturi. Directiva prevede şi măsurile ce trebuie luate în caz de avarie a
acestor nave. În cadrul Directivei 2001/25 sunt stabilite cerinţele minime de instruire a navigatorilor.
Pentru fiecare categorie de navigatori este stabilită pregătirea necesară, certificarea, standardele de calitate
şi recunoasterea diplomelor.

Fig. 6.61. Navă transcontainer

Regulile comune şi standardele privind inspecţia navelor, certificarea şi controlul efectuat de
organizaţiile abilitate sunt stabilite de Directiva 94/57.
Standarde internaţionale privind prevenirea poluării şi condiţiile de muncă şi de trai la bordul navelor
(controlul statului de port) sunt stabilite de Directiva 95/21. Directiva stabileşte şi criterii comune pentru
controlul navelor şi armonizează procedurile de inspecţie şi detenţie a navelor, luând în considerare

280
angajamentele făcute de autorităţile maritime ale statelor membre în Memorandumul de Înţelegere de la
Paris.
Operarea feriboturilor în condiţii de siguranţă este reglementată de Regulamentul Consiliului
3051/95. Feriboturile trebuie să fie în concordanţă cu Codul ISM (Codul International de Management
pentru Operarea în Siguranţă a Navelor şi Prevenirea Poluării), prin stabilirea şi menţinerea
corespunzătoare a sistemelor de siguranţă atât la bordul navei, cât şi la ţărm şi să se supună controlului
administraţiilor din statele respective.
Pentru prevenirea poluării marine şi întărirea standardelor de siguranţă se cere folosirea de
echipamente de acelaşi tip ce vor fi plasate la bordul navelor (Directiva 96/98). Pentru aceste nave vor fi
emise certificate de siguranţă de către statele membre ale UE. În anexe sunt precizate echipamentele,
procedurile de conformitate şi de evaluare şi modul de efectuare a inspecţiei.
În vederea stabilirii unui set de reguli şi standarde de siguranţă pentru navele de pasageri, Directiva
98/18 introduce un nivel uniform de siguranţă pentru viaţa şi bunurile pasagerilor.
Abordarea Comisiei în ceea ce priveşte siguranţa navelor de pasageri are trei obiective principale:
● asigurarea îmbunătăţirii continue a legislaţiei existente pentru protejarea pasagerilor, cu accent
pe definirea unor norme globale la nivelul Organizaţiei Maritime Internaţionale (IMO);
● respectarea normelor în materie de siguranţă pentru a garanta aplicarea corectă a instrumentelor
juridice ale UE şi IMO;
● încurajarea sectorului să acţioneze voluntar în direcţia îmbunătăţirii constante a operaţiunilor.
Un alt obiectiv al UE este acela de a garanta calitatea şi inovarea pentru a menţine flota în pas cu
noile evoluţii în materie de proiectare, tehnologie şi proceduri operaţionale.
c) Infrastructura portuară
Porturile sunt de o importanţă vitală pentru sectorul maritim şi pentru alte sectoare şi au un mare
potenţial de creştere în anii care vin. Ele constituie puncte de acces la întreaga reţea de transport a UE,
motoare ale dezvoltării economice şi surse de prosperitate pentru ţări, oraşe şi regiuni.
Directiva 96/1692 prevedea ca până în anul 2010 să fie stabilită reţeaua trans-europeană de transport
ce va integra reţelele rutiere, aeriene şi maritime precum şi infrastructura aferentă de pe teritoriul
Comunităţii. În ceea ce priveşte porturile maritime, Comisia Europeană a identificat porturile ce intră în
această reţea şi proiectele de interes comun care să promoveze interoperabilitatea şi combinarea diferitelor
tipuri de transport.

Fig. 6.62. Infrastructura unui port contemporan

Europa depinde în mare măsură de porturile sale maritime, prin care trec 74% din mărfurile care fac
obiectul schimburilor comerciale cu restul lumii. De asemenea, porturile sunt esenţiale pentru dezvoltarea
unui sistem de transport integrat şi sustenabil, în care transportul maritim pe distanţe scurte să poată fi
utilizat ca alternativă la coridoarele de transport rutier saturate.
În ciuda previziunilor moderate privind creşterea economică, se estimează că, până în 2030, volumul
de mărfuri din porturi va creşte cu 60%, cauzând aproape sigur o congestie.
Transportul aerian
Aviaţia civilă este foarte puternic reglementată. Guvernele menţin un control ferm asupra pieţei
traficului aerian prin deţinerea pachetului de control în acţiunile companiilor naţionale de transport aerian,
prin reglementarea controlului spaţiului lor aerian, prin acordarea drepturilor de aterizare etc.
După semnarea Tratatului de la Roma, transportul aerian era reglementat de normele publice
naţionale în materie de concurenţă, şi nu de piaţa liberă. Ca urmare, pieţele erau fragmentate, cu
281
monopoluri naţionale şi tarife foarte ridicate. Transportul aerian se baza pe acorduri bilaterale între statele
membre.
Creşterea accentuată a traficului aerian a condus inevitabil la aglomerarea aeroporturilor şi
numeroase întârzieri. Comunitatea şi statele membre ale UE au consimţit adoptarea unei reforme în
managementul traficului aerian, ce implică, în primul rând, creşterea siguranţei transportului aerian printr-
o organizare coerentă la nivelul Comunităţii.
Politica comunitară privind liberalizarea transportului aerian cuprinde patru domenii principale:
accesul pe piaţă, controlul capacităţii, costul biletelor de călătorie şi emiterea licenţelor de operare pentru
companii. Politica a fost lansată în 1980 şi implementată în trei etape. Punctele-cheie în cadrul acestui
proces au fost următoarele:
- introducerea unei licenţe unice de transport aerian emisă pentru operatorii din cadrul
Comunităţii;
- condiţiile de acces al transportatorilor aviatici la rute din cadrul Comunităţii;
- biletele de călătorie, inclusiv în privinţa intervenţiei directe a Comisiei Europene în cazul taxării
inechitabile;
- serviciile de transport de bunuri.
Liberalizarea pieţii traficului aerian intra-UE a fost ajutată de Curtea Europeană de Justiţie, care a
hotărât în 1986 că regulile de concurenţă din UE se aplică şi transportului aerian.
Liberalizarea pieţei a avut loc treptat, prin trei pachete succesive de măsuri referitoare la acordarea
de licenţe transportatorilor aerieni, la accesul pe piaţă şi la tarife. Noile dispoziţii au eliminat restricţiile
care limitau pieţele de transport aerian şi împiedicau companiile europene să facă investiţii transnaţionale.
În 1992, doar 93 de rute europene erau deservite de mai mult de două companii aeriene. În 2011,
numărul acestora era de 482. Datorită politicii europene în domeniul transporturilor, călătorii beneficiază
astăzi de mai multe oferte decât în urmă cu 20 de ani şi plătesc preţuri mai mici.
Comunitatea a armonizat multe reguli şi reglementări pentru a crea un cadru echitabil pentru toate
liniile aeriene. În acest sens, au fost stabilite, standardele tehnice şi procedurile administrative comune
pentru conformarea aeronavelor şi a fost legiferată recunoaşterea reciprocă a licenţelor pentru persoanele
ce lucrează în industria aeronautică civilă, permiţând recrutarea directă a piloţilor din orice stat membru.

Fig. 6.63. Aeroportul Charlles de Gaulle

În termeni de pasageri-kilometri, traficul a crescut cu o medie de 7,4% pe an între 1980 şi 2001, pe
când traficul în cadrul aeroporturilor din cele 15 state membre a crescut de cinci ori din 1970.
Al treilea şi cel mai semnificativ pachet a instituit principiul libertăţii totale de a presta servicii în
interiorul pieţei unice şi a înlocuit conceptul de „companii naţionale” cu cel de companii aeriene europene
concurente.
Următorul pas a vizat soluţionarea problemelor legate de congestionarea spațiului aerian, cauzată
de lungi întârzieri, dat fiind faptul că cererea de transport aerian trebuia să se dubleze până în 2020, cu
consecinţe serioase asupra capacităţii aeroporturilor.
În 2004, a fost lansată o iniţiativă ambiţioasă de creare a unui cer unic european şi de raţionalizare
a gestionării traficului prin gestionarea colectivă a spaţiului aerian. Obiectivul era acela de a reduce

282
presiunile asupra mediului, dar şi tarifele, având în vedere că taxele suplimentare de operare practicate de
companiile aeriene pe o piaţă atât de fragmentată erau enorme.
Unul dintre obiectivele principale era înlocuirea celor 28 de sisteme aeriene naţionale cu unul singur,
care să acopere întreg teritoriul UE, pentru o mai mare eficienţă şi în scopul reducerii costurilor. Până în
2020, urmează să fie finalizat realizarea spaţiului aerian comun european (58 de ţări, 1 miliard de
persoane).

Fig. 6.64. Cele mai mari aeroporturi din UE (după numărul de pasageri transportaţi în 2012)
Tehnologia necesară pentru viitorul cer unic este pusă la dispoziţie prin programul de cercetare al
UE privind managementul traficului aerian SESAR, care îşi propune să modernizeze infrastructura şi să
crească eficienţa optimizând capacitatea şi transformând astfel cerul unic european în realitate. În 2009 a
urmat un al doilea pachet de măsuri, cunoscut sub numele de cerul unic european II (SES II). Acesta s-a
concentrat în special pe mediu şi pe eficienţa la nivel de costuri.
Obiectivul său era modernizarea sistemul european de control al traficului aerian, implementarea
cerului unic european şi finalizarea spaţiului european comun european.
Există însă şi un revers al monedei: înflorirea transportului aerian exacerbează probleme legate de
nivelurile de saturaţie ale aeroporturilor şi sistemul supraîncărcat de control al traficului aerian. În fiecare
an, aeroporturile europene se apropie tot mai mult de limita de capacitate. Unele dintre aeroporturile
majore au atins deja punctul de saturaţie, limitând astfel accesul unor noi companii ce doresc să intre în
competiţie cu transportatorii cu tradiţie.
Pentru a îmbunătăţi şi mai mult condiţiile de siguranţă aeriană din Europa, Comisia, în consultare
cu autorităţile competente în materie de siguranţă aeriană din statele membre, a hotărât să impună o
interdicţie de exploatare pe teritoriul european a companiilor aeriene care nu corespund standardelor de
siguranţă.
Cunoscută sub denumirea de „lista UE pentru siguranţa aeriană”, aceasta cuprinde toate companiile
aeriene cărora li s-a interzis să opereze în Europa. O a doua listă cuprinde companiile aeriene care pot
opera zboruri în Europa, în anumite condiţii.
Companiile aeriene care nu prezintă siguranţă au interdicţie de zbor în Europa.
Datorită eficienței noilor norme adoptate, transportul aerian în UE a devenit unul dintre cele mai
sigure din lume.
Transportul intermodal
Obiectivul politicii privind transportul intermodal de bunuri este de a sprijini mişcarea eficientă a
bunurilor „door to door”, utilizând două sau mai multe moduri de transport, într-un lanţ integrat de
transport. Fiecare mod de transport are avantajele sale, referitor la capacitate potenţială, nivelurile de
siguranţă, flexibilitate, consum de energie, impact asupra mediului; transportul intermodal permite fiecărui
mod să îşi joace rolul în crearea lanţurilor de transport. Unul din obiectivele Cartei Albe este atingerea
unui echilibru între modurile de transport. Carta Albă propune atingerea acestui obiectiv în primul rând
prin îmbunătăţirea performanţei alternativelor la transportul rutier – transportul maritim pe distanţe scurte,
transportul feroviar şi cel fluvial. Acţiunile se vor concentra, astfel, asupra sprijinirii alternativelor la

283
transportul rutier în special pentru distanţele mari. Acest fapt nu numai că reduce numărul de ambuteiaje,
dar şi îmbunătăţeşte siguranţa rutieră şi reduce impactul asupra mediului.

Fig. 6.65. Proporţia înregistrată de transportul feroviar de marfă în Europa în 2010

şi trenduri începând din 2004
În iulie 2003, Consiliul şi Parlamentul au adoptat programul Marco Polo. Acest program se
derulează în perioada 2003-2006 şi are drept scop sprijinirea redirecţionării creşterii preconizate a
transportului internaţional de bunuri către transportul maritim pe distanţe scurte, transportul feroviar şi cel
fluvial. Predecesorul său a fost programul Pact (Acţiuni Pilot pentru Transport Combinat), desfăşurat între
1997 şi 2001.
- Autostrada Mării Baltice (ce leagă Statele Membre de la Marea Baltică cu Statele Membre din
Europa Centrală şi de Vest, până în anul 2010);
- Autostrada Maritimă a Europei de Vest (din Portugalia şi Spania către Marea Nordului şi Marea
Irlandei, până în anul 2010);
- Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Est (ce leagă Marea Adriatică de Marea Ioniană şi estul
Mediteranei, inclusiv Cipru, până în anul 2010);
- Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Vest (vestul Mediteranei, legând Spania, Franţa, Italia,
Malta, face conexiunea cu Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Est şi Marea Neagră, până în anul 2010).
4.5. Logistica
Procesele de logistică transpun cererea de bunuri şi servicii în cererea de transport. Carta Albă arată
legătura cauzală dintre schimbările din economia europeană şi sistemul său de producţie, pe de o parte, şi
cererea pentru transport de bunuri pe de altă parte. Industria îşi reduce costurile de producţie prin
redistribuirea spaţială a unor activităţi – în special pentru bunuri cu un volum mare de muncă – către locaţii
la sute şi chiar mii de kilometri depărtare de locaţia asamblării finale sau consumatori.
Logistica poate contribui direct la îndeplinirea obiectivelor Cartei Albe a Comisiei Europene Politica
Europeană de Transport pentru 2010: E timpul pentru decizii prin:
● contribuţia la echilibrarea ponderii modurilor de transport;
● reducerea impactului negativ al transporturilor asupra mediului (de ex: prin îmbunătăţirea utilizării
autovehiculelor);
● reducerea cererii de transport.
Transportul urban
Peste 75% din populaţia UE locuieşte în zone urbane. Astfel, transportul urban reprezintă o
componentă importantă a cererii de mobilitate şi, respectiv, o componentă la fel de importantă a mediului
construit cu un impact negativ asupra sănătăţii. Transportul urban contribuie la schimbările climatice.
Peste 10% din emisiile de dioxid de carbon din UE provin din traficul rutier urban, ce este şi o sursă
importantă de monoxid de carbon şi pulberi în oraşele europene. Aceste emisii poluează zonele învecinate
şi determină probleme serioase de sănătate. Protocolul de la Kyoto stabileşte o reducere cu 8% a emisiilor
de dioxid de carbon în UE în perioada 2008 - 2012 faţă de nivelul anului 1990, însă dacă tendinţele actuale
continuă, cantitatea de CO2 din transport va fi cu circa 40% mai mare decât a fost în 1990. Provocarea
pentru sistemele de transport urban va fi să acopere cererea de accesibilitate a populaţiei, inclusiv a
284
persoanelor cu mobilitate redusă şi a bunurilor, minimizând în acelaşi timp impactul asupra mediului şi
protejând calitatea vieţii. Problemele de mediu au stimulat trecerea la tehnologii mai eficiente, inclusiv
autovehicule/combustibili mai curaţi şi măsuri non-tehnice de reducere a emisiilor.
Pe data de 9 iulie 2008, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la Cartea Verde a
Comisiei intitulată „Către o nouă cultură a mobilităţii urbane”. O altă rezoluţie pe aceeaşi temă a fost
adoptată la 23 aprilie 2009. PE a solicitat în special elaborarea unui concept global integrat la nivel
european al mobilităţii urbane, care să servească drept cadru de referinţă comun pentru actorii europeni,
naţionali, regionali şi locali (municipalităţi, cetăţeni, agenţi economici şi industrie). Acesta a subliniat
importanţa planurilor privind mobilitatea urbană durabilă (SUMP) integrate şi globale, punând accentul
pe urbanism şi amenajarea teritoriului pe termen lung. De asemenea, a recomandat crearea unui plan de
îmbunătăţire a statisticilor şi a bazelor de date privind mobilitatea urbană, precum şi a unui observator
pentru mobilitatea urbană. În plus, a solicitat majorarea sprijinului financiar acordat de UE în acest
domeniu. La scurt timp după aceasta, Comisia a preluat multe dintre aceste cerinţe în planul său de acţiune
privind mobilitatea urbană (COM(2009)0490).
Unul din pruncipalele obiective ale UE în raport cu transpirturile urbane constă în înjumătăţirea,
până în 2030, a numărului de automobile din transportul urban „alimentate în mod convenţional” şi
excluderea treptată a acestora din oraşe până în 2050; realizarea, până în 2030, a unui sistem de transport
de marfă fără emisii de CO2 în centrele urbane majore.
În transporturile interurbane principale obiective ce sunt vizate de UE sunt:
● Trebuie să se renunţe la jumătate din numărul mijloacelor de transport rutier de călători şi marfă
pe distanţe medii în favoarea transportului feroviar şi pe apă.
● Până în 2050, călătorii care se deplasează pe distanţe medii (peste 300 km) ar trebui să opteze în
favoarea trenului.
● Transferul, până în 2030, a 30% din transportul rutier de mărfuri pe distanțe de peste 300 km către
alte moduri de transport, cum ar fi trenurile sau navele, și transferul a peste 50% din acest transport până
în 2050.
● Triplarea, până în 2030, a lungimii actualei reţele feroviare de mare viteză.
● Conectarea, până în 2050, a tuturor aeroporturilor din cadrul reţelei primare la reţeaua feroviară,
de preferinţă la reţeaua de mare viteză.
● Conectarea, până în 2050, a tuturor porturilor din cadrul reţelei primare la reţeaua de transport
feroviar de marfă şi, unde este posibil, la sistemul de căi navigabile interioare.
6.7.5. Reţelele de transport transeuropene
Construirea şi întreţinerea infrastructurii este o activitate costisitoare. Dezvoltarea infrastructurii de
care este nevoie pentru a face faţă creşterii preconizate a cererii de transport în Europa va necesita investiţi
de 1 500 de miliarde de euro până în 2030. Comisia a calculat că numai până în 2020, vor fi necesare circa
500 de miliarde de euro pentru finalizarea reţelei transeuropene de transport. Jumătate din această sumă
va servi la eliminarea principalelor blocaje.
Transporturile au primit cea mai mare parte din fondurile alocate, circa 26 de miliarde de euro, prin
mecanismul „Conectarea Europei”, instrumentul de finanțare care va fi utilizat în perioada bugetară 2014-
2020 pentru investiţii în infrastructurile de transport, energie şi TIC.
Fondurile alocate transporturilor prin acest mecanism includ o sumă considerabilă destinată exclusiv
celor mai sărace regiuni din UE. Ea va servi la asigurarea unei mai bune conectări a estului cu vestul şi la
construirea unor legături importante între aceste ţări şi în interiorul lor. Investiţiile vor contribui la
finalizarea reţelei primare a reţelei transeuropene de transport.
Reţeaua transeuropeană de transport este un proiect al UE ce prevede crearea unei reţele
complete de transport auto, feroviar şi naval. Reţeaua urmează să conecteze pe teritoriul UE infrastructura
de transport, telecomunicaţii şi energie a statelor membre. Crearea acestor reţele are ca obiectiv, alături de
interconectarea reţelelor naţionale, şi stabilirea de legături între punctele periferice ale UE şi zona ei
centrală.
Construcţia reţelei transeuropene de transport reprezintă un factor major pentru stimularea
competitivităţii economice şi dezvoltării durabile a UE, care contribuie la implementarea şi dezvoltarea
pieţei interne, precum şi la creșterea coeziunii economice şi sociale.
285
 Conform Tratatului de la Maastricht, UE are sarcina de a crea şi de a dezvolta reţele transeuropene
în domeniile transporturilor, ale telecomunicaţiilor şi ale energiei pentru a contribui la dezvoltarea
pieţei interne, la consolidarea coeziunii economice şi sociale, la conectarea regiunilor insulare, fără ieşire
la mare şi cele periferice cu regiunile centrale ale Uniunii şi pentru a aduce teritoriul UE mai aproape de
statele vecine.
Conform principiului subsidiarităţii, UE nu deţine competenţa exclusivă pentru conceperea,
finanţarea sau construirea infrastructurii. Cele care poartă răspunderea în aceste domenii sunt în continuare
statele membre. Cu toate acestea, Uniunea contribuie în mod substanţial la dezvoltarea infrastructurii de
interes comun.
Articolele 170 şi 194 alineatul (1) litera (d) din TFUE (ultimul, în special, în ceea ce priveşte energia)
reprezintă un temei juridic solid pentru TEN. Parlamentul şi Consiliul stabilesc, în cadrul procedurii
legislative ordinare, orientări prin care se identifică proiecte de interes comun şi proiecte prioritare (PP)
eligibile şi care se referă la obiectivele, priorităţile şi directivele mari ale acţiunilor avute în vedere.
Principiile directoare de dezvoltare a acestui program major de infrastructură au fost adoptate atât
de Parlamentul European, cât şi de Consiliu în anul 1996 (prin Decizia 1692/96/CE). Obiectivele reţelei
se referă la asigurarea mobilităţii persoanelor şi bunurilor, combinarea tipurilor de transport, asigurarea
unei infrastructuri de bună calitate, utilizarea optimă a capacităţilor existente, acoperirea întregului spaţiu
comunitar şi extinderea către restul statelor europene. Dat fiind costurile enorm de ridicate ale acestui
program, Regulamentul 2236/95/CE stipulează regulile de bază ale finanţării din bugetul Comunităţii a
proiectelor incluse în reţeaua TEN-T şi promovarea parteneriatelor între sectorul public şi cel privat.
În 2009, Comisia Europeană a iniţiat un proces complex de revizuire a politicii de reţele
transeuropene prin publicarea, la 4 februarie, a unui document (Carta Verde) ce ia în considerare evoluţiile
politicii TEN-T pe parcursul ultimilor 15 ani. Carta Verde trasează totodată provocările următoarelor
decenii, cu un accent deosebit pe contribuţia la atingerea obiectivelor de mediu, propunând opţiuni pentru
o viitoare abordare. Această revizuire a politicii TEN-T se desfăşoară simultan cu dezvoltarea politicii
comune de transport a UE de după 2010. Consultarea publică ce a urmat lansării Cărţii Verzi a reţelei de
transport transeuropene a generat un interes sporit din partea părţilor implicate: reprezentanţii statelor
membre, autorităţile locale, industria de profil, instituţii financiare, organizaţii non-profit, precum şi simpli
cetăţeni, utilizatori ai reţelei de infrastructură europeană. Politica TEN-T trebuie să asigure o bază solidă
ce va garanta un transport eficient şi sigur, în concordanţă cu cerinţele viitoare ale cetăţenilor şi
operatorilor economici. În baza acestor provocări, precum şi a rezultatelor implementării politicii TEN-T
de până acum, Comisia Europeană a prezentat opiniei publice prin intermediul Cărţii Verzi obiective şi
soluţii, propunând trei potenţiale direcţii pentru dezvoltarea viitoare a reţelei de transport transeuropene.
6.7.6 .Transportul şi mediul
Datorită politicii UE, mijloacele de transport poluează mai puţin, sunt mai eficiente şi mai sigure.
Din punct de vedere tehnic şi normativ s-au înregistrat progrese la nivelul tuturor tipurilor de transport:
rutier, feroviar, aerian şi maritim.
Transportul rutier, principala modalitate de transport, este şi principala sursă de poluare: potrivit
celor mai recente date, traficul rutier generează aproximativ 71% din totalul emisiilor de CO 2 asociate
activităţilor de transport (două treimi fiind generate de automobile). Alte tipuri de transport poluează mult
mai puţin. Transportul maritim şi cel aerian generează 14% şi respectiv 13% din totalul emisiilor, iar
navigaţia interioară, 2%. Transportul feroviar poluează cel mai puţin, sub 1%.
Printre măsurile ce urmează a fi introduse se numără utilizarea mai eficientă a combustibilului,
recurgerea la combustibili alternativi şi stabilirea de limite mai reduse pentru emisiile de carbon generate
de autoturisme.
Având în vedere perimetrul larg al zonelor de coastă şi riscul producerii de scurgeri de petrol, UE
întăreşte măsurile de siguranţă maritimă şi prevede inspecţii mai stricte ale navelor, aplicarea de sancţiuni
pentru poluarea cauzată din neglijenţe grave şi accelerarea retragerii progresive din serviciu a petrolierelor
cu cocă simplă.
Pe baza principiului „poluatorul plăteşte”, toţi utilizatorii de transport (firmele de transport,
conducătorii auto, călătorii) trebuie să fie responsabili financiar de costurile călătoriilor, inclusiv pentru
daunele rezultate din acţiunile lor asupra mediului natural şi cel construit, societăţii şi economiei. Taxarea

286
pentru utilizarea infrastructurii, taxele de mediu sau pentru congestiile de trafic ar determina reducerea
traficului şi, respectiv, impactul transporturilor asupra sănătăţii şi mediului; ar fi disponibile astfel şi
fondurile de investiţii în acest sens.
Printre masurile pentru păstrarea mediului înconjurător se evidenţiază următoarele:
1. folosirea biocombustibililor;
2. implementarea programului „Auto-Oil”;
3. implementarea legislaţiei adiţionale privind utilizarea sistemelor de diagnostic la bord;
4. adoptarea strategiei pentru reducerea emisiilor atmosferice provenite de la navele maritime;
5. întrunirea anumitor standarde la noile motoare diesel;
6. dezvoltarea unui transport durabil.
În rezoluţia din 11 martie 2008, Parlamentul European a elaborat numeroase recomandări pentru
abordarea aspectelor de politică de mediu, climă şi energie în politica europeană a transporturilor.
Parlamentul a propus un mix de politici constând în îmbunătăţiri tehnologice, instrumente ale economiei
de piaţă şi măsuri conexe, pentru a aduce la unison politica de transporturi, mediu şi energie. În special, a
solicitat măsuri care să vizeze controlarea cererii (de exemplu, taxe de acces în centrul oraşelor sau taxe
de utilizare a autostrăzilor), diferenţierea taxelor de decolare şi de aterizare pe aeroporturi în funcţie de
emisii, precum şi o reducere a emisiilor de CO2, SO2 şi NOx în transportul maritim.
La 11 martie 2009, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la pachetul de ecologizare
a transportului, în care a criticat Comisia pentru lipsa unei strategii globale. Parlamentul a invitat Comisia
să prezinte o abordare globală cu privire la ecologizarea transporturilor, însoţită de propuneri legislative
concrete.
În rezoluţia sa din 6 iulie 2010 referitoare la un viitor sustenabil pentru transporturi, PE a răspuns cu
o serie de măsuri la comunicarea aferentă a Comisiei în perspectiva elaborării noii cărţi albe. Această
rezoluţie a prezentat, în 42 de puncte, o imagine completă a politicii europene în domeniul transporturilor.
Principalele cerinţe ale Parlamentului European sunt următoarele:
● crearea unui sistem european comun de rezervare pentru a spori eficiența diverselor moduri de
transport și pentru a simplifica şi creşte nivelul de interoperabilitate al acestora;
● o revizuire, în sensul majorării, a resurselor alocate în prezent transportului şi mobilităţii, crearea
unui fond pentru transporturi şi a unui angajament bugetar pentru politica de transport în cadrul
perspectivelor financiare multianuale;
● definirea şi respectarea unor obiective mai clare şi cuantificabile pentru 2020 (raportate la anul
2010). Parlamentul European solicită în special:
a) o dublare a numărului de călători cu autobuzele, tramvaiele şi trenurile (şi, dacă este cazul, cu
vapoarele) şi o creştere cu 20% a resurselor alocate modurilor de transport care iau în considerare pietonii
şi bicicliștii;
b) o reducere cu 20% până în 2020 a emisiilor de CO2 generate de transportul rutier de persoane şi
de mărfuri, precum şi o reducere cu 30% a emisiilor de CO2 generate de transportul aerian în întregul
spaţiu aerian european;
c) o obligaţie ca orice dezvoltare a transportului aerian după 2020 să fie neutră din punct de vedere
al emisiilor de carbon;
d) o reducere cu 40% a numărului de decese şi de vătămări grave suferite de utilizatorii activi şi
pasivi ai transportului rutier.
Diminuarea consumului de resurse neregenerabile este esenţială în toate compartimentele sistemelor
de transport şi în utilizarea acestora. Consecinţele nedorite ale activităţii de transport asupra mediului vor
impune noi măsuri, în special în ceea ce priveşte zgomotul, emisiile de noxe în atmosferă şi emisiile de
gaze cu efect de seră. Legislaţia UE stabileşte cerinţe în multe dintre aceste domenii, dar acestea vor trebui
reevaluate şi actualizate în viitor.

287
 Fig. 6.66. Impactul transporturilor asupra mediului
Realizarea obiectivelor UE în materie de combatere a schimbărilor climatice va necesita reducerea
drastică a emisiilor de CO2 asociate activităţilor de transport, acestea reprezentând cel puţin 20% din
cantitatea de gaze cu efect de seră emise în UE. Pentru a reduce emisiile globale de gaze cu efect de seră
cu 80% şi pentru a menţine astfel schimbările climatice între anumite limite de siguranţă (o creştere a
temperaturii cu maxim 2°C), sectorul transporturilor trebuie să reducă emisiile cu 60% până în 2050.
6.7.7. Noua politică a UE privind infrastructura de transport
Cel mai recent document de politică în domeniul transporturilor elaborat de Comisia Europeană este
Cartea albă din 2011 intitulată „Foaia de parcurs pentru un spaţiu european unic al transporturilor”.
Aceasta prezintă o viziune pentru viitorul transporturilor europene până în 2050, recomandând schimbări
profunde la nivel de gândire politică şi propune o serie de obiective şi iniţiative concrete.
Prin noua politică a UE privind infrastructura, finanţarea UE în domeniul transporturilor se triplează,
ajungând la 26 de miliarde euro pentru perioada 2014-2020. În acelaşi timp, finanţarea în domeniul
transporturilor este reorientată către o nouă reţea centrală definită cu stricteţe. Reţeaua centrală va
constitui coloana vertebrală a transporturilor în cadrul pieţei unice a Europei. Ea va contribui la înlăturarea
blocajelor, la modernizarea, infrastructurii şi la eficientizarea operaţiunilor transfrontaliere de transport
pentru călătorii şi întreprinderile din întreaga UE. Implementarea va fi accelerată prin crearea a nouă
coridoare majore de transport care vor reuni statele membre şi părţile interesate, permiţând concentrarea
unor resurse limitate şi obţinerea de rezultate.
Provocări majore cu care se confruntă sectorul european al transporturilor
Pe măsură ce societăţile noastre devin din ce în ce mai mobile, politica UE încearcă să ajute sistemele
de transport să facă faţă provocărilor majore cu care se confruntă.
Noile trenuri de mare viteză care străbat UE sunt un mijloc de transport sigur, rapid, confortabil şi
ecologic.
 Blocajele: afectează atât traficul rutier, cât şi pe cel aerian, Europa cheltuie aproximativ 1% din
PIB-ul său anual pentru descongestionarea traficului şi, potrivit estimărilor, transportul de mărfuri şi
traficul de călători vor continua să se intensifice.
 Dependenţa de petrol: transportul a devenit mai economic, însă depinde încă de petrol pentru a-
şi acoperi 96% din necesarul de energie. Petrolul va deveni tot mai rar în deceniile viitoare, sursele de
aprovizionare aflându-se în zone de instabilitate. Se estimează că, până în 2050, preţul petrolului va fi cel
puţin dublu faţă de nivelul din 2005.
 Emisiile de gaze cu efect de seră: până în 2050, UE trebuie să reducă emisiile din sectorul
transporturilor cu 60% (şi cu 80-95% per ansamblu) faţă de nivelurile din 1990, dacă dorim să limităm
încălzirea globală la o creştere de doar 2ºC.
 Infrastructura: este dezvoltată inegal pe teritoriul UE. De exemplu, majoritatea ţărilor din estul
UE nu dispun de linii de cale ferată de mare viteză şi chiar cele normale nu sunt întotdeauna în cea mai
bună stare.
 Concurenţa: sectorul transporturilor din UE se confruntă cu o concurenţă în creştere pe pieţele de
transport din alte regiuni de pe glob, care cunosc o dezvoltare rapidă.
288
 6.8. Politica de mediu a uniunii europene
Politica de mediu este una dintre politici comunitare esenţiale. Importanţa ei nu este datorată
anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica
agricolă), ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a UE, aspectele de protecţie a
mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare. Prin adoptarea strategiei
dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură
ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare – politica de mediu este permanent conectată la tendinţele
globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit-
urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto etc. În plus, această conectare şi
implicare în progresele internaţionale de mediu transformă UE în promotor global al dezvoltării durabile.
Dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iar
acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la
o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se
acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de
mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu nu acţionează
independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroase
mişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide
politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa, sau, mai bine
spus reţinerea şi inerţia, care se manifestă atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea
industrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei
abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate,
capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.
6.8.1. Abordări conceptuale privind politica de mediu în UE
Politica de mediu cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor statului cu caracter
administrativ - juridic, fiscal şi financiar, menite să asigure dezvoltarea economico-socială în strânsă
dependenţă cu cerinţele dezvoltării ecologice, ale echilibrului ecologic. Ideea de bază a politicii de mediu
este aceea de a asigura reconcilierea omului cu natura prin restituirea către aceasta a bogăţiei împrumutate.
Politica de mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu, al metodelor
şi instrumentelor de atingere a acestora, care este direcţionat spre asigurarea utilizării durabile a resurselor
naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului.
Până spre sfârşitul anilor 1960, niciun stat european nu a avut definită o politică clară a mediului.
Pe parcursul ultimilor 40 de ani însă s-au înregistrat progrese semnificative în stabilirea unui sistem
complet de control a calităţii mediului în cadrul UE. Această problemă acoperă o gamă complexă de
aspecte, printre care zgomotul produs, prevenirea deşeurilor, produsele chimice, particulele de aer, vaporii
de apă sau reţeaua europeană destinată abordării dezastrelor mediului, precum scurgerile de petrol sau
incendiile de pădure.
În prezent, politica UE în ceea ce priveşte protecţia mediului este bazată pe ideea conform căreia
standardele ridicate de protecţie a mediului stimulează inovaţia şi creează noi oportunităţi de afaceri.
Domeniul economic, social şi cel al protecţiei mediului sunt strâns legate unul de celălalt. Obiectivul UE
este să ofere un nivel adecvat de protecţie a mediului în întreaga Uniune, fără a neglija circumstanţele
locale şi restricţiile economice aferente.
Studiile recente arată că din cele 56 de probleme de mediu inventariate în Europa, 12 sunt deosebit
de importante prin nocivitatea lor: schimbările climatice (datorate emisiilor de bioxid de carbon şi metan),
rarefierea şi diminuarea stratului de ozon (Europa emite aproximativ 40% din totalul emisiilor de cloro-
fluoro-carbon, ameninţarea principală la adresa stratului de ozon), reducerea biodiversităţii (aproape
jumătate din numărul speciilor de peşti, mamifere, reptile sunt pe cale de dispariţie), emisiile acide (25%
din emisiile de sulf şi azot aparţin Europei), oxidanţii fotochimici, managementul apelor dulci (problema
penuriei de apă dulce în unele zone sudice şi centrale ale Europei), degradarea pădurilor (cu secole în
urmă, 80% din suprafaţa continentului era acoperită de păduri, în prezent doar o treime din această
suprafaţă este împădurită), poluarea zonelor de coastă (Marea Neagră este cea mai afectată de activităţile
umane dintre toate mările de pe continent), deşeurile şi managementul lor, stresul urban, riscurile chimice
şi accidentele majore.

289
 Politica mediului a fost considerată până în anii 70 ca fiind doar o politică „de acompaniament” a
politicilor majore, alături de politica socială, politica în materie de cultura, politica de sănătate publică,
politica de protecţie a consumatorilor.
Rolul secundar se explică prin nivelul cantitativ al subvenţiilor bugetare acordate unei astfel de
politici, deşi, aşa cum s-a subliniat în doctrină, acest criteriu nu este suficient pentru a determina
însemnătatea unei anumite problematici, şi aceasta din două motive: o politică comună puternică se poate
exprima mai ales prin dispozitii reglementare şi decizii (cum este cazul politicii concurenţei), iar Banca
Europeană de Investitii acordă fonduri pentru politicile sectoriale, deci şi pentru mediu, suplinind astfel
contribuţiile bugetare şi semnificaţia lor pentru determinarea importanţei unei politici.
Evoluţia politicii de mediu şi a celei privind protecţia consumatorilor în Comunitatea Europeană
conferă un exemplu ilustrativ al modelelor de dezvoltare a sistemului comunitar legislativ şi de politici
publice, în care sporirea competenţei a fost o trăsătură distinctivă. Totodată, ambele domenii conferă o
imagine a relaţiei dintre politica comunitară şi cea naţională.
6.8.2. Obiectivele şi principiile politicii mediului
Politica în domeniul mediului vizează următoarele obiective: protecţia mediului; ameliorarea
calităţii mediului; protecţia sănătăţii publice; utilizarea prudenta şi raţională a resurselor naturale;
promovarea măsurilor la nivel internaţional privind rezolvarea problemelor mediului, de proporţii
regionale şi mondiale.
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt clar stipulate de Articolul 174 al Tratatului
CE şi sunt reprezentate de:
● conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
● protecţia sănătăţii umane;
● utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
● promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de mediu şi
nu numai.
Temeiul juridic conferă UE competenţa juridică de a acţiona în toate domeniile politicii de mediu.
Sfera de aplicare a acestei competenţe este limitată de principiul subsidiarităţii (care limitează acţiunile
UE la acele domenii în care acestea pot fi mai eficiente decât acţiunile naţionale sau regionale) şi de cerinţa
unanimităţii în Consiliu în ceea ce priveşte aspecte precum cele de natură fiscală, amenajarea teritoriului,
utilizarea terenurilor, gestionarea resurselor de apă, alegerea surselor de energie şi structura aprovizionării
cu energie. Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv explicit în 1997, prin Tratatul de la Amsterdam. De
asemenea, tratatul menţionează clar obligaţia de a integra protecţia mediului în toate politicile sectoriale
ale UE. Printr-o declarație anexată la Tratatul de la Amsterdam, Comisiei i-a revenit pentru prima dată
obligaţia de a întreprinde evaluări de impact atunci când prezintă propuneri cu implicaţii semnificative
asupra mediului. Noul tratat a inclus, de asemenea, un element nou semnificativ, şi anume menţionarea
„schimbărilor climatice”, acestea fiind considerate un motiv de îngrijorare deosebit.
Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie a
mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces de
orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua
atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului. Această
evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune:
● Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate
de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice altfel spus, costul acestor măsuri va fi
reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea;
● Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „e mai bine să previi decât să
combaţi”;
● Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă să
afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific;
● Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească
atingerea unui nivel înalt de protecţie;
● Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în definirea şi
implementarea altor politici comunitare;

290
 ● Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea
responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.
Domeniile prioritare vizate de acţiunile comunitare sunt diverse şi constau dintr-o reţea de
instrumente legislative adoptate pe baza articolelor 100 şi 135 CEE. Printre acestea:
a) poluarea apei
Poluarea apei este de două tipuri: cea care afectează apa dulce de suprafaţă sau nivelul apelor freatice
şi poluarea apei marine/oceanice. Atât apa dulce, cât şi cea marină reprezintă destinaţia unei largi varietăţi
de deversări în urma proceselor industriale, în special din procesarea materiilor prime, reziduuri eliminate
din centrele urbane sau deversări accidentale de substanţe toxice (spre exemplu, petrol).
Obiective privind calitatea apei au fost stabilite încă din anii ’70. În 1976 a fost elaborată o „listă
neagră” cuprinzând 129 de substanţe periculoase, o atenţie deosebită fiind acordată deversărilor de cadmiu
şi mercur.
Au fost emise o serie de directive cu privire la poluarea apelor dulci şi sărate, de suprafaţă sau
subterane. De asemenea, s-au stabilit standarde de calitate pentru apa menajeră, apa potabilă, apa dulce
necesară pentru piscicultură şi apa utilizată pentru creşterea crustaceelor.
Deversarea substanţelor toxice a fost controlată mai strict, prin stabilirea unor limite maxime admise
în ceea ce priveşte conţinutul de mercur, cadmiu, DDT.
De asemenea, în continuarea preocuparii pentru acest domeniu, al poluarii apelor, CE a fost
reprezentată la câteva convenţii destinate reducerii poluării în apele internaţionale, cum ar fi Rhinul,
Atlanticul de Nord, Marea Nordului şi Marea Mediterană.
Calitatea apelor pentru scăldat din UE s-a îmbunătăţit considerabil începând cu 1990. În acel an,
9,2% din apele de scăldat din zonele costiere și 11,9% din cele din zonele interioare nu erau conforme cu
legislația UE în vigoare. Până în 2011, aceste cifre au scăzut la 1,5% şi, respectiv, 2,4%.
La fel ca şi în alte domenii ale politicii de mediu, cum ar fi poluarea atmosferică, monitorizarea
poluării apei sau identificarea şi prinderea contravenienţilor este dificilă; cu toate acestea, în unele situaţii,
un control eficace asupra poluării poate fi realizat. O dovadă în acest sens este faptul că la nivel european
se acordă „Steagul Albastru” pentru plaje curate, iar exemplul celor care îl primesc este mediatizat ca
practică de succes.
b) poluarea atmosferică
Aceasta se referă la prezenţa în aer şi la efectele următoarelor tipuri de substanţe: dioxidul de sulf,
oxizii de nitrogen şi particulele suspendate rezultate, în special, în urma arderii de combustibili fosili în
centrale energetice şi uzine industriale, emisiile de plumb din motoarele vehiculelor şi monoxidul de
carbon rezultat din arderea incompletă a combustibilului.
Toate aceste surse de poluare atmosferică reprezintă potenţiale pericole pentru sănătatea umană şi
pentru natură.
Şi în acest domeniu au fost emise directive menite să reglementeze anumite probleme, cum ar fi
emisiile de dioxid de sulf, utilizarea clorofluorocarburilor în ambalajele cu aerosoli, controlul poluării
produse de anumite instalaţii industriale.
În ultimii 20 de ani, UE a redus în mod considerabil nivelurile de emisii ale mai multor poluanţi.
Emisiile de plumb, de exemplu, au scăzut cu aproximativ 90%. În ciuda progreselor înregistrate, poluarea
aerului continuă să fie una dintre preocupările majore ale populaţiei europene, dat fiind faptul că în fiecare
an aceasta se află la originea a numeroase decese premature.
Măsurile nu au vizat însă două aspecte foarte importante ale acestui domeniu: poluarea produsă de
fabricile în care se desfăşoară procese de ardere, cum ar fi centralele termice, şi, a doua, emisia gazelor de
eşapament. Pe seama celor două sunt puse pagubele tot mai mari produse pădurilor de ploile acide.
c) zgomotul
Zgomotul nu produce numai discomfort, ci poate, de asemenea, să afecteze sănătatea.
Directivele adoptate în acest domeniu vizează stabilirea nivelului maxim al zgomotului pentru
camioane, automobile, motociclete, tractoare, aeronave subsonice, maşini de tuns iarba şi utilaje pentru
construcţii; nivelul zgomotului produs de aparatele casnice se cere a fi menţionat pe ambalajele acestora.
Astfel, scopul politicii în acest domeniu este reducerea zgomotului la sursă. În 1996 o Cartă Verde
cerceta problema zgomotului cauzat de mijloacele de transport şi stabilea planuri pentru simplificarea
291
legislaţiei existente în vederea ţinerii sub control a zgomotului exterior. Schimbări mai drastice ar putea
presupune separarea zonelor rezidenţiale de cele industriale sau de căile de transport aglomerate, însă o
asemenea soluţie este extrem de costisitoare şi pare, deocamdată, imposibil de aplicat.
d) produsele chimice
Cu referire la produsele chimice, măsurile vizează reglementarea clasificării, ambalării, etichetării
substanţelor periculoase, compoziţia detergenţilor şi s-a întocmit un inventar la nivel european al
substanţelor chimice periculoase. Unele substanţe periculoase au fost interzise în procesul de fabricare a
pesticidelor, iar producerea substanţelor implicate în accidentul de la Seveso, la care se adaugă azbestul,
a fost strict limitată.
Începând cu 1982 măsurile de precauţie trec pe prim plan Producătorilor din statele membre sunt
obligaţi de a informa autorităţile competente despre substanţele, instalaţiile şi locurile care prezintă risc
de accident; şi s-au luat măsuri pentru reducerea în mod substanţial a emisiei de clorofluorcarburi,
considerate vinovate de subţierea stratului de ozon care protejează planeta de radiaţiile ultraviolete.
e) eliminarea deşeurilor
Începând cu 1975, s-au adoptat reglementări cu privire la colectarea, eliminarea, reciclarea şi
prelucrarea deşeurilor, ştiut fiind faptul că pe teritoriul comunitar se produc anual peste două miliarde de
tone de deşeuri, dintre care se estimează că 30 de milioane sunt periculoase (cifrele prezentate se referă
doar la UE cu 15 membri). Măsurile legislative relevante sunt limitate la eliminarea anumitor tipuri de
deşeuri considerate a fi cauza unor probleme grave, cum ar fi deşeuri de uleiuri sau utilizarea reziduurilor
lichide din canalizarea municipală în agricultură. În domeniul managementului deşeurilor, Comunitatea
stabileşte linii directoare pentru adoptarea unor tehnologii ecologice, reciclare, îmbunătăţirea modalităţilor
de eliminare, transport şi recuperarea pământului contaminat.
Strategia Comisiei din 1996 privind managementul deşeurilor a accentuat nevoia pentru prevenirea
producerii deşeurilor, introducând ca element cheie răspunderea producătorului sau furnizorului pe toată
durata ciclului de viaţă al unui produs.
f) protecţia naturii
Acest domeniu se bucură de atenţie frecventă, chiar dacă aceasta este sporadică şi concentrată, de
obicei, pe aspecte locale şi specifice. Există dispute între statele membre cu privire la practici naţionale pe
care alte state le consideră indezirabile sau inacceptabile şi pentru care se solicită intervenţia la nivel
comunitar. Exemple în acest sens ar fi vânarea păsărilor migratoare în Italia, practicată ca sport, vânarea
vulpilor în Marea Britanie sau cruzimea faţă de animale practicată în zone ale Spaniei sau Portugaliei.
La nivel comunitar au fost adoptate directive ce vizează protecţia păsărilor sălbatice, interzicerea
importului de produse din pui de focă, limitarea şi controlul experimentelor ştiinţifice pe animale.
Proiectele ce au ca obiect protejarea habitatului natural, a florei şi faunei aşadar, primesc finanţare
prioritară din partea Uniunii, în conformitate cu propunerile venite din partea organizaţiilor de lobby din
domeniul mediului.
Comisia este responsabilă pentru coordonarea măsurilor conservaţioniste a statelor membre. Sunt
elaborate periodic liste revizuite în scopul protejării speciilor pe cale de dispariţie atât din cadrul florei,
cât şi a faunei.
Aceasta trecere în revistă a principalelor domenii de interes relevă un model de legiferare cel puţin
ciudat, greu de înţeles dacă nu este corelat cu handicapul constituţional care a marcat reglementarea în
acest domeniu până la recunoaşterea sa în rândul comptenţelor formale ale Comunităţii. Crearea
competenţei formale pentru reglementare în sfera mediului a imbunătăţit semnificativ abilitatea
Comunităţii de a urmari o politică coerentă de mediu.
6.8.3. Baza legală a politicii de mediu
În Tratatul de la Roma privind instituirea CEE nu exista nicio prevedere cu privire la o eventuală
politică comună europeană în domeniul mediului inconjurător, ceea ce arată lipsa de interes a fondatorilor
Comunităţilor europene faţă de această problemă, explicabilă pe de o parte, deoarece criza ecologică
majoră avea să izbucnească numai în anii ’60.
Politica de mediu a UE a apărut ca un domeniu aparte al preocupării comunitare în anul 1972, fiind
impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător. În 1972 a fost

292
lansată o politică ecologică în adevăratul sens al termenului la nivelul UE, care a introdus un program
managerial real pentru îngrijirea şi protejarea climatului ambiant la nivelul întregii comunităţi.
Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului CE, la
care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şi
conţine scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului, ţinând cont de diversitatea
situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 identifică
procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a deciziilor în
domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite statelor membre adoptarea unor standarde mai
stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia şi are în vedere armonizarea legislaţiei privitoare la
sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în statele membre, iar o clauză de derogare permite
acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului.
Funcţionând într-o altă direcţie, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a
UE şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea
politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi deciziile
adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului.
Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei,
facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia
mediului ş. a. Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac
obiectul politicii de mediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea
aerului, conservarea naturii (a biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsesc
în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate).
6.8.4. Actorii instituţionali ai politicii de mediu
Politica de mediu a UE este susţinută de un număr de actori instituţionali implicaţi în pregătirea,
definirea şi implementarea sa şi care se află în permanentă consultare cu guvernele statelor membre, cu
diverse organizaţii industriale, organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de reflexie (Pentru termenul
„think tank” din limba engleză am preferat varianta română „grupuri de reflexie” în loc de „rezervoare de
idei”). Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu
şi asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.
Comisia Europeană, Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct responsabilă
pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi definitivă noi
acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de statele
membre.
Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului UE şi se reuneşte de câteva ori pe an, în
scopul coordonării politicilor de mediu ale statelor membre.
Parlamentul European (PE), Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului
realizează cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973,
Parlamentul a înfiinţat acest Comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru iniţiativele
legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.
Comitetul Economic şi Social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea
politici de protecţie a mediului ambiant.
Comitetul Regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale
şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei,
alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica urbană şi de energie. Agenţia Europeană
de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea
de informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi
permanente de monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel,
activitatea sa constă în:
● furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
● promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului;
● sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.
Agenţia Europeană de Mediu (AEM), creată în 1990, AEM este o agenţie a UE care are ca obiectiv
protecţia și îmbunătăţirea mediului în vederea asigurării unei dezvoltări durabile. Furnizând informaţii

293
fiabile şi independente, agenţia reprezintă o sursă majoră de informaţii cu privire la dezvoltarea, adoptarea,
punerea în aplicare şi evaluarea politicii de mediu atât pentru UE, cât şi pentru statele membre şi publicul
larg. Agenţia poate coopera cu alte organisme, printre acestea aflându-se reţeaua IMPEL („Punerea în
aplicare a legislaţiei de mediu”), o reţea de informare privind legislaţia de mediu, care asigură legătura
dintre statele membre şi Comisie. AEM este deschisă ţărilor care nu fac parte din UE şi numără în prezent
32 de ţări membre. Cea mai marcantă publicaţie a sa până în prezent este Raportul din 2010 privind situaţia
mediului la nivel european şi perspectivele pentru viitor şi rezumă ultimii cinci ani de acţiune pentru
mediu.
Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele acesteia asupra
situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie a mediului la
nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcţie. Odată cu Agenţia
Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare pentru Mediu
(EIONET), care conectează reţelele naţionale de informare ale statelor membre.
Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în conformitate
cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:
● ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperarea
cu PE;
● pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-decizie
cu PE;
● decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile
privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă, precum şi a
măsurilor ce afectează politica energetică.
6.8.5. Programele europene de acţiune pentru mediu
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune pentru Mediu
(PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 şi este urmat de alte cinci.
Aceste programe de acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen mediu, corelate printr-o
abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice.
Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-1981) reflectă
o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a apei şi a aerului, prin
introducerea unor standarde minime de poluare PAM 3 (1982-1986) şi PAM 4 (1987-1992) reflectă
evoluţia politicilor comunitare la acel moment şi dezvoltarea „pieţei interne”, astfel încât obiectivele de
mediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să
fie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi competitivităţii economice. În plus, PAM 4
promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce conceputul „dezvoltării durabile”.
Al 5-lea Program de Acţiune pentru Mediu (1993-2000), numit şi „Către o dezvoltare durabilă” a
transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, în
toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam, când este promovată ca politică transversală. În
această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:
● menţinerea calităţii generale a vieţii;
● menţinerea accesului continuu la rezervele naturale;
● evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;
● înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta
capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu către o politică
bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum şi
trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea de
instrumente economice şi fiscale.
Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu (2002-2012), numit şi „Alegerea noastră, viitorul
nostru” este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) şi
stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare
ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:

294
 1) schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc
efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto). iar pe termen lung
cu 20-40% până în 2020;
2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa speciilor
pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă atât în Europa, cât şi la nivel global. Pentru aceasta, este
necesară o mai bună implementare a legislaţiei de mediu, mai ales în domeniul apei şi aerului, se impune,
de asemenea, extinderea câmpului de aplicare a Directivei Seveso II, coordonarea acţiunii statelor membre
pentru prevenirea şi repararea daunelor provocate de accidente sau dezastre naturale, protecţia plantelor şi
animalelor de radiaţiile ionizante, protecţia, conservarea şi restaurarea habitatelor naturale, stabilirea unei
strategii de protecţie a pădurilor şi a solului, protecţia şi restabilirea habitatelor naturale marine şi extensia
Reţelei Natura 2000 pentru a le include şi pe acestea, sprijinirea cercetării în domeniu, precum şi a
programelor menite să culeagă informaţii despre biodiversitate.
3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact
semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană. În primul rând, se impune identificarea riscurilor
existente pentru sănătatea umană, inclusiv a copiilor şi a bătrânilor, şi stabilirea unor standarde
corespunzatoare, precum şi introducerea consideraţiilor vizând sănătatea publica în politica privind apa,
aerul, deşeurile şi solul.
De o importanţă deosebită sunt considerate a fi dezvoltarea unui nou sistem de evaluare şi de
management al riscului în privinţa noilor substanţe chimice care apar pe piaţă, adoptarea şi implementarea
de măsuri legislative privind zgomotul, precum şi interzicerea sau limitarea utilizării celor mai periculoase
dintre pesticide.
4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea gradului de
reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora. În privinţa deşeurilor, s-a fixat ca obiectiv
reducerea lor cu 20% până în 2010 şi cu 50% până în 2050. Pentru descurajarea risipei de resurse naturale,
s-a decis folosirea la maxim a instrumentului care este taxarea utilizării resurselor, precum şi eliminarea
subvenţiilor acordate activităţilor ce presupun o suprautilizare a resurselor naturale.
Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care
au în vedere:
● aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în statele membre;
● obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;
● implicarea intensă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea soluţiilor pentru rezolvarea
problemelor de mediu;
● asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru
protecţia acestuia;
● accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul
conservării peisajelor şi a mediilor naturale).
De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte
importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea mediului marin,
utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabilului, mediul urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea
şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este una graduală,
fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua,
de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de faţă au fost
iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:
1) Calitatea aerului – strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa” (CAFE), lansat în
martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice şi integrate, în vederea
combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi sănătăţii umane.
2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de
către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecţia solului”;
în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată tratată independent şi sunt prezentate
problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această
direcţie.

295
 3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategia demarat în iunie 2002, prin
comunicarea Comisiei „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării
durabile” – şi unde sunt stabilite următoarele obiective:
● minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului, rezultate din utilizarea pesticidelor;
● îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor;
● reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure;
● încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor;
● stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea
de indicatori adecvaţi.
4) Protecţia şi conservarea mediului marin – iniţiată prin comunicarea omonimă a Comisiei
(octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilităţii şi conservarea
ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de coastă, acordând o atenţie
specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.
5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima
tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar prin comunicarea aferentă
sunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) şi sunt analizate
opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.
6) Mediul urban – această strategie are identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării
durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul urban, gestionarea urbană
durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană.
Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”, având ca
scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viaţă şi conducând
astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice.
Al şaselea program de acţiune pentru mediu, intitulat „Mediu 2010: Viitorul nostru, alegerea
noastră” (Decizia 1600/2002/CE), a asigurat un cadru strategic pentru politica de mediu a UE pentru
perioada 2002–2012 şi este considerat drept componenta de mediu centrală a strategiei Uniunii pentru
dezvoltarea durabilă.
6.8.6. Instrumente ale politicii de mediu
Instrumentele utilizate în cadrul politicii de mediu la nivelul UE sunt pe cât de numeroase pe atât de
diverse. Schema de management şi audit ecologic comunitar, stabilirea unor criterii minime pentru
inspecţiile de mediu, taxele ecologice, eticheta ecologică28, instrumentele financiare (LIFE), acordurile
ecologice, evaluarea efectelor asupra mediului în etapa planificării (se referă la diferite proiecte sau
programe în diverse domenii care vor trebui să integreze în conţinutul lor şi analize privind efectele asupra
mediului) etc.

Fig. 6.67. Eticheta ecologică europeană creată de Comisia Europeană în 1992

Instrumentele utilizate: dispoziţii legislative, în special directive fixând norme de calitate de mediu
(niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de concepţie, de
exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentraţie sau de emisie pentru un produs dat);
programe de acţiune în favoarea protecţiei mediului; programe de ajutor financiar.

28
Obiectivul programului comunitar de introducere progresivă şi de utilizare a etichetei ecologice este de a promova
produsele care au, în comparaţie cu produsele din acelaşi grup de produse, un impact redus asupra mediului şi de a oferi
consumatorilor informaţii clare şi ştiintific motivate asupra produselor pe care le consumă sau le folosesc.
Eticheta ecologică se acordă produselor care pot fi procurate pe teritoriul comunitar şi care întrunesc anumite cerinţe
specifice referitoare la protecţia mediului, prevazute în anexele Regulamentelor, însă numai dacă produsele respective
contribuie în mod semnificativ la îmbunatăţirea unor specte de mediu importante.
În prezent, ea este utilizată de aproximativ 1 300 de întreprinderi, care împreună produc peste 18 000 de produse.
296
 Taxele ecologice. Politica UE în domeniul impunerii fiscale pentru protecţia mediului are ca scop
promovarea utilizării instrumentelor fiscale de către statele membre, precum şi utilizarea taxelor pentru
mediu în concordanţă cu legislaţia comunitară.
În primul rând, se poate observa ca taxele ecologice pot fi un mod de implementare a principiului
„poluatorul plăteşte”, prin încurajarea producătorilor, dar şi a consumatorilor, de a adopta un
comportament mai sensibil la problemele mediului.
În concepţia instituţiei comunitare, prin taxe ecologice sau pentru mediu se înteleg toate plăţile
obligatorii cu aceasta destinaţie, indiferent dacă sumele încasate revin bugetului central, local sau sunt
folosite ca sume cu destinaţie specială.
Exista două categorii de taxe pentru mediu:
- cele aplicate emisiilor poluante (taxele pe poluarea apei şi pe emisiile de zgomot din domeniul
aeronautic);
- taxele aplicate produselor (taxe pe pesticide, pe benzină).
Strategia de dezvoltare durabilă a UE (SDD a UE)
Prima SDD a UE a fost adoptată de Consiliul European în 2001. O SDD „reînnoită” a fost adoptată
în 2006, combinând atât dimensiunile interne, cât şi pe cele internaţionale ale dezvoltării durabile şi
concentrându-se clar asupra următoarelor aspecte: schimbările climatice şi energia curată; transportul
durabil; producţia durabilă şi consumul durabil; conservarea şi gestionarea resurselor naturale; sănătatea
publică; incluziunea socială, demografia şi migraţia; sărăcia mondială şi provocările legate de dezvoltarea
durabilă. Progresele aveau să fie revizuite la fiecare Consiliu European de primăvară. Totuşi, aceste
dispoziții au fost criticate pentru faptul că nu acordă atenţie aspectelor legate de mediu, mai ales că
numărul indicatorilor structurali dedicaţi dezvoltării durabile a fost diminuat în 2004, cuprinzând din
acel an doar emisiile de gaze cu efect de seră, intensitatea energetică a economiei şi volumul transporturilor
în raport cu PIB. Procesele de revizuire a SDD şi a Strategiei de la Lisabona au fost separate în 2006. În
primul raport al Comisiei privind SDD, s-a remarcat că progresele înregistrate pe teren – în ceea ce priveşte
îndeplinirea angajamentelor şi consecințele asupra mediului – au fost modeste. Totuşi, în raport s-a afirmat
că s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce priveşte elaborarea politicilor, mai ales în raport cu
schimbările climatice şi cu energia.
Strategia de la Lisabona şi Europa 2020
„Strategia de la Lisabona”, formulată în anul 2000, s-a concentrat în esenţă asupra promovării
creşterii şi ocupării forţei de muncă prin sporirea competitivităţii UE; în acelaşi timp, s-a încercat în mod
periodic completarea sa cu o „a treia dimensiune, de mediu”, şi anume strategia UE pentru dezvoltare
durabilă. În 2009, şefii de stat şi de guvern din UE au convenit ca obiectivele Agendei de la Lisabona să
nu mai fie strict limitate la „creștere şi locuri de muncă”, punându-se în prim-plan mediul şi cetăţenii.
Adoptată în ianuarie 2010, Strategia Europa 2020 a fost concepută de către Comisie ca o strategie
care să succeadă Strategia de la Lisabona, având ca obiectiv conturarea unei creşteri inteligente, incluzive
şi mai durabile. În cadrul noii strategii, iniţiativa emblematică pentru o Europă eficientă din punct de
vedere al utilizării resurselor pregăteşte terenul pentru o creştere durabilă şi sprijină trecerea la o economie
eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor şi cu emisii scăzute de carbon. În acest context, în 2011
a fost publicată o Foaie de parcurs privind eficienţa utilizării resurselor, alături de o Foaie de parcurs
pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050.
Convenţia de la Arhus: accesul la informaţii, participarea publicului şi accesul la justiţie.
În 1998, Comunitatea Europeană, împreună cu cele 15 state membre de la momentul respectiv, a
semnat Convenția CEE-ONU privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi
accesul la justiţie în probleme de mediu (cunoscută sub denumirea de „Convenţia de la Arhus”).
Intrată în vigoare la 30 octombrie 2001, convenţia porneşte de la premisa că o mai mare sensibilizare
şi implicare a publicului în problemele legate de mediu vor avea ca rezultat o mai bună protecţie a
mediului. Convenţia îşi propune să contribuie la protejarea dreptului fiecărei persoane, din generaţiile
actuale şi viitoare, de a trăi într-un mediu prielnic sănătăţii şi bunăstării sale. În acest sens, convenţia
propune adoptarea de măsuri în trei domenii:
 asigurarea accesului publicului la informaţiile privind mediul pe care le deţin autorităţile publice;
 promovarea participării publicului la luarea deciziilor care privesc mediul;

297
  extinderea condiţiilor de acces la justiţie în probleme de mediu.
Semnarea Convenţiei de la Arhus a obligat CE să îşi alinieze legislaţia la cerinţele Convenţiei. Prin
Decizia CE, Convenţia de la Arhus a fost aprobată. În 2003, Comisia a prezentat o propunere de
regulament care viza garantarea aplicării dispoziţiilor şi principiilor Convenţiei de la Arhus de către
instituţiile şi organismele CE. În urma unei proceduri de conciliere, a fost adoptat Regulamentul care
conţine dispoziţiile necesare pentru aplicarea Convenţiei de la Arhus pentru instituţiile şi organismele
comunitare începând cu 28 iunie 2007.
1. Accesul publicului la informaţii
Primul pilon al Convenţiei, cel privind accesul publicului la informaţii despre mediu, a fost pus în
aplicare la nivel comunitar prin Directiva 2003/4/CE, care a stabilit clauzele şi condiţiile de bază pentru
acordarea dreptului de acces la informaţiile despre mediu deţinute de către sau pentru autorităţile publice,
vizând realizarea unei cât mai largi disponibilităţi şi diseminări sistematice a informaţiilor despre mediu
la nivelul publicului.
Statele membre erau obligate să raporteze, până cel târziu la 14 februarie 2009, cu privire la
experienţa acumulată în aplicarea directivei, solicitându-li-se să prezinte un raport Comisiei până cel târziu
la 14 august 2009. Mai mult de zece state membre nu au prezentat rapoarte până la termenele stabilite,
astfel că în noiembrie 2009 au fost lansate o serie de proceduri de încălcare a dreptului comunitar:
procedurile respective au fost într-un final încheiate şi toate statele membre şi-au prezentat rapoartele. În
noiembrie 2010, a fost pus la dispoziţia publicului cel de-al doilea raport al Comisiei privind punerea în
aplicare a Convenţiei de la Arhus de către UE.
2. Participarea publicului la luarea deciziilor
Cel de-al doilea pilon, care priveşte participarea publicului la planurile şi programele de mediu, a
fost transpus prin Directiva 2003/35/CE. Această directivă contribuie la punerea în aplicare a obligaţiilor
care decurg din Convenţia de la Arhus, în special prin dispoziţiile referitoare la participarea publicului la
elaborarea anumitor planuri şi programe privind mediul şi prin modificarea Directivelor Consiliului
privind participarea publicului şi accesul la justiţie, în vederea asigurării conformităţii depline a acestora
cu dispoziţiile convenţiei.
3. Accesul la justiţie
O propunere de directivă (COM(2003)0624) având ca obiectiv transpunerea celui de-al treilea pilon,
care garantează accesul publicului la justiţie în domeniul mediului, a fost prezentată în 2003 în PE.
Parlamentul dorea ca directiva să stabilească un cadru minim privind accesul la justiţie în domeniul
mediului, iar statele membre să aibă libertatea de a acorda un acces mai larg. Parlamentul a propus
amendamente care ar extinde accesul la justiţie în domeniul mediului, rezervat în propunerea iniţială
entităţilor din domeniu, pentru a include şi organizaţiile de cetăţeni care se confruntă cu o problemă de
mediu concretă. În lipsa unei legislaţii la nivelul UE, statele membre au introdus norme naţionale care nu
sunt coordonate suficient.
B. Crearea unui registru european al emisiilor şi transferului de poluanţi
În mai 2003, CE a semnat Protocolul CEE-ONU privind registrele emisiilor şi transferului de
poluanţi (Protocolul PRTR) în cadrul celei de-a cincea conferinţe ministeriale „Un mediu pentru Europa”.
Acest protocol vizează crearea, la nivel naţional, pentru fiecare stat membru în parte, a unui registru al
emisiilor şi transferului de poluanţi, care să fie coerent, integrat şi accesibil publicului. În 2004, Comisia
a adoptat o propunere de regulament care viza îmbunătăţirea accesului publicului la informaţiile despre
mediu prin stabilirea unui registru al emisiilor şi transferului de poluanţi care să fie coerent şi integrat şi
să se aplice la scară europeană. Prin Decizia Consiliului, protocolul a fost aprobat ulterior în numele
Comunităţii Europene. Regulamentul (CE) nr. 166/2006 a instituit un registru al emisiilor şi transferului
de poluanţi (PRTR) la nivelul UE, sub forma unei baze de date electronice accesibile publicului. Populaţia
poate accesa gratuit acest registru pe internet şi poate găsi informaţii folosind diferite criterii de căutare
(tipul poluantului, poziţia geografică, mediul afectat, instalaţia-sursă etc.).
C. Punerea în aplicare şi executarea legislaţiei comunitare în materie de mediu
Consiliul European de la Dublin din iunie 1990 a subliniat faptul că legislaţia comunitară în materie
de mediu va avea efect doar dacă va fi integral pusă în aplicare şi executată de către statele membre. La
14 mai 1997, în rezoluţia sa referitoare la comunicarea Comisiei privind punerea în aplicare a dreptului

298
comunitar în materie de mediu, PE a solicitat Comisiei să întocmească şi să publice un raport anual privind
progresele înregistrate în adoptarea şi punerea în aplicare a dreptului comunitar în materie de mediu. În
2007, Comisia a prezentat o comunicare intitulată „Către o Europă a rezultatelor – aplicarea legislaţiei
comunitare”, în care a propus modalităţi de îmbunătăţire a aplicării legislației comunitare. Ulterior,
Comunicarea cu privire la punerea în aplicare a legislaţiei comunitare privind mediul a aplicat abordarea
prevăzută de comunicarea din 2007 pentru a descrie modul în care legislaţia UE privind mediul poate fi
mai bine implementată prin combinarea:
 activităţii legislative şi post-legislative având drept scop prevenirea încălcării legii;
 răspunsurilor la preocupările specifice ale publicului european;
 tratării mai rapide şi mai intensive a celor mai grave încălcări ale legii;
 unui dialog aprofundat cu Parlamentul European;
 intensificării transparenţei, a comunicării şi a dialogului cu publicul şi cu părţile interesate.
Procedurile prevăzute la articolele 258 şi 260 din tratat pentru cazurile de încălcare a obligaţiilor
reprezintă un instrument eficace pentru abordarea problemelor legate de punerea în aplicare. Plângerile
privind punerea în aplicare a legislaţiei privind mediul iau adesea forma unor întrebări scrise sau petiţii
adresate Parlamentului. Acest lucru reflectă preocuparea cetăţenilor UE cu privire la starea mediului şi la
măsurile de protecţie a mediului, adoptate de statele membre. În acest context, în statele membre trebuie
dezvoltate noi metode de lucru, la toate stadiile ciclului de punere în aplicare.
D. Încălcări grave ale legislaţiei privind mediul – protecţia mediului prin dreptul penal
În vederea garantării unui nivel ridicat de protecție a mediului, trebuie abordată problema din ce în
ce mai gravă a infracţiunilor împotriva mediului. Comunitatea a adoptat numeroase acte legislative pentru
protecția mediului, iar statele membre sunt obligate să le transpună şi să le pună în aplicare. Cu toate
acestea, experienţa a demonstrat că sancţiunile aplicate în prezent de către statele membre nu sunt
întotdeauna suficiente pentru a se ajunge la respectarea deplină a legislaţiei comunitare. Nu toate statele
membre prevăd sancţiuni penale pentru încălcările cele mai grave ale legislaţiei comunitare pentru
protecţia mediului. Pentru a remedia această situaţie, în Directiva 2008/99/CE (adoptată la 19 noiembrie
2008) statelor membre li se solicită să declare anumite activităţi poluante ca fiind pasibile de sancţiuni în
temeiul dreptului penal, şi nu în temeiul dreptului administrativ, al cărui caracter punitiv este mai redus.
La articolul 3 li se solicită statelor membre să ia măsurile necesare pentru a considera actele enumerate pe
o listă de încălcări ale legislaţiei UE în domeniul protecţiei mediului drept infracţiuni penale în temeiul
dreptului intern. Printre acestea se numără: poluarea aerului, solului şi apei, deşeurile şi comerţul cu
specimene din speciile de faună sau floră sălbatică protejate. Sancţiunile trebuie introduse nu numai pentru
a pedepsi actele ilicite comise de persoane private, ci şi pentru a pedepsi aceleaşi infracţiuni împotriva
mediului comise de persoane juridice. În situaţia din urmă, însă, statele membre pot alege dacă să aplice
sancţiuni penale sau administrative. Statele membre au asigurat intrarea în vigoare a legilor,
regulamentelor şi a dispoziţiilor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 26
decembrie 2010.
6.9. Politica de coeziune economică şi socială în UE (PCES)
6.9.1. Definirea politicii de coeziune economică şi socială
Coeziunea nu are o definiţiei clară. Ea este cel mai bine îmţeleasă ca nivelul la care diferenţele de
bunăstare socială şi economică între diferite regiuni sau grupuri din cadrul Comunităţii Europene sunt
acceptabile din punct de vedere politic şi social.
Coeziunea economică şi socială este expresia solidarităţii dintre statele membre şi regiunile acestora
şi are ca obiectiv realizarea unei dezvoltări socio-economice armonioase la nivelul întregii UE.
O dată la trei ani, Comisia Europeană prezintă un raport privind progresele înregistrate în ceea ce
priveşte realizarea coeziunii economice şi sociale la nivelul UE şi rolul politicilor UE în acest sens. Pentru
perioada de programare 2007-2013, politica regională reprezintă cel de-al doilea post bugetar ca mărime,
fiindu-i alocată suma de 348 de miliarde de euro (la nivelul preţurilor din 2006). Pe parcursul acestei
perioade, politica regională a continuat să sprijine regiunile care nu au încheiat procesul de convergenţă
economică şi socială în termeni reali.
Politica regională a UE este o politică de investiţii. Finanţarea provine din fondurile structurale şi
din Fondul de coeziune, care se axează pe susţinerea creării locurilor de muncă, competitivitate, creştere
299
economică, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi dezvoltarea durabilă. Aceste investiţii contribuie la punerea în
aplicare a strategiei de la Lisabona „Europa 2020”.
Politica regională exprimă, de asemenea, solidaritatea UE faţă de ţările şi regiunile mai puţin
dezvoltate, concentrând fondurile în domeniile şi în sectoarele în care acestea pot avea un rol important.
Disparităţile regionale numite şi patologii regionale pot fi clasificate în două categorii, legat de
cauzele ce le-au determinat:
- ereditar-tradiţionale, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care nu au constituit obiectul unei
intervenţii de politică de dezvoltare regională, care sunt cel mai greu de atenuat, în special din cauza
rezistentei la schimbare;
- dobândite, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care sub efectul evoluţiei economice au
devenit fie zone de recesiune, fie zone de creştere economica excesivă, acestea fiind mai dispuse la oferta
de alternativă economică în vederea atenuării recesiunii sau supra-dezvoltării.
Din punctul de vedere al acoperirii spaţiale disparităţile se clasifică astfel:
- disparităţi intraregionale, ce acoperă un teritoriu inclus în suprafaţa unei regiuni de dezvoltare;
- disparităţi interregionale, ce acoperă un teritoriu ce se întinde pe suprafaţa mai multor regiuni de
dezvoltare ale unui stat.
- disparităţi europene, diferenţele majore dintre regiunile Europei care nu constau nici în limba
folosită, nici în istorie şi tradiţii, ci în gradul de dezvoltare al acestora, în standardul de viaţă al locuitorii
lor. Disparităţile de dezvoltare fac diferenţa, iar intervenţiile politicii de dezvoltare regională încearcă să
atenueze tocmai aceste deosebiri.
Deşi este evident că de la pre-aderare la integrare, pentru economiile avansate paşii constau în
armonizare orizontală, în cazul restului ţărilor Central şi Est Europene (ŢCEE - Central and East European
Countries), în care disparitatea de dezvoltare este de nivel statal, armonizarea are aspecte verticale,
aspect important al problematicii extinderii, în ansamblu, şi o provocare cheie pentru dezvoltarea
regională, caz în care armonizarea înseamnă sau adaptarea modelelor europene, sau o aşteptare legată de
ritmul de dezvoltare al fostelor ŢCEE.

Fig. 6.68. Nivelul de dezvoltare a regiunilor în UE

Politica regională vizează reducerea disparităţilor economice, sociale şi teritoriale semnificative care
există încă între regiunile Europei. Neabordarea acestor disparităţi ar putea afecta unele dintre bazele UE,
inclusiv piaţa sa unică extinsă şi moneda acesteia, euro.
6.9.2. Fundamente teoretice şi evoluţia PCES în UE
Politica regională a UE este o politică de investiţii, care îşi propune să susţină competitivitatea şi
creşterea economică, îmbunătăţirea calităţi vieţii, crearea de locuri de muncă şi dezvoltare durabulă.
Investiţiile contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa 2020. Al treilea raport asupra coeziunii
economice şi sociale conclude asupra faptului că Uniunea cu 28 de membri şi în viitor mai mulţi, prezintă
provocări fără precedent în ceea ce priveşte competitivitatea şi coeziunea internă. Lărgirea a determinat o
adâncire a diferenţelor de dezvoltare economică, o împărţire geografică în problema disparităţilor spre est
şi o situaţie mai dificilă în ceea ce priveşte situaţia ocupării forţei de muncă:

300
 - diferenţa în PIB între 10% din populaţie care trăieşte în regiunile cele mai prospere şi acelaşi
procent trăind în regiunile cel mai puţin dezvoltate este mai mare decât dublul situaţiei din UE-15;
- în UE-25, 123 de milioane de persoane, reprezentând 27% din totalul populaţiei, trăieşte în regiuni
cu un PIB sub 75% din media UE, în timp ce în UE-15 numărul acestora este 72 de milioane, reprezentând
19%;
- 4 milioane de noi locuri de muncă trebuie create pentru ca nivelul mediu al şomajului în cele 10
state membre, aderate în 2004, să atingă media europeană.
Reforma politicii de coeziune trebuie să ofere oportunitatea pentru a atinge o mai bună eficienţă,
transparenţă şi impact politic. Sub acest aspect, politica de coeziune în toate dimensiunile sale trebuie să
fie privită ca o parte integrantă a strategiei Lisabona, chiar dacă Comisia a exprimat în noua sa propunere
financiară, necesitatea completării şi îmbunătăţirii acesteia. Cu alte cuvinte, politica de coeziune trebuie
să încorporeze obiectivele de la Lisabona şi Gothenburg şi să devină un vehicul pentru realizarea acestora
prin intermediul programelor de dezvoltare naţionale şi regionale.
Comisia a propus ca acţiunile susţinute prin politica de coeziune ar trebui să se axeze pe investiţii
într-un număr limitat de priorităţi comunitare, reflectând agenda Lisabona şi Gothenburg.

Fig. 6.69. Alocările din fonduri europene către statele noi aderente din Europa Centrală şi de Est
(2007-2013)
Propunerile privind o nouă abordare a politicii de coeziune la nivelul UE pentru 2014-2020 au fost
prezentate de Comisia Europeană la 6 octombrie 2011. Acestea urmăresc modernizarea funcţionării
fondurilor politicii de coeziune şi corelează canalizarea resurselor regionale cu crearea de locuri de muncă
şi creşterea inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii – obiectivele „Strategiei Europa 2020”.
Bugetul propus pentru programele 2014-2020 este de 336 de miliarde de euro (în comparaţie cu 350
de miliarde de euro pentru perioada 2007-2013). Investiţiile în regiunile mai puţin dezvoltate vor constitui
aproximativ jumătate din această sumă – peste 160 de miliarde de euro.
Cel puţin 84 de miliarde de euro vor fi disponibili din Fondul Social European (FSE) pentru
stimularea oportunităţilor de angajare, promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi a incluziunii sociale.
În plus, va fi creată o nouă facilitate „Conectarea Europei” (CEF) în vederea accelerării dezvoltării
infrastructurii prioritare în domeniul transporturilor, energiei şi tehnologiilor informaţiei. Bugetul propus
pentru CEF se ridică la 40 de miliarde de euro, cu o rezervă suplimentară de 10 miliarde de euro în cadrul
Fondului de coeziune.
Pentru perioada 2014-2020, finanţarea UE va contribui la:
● stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii,
● sprijinirea cercetării şi a inovării,
● efectuarea de investiţii într-un mediu înconjurător mai curat,
● îmbunătăţirea accesului la tehnologiile digitale,
● dezvoltarea produselor şi metodelor de producţie noi,
● susţinerea eficienţei energetice şi combaterea schimbărilor climatice,
● stimularea educaţiei şi a competenţelor,
● îmbunătăţirea legăturilor de transport spre regiunile îndepărtate.
La început, politica de coeziune economică şi socială avea un caracter explicit redistributiv. În 1975
a fost înfiinţat un Fond European de Dezvoltare Regională (FEDR) care să contribuie la proiectele de
dezvoltare lansate de guvernele naţionale. Este pentru prima dată când a apărut conceptul de redistribuire
301
între zonele bogate şi sarace ale Comunităţii. S-a înţeles repede că acest concept minimalist avea deficienţe
serioase. Numeroase proiecte erau cofinanţate de FEDR în baza unui sistem de cote naţionale fără priorităţi
explicite de dezvoltare pe termen lung şi fără efect de multiplicare.
Necesitatea unei reforme radicale a sistemului de distribuţie s-a cristalizat după extinderea sudică,
prin includerea Greciei (1981), a Spaniei şi a Portugaliei (1986), toate având un PIB cu mult sub media
comunitară la acel moment.
Grecia a negociat cu Comisia introducerea unor instrumente economice specifice Sudului pentru a
contrabalansa presiunile economice şi concurenţiale datorate aderării Spaniei şi Portugaliei, ambele cu o
orientare economică similară a sectoarelor primare şi secundare ale economiei lor.
Introducerea Programelor Integrate Mediteraneene (PIM) pentru perioada 1986-1992 a oferit
Comisiei prima oportunitate de a experimenta abordări inovatoare privind atât conţinutul politicilor, cât şi
metodele şi cerinţele ataşate punerii lor în aplicare.
În 1986 Actul Unic European creează bazele unei politici reale de coeziune menite să compenseze
constrângerile pieţei unice pe care le resimt ţările meridionale şi alte regiuni mai puţin favorizate.
Adoptarea Programului Pieţei Unice Europene în 1986 şi semnarea Actului Unic European în 1986
au reprezentat o nouă eră pentru politica de coeziune economică şi socială din CE. Eliminarea barierelor
în calea comerţului şi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor au fost însoţite de preocupări
privind capacitatea regiunilor defavorizate de a face faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei.
Consiliul European de la Bruxelles din februarie 1988 revizuieşte modul de funcţionare a fondurilor
de solidaritate (cunoscute acum sub denumirea de Fonduri Structurale) şi le alocă 68 miliarde de ECU (la
preţurile din 1997).
Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare în 1993, desemnează coeziunea ca fiind, împreună
cu uniunea economică şi monetară şi piaţa unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii. De
asemenea prevede crearea Fondului de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului şi
transporturilor în statele membre cel mai puţin prospere.
Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1993) hotărăşte alocarea a aproximativ 177 miliarde
de ECU (la preţurile din 1999), adică o treime din bugetul comunitar, pentru politica de coeziune. Pe lângă
Fondurile Structurale se creează un nou Instrument Financiar de Orientare pentru Pescuit (IFOP).
Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa coeziunii şi de asemenea include un Titlu
privind Ocuparea Forţei de Muncă care subliniază necesitatea colaborării în vederea reducerii şomajului.
Consiliul European de la Berlin (martie 1999) iniţiază reforma Fondurilor Structurale şi ajustează
funcţionarea Fondului de Coeziune. Aceste Fonduri vor primi peste 30 de miliarde de euro pe an în
perioada 2000-2006, adică 213 miliarde de euro în decurs de şapte ani. Instrumentul pentru Politici
Structurale de Preaderare (ISPA) şi Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
(SAPARD) completează programul PHARE în vederea promovării dezvoltării economice şi sociale a
ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.
Redorma din anul 1999 este a patra reformă a Fondurilor stzructurale după cele din 1984, 1988 şi
din 1993. Merită evidenţiat modul în care aceste reforme au fost realizate punctual după aderarea la Uniune
a noilor state sau ca urmare a unei revizuiri a Tratatelor.
Cadrul de finanţare (Financial Framework) reprezintă un plan multianula de cheltuieli care transpune
în termeni financiari priorităţile politicii UE. Acesta stabileşte limitele de cheltuieli ale UE pe o perioadă
fixă de timp (de regulă 5-7 ani), impunând astfel o disciplină bugetară strictă.
Cadrul de finanţare grupează activităţile UE în categorii mari de cheltuieli, numite „capitole” şi
stabileşte sumele maxime anuale pentru fiecare capitol. Bugetul anual al UE trebuie să respecte aceste
valori maxime sau praguri.
Cadrul de finanţare nu este un buget pe termen lung, ci un plan orientativ de cheltuieli, care stabileşte
praguri asupra cheltuielilor anuale posibile. Acestanu este aşa de detaliat ca bugetul anual, care are
aproximativ 1150 articole separate.
Politica de Coeziune economică şi socială a UE trebuie văzută ca parte integrantă a Strategiei de la
Lisabona (2000), care îşi propunea să transforme Europa până în anul 2010, „în cea mai dinamică şi mai
competitivă economie bazată pe cunoaştere”. Strategia de la Lisabona a fost completată în anul 2001, în

302
cadrul Consiliului European de la Gotheburg cu noi obiective, printre care cel mai important este
asigurarea dezvoltării durabile.
De asemenea, la 2 februarie 2005, Comisia Europeană a prezentat Liniile Strategice Integrate pentru
Creştere şi Ocupare, în care se afirmă că UE trebuie să creeze o economie bazată pe creştere durabilă şi
pe ocupare. În conformitate cu Liniile Strategice Integrate pentru Creştere şi Ocupare, se stabileau 3
priorităţi pentru UE pentru perioada 2007-2013, priorităţi cuprinse în Orientările Strategice Comunitare
2007-2013: Europa – un loc mai atractiv pentru investiţii şi muncă; îmbunătăţirea cunoaşterii şi inovării
pentru creştere; locuri de muncă mai multe şi mai bune.
Cu alte cuvinte, politica de coeziune trebuie să încorporeze obiectivele de la Lisabona şi Gotheburg,
să răspundă strategiei de creştere şi ocupare şi să devină un vector-cheie pentru realizarea lor prin
intermediul programelor naţionale şi regionale de dezvoltare.
Având în vedere noul context european, marcat de extinderea UE şi de provocările de la nivel global,
începând cu anul 2007, a avut loc o nouă reformă a politicii de coeziune. Reforma urmăreşte să
implementeze un nou cadru de programare a politicii de coeziune, să simplifice procedurile şi să
descentralizeze procesul de programare, implementare şi de luare a deciziei. Astfel:
A) s-a adoptat un Nou Cadru Legal al Politicii de Coeziune 2007-2013;
B) s-au stabilit noi obiective de intervenţie pentru principalele instrumente financiare prin care se
realizează politica de coeziune.
În cadrul bugetului 2014-2020, politica de coeziune va investi 325 de miliarde euro în statele
membre, în oraşele şi în regiunile Europei, pentru atingerea unor obiective comune la nivelul UE legate
de creşterea economică şi de locurile de muncă, precum și pentru combaterea schimbărilor climatice, a
dependenţei energetice şi a excluziunii sociale. Luând în considerare contribuţia națională a statelor
membre şi efectul de pârghie al instrumentelor financiare, impactul global estimat va ajunge probabil la
peste 500 de miliarde euro. Reforma politicii de coeziune va asigura un efect maxim acestor investiţii,
care vor fi adaptate la nevoile individuale ale regiunilor şi oraşelor. Elementele principale ale reformei
sunt:
1. Investiţii în toate regiunile UE şi adaptarea nivelului asistenţei şi al contribuţiei naţionale (nivelul
ratei de cofinanţare) la nivelul de dezvoltare al fiecărei regiuni:
● regiuni mai puţin dezvoltate (PIB < 75% din media UE-27);
● regiuni de tranziţie (PIB între 75% şi 90% din media UE-27);
● regiuni mai dezvoltate (PIB > 90% din media UE-27).
2. Orientarea resurselor înspre principalele sectoare de creştere. Investiţiile din Fondul
european de dezvoltare regională (FEDR) se vor concentra înspre 4 domenii prioritare: inovare şi
cercetare, agenda digitală, sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) şi o economie cu emisii
scăzute de dioxid de carbon, în funcţie de tipul de regiune (mai puţin dezvoltate: 50%, de tranziţie: 60%
şi mai dezvoltate: 80%). Circa 100 de miliarde euro vor fi dedicate acestor sectoare, dintre care cel puţin
23 de miliarde euro pentru sprijinirea unei economii cu emisii scăzute de dioxid de carbon (pentru eficienţă
energetică şi pentru energie din surse regenerabile). Pentru acest sector, există obligaţii separate legate de
utilizarea resurselor FEDR (pentru regiuni mai puţin dezvoltate: 12%, de tranziţie: 15%, mai dezvoltate:
20%). Circa 66 de miliarde euro vor fi direcţionate cu prioritate înspre proiecte pentru legături
transeuropene în domeniul transporturilor şi respectiv de infrastructuri de mediu de bază, prin Fondul de
coeziune. Prin Fondul social european (FSE), politica de coeziune va contribui în mod semnificativ la
realizarea priorităţilor UE în domeniul educaţiei, de exemplu prin formare şi învăţarea pe tot parcursul
vieţii, prin educaţie şi prin incluziune socială (cel puţin 20% din finanţarea prin FSE din fiecare stat
membru va trebui utilizată pentru sprijinirea acestui obiectiv). Alocarea FSE se va stabili conform nevoilor
fiecărui stat membru, cu un minimum definit de la bun început şi un total de cel puţin 70 de miliarde euro.
Noua iniţiativă „Locuri de muncă pentru tineri”, legată de FSE şi care are o valoare de cel puţin 6 miliarde
euro, va oferi susţinere pentru punerea în aplicare a garanţiei pentru tineret.
3. Stabilirea unor scopuri şi obiective clare, transparente şi măsurabile pentru asumarea
responsabilităţii şi urmărirea rezultatelor. Ţările şi regiunile vor trebui să anunţe de la bun început
obiectivele urmărite cu resursele pe care le au la dispoziţie şi să identifice cu precizie modul în care vor
urmări progresele înregistrate în urmărirea obiectivelor. Acest lucru va permite monitorizarea regulată şi
303
discutarea modului în care sunt folosite resursele financiare. Ceea ce va însemna că, spre sfârşitul
perioadei, programele cu rezultatele cele mai bune vor putea primi fonduri suplimentare (dintr-o aşa-
numită „rezervă de performanţă”).
4. Introducerea de condiţii înainte de accesarea fondurilor, pentru asigurarea unor investiţii mai
eficace. Condiţii prealabile necesare pot fi, de exemplu, strategiile de „specializare inteligentă” pentru
identificarea potențialului şi a atuurilor specifice, reformele în favoarea mediului de afaceri, strategiile de
transport, măsurile de îmbunătăţire a sistemului de achiziţii publice, conformarea la legislaţia în domeniul
mediului, strategiile de combatere a şomajului în rândul tinerilor şi a abandonului şcolar timpuriu şi
măsurile de promovare a egalităţii între sexe şi a nediscriminării.
5. Stabilirea unei strategii comune pentru o mai bună coordonare şi mai puţină suprapunere
a eforturilor. Cadrul strategic comun oferă baza pentru o mai bună coordonare între fondurile structurale
şi de investiţii europene (FEDR, Fondul de coeziune şi FSE, cele trei fonduri din cadrul politicii de
coeziune, precum şi fondurile pentru dezvoltare rurală şi pentru pescuit). Acesta asigură, de asemenea, o
mai bună legătură cu alte instrumente ale UE, precum Orizont 2020, mecanismul Conectarea Europei sau
Programul pentru ocuparea forţei de muncă şi inovare socială.
6. Reducerea birocraţiei şi simplificarea utilizării investiţiilor UE printr-un set de reguli comune
pentru toate fondurile structurale şi de investiţii europene, precum şi prin norme contabile mai simple,
cerinţe de raportare mai precise şi o utilizare sporită a tehnologiilor digitale („e-coeziune”).
7. Accentuarea dimensiunii urbane a politicii, prin rezervarea unei cantităţi minime de resurse
din cadrul FEDR pentru proiecte integrate în oraşe, pe lângă alte cheltuieli în zonele urbane.
8. Consolidarea cooperării transfrontaliere şi simplificarea creării de proiecte care depăşesc
graniţele. Ar trebui asigurată şi susţinerea strategiilor macroregionale, precum cea a Dunării şi cea a Mării
Baltice, prin programe naţionale şi regionale.
9. Asigurarea unei mai bune legături între politica de coeziune şi guvernanţa economică a UE
în ansamblu. Programele vor trebui să fie coerente cu programele naţionale de reformă şi ar trebui să se
ocupe de reformele relevante identificate prin recomandările specifice fiecărei ţări din cadrul semestrului
european. Dacă este cazul, Comisia le poate cere statelor membre, în cadrul aşa-numitei „clauze de
condiţionalitate macroeconomică”, să modifice programele menţionate astfel încât să susţină reformele
structurale importante. În ultimă instanţă, Comisia poate inclusiv să suspende fondurile dacă
recomandările economice sunt încălcate în mod grav şi repetat.
10. Încurajarea utilizării mai intense a instrumentelor financiare pentru susţinerea IMM-
urilor şi facilitarea accesului acestora la credite. Împrumuturile, garanţiile şi capitalul de investiţii/de
risc vor fi sprijinite, prin intermediul fondurilor UE, prin reguli comune, prin extinderea domeniului lor
de utilizare şi prin oferirea de stimulente (de exemplu, rate mai mari de cofinanţare). Accentul pus pe
împrumuturi mai curând decât pe subvenţii ar trebui să încurajeze calitatea proiectelor şi să descurajeze
dependenţa de subvenţii.
6.9.3 .Obiectivele politicii de coeziune economică şi socială
Obiectivul principal al UE este sporirea eficienţei şi stimularea creşterii economice prin integrarea
pieţelor de mărfuri şi ale factorilor de producţie. Experienţa arată că politica de coeziune poate fi o reuşită
numai dacă îşi concentrează eforturile asupra unui număr limitat de domenii relativ ample. Obiectivele
prioritare ale politicii de coeziune economică şi socială pentru perioada 2007-2013 sunt reglementate prin
Regulamentul Consiliului Nr. 1083/2006 din 11 Iulie 2006.
(a) Obiectivul de Convergenţă urmăreşte accelerarea convergenţei (reducerea disparităţilor
regionale) statelor membre şi a regiunilor celor mai puţin dezvoltate, prin creşterea economică şi a
numărului locurilor de muncă, prin sporirea şi îmbunătăţirea calităţii investiţiilor în capitalul fizic şi uman,
dezvoltarea inovaţiei şi a societăţii informaţiei, adaptabilitatea la schimbările economice şi sociale,
protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, precum şi a eficienţei administrative. Acest obiectiv
constituie prioritatea Fondurilor Structurale şi de Coeziune (FEDR, FSE şi FC).
Regiunile eligibile pentru finanţarea din Fondurile Structurale în temeiul Obiectivului de
Convergenţă, sunt regiuni „NUTS II” în sensul Regulamentului (CE) nr. 1059/2003, al căror produs
intern brut pe locuitor, este mai mic de 75% din PIB mediu din UE cu 25 de membri.

304
 Statele membre eligibile pentru finanţarea din Fondul de Coeziune sunt cele al căror produs intern
brut, este mai mic de 90% din PIB mediu din UE cu 25 de membri. Anumite regiuni din UE-15 (înainte
de ultimele valuri de extindere), au depăşit în prezent pragul de 75% numai datorită faptului că PIB-ul
mediu la nivelul UE a scăzut odată cu aderarea noilor state. Aceste regiuni vor trebui să fie ajutate în
continuare prin intermediul politicilor de coeziune, motiv pentru care prin intermediul politicii pentru care
ele au beneficiat de o susţinere „tranzitorie” (phasing-out) până în 2013. Acest obiectiv, cu o valoare totală
de 283,3 miliarde euro (81,5% din total), avea în vizor 101 regiuni și peste 170 milioane.

Fig. 6.70. Regiunile beneficiare de fondurile structurale pentru 2014-2020

Tipul de proiecte finanţate: îmbunătăţirea infrastructurii de bază, sprijinirea întreprinderilor, tratarea
şi epurarea apelor uzate, asigurarea accesului la conexiuni internet de mare viteză, formarea, crearea de
locuri de muncă etc.
(b) Obiectivul de Competitivitate regională şi ocupare a forţei de muncă urmăreşte, în afara
regiunilor celor mai puţin dezvoltate, consolidarea competitivităţii şi atractivităţii regiunilor, precum şi
sporirea locurilor de muncă, pentru a se pregăti şi adapta la schimbările economice şi sociale, prin sporirea
şi îmbunătăţirea calităţii investiţiilor în capitalul uman, inovaţia şi promovarea societăţii informaţiei,
spiritul întreprinzător, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, îmbunătăţirea accesibilităţii,
adaptabilitatea lucrătorilor şi a întreprinderilor, precum şi dezvoltarea pieţelor de muncă (FEDR şi FSE).
Regiunile eligibile pentru finanţarea din Fondurile structurale în temeiul competitivităţii regionale
şi a numărului locurilor de muncă sunt cele care nu sunt incluse în cadrul Obiectivului Convergenţă. Acest
obiectiv are în vedere toate regiunile din Europa care nu intră sub incidenţa obiectivului de convergenţă.
Astfelse urmăreşte: ● sprijinirea regiunilor mai bogate pentru ca acestea să-şi îmbunătăţească
performanţele în scopul de a crea un efect de domino care să se propage la nivelul întregii UE; ●
încurajarea unei dezvoltări mai echilibrate în acete regiuni, prin eliminarea eventualelor „pungi de
sărăcie”.

Fig. 6.71. Regiunile eligibile pentru Fondurile structurale (2014-2020)

305
 Unele regiuni care se situau sub pragul de 75% şi care ar fi fost eligibile pentru obiectivul
„convergenţă”, primesc fonduri suplimentare care să le ajute să facă „tranziţia” (phase in) către noul lor
obiectiv.
Acest obiectiv a vizat peste 330 de milioane de europeni din 172 de regiuni. Suma totală acordată a
constituit 55 miliarde de euro (16% din bugetul total).

Fig. 6.72. Eligibilitatea politicii de coeziune 2014-2020

c) Obiectivul de cooperare teritorială europeană urmăreşte consolidarea cooperării la nivel
transfrontalier prin iniţiative comune locale şi regionale, consolidarea cooperării transnaţionale prin
măsuri favorabile dezvoltării teritoriale integrate legate de priorităţile Comunităţii şi consolidarea
cooperării interregionale şi a schimbului de experienţă la nivelul teritorial adecvat (FEDR).
FEDR finanţează:
● ajutoare directe pentru investiţiile în întreprinderi (în special IMM-uri) în vederea creării de locuri
de muncă durabile;
● infrastructuri legate, în special, de cercetare şi inovare, telecomunicaţii, mediu, energie şi
transporturi;
● instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.) destinate să
sprijine dezvoltarea regională şi locală şi să favorizeze cooperarea între oraşe şi regiuni;
● măsuri de asistenţă tehnică.
Zonele eligibile acoperă nivele NUTS III (nivel-judeţ) ce sunt graniţe interne ale UE, precum şi
anumite graniţe externe.
Pentru perioada 2014-2020, Comisia a propus un cadru simplificat cu două obiective, şi anume
„Investiţii în creştere economică şi ocuparea forţei de muncă” la nivelul statelor membre şi regiunilor şi
„Cooperare teritorială europeană”. Acesta reflectă alinierea la strategia Europa 2020, în care toate
regiunile contribuie la obiectivul general de investiţii în ocuparea forţei de muncă şi creştere economică,
însă mijloacele şi sfera intervenţiei se diferenţiază în funcţie de nivelul de dezvoltare economică.
6.9.4. Principiile politicii de coeziune economică şi socială
Principiile de intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune:
Principiul complementarităţii, coerenţei, coordonării şi conformităţii
– Fondurile Structurale intervin împreună cu măsurile naţionale;
– Comisia şi statele membre asigură coerenţa intervenţiilor Fondurilor Structurale cu măsurile,
politicile şi priorităţile Comunităţii şi complementaritatea cu celelalte instrumente financiare comunitare;
– Comisia şi statele membre asigură cordonarea dintre intervenţiile din fonduri Structurale, FEADR,
FEP, intervenţia BEI şi celelalte instrumente financiare existente;
– Operaţiunile finanţate din Fonduri sunt în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi din actele
adoptate în temeiul acestuia.

306
 Principiul programării multianuale: obiectivele Fondurilor Structurale sunt urmărite în cadrul
unei programări multianuale efectuate în mai multe etape, care include identificarea priorităţilor,
finanţarea şi sistemele de gestiune şi control.
Principiul parteneriatului: obiectivele Fondurilor structurale trebuie realizate printr-o strânsă
consultare între Comisie şi statele membre, împreună cu autorităţi şi organisme numite de statele membre
(autorităţile regionale şi locale; partenerii economici şi sociali; orice alt organism adecvat care reprezintă
societatea civilă). Parteneriatul include elaborarea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea
programelor operaţionale.
Nivelul teritorial al aplicării: implementarea programelor operaţionale este responsabilitatea
statelor membre la nivelul teritorial adecvat, în conformitate cu sistemul instituţional propriu fiecărui stat
membru.
Gestiunea împărţită: Bugetul UE alocat Fondurilor Structurale este executat în cadrul gestiunii
împărţite între statele membre şi Comisie;
Principiul adiţionalităţii: Ajutorul Comunitar nu poate înlocui cheltuieli structurale publice
echivalente ale statelor membre. Bugetele Programelor Operationale includ atât fonduri UE, cât şi fonduri
naţionale;
Egalitatea între bărbaţi şi femei şi nediscriminarea: Statele membre şi Comisia asigură
promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei şi integrarea principiului de egalitate de şanse în fiecare dintre
diferitele etape ale aplicării Fondurilor;
Dezvoltarea durabilă: obiectivele Fondurilor sunt urmărite în cadrul dezvoltării durabile şi a
promovării, de către Comunitate, a obiectivului de protejare şi îmbunătăţire a mediului înconjurător.
6.9.5. Baza legală a politicii de coeziune economică şi socială
În anul 1957 ţările semnatare ale Tratatului de la Roma se refereau în preambulul acestuia la
necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor şi de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin
reducerea diferenţelor existente între diversele regiuni şi a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai
puţin favorizate”.
În anul 1958 se constituie două Fonduri sectoriale: Fondul Social European (FSE) şi Fondul
European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).
A fost nevoie de 18 ani ca politica de coeziune economică şi socială să avanseze pe agenda politică
a CE, datorită primei extinderi care includea state membre (Marea Britanie şi Irlanda) cu probleme
considerabile de dezvoltare economică şi socială, cuplate cu o încetinire a dezvoltării economice datorate
crizei petroliere din anii ’70.
La început, politica de coeziune economică şi socială avea un caracter explicit redistributiv. În 1975
a fost înfiinţat un Fond European de Dezvoltare Regională (FEDR) care să contribuie la proiectele de
dezvoltare lansate de guvernele naţionale. S-a înţeles repede că acest concept minimalist avea deficienţe
serioase. Numeroase proiecte erau cofinanţate de FEDR în baza unui sistem de cote naţionale fără priorităţi
explicite de dezvoltare pe termen lung şi fără efect de multiplicare.
Coeziunea economică şi socială este pusă în aplicare prin intermediul politicii de dezvoltare
regională a UE, care a fost inclusă în Tratatul CE de Tratatul de la Maastricht din 1992. Politica de
dezvoltare regională reduce disparităţile de ordin structural dintre regiuni şi statele membre, cu ajutorul
unor măsuri finanţate din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul social european şi
Fondul de coeziune.
6.9.6. Actorii instituţionali
Coeziunea economică şi socială constituie o prioritate politică a instituţiilor comunitare începând cu
anii ’80.
Conceptul de coeziunea economică şi socială a fost introdus de Actul Unic European, pe care s-a
bazat reforma Fondurilor structurale din 1988.
Tratatul asupra Uniunii Europene a făcut coeziunea economică şi socială unul dintre pilonii de bază
ai construcţiei europene alături de Uniunea Economică şi Monetară şi Piaţa Unică.
Tratatul de la Amsterdam a confirmat rolul de o importanţă deosebită al coeziunii, întărit ulterior de
însemnătatea pe care noul titlu asupra ocupării forţei de muncă i-l atribuie în lupta contra şomajului.

307
 Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, acoperă mai multe domenii de
activitate, ceea ce face ca un număr mare de actori instituţionali să fie implicaţi în elaborarea şi
implementarea ei.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicii
de dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a
asigura ca măsurile astfel adoptate să fie implementate de statele membre.
Direcţia Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament responsabil pentru
măsurile de asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor la nivel European. DG
Politica Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcţii generale implicate în implementarea
politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educaţie şi Cultură, DG Mediu şi DG
pentru Forţa de Muncă şi Probleme Sociale.
Parlamentul European este responsabil de dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul
luării deciziei, prin Comitetul pentru Politică Regională, Transport şi Turism. Acest comitet exercită
activitate de control asupra instrumentelor instituite pentru realizarea obiectivului coeziunii economice şi
sociale.
Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european ce se
reuneşte de câteva ori pe an în scopul coordonării politicilor economice ale statelor membre.
Comitetul Regiunilor (CoR) este un organ cu putere consultativă pe probleme de coeziune
economică şi socială, reţele de infrastructură, sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă,
probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională şi transport, fiind şi cea mai nouă instituţie
europeană.
CoR este compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce reflectă echilibrul politic,
geografic şi regional/local din fiecare stat membru.
CoR este Adunarea UE a reprezentanților locali şi regionali care le oferă posibilitatea de a-şi face
auzită vocea în cadrul elaborării politicilor şi legislaţiei UE.
Banca Europeană de Investiţii este instituţia de finanţare a politicilor UE şi are dublu rol la acest
nivel, fiind percepută ca actor instituţional al politicii de dezvoltare regională, cât şi ca instrument de
finanţare. Banca acordă împrumuturi şi garanții, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru
finanţarea de proiecte.
Adunarea Regiunilor Europene (AER) este organizația politică a regiunilor din Europa și
reprezentantul intereselor acestor regiuni la nivel european şi internaţional. Misiunea sa este de a apăra
interesele regiunilor în procesul politic şi de a dezvolta cooperarea interregională. 270 de regiuni din 33
de ţări şi 16 organizaţii interregionale sunt membri ai AER. Prin urmare, AER s-a angajat să promoveze
regionalismul şi instituţionalizarea participării regiunilor la politicile Europene.
Membrii AER lucrează împreună pentru a: promova conceptul democraţiei regionale în Europa şi a
consolida rolul regiunilor în procesul politic; promova lobby în interesul guvernelor regionale; contribui
la procesul de luare a deciziilor; susţine regiunile prin lucrul comun în scopul optimizării dezvoltării şi
implementării politicilor regionale; promova diversitatea în Europa; dezvolta capacitatea regiunilor de a
face Europa atractivă cetăţenilor.
În ultimii 10 ani rolul regiunilor în Europa s-a consolidat. Au fost realizate următoarele obiective:
 recunoaşterea regiunilor ca piloni ai democraţiei în Europa şi un progres important în
regionalizarea întregului continent;
 instituţionalizarea participării autorităţilor regionale şi locale la construcţia Europei;
 redactarea „Declarației regionalismului în Europa” ca bază a reformelor pentru ţările în proces de
regionalizare;
 înfiinţarea Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale în 1993.
Asociaţia Europeană de Dezvoltare a Agenţiilor (EURADA) este o organizaţie non profit, ce are
drept scop promovarea dezvoltării regionale economice prin intermediul dialogului cu serviciile Comisiei
Europene, schimb de bune practici, cooperarea transnaţională între membri. EURADA are în jur de 150
membri din toată UE şi legături internaţionale puternice cu Consiliul Economic de Dezvoltare, legături de
dezvoltare economică cu China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă şi Agenţia de Dezvoltare Economică
Locală. EURADA desfăşoară conferinţe şi seminare, are un program extins de publicaţii şi îşi informează
308
membrii cu ultimele noutăţi din politica de dezvoltare a UE. EURADA adună şi diseminează bunele
practici în dezvoltarea economică spre binele membrilor săi.
6.9.7. Instrumentele de solidaritate
Politica de solidaritate şi coeziune a UE este implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor
de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal şi regiunilor în special, dar nu exclude şi
ţările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale. Pilonul principal al
acestei politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de
Coeziune Socială şi Fondul European de Solidaritate (FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şi
instrumente structurale). În ceea ce priveşte ţările în curs de aderare, există trei fonduri de pre-aderare care
prefigurează instrumentele structurale şi exprimă principiul solidarităţii: Phare, ISPA şi SAPARD.
Funcţionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS
(Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al UE, ultima dată amendat la 26 mai 2003, care a
fost modificat în mai multe rânduri (în 2005, 2008 şi 2013). Conform acestuia, regiunile UE se împart, în
funcţie de populaţia lor, în trei categorii NUTS:
● NUTS 1 – cu o populaţie între 3 000 000 – 7 000 000 locuitori (conform clasificării actuale,pentru
perioada 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2014, în UE sunt 97 de macroregiuni29);
● NUTS 2 – cu o populaţie între 800 000 –3 000 000 locuitori (în prezent 270 regiuni);
● NUTS 3 – cu o populaţie între 150 000 – 800 000 locuitori (1294 judeţe, districte etc.).
Menţionăm că NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în
statele membre ale UE.
Definiţia unităţilor teritoriale se bazează pe unităţile administrative existente în statele membre. O
unitate administrativă desemnează o zonă geografică pentru care o autoritate administrativă este abilitată
să ia decizii administrative sau strategice, în conformitate cu cadrul juridic şi instituţional al statului
membru în cauză.
Tab. 6.4. Cele mai bogate 10 regiuni NUTS 2 din UE (în 2013)
GDP per capita
Rank NUTS-2 Region Member state As % of EU-28
in Euros
average
1. Inner London United Kingdom 80,400 321%
2. Luxembourg Luxembourg 66,700 266%
3. Bruxelles-Cap., Brussels Hfdst. Belgium 55,600 222%
4. Hamburg Germany 50,700 202%
5. Bratislavský kraj Slovakia 46,600 186%
6. Île de France France 45,600 182%
7. Groningen Netherlands 45,600 182%
8. Stockholm Sweden 43,300 173%
9. Praha Czech Republic 42,900 171%
10. Oberbayern Germany 42,200 168%
Unele dintre unitățile administrative existente folosite în scopul nomenclatorului ierarhic NUTS sunt
enumerate în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1059/2003, cum ar fi:
1. La nivelul NUTS 1, pentru Belgia „Gewesten/Régions”, pentru Germania „Länder”, pentru
Portugalia „Continente”, „Região dos Açores” şi „Região da Madeira” şi pentru Regatul Unit „Scotland,
Wales and Northern Ireland»” şi „Government Office Regions of England”.
2. La nivelul NUTS 2, pentru Belgia „Provincies/Provinces”, pentru Spania „comunidades y
ciudades autónomas”, pentru Franţa „régions”, pentru Austria „Länder”.

Având în vedere aderarea Croaţiei la 1 iulie 2013, clasificarea NUTS a fost extinsă cu 1 regiune NUTS-1, 2 regiuni
29

NUTS-2 şi 21 de regiuni NUTS-3.

309
 3. La nivelul NUTS 3 pentru Danemarca „Amtskommuner”, pentru Franţa „départements”, pentru
Suedia „län”, pentru Ungaria „megyék”, pentru Republica Cehă „kraje”, pentru Bulgaria „oblasti”.
În cazul în care populaţia unui stat membru este, în ansamblul său, inferioară pragului minim pentru
un nivel NUTS, acel stat membru constituie o unitate teritorială NUTS de acel nivel. În cazul în care,
pentru un nivel dat din nomenclator, nu există o unitate administrativă suficient de mare într-un stat
membru, nivelul respectiv este constituit asociind un număr adecvat de unităţi administrative mai mici şi
învecinate. Unităţile astfel asociate sunt denumite „unităţi neadministrative”.
Tab. 6.5. Cele mai sărace 10 regiuni NUTS 2 din UE (în 2013)
Member GDP per capita
Rank NUTS-2 Region
state in Euros As % of EU-28 average
1. Severozapaden Bulgaria 7,200 29%
1. Nord-Est Romania 7,200 29%
3. Severen tsentralen Bulgaria 7,800 31%
4. Yuzhen tsentralen Bulgaria 8,100 32%
5. Sud-Vest Oltenia Romania 9,300 37%
6. Severoiztochen Bulgaria 9,400 38%
7. Yugoiztochen Bulgaria 9,500 38%
8. Sud-Est Romania 9,900 39%
9. Észak-Magyarország Hungary 10,000 40%
10. Sud-Muntenia Romania 10,000 40%
Instrumentele Structurale reprezintă instrumentele financiare prin care UE acţionează pentru
eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi
sociale.
Politica de coeziune economică şi socială este finanţată din trei fonduri: Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDR); Fondul Social European (FSE); Fondul de Coeziune (FC).
Fondul European de Dezvoltare Regională şi Fondul Social European formează Fondurile
Structurale ale UE şi împreună cu Fondul de Coeziune formează Instrumentele Structurale.
1) Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR) reglementat prin Regulamentul nr.
1080/2006 al Consiliului UE şi al PE, susţine dezvoltarea economică durabilă la nivel regional şi local
prin mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice în domenii precum: cercetare
şi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, societatea informaţională, IMM-uri, protecţia
mediului, turism, energie;
Pentru obiectivul „convergenţă” FEDR îşi concentrează intervenţia asupra:
- cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (CDT), inovaţia şi spiritul de întreprindere;
- societatea informaţională, inclusiv elaborarea unei infrastructuri de comunicaţii electrice, de
conţinut local, de servicii şi aplicaţii, îmbunătăţirea accesului sigur la serviciile publice on-line şi
dezvoltarea lor; ajutor şi servicii pentru IMM-uri în scopul adoptării şi utilizării eficiente a tehnologiilor
informaţiei şi ale comunicaţiei (TIC) sau exploatarea de idei noi;
- mediul, inclusiv investiţiile legate de aprovizionarea cu apă, precum şi de gestionarea deşeurilor şi
a apei; tratarea apelor uzate şi calitatea aerului; prevenirea şi controlul deşertificării precum şi combaterea
acestui fenomen; prevenirea şi controlul integrat al poluării; ajutoarele care urmăresc să atenueze efectele
schimbărilor climatice; reabilitarea mediului fizic, inclusiv locuri şi terenuri contaminate şi necultivate;
promovarea biodiversităţii şi protecţia naturii, inclusiv investiţii pentru siturile Natura 2000;
- turismul, inclusiv promovarea resurselor naturale ca potenţial pentru dezvoltarea turismului
durabil; protecţia şi valorificarea patrimoniului natural în sprijinul dezvoltării socio-economice; ajutorul
care urmăreşte îmbunătăţirea ofertei de servicii turistice prin intermediul a noi servicii cu o valoare
adăugată mai considerabilă şi facilitarea trecerii la noi modele de turism mai durabile;

310
 - investiţiile culturale, inclusiv protecţia, promovarea şi păstrarea patrimoniului cultural; dezvoltarea
de infrastructuri culturale în sprijinul dezvoltării socio-economice;
- investiţiile în transporturi;
- investiţiile legate de energie;
- investiţiile în favoarea educaţiei, în special a formării profesionale, care contribuie la creşterea
calităţii vieţii;
- investiţiile în infrastructurile sanitare şi sociale care contribuie la dezvoltarea regională.
Pentru obiectivul de competitivitate regională şi de ocupare a forţei de muncă, FEDR îşi
concentrează intervenţia având în vedere următoarele trei priorităţi:
- inovaţia şi economia cunoaşterii, în special prin crearea şi consolidarea unor economii regionale
eficiente ale inovaţiei şi a unor relaţii generalizate între sectoarele privat şi public, universităţile şi centrele
tehnologice, ţinând seama de necesităţile locale;
- mediul şi prevenirea riscurilor;
- accesul la serviciile de transport şi de telecomunicaţii de interes economic general.
Pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană, FEDR îşi focalizează asistenţa asupra
următoarelor priorităţi: 1. dezvoltarea de activităţi economice, sociale şi de mediu transfrontaliere prin
intermediul strategiilor comune în favoarea dezvoltării teritoriale durabile; 2. instituirea şi dezvoltarea
cooperării transnaţionale, inclusiv a cooperării bilaterale între regiunile maritime prin intermediul
finanţării de reţele şi de acţiuni propice dezvoltării teritoriale integrate; 3. consolidarea eficienţei politicii
regionale.
2) Fondul Social European (FSE), reglementat prin Regulamentul nr. 1081/2006 al Consiliului UE
şi al PE, sprijină acţiunile statelor membre în sensul priorităţilor enumerate mai jos:
- creşterea capacităţii de adaptare a lucrătorilor, a întreprinderilor şi şefilor de întreprinderi, în scopul
de a îmbunătăţi anticiparea şi gestionarea pozitivă a schimburilor economice;
- îmbunătăţirea accesului la un loc de muncă şi inserţia durabilă pe piaţa muncii a persoanelor în
căutarea unui loc de muncă şi a persoanelor inactive, prevenirea şomajului, în special şomajul de lungă
durată şi şomajul în rândul tinerilor, încurajarea îmbătrânirii active, prelungirea vieţii active şi creşterea
participării pe piaţa muncii;
- intensificarea asimilării sociale a persoanelor defavorizate în vederea integrării lor durabile pe
piaţa locurilor de muncă şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe piaţa muncii;
- consolidarea capitalului uman, promovarea parteneriatelor, pactelor şi iniţiativelor prin
intermediul sistemului de reţea dintre părţile beneficiare în cauză, precum partenerii sociali şi organizaţiile
neguvernamentale, la nivel naţional, regional, local şi transnaţional, în scopul realizării unei mobilizări în
favoarea reformelor din domeniul ocupării forţei de muncă.
3) Fondul de Coeziune, reglementat prin Regulamentul nr. 1084/2006 al Consiliului UE, finanţează
proiecte majore în domeniile: reţelele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes
comun enumerate în Decizia nr. 1692/96/CE. Fondul poate să intervină în domenii legate de dezvoltarea
durabilă care prezintă avantaje clare pentru mediu, precum eficacitatea energetică şi energiile regenerabile,
iar în ceea ce priveşte transportul care nu are legătură cu reţelele transeuropene, transportul feroviar,
transportul pe căile navigabile interne, transportul maritim, sistemele de transport intermodal şi
interoperabilitatea lor, gestiunea traficului rutier, maritim şi aerian, transporturile urbane specifice şi
transporturile publice.
Tab. 6.6. Obiectivele politicii de coeziune şi finanţarea din Instrumentele Structurale
Obiective Fonduri structurale și Instrumente
Convergență FEDR FSE FC
Competitivitate regională și ocupare FEDR FSE
Cooperare teritorială FEDR
În termeni financiari, aceste instrumente însumează 308,04 miliarde euro, ocupând locul trei ca
pondere în bugetul UE destinat politicilor europene.
Resursele financiare alocate Obiectivului de Convergenţă se ridică la 81,54% din totalul sumei
alocate Politicii de Coeziune, pentru Obiectivul de Competitivitate regională şi ocupare a fost alocat la
15,95% din bugetul politicii de coeziune economică şi socială, iar pentru obiectivul de cooperare
teritorială europeană s-au alocat 2,52%.
311
 Tab. 6.7. Alocare financiară Fonduri Structurale
şi de Coeziune pe obiective prioritare pentru 2007-2013
Fonduri Structurale şi
Zone eligibile Alocări financiare
de Coeziune
Obiectiv „Convergenţă” 81,54% sau 251,16 Mld euro
FEDR Regiuni PIB/loc<75% PIB/loc
75,5% sau
UE 25;
FSE 189,6 Mld. euro
Regiuni „Phasing Aut”
24,5% sau
FC SM cu VNB<90% EU-25
61,55 Mld. euro
Obiectiv „Competitivitate şi ocuparea forţei de muncă” 15,95% sau 49,13 Mld. euro

FEDR SM propun o listă de regiuni

NUTS I sau NUTS II 15,95% sau
FSE Regiuni „Phasing in” 49,13 Mld. euro
Obiectiv „Cooperare teritorială europeană” 2,52% sau 7,75 Mld. euro
Regiuni de graniţă şi regiuni 2,52% sau
FEDR de cooperare transnaţională 7,75 Mld. euro
6.9.8. Instrumentele de preaderare
Începând din 1975 UE derulează o politică regională robustă, transferând fonduri de la statele
membre mai bogate către cele mai sărace prin intermediul fondurilor sale structurale. Cheltuielile cu aceste
fonduri au însumat o treime din bugetul UE în perioada 2000-2006. Ţările care au beneficiat cel mai mult
de pe urma acestor fonduri au fost: Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia de Sud, Germania de Est.
Sprijinul financiar al UE pentru proiectele de dezvoltare regională în noile state membre a început
înainte de aderare, printr-o serie de programe de pre-aderare. Obiectivul coeziunii sociale şi economice a
fost introdus în 1986 odată cu adoptarea Actului Unic European. În cele din urmă, politica a fost
încorporată în Tratatul CE (art. 158–162) împreună cu Tratatul de la Maastricht (1992).
Politica de solidaritate a UE este o politică complexă, ce nu se limitează numai la nevoile actualelor
state membre ci, în concordanţă cu strategia de extindere a Uniunii, are în vedere şi ţările în curs de aderare.
Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, ce au rolul de a reduce decalajele de
dezvoltare dintre acestea şi statele comunitare şi de a le pregăti încă înainte de aderare pentru utilizarea
Fondurilor structurale, din punct de vedre instituţional şi al managementului. Ţările în curs de aderare se
încadrează în două mari categorii: ţările Europei Centrale şi de Est (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia,
Slovacia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia şi Lituania) şi ţările Europei Mediteraneene (Cipru, Malta
şi Turcia). Astfel, alături de „Parteneriatele de Aderare” au fost create instrumente financiare şi
aranjamente specifice, pentru a răspunde nevoilor acute ale acestora în domeniile infrastructurii,
restructurării industriei, serviciilor, sectorului IMM, agriculturii şi protecţiei mediului. Din perspectiva
politicii regionale, sunt reprezentative instrumentele de pre-aderare ce acordă asistenţă ţărilor Europei
Centrale şi de Est (ECE), şi anume: Phare, ISPA şi SAPARD.
PHARE a fost creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a Poloniei şi Ungariei şi
este cel mai este cel mai vechi program de asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările din ECE. În 1990 a
fost extins şi la celelalte ţări din spaţiul ECE iar în momentul de faţă constituie principalul instrument de
pre-aderare pentru aceste ţări. Phare corespunde Obiectivului 1 al politicii de coeziune economică şi
socială în care acţionează FS. Scopul programului a suferit modificări pe parcursul timpului, fiind în
permanenţă adaptat nevoilor statelor beneficiare. Astfel, începând din anul 2000 (perioda de programare
2000-2006), asistenţa Phare este este concentrată pe 2 priorităţi: dezvoltarea instituţională: întărirea
capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate, în vederea implementării acquis-ului
comunitar; sprijinirea investiţiilor: mobilizarea investiţiilor în domeniile mediului, transportului, uzinelor
industriale, calităţii produselor, condiţiilor de muncă etc.
Tot începând cu anul 2000 au fost reformate şi metodele de gestionare a programului, fiind
accentuate: concentrarea pe proiecte ce au în vedere implementarea acquis-ului, creşterea amplorii
proiectelor, descentralizarea continuă a managementului programului şi îmbunătăţirea metodelor de
implementare bugetară. O altă schimbare ţine de aspectele de programare, trecându-se de la programarea
312
anuală la cea multi-anuală. Principalul instrument de programare este reprezantat de Parteneriatul pentru
Aderare (încheiat de ţările în curs de aderare şi UE), care este specific fiecărei ţări şi care stabileşte
priorităţile, obiectivele şi resursele financiare necesare realizării lor. Parteneriatele de Aderare sunt
completate de Programe Naţionale pentru Adoptarea Acquis-ului.
ISPA este un program creat în 1999 şi funcţional din 2000, cu o abordare similară Fondului de
coeziune, concentrându-se pe finanţarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului şi
transportului şi având în vedere 3 aspecte: 1) familiarizarea cu politicile şi procedurile UE; 2) alinierea la
standardele de mediu comunitare; 3) extinderea şi conectarea la reţelele de transport trans-european.
Finanţarea celor două domenii este echilibrată şi este orientată spre proiecte specifice acestora, spre
realizarea de studii preliminare referitoare la măsurile eligibile şi la măsuri de sprijin tehnic (inclusiv
acţiuni de informare şi publicitate). În domeniului mediului, o importanţă deosebită se acordă poluării
apei, gestionării deşeurilor şi poluării aerului; pentru infrastructura de transport, priorităţile sunt reflectate
de conectarea reţelelor naţionale cu cele trans-europepe ţi dezvoltarea unor sisteme eficiente de transport
(atât pentru mărfuri, cât şi pentru persoane). Măsurile de asistenţă tehnică au un rol esenţial în ceea ce
priveşte calitatea proiectelor, atât din punct de vedere al managementului cât şi al impactului lor (conform
Reglementării 1267/1999 din 21 iunie 1999).
SAPARD a fost creat în 1999 şi funcţional din 2000, în scopul sprijinirii dezvoltării rurale şi
agriculturii durabile în ţările candidate şi pregătirii acestora în vederea adaptării treptate la politica agricolă
comună. SAPARD corespunde în principal componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta de
garantare fiind necesare adaptări complexe ale cadrului legislativ şi financiar. Prin acest program sunt
finanţate măsuri referitoare la ajustarea structurilor de producţie agricolă calitatea produselor alimentare
şi protecţia consumatorului, dezvoltarea rurală, protecţia mediului şi asistenţă tehnică. Câteva din
priorităţile cărora le răspund aceste măsuri sunt reprezentate de: îmbunătăţirea procesării şi marketingului
produselor agricole şi piscicole, dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, stabilirea de grupuri
de producători, îmbunătăţirea formării profesionale, dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale,
gestionarea resurselor de apă, măsuri de asistenţă tehnică etc.
Finanţarea prin acest program se face pe baza pregătirii unor planuri naţionale de către autorităţile
competente ale ţării candidate, acoperind o perioadă de până la 7 ani şi acordând prioritate măsurilor de
creştere a eficienţei pieţii şi a calităţii şi standardelor de sănătate, precum şi celor referitoare la crearea de
noi locuri de muncă în zonele rurale. O importanţă specială în cadrul acestui program o are dimensiunea
protecţiei mediului.

Fig. 6.73. Asistenţa financiară acordată statelor UE pentru perioada 2014-2020

Asistenţa socială acordată statelor din Europa Centrală şi de Est este expusă suscint mai jos.
● Polonia: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 77,6 miliarde euro, respectiv 288
euro pe cap de locuitor şi 2,9% din PIB. Cea mai mare parte a subvenţiilor (puţin peste o treime) va fi
investită în proiecte de infrastructură şi mediu. Polonia va continua lucrările la drumul S7 care leagă
Cracovia de Varşovia şi continuă spre Gdansk, pentru care s-a alocat deja anterior o subvenţie de circa 1,7

313
miliarde euro. Acest proiect de infrastructură, împreună cu altele, ar avea ca rezultat o reţea de drumuri
expres şi căi ferate care să lege toate marile oraşe din Polonia. Următoarele domenii prioritare sunt
dezvoltarea şi educaţia, în condiţiile în care aproximativ 15% din totalul subvenţiilor sunt planificate
pentru proiecte în aceste două sectoare. O nouă abordare ascendentă ar trebui să încurajeze antreprenorii
să valorifice fondurile de aproximativ 8,6 miliarde euro pentru a-şi majora investiţiile în cercetare şi
dezvoltare. Aceste proiecte pot ajuta economia să treacă de la un stadiu de recuperare a diferenţelor la o
creştere echilibrată bazată pe inovaţie. Suma de 4,1 miliarde euro ar trebui investită în educaţie şi formare
profesională pentru a sprijini ocuparea forţei de muncă şi a îmbunătăţi condiţiile de pe piaţa muncii, în
special pentru tineri, în condiţiile în care rata şomajului în rândul acestora depăşeşte 25%. Programul CEF:
Continuarea modernizării reţelei de drumuri şi căi ferate este esenţială pentru Polonia, întrucât creşte
atractivitatea ţării ca destinaţie de investiţii. În opinia analiştilor Erste, coridorul Baltic - Adriatic este unul
dintre cele mai importante proiecte, deoarece va îmbunătăţi nu doar infrastructura naţională, ci şi legăturile
transfrontaliere. Mai mult, acest coridor este conectat la alte rute de trafic importante şi are potenţialul de
a deveni un sistem de transport eficient pentru Europa Centrală, nu doar din perspectiva traficului de
călători, ci şi pentru fluxul de mărfuri. Analiştii cred că proiectul va stimula dezvoltarea economică a
regiunilor aflate de-a lungul acestui coridor.
● Republica Cehă: Suma totală alocată din fondurile europene structurale şi de investiţii ale UE în
perioada 2014 – 2020 este de 22 miliarde euro, respectiv 299 euro anual pe cap de locuitor şi 2,1% din
PIB. Conform analiştilor Erste, cea mai mare parte a subvenţiilor ar trebui direcţionată către proiectele de
infrastructură, în principal în sectorul transporturilor, pentru care sunt alocate aproape o treime din totalul
fondurilor. Proiectele care sprijină cercetarea şi dezvoltarea ar trebui să primească o cincime din fondurile
alocate pentru Republica Cehă. Cam aceeaşi sumă ar trebui direcţionată către proiecte de mediu, în timp
ce 10% din fonduri ar trebui direcţionate spre sectorul de afaceri (în principal IMM-uri). Aproximativ 15%
din suma totală alocată ar trebui investită pentru soluţionarea unor aspecte legate de piaţa muncii, pentru
incluziunea socială şi chestiuni legate de echilibrul dintre viaţa profesională şi cea personală. Programul
CEF: „Cel mai mare potenţial îl poate avea modernizarea şi creşterea capacităţii de transport a căii ferate
Nürnberg – Praga, precum şi a rutei München – Praga. Pentru Republica Cehă modernizarea conexiunii
feroviare cu Germania ar consolida şi mai mult legăturile comerciale dintre aceste două ţări, având în
vedere că piaţa din Germania reprezintă destinaţia pentru o treime din exporturile cehe”.
● Ungaria: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 21,91 miliarde euro, respectiv
316 euro anual pe cap de locuitor şi 3,2% din PIB. Biroul de Planificare a Economiei Naţionale vizează
domenii precum ocuparea şi mobilitatea forţei de muncă şi îmbunătăţirea competitivităţii IMM-urilor.
Guvernul a anunţat că circa 60% din fondurile europene ar trebui să susţină direct dezvoltarea economică
şi ocuparea forţei de muncă. Doar aproximativ 7% din fondurile totale vor fi alocate educaţiei,
îmbunătăţirii competenţelor forţei de muncă şi promovării învăţării pe tot parcursul vieţii. Având în vedere
că unul dintre cele mai mari obstacole cu care se confruntă economia Ungariei este generat de
competenţele şi educaţia necorespunzătoare, analiştii Erste consideră că acest domeniu merită mai multă
atenţie. Programul CEF: Analiştii Erste evidenţiază acele proiecte care îmbunătăţesc infrastructura
transfrontalieră pe axa nord-sud, cum ar fi modernizarea drumului Budapesta – Zvolen sau a căii ferate
între Budapesta şi graniţa cu Serbia. Eliminarea acestor blocaje infrastructurale ar putea contribui la
consolidarea afacerilor locale, care ar avea acces mai uşor la o piaţă mai mare, regională. De asemenea,
diminuarea blocajelor din infrastructura energetică pe axa nord-sud ar putea contribui la diversificarea în
continuare a alternativelor de aprovizionare cu energie în regiune.
● Slovacia: Suma totală alocată din fondurile europene este de 14 miliarde euro, respectiv 369 euro
anual pe cap de locuitor şi 2,8% din PIB. În perioada următoare se așteaptă ca numărul programelor
operaţionale să scadă la nouă, iar fondurile ar putea fi redistribuite în vederea îmbunătăţirii ratei de
absorbţie relativ scăzute. Principala prioritate în perioada 2014 – 2020 va fi infrastructura, dat fiind că
reţeaua de autostrăzi este încă departe de a fi completă. Acesta este considerat un obstacol major în
atragerea investitorilor străini în partea de est a ţării. În consecință, 26% din totalul fondurilor UE alocate
Slovaciei vor fi folosite pentru proiecte de infrastructură. Într-o ţară cu o rată a şomajului care o plasează
pe locul şase în UE, proiectele privind reducerea şomajului pe termen lung şi în rândul tinerilor au şanse
să primească finanţare crescută (13%). Alte sectoare prioritare sunt mediul (20,6%) și cercetarea și
314
dezvoltarea (14,5%). Programul CEF: Analiştii Erste consideră conductele JANAF – Adria drept cele mai
importante proiecte. Reconstrucţia şi extinderea sistemului de conducte ar putea consolida şi mai mult
securitatea energetică a Slovaciei (care a fost până acum în mod tradițional dependentă de petrolul rusesc
transportat via Ucraina prin conducta Druzhba). În plus, creşterea capacităţii ar putea avea drept rezultat
volume tranzitate şi venituri mai mari pentru Slovacia. Rafinăriile slovace ar putea beneficia şi de
eventuale costuri mai scăzute ale ţiţeiului.
● România: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 22,99 miliarde euro, respectiv
164 euro anual pe cap de locuitor şi 2,5% din PIB. Cea mai mare parte a fondurilor vor fi direcţionate
către mediu şi transport (peste 20% pentru fiecare sector), dar mai puţin de 8% din fonduri au fost alocate
pentru educaţie. Conform analiştilor Erste, educaţia şi sănătatea sunt două domenii esențiale care ar trebui
să beneficieze de mai multe fonduri, având în vederea finanţarea foarte scăzută a acestor două sectoare.
Serviciile medicale se află într-o stare critică, provocată de exodul personalului medical şi de lipsa
echipamentelor din spitalele publice. În ceea ce priveşte educaţia, închiderea unui număr tot mai mare de
şcoli primare din zonele rurale duce la creşterea ratei abandonului şcolar. Principalele priorităţi ar trebui
să fie finanţarea mai ridicată şi mai eficientă a sectorului medical şi educaţional, dat fiind că România
trebuie să majoreze procentul cheltuielilor alocate pentru cercetare şi dezvoltare de la 0,5% din PIB în
2012 la 2% din PIB până în 2020. Programul CEF: Proiectul feroviar Arad – Braşov – Bucureşti –
Constanţa care va lega graniţa vestică a României de litoralul Mării Negre, aflat la graniţa estică, va avea
o contribuţie majoră la creşterea economică. Diminuarea timpului necesar transportului de mărfuri şi de
călători ar trebui să încurajeze investitorii străini şi antreprenorii locali să pună bazele unor noi afaceri în
sudul şi estul României, regiuni oarecum neglijate până acum din cauza infrastructurii slab dezvoltate.
Acest proiect ar putea fi un pas important în strategia guvernului României şi cea a sectorului privat de
revigorare a turismului pe litoralul Mării Negre şi de creştere a ponderii serviciilor în contul curent.
● Croaţia: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 8,61 miliarde euro, respectiv 289
euro anual pe cap de locuitor şi 2,8% din PIB. Analiştii Erste consideră că infrastructura de transport, în
special căile ferate şi porturile, reprezintă un domeniu cheie care necesită îmbunătăţiri. Un alt segment
important care ar trebui să atragă mai multe fonduri este reprezentat de eficienţa energetică şi sursele de
energie regenerabilă. Investirea fondurilor ar avea un impact şi asupra dezvoltării infrastructurii
informatice, prin extinderea gradului de acoperire a internetului în bandă largă sau prin proiecte precum
e-Healthcare sau e-School, care presupun modernizarea serviciilor publice în vederea creşterii
competitivităţii.

Fig. 6.74. Rata de absorbţie a fondurilor europene (la finele lui 2013)
Programul CEF: Analiştii Erste consideră că proiectul feroviar Rijeka – Zagreb – graniţa cu Ungaria
ar însemna modernizarea evidentă a infrastructurii existente, cu scopul de a asigura legătura între nordul
Mării Adriatice, în special portul Rijeka, şi Zagreb (potenţial centru logistic) şi mai departe cu Ungaria şi
ECE. În plus, portul Rijeka s-ar putea extinde semnificativ, având în vedere competitivitatea geografică şi
eliminarea blocajului din apropiere de Rijeka. Pe termen lung, sectoarele de logistică şi transport vor avea
de câştigat de pe urma acestui proiect.

315
 CAPITOLUL 7

LOCUL ŞI ROLUL UE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

7.1. Particularităţi ale poziţiei politico-geografice şi fizico-geografice

Actualmente Uniunea Europeană cuprinde 28 de state diverse, amplasate pe o suprafaţă de 4,38 mil.
km , cu o populaţie de circa 507 milioane locuitori, ceea ce constituie 7,3% din populaţia mondială.
2

Dezvoltarea cu succes a Europei, care a jucat rolul decisiv în constituirea civilizaţiei mondiale, a
fost condiţionată atât de factori istorici, cât şi de factori naturali. Printre factorii importanţi naturali sunt:
● suprafaţa compactă (comparativ la scara mondială), ceea ce permitea schimbul de experienţă între
focarele de dezvoltare şi distribuirea transfrontalieră a inovaţiilor pe teritoriul Europei la toate etapele de
dezvoltare;
● cea mai mare parte a teritoriului este amplasat în preajma ţărmului mării (distanţa maximală fiind
de 800 km). Fragmentarea puternică a ţărmului, prezenţa multiplelor golfuri comode pentru navigare a
permis dezvoltarea navigaţiei şi a reprezentat unul dintre factorii ce au permis extinderea la scară mondială
a europenilor în perioada marilor descoperiri geografice şi a împărţirii coloniale a lumii;
● îmbinarea favorabilă a diferitor forme de relief, inclusiv a zonelor de câmpie şi a celor montane.
Înălţimea medie constituie 300 de metri deasupra nivelului mării. Mai bine de jumătate din teritoriu este
amplasată la sub 200 metri de la nivelul mării;
● clima moderat oceanică şi clima mediteraneană au asigurat condiţii prielnice pentru diferite
activităţi economice;
● resursele funciare relativ favorabile, însă limitate după suprafaţă, în combinare cu clima moale, au
creat condiţii bune pentru dezvoltarea agriculturii. Epuizarea timpurie a posibilităţilor teritoriale de
extindere a agriculturii au stimulat căile de dezvoltare intensivă a acesteia.
● diversitatea resurselor minerale şi buna lor combinare. Concentrate pe teritorii relativ mici, ele au
satisfăcut necesităţile omenirii la diferite etape de dezvoltare până în epoca industrializării intensive.
În ansamblu, landşaftele naturale ale Europei sunt favorabile atât pentru viaţa oamenilor, cât şi pentru
practicarea intensivă a diverselor activităţi economice. Un rol nu mai puţin imortant îl are stratul de zăpadă
stabil care se stabileşte pe teritoriul Europei pe timp de iarnă. Cândva Karl Marx menţiona că landşafturile
din zona temperată stimulează cel mai mult activitatea umană, încurajând crearea unei societăţi înalt
dezvoltate.
Asigurarea UE cu resurse naturale este determinată de trei condiţii primordiale:
 în primul rând, regiunea dată este dintre regiunile cel mai dens populate de pe glob. Prin urmare,
resursele naturale se exploatează de foarte mult timp;
 în al doilea rând, ţările europene au fost printre primele din lume care au păşit pe calea dezvoltării
industriale (în Europa intervenţia la scară industrială asupra mediului a început câteva secole în urmă);
 în al treilea rând, Europa este una din cele mai mici regiuni ale lumii.
Așadar, resursele naturale ale Europei sunt practic epuizate. Excepţie ar putea face peninsula
Scandinavă, ale cărei resurse au rămas aproape intacte până la sfârşitul secolului XX-lea, deoarece
dezvoltarea industrială a Scandinaviei a început abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Totodată,
populaţia peninsulei Scandinavia nu este numeroasă şi este repartizată pe o suprafaţă mare. Iată două
trăsături care sunt diametral opuse celor specifice pentru restul Europei.
Europa dispune de însemnate resurse minerale de combustibili fosili. Marile bazine carbonifere sunt
amplasate pe teritoriul Germaniei (bazinul Ruhr), Poloniei (bazinul Sileziei superioare) şi Cehiei (bazinul
Ostrava). La sfârşitul anilor ’60 ai secolului al XX-lea au fost descoperite zăcăminte importante de petrol
şi gaze naturale pe fundul Mării Nordului. Marea Britanie şi Norvegia s-au înscris rapid în rândul celor
mai mari producători mondiali de petrol, iar Olanda – printre cei mai mari producători de gaze naturale.
Europa mai are resurse însemnate de minereuri metalifere. Minereuri de fier se extrag în Suedia
(Kiruna), în Franţa (Lotaringia) şi în Balcani. Metalele neferoase sunt reprezentate de minereurile de
cupru, nichel şi crom din Finlanda, boxitele din Grecia şi Ungaria. În Franţa se găsesc resurse însemnate
de uran, iar în Norvegia – de titan. Europa mai dispune de polimetale, staniu, mercur ş.a.
Industria extractivă deţine o pondere de 1% din PIB-ul comunitar.

316
 După al doilea război mondial au avut loc diverse şi complexe schimbări în ansamblul condiţiilor
tehnico-stiintifice, politico-sociale, economice şi culturale care formează cadrul general de mişcare a
economiei mondiale.
La nivel mondial, în această perioadă se produc mutaţii semnificative în economia mondială
(globalizarea, economia post-industrială, mutarea centrelor de greutate ale lumii, trecerea de la o lume
bipolară la o lume multipolară, unde alături de SUA coexistă mai multe puteri regionale – Europa
Occidentală, Rusia, China).
Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au
urmărit armonizarea politicilor lor economice, asigurând, în funcţie de gradul de integrare, libera circulaţie
a produselor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă. Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în
special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute,
să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea.
Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor
naţionale, respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui
aranjament de integrare regională. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestui
fenomen şi în alte părţi ale lumii.
7.2. Caracteristica economică a statelor Uniunii Europene
Uniunea Europeană este prima putere economică mondială ce combină economiile celor 28 state
membre, având un Produs Intern Brut de 13,07 trilioane euro (în 2013), în paritate nominală. Optsprezece
state membre au adoptat o monedă comună, Euro, reglementată de Banca Centrală Europeană. Economia
UE reprezintă o piaţă unică şi este reprezentată ca entitate unică în cadrul OMC.

Fig. 7.1. Evoluţia recentă a valoarii PIB-ului exprimat în PPC în cadrul UE (în miliarde dolari)
PIB-ul eurozonei, în 2012, constituia 9 490 miliarde de euro, ceea ce reprezintă cu 33% mai mult
decât PIB-ul Chinei, care este de 6 403 miliarde euro.
În cele 28 de state ale UE, PIB-ul mediu la un locuitor constituie 25 700 euro (în 2013), iar în
eurozonă – 28 500 euro, graţie acestora UE intră în primele cinci economiii ale lumii (în 2012).
PIB-ul UE a crescut cu 35% între anii 1995-2008, s-a redus cu mai puţin de 1% între 2008-2010 şi
din nou a crescut cu peste 1% între 2010-2012. În ultimii 15 ani PIB-ul a crescut în medie cu 1,9% anual.
PIB-ul UE-27 în anul 2008 a fost cu 2,13% sau 233 miliarde euro mai mare decât creşterea care avea
să aibă loc în absenţa Pieţei unice, care a fost creată în 1992, iar ponderea angajaţilor ar fi fost cu 1,32%
mai mică (2,7 milioane locur vacante) decât nivelul factologic din anul 2008, dacă n-ar fi fost creată Piaţa
unică.

Fig. 7.2. Tempourile de creştere economică în UE (în %)

Relaţiile externe ale Uniunii Europene sunt asigurate de Serviciul European pentru Acţiune Externă
(SEAE), condus de comisarul Catherine Asthon, înfiinţat în al doilea mandat (2009 – 2014) al lui José Manuel
Durão Barroso, aflat în fruntea Comisiei Europene.
317
 Fig. 7.3. Tempourile de creştere a industriei în UE (în %)
Din statele membre ale UE, cele mai spectaculoase creşteri ale PIB, pentru perioada 2005-2013, le-au
înregistrat Slovacia – 41,9%, Polonia – 41,2%, Lituania – 28,9% şi România – 26,2%. Statele cu cea mai mare
involuţie au fost Grecia – o scădere de 14,9% şi Italia cu o descreştere de 4,1%.

Fig. 7.4. Inflaţia în UE (în %)

7.3. Aspecte demografice şi ale ocupării forţei de muncă
Fondul Social European (FSE) anual susţine Programa de garantare pentru tineret („Youth Guarantee”)
şi Iniţiativa de angajare a tinerilor (Youth Employment Initiative) cu circa 6 miliarde de euro, cu posibilitatea
extinderii acestei asistenţe până la 8 miliarde euro.
FSE reprezintă principalul instrument investiţional al UE în programe sociale. Anual se investesc circa
10 miliarde euro în proiecte de îmbunătăţire a perspectivei de angajare pentru milioane de europeni şi, în
special, pentru cei cărora le vine greu să găsească un loc de muncă, în scopul creşterii ratei angajării şi a
calificării, calităţii studiilor, facilitarea integrării sociale, ridicarea nivelului prestării serviciilor de către stat şi
a mobilităţii. Fondul susţine, de asemenea, crearea noilor locuri de muncă în ramuri noi ale economiei, cum ar
fi „economia verde”, ocrotirea sănătăţii şi tehnologii informaţional-comunicaţionale.
O creştere substanţială a participanţilor la programele FSE a avut loc între anii 2009-2010 (de la 10 până
la peste 15 milioane de oameni pe an) şi aces nivel înalt s-a păstrat şi în 2011.
În perioada 2007-2011, circa 12,5 milioane de oameni au luat parte la programele Fondului pentru
susţinerea accesului la piaţa muncii prin instruire sau alte forme de ajutorare. În rezultat 2,4 milioane de oameni
şi-au găsit de lucru în decursul a 6 luni de la finalizarea programei. Tot în această perioadă tinerii în vârstă de
până la 24 de ani, care au beneficiat de programele Fondului, au constituit 15 milioane de persoane, cu o
creştere considerabilă între 2010-2011 ca răspuns la criza din anul precedent.

Fig. 7.5. Rata şomajului în statele UE în luna mai 2014

Numărul total al forţei de muncă în cadrul statelor UE numără peste 240,2 milioane persoane, dintre
care în sfera serviciilor sunt angajaţi 69,8%, în industrie – 25,2% şi în agricultură – 5%. Rata medie a
şomajului în UE a constituit în aprilie 2014 – 10,4%. Cele mai înalte rate ale şomajului au fost atinse în
318
semestrul 3 din 2014 în aşa state ca: Grecia (26,8%), Spania (25,2%) – în ambele state în ultimul an acest
indice s-a îmbunătăţit puţin –, Cipru (16,9%), Portugalia (14,8%) şi Slovacia (14%).
Cele mai mici rate ale şomajului, în aceeaşi perioadă au fost înregistrate în Austria (4,9%), Germania
(5,2%) şi Luxemburg (6,1%).

Fig. 7.6. Evoluţia recentă a nivelul şomajului în UE (în %)

Costul orar mediu al forţei de muncă în UE-28 a fost estimat la 23,70 euro în 2013 şi la 28,20 euro
în zona euro (ZE-18). Totuşi, această medie maschează diferenţe semnificative între statele membre ale
UE, costul orar al forţei de muncă fiind cuprins între 3,70 euro şi 40,10 euro.
Costul forţei de muncă se compune din costurile aferente salariilor, la care se adaugă costurile
nesalariale, cum ar fi contribuțiile sociale ale angajatorilor. Procentul costurilor nesalariale pentru întreaga
economie era de 23,7 % în UE-28, în timp ce, pentru zona euro, acesta se ridica la 25,9%. Mai mult decât
atât, procentul costurilor nesalariale variază considerabil la nivelul statelor membre ale UE. Procentele
cele mai ridicate ale costurilor nesalariale pentru întreaga economie s-au înregistrat în Suedia (33,3%),
Franţa (32,4%), Lituania (28,5%), Italia (28,1%) Belgia şi Slovacia (27,4% fiecare). Procentele cele mai
scăzute ale costurilor nesalariale pentru întreaga economie s-au înregistrat în Malta (8,0%), Danemarca
(12,4%), Luxemburg (13,4%), Irlanda (13,8%), Slovenia (14,7%), Regatul Unit (15,3%), Croaţia (15,4%)
şi Bulgaria (15,8%).
Până în prezent „cele mai sărace” ţări din UE rămân a fi Bulgaria (cu un PIB de 5 500 euro/locuitor
sau 47% din media comunitară după PPC) şi România (7 100 euro/locuitor sau 54% din media comunitară
după PPC).
La capitolul PIB nominal pe cap de locuitor cel mai bine se plasează Luxemburgul, cu 83400 euro
(264% din media comunitară conform PPC), Danemarca – 44 400 euro (125% din media comunitară
conform PPC), Suedia – 43 800 euro (127% din media comunitară conform PPC) şi Austria – 37 000 euro
(129% din media comunitară conform PPC).
La compararea celor mai bogate regiuni ale UE se constată mari disparităţi, iar comparaţia în sine
este o sarcină foarte dificilă, deoarece regiunile NUTS-1 şi NUTS-2 sunt foarte neomogene. Unele din ele
sunt foarte mari după suprafaţă, de exemplu NUTS-1 Hessen (21 100 km2) sau NUTS-1 Ile-de-France (12
011 km2), pe când altele ca NUTS-1 Hamburg (755 km2) sau NUTS-1 Inner London (1 580 km2) au
suprafeţe foarte mici. Exemplul extrem îl reprezintă Finlanda, care este divizată după principii istorice, pe
partea continentală locuiesc 5,3 milioane locuitori, iar pe insulele Aland 26 700 locuitori, ceea ce
corespunde populaţiei unui orăşel mic finlandez.
Una din problemele referitoare la statisticile acestor regiuni constă în aceea că în unele regiuni,
inclusiv în Inner London, este foarte prezentă migraţia pendulară, fapt care în mod artificial sporește datele
statistice. Aceasta atrage după sine majorarea PIB-ului, nemodificând numărul populaţiei ce locuieşte în
acest raion, aceasta duce la creşterea PIB-ului la locuitor. Probleme similare pot fi provocate şi de numărul
mare de turişti ce vizitează raionul dat.
Aceste date sunt folosite pentru a stabili regiunile ce urmează a fi susţinute din Fondul European de
Dezvoltare Regională.
Astfel s-a luat decizia de a delimita nomenclatura unităţilor teritoriale în scopuri statistice (NUTS)
în mod arbitrar (adică nebazându-se pe criterii obiective şi neuniforme pentru întreaga Uniune), ceea ce s-
a acceptat la nivel european.
UE contribuie la asigurarea condiţiilor de muncă, toate cele 28 de state membre au ratificat opt
convenţi fundamentale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care stabilesc standardele de muncă de
bază.
319
 Prin sistemele de asigurare medicală statele membre UE asigură accesul tuturor persoanelor la
serviciile medicale.
Statele membre UE au demarat reformele orientate spre modernizarea sistemelor de asigurare
socială şi sporirea finanţării programelor sociale. Scopul acestor măsuri fiind creşterea eficienţei
cheltuielilor mijloacelor bugetare alocate politicilor sociale pentru asigurarea unui nivel de trai adecvat,
extinderea posibilităţilor de dezvoltare a îndemânărilor şi calificărilor participând la viaţa socială şi accesul
la piaţa muncii.
UE este cel mai mare donator pentru dezvoltare din lume. În 2012 UE a distribuit 0,43% din PIB-ul
său (55,2 miliarde euro sau 72,6 miliarde dolari SUA), ceea ce a reprezentat mai bine de jumătate din
suma donată la nivel mondial.
UE dispune de cel mai mare sistem de preferinţe comerciale pentru statele slab dezvoltate din lume,
care oferă acces fără taxe şi fără cote pentru cele mai sărace 49 de state ale lumii în cadrul schemei „Totul
în afară de armament” (Everything but Arms) şi datorită Sistemului Generalizat de Preferinţe. În rezultat,
UE este cel mai mare importator de mărfuri din cele mai sărace ţări ale lumii, a căror pondere constituie
36% din exporturile acestora. Totodată 60% din importurile UE revin statelor în curs de dezvoltare.
Volumul schimburilor comerciale între UE şi statele africane s-a dublat în ultimul deceniu (2000-
2009). Statele membre ale UE şi-au păstrat poziţia de donator-lider în cadrul programului „ajutoare în
schimbul comerţului” (Aid for Trade), conform acestuia 36% le revin statelor africane.
În anul 2013, UE a aprobat legislaţia pentru susţinerea Iniţiativei de sporire a transparenţei
activităţilor din industria extractivă (Extractive Industries Transparency Initiative) ce necesită developarea
informaţiei privind transferurile guvernamentale în sectorul extractiv (petrol, gaze naturale şi zăcăminte
minerale) şi industria forestieră.
UE a îmbunătăţit, până în prezent, viaţa a mai bine de 59 de milioane de oameni din 50 de ţări
subdezvoltate, a vaccinat peste 44 milioane de animale în agricultură şi a ajutat la instruirea în domeniul
activităţilor agricole a 1,5 milioane de oameni prin intermediul Mecanismului alimentar (Food Facility),
creat în 2008.
Graţie susţinerii financiare a UE, din 2004 până în 2012 peste 67 de milioane de oameni din statele
în curs de dezvoltare au căpătat accesul la apă potabilă şi peste 23 de milioane – la instalaţii tehnico-
sanitare mai bune.
7.4. Comerţul şi investiţiile în UE
Comerţul reprezintă forţa motrice a creşterii economice. Datorită sistemului comercial deschis al
UE, aceasta rămâne a fi principalul participant pe arena comercială internaţională şi o regiune foarte
atractivă pentru afaceri. UE are un profit substanţial al balanţei de plăţi în mărime de peste 300 de miliarde
euro anual, excluzând importul de combustibil şi materii prime.
UE este principalul partener comercial pentru peste 80 de ţări ale lumii, printre care SUA, China,
Rusia, India, Brazilia, RSA.
UE este cel mai mare exportator şi importator dintre statele membre ale „Grupului celor douăzeci”.
Anual Europa exportă mărfuri în valoare de câteva miliarde de euro şi tot atâta importă. În total anual
aceasta constituie circa 1,7 trilioane de euro la export şi 1,8 trilioane euro la import.

Fig. 7.7. Exporturile anuale ale UE (în miliarde dolari)

Exportul total de bunuri din UE, în anul 2013, a constituit 1 737 trilioane euro (2 302 trilioane de
dolari), iar exportul de servicii s-a cifrat la 657,4 miliarde euro (880 miliarde dolari). Dintre ţări,
principalele exporturi, în 2013, au fost orientate către SUA – 16,5%, Elveţia – 9,7%, China – 8,5% şi
Rusia – 6,9%. Din bunurile exportate predominau maşini şi echipamente de transport – 40,7%, alte bunuri
320
manufacturate – 22,1% şi produsele chimice şi produse conexe – 15,7%. În anul 2011 circa 65% din
exporturile UE reveneau statelor membre ale UE şi circa 60% din toate investiţiile străine directe se făceau
în interiorul UE.
Importurile de bunuri ale UE s-au cifrat în 2013 la 1 682 trilioane euro (2 235 trilioane dolari), iar
importul de servicii – la 510,6 miliarde euro (667 miliarde dolari). Principalii parteneri la import fiind:
China – 16,6%, Rusia – 12,2%, SUA – 11,6%, Elveţia – 5,6% şi Norvegia – 5,3%. Din spectrul bunurilor
importate predominau, în 2013, maşinile şi echipamentele de transport – 25,8%, alte bunuri manufacturate
– 22,7%, combustibili minerali şi lubrifianţi – 29,6%, chimicate şi produse conexe – 9,4%.

Fig. 7.8. Importurile UE (în miliarde dolari)

Ţările UE sunt patria multor companii transnaţionale mari, de semenea oficiul principal al multora
din ele. Printre acestea sunt companii ce deţin locul întâi la nivel mondial în ramura sa, de exemplu:
Allianz, care este cel mai mare furnizor mondial de servicii financiare;
Airbus, care produce circa jumătate din producţia mondială de aeronave reactive;
Air France-KLM, care este cea mai mare companie aeriană din lume după suma veniturilor
operaţionale;
Amorim, lider în prelucrarea dopurilor;
ArcelorMittal – cea mai mare companie metalurgică din lume;
Grupul Danone, care deţine locul întâi în lume la producerea de produse lactate;
Anheuser-Busch, cel mai mare producător de bere;
grupul L'Oreal, principalul producător de produse cosmetice;
LVMH – principalul conglomerat producător de articole de lux;
compania Nokia, care este cel mai mare producător mondial de telefoane mobile;
Royal Dutch Shell – una din cele mai mari companii energetice din lume;
Stora Enso, care este cea mai mare uzină producătoare de celuloză şi hârtie după potenţialul de
producere.
În UE funcţionează de asemenea o serie de companii mari din sfera financiară, în special HSBC şi
Grupo Santander cea mai mare companie din punct de vedere al capitalizării de piaţă.

Fig. 7.9. Balanţa de plăţi a UE în perioada 2007-2013

Datorită introducerii monedei euro, comerţul în interiorul zonei euro a crescut cu 5-15%, iar fluxurile
investiţionale au crescut cu 15-35%.
În 2012 în UE-27 deficitul public constituia 4,0% din PIB (în 2013 reducându-se la 3,3%), fiind
mult mai mic decât al SUA (8,5% din PIB) şi al Japoniei (10,2% din PIB). În acelaşi an datoria publică a
UE-27 (85,3% din PIB)30 era mai mică decât a SUA (106,5% din PIB) şi a Japoniei (237,9% din PIB).
30
În anul 2013 datoria publică s-a ridicat la 87,1% din PIB.
321
 Fig. 7.10. Balanţa comercială a marilor puteri ale lumii în 2012
12 state noi membre din Europa Centrală şi de Est au un procent mediu de creştere mai mare decât
partenerii din vestul Europei. În particular statele Baltice au obţinut o creştere vertiginoasă a PIB-ului, în
Letonia acest ritm a ajuns la 11%, ceea ce este la un nivel cu liderul mondial – China, care înregistrează
în ultimii 25 de ani un ritm mediu de creştere de 9%. Cauza unei creşteri atât de masive constă în politica
monetra-creditară stabilă promovată de stat şi în politica orientată spre export, a comerţului, o rată fiscală
fixă mică şi utilizarea unei forţe de muncă relativ ieftină.
Analiza hărţii creşterii PIB în UE este foarte contrastantă pe regiuni unde economiile puternice au
de suferit de stagnare, pe când în economiile statelor noi membri se constată o creştere economică stabilă.
În ansamblul economiei mondiale influenţa UE la creşterea Produsului Global Brut este în continuă
scădere din cauza creşterilor economice accentuate într-o serie de state în curs de dezvoltare ca: China,
India, Rusia şi Brazilia. În perspectivele pe termen mediu şi lung UE va căuta căi să sporească tempourile
de creştere a PIB în ţările din Vestul Europei Franţa, Germania şi Italia şi stabilizarea creşterii în noile
state aderate din centrul şi Estul Europei, pentru asigurarea dezvoltării durabile a acestora.
Confruntându-se cu probleme de dezvoltare economică la sfârşitul primului deceniu al noului
mileniu, în anul 2010 ţările UE au aprobat Strategia 2020, care este orientată spre soluţionarea problemelor
curente în deceniul viitor.

Fig. 7.11. Exporturile şi importurile de mărfuri şi servicii sle UE-27 în 2012

UE a revăzut şi a întărit substanţial mecanismele de coordonare şi control ale politicii economice şi
bugetare. În mai 2013 au intrat în vigoare noile reguli care au completat reformele precedente şi au
fortificat controlul şi coordonarea politicii economice şi bugetare în eurozonă.
În iulie 2013 Letonia a devenit cel de-al 18-lea stat membru al eurozonei, iar de la 1 ianuarie 2014
euro a fost introdus în circulaţie în Letonia.
Mecanismul european de stabilitate (European Stability Mechanism) şi-a început activittea în
octombrie 2012. Acest fond permanent are menirea de a susţine statele din eurozonă care se confruntă cu
dificultăţi financiare.
În total, UE şi eurozona au mobilizat mijloace pentru fondul anticriză în mărime de circa 800
miliarde euro (circa 1 trilion de dolari). Pentru depăşirea consecinţelor crizei economice Europa a acordat
suport băncilor, în anumite condiţii, pentru ca acestea să poată continua eliberarea creditelor populaţiei şi
întreprinderilor. Comisia Europeană publică anual recomandări pentru fiecare ţără membră UE şi a
322
eurozonei în ansamblu, cu referire la politicile bugetare şi economice, privind acţiunile preventive ce
trebuie întreprinse de fiecare stat.
Statelor membre ale eurozonei, în cazul de nerespectare a stabilităţii bugetului de stat, li se aplică
procedura sancţiunilor în trei trepte: începând de la dobânda depozitului la contul special al Comisiei
Europene până la depozitul fără dobândă şi amenda. Refacerea balanţei de plăţi în eurozonă continuă.
Îmbunătăţirea indicatorilor exportului net a statelor ce au suferit cel mai mult din urma crizei este
condiţionată nu numai de reducerea cererii interne, dar şi de creştera concurenţialităţii acestor state.
UE, împreună cu statele membre şi FMI, au întreprins măsuri de susţinere fără precedent a statelor
ce se confruntă cu probleme financiare în promovarea reformelor economice complexe. Grecia a
supraîmplinit cu uşurinţă sarcinile indicatorilor financiari stabiliţi pentru 2012, a făcut reforme structurale
fundamentale şi se aşteaptă la îmbunătăţirea continuă a indicatorilor economici. Irlanda a recăpătat acces
la piaţa de capital în vara lui 2012 şi anul 2013 a reprezentat al treilea an consecutiv de creştere economică.
Balanţa de plăţi a Portugaliei a devenit echilibrată în 2013 pentru prima dată din ultimii 40 de ani.
UE este cel mai important izvor şi destinaţie pentru investiţiile străine directe din întreaga lume, atât
din punct de vedere al volumului, cât şi al fluxurilor: numai în 2011 au fost atrase investiţii din întreaga
lume în sumă de 225 miliarde euro. Către 2010 volumul investiţiilor străine directe din UE (ieşirile) au
constituit 4,2 miliarde euro (26,4% din totalul mondial), în acelaşi timp investiţiile străine directe au
constituit 3 trilioane euro (19,7% din totalul mondial).

Fig. 7.12. Volumul investiţiilor făcute de UE şi în UE (în 2011)

În ultimii şase ani UE se pronunţă pentru sporirea reglementării şi controlului asupra sectorului
financiar în vederea abordării de măsuri eficiente ca răspuns la criza financiară şi oferirea de garanţii că
sectorul financiar poate juca un rol important în revenirea UE pe drumul „inteligent” al creşterii stabile,
crearea de locuri de muncă şi creşterea concurenţialităţii.
Codul comun de reguli al UE se răsfrânge asupra tuturor celor 8 000 de bănci ale UE.
Reformele financiare în Europa se referă şi la desfăşurarea obligatorie a operaţiunilor comerciale şi
stingerea instrumentelor financiare derivate la burse transparente şi bine reglementate.
UE de asemenea şi-a revăzut complet şi şi-a fortificat propriul sistem de monitorizare financiară.
Noua Sistemă de Monitorizare Financiară (European System of Financial Supervision) funcţionează de la
1 ianuarie 2011.
UE a atins progrese considerabile în privinţa creării Uniunii Bancare (Banking Union), care va rupe
relaţiile păguboase între piaţa obligaţiunilor de stat şi bănci, protejând contribuabilii de crizele bancare.
Uniunea Bancară cuprinde Mecanismul Unic de Control (Single Supervisory Mechanism), care va fi
coordonat de Banca Central Europeană în strânsă cooperare cu organele de supraveghere naţionale; un set
comun de regului de prevenire, administrare şi soluţionare a crizelor bancare şi proaspăt propusul
Mecanism Unic de Soluţionare a Crizelor (Single Resolution Mechanism) cu împuterniciri de a aproba
decizii centralizate şi fondul unic de susţinere pentru înlăturarea eficientă a consecinţelor în caz de
falimentare a băncilor şi de a reduce la minim pierderile contribuabililor. Consiliul de Stabilitate
Financiară (Financial Stability Board) oferă o apreciere estimativă a mărimii sectorului tenebru bancar
mondial la circa 51 trilioane de euro în anul 2011, ceea ce depăşeşte indicatorul de 21 de trilioane euro

323
din 2002. Aceasta constituie 25-30% din întregul sistem financiar şi jumătate din toate activele bancare.
Astfel, activitatea bancară tenebră are o importanţă sistemică pentru sistemul financiar european.
Comisia Europeană a prezentat, în septembrie 2013, propria viziune asupra luptei cu sectorul bancar
tenebru şi a propus un nou proiect de lege referitor la fondurile investiţionale ale pieţei monetare, care
reprezintă o sursă importantă de finanţare pe termen scurt a institutelor financiare, întreprinderilor şi
guvernelor. Din această cauză activitatea fondurilor investiţionale din cadrul pieţei monetare se află în
centrul eforturilor internaţionale în lupta cu sectorul bancar tenebru. În Europa fondurile investiţionale ale
pieţei monetare sunt deţinătoare a circa 22% din obligaţiunile de scurtă durată, care sunt emise de guverne
sau de sectorul corporativ şi 38% din obligaţiunle pe termen scurt al sectorului bancar. Uniunea Europeană
pentru prima dată în lume a introdus schimbul automat de informaţii în scopul impunerii fiscale. Începând
cu anul 2005 schimbul automat de date reprezintă practica standard pentru veniturile de la acumulări de
depozite în conformitate cu Directiva despre impozitarea veniturilor de la acumulareadepozitelor. În
prezent se examinează propunerea de extindere a acţiunii acestui act normativ iar statele membre ale UE
s-au angajat să implementeze prevederile acestea până la finele lui 2013.
În iunie 2013 Comisia Europeană a propus de a extinde schimbul automat de informaţii în interiorul
UE pentru a cuprinde cel mai larg spectru de venituri, incluzând dividendele şi veniturile din capital.
Aceasta va aduce la aceea că UE va avea cea mai amplă şi cea mai multilaterală sistemă de schimb de
informaţii fiscale din lume. În decembrie 2012 Comisia Europeană a propus un Plan de acţiuni pentru
lupta cu încălcările legislaţiei fiscale şi eschivarea de la plata impozitelor. Acest plan ambiţios, aprobat de
liderii UE în mai 2013, conţine măsuri de luptă cu planificarea fiscală agresivă a companiilor şi poziţia
dură a UE faţă de zonele off-shor, care nu se încadrează în reglementările internaţionale. Statele membre
ale UE în prezent analizează propunerea despre Baza consolidată despre impozitele pe venit. Această
propunere poate deveni, de asemenea, instrumentul de bază în lupta cu eschivarea de la plata impozitelor
pe venit a companiilor din contul înlăturării necesităţii mecanismului de transfert la formare a preţurilor
în interiorul UE şi eliminarea posibilităţii de deplasare a profiturilor.
Impozitul pe operaţiunile financiare (Financial Transaction Tax) devine o realitate în UE.
Propunerea înaintată de Comisia Europeană este examinată în prezent de 11 state membre, care au decis
să introducă un impozit comun pentru operaţiunile financiare în cadrul iniţiativei de întărire a colaborării
după ce n-a fost posibil să se ajungă la un numitor comun între statele membre referitor la primul proiect
propus de Comisia Europeană în 2011. Scopul impozitului este de a asigura un aport echitabil al sectorului
financiar în bugetul de stat, de a preîntâmpina fragmentarea pieţii unice, care poate duce la creşterea
numărului de impozite financiare naţionale asupra operaţiunilor financiare şi abţinerea de la activităţi de
piaţa riscante şi nechibzuite. În cazul în care se va ajunge la o înţelegere, acesta va fi primul impozit
regionl pe operaţiuni financiare din întreaga lume.

Fig. 7.13. Evoluţia TVA în statele UE între anii 2000-2012

324
 7.5. Agricultura UE în raport cu restul statelor lumii
În ultimii 20 de ani Politica Agrară Comună a UE s-a modificat substanţial şi a devenit orientată
spre dezvoltare, lăsând în istorie „râurile de lapte” şi „malurle de unt”. Statele subdezvoltate au acces liber
la piaţa UE cu tarife minime sau egale cu zero, iar dezechilibrul de piaţă s-a redus semnificativ. Volumul
importurilor producţiei agricole din statele subdezvoltate către UE depăşeşte volumul importurilor din
SUA, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă luate împreună, astfel constituind circa 70% din
importurile agricole ale UE. Subvenţiile pentru exporturi au fost reduse substanţial, iar cotele actuale sunt
stabilite la nivelul zero. Dacă 15 ani în urmă se alocau 10 miliarde euro anual subvenţiilor la export, atunci
în 2012 au fost alocate doar 147 milioane euro, cu o reducere ulterioară în 2013. UE a propus şi OMC de
a anula subvenţiile la export ca pe o componentă a unui pachet de măsuri de balansare. Uniunea Europeană
se situează pe primul loc ca producător, consumator (60%) şi exportator (13 milioane hectolitre) de vinuri
la nivel mondial. Franţa este principalul producător de vin al Uniunii (30% din producţie), cu o medie de
55 milioane hectolitri pe an. Ea este urmată de Italia (51 milioane hectolitri sau 28,5%) şi Spania (43
milioane hectolitri, sau 23,2%). La nivel mondial, concurenţa a crescut simţitor, Statele Unite devenind al
patrulea producător de vinuri. În 2011, conform Eurostat, agricultura UE‐27 a generat 149 miliarde de
euro valoare adăugată brută, ceea ce reprezintă o creștere de 6% față de anul 2010 și o creștere de 9,3%
față de nivelul anului 2001. Conform Agricultural Census 2010, în UE‐27 se înregistrau, în 2010, un
număr de aproape 12 milioane de ferme. Aceste ferme acopereau o suprafaţă de 170 milioane de hectare
(1,7 milioane km2, 40% din teritoriul UE‐27), suprafaţa medie a unei ferme fiind de 14,3 ha. Din cele
aproximativ 12 milioane de ferme existente în Uniunea Europeană, în anul 2010, mai mult de 3,85
milioane (32%) erau în România.

Fig. 7.14. Ponderea fermelor agricole în total ferme, pe ţări membre UE‐27, în 2010 (%)
Agricultural Census 2010 arată că în jur de 25 milioane de persoane au fost angajate în activităţi
agricole, în UE‐27, în anul 2010. Numărul de persoane angajate, transformat în unități anuale de muncă
(UAM), relevă faptul că forța de muncă angajată direct de fermele agricole din UE‐27 a totalizat 9,7
milioane UAM, ceea ce corespunde unei cifre de 9,7 milioane de persoane care lucrează cu normă întreagă.
În ceea ce privește timpul de muncă utilizat, la nivelul UE‐27, în anul 2010, ponderea forței de
muncă familiale, exprimată în unități anuale de muncă (UAM), a fost de 75%, în timp ce forța de muncă
din afara familiei, utilizată în mod regulat, a avut o pondere de 17%, iar cea utilizată neregulat, o pondere
de 8%.

Fig. 7.15. Ponderea diferitelor tipuri de forță de muncă la nivelul fermei, în UE‐27, în 2010 (%)
325
 Din analiza situației prezentate, rezultă că, la nivel european, modelul de ocupare în activitățile
agricole se bazează, în cele mai multe țări, pe aportul forţei de muncă familiale, și nu pe munca salariată
– forța de muncă familială lucrând preponderent în propriile exploataţii și într‐o formă necontractuală.
Bugetul politicii agricole comune a scăzut drastic în ultimii 30 de ani, ca pondere în bugetul UE –
de la aproape 75% la mai puţin de 40%. În această perioadă, 18 ţări au devenit membre ale Uniunii
(numărul de agricultori a crescut cu cel puţin 50 %) şi, prin urmare, cheltuielile din bugetul UE alocate
fiecărui agricultor sunt mult mai scăzute în prezent decât erau în trecut.
7.6. Energetica şi mediul înconjurător
UE dispune de mari rezerve de cărbune, petrol şi gaze naturale. În UE sunt şase mari producători de
petrol, în special din zăcămintele de petrol din Marea Nordului. Cel mai mare producător la moment este
Regatul Unit, însă mari producători de petrol sunt şi Danemarca, Germania, Italia, România şi Olanda.
Dacă ar fi să analizăm ca un tot întreg, ceea ce nu este acceptat în practica mondială, UE este al 13-lea
producător mondial de petrol, cu 2 383 mii de barili pe zi. Însă este cel de-al doilea consumator de petrol
din lume, cu circa 13 680 mii de barili pe zi.
Volumul rezervelor de gaze naturale studiate constituie 2 242 miliarde m3, iar extracţia anuală –
181,6 miliarde m3 anual. Totodată, consumul este de 489,4 miliarde m3, ceea ce face UE să fie al doilea
mare consumator de combustibil albastru.
În cadrul Iniţiativei energia stabilă pentru toţi (Sustainable Energy For All Initiative) UE acordă
suport tuturor statelor în curs de dezvoltare, facilitând accesul la energie pentru 500 de milioane de
locuitori către anul 2030. În prezent UE participă în peste 130 de proiecte în statele Africane, bazinului
Caraibe şi regiunii pacifice, în rezultatul cărora au primit acces la servicii energetice contemporane de la
12 la 13 milioane de oameni în întreaga lume.
Ponderea surselor de energie cu zero emanări de bioxid de carbon au ajuns în ultimii ani la 56%.
Sursele regenerabile aşa ca: energia geotermală, centralele atomoelectrice, centralele solare şi
mareemotrice produc energie electrică neemanând bioxid de carbon. Actualmente Franţa, Islanda,
Norvegia, Suedia şi Elveţia produc peste 90% din energia electrică din surse fără hidrocarburi, iar din
2012 încă 8 ţări ale UE produc până la 50% din energia electrică pe baza de resurse regenerabile. SUA
produce 32% din energia electrică din surse regenerabile.
UE îi revine o pondere de doar 11% din cantitatea de gaze cu efect de seră ce se emană în lume, în
prezent continuând eforturile de diminuare a acestora, astfel în viitor această pondere se va micşora
continuu (către anul 2050 această cantitate urmează să se reducă cu 80-95%).
Graţie politicii UE şi acţiunilor întreprinse în ultimul deceniu (în special noua politică energetică a
UE publicată pe 10 ianuarie 2007) UE cu toţi cei 28 de membri şi-au îndeplinit şi chiar supraîmplinit
angajamentele sale privind reducerea emisiilor cantităţilor de gaze cu efect de seră în cadrul primei
perioade a angajamentelor prvăzute de Protocolul de la Kyoto, fiind un mare susţinător al acestei iniţiative.
UE este cel mai mare donator din lume privind ajutorul acordat statelor în curs de dezvoltare pentru
lupta cu schimbările climatice. UE a propus statelor în curs de dezvoltare un ajutor în mărime de peste 7,3
miliarde euro în perioada anilor 2010-2012. Aceasta depăşeşte cu mult angajamentele asumate.
Cantitatea de energie consumată de un locuitor în UE în anul 2011 (3 375 kg echivalente petrol) a
fost mai mic decât nivelul de consum al energiei în Canada (7 426 kg echivalente petrol), în SUA (7 069
kg echivalente petrol), Arabia Saudită (6 211 kg echivalente petrol) şi Australia (5 366 kg echivalente
petrol).
Nivelul consumului de energie la un locuitor în UE este cel mai scăzut dintre statele înalt dezvoltate
din „Grupa celor 20”.
Cantitatea de bioxid de carbon emanată de europeni (7,5 tone la un locuitor) constituie mai puţin de
jumătate din cantitatea emanată de locuitorii din SUA (17,3 tone la un locuitor), Australia (19 tone la un
locuitor) şi Canada (16,2 tone la un locuitor). Volumul emanărilor la un locuitor în China este în continuă
creştere şi a ajuns la 7,2 tone la un locuitor.

326
 CAPITOLUL 8

RELAŢIILE REPUBLICII MOLDOVA CU UNIUNEA EUROPEANĂ

8.1. Relaţiile politice dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

Republica Moldova şi-a obținut independenţa la data de 27 august 1991, odată cu dezmembrarea
Uniunii Sovietice. Au urmat ani grei de scădere a nivelului de trai şi declin economic. Statul nou-format
a încercat să fructifice relaţii multilaterale atât cu Federaţia Rusă, UE cât şi cu SUA, spre deosebire de
statele baltice, care au fost interesate de la bun început de aderarea şi integrarea la Uniunea Europeană.
Republica Moldova este vecinul apropiat al UE, care şi-a manifestat interesul cu privire la aderarea
şi integrarea UE. Realităţile de azi au arătat că până la aderarea Moldovei la UE este o cale lungă, aceasta
este demonstrată şi prin faptul că face parte din Politica Europeană de Vecinătate, care se referă la statele
care pe termen mediu nu vor adera la UE. Cu toate aceasta, Republicii Moldova i s-au recunoscut
aspirităţile şi valorile europene şi se depune efort pentru a ajunge la nivelul statelor membre ale UE.
Republica Moldova a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu UE la 28 noiembrie 1994,
care reprezintă baza legală în relaţiile UE – Republica Moldova. Acest Acord înlocuia Acordul Uniunii
Europene cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în 1989, care a fost moştenit şi de Republica
Moldova. Semnat la 2 octombrie 1995, Acordul Interimar privind comerţul între Republica Moldova şi
Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 mai 1996, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor
comerciale. După intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu UE au fost
plasate într-un cadru legislativ oficial. Semnat pentru o perioadă iniţială de 10 ani, cu posibilitatea
prolongării, documentul stabileşte cadrul juridic al relaţiilor actuale între Moldova şi UE în domeniul
politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific, şi are ca obiective susţinerea Moldovei pentru:
consolidarea democraţiei şi statului de drept cu respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor prin
asigurarea cadrului corespunzător al dialogului politic; dezvoltarea durabilă a economiei şi finalizarea
procesului de tranziţie spre economia de piaţă prin promovarea schimburilor comerciale, investiţiilor şi
relaţiilor economice armonioase.
Obiectivele principale ale APC au fost următoarele:
a. Continuarea dialogului politic;
b. Promovarea comerţului şi investiţiilor;
c. Cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural;
d. Susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi a finaliza
tranziţia la economia de piaţă.
APC prevedea posibilitatea creării unei zone de liber schimb dintre UE şi Moldova în cazul în care
Moldova înregistrează progrese în reformele de piaţă. APC mai prevedea armonizarea legislaţiei Moldovei
cu cea a UE şi instituţionalizarea dialogului în domeniile de cooperare, inclusiv cel politic, prin crearea
unor instituţii comune pentru implementarea APC: Consiliul de Cooperare UE-Moldova fiind compus din
membri ai Consiliului European şi ai Comisiei Europene, pe de o parte, şi din membri ai Guvernului
Republicii Moldova, pe de altă parte, şi se întruneau o dată pe an. Acesta era asistat de către Comitetul de
Cooperare, la care participau înalţi funcţionari şi care îşi ducea activitatea în cadrul a cinci subcomitete.
Subcomitetele RM-UE sunt reuniuni sectoriale la nivel de experţi și se organizează o dată pe an:
 Subcomitetul în domeniul Comerţului şi Investiţii;
 Subcomitetul în domeniul Finanţelor, Economiei şi Statisticii;
 Subcomitetul în domeniul Vămii, Cooperării Transfrontaliere, Justiţiei şi Afacerilor Interne;
 Subcomitetul în domeniul Energiei, Mediului, Transportului, Telecomunicaţiilor, Ştiinţei,
Tehnologiilor, Instruirii şi Educaţiei.
De la sfârşitul anului 2000, autorităţile moldovene purced la crearea cadrului instituţional intern
pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM: Comisia Naţională pentru Integrarea
Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare europeană (CPIE), Departamentul de Integrare
Europeană din cadrul MAE.
În septembrie 2000, când Moldova fusese deja invitată să participe la Politica Europeană de
Vecinătate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o Concepţie de integrare a RM în UE.

327
 Guvernul Republicii Moldova, la data de 13 noiembrie 2002, a emis un Decret cu privire la crearea
Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană, iar la 28 februarie 2003, în cadrul Parlamentului
Republicii Moldova, a fost constituită Comisia Naţională pentru Integrare Europeană, apoi şi
Departamentul Integrării Europene pe lângă Ministerul Afacerilor Externe (8 august 2003).
Pentru a identifica obiectivele cheie pentru viitoarea cooperare transfrontalieră, la 1 iulie 2003,
Consiliul European adoptă un nou document „deschizând calea pentru noul instrument destinat politicii
de bună vecinătate”. Acest instrument trebuia să substituie programul TACIS.
În prima jumătate a anului 2004 au avut loc o serie de runde de negosieri şi consultări privind
elaborarea planului individual de acţiuni RM-UE pentru 2004-2006, pentru ca la 9 decembrie 2004
Comisia Europeană să aprobe Planul de acţiuni RM-UE.
La 30 aprilie 2004 la Bruxelles a fost semnat Protocolul adiţional la Acordul de Parteneriat şi
Cooperare dintre Comunităţile Europene cu statele lor membre şi Republica Moldova. Prin semnarea
acestui Protocol, Acordul de Parteneriat şi Cooperare Moldov Uniunea Europeană a fost extins asupra
statelor care au devenit membre ale UE la 1 mai: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
La 29 septembrie 2004 la Bruxelles, cu Comisia Europeană a fost semnat Acordul privind
implementarea sistemului de control dublu al exportului unor produse siderurgice din Moldova.
Implementarea acestui sistem va permite efectuarea unui monitoring strict al fluxurilor de produse
siderurgice, exportate în UE.
Pe data de 30 decembrie 2004 Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Protocolul Adiţional al
Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile Europene şi Statele Membre şi Republica
Moldova.
La 22 februarie 2005, la Bruxelles, în cadrul Consiliului de Cooperare UE-Moldova, a fost semnat
Planul de Acţiuni Republica Moldova–Uniunea Europeană.
Pe data de 6 octombrie 2005 la Chişinău a fost inaugurat Oficiul Delegaţiei Comisiei Europene în
Republica Moldova. Primul şef al Delegaţiei Comisiei Europene în Republica Moldova a fost desemnat
domnul Cesare de Montis.
La Odesa, pe 30 noiembrie 2005, a avut loc inaugurarea oficială a sediului central al Misiunii
Comisiei Europene de Asistenţă la Frontieră pentru Republica Moldova şi Ucraina.
La 25 aprilie 2007 a avut loc inaugurarea oficială a Centrului Comun de Vize, găzduit de Ambasada
Ungariei la Chişinău.
Începând cu 7 mai 2009 Republica Moldova participă la iniţiativa Parteneriatului Estic contribuind
activ la dezvoltarea dimensiunii bilaterale şi a celei multilaterale.
În anul 2009, eforturile au fost orientate spre lansarea negocierilor asupra Acordului de Asociere
RM-UE. În luna iunie, Consiliul UE a adoptat Liniile Directorii pentru negocierea noului Acord cu
Republica Moldova. În cadrul acestui acord nu se semna un acord politic ce ar deschide calea spre integrare
europeană a Moldovei, un proiect care recunoştea aspiraţiile europene ale Moldovei şi oferea anumite
beneficii economice.
La 1 ianuarie 2010, Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Comunităţii
Energetice Europene.
În ianuarie 2010, a fost lansat Grupul pentru Acţiunea Europeană a Republicii Moldova (GAERM),
la iniţiativa României şi Franţei, pentru promovarea intereselor şi vizibilităţii Republicii Moldova pe
agenda europeană.
La 15 iunie 2010 a fost lansat Dialogul RM-UE în domeniul liberalizării vizelor. În ianuarie 2011,
Republica Moldova a primit Planul de acţiuni privind liberalizarea vizelor, care conţinea două seturi de
condiţii, care, odată implementate, vor contribui la instituirea unui regim fără vize între RM şi UE.
Pe 24 ianuarie 2011 Republica Moldova a primit în mod oficial un plan de acţiune pentru instituirea
unui regim fără vize pentru călătoriile de scurtă şedere de la comisarul UE pentru Afaceri Interne.
La 1 mai 2011 a fost definit protocolul privind principiile generale pentru participarea RM la
programele UE. Primul program UE la care RM planifica să participe este FP7.
Pe 26 iunie 2012 a fost semnat acordul privind aderarea Republicii Moldova la Spaţiul Aerian
Comun cu Uniunea Europeană.

328
 În octombrie 2013, Consiliul European a anunţat că liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii
Republicii Moldova ar putea fi stabilită deja în 2014.
La cel de-al III-lea Summit al Parteneriatului Estic de la Vilnius, care a avut loc pe 28 şi 29 noiembrie
2013, Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere, inclusiv pentru o Zonă de liber schimb
aprofundat şi cuprinzător (ZLSAC) şi de liberalizare a regimului de vize cu Uniunea Europeană.
Pe 27 februarie 2014 Parlamentul European a votat (460 din 510 eurodeputaţi au fost pentru) în
plenul reunit regulamentul care permite eliminarea vizelor de intrare pe teritoriul Uniunii Europene pentru
cetăţenii Republicii Moldova. Votul Parlamentului a fost confirmat de către Consiliului Uniunii Europene
pe 14 martie 2014, iar pe 8 aprilie 2014 decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
La 28 aprilie 2014, decizia de ridicare a vizelor publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a intrat
în vigoare, şi începând cu ziua respectivă cetăţenii moldoveni, posesori ai unui paşaport biometric, pot
călători liber, oriunde în spaţiul Schengen, timp de 90 de zile într-o perioadă de 180 de zile.
În data de 1 iulie 2014 la Bruxelles Republica Moldova a semnat, concomitent cu statele din Balcanii
de Vest (Republica Macedonia, Serbia, Albania şi Bosnia şi Herţegovina) Acordul de Asociere la
Programul european pentru cercetare-inovare Orizont 2020 (H2020). Acesta devine primul program
comunitar la care se asociază Republica Moldova. În rezultatul semnării Acordului, entităţile fizice şi
juridice rezidente în ţara noastră obţin drepturi similare cu cele din statele membre ale UE, în cadrul
apelurilor programului H2020.
La 2 iulie 2014 a avut loc ratificarea Acordului de Asociere de către Parlamentul Republicii
Moldova. Conform procedurilor legale, acesta urmează să fie ratificat şi de către legislativele tuturor
statelor membre ale UE.
Începând cu 1 septembrie 2014, intră în vigoare Prevederile Acordului de Asociere UE–Republica
Moldova. Aplicarea provizorie survine până la ratificarea de către statele membre ale UE a Acordului de
Asociere.
8.2. Colaborarea economică dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană
Al doilea pas al relaţiilor dintre RM şi UE a fost Planul de Acţiuni Republica Moldova–Uniunea
Europeană (PAUEM) care nu înlocuieşte APC, ci stabileşte strategii de la libertăţile umane şi reforme
aproape în toate domeniile de activitate la dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei. A fost semnat în
2005 şi a expirat în 2008.
PAUEM conţine 46 de pagini, formulează 80 de obiective şi 294 de acţiuni/ măsuri de urmat,
prevede o serie de măsuri pe termen scurt şi lung în şapte domenii generice de cooperare:
1. dialogul şi reforma politică;
2. cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;
3. reformele şi dezvoltarea economică şi socială;
4. relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie;
5. cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
6. transport, energie, telecomunicaţii, mediu inconjurător, cercetare dezvoltare şi inovaţie;
7. contacte umane.
În contextul PAUEM integrarea europeană nu înseamnă aderarea RM la UE, ci mai curând un proces
de ajustare la modelul de guvernare european, bazat pe principiile statului de drept şi ale economiei de
piaţă, de aliniere a normelor şi standardelor naţionale la cele ale UE, de participare graduală la programele
şi politicile UE şi de aprofundare a interdependenţei dintre procesele şi politicile comunitare şi cele
promovate la nivel naţional.
Implementarea PAUEM şi APC a adus numai beneficii Republicii Moldova, mai ales la capitolul
relaţii comerciale. 50% din importurile Republicii Moldova vin din UE, iar principala piaţă de desfacere
a exporturilor reprezintă România, stat membru UE.
UE s-a angajat în soluţionarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic, inclusiv şi al celui Transnisitrean,
dar mai este cale lungă până părţile vor ajunge la un numitor comun.
La 1 ianuarie 2000 este extinsă valabilitatea Acordului privind comerţul cu produse textile semnat
cu UE, iar, la 24 ianuarie 2000, Comisia Europeană oferă Republicii Moldova autorizaţia de a exporta pe
piaţa UE vinuri produse din două soiuri de viţă de vie.

329
 La 1 octombrie 2000 Republica Moldova beneficiază de reduceri tarifare suplimentare variind de la
10% pînă la 30%, în funcţie de categoria de sensibilitate a mărfurilor. Aceasta a devenit posibil în contextul
aplicării Regulamentului Comisiei Europene nr. 1649/2000, din 25 iulie 2000, privind garantarea pentru
Republica Moldova a unui regim special în cadrul Sistemului General de Preferinţe (GSP), care să
promoveze protecţia drepturilor muncitorilor în concordanţă cu standardele stipulate în Convenţiile 87, 98
şi 138 a Organizaţiei Mondiale a Muncii.
Începând cu 1 ianuarie 2006 Republica Moldova este beneficiară a Schemei Generalizate de
Preferinţe Plus (SGP+, acordat de UE prin Regulamentul nr. 980/2005 din 27 iunie 2005 privind aplicarea
sistemului preferinţelor tarifare generalizate), care constituie un regim preferenţial de comerţ oferit de UE
pentru susţinerea dezvoltării şi bunei guvernări. Avantajul principal al acestui sistem consta în faptul că
7200 produse moldoveneşti vor beneficia de acces liber pe piaţa UE, fiind scutite de plata taxelor vamale.
De asemenea, în 2006, Republica Moldova a semnat un nou acord de comerţ liber pentru Europa
Centrală (CEFTA). Acordul CEFTA-2006 prevede un grad extins de liberalizare, în special a comerţului
cu produse industriale, mecanisme transparente de aplicare a măsurilor de protecţie comercială şi
instituirea unui mecanism propriu de soluţionare a litigiilor comerciale sau utilizarea instrumentului OMC.
În anul 2007 Republica Moldova avea semnate 35 de acorduri bilaterale privind promovarea şi
protejarea reciprocă a investiţiilor. Pe de altă parte, cadrul juridic special de reglementare şi de promovare
a comerţului exterior al Republicii Moldova include 38 de acorduri bilaterale privind colaborarea
comercial-economică şi 16 acorduri de comerţ liber în cadrul CSI şi Pactul de Stabilitate pentru Europa
de Sud-Est.
Pe 21 ianuarie 2008, Consiliul UE a adoptat Regulamentul privind introducerea Preferinţelor
Comerciale Autonome pentru Republica Moldova. Documentul în cauză reprezintă oficializarea finală a
deciziei anunţate anterior de instituţiile comunitare şi lansează o abordare nouă în relaţiile comerciale
moldo-comunitare. Noul regim comercial oferă accesul liber de taxe şi fără cote a tuturor produselor
originare din Republica Moldova pe piaţa UE, cu excepţia unui număr limitat de produse agricole extrem
de sensibile pentru piaţa internă a UE.
În anul 2008 Republica Moldova a obţinut un acces şi mai sporit la piaţa UE în baza ATP
(Preferinţele Comerciale Autonome). Semnarea acordului ATP a reprezentat un avantaj comercial de care
Republica Moldova a beneficiat în baza sistemului SGP plus, cu extinderea facilităţilor de liber schimb
asupra unor produse importante pentru economia Republicii Moldova, cum ar fi băuturile alcoolice, o
serie de produse agricole, zahărul etc.
Uniunea Europeană este un partener economic important al Republicii Moldova. Acest fapt se referă
la diverse aspecte ale activităţii economice: comerţ exterior, investiţii străine şi remiteri. Deosebit de intens
decurg relaţiile comerciale cu UE. În perioada anilor 2006-2010, grupul ţărilor UE a menţinut o pondere
relativ constantă în comerţul exterior al RM, ce a variat între 45 şi 47%. Până la criză, comerţul cu UE a
avut o tendinţă de creştere, în 2008 înregistrând o valoare de aproximativ 2,92 mld. dolari. În 2009, în
contextul crizei economice mondiale, s-a produs o reducere drastică a comerţului cu UE. Anul 2010 a fost
marcat de o relansare a relaţiilor comerciale cu UE, volumul comerţului a atins o valoare de 2,43 mld.
dolari, însă acest nivel este inferior celui înregistrat în anul 2008.
În relaţiile comerciale cu UE, Republica Moldova este importator net. În general, până la criză,
creşterea importurilor din UE devansa majorarea exporturile spre această regiune. O diminuare a
deficitului balanţei comerciale cu UE s-a produs în 2009 – în condiţiile crizei, exporturile către UE au
scăzut doar cu 18,5%, în timp ce importurile s-au redus cu 36,4%.
În exportul către UE, ponderea produselor agro-alimentare este mult mai mică decât în exportul total
al Republicii Moldova (în 2010 aveau o pondere de peste 25% în exportul total, comparativ cu 16,8% în
exportul spre UE). Acest fapt este cauzat de necorespunderea categoriei date de produse la standardele
tehnice existente în UE. Republica Moldova a început procesul de racordare la standardele UE de
reglementare tehnică, totuşi acest proces este foarte costisitor în condiţiile unor resurse naţionale limitate
şi decurge destul de lent.
De la introducerea regimului ATP, pentru majoritatea produselor moldoveneşti, supuse limitărilor
cantitative nu au fost atinse cotele de export. Excepţie fac exportul de alac şi vinuri, iar în 2010 au fost
depăşite cotele de export pentru porumb şi orz. Această situaţie este cauzată de faptul că:

330
 - limitările cantitative se aplică produselor moldoveneşti de origine vegetală sau animală, care nu
satisfac cerinţele tehnice existente în UE;
- evoluţiile din agricultură sunt modeste, respectiv capacitatea acesteia de a asigura exportul este
redusă. În perioada anilor 2006-2010, producţia agricolă a scăzut anual în medie cu 0,4%.
La capitolul investiţii străine Uniunea Europeana, la fel, are rolul principal. Investitorilor din ţările
Uniunii Europene le revine o cotă majoră, de 51% din stocul ISD în capital social şi, aproximativ, trei
pătrimi din influxurile de ISD. Totuşi, la capitolul atragerea investiţiilor străine Republica Moldova are
reuşite modeste. După stocul de ISD pe cap de locuitor ne aflăm pe ultima poziţie în Europa, cu 723,4
dolari.
În iunie 2012 a fost semnat Acordul cu privire la protecţia Indicaţiilor Geografice (IG) pentru
produsele agricole şi alimentare.
Relaţiile economice cu UE privind comerţul exterior se intensifică. Zona principală de efectuare a
comerţului exterior este UE, fiind urmată de zona CSI.
În 2013, se observă tendinţa de majorare a exporturilor în ţările UE cu circa 127,5 milioane dolari
SUA, în timp ce în ţările CSI, acestea s-au redus cu circa 4,1 milioane dolari SUA sau cu 4,4 puncte
procentuale mai puţin decât în anul precedent. În diagramă este prezentată structura exporturilor din
Republica Moldova pe regiuni în anul 2013.

Fig. 8.1. Structura exporturilor Republicii Moldova în 2013

Şi importurile, în 2013, au avut o tendinţă generală de creştere faţă de anul 2012. Cel mai mult se
importă din UE, circa 45 la sută, urmată de ţările CSI cu o pondere de 31%.

Fig. 8.2. Structura importurilor (în dolari SUA)

Acordul de comerţ liber RM-UE cu privire la crearea Zonei de Comerţ Liber Cuprinzator şi
aprofundat (ZLSAC) a fost semnat în data de 27 iunie 2014, urmând a fi implementat gradual, începând
cu această toamnă.
8.3. Perspectivele de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană
Relaţiile externe ale Uniunii Europene cu Republica Moldova au cunoscut o dezvoltare sinuoasă, cu
multe provocări, dar şi cu beneficii pentru ambele părţi. Fiind în vecinătatea UE, Moldova face parte din
Politica Europeană de Vecinătate şi Parteneriatul Estic.
Priorităţile relaţiei Republicii Moldova cu Uniunea Europeană includ:
1. integrarea Europeană;

331
 2. implicarea activă a întregii societăţi, a tuturor forţelor politice şi a actorilor externi relevanţi în
vederea transformării Republicii Moldova într-un stat european, cu o perspectivă reală de aderare la UE;
3. adoptarea şi promovarea valorilor şi standardelor europene în toate domeniile – politic, economic,
social şi juridic – prin implementarea criteriilor de la Copenhaga şi a angajamentelor asumate în cadrul
Consiliului Europei;
4. armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar;
5. consolidarea cadrului legal şi instituţional necesar pentru promovarea integrării europene la nivel
de Guvern şi al fiecărui minister în parte, astfel încât procesul de integrare europeană să devină prioritatea
majoră în activitatea fiecărei structuri guvernamentale;
6. aprofundarea relaţiilor bilaterale cu statele membre ale UE;
7. valorificarea plenară a oportunităţilor oferite de către „Parteneriatul Estic”;
8. încheierea Acordului de Asociere cu UE;
9. promovarea unei integrări economice reale cu UE, inclusiv prin încheierea Acordului de Liber
Schimb Aprofundat şi Comprehensiv;
10. demararea dialogului cu UE în domeniul liberalizării regimului de vize, cu scopul semnării unei
Foi de Parcurs privind eliminarea vizelor, astfel încât să se obţină eliminarea regimului de vize pentru
cetăţenii Republicii Moldova;
11. implementarea acţiunilor conforme Parteneriatului de Mobilitate dintre UE şi Republica
Moldova;
12. asigurarea securităţii energetice a ţării prin instrumentele de care dispune UE şi aderarea la piaţa
energetică europeană;
13. evaluarea posibilităţilor conectării la coridorul sudic de tranzitare a resurselor energetice din
Bazinul Caspic spre Europa, precum şi a altor opţiuni de asigurare a securităţi energetice a Republicii
Moldova;
14. conectarea Republicii Moldova la reţelele de transport european, liberalizarea transporturilor
aeriene;
15. sporirea rolului UE în soluţionarea conflictului transnistrean;
16. implementarea unor strategii de comunicare (internă şi externă) cu societatea şi factorii externi
din UE, precum şi alţi actori internaţionali, privind integrarea europeană.
17. deschiderea unor centre de informare pe teritoriul ţării în scopul informării corecte şi
cuprinzătoare a populaţiei privind procesul de integrare europeană.

332
 BIBLIOGRAFIE

1. Anghel M. Ion, Personalitatea juridica şi competentele Comunităţilor Europene / Uniunii

Europene, Bucureşti, Lumina Lex, 2007.
2. Bache Ian, George Stephen, Politica în Uniunea Europeană, Chişinău, Epigraf SRL, 2009.
3. Bădescu Ilie (coord.), Geopolitica integrării europene, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2003.
4. Baluta Oana, Balan Cătălin, Justiţie şi Afaceri Interne, Bucureşti, Tritonic, 2007.
5. Bărbulescu Iordan Gheorghe ş. a., Tratatul de la Lisabona. Implicaţii asupra instituţiilor şi
politicilor româneşti, Institutul European din România, Studii de strategie şi politici – SPOS
2010.
6. Bărbulescu Iordan Gheorghe, Politicile extinderii, Bucureşti, Tritonic, 2007.
7. Bărbulescu Iordan Gheorghe, Sistemul instituţional, Bucureşti, Tritonic, 2007.
8. Bărbulescu Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Bucureşti, Tritonic, 2005.
9. Bărbulescu Iordan Gheorghe, UE de la naţional la federal, Bucureşti, Tritonic, 2005.
10. Bărbulescu Iordan Gheorghe, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, București,
TREI,2001.
11. Bologa Gabriela, Uniunea Economică şi Monetară, Oradea, Editura Universităţii AGORA,
2009.
12. Burgenmeier Beat, Politiques economiques du developpement durable, Editions De Boeck
Universite, Bruxelles, 2008.
13. Dandiş Nicolae, Extinderea şi politica de vecinătate a Uniunii Europene, Chişinău, Bons
Offices, 2008.
14. Diaconescu Mirela, Economie Europeană, Bucureşti, Uranus, 2004.
15. Drăgan Gabriela, Orban Leonard, Pascariu Gabriela-Carmen, Politica de coeziune a Uniunii
Europene, Bucureşti, Editura Universitară, 2013.
16. Gonciarz Andre et al., Legislaţia şi politicile în domeniul comerţului. Pregătirea şi negocierea
unui acord de liber schimb aprofundat şi cuprinzător dintre Republica Moldova şi UE, Chişinău,
Policolor, 2011.
17. Green Alan, Politica agricolă în Europa, Chişinău, ARC, 2009.
18. Gribincea A., Percinscaia N., Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană: unele
direcţii de convergenţă, Chişinău, 2011.
19. Idu Nicolae, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din
Europa Centrală şi de Est, Institutul European din România, Bucureşti, 2001.
20. Landais Bernard, Leçons de politique monetaire, Editions De Boeck Universite, Bruxelles,
2008.
21. Manolache Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare,
Bucureşti, All Beck, 1999.
22. Miron D., Drăgan G., Păun L., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 2002.
23. Molle Willem, Economia integrării europene: teorie, practică, politici, Chişinău, Editura
Epigraf SRL, 2009.
24. Nedelcu Mioara, Construcţia Europeană. Procese şi Etape, Iaşi, Moldova, 2008.
25. Niculescu Aura, Fundamentarea şi coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeană.
Bucureşti, 2006.
26. Paul De Grauwe, Economia uniunii monetare, Chişinău, Cartier, 2009.
27. Păun Cristian, Economia Integrarii Europene, Bucureşti, Editura Universităţii Hyperion, 2010.
28. Pinder John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2005.
29. Prisecaru Petre, Politici comune ale UE, Bucureşti, Editura Economică, 2004.
30. Prisecaru Petre, Teoria integrării economice europene, Bucureşti, Sylvi, 2001.
31. Roşca Petru, Relaţii economice internaţionale, Chişinău, ULIM, 2005.
32. Suciu Dumitru, Evoluţia ideii de Europă unită, Bucureşti, Historia, 2007.
33. Wallace Helen, Wallace William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Bucureşti, Arc, 2004.
333
34. Volintiru Clara, Ghidul politicilor Uniunii Europene, Politica monetară, Bucureşti, 2012.
35. Барыгин И. Н., Международное регионоведение, Санкт Петербург, Питер, 2009.
36. Бордачев Т. В., Пределы Европеизации, Москва, Издательство ГУ-ВШЭ, 2007.
37. Буторинa О. В., Европейская интеграция, Москва, Деловая литература, 2011.
38. Буторинa О. В., Борко Ю. А., Иванова И. Д., Европейский союз, Москва, Деловая
литература, 2003.
39. Европейский Союз: факты и комментарии (ежеквартальный сборник, выпускаемый
институтом Европы РАН и Ассоциацией европейских исследований).
40. Книга А. С., Пархаев В. Н., Европейская интеграция, Барнаул, Издательство АлтГТУ,
2004.
41. Костюнина Г. М., Интеграционные процессы в западном полушарии, Москва, МГИМО-
Университет, 2013.
42. Шемятенков В. Г., Европейская интеграция, Москва, Международные отношения, 2003.
43. Щенин Р. К., Экономика Европейского союза, Москва, КНОРУС, 2012.
44. http://europa.eu
45. http://www.consilium.europa.eu
46. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ
47. http://cse.uaic.ro/suporturi_de_curs.htm
48. http://www.statistica.md
49. http://data.worldbank.org

334
 ANEXE

ANEXA nr. 1

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene

Jean Monnet (Jean Omer Marie Gabriel Monnet) - n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie 1979, este
considerat arhitectul Unităţii Europene.
Jean Monnet s-a născut la data de 9 noiembrie 1888 în Cognac,
Franţa, într-o familie de comercianţi de coniac. La vârsta de şaisprezece
ani, după trecerea numai primei părţi a universităţii, a abandonat educaţia
şi s-a mutat la Londra. Acolo, a petrecut doi ani învăţând arta afacerilor şi
prima limbă a comerţului, engleza. În 1906, tatăl său l-a trimis în străinătate să
lucreze pentru afacerile familiei. A fost secretar general adjunct al Ligii
Naţiunilor, creată după primul război mondial. A fost membru al
Guvernului Provizoriu, condus de generalul de Gaulle, la Alger, în 1943. A
luat parte la punerea în aplicare a planului Marshall pentru Europa.
În 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert
Schuman, a dat o declarație în numele Guvernului francez. Această declarație, preparată de Monnet pentru
Schuman, propunea unirea industriilor franceze şi germane de cărbune şi oţel. Schuman declara: „Prin
controlul producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor uni Franţa,
Germania şi alte state membre, aceasta propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a
federaţiei europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.
În urma acestei declaraţii, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au răspuns
favorabil, şi astfel s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea Britanie a
fost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate naţională. În 1952, Monnet a devenit
primul preşedinte al Înaltei Autorităţi.
În 1955, Jean Monnet a fondat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei cu scopul de
a relansa construcţia europeană ca urmare a eşecului înregistrat de Comunitatea Europeană de Apărare.
Acesta a unit partidele politice şi uniunile de schimb europene pentru a deveni o forţă conducătoare în
spatele iniţiativelor de fondare a Uniunii Europene, cum i-a rămas numele în cele din urmă. A evoluat de
la Comunitatea Economică Europeană (1958) (cunoscută şi ca „piaţă comună”), denumire stabilită în
Tratatul de la Roma în 1957; Comunitatea Europeană în 1967.

Robert Schuman (Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman) - n. 29 iunie 1886 Luxemburg, - d. 4

septembrie 1963, Scy-Chazelles, Moselle, Franţa, a fost un om de stat francez, provenea dintr-o familie
de exilaţi din Lorena – aflată atunci sub ocupaţie germană (din 1918 a revenit la Franţa). Este considerat
drept unul din părinţii fondatori ai Uniunii Europene.
În mai multe rânduri ministru, inclusiv ministru al
Afacerilor Externe, apoi, în două rânduri, preşedinte al
Consiliului de Miniştri al Franţei, Robert Schuman a exercitat
şi funcţia de preşedinte al Parlamentului European,
între 1958 şi 1960. În septembrie 1944, revine în Lorena, este ales
deputat şi devine Ministru de Finanţe în anul 1946 în cadrul
guvernului Paul Ramadier. Între 1947 şi 1948 a deţinut funcţia de
Prim-Ministru. În lupta contra inflaţiei şi a pieţei negre, a urmărit o
politică de restricţii pentru atingerea echilibrului bugetar. Opera
sa politică esenţială se situează în perioada 1948-1952, timp
în care a îndeplinit funcţia de Ministru de Externe şi a imprimat
orientări noi în politica externă a Franţei. Dubla sa cultură a
fost foarte utilă în realizarea reconcilierii franco-germane. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei
335
europene, instalând o autoritate supranaţională la Luxemburg - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului - care includea şi Germania. Procesul început prin Tratatul de la Paris din 1951, a fost continuat
prin proiectul pieţei comune europene (CEE), ratificat la Roma în 1957. Schuman a mai îndeplinit un scurt
mandat ca Ministru de Justiţie în 1955, apoi între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării
parlamentare europene.
A încetat din viaţă în 1963, un an după retragerea sa din viaţa politică.

Konrad Adenauer (Konrad Hermann Joseph Adenauer) - n. 5 ianuarie 1876, Köln - d. 19 aprilie
1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn.
A fost un politician creştin- democrat german, de profesie
jurist. Din 1917 şi până în 1933 a exercitat funcţia de primar general al
Kölnului. Adversar al naţional- socialismului, a fost înlăturat din
funcţia de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944
a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist. Soţia
sa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete
(Gestapo).
În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), Konrad
Adenauer a condus munca de reconstrucție a creștin-
democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În
anul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar al
Republicii Federale Germania - primul după cel de-al doilea război
mondial.
A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianţei franco-
germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din „părinţii Europei”,
alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franţei), Alcide De Gasperi (ministru
de externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vest-europene, plan pus în
practică de politicienii enumerați anterior).
Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic
de securitate.
În 1955 a obţinut repatrierea germanilor deportaţi la muncă forţată în Siberia.
Şi-a dat demisia din funcţia de cancelar federal la data de 15 octombrie 1963, făcând loc lui Ludwig
Erhard, un politician creştin-democrat mai tânăr, în fotoliul de cancelar.

Alcide de Gasperi (n. 3 aprilie 1881, Provincia Autonomă Trento - d. 19 august 1954) a fost un om
politic şi de stat italian.
A studiat literatura şi filosofia la Viena, devenind apoi jurnalist.
A suferit o condamnare de 16 luni în închisoare, ca anti-fascist. În
1943, a organizat în ilegalitate, Democrazia Cristiana (Partidului
Creştin-Democrat din Italia), primul partid creştin democrat. A fost
prim ministru al Italiei, conducând opt guverne succesive, între anii
1945 - 1953, având astfel o contribuţie decisivă la renaşterea
Italiei după război.
De la începutul procesului de unificare europeană De Gasperi s-
a aflat alături de Robert Schuman şi Konrad Adenauer în elaborarea
etapelor de constituire a Europei. În 1952 a primit Karlspreis (Premiul
Carol cel Mare), o distincţie acordată de oraşul german Aachen
persoanelor care au contribuit la impunerea păcii şi ideii unificării
europene.

336
 Paul-Henri Spaak (n. 25 ianuarie 1899 - d. 31 iulie 1972) a fost un om politic şi de stat belgian.
După 1935, Spaak a deţinut numeroase posturi în guvernele
belgiene, iar între 1938 şi 1949 a fost aproape continuu, ministru de
externe. De asemenea, a fost prim- ministru (1938-1939, 1946, 1947-
1948).
Paul-Henri Spaak devine o personalitate internaţională în
1946, ca prim preşedinte al Adunării Naţiunilor Unite, ocupând apoi
funcţia de secretar general al NATO (1957-1961).
În toate posturile deţinute, naţionale ori internaţionale,
Spaak a susţinut unificarea politică şi economică a Europei occidentale.
Între 1952 şi 1953, a condus Adunarea Generală a Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului. În 1955, la conferinţa de la Messina, a
liderilor europeni, a fost desemnat să prezideze comitetul de pregătire a
unui raport de creare a pieţei comune europene. Acest aşa-numit Raport
Spaak a condus la semnarea, în martie 1957, a Tratatului pentru
înfiinţarea Comunităţii Economice Europene.

Altiero Spinelli (n. 31 august 1907 - d. 23 mai 1986) a fost un jurnalist şi om politic italian.
A fost unul dintre primii care au conceput şi promovat ideile
federalizării europene, redactând pe această temă, în 1941, Manifestul
Ventotene. Manifestul a circulat în rândul membrilor Rezistenţei
Italiene și a fost adoptat ca program al Mişcării Federaliste Europa,
fondată de Altiero în 1943.
Din 1976 până în 1986, Altiero Spinelli a fost membru al
Parlamentului European, calitate în care a promovat intens elaborarea unui
proiect de tratat care să înfiinţeze Uniunea Europeană. Proiectul a
fost aprobat cu largă majoritate în Parlamentul European, însă a fost
blocat de guvernele naţionale, care au realizat în 1985 Actul Unic
European, document mai puţin ambiţios.

Walter Hallstein (n. 17 noiembrie 1901 - d. 29 martie 1982) a fost un profesor de drept şi om politic
german.
În 1951, cancelarul german Konrad Adenauer l-a numit pe Hallstein în fruntea delegaţiei germane
pentru negocierile asupra Planului Schuman de integrare a
industriilor de oţel şi cărbune franceză şi germană. A fost primul
preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene (azi
Comisia Europeană), în perioada 1958 - 1967.
Susţinător fervent al unei Europe federale cu o Comisie şi un
Parlament puternice, Hallstein s-a opus concepţiei despre o Europă a
statelor pentru care milita preşedintele francez Charles De Gaulle, cu
mai multă putere acordată guvernelor naţionale.
Între 1969 şi 1972 a fost membru al Bundestag-ului (Camera
Inferioară a Parlamentului german). Numele său este asociat, de
asemenea, cu Doctrina Hallstein, o încercare de blocare a
recunoaşterii internaţionale a Republicii Democrate Germane şi a celorlaltor republici comuniste,
proclamate după Al Doilea Război Mondial.

337
 Jean Rey (n. 15 iulie 1902, Liège - d. 19 mai 1983, Liège) a fost un avocat şi om politic belgian şi
militant valon. A fost ministru al reconstrucţiei în guvernul belgian (1954 - 1958).
În calitate de ministru a militat pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi
apoi a participat la negocierile pentru Traratul de la Roma.
A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) şi i-a
succedat lui Hallstein ca Preşedinte al Comisiei (1967-1970).
Fiind diplomat şi negociator abil, dă dovadă de eficacitate la
întâlnirea la vârf de la Haga, unde se hotărăsc o serie de măsuri de
relansare şi accelerare a construcţiei europene.
Jen Rey este la originea sistemului resurselor financiare
proprii ale Uniunii Europene, care a culminat, la 22 aprilie 1970, cu
semnarea Tratatului de la Luxemburg, cunoscut sub denumirea scurtă
Tratatul bugetar din 1970 (denumirea completă fiind: Tratatul de
modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic
şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene).

Johan Willem Beyen (n. 2 mai 1897, Utrecht - d. 29 aprilie 1976, Haga) a fost un om politic
olandez, bancher, ministru al afacerilor externe între anii 1952-1956.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost consilier al guvernului olandez din exil, apoi s-a
numărat printre fondatorii Băncii Mondiale şi ai Fondului Monetar
Internaţional, ocupând, pe rând, funcţia de director la ambele
instituţii.
Ca ministru de externe a jucat un rol decisiv în crearea
Comunităţii Economice Europene. Propunerile sale din 1952 vizau
realizarea unei uniuni vamale şi tarifare și a unei pieţe comune
europene. Acest plan a reprezentat punctul de pornire a discuţiilor
de la conferinţa de la Messina din anul 1955.
Ideile lui Beyen, alături de cele ale belgianului Paul-Henri
Spaak, aveau să ducă în anul 1957 la fondarea Comunităţii
Economice Europene.

Sicco Leendert Mansholt (n. 13 septembrie 1908, Ulrum - d. 29 iunie 1995, Wapserveen) a fost
om politic din Ţările de Jos.
Între 24 iunie 1945 și 03 iulie 1946 a deţinut funcţia de ministru al
agriculturii şi pescuitului.
El este iniţiatorul „Planului Mansholt” de restructurare a politicii
agricole a Comunităţii Economice Europene. A fost vicepreşedinte
(1958-1972) şi apoi preşedinte al Comisiei Europene (22 martie 1972
- 5 ianuarie 1973).

338
 Joseph Bech (n. 17 februarie 1887, Diekirch, Marele Ducat de Luxemburg - d. 8 martie 1975
Luxemburg (oraş)
A fost un om politic luxemburghez.
A fost ministru în mai multe guverne şi prim ministru între 1953-1958.
A avut un rol decisiv în timpul conferinţei de la Messina din 1955, în urma
căreia s-a înfiinţat comitetul care a redactat raportul Spaak, ce a dus la
semnarea Tratatelor de la Roma, din 1957, de înfiinţare a Comunităţii
Economice Europene.

Pierre Werner (n. 29 decembrie 1913, Lille, Franţa - d. 24 iunie 2002, Luxemburg)
A fost un economist şi om politic luxemburghez, prim ministru al
Luxemburgului între 1959-1974 şi între 1979-1984.
A fost iniţiatorul Integrării Monetare Europene, autor al „Planului
Werner”, concretizat în introducerea monedei EURO.
Din 1994, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Din 25 iunie 2002, Centrul de Studii şi Documentare România-
Luxemburg din Bucureşti, al cărui preşedinte de onoare a fost din 1993, îi
poartă numele.

339
 ANEXA nr. 2

PRINCIPALELE ACORDURI DE INTEGRRAE REGIONALĂ

AFTA ASEAN Free Trade Area
Zona de Liber Schimb a Asociaţiei
Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei
ASEAN Association of South East Asian
Nations Asociaţia Naţiunilor din
Sudul şi Estul Asiei
BANGKOK Bangkok Agreement
Acordul de la Bangkok
CAN Andean Community
Comunitatea Andină
CARICOM Caribbean Community and
Common Market
Comunitatea şi Piaţa Comună a
Caraibilor
CACM Central American Common
Market Piaţa Comună Central-
Americană
CEFTA Central European Free Trade
Agreement
Acordul de Liber Schimb Central
European
CEMAC Economic and Monetary
Community of Central Africa
Comunitatea Economică şi
Monetară a Africii Centrale
CER Closer Economic Relations
Agreement
CIS Commonwealth of Independent
States
Comunitatea Statelor
Independente
COMESA Common Market for Eastern
and Southern Africa
Piaţa Comună a Africii de Est şi
Sud
EAC East African Cooperation
Cooperarea Africii de Est
EAEC Eurasian Economic Community
Comunitate Economică
Eurasiatică
ECO Economic Cooperation
Organization
Organizaţia pentru Cooperare
Economică
EEA European Economic Area
Spaţiul Economic European
Brunei Darussalam, Cambogia, Indonezia, Laos,
Malaezia, Myanma,r Filipine, Singapore,
Thailanda, Vietnam
Brunei Darussalam, Cambogia, Indonezia, Laos,
Malaezia, Myanmar, Filipine, Singapore,
Thailanda, Vietnam
Bangladesh, China, India, Republica Korea, Laos,
Sri Lanka
Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela
Antigua & Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize,
Dominica, Grenada, Guyana, Haiti, Jamaica,
Monserrat, Trinidad & Tobago, St. Kitts & Nevis,
St. Lucia, St. Vincent & the Grenadines, Surinam
Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras,
Nicaragua
Bulgaria, Croaţia, România
Camerun, Republica Central- Africană, Chad,
Congo, Guineea Ecuatorială, Gabon
Australia, Noua Zealandă
Azerbaijan, Armenia, Belarus, Georgia, Moldova,
Kazakhstan, Federaţia Rusă, Ucraina, Uzbekistan,
Tajikistan, Republica Kârgâză
Angola, Burundi, Comoros, Republica
Democratică Congo, Djibouti, Egipt, Eritrea,
Etiopia, Kenia, Madagasca, Malawi, Mauritius,
Namibia, Rwanda, Seychelles, Sudan, Swaziland,
Uganda, Zambia, Zimbabwe
Kenya, Tanzania, Uganda
Belarus, Kazakhstan, Republica Kârgâză,
Federaţia Rusă, Tajikistan
Afghanistan, Azerbaijan, Iran, Kazakhstan,
Republica Kârgâză, Pakistan, Tajikistan, Turcia,
Turkmenistan, Uzbekistan
Islanda, Liechtenstein, Norvegia

340
EFTA European Free Trade Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia
Association
Acordul European de Liber
Schimb
GCC Gulf Cooperation Council Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudita,
Consiliul de Cooperare din Zona Emiratele Arabe Unite
Golfului
LAIA Latin American Integration Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia,
Association Cuba, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay,
Asociaţia de Integrare din Venezuela
America Latină
MERCOSUR Southern Common Market Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay
Piaţa Comună a Conului de Sud
NAFTA North American Free Trade Canada, Mexic, Statele Unite ale Americii
Agreement
Acordul de Liber Schimb din
America de Nord
SADC Southern African Development Angola, Botswana, Lesotho, Malawi, Mauritius,
Community Mozambic, Namibia, Africa de Sud, Swaziland,
Comunitatea pentru Dezvoltarea Tanzania, Zambia, Zimbabwe
Africii de Sud
UEMOA West African Economic and Benin, Burkina Faso, Côte d'Ivoire, Guinea
WAEMU Monetary Union Bissau, Mali, Niger, Senegal, Togo
Uniunea Economică şi Monetară
a Africii de Vest
EU European Union Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Cehia, Croaţia,
Uniunea Europeană Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania,
Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxembourg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia,
România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,
Marea Britanie

Sursa: http://www.wto.org/english/tratop_e/region_e/region_e.htm

341
 ANEXA nr. 3

Tratate Data semnării Intrarea în vigoare Jurnalul Oficial

Tratatulde instituire a ComunităţiiEconomiceEuropene (CEE) 25.3.1957 1.1.1958 Nepublicat

Tratatul de Fuziune 8.4.1965 1.7.1967 JO 152 din 13.7.1967

Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare 22.4.1970 1.1.1971 JO L 2 din 2.1.1971

Tratatul de modificare a anumitordispoziţiifinanciare 22.7.1975 1.6.1977 JO L 359 din 31.12.1977

Tratatul privind Groenlanda 13.3.1984 1.1.1985 JO L 29 din 1.2.1985

Actul Unic European 28.2.1986 1.7.1987 JO L 169 din 29.6.1987

TratatulprivindUniuneaEuropeană (Tratatul de la Maastricht) 7.2.1992 1.11.1993 JO C 191 din 29.7.1992

Tratatul de la Amsterdam 2.10.1997 1.5.1999 JO C 340 din 10.11.1997

Tratatul de la Nisa 26.2.2001 1.2.2003 JO C 80 din 10.3.2001

Tratatul de la Lisabona 13.12.2007 1.12.2009 JO C 306 din 17.12.2007

342
Tratate de aderare Data semnării Intrarea în vigoare Jurnalul Oficial

Tratatulde aderare a Danemarcei, IrlandeişiRegatului Unit 22.1.1972 1.1.1973 JO L 73 din 27.3.1972

Tratatul de aderare a Greciei 28.5.1979 1.1.1981 JO L 291 din 19.11.1979

Tratatulde aderare a SpanieişiPortugaliei 12.6.1985 1.1.1986 JO L 302 din 15.11.1985

Tratatulde aderare a Austriei, FinlandeişiSuediei 24.6.1994 1.1.1995 JO C 241 din 29.8.1994

Tratatul de aderare a celor zece noi state membre 16.4.2003 1.5.2004 JO L 236 din 23.9.2003

Tratatulde aderare a BulgarieişiRomâniei 25.4.2005 1.1.2007 JO L 157 din 21.6.2005

 ANEXA nr. 4
Aderarea statelor la Uniunea Europeană

343
 INTEGRARE ECONOMICĂ
ŞI ECONOMIE EUROPEANĂ

(Note de curs)

Autor: Veaceslav BÂRDAN

Redactor: Jana CIOLPAN

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Bun de tipar 20.11.14 Formatul hârtiei 60×84 1/8
Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 43,0 Comanda nr. 101
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
MD-2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare 168
Editura „Tehnica-UTM”
MD-2068, Chişinău, str. Studenţilor 9/9
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Veaceslav BÂRDAN

INTEGRARE ECONOMICĂ
ŞI ECONOMIE EUROPEANĂ

Note de curs

Chişinău
2014
0