Autor

Conferenţiar Universitar Dr. Felicia Marc, medic primar interne – Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea, Catedra
Medicală I

Coautori:
- Conferenţiar Universitar Dr. Luiza Demian,
medic primar interne, medic primar diabet, nutriţie şi boli metabolice – Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea,
Catedra Medicală I
- Asistent Universitar Dr. Adriana Onaca,
medic specialist medicină generală, medicină internă, diabet, nutriţie şi boli metabolice –
Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea, Catedra Medicală I
- Asistent Universitar Dr. Dorina Maria Fărcaş,
medic primar balneofizioterapie –
Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea, Catedra de balneofiziokinetoterapie, neurologie si psihiatrie
- Preparator Universitar Dr. Aniţa Modi,
medic specialist medicină internă –
Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea, Catedra Medicală I

NURSING CLINIC
note de curs pentru Colegiul de asistenţi medicali

Editura Universităţii din Oradea

2010

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ
A CIP nr. 02172/ 09.02.2010
ROMÂNIEI

EDITURA Universităţii din Oradea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Nursing clinic: note de curs pentru Colegiul de asistenţi medicali /
Felicia Marc (coord.), Luiza Demian, Dorina Maria Farcaş, ... - Oradea :
Editura Universităţii din Oradea, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-606-10-0024-1

I. Marc, Felicia
II. Demian, Luiza Despina
III. Farcaş, Dorina Maria
614.253.5

Editura Universitatii din Oradea este acreditata de CNCSIS, cod 149.

 NURSING CLINIC

Referenţi:
Conf. Dr. Ovidiu Burta
Conf. Dr. Gabriel Bako

MOTO:

,,Să nu fii niciodată plictisită, să ai atât de multe de făcut şi să ai atât de puţin timp. Să porţi o responsabilitate
foarte mare şi foarte puţină brutalitate.
Să intri în vieţile oamenilor şi să faci o diferenţă.
Vei vedea oamenii în starea lor cea mai proastă şi în starea lor cea mai bună.
Nu vei înceta să fii uluită de capacitatea oamenilor de a iubi, îndura şi curajul lor.
Vei vedea viaţa începând… şi sfârşind. Vei plânge mult, vei râde mult.
Vei experimenta victorii triumfătoare şi eşecuri devastatoare.
Vei şti ce înseamnă să fii uman.
Eşti conştiinţa celui lipsit de conştiinţă, dorinţa de a trăi pentru cel ce a gândit la suicid, pentru cel căruia i-a fost
amputat piciorul, pentru cel care a orbit, mijlocul de formaţie pentru copii (pentru) cunoştinţele şi încrederea pentru tânăra
mamă, ”vocea celor prea slabi pentru a se exprima”.

,,Virginia Henderson”

CUPRINS

1. CADRUL CONCEPTUAL AL INGRIJIRILOR 9

2. ASISTENTA MEDICALĂ. NURSA (Dr. Dorina Maria Fărcaş) 13
3. NEVOILE FUNDAMENTALE ALE FIINŢEI UMANE
(Dr. Felicia Marc) 21
4. PROCESUL DE ÎNGRIJIRE ( Dr. Luiza Demian) 33
5. EDUCATIA PENTRU SANATATE
( Dr. Felicia Marc, Dr. Dorina Maria Fărcaş) 42
6. LOCUL DE MUNCĂ AL ASISTENTEI MEDICALE
GENERALISTE (Dr. Felicia Marc) 47

2
 NURSING CLINIC

7. INSTRUMENTE (Dr. Felicia Marc, Dr. Dorina Maria Fărcaş) 70

8. SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI ( Dr. Felicia Marc) 84
9. RECOLTAREA PRODUSELOR BIOLOGICE SI FIZIOLOGICE
(Dr. Felicia Marc) 117
10. PARTICIPAREA LA EXAMENUL MEDICAL (VIZITA)
(Dr. Felicia Marc) 130
11. EFECTUAREA DE SONDAJE, SPĂLĂTURI ŞI CLISME
( Dr. Felicia Marc) 132
12. PARTICIPAREA LA PUNCŢII ( Dr. Felicia Marc) 148
13. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN PREGĂTIREA ŞI
ASISTAREA EXPLORĂRILOR PARACLINICE
( Dr. Adriana Onaca) 159
14. ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI (Dr. Luiza Demian) 178
15. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR
(Dr. Felicia Marc, Dr. Aniţa Modi) 187
16. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR VÂRSTNICI (Dr. Aniţa Modi) 232
17. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR LA DOMICILIU (Dr.Aniţa Modi) 235
BIBLIOGRAFIE 239

DEFINIŢIA ROLULUI NURSEI –Virginia Henderson

,,Să ajute individul, fie acesta bolnav sau sănătos;
Să îşi afle calea spre sănătate sau recuperare;
Să ajuţi individul fie bolnav, fie sănătos ;
Să îşi folosească acţiunile pentru a promova sănătatea sau recuperarea, cu condiţia să aibă tăria, voinţa sau cunoaşterea
necesară pentru a o face şi să acţioneze în aşa fel încât acesta să îşi poarte de grijă singur cel mai curând posibil”.

NURSING - DEFINITIA OMS (Organizatia Mondială a Sănătăţii):

Nursingul este o parte integrantă a sistemului de îngrijire a sănătăţii, cuprinzând:
- promovarea sănătăţii
- prevenirea bolii
- îngrijirea persoanelor bolnave (fizic, mental, psihic, handicapaţi), de toate vârstele, în toate unităţile sanitare,
aşezările comunitare şi în toate formele de asistenţă socială.

DEFINITIA NURSINGULUI COMUNITAR (North American Association):

- este nu numai o sinteză a practicii de nursing şi a educării în domeniul sănătăţii, ci are scopul de a menţine şi
stimula sănătatea populaţiei.
- îngrijirile au caracter continuu; îngrijirea este orientată asupra individului, familiei sau grupului, vizând sănătatea
întregii populaţii a zonei respective.
- nursa aplică diverse metode pentru a menţine şi stimula sănătatea, coordonează activitatea în acest domeniu şi
stimulează continuitatea.

3
 NURSING CLINIC

ISTORIA NURSING-ULUI

Florence Nightingale (1820-1910)

- teoriile sale se bazează pe conceptul de mediu înconjurător; elaborează conceptul de îngrijiri - pacientul fiind în
centrul preocupărilor;
Virginia Henderson (1897-1996)
- dă definiţia nursingului; conceptul său este despre cele 14 nevoi ale omului, ca bază a îngrijirilor.
Myra Levine (n.1920)
- conceptul său se bazează pe conservarea energiei, a integrităţii structurale, psihice şi sociale a pacientului
Betty Neuman
- teoria sa se bazează pe conceptul de stres.
Sora Callista Roy (n.1939)
- nursingul trebuie centrat pe individ şi sistemul său adaptativ.
Jean Watson (n.1940)
- autorul identifică 10 factori care influentează structura şi înţelegerea nursingului ca ştiinţă a îngrijirii.
Virginia Henderson a fost descrisă ca fiind prima doamnă a nursingului. Scriitoare, cercetătoare şi vizionară, este
considerată de mulţi cea mai importantă figură a nursingului secolului XX.
Născută în Kansass City, Missoury în 30 noiembrie, 1897, a cincilea dintre cei opt copii ai lui Daniel B. şi ai lui
Lucy Minor (Abbot) Henderson, tatăl său a fost un reprezentant al Indienilor Americani, iar mama ei provenea din statul
Virginia, în care Virginia Henderson s-a întors pentru a urma şcoala primară. A urmat cursurile Şcolii Militare de Nursing, în
1921, pe cele ale Colegiului Profesorilor la Universitatea Columbia, unde a absolvit în 1934, iar din 1934 până în 1948 a
predate cursuri de nursing la aceeaşi universitate. În 1953 s-a alăturat Şcolii de Nursing Yale, al cărei decan, Annie Warburton
Godrich i-a fost mentor în primii ani de activitate profesională. Aceşti ani petrecuţi la Yale au fost unii de maximă
productivitate.
Virginia Henderson s-a folosit de titlul de profesor emerit pentru a servi ca şi consultant de nursing pentru întreaga
lume. Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali a recunoscut că aparţine lumii în iunie 1985, când i-a fost înmânat
primul Premiu Christianne Reimann, admiţând că ideile ei au trecut dincolo de graniţele naţionale. Într-adevăr anii care au
urmat i-au adus multe onoruri, (doctor onorific) şi a fost solicitată să ţină cursuri la Colegiul Britanic Regal de Asistente
Medicale, la Sorbona şi la Asociatia Japoneză de Nursing.
Întreaga ei activitate a culminat cu publicarea mai multor ediţii a volumului Basic Principles of Nursing În 1960 şi
1969, şi The Nature of Nursing în 1966 şi 1991.
Virginia Henderson a definit nursingul ca “un ajutor dat individului pentru a-şi câştiga independenţa legată de
efectuarea activităţilor care contribuie la sănătatea şi recuperarea lui”. Ea a împărţit activităţile de nursing în 14 componente
bazate pe nevoile umane:
- fiziologice ( 1-10) +14
1. A respira şi a avea o bună circulaţie
2. A bea şi a mânca
3. A elimina
4. A se mişca şi a avea o bună postură
5. A dormi şi a se odihni
6. A se îmbrăca şi a se dezbrăca
7. A-şi menţine temperatura corpului în limite normale

4
 NURSING CLINIC

8. A fi curat, îngrijit, de a-și proteja tegumentele şi mucoasele

9. A evita pericolele
10. A comunica
14. A învăţa cum să-şi păstreze sănătatea
- spirituale
11. A acţiona conform propriilor convingeri şi valori de a practica religia
- sociologice 12+13
12. A fi preocupat în vederea realizării
13. A se recrea
- psihologice.
A descris rolul asistentei medicale ca fiind substitutiv (înlocuind persoana), suplimentar (ajutând individul), şi
complementar (lucrând cu individul). Toate acestea cu scopul de a ajuta individul/pacientul să se descurce, pe cât posibil
singur.
Începând din 1960 Virginia Handerson a dat nursingului o varietate de definiţii în cadrul cărora funcţia principală
o are asistenta. Una dintre acestea, clasică, este: “asistenta face pentru alţii, ceea ce ar face aceştia, dacă ar avea puterea,
dorinţa şi cunoştintele necesare”; asistenta trebuie să-l facă pe pacient să devină independent de ea cât de repede posibil.

1. CADRUL CONCEPTUAL AL INGRIJIRILOR

Pentru o mai bună înţelegere a activităţii noastre în procesul de îngrijire, trebuie să avem în vedere factorii care au
determinat şi influenţat profesiunea.
Individul bolnav sau sănătos este văzut ca un tot complet prezentând 14 nevoi fundamentale pe care asistenta
trebuie să le satisfacă.
Scopul îngrijirilor este de păstrare sau restabilire a sănătăţii, respectiv a independenţei individului în satisfacerea
acestor nevoi.
Rolul AMG (asistentei medicale generaliste) este de suplinire a ceea ce persoana îngrijită nu poate să facă singură.
Componentele esenţiale ale uni model conceptual:
1) postulatele
2) valorile
3) elementele

5
 NURSING CLINIC

- Scopul profesiei
- Felul activităţii (beneficiul)
- Rolul activităţii
- Dificultăţi înlocuite de pacienţi - SURSA DE DIFICULTATE
- Toate intervenţiile acordate
- Consecinţele
CADRUL CONCEPTUAL:
- este o dimensiune de bază esenţială care ne permite să aplicăm ”filozofia noastră privind îngrijirile”.
BOALA ŞI SĂNĂTATEA
SĂNĂTATEA: - este echilibrul BIOPSIHOSOCIAL
BOALA: - reprezintă un dezechilibru al uneia sau a tuturor elementelor BIOPSIHOSOCIALE
A trata ~ se realizează prin păstrarea şi întreţinerea sănătăţii, a vieţii şi reprezintă o activitate independentă având
limite impuse de boală.
1) POSTULATELE
- sunt suportul teoretic şi ştiinţific al modelului conceptual
- sunt enunţuri pentru susţinerea altor enunţuri – ele sunt recunoscute şi acceptate (nu trebuie demonstrate)
Postulatele pe care se bazează modelului Virginei Henderson:
1. orice fiinţă tinde spre independenţă şi o doreşte
2. individul formeză un tot unitar caracterizat prin nevoi fundamentale
3. când una dintre nevoi rămâne nesatisfăcută individul nu este „complet”, „întreg”, „independent”.
2) VALORI SAU CREDINŢE (sunt în număr de 3):
a) asistenta posedă funcţii care sunt proprii
b) când asistenta preia din rolul medicului, ea cedează o parte din sarcinile ei unei alte persoane necalificate
c) societatea aşteaptă servicii de înaltă calitate din partea asistentelor pe care nu pot să le primească de la nici un
alt personal.
3) ELEMENTELE
a) scopul profesiei:
- să ajute pacientul să îşi conserve sau să îşi restabilească independenţa
- să favorizeze vindecarea
- să asiste muribundul spre un sfârşit demn
b) obiectivele sau beneficiarul:
- fiind persoana sau grupul de persoane spre care se îndreaptă îngrijirile;
c) rolul profesiei:
- se desemnează rolul social pe care-l au membrii echipei profesionale, acesta fiind de suplinire a dependenţei şi
de suprimare a suferinţei;
d) sursele de dificultate cauzate de o lipsă de:
- voinţă
- forţă
- cunoştinţe
e) intervenţiile aplicate persoanei:
- asistenta nu trebuie să piardă din vedere persoana în globalitatea sa, acţionând pentru câştigarea independenţei
acestuia;
f) consecinţele sau rezultatul obţinut:
- vindecat

6
 NURSING CLINIC

- ameliorat
- staţionar
- agravat
- deces.
Orice activitate care se doreşte a fi profesională urmăreşte să se sprijine pe baze ştiinţifice. Cu toată diversitatea
teoriilor şi conceptelor despre îngrijiri, ele toate au o anumită înţelegere privind persoana îngrijită, sănătatea şi îngrijirile
(nursingul).

1.Conceptul despre om
- omul este o fiinţă unică, având nevoi biologice, psihologice, sociale şi culturale
- omul este în continuă schimbare şi interacţiune cu mediul înconjurător, fiind o fiinţă responsabilă, liberă şi
capabilă de a se adapta.
- concepţia individului după Virginia Henderson: „individul este o entitate bio-psiho-socială formând un TOT
indivizibil; el are necesităţi fundamentale, comune tuturor şi tinde spre autonomie în satisfacerea lor”.

2. Concepţii privind sănătatea

Definiţia OMS a sănătăţii:
- sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social, ce nu constă numai în absenţa bolii sau a infirmităţii
Alte definiţii:
- sănătatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural şi spiritual, de autonomie şi independenţă; este o
stare dinamică ce dă posibilitatea unui organism de a rămâne în echilibru între mediul intern şi extern.

3. Concepţia despre boală

- boala este ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de alarmă tradus prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate
sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau definitivă.

7
 NURSING CLINIC

2. ASISTENTA MEDICALĂ. NURSA (Dr. Dorina Maria Fărcaş)

Asistenta medicală = registered nurse (literatura anglofonă) = infirmiere diplomee (literatura francofona).
Concepţia Virginiei Henderson despre rolul asistentei medicale: „rolul esenţial al asistentei medicale constă în a
ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă să-şi menţină sau recapete sănătatea (sau să-l asiste în ultimele sale clipe).”
Descrierea OMS: „rolul nursei în societate este să asiste indivizi, familii şi grupuri, să optimizeze şi să integreze
funcţiile psihice, mentale şi sociale, afectate semnificativ prin schimbări ale stării de sănătate.”
Consiliul Internaţional al Nurselor defineşte nursa:
- o persoană care a parcurs un program complet de formare
- a trecut cu succes examenele stabilite de Consiliul asistenţilor medicali
- este autorizată să practice profesia în concordanţă cu pregătirea şi experienţa sa
- este autorizată în îndeplinirea acelor proceduri şi funcţii impuse de îngrijirea sănătăţii în orice situaţie s-ar afla,
dar să nu facă o procedură pentru care nu este autorizată.

Codul asistentelor medicale descrie 4 responsabilităţi ale nursei:

1. promovarea sănătăţii
2. prevenirea îmbolnăvirilor
3. restabilirea sănătăţii
4. înlăturarea suferinţei – îngrijirea celui bolnav din punct de vedere fizic, mental, a celor cu deficienţe, etc.

Nursa generalistă presupune:

- o pregătire multidisciplinară - tehnică, practică
- însuşirea competenţelor de bază
- cunoştinţe de psihologie
- să aibă o atitudine potrivită faţă de pacient şi familia sa
- să aibă capacitatea de empatie (preocuparea de a înţelege ceea ce simt ceilalţi)

Fenomenele urmărite de asistenta medicală sunt reacţiile:

- individuale
- familiale
- de grup – la problemele actuale sau potenţiale de sănătate.

FUNCŢIILE ASISTENTEI MEDICALE

Sarcina de bază a asistenţei medicale este asigurarea condiţiilor optime de îngrijire multilaterală a bolnavilor. În vederea
acestui scop, ea are atât atribuţii medicale şi igienico-sanitare, cât şi sarcini organizatorice, educative şi gospodăreşti, aceste
sarcini fiind valabile atât în cadrul asistenţei medicale a adultului cât şi a copilului.
Locul de muncă al asistentei medicale este spitalul, policlinica, cabinetele medicale sau terenul în cadrul dispensarelor
medicale urbane sau rurale; de asemenea, ea îşi poate exercita profesia şi la domiciliul pacienților, asigurând condiţiile
optime pentru îngrijirea şi vindecarea acestora; pentru a putea îndeplini o muncă de calitate în aceste instituţii, ea trebuie să le
cunoască bine, atât ca structură, cât şi ca funcţionalitate.

8
 NURSING CLINIC

Asistenta medicală întocmeşte formele legate de internarea şi externarea bolnavilor din spital, ţine evidenţele
administrative şi medicale ale bolnavilor. Ea supraveghează pacienţii internaţi, notând în foaia de temperatură parametrii
funcţiilor vitale, urmărind toate complicaţiile şi accidentele posibile ale bolii de bază şi ale tratamentului aplicat. Tot asistenta
medicală, pe baza indicaţiilor prescrise de medic, pregăteste condica de medicamente, administrează medicamentele şi
supraveghează efectul lor, semnalând orice schimbare s-ar ivi în starea bolnavului.
De asemenea, asistenta medicală execută recoltările de produse biologice şi patologice, sondaje, pregăteşte bolnavii
pentru examinările paraclinice: radiologice, endoscopice, explorări funcționale – sau pentru intervenţiile chirurgicale. Ea
poate interveni pentru resuscitarea pacienţilor găsiţi în stop cardiorespirator până la sosirea echipei de intervenţie.
În urma activităţii de la locul de muncă sau prin cursuri de perfecţionare, asistenta medicală poate să se specializeze în
ramurile de radiologie, transfuzie, reanimare, instrumentar (în sălile de operaţie), explorări funcţionale, fizioterapie, pediatrie,
obstetrică-ginecologie, igienă.
Funcţiile asistentei medicale sunt de natură:
- independentă
- dependentă
- interdependentă

A. Funcţiile de natura independentă:

Asistenta asistă pacientul din proprie iniţiativă, temporar sau definitiv în:
- îngrijiri de confort – când el nu-şi poate îndeplini independent anumite funcţii
- stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită
- transmite informaţii, învăţăminte
- este alături de indivizi şi colectivitate pentru promovarea unor condiţii mai bune de viaţă şi sănătate

B. Funcţii de natură dependentă

La indicaţia medicului:
- aplică metodele de observaţie, tratament sau readaptare
- observă modificările provocate de boală sau tratament şi le transmite medicului

C. Funcţia de natură interdependentă

Asistenta:
- colaborează cu alţi profesionişti (educatori, logopezi, psihologi, profesori) din domeniul sanitar, social,
administrativ
- participă la activităţi interdisciplinare
- participă la acţiuni de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic sau social
- exercită acţiuni de educaţie pentru sănătate, de rezolvare a problemelor psihosociale, acţiuni de organizare şi
gestionare a centrelor şi unităţilor de îngrijire.

Alte funcţii:
- funcţia profesională: - este vorba de rolul cel mai important al asistentei, acela de a se ocupa de pacient în scopul
menţinerii echilibrului sau de a face pentru el ceea ce el însuşi nu poate; aici sunt cuprinse funcţiile: tehnică,
preventivă, de utilizare a tehnicii, de psiholog
- funcţia educativă – de educare pentru sănătate; această funcţie presupune, alături de calităţi psihologice şi
aptitudini pedagogice – de comunicare, de convingere.
- funcţia economică – presupune gestionarea serviciului, organizarea timpului, organizarea aprovizionării.

9
 NURSING CLINIC

- funcţia de cercetare – presupune dezvoltarea unor calităţi specifice; prin activitatea multidisciplinară pe care o
desfăşoară, ea are atribuţia de identificare a domeniilor de cercetare, mai ales cercetare de nursing.
Domeniile de activitate pentru asistenta generalistă pot fi următoarele:
- servicii de sănătate – staţionar, ambulatoriu
- învăţământ, cultură
- cercetare, educaţie
- social-economic
- administrativ, alimentar
- în inspectoratele de poliţie sanitară
Locul de muncă al asistentei medicale poate fi:
- în comunitate şi ambulatoriu – dispensar rural sau urban
- policlinică
- şcoli, grădiniţe, leagăne de copii
- cămine de bătrâni
- în spitale: pe secţiile de interne, chirurgie, cardiologie, ginecologie, psihiatrie etc.
- în inspectoratele de poliţie sanitară - igiena
Conform legii 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi de moaşă, precum şi organizarea şi
funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din Romania,
Art.1: Profesia de asistent medical şi profesia de moaşă se exercită pe teritoriul Romaniei de către persoane fizice
care au titlul oficial de asistent medical respectiv titlul oficial de moaşă. Aceste persoane pot fi:
- cetăţeni ai statului roman
- cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, al unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau al
Confederaţiei Elveţiene
- rude de gr I aflate în întreţinerea unui cetăţean membru al UE, care desfăşoară legal activităţi pe teritoriul
Romaniei, indiferent de cetăţenie
- rezidenţi pe termen lung în statele UE, Spaţiul Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene
Conform Art.2, asistentul medical este asistent medical generalist sau asistent medical de specialitate într-un
anumit domeniu de activitate cu titlu oficial de calificare certificat prin diplome.
Titlurile profesionale de asistent medical:
-asistent medical generalist
-asistent medical de îngrijiri generale de sănătate
-asistent medical de obstetrică-ginecologie
-asistent medical de pediatrie
-asistent medical de balneofizioterapie
-asistent medical de igienă
-asistent medical de igienă şi sănătate publică
-asistent medical laborator clinic
-asistent medical radiologie şi imagistică
-asistent medical farmacie
-asistent medico-social
-asistent medical de nutriţie şi dietetică
-asistent medical de ocrotire
-asistent de balneofiziokinetoterapie şi recuperare
-asistent medical de urgenţe medico-chirurgicale

10
 NURSING CLINIC

-asistent de profilaxie stomatologică

-asistent igienist pentru cabinet stomatologic
-asistent pentru stomatologie/asistență dentară
Persoanele care au dreptul de a profesa ca asistent medical/moaşă în Romania (art.1) trebuie să deţină titlul oficial
de calificare (art.9 litera a) să fie apte din punct de vedere medical (certificate de sănătate fizică şi psihică), (litera b) să fie
autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice (litera c) şi care nu au fost condamnate definitiv pentru săvărşirea cu intenţie a unei
infracţiuni contra umanităţii sau vieţii (cazier judiciar)(litera d).
Asistentul medical/moaşa exercită profesia pe baza Autorizaţiei de Liberă Practică (Art 10, aliniatul 2) emisă de
MSP - Ministerul Sănătăţii Publice, pe baza următoarelor acte:
-titlurile oficiale de calificare
-certificatul de sănătate fizică şi psihică
-certificatul de cazier judiciar
-avizul OAMMR
OAMMR (Organizaţia Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din Romania)
Asistentul medical/moaşa îşi desfăşoară activitatea conform pregătirii profesionale, în sistem public sau privat, în
cadrul echipei medicale sau independent în sistemul îngrijirilor de sănătate (art 11). Asistentul medical/moaşa nu sunt
funcţionari publici (art 12). Întreruperea activităţii profesionale pe o perioadă mai mare de 5 ani impune reatestarea
competenţei profesionale prin OAMMR (art 14).
Pregătirea asistenţilor medicali generalişti, a moaşelor şi a asistenţilor medicali de alte specialităţi se realizează
prin următoarele forme de învăţământ:
- învăţământ superior medical de scurtă şi lungă durată
- învăţământ sanitar postliceal, cu durată de 3 ani
Absolventul şcolii sanitare postliceale este asistent medical cu studii postliceale sau asistent medical generalist şi
deţine certificate de absolvire. Absolventul colegiului medical este asistent medical cu studii superioare de scurtă durată sau
asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă durată şi deţine diplomă de absolvire, eliberată de Ministerul
Educaţiei Naţionale, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului, pe când absolventul de
învăţământ superior medical de lungă durată este asistent medical generalist cu studii superioare de lungă durată, respectiv
moaşă şi se certifică cu diplomă de licenţă eliberată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării/Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului şi poate urma studii postuniversitare.
Certificatul de asistent medical, respectiv diploma de licenţă menţionează competenţa profesională dobândită (art
19, aliniat 3). Formarea continuă a asistenţilor medicali/moaşelor (art 25) se face în instituţii abilitate de Ministerul Sănătăţii
Publice.
OAMMR (art 40) se organizează şi funcţionează ca organizaţie profesională a asistenţilor medicali şi moaşelor,
nonguvernamentală, de interes public, apolitică, nonprofit având ca obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării
profesiei de asistent medical/moaşă cu drept de liberă practică. OAMMR colaborează cu MSP (art 42) la elaborarea normelor
specifice şi a regulamentelor privind profesiile de asistent medical/moaşă şi asigură aplicarea lor (punctual 1 litera a) etc.

11
 NURSING CLINIC

3. NEVOILE FUNDAMENTALE ALE FIINŢEI UMANE (Dr. Felicia Marc)

TEORIA LUI ABRAHAM MASLOW

Psiholog şi umanist american, Abraham Maslow identifică 5 categorii de necesităţi ale fiinţei umane, pe care le
ierarhizează într-o piramidă.
- treapta inferioară sau primară cuprinde nivelul I şi II; aici sunt incluse necesităţile fiziologice sau
necesităţile fizice, elementare, ele fiind întâlnite şi în regnul animal.
- nivelul I cuprinde funcţiile: a respira, a avea o bună circulaţie, a mânca, a bea, a elimina, a menţine
temperatura corpului constantă, a dormi, a se odihni, a comunica, a se recrea; este treapta situată la
baza piramidei, fiind astfel primul aspect vizat de nursă în activitatea de îngrijire.
- abia atunci când un nivel este satisfăcut, se poate trece la nivelul următor.
- nivelul II cuprinde nevoia de siguranţă în condiţiile în care există un echilibru biologic; instabilitatea
acestui nivel apare în prezenţa agresiunilor externe: pierderea adăpostului, schimbarea mediului.
- Nivelele superioare:
- nivelul III cuprinde nevoia de apartenenţă; omul este o fiinţă socială, el nu poate trăi singur, simte
nevoia de a trăi într-un grup stabilit după criterii geografice, economice, religioase. Celula organizării
societăţii umane este familia; activitatea de îngrijire-nursing trebuie să ţină cont de acest aspect.
- nivelul IV este cel al recunoaşterii individului; orice om îşi doreşte şi are nevoie de iubire, stimă,
respect. El va avea un rol în societate corespunzător dorinţei, pregătirii profesionale, capacităţii
intelectuale.
- nivelul V reprezintă realizarea personalităţii, dorinţa de autodepăşire. Aportul pe care fiecare om îl
aduce – prin invenţii tehnologice, prin artă, medicină, etc., contribuie la evoluţia şi progresul societăţii
omeneşti.

NEVOILE FUNDAMENTALE ŞI DIMENSIUNILE BIO-PSIHO-SOCIALE , CULTURALE ŞI

SPIRITUALE
Cadrul conceptual al Virginiei Henderson porneşte de la existenţa unor necesităţi fiziologice şi aspiraţii ale fiinţei
umane numite - nevoi fundamentale. În elaborarea lor , V.H a pornit de la teoria lui Maslow.

12
 NURSING CLINIC

Cadrul conceptual al V.H – se bazează pe definirea celor 14 nevoi fundamentale cu componente bio – psiho - sociale ,
culturale şi spirituale.
Atingerea de către pacient a independenţei în satisfacerea nevoilor este motto-ul de bază al AMG (asistentei
medicale generaliste).
Cele 14 nevoi fundamentale sunt:
1. nevoia de a respira şi a avea o bună circulaţie;
2. nevoia de a se alimenta şi hidrata;
3. nevoia de a elimina;
4. nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură;
5. nevoia de a dormi şi a se odihni;
6. nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca;
7. nevoia de a-și menţine temperatura în limite fiziologice 36-37 ºC;
8. nevoia de a fi curat şi a-şi proteja tegumentele;
9. nevoia de a evita pericolele;
10. nevoia de a acţiona după credinţele şi valorile sale (a-şi practica religia);
11. nevoia de a comunica;
12. nevoia de a se realiza;
13. nevoia de a se recrea;
14. nevoia de a învăţa pentru a-şi păstra sănătatea.
Fiecare dintre aceste nevoi comportă diferite dimensiuni ale fiinţei umane:
- o dimensiune biologică (biofiziologică)
- o dimensiune psihologică
- o dimensiune sociologică
- o dimensiune culturală
- o dimensiune spirituală.
Cele 14 nevoi fundamentale îmbracă forme variate dupa individ, starea sa de sănătate, maturitate, obiceiuri personale
şi culturale ; ele constituie un tot unitar, nu este bine să fie separate unele de altele. Asistenta care vrea să personalizeze
îngrijirile trebuie să ţină seama de diversele dimensiuni implicate şi de interacţiunea dintre nevoi.

1. Nevoia de a respira şi de a avea o bună circulaţie

- a respira reprezintă funcţia organismului prin care se primeşte oxigenul astmoferic şi se elimină bioxidul de carbon din
organism (respiraţia pulmonară)/ iar la nivel tisular, se cedează bioxidul de carbon rezultat în urma arderilor tisulare,
acceptându-se oxigenul indispensabil vieţii (respiraţia celulară).
- a avea o bună circulaţie se referă la asigurarea unei circulaţii sanguine adecvate, prin contractilitatea inimii; sângele este
transportul pentru gazele sanguine (oxigen şi bioxid de carbon), pentru substanţele nutritive şi alţi produşi biologici necesari
organismului.
- sistemul circulator este cel care asigură integrarea funcţiilor organismului; primul ajutor care se acordă unui pacient va
asigura, preferenţial, respiraţia şi circulaţia sângelui.
- dimensiunea psiho-socio-culturală este influenţată de: emoţii, frică, fumat, mediul poluat, etc.
- nevoia de a respira prezintă anumite particularitaţi la nou-născut, sportivi, vârstnici.

2. Nevoia de a mânca şi a se hidrata

- alimentele constituie sursa de energie şi substratul biologic pentru celulele organismului.
- apa este mediul în care se produc reacţiile chimice din organism; fără apă, viaţa nu este posibilă.

13
 NURSING CLINIC

- cele două funcţii sunt influenţate de nevoile fiziologice ale individului din momentul respectiv, de vârstă, talie, starea
socială, tradiţie, starea de boală.
- aspectul bio-fiziologic interesează anumite mecanisme, masticaţie, deglutiţie, digestie, de asemenea necesarul de calorii
sau alte substanţe nutritive.
- dimensiunea psiho-socio-culturală se manifestă prin obiceiurile legate de rasă, religie, naţionalitate
- este legată de alte nevoi (de a comunica, elimina, etc) şi se modifică după stadiul de maturitate al individului.

3. Nevoia de a elimina
- este o funcţie complexă a organismului prin care sunt îndepărtate substanţele toxice sau secretate substanţe nenecesare
organismului în afara acestuia.
- această nevoie cuprinde eliminarea renală, intestinală, respiratorie şi cutanată
- eliminarea se face în funcţie de aport, vârstă, starea de echilibru a organismului, prezenţa bolii.
- aspectul bio-fiziologic este în acelaşi timp mecanic, chimic, hormonal
- dimensiunile psiho-socio-culturale sunt numeroase; emoţiile pozitive şi negative influenţeaza frecvenţa urinară, calitatea şi
cantitatea scaunelor. Atitudinea părinţilor faţă de curăţenie, atitudinea pacientului faţă de curăţenie provin din moştenirea
culturală.

4. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură

- această funcţie asigură independenţa individului în deplasare, pentru realizarea necesităţilor; mişcarea şi menţinerea
posturii indică starea de echilibru general a organismului şi asigură integrarea tuturor celorlalte funcţii.
- această funcţie este influenţată de vârstă, tip constituţional, sex, tipul de activitate fizică, starea de boală.
- bio-fiziologic, independenţa diferă la copilul mic şi la adult, la cei cu hemiplegie sau la alergători.
- sistemul muscular, osteoarticular, cardiovascular şi nervos influenţează libertatea de mişcare, de adaptare, de evitare.
- din punct de vedere psiho-socio-cultural, mişcarea şi poziţia corpului reflectă starea de spirit, vitalitatea, bunele maniere,
etc.
- problemele de sănătate fac să se nască nevoi individuale legate de mişcare (mersul cu ajutorul bastoanelor, cărucioarelor)

5. Nevoia de a dormi şi de a te odihni

- este funcţia care asigură adaptabilitatea biologică a individului prin restabilirea funcţională şi energetică a ţesuturilor;
somnul şi odihna sunt indispensabile pentru integrarea funcţiilor organismului.
- bio-fiziologic, somnul şi odihna variază cu vârsta şi starea de sănătate: copilul mic are nevoie de mai mult somn decât
adultul, convalescentul are nevoie de mai mult somn pentru refacere.
- calitatea somnului, a repausului mental şi fizic, este asociată sistemelor cardiovascular, gastrointestinal, neuromuscular – o
persoană privată timp îndelungat de somn prezintă tulburari fizice şi psihice.
- psiho-socio-cultural, somnul şi repausul sunt afectate de emoţii şi obligaţii sociale (anumite grupuri utilizează droguri fie
pentru a adormi, fie pentru a fi treji).

6. Nevoia de a se îmbrăca şi a se dezbrăca

- bio-fiziologic, activităţile cotidiene necesare independenţei în acest domeniu variază în funcţie de vârsta şi de integritatea
neuro-musculară; nou-născutul, pacientul paralizat necesită ajutor, pacientele cu mamectomie sunt preocupate de corectarea
aspectului estetic, etc.
- prin îmbrăcăminte se evită pierderea căldurii şi a umidităţii, contaminarea tegumentelor cu praf sau substanţe iritante şi
expunerea la radiaţiile solare.

14
 NURSING CLINIC

- psiho-socio-cultural, există variaţii imense în alegerea vestimentaţiei, exprimarea personalităţii, sexualităţii, convingerilor
religioase; funcţia descrie afirmarea personalităţii individului, apartenenţa la grupurile socio-culturale şi religioase.

7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale

- omul este o fiinţă homeotermă, adică îşi asigură o temperatură constantă pentru a funcţiona optim şi chiar a exista.
- bio-fiziologic, temperatura corpului depinde de exerciţiu, de starea de hidratare, controlul hipotalamic; vârsta face să
varieze temperatura corporală, mediul ambiant influenţează temperatura.
- componenta psihică – se manifestă în influenţa emoţiilor asupra temperaturii; anxietatea poate provoca o creştere a
temperaturii corporale.

8. Nevoia de a fi curat şi a-şi proteja tegumentele

- funcţia constă în menţinerea igienei tegumentelor, fanerelor (unghii, păr), cavităţilor şi orificiilor ( nas, urechi, gură, tub
digestiv, organe genitale).
- independenţa în materie de igienă personală este în funcţie de capacitatea fizică de a face gesturile şi mişcările necesare,
precum şi de factori biologici – vârsta şi sexul; igiena se face diferit la nou născut, vârstnic imobilizat la pat, sau la o
persoană adultă sănătoasă.
- sănătatea psihică şi emoţională se reflectă în starea tegumentelor, atenţia acordată îngrijirii părului (coafura), unghiilor, etc.
Emoţiile afectează transpiraţia, secreţiile, iar normele de curăţenie diferă de la un grup socio-cultural la altul, de la o epocă la
alta.

9. Nevoia de a evita pericolele

- pericolele pot proveni din mediul intern sau extern
- bio-fiziologic, independenţa constă în a evita anumite alimente sau medicamente şi de a avea grijă în desfăşurarea anumitor
activităţi (în spital- pentru a nu cădea din pat, a nu se răni la baie, etc.)
- psiho-socio-cultural – este nevoie de asigurarea securităţii psihice, prin prezenţa unor persoane apropiate, rude la pacientul
vârstnic, singur - izolarea culturală se previne prin integrarea în comunităţi cu preocupări culturale asemănătoare.

10. Nevoia de a comunica cu semenii

- este o nevoie fundamentală comună tuturor fiinţelor umane.
- din punct de vedere fiziologic, comunicarea verbală cuprinde articulaţia, fonaţia, iar cea non-verbală depinde de
capacitatea psihică de a schimba gesturi, atitudini corporale.
- componentele psiho-socio-culturale se manifestă în alegerea conţinutului exprimat: sentimente, idei, emoţii.
- comunicarea se desfăşoară în familie (între copil-părinte, soţ-soţie), între parteneri şi între orice fel de indivizi (persoane
cunoscute sau necunoscute).
- este o funcţie de integrare psihologică la nivel înalt.
- când un pacient nu-şi poate satisface nevoia de comunicare, asistenta medicală trebuie să-l ajute pentru a găsi noi moduri
de exprimare.

11. Nevoia de a-şi practica religia

- componenta bio-fiziologică a independenţei în acest domeniu se exprimă prin gesturi, mişcări,atitudini necesare cultului:
anumite religii practică circumcizia, altele interzic anumite alimente (post) sau transfuzia de sânge, etc.
- îngrijirea pacientului trebuie să ţină cont de opţiunea religioasă a pacientului şi să fie adaptată acesteia.

15
 NURSING CLINIC

- componenta psiho-socială se exprimă prin diferite particularităţi ale fiecarei religii în parte: unele au slujba duminica, altele
sâmbăta. Unele convingeri religioase extreme îşi împing practicanţii spre comiterea unor crime, asasinate în masă, cu un
puternic impact social.

12. Nevoia de a fi ocupat pentru a fi util

- de-a lungul etapelor vieţii, fiinţa umană are nevoie să se realizeze, să studieze, să muncească.
- aceste activităţi depind de capacitatea fiziologică şi dezvoltarea psiho-socială a individului.
- o problemă de sănătate poate să diminueze mijloacele de care pacientul dispune pentru a se simţi util.

13. Nevoia de a se recrea

- este o nevoie fundamentală şi comună tuturor fiinţelor umane.
- poate fi înţeleasă ca o odihnă psihologică, ce intervine favorabil în echilibrul biologic.
- pentru satisfacerea acestei nevoi, uzual este aleasă una sau două zile, la sfârşit de săptămână, pentru relaxare, plimbare,
lectură, sport.
- această nevoie se derulează în concordanţă cu gradul de cultură, posibilităţile socio-economice ale individului.

14. Nevoia de a învăţa pentru a-şi păstra sănătatea

- nevoia de descoperire, de adăugare de noi cunostinţe, este comună tuturor, mai ales la copii şi în timpul anilor de studiu.
- componenta bio-fiziologică este reprezentată de inteligenţă şi integritatea simţurilor.
- componenta psiho-socio-culturală se manifestă prin dorinţa de a afla şi de a cunoaşte valoarea acordată educaţiei de grupul
socio-cultural.
- o problemă de sănătate face să se ivească nevoi particulare de a învăţa: un pacient trebuie să înveţe să îşi facă insulina, altul
să îşi îngrijească punga de colostomă.

NEVOIA ŞI HOMEOSTAZIA
Satisfacerea în ansamblu a unei nevoi a unei persoane permite conservarea sau echilibrul diverselor nevoi
fundamentale prin procese fiziologice şi biologice.
NEVOIA: - este o necesitate care cere un aport, o uşurare, lipsa unui lucru de necesitate, de dorinţă, de utilitate a unui lucru.
HOMEOSTAZIA: - este o stare de echilibru, de autoreglare care se instalează între diversele procese fiziologice ale
persoanei.
- acest concept de echilibru se extinde şi la procesele psihosociologice şi vom vorbi despre HOMEOSTAZIE -
fiziologică
- psihosocială
- nesatisfacerea uneia dintre cele 14 nevoi poate avea repercursiuni asupra organismului (asupra mai multor organe sau
aparate) apărând aşa numita MANIFESTARE DE DEPENDENŢĂ sau problemele pacientului; sau simptomatologie
Ex: -Astm bronşic -Dispnee
-Nelinişte
-Agitaţie
-Frica de moarte
-Transpiraţii reci.

INDEPEDENŢA ŞI DEPENDENŢA ÎN SATISFACEREA NEVOILOR FUNDAMENTALE

Indepedenţa la adult ═ atingerea unui nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor fundamentale (echilibrul biopsihosocial)
prin acţiuni pe care le îndeplineşte individul însuşi (singur), fără ajutorul unei alte persoane.

16
 NURSING CLINIC

Pentru copii indepedenţa se consideră şi atunci când nevoile sunt îndeplinite cu ajutorul altei persoane în funcţie de faza de
creştere şi dezvoltare a copilului.
DEPENDENŢA: ═ incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a îndeplini el însuşi (singur, fără ajutorul unei
alte persoane ) acţiuni care să-i permită un nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor fundamentale.
Manifestarea de dependenţă: - atunci când o nevoie fundamentală nu este satisfăcută din cauza unei surse de dificultate apar
una sau mai multe manifestări de dependenţă.
Acestea sunt semne observabile ale unei incapacităţi a persoanei de a-şi satisface el însuşi nevoile.
Ex : - în cadrul nevoii de a fi curat şi a-şi proteja tegumentele – apariţia unei escare (culoare roşiatică de la nivelul pielii); =
disconfort la nivelul tegumentului = manifestare de dependenţă care poate conduce în final la o izolare socială.
- legat de nevoia de a dormi, de a se odihni – insomnia – produce tulburări atenţie – care pot determina chiar un
accident.

TIPURI DE DEPENDENŢĂ
1. Potenţială
2. Actuală
3. Descrescândă
4. Permanentă.
1) POTENŢIALĂ: - acea dependenţă care poate să apară din cauza unei anumite predispoziţii a persoanei
2) ACTUALĂ: - problema prezentă, iar acţiunile AMG pot fi corective
3) DESCRESCÂNDĂ: - dependenţa pacientului se reduce, este în descreştere iar rolul AMG este de a susţine
acest progres şi de a-l face să-şi regăsească acel nivel minim, optim, de autonomie.
4) PERMANENTĂ: - în ciuda îngrijirilor din partea AMG, problema pacientului nu poate fi corectată,
dependenţa devenind permanentă sau cronică iar rolul AMG este de suplinire, de a ajuta.

SURSELE DE DIFICULTATE:
- se definesc ca fiind cauza dependenţei sau orice obstacol major care împiedică satisfacerea uneia sau a mai multor nevoi
fundamentale.
- pot fi cauzate de : 1) factori de ordin fizic
2) factori de ordin psihologic
3) factori de ordin spiritual
4) factori legaţi de insuficiente cunoştinţe.
1. Sursele de ordin fizic: - cuprind toate obstacolele fizice de natură intrinsecă (care provin de la pacient) sau extrinsecă
(adică care cuprind agenţi exteriori care în contact cu organismul uman împiedică buna funcţionare a organismului);
Ex : - de obstacol intrinsec: - ecluzie intestinală
- de obstacol extrinsec: - sondă vezicală, branulă, pansament dentar.
2. Sursele de ordin psihologic: - cuprind sentimente, emoţii, stări sufleteşti şi intelectuale care pot influenţa satisfacerea
unei nevoi fundamentale;
Ex: - tulburări de gândire, emoţii, anxietate, stres, modificarea imaginii corporale, doliul.
3. Sursele de ordin social: - cuprind problemele generale ale persoanei şi generate de persoană în raport cu anturajul său, cu
partenerul de viaţă, cu familia, cu colegii de muncă; raportul persoanei cu comunitatea;
Aceste raporturi pot fi de ordin cultural sau economic.
Se pot prezenta sub formă de modificări ale rolului social (şomajul sau un nou loc de muncă pot determina dificultăţi
în comunicare, probleme de adaptare culturală).

17
 NURSING CLINIC

4. Sursele de ordin spiritual: - aspiraţii spirituale, revolta persoanei asupra sensului vieţii, întruniri religioase, filozofice,
limite în practicarea religiei cu repercursiuni mai ales asupra persoanelor în vârstă şi muribunzi.
5. Factori legaţi de insuficiente cunoştinţe: - AMG ajută pacientul în câştigarea unor cunoştinţe care îi sunt necesare pentru
satisfacerea nevoilor fundamentale.

4. PROCESUL DE ÎNGRIJIRE ( Dr. Luiza Demian)

Este o metodă organizată şi sistematică care permite acordarea îngrijirilor individualizate;

- este un mod de a gândi care permite o intervenţie conştientă, planificată a îngrijirilor în scopul protejării şi
promovării sănătăţii.
Procesul de îngrijire are 5 etape:
1) - culegerea de date (interviul)
2) - analiza şi interpretarea datelor (nursing)
3) - planificarea îngrijirilor (obiective)
4) - realizarea intervenţiilor (aplicarea lor)
5) - evaluarea.
1) Culegerea de date – ne permite să adunăm toate datele despre pacient în globalitatea sa, despre suferinţa sa, obiceiurile
sale;
2) Analiza şi interpretarea datelor (diagnosticul de nursing) - ne permite să punem în evidenţă problemele specifice de
dependenţă şi sursele de dificultate care le-au generat (de elaborare a diagnosticului de nursing);

18
 NURSING CLINIC

3) Planificarea îngrijirilor / obiective:

a) – să determinăm scopurile / obiectivele care trebuiesc urmate pentru a ne atinge ţelul sau rezultatul aşteptat;
b) - stabilirea mijloacelor pentru rezolvarea obiectivelor.
4) Aplicarea intervenţiilor (executarea lor): - precizarea concretă a intervenţiilor, a ceea ce trebuie să facem;
5)Evaluarea rezultatelor: - analizele rezultatului obţinut,dacă intervenţiile au fost sau nu corect aplicate sau dacă nu au
apărut date sau probleme noi în evoluţia pacientului (ele trebuie imediat notate în Foaia de Temperatură şi eventual dacă este
nevoie de o reajustare, readaptare a obiectivelor sau intervenţiilor - proces ciclic).
INTERVIUL : - discuţie sau întrevedere faţă în faţă cu pacientul;
- anamneza: - (culegerea de date) - dialog ;
- este o formă specială de comunicare verbală sau nonverbală care se desfăşoară între AMG şi persoana care
recurge la îngrijiri de sănătate.

A.CONDITII PENTRU EFECTUAREA UNUI INTERVIU:

a) trebuie să se ţină cont de numiţi factori importanţi:
- alegerea momentului oportun pentru pacient;
- respectarea – orei de masă; momentelor de repaus şi oboseală;
perioadei când pacientul se simte rău sau suferind
- AMG trebuie să ia interviul aşa încât să acorde o perioadă suficientă de timp exprimării pacientului în ritmul său (răbdare);
- crearea unui microclimat care să ţină seama de intimitatea la care are dreptul pacientul şi confortul la care are dreptul
acesta;
- capacitatea AMG de a manifesta un comportament care să reflecte:
- atitudine de acceptare;
- capacitate de ascultare;
- atitudine de respect;
- capacitate de empatie (de a se transpune în situaţia celui cu probleme);
AMG demonstrează acest comportament - prin menţinerea unui contact vizual, prin mimică, expresie senină a
feţei sau surâzătoare după caz.
- printr-o poziţie comodă şi limbaj care dovedesc pacientului dorinţa sa de a-l asculta şi uşura interviul.

B) ABILITĂŢILE AMG DE A FACILITA INTERVIUL:

a) abilitatea de a pune întrebări adecvate:
Întrebările pot fi de două feluri: - închise;
- deschise;
- întrebările închise aduc răspunsul de genul „DA” sau „NU”;
- întrebările deschise permit pacientului să se exprime ;(ex.:”puteţi să îmi descrieţi ce vă supără?”).
Întrebarile deschise pot fi:
- de tip narativ („povestiţi-mi”);
- de tip descriptiv („descrieţi”)
- de tip de clarificare („de ce nu mâncaţi niciodată carne?”).
b) abilitatea de a confirma, valida percepţiile sale cu pacientul în aşa fel încât să elimine subiectivul observaţiilor sale: (ex:
„mi-aţi spus că vomitaţi de două zile”);
c) abilitatea de a readuce pacientul la întrebările necesare când divaghează;
d) abilitatea de a face o sinteză: („dumneavoastră nu puteţi dormi din cauza stresului?”);
e) abilitatea de a aplica o ascultare activă: - prin repetarea ultimei fraze a pacientului, extragerea şi reformularea conţinutului;

19
 NURSING CLINIC

f) informaţiile obţinute de la pacient trebuie notate în Foaia de Observaţie cu exactitate pentru ca esenţa să nu se piardă;
g) comunicarea non verbală: expresia feţei, gesturi, mimică.

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

Datele odată culese în urma interviului, asistenta urmează să le analizeze şi să le dirijeze spre interventii
individualizate; acestea presupun identificarea nevoilor specifice ale pacientului.
Ex : - nevoia de a fi curat este comună tuturor persoanelor, pe când a face 1 sau 2 duşuri pe zi este specifică.
Analiza şi interpretarea formată din 2 părţi:
Analiza Interpretarea
- examinarea datelor - explicarea cauzelor de dependenţă
- clasificarea datelor - stabilirea priorităţilor.
- stabilirea problemelor de îngrijiri - acordarea îngrijirilor

DIAGNOSTICUL DE ÎNGRIJIRE – NURSING

Pornind de la informaţiile culese, de la elaborarea manifestărilor de dependenţă şi problemele pacientului, AMG
poate să stabilească un diagnostic de îngrijire sau nursing.
Definirea diagnosticelor de nursing nu este un element nou, bazele acestuia au fost puse de Florence Nightindale
în 1854-1855.
Componentele diagnosticului de nursing: - este format din 2 sau 3 părţi:
1. problema de dependenţă a persoanei;
2. cauza problemei de dependenţă;
3. semne şi simptome.
1. Problema de dependenţă a persoanei:
- constă în enunţul problemei pe care o are pacientul şi care poate fi: - un comportament/o atitudine (ex: alterarea stării de
conştienţă, diminuarea capacităţilor fizice, alterarea eliminării intestinale, alterarea limitelor fiziologice ale temperaturii,
alterarea unei bune respiraţii)
2. Cauza problemei de dependenţă:
- este alcătuita din enunţul cauzei, respectiv al problemei, a sursei de dificultate.
Cauza poate fi legată de factori de ordin: - psihic;
- social;
- cultural;
- insuficienţa cunoaşterii;
-diagnosticul de îngrijire are 3 părţi dirijate sub formula:

P E S
- problema de dependenţă: - etiologia: - semne/simptome:
= alterarea eliminării-constipaţia; din cauza -scaune rare, dureri
imobilităţii; senzaţie de
presiune la nivelul
rectului.
- Ex: S - diaree (scaune apoase, senzaţie de usturime la eliminare, dureri abdominale, greţuri )
Există 3 tipuri de diagnostic de îngrijire:
1) ACTUAL (manifestări prezente /observabile);
2) POTENŢIAL (când problemele pot să survină dacă nu se intervine);

20
 NURSING CLINIC

3) POSIBIL – este acel diagnostic care descrie o problemă a cărui prezenţa nu este sigură (adică nu suntem siguri de
diagnostic) - se adresează întregii echipe de îngrijire.

PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR /OBIECTIVELE

- după ce formulează diagnosticul de îngrijire - nursing, AMG elaborează un plan de acţiune care să influenţeze pozitiv starea
fizică şi mentală a pacientului; să-i reducă problemele de dependenţă.
Planificarea îngrijirilor înseamnă stabilirea unui plan de intervenţie, prevederea etapelor, a mijloacelor de
desfăşurare, de asemenea a precauţiunilor care trebuie luate.
Planificarea îngrijirilor au două componente: - obiectivele de îngrijire;
- obiectivele de intervenţie.
Acest plan se întocmeşte, luând corect informaţiile culese în timpul interviului de la pacient, de la familie,
prieteni, cunoştinţe, de la toată echipa de îngrijire.
Obiectivul de îngrijire poate fi descris astfel:
- descrierea unui comportament pe care îl aşteptăm de la pacient;
- un rezultat pe care dorim să-l obţinem în urma intervenţiilor.
Obiectivele de îngrijire vizează deci:
- atitudinea;
- comportamentul;
- actul pacientului însuşi sau a familiei, a grupului sau a colectivităţii.
Ex: - pacient paralizat; (obiectivul ar fi ca pacientul să se deplaseze fără ajutor în decurs de……)
- astm bronşic; (obiectivul ar fi ca pacientul să poată respira fără probleme în decurs de….).
Caracteristicile unui obiectiv de îngrijire: AMG va formula obiectivele pornind de la sistemul SPIRO.
S ═ Specificitate; (cine face acţiunea)
P ═ Perfomanţă (comportamentul), atitudinea; (ce se face de către pacient; ce se face pentru pacient);
I ═ Implicare (cum, în ce fel face pacientul acţiunea);
R ═ Realism (în ce măsură se poate face acţiunea);
O ═ Observabil.( când, în ce moment se face acţiunea)
Obiectivele pot fi:
- pe termen scurt – zile
- pe termen mediu – 1 săptămână
- pe termen lung – săptămâni, luni
Aplicarea îngrijirilor – intervenţiile constituie momentul realizării conştiente şi voluntare a intervenţiilor
planificate pentru a se obţine rezultatele aşteptate.
Aplicarea în practică a acţiunilor are ca scop ajutarea pacientului pentru a-şi menţine sau a-şi recăpăta
independenţa sau un oarecare nivel de independenţă.
În aplicarea în practică a îngrijirilor sunt implicaţi:
- pacientul
- nursa
- echipa de îngrijire;
- familia.
SITUAŢII SAU REACŢII în timpul îngrijirilor de care trebuie să ţină seama nursa (AMG);
1) ANXIETATEA
- sentiment de disconfort şi tensiune pe care îl are pacientul;
- se poate manifesta sub formă de:

21
 NURSING CLINIC

- nelinişte
- frică
- durere
- uşoare modificări ale pulsului, respiraţiei şi ale TA
- stress care se manifestă psihic sau fizic.
2) STRESSUL PSIHOLOGIC – apare la diferenţele dintre exigenţele la care individul trebuie să facă faţă şi posibilitatea
sau capacitatea de a realiza în practică
- se manifestă prin frică de eşec;
- anxietate;
- depresie.
Stressul fizic - se manifestă prin insatisfacţia unor nevoi fiziologice cum ar fi:
- foamea;
- setea;
- frigul.
Şi, ca rezultat, indiferent de tipul de stress, el poate afecta tubul digestiv:
- diareea de stres;
- frica;
- foamea de stres.
3) FRICA
- aproape întotdeauna se asociază cu anxietatea;
- nu trebuie minimalizat acest sentiment;
- frica poate fi faţă de tratament, faţă de intervenţii chirurgicale, faţă de moarte.
4) DUREREA – este o senzaţie de diferite dimensiuni de la neplăcută până la exacerbarea durerii, fiind însoţită de reacţii
psihologice cum ar fi:
- anxietatea;
- depresia;
- furia.
Durerea poate fi:
- acută;
- cronică.
5) SINGURĂTATEA: - boala şi bătrâneţea, care sunt deobicei foarte neplăcute şi neatrative, astfel încât persoanele
vârstnice, bolnavii cronici şi persoanele din unitaţile psihiatrice trăiesc frecvent experienţa singurătăţii şi a izolării.
6) IMOBILITATEA: - diminuarea activităţilor normale, care poate afecta perceperea imaginii şi stimei faţă de sine.
7) SENTIMENTUL DE NEPUTINŢĂ - atunci când pacientul se vede condamnat şi constată cu amărăciune inutilitatea
îngrijirilor.
8) MODIFICAREA SCHEMEI CORPORALE – slăbirea sau îngrăşarea exagerată, îmbătrânirea, pentru unele persoane
determină perturbări serioase în viaţa şi personalitatea lor.
Amputaţiile ale mâinilor, ale sânului, ale organelor genitale, influenţează de asemenea negativ schema corporală.
9) PIERDEREA UNEI FIINŢE DRAGI
- a unui rol, a unui anumit statut care pot determina tulburări emoţionale-severe.
DOLIUL - care apare după decesul unei fiinţe dragi care determină modificări severe, în personalitatea şi viaţa
persoanei respective.
!!! EMPATIA este cea mai potrivită calitate a AMG.

22
 NURSING CLINIC

EVALUAREA ÎNGRIJIRILOR - constă în aducerea unei aprecieri, o judecată asupra progresului făcut de
pacient în raport cu intervenţiile asistentei medicale.
Evaluarea este o condiţie absolută a calităţii îngrijirilor.
!!! Când se face evaluarea? - trebuie să se facă cu regularitate la diverse intervale (în funcţie de natura
obiectivului).
!!! Ce se evaluează?
1. rezultatul obţinut – adică reacţia pacientului, la îngrijire;
2. satisfacţia pacientului însuşi.
!!! Evaluarea se face pe tot parcursul îngrijirilor; când se observă că undeva pe parcursul îngrijirilor s-au produs
unele omisiuni, evaluarea trebuie reluată (chiar de la culegerea de date).
- de la interviu – ceva s-a omis pe parcurs;
!!! Evaluarea este ca un proces de feedback (du-te vino), trimite înapoi la începutul procesului de îngrijire.
!!! Procesul de îngrijire este un proces ciclic şi permanent reînnoit.

5. EDUCATIA PENTRU SANATATE ( Dr. Felicia Marc, Dr. Dorina Maria Fărcaş)

Educaţia pentru sănătate are un rol major în nursing şi constituie principala responsabilitate a asistentei medicale
şi prin acest mod este realizată prevenţia primordială, primară, secundară şi terţiară.
Pe plan mondial OMS are ca obiectiv “Sănătate pentru toţi în secolul 21”, care pentru regiunea europeană se
concretizează în:
1. Solidaritate pentru sănătate
2. Echitate în sănătate
3. Un start sănătos în viaţă
4. Sănătatea tinerilor
5. Sănătatea vârstnicilor

23
 NURSING CLINIC

6. Îmbunătăţirea stării mentale

7. Reducerea bolilor transmisibile
8. Reducerea bolilor netransmisibile
9. Reducerea înjuriilor datorate violenţei şi accidentelor
10. Un mediu sigur şi sănătos
11. Un trai mai bun
12. Reducerea pericolelor datorate alcoolului, tutunului şi drogurilor
13. Facilităţi pentru sănătate
14. Responsabilitate multisectorială pentru sănătate
15. Îngrijirile primare – sector de sănătate integrat
- îngrijiri primare orientate spre familie (nursa să cunoască mediul în care trăieşte bolnavul acasă, la locul de
muncă, mediu social)
- autoîngrijirea
- îngrijirea la domiciliu
- şcoala şi modul de muncă
- circuitul pacientului în sistem
16. Rezultate de calitate în sistem (politici naţionale şi profesionale, îngrijiri bazate pe dovezi, sistem
informaţional, satisfacţia pacienţilor)
17. Finanţarea serviciilor de sănătate şi alocarea resurselor
18. Dezvoltarea resurselor umane pentru sănătate
19. Cercetare şi cunoaştere în domeniul sănătăţii
20. Parteneriate pentru sănătate
21. Politici şi strategii –sănătatea pentru toţi până în anul 2010

Definiţie:
A învăţa este acea necesitate a fiinţei umane de a acumula cunostinţe, atitudini şi deprinderi pentru modificarea
comportamentelor sale sau adoptarea de noi comportamente în scopul menţinerii sau redobândirii sănătăţii.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii

- de-a lungul vieţii, omul trebuie să se adapteze continuu la schimbările de mediu, care modifică măsurile necesare
menţinerii sănătăţii.
- cunoaşterea de sine este esenţială pentru a preveni şi analiza unele obişnuinţe
- în urma acestei analize, omul poate simţi nevoia de a învăţa mijloacele cele mai eficace de menţinere a sănătăţii.
- după ce a dobândit cunoştinţe, atitudini, deprinderi pt. menţinerea sănătăţii, capătă un sentiment de siguranţă, devenind
capabil să lupte împotriva bolilor, anxietăţii, stressului vieţii cotidiene.
- finalitatea practică pentru medicină este păstrarea sănătăţii/vindecarea.
Factorii care influentează satisfacerea nevoii:
- factori biologici:
- vârsta:
- copilul – învaţă în timpul creşterii metode şi mijloace de a-şi menţine sănătatea, dacă e instruit şi supravegheat
- adultul – învaţă şi se perfecţionează
- vârstnicul – acumulează mai greu cunoştinţe noi (amnezia de fixare), dar aplică ce a învăţat anterior
- capacităţi fizice
- fiinţele umane, potrivit condiţiilor fizice (integritate fizică şi intelectuală), fac posibilă dobândirea de

24
 NURSING CLINIC

cunoştinţe, atitudini, deprinderi

- factori psihologici:
- motivarea = totalitatea factorilor dinamizatori, care incită la acţiune, finalitatea practică fiind păstrarea sănătăţii
sau vindecarea
- emoţiile – emoţiile şi sentimentele legate de anxietate pot accelera procesul de cunoaştere
- factori sociologici:
- mediul ambiant – un mediu adecvat, cu luminozitate, temperatură, linişte, creează ambianţa pentru învăţare.
Manifestări de independenţă:
- dorinţa şi interesul de independenţă
- învăţarea; produsul final al învăţării poate fi: un concept teoretic, o atitudine, o deprindere sau poate fi
multidimensional
- deprinderea - componenta automatizată a activităţii; pacienţii sunt conștienţi de necesitatea formării de
atitudini şi deprinderi corecte, pt. obţinerea unei stări de bine
- acumularea de cunoştinte
- dorinţa, interesul în acumularea cunoştinţelor
- modificarea comportamentului faţă de sănătate – educaţia pentru sănătate are rolul de a oferi pacientului modalităţi
concrete, specifice de menţinere sau redobândire a sănătăţii.
Intervenţiile nursei pentru menţinerea independenţei:
- asistenta medicală explorează nevoile de cunoaştere ale pacientului
- elaboreaza obiective de studiu cu pacientul, susţine motivarea sa
- informează cu privire la mijloacele şi resursele pe care le poate asigura: broşuri, cărţi, reviste, etc.
- organizează activităţi de educaţie pt. sănătate: convorbiri, cursuri, demonstraţii practice

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii de a învăţa

Dacă nevoia de a învăţa nu este satisfacută, survin următoarele probleme de dependenţă:
- ignoranţa faţă de dobândirea de noi cunoştinte, atitudini, deprinderi
- dificultatea de a învăţa
- cunoştințe insuficiente
Surse de dificultate
- dificultăţi de ordin fizic: - lezarea integrităţii fizice: deficite senzoriale, auditive, vizuale
- durerea - determină manifestări fizice şi psihice
- dificultăţi de ordin psihic: - cauzele pot fi alterarea stării de conştienţă, tulburările de gândire şi memorie ale
vârstnicilor, anxietatea, situaţiile de criză, modificarea stilului de viaţă.
- dificultăţi de ordin social: - cu cât nivelul de educaţie şi cultură sunt mai scăzute, cu atât procesul învăţării este
mai dificil; insuficienta cunoaştere de sine sau a mediului înconjurător scad procesul de învăţare; de aici rezultă
importanţa orelor de educaţie în masă şi a celor din şcoli.

Intervenţiile nursei:
- nursa identifică nevoile de cunoaştere ale individului, manifestările de dependenţă, sursele de dificultate şi îl
încadrează în grupa de risc în scopul planificării metodei şi nivelului optim ce trebuie utilizat pentru ca individul
să înveţe cum să-şi păstreze sănătatea.
- nursa informează pacientul despre mijloacele şi resursele pe care le poate asigura pentru a favoriza învăţarea:
cărţi, pliante, reviste, etc.; ea susţine motivarea pacientului faţă de cunoştinţele pe care urmează să şi le
însuşească, pentru a fi autonom sau independent în realizarea nevoilor personale.

25
 NURSING CLINIC

- învaţă pacientul şi familia acestuia tehnici de îngrijire la domiciliu ce nu implică riscuri, pentru a putea fi
efectuate de către aceştia; oferă sfaturi în domeniul igienei personale şi publice.
- organizează activităţi de educaţie pentru sănătate: convorbiri, cursuri, conferinţe, stimulează dorinţa de cunoaştere
a pacientului şi conştientizarea propriei responsabilităţi pentru păstrarea sănătăţii.
- nursa trebuie să aibă cunoştinţele şi abilitatea de a identifica comportamentul greşit al bolnavului şi de a corecta
deprinderile nesănătoase ale acestuia.
- nursa întocmeşte programe de recuperare şi reeducare a bolnavilor cu deficite senzoriale şi motorii.
- nursa are puterea de a educa şi prin propriul exemplu: o asistentă bine pregătită profesional, ordonată, plină de
amabilitate, care nu fumează, stimulează dorinţa pacienţilor de a învăţa cum să îşi păstreze sănătatea.

6. LOCUL DE MUNCĂ AL ASISTENTEI MEDICALE GENERALISTE (Dr. Felicia Marc)

Locul de muncă al asistentei este în general în spital, dar în acelaşi timp poate fi şi în unităţile ambulatorii
(policlinicile spitalelor sau policlinici de sine stătătoare).
SPITALUL: - reprezintă unitatea sanitară destinată îngrijirilor în mod special având caracter curativ (de tratament) fiind
organizată în servicii permanente:
- 2 tipuri – a) – pavilionar - cel puţin un etaj
b) - tip bloc

ORGANIZAREA SPITALULUI: - trebuie să răspundă anumitor cerinţe sanitare , adică trebuie să îndeplinească
anumite condiţii de o anumită calitate şi să aibă anumite servicii standard. Componentele spitalului sunt:

1. CAMERA DE PRIMIRE
- o sală de aşteptare; ea poate fi boxată (formată din mai multe boxe, camere mai mici), unde bolnavul cu boli contagioase
trebuie să fie izolat.

2. CAMERA DE CONSULTAŢIE
- pacientul trebuie să fie consultat de medicul de gardă care decide internarea şi secţia unde urmează să fie internat.

3. CAMERA DE BAIE
- bolnavul este dezbrăcat, îmbăiat şi îmbrăcat în haine de spital.

4. GARDEROBA - locul unde sunt păstrate hainele şi obiectele bolnavului.

26
 NURSING CLINIC

5. SECŢIILE, SALOANELE ŞI PATURILE

SECŢIILE: - unde urmează să se interneze bolnavul; internarea se face în funcţie de afecţiune.

Specialităţi:
- Interne
- Chirurgie
- Puericultură (pentru copii până la 1 an) şi Pediatrie
- Neuropsihiatrie
- Oftalmologie
- ORL
- Pneumologie (pentru pacienţii cu tuberculoză şi alte afecţiuni respiratorii)
- Obstetrică şi Ginecologie
- Balneofizioterapie
Secţia este compusă din:
- oficiu pentru spălarea vaselor
- sală pentru asistente
- sală de tratament
- toalete - pentru personal şi bolnavi
- camere baie - duşuri
- cameră lenjerie – pentru haine murdare şi curate
Băile pot fi amplasate la capătul coridorului sau în interiorul saloanelor.

27
 NURSING CLINIC

Toate spitalele sunt prevăzute cu servicii de investigaţie:

– laboratoare
- radiologie
- explorări funcţionale - EKG (electrocardiograma)
- EEG (electroencefalograma)
- sală de transfuzie
- bloc operator
- serviciu reanimare (ATI – anestezie şi terapie intensivă)
- serviciu sterilizare
La subsol se află de obicei:
– spălătoria
- serviciu anatomo - patologic (morga)
- cantina
- centrala telefonică
La parter se află:
- serviciul administrativ
- farmacia
- serviciul de primire urgențe (UPU), unde se prezință pacienții în urgență, sunt consultați și evaluați și se
decide internarea lor sau nu.
- contabilitatea
- secretariatul
- direcţiunea
Pe lângă SPITAL există de obicei o POLICLINICĂ care acordă asistenţă medicală de specialitate populaţiei
dintr-o anumită zonă.
POLICLINICA are sau nu aceleaşi specialităţi ca şi spitalul.
Spitalul are un caracter CURATIV (tratament), iar policlinica un caracter curativ şi profilactic. Pacienţii nu sunt

28
 NURSING CLINIC

internaţi, ei vin de la domiciliu pentru consultaţii (caracter ambulatoriu).

DISPENSARUL MEDICAL - este unitatea medicală care acordă asistenţă medicală ambulatorie atât de prevenire
cât şi de tratament pacientului dintr-un anumit teritoriu, ducând în acelaşi timp şi o muncă susţinută în domeniul păstrării
stării de sănătate şi a condiţiilor igienice a populaţiei respective (de exemplu campanie antigripală).
Dispensarul are dublu caracter: - profilactic
- curativ.
Alte unităţi sanitare: - cămine de bătrâni
- sanatorii, staţiuni
- leagăne de copii
- creşe
- grădiniţe
- cabinete şcolare.

Circuitele în unităţile sanitare:

- orice unitate sanitară trebuie constituită în aşa fel încât să corespundă unui nivel de igienă. Sensul de circulaţie al
pacienţilor, obiectelor, materialelor sanitare poate fi de două feluri: - SEPTIC
- ASEPTIC.
SEPTIC: - sensul de circulaţie în interiorul unui spital care indică introducerea germenilor patologici generatori de
infecţii şi infestaţii (ex. produsele care se trimit la laboratoare (sânge, urină), radiologia şi explorările funcţionale etc).
ASEPTIC: - sensul de circulaţie în interiorul unui spital care asigură protecţie împotriva infecţiilor şi infestărilor.
- (blocul operator: - secţia de arşi).
În spital sunt mai multe circuite:
1.) primire - externare;
2.) circuitul vizitatorilor;
3.) circuitul lenjeriei curate;
4.) circuitul lenjeriei murdare;
5.) circuitul alimentelor;
6.) circuitul sterilizării;
7.) circuitul medicamentelor/ al personalului.
Aceste circuite nu trebuie să se intersecteze niciodată.

DEZINFECŢIA:
Reprezintă operaţia de distrugere a agenţilor patogeni pentru a împiedica răspândirea unei infecţii deja prezente.
Dezinfecţia se poate efectua prin metode fizice şi chimice.
Dezinfecţia prin mijloace fizice:
- dezinfecţia prin căldură uscată sau flambarea este utilizată exclusiv în laboratorul de microbiologie.
- dezinfecţia prin căldură umedă se utilizează numai în cazul spălării automatizate a lenjeriei şi veselei (la 90 grade
Celsius).
- dezinfecţia cu raze ultraviolete - se utilizează în dezinfecţia suprafeţelor netede şi a aerului în laboratoare, săli de
operaţii.
Dezinfecţia prin mijloace chimice:
- se realizează prin utilizarea produselor biocide.
- biocidele, care sunt subîmpărţite în tipul 1 şi tipul 2, sunt utilizate pentru dezinfecţia:
- mâinilor (prin spălare sau frecare)

29
 NURSING CLINIC

- pielii intacte
- suprafeţelor
- lenjeriei sau altor materiale moi
- dispozitivelor medicale, prin imersie în băi cu ultrasunete sau la maşini automate.
Dezinfecţia prin mijloace chimice reprezintă metoda principală de prevenire a infecţiilor în unităţile sanitare.
Dezinfectantul chimic, în funcţie de compoziţie şi de concentraţie, poate să inhibe creşterea microorganismelor (efect
bacteriostatic, fungistatic, virustatic) sau să aibă o acţiune letală asupra microorganismelor (efect bactericid, fungicid,
virucid, sporicid).
Dezinfectantul: - este o substanţă chimică care are proprietatea de a distruge microorganismele patogene.
Soluţia dezinfectantă: - este un amestec de lichid cu efect bactericid constituit din două substanţe, din care: - prima
reprezintă substanţa dizolvantă;
- a doua substanţă sterilă, dezinfectantă (dizolvată).
În funcţie de tipul microorganismelor distruse, de timpul de contact necesar şi de concentraţia utilizată, nivelurile
de dezinfecţie sunt:
- sterilizare chimică
- dezinfecţie de nivel înalt
- dezinfecţie de nivel intermediar
- dezinfecţie de nivel scăzut
Termenul antiseptic se utilizează pentru produsele destinate dezinfecţiei tegumentelor şi mâinilor.
Etapele dezinfecţiei sunt:
- dezinfecţia de nivel scăzut, urmată de curăţare, sau întâi curăţarea, în funcţie de suportul ce urmează să fie tratat;
- dezinfecţia la nivelul dorit, în funcţie de suportul ce urmează să fie tratat; (de exemplu, în secţiile de mare risc,
cum ar fi terapia intensivă, blocurile operatorii, secţiile de oncologie, dezinfecţia trebuie să fie de nivel înalt)
- clătirea.
Dezinfecţia se realizează cu produse şi substanţe chimice autorizate – înregistrate, conform prevederilor legale în
vigoare. În momentul autorizării – înregistrării unui dezinfectant, se precizează pe ce suprafeţe sau materiale se poate utiliza,
concentraţia şi timpul de contact necesare obţinerii dezinfecţiei, modalităţile de păstrare.
Modalităţile de aplicare a unui dezinfectant sunt:
- prin spălare sau frecare – în cazul mâinilor
- prin pulverizare sau ştergere – în cazul suprafeţelor
- prin imersie în soluţie, în cazul aparatelor.
În fiecare încăpere în care se efectuează operaţiuni de curăţare şi dezinfecţie trebuie să existe un grafic zilnic orar,
în care personalul responsabil va înregistra tipul operaţiunii, ora de efectuare şi semnătura.
Substanţele dezinfectante folosite la ora actuală sunt:
- VIRKON, este cea mai utilizată substanţă la ora actuală, putând fi folosită atât pentru dezinfecţia cât şi pentru
sterilizarea (în combinaţie cu substanţe sterilizante, cum ar fi PERASAFE): pardoselilor, meselor şi pereţilor în sălile de
operaţie, laboratoarelor, saloanelor, cabinetelor de consultaţii; instrumentarului metalic, componentelor stomatologice, a
aerului din încăperi.
- SENSIVA – este o soluţie dezinfectantă pe bază de alcool, pentru dezinfecţia igienică şi chirurgicală a mâinilor –
cu efect bactericid, fungicid, virucid (inclusiv asupra virusului hepatitic B şi a virusului HIV).
- GIGASEPT - este un dezinfectant fără aldehidă pentru dezinfecţia endoscoapelor, instrumentelor chirurgicale,
dispozitivelor medicale.

30
 NURSING CLINIC

- MIKROZID AF Liquid – este un dezinfectant pe bază de alcool, pentru dezinfecţia rapidă a unităţilor de
tratament, meselor de examinare, meselor de operaţie, dispozitivelor medicale; este eficace împotriva bacteriilor,
fungilor, virusurilor (inclusiv HIV şi hepatita B).
- JACLOR – este un dezinfectant universal pe bază de clor, pentru dezinfecţia suprafeţelor, instrumentarului,
lenjeriei, tacâmurilor, oficiilor alimentare, vaselor de WC; este activ împotriva bacteriior, bacilului Koch (care produce
tuberculoza), fungilor, virusurilor hepatitei B şi C, HIV.

Alte substanţe dezinfectante sunt (s-au folosit în trecut, iar acum doar în anumite locuri din ţară):
- clorură de var;
- cloramină;
- bromocetul sau D – catioulul;
- formolul;
- deroformul;
- hidrodul;
CLORURA DE VAR:
- are acţiune bactericidă, virulicidă, sporicidă – conţine 25 gr/1000 clor activ
- concentraţiile folosite fiind: - 10/1000/10gr la 1l/apă
- 20/1000/20gr la 1l apă
- 40/1000/40gr la 1l apă
- 50/1000/50gr la 1l apă
- 100/1000/100gr la 1l apă.
Mod de preparare: -se ia 1 Kg var cloros şi se pune într-o găleată emailată peste care se toarnă 2/3 apă (2,3 litri se
amestecă bine până devine o pastă omogenă compactă şi se completează 6-7 litri/apă).
- se lasă să se limpezească 1-2 ore şi se foloseşte numai soluţia limpede;
- se foloseşte numai supernatantul, restul se aruncă;
- este foarte iritant pentru mucoase;
- se folosesc mănuşi de cauciuc.
CLORAMINA
- are acţiune bactericidă şi virulicidă, conţine 25/1000 clor activ şi se foloseşte în următoarele concentraţii
- 5/1000
- 10/1000
- 20/1000
- 40/1000
- se păstreză în camere ferite de lumină, la rece şi se prepară zilnic;
- se găseşte sub formă de tablete;
CLORAMINA ,,B’’
- se utilizează la dezinfectarea termometrelor.

BROMOCETUL
- are acţiune bactericidă, se livrează în flacoane de un litru şi se foloseşte din concentraţia 1,2/1000; este incompatibil cu
săpunul şi detergentul
- ingerarea produce arsuri grave pe esofag
FORMOLUL
- acţiune bactericidă, virulicidă, fungicidă

31
 NURSING CLINIC

- soluţia se livrează sub forma aldehidă 40 gr şi se utilizează în concentraţie 2,5/1000

- este iritant pentru mucoase
- inhalarea accidentală duce la intoxicaţii
- se păstrează în recipiente bine astupate, eventual parafinate păstrându-se la temperatura depozitului.
DEROFORMUL
- format din dero + formol + sodă + apă, are acţiune bactericidă şi virulicidă
- foarte iritant pentru tegumente şi mucoase
- inhalarea duce la accidente grave.
HIDRODUL
- acţiune bactericidă şi virulicidă, format din dero + sodă + apă
- este iritant pentru tegumente şi mucoase
- la preparare se utilizează mănuşi care după utilizare se clătesc bine.

EFECTUAREA DEPARAZITĂRII BOLNAVILOR ŞI A OBIECTELOR ACESTORA

DEPARAZITARE: - operaţiunea de îndepărtare şi distrugere, a insectelor parazitare (păduchi, pureci) care sunt pe om, pe
obiectele acestuia, pe haine.
- se face prin examinarea bolnavului la serviciul de primire, existând două procedee: - mecanic
- chimic
1. Procedeul mecanic: - constă în curăţirea părului, cu ajutorul pieptenului des îmbibat cu o soluţie SUBLIMAT ACETIC
10% după care părul se scurtează sau se taie complet.
2. Procedeul chimic:
- se face pe hainele bolnavului, pe care se pulverizează anumite substanţe chimice până la umezire cu soluţia CIMEXAN
- apoi se usucă hainele, se introduc într-un sac de plastic cu 100gr - 200gr de substanţă numită PLOTOX şi se păstrează
astfel până la externarea pacientului.
În cazul SCABIEI (RÂIE):
- se face baie sau duş bolnavului cu săpunuri insecticide, de exemplu GAMEXAN HEXACLORCICLOHEXAN, după care
pielea va fi unsă cu creme sau uleiuri hidratante.
- operaţiunile se repetă până la dispariţia completă a paraziţilor, ouălor, larvelor.

EFECTUAREA DEZINSECŢIILOR ÎN UNITĂŢILE SANITARE

- operaţia prin care se urmăreşte distrugerea insectelor (gândaci, muşte, tânţari, etc) care transmit boli infecţioase.
Distrugerea se face prin: - contact direct
- şi prin ingestie.
Insectele reprezintă agenţi vectori, având atât un rol pasiv în transportul mecanic al germenilor patogeni (musca
domestică şi gândacii de bucătărie pentru germenii dizenteriei bacteriene) cât şi un rol activ, ca şi gazdă intermediară în
dezvoltarea microorganismelor (ţânţarul anofel care transmite malaria).
Mijloace chimice - sălile de aşteptare
- cabinetele medicale
- grupurile sanitare.
Muştele se combat cu soluţia PLOTOX ; după prima administrare, se repetă peste 21 zile, iar pentru gândaci – se
repetă peste 14 zile .
În sălile de tratament, de mese - muştele se combat cu LINDATOX , iar gândacii cu soluţia CIMEXAN la 30 zile.
Mijloace mecanice – astuparea găurilor
- păstrarea alimentelor în locuri special amenajate

32
 NURSING CLINIC

- golirea alimentelor din vase

- fierberea şi călcarea rufelor.
DERATIZAREA – totalitatea mijloacelor de distrugere a rozătoarelor (şoareci, şobolani etc.), cu rol în
transmiterea la om a unor boli infecţioase şi infestaţii parazitare.
Raticidele – substanţe chimice folosite pentru deratizare - folosirea acestor substanţe se face cu multă atenţie
deoarece sunt foarte toxice pentru organism.
- mijloace mecanice: - curse de şoareci
- capcane
- astuparea găurilor.
- mijloace chimice: se pot utiliza diferite substanţe: substanţa ANTU, Warfarina, pasta fosforică – ele se pot aplica în jurul
surselor de apă şi de hrană, rozătoarele neputând rezista fără apă mai mult de 24 de ore şi fără hrană mai mult de 2 zile.

PREGĂTIREA PATULUI ŞI ACCESORIILE LUI

Patul este cel mai important mobilier din salonul bolnavului şi trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie comod
- de dimensiuni potrivite
- uşor de manevrat
- uşor de curăţat.
- patul este confecţionat din tuburi uşor de curăţat, vopsite cu vopsea albă sau inox având o axă fixă care este partea
principală şi se numeşte SOMIERA METALICĂ - care este confecţionată din sârmă metalică bine întinsă pe un cadru fix
confecţionat din fier şi este uşor elastică.
Somiera poate fi incorect construită şi să cedeze sub greutatea bolnavului oferindu-i acestuia o poziţie
incomodă.
- dimensiuni : - lungime 2 metri
- lăţime 80-90 cm
- înălţime de la duşumea la saltea 60 cm.
Tipuri de pat : - pat simplu (cu somiera dintr-o singură bucată)
- pat simplu cu rezemătoare mobilă
- pat universal
- pat pentru agitaţi psihic – cu plasă închisă
- paturi pentru sugari (cu apărători mobile)
- paturi pentru terapie intensivă – cu apărători demontabile şi cu telecomandă.
Accesoriile patului: - salteaua
- perne (2)
- pătură cu aleză şi traversă (patul se poate schimba în lungime şi în lăţime).
Schimbarea lenjeriei de pat
- se face în lungimea patului şi în lăţime
În lungime se schimbă atunci când bolnavul stă culcat pe spate – Decubit dorsal – sau într-o altă poziţie – Decubit
lateral drept sau stâng.
În lăţime patul se schimbă când bolnavul stă în poziţia şezândă.
ÎMBRĂCAREA BOLNAVULUI IMOBILIZAT
- îmbrăcarea membrului bolnav se face prima dată;
- dezbrăcarea se începe cu membrul sănătos.
ASIGURAREA IGIENEI PERSONALE CORPORALE ŞI VESTIMENTARE A BOLNAVILOR IMOBILIZAŢI

33
 NURSING CLINIC

- baia generală şi duşul

- toaleta zilnică.
EFECTUAREA TOALETEI PE REGIUNI A UNUI BOLNAV IMOBILIZAT
Pentru efectuarea toaletei trebuie respectate următoarele reguli:
- temperatura camerei să fie între 20-22º C;
- se pregătesc toate materialele lângă patul bolnavului;
- se acţionează rapid cu blândeţe şi profesionalism;
- se asigură intimitatea bolnavului – paravan sau rugăm pe ceilalţi pacienţi să se întoarcă.
Materiale necesare:
- paravan;
- prosoape, cearceafuri de baie;
- săpun;
- 3 perechi de mănuşi; (culori diferite)
- termometru baie;
- periuţă de dinţi;
- pastă de dinţi;
- pahar.
Pregătirea materialelor necesare.
Pregătirea psihică şi fizică.
Pregătirea condiţiilor de mediu.
Efectuarea toaletei feţei
- se insistă la nivelul ochilor şi anume ochii se spală de la comisura externă spre cea internă.
Efectuarea toaletei urechilor
- se insistă în regiunea retroauriculară (se şterge), se clăteşte şi se şterge prin tamponare.
Efectuarea toaletei gâtului
Efectuarea toaletei membrelor superioare
- se insistă în regiunea axilară, se taie unghiile.
Efectuarea toaletei toracelui
- se insistă la nivelul pliurilor submamare.
Efectuarea toaletei spatelui
Efectuarea toaletei abdomenului
- insistându-se la nivelul regiunii ombilicale – aruncând apa şi schimbând apoi mănuşa.
Efectuarea toaletei abdomenului
- se insistă în plica inghinală;
- se aruncă apa, se schimbă mănuşa.
Efectuarea toaletei organelor genitale
- se introduce sub regiunea fesieră bazinetul sau plosca şi întotdeauna spălarea se face din partea anterioară spre
anus cu un săpun cu pH neutru.
Efectuarea toaletei părului
Efectuarea toaletei cavităţii bucale la bolnavul inconştient
Materiale necesare:
- tampoane pe port tampon
- apă boricată
- glicerină boraxată 20%

34
 NURSING CLINIC

- spatulă linguală
- tăviţă renală
- mănuşi de cauciuc.
Pregătirea materialelor.
TEHNICA :
- spălarea mâinilor;
- bolnavul va sta în decubit dorsal cu capul într-o parte; sub bărbie se pune tăviţa renală, se pune deschizătorul de
gură între arcadele dentare; se înmoaie un tampon în soluţie de glicerină boraxată şi se şterge limba – bolta palatină şi
suprafaţa internă şi externă a arcadelor dentare, cu mişcări dinăuntru înspre afară;
- aruncăm tamponul şi cu un alt tampon curăţăm dantura;
- pe un tampon îmbibat în glicerină boraxată se îndepărtează depozitul gros albicios de pe limbă, iar buzele uscate
şi crăpate se ung cu glicerină boraxată sau cu o cremă hidratantă.
OBSERVAŢIA POZIŢIEI BOLNAVULUI
- observarea poziţiei bolnavului în pat ne oferă anumite informaţii despre acesta şi de asemenea ne ajută să îl
aşezăm în anumite poziţii în timpul anumitor îngrijiri sau tratamente.
Astfel avem: Poziţia - ACTIVĂ
- PASIVĂ
- FORŢATĂ.
1. POZIŢIA ACTIVĂ – bolnavul se mişcă singur, nu are nevoie de ajutor, poziţia este identică cu a omului
sănătos.
2. POZIŢIA PASIVĂ - este a bolnavului în stare gravă, bolnavul este lipsit de forţă fizică, are nevoie de ajutor.
3. POZIŢIA FORŢATĂ – bolnavul ia o poziţie neobişnuită, impusă de boală (în paralizii unilaterale, în crizele
dureroase abdominale: ulcer duodenal sau crizele biliare) sau impusă de necesitatea unui tratament (aparatele de extensie în
caz de fracturi).
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT
~ DECUBIT DORSAL
- bolnavul stă culcat pe spate cu faţa în sus fără pernă – este o poziţie indicată în afecţiuni ale coloanei
vertebrale sau după puncţia lombară;
- bolnavul stă culcat pe spate cu o pernă subţire sub cap – poziţie indicată în anemiile post hemoragice,
afecţiuni cerebrale;
- bolnavul culcat pe spate, cu faţa în sus cu două perne, este poziţia obişnuită (în orice afecţiune).
~ DECUBIT LATERAL DREPT SAU STÂNG – bolnavul este culcat pe o parte cu o pernă subţire sub cap, cu
membrul inferior care este în contact cu patul întins, iar cu celălalt îndoit, iar la spate este sprijinit cu o pernă sau un sul de
pătură – este o poziţie indicată în meningite şi pleurezii.
~ DECUBIT VENTRAL – bolnavul stă culcat pe abdomen fără pernă, cu capul întors într-o parte, braţele pot să fie
de-a lungul corpului sau pot fi îndoite astfel încât suprafaţa pamară să vină în contact cu patul.
- este indicat la bolnavii inconştienţi, la cei cu escare şi la cei cu paralizii.
~ POZIŢIA ŞEZÂNDĂ: a) în pat
b) în fotoliu
Bolnavul este menţinut în poziţie şezândă în pat astfel încât între spate şi suprafaţa patului să se formeze un unghi de
90º. Acest lucru se poate realiza fie prin introducerea a 4-5 perne la spatele bolnavului sau prin ridicarea somierei mobile
(rezemătoare). Este indicată la bolnavii dispneici (cu lipsă de aer), în perioada crizelor de astm bronşic, în insuficienţa
cardiacă, favorizând respiraţia.
b) ÎN FOTOLIU – bolnavul este aşezat confortabil bine îmbrăcat şi acoperit cu o pătură.

35
 NURSING CLINIC

~ POZIŢIA SEMIŞEZÂNDĂ – se realizează astfel încât între spatele bolnavului şi suprafaţa patului să se formeze un
unghi de 45º.
Aceasta se realizează prin introducerea a două perne sau cu ajutorul rezemătoarei de spate.
Poziţia este interzisă bolnavilor cu tulburări de deglutiţie, a comatoşilor, în cursul anesteziei generale. Este indicată în
primul ajutor acordat bolnavilor cu tulburări de respiraţie.
~ POZIŢIA ŞEZÂNDĂ CU GAMBELE ATÂRNATE - se realizează la marginea patului, din poziţia şezândă sub
picioarele bolnavului se pune un mic taburet; bolnavul este îmbrăcat; poziţia este indicată în insuficienţa cardiacă.
~ POZIŢIA TRENDELENBURG/DECLIVĂ - poziţia se obţine prin ridicarea părţii distale (de la picioare) a patului
astfel încât între podea şi piciorul patului să fie o diferenţă între 10 - 60 cm.
Bolnavul va sta culcat în decubit dorsal; la cap se pune o pernă subţire pentru ca acesta să nu se lovească de
marginea patului, iar alunecarea bolnavului se evită prin fixarea acestuia cu chingi sau o rezemătoare specială – este o poziţie
indicată în anemii acute grave, hemoragii ale membrelor inferioare şi ale organelor genitale, după rahianestezie şi după
intervenţii ginecologice.
~ POZIŢIA PROCLIVĂ – se realizează prin ridicarea părţii proximale a patului de la cap
~ POZIŢIA GINECOLOGICĂ – bolnava este culcată pe spate cu genunchii bine îndepărtaţi şi coapsele flectate pe
abdomen;
- este indicată în naştere şi examenele ginecologice şi obstetricale.
~ POZIŢIA GENU - PECTORALĂ – bolnavul stă în genunchi, aceştia sunt uşor îndepărtaţi; pieptul atinge suprafaţa
patului, iar capul este într-o parte – indicată în explorările rectale (RECTOSCOPIE) sau în tuşeul rectal.

SCHIMBAREA POZIŢIEI BOLNAVULUI ÎN PAT

a.) Schimbarea poziţiei din decubit dorsal în decubit lateral şi invers
b.) Schimbarea poziţiei din decubit dorsal în poziţia şezândă
c.) Readucerea bolnavilor alunecaţi din poziţie şezândă în semişezândă.

MOBILIZAREA BOLNAVULUI
- imobilizat – nu se poate mişca;
- mobilizabil - se poate mişca.
Mobilizarea bolnavului are ca şi scop prevenirea apariţiei unor complicaţii (escare, tromboze) şi grăbirea
procesului de vindecare.
Momentul mobilizării unui bolnav este hotărât de medic în funcţie de boală, starea generală şi activitatea acestuia.
1. Pregătirea bolnavului
2. Mobilizarea capului şi a membrelor în poziţia de decubit dorsal
- se examinează bolnavul şi pulsul;
- se efectuează mişcări blânde, pasive de gimnastică în pat (se ridică mâna, piciorul, se masează blând)
- se verifică pulsul bolnavului.
3. Ridicarea bolnavului în poziţia şezândă (se face cu multă blândeţe, la început cu mişcări pasive asociate cu
exerciţii de respiraţie)
Mobilizarea se mai poate face prin agăţare (deasupra patului se găseşte elementul pentru agăţare).
4. Aşezarea bolnavului în poziţia şezândă
- la marginea patului (bolnavul va fi îmbrăcat) urmărindu-se faciesul , pulsul, respiraţia; bolnavul rămâne în această
poziţie treptat din ce în ce mai mult.
5. Aşezarea în fotoliu
- trebuie supravegheată de asistentă.
36
 NURSING CLINIC

6. Ridicarea bolnavului în poziţia ORTOSTATICĂ (în picioare)

- trebuie supravegheată de asistentă
7. Efectuarea primilor paşi.

DEFINIREA ŞI PREVENIREA ESCARELOR

Escarele – reprezintă o leziune profundă care apare la nivelul ţesuturilor care sunt în timp îndelungat comprimate între
o proeminenţă osoasă şi un plan dur (patul). Zonele organismului unde apar cel mai frecvent escarele depind de poziţia
pacientului. Astfel:
- din poziţia de decubit dorsal avem: - zona occipitală şi a omoplaţilor;
- regiunea: - coatelor;
- spatelui;
- feselor;
- călcâiele.
- din poziţia decubit lateral avem: - umerii;
- regiunea trohanteniană;
- partea internă şi externă a genunchilor.
- din poziţia şezândă şi semişezândă avem: - regiunea ischiatică şi trohanteriană.

PREVENIREA ESCARELOR
1. – prin schimbarea poziţiei bolnavului în pat
2. – toaleta pe regiuni
3. – schimbarea lenjeriei de corp
4. – schimbarea lenjeriei de pat.
Dacă totuşi apar escare, ele trebuie îngrijite şi tratate ca oricare plagă în „condiţii de curăţenie perfectă”.

EVOLUŢIA UNEI ESCARE – la început apare ca şi o rană albă decolorată - pielea se subţiază după aceea se
transformă într-o zonă de culoare roşie, iar în ultima fază apare culoarea violacee neagră = Necroză =.

TRATAMENTUL ESCARELOR
Materiale necesare: - săpun acid - pentru schimbarea pH-ului suprafeţei pielii;
- alcool medicinal diluat;
- pudră talc mentolată;
- cremă cu antibiotice;
- soluţii dezinfectante - cloramină
- rivanol
- apă oxigenată
- betadină
- instrumente chirurgicale sterile.
Pregătirea materialelor se face lângă bolnav la pat.
- se pregătesc materialele;
- se pregăteşte bolnavul fizic şi psihic
- spălarea pe mâini şi luarea mănuşilor de unică folosinţă.

TEHNICA: - se face toaleta pe regiuni;

- se inspectează zona respectivă cu maximă atenţie;
37
 NURSING CLINIC

- se face masajul zonei predispuse (coate, călcâie, fese etc.) cu soluţie de alcool diluată, iar sub zona
respectivă se aşează un colac de cauciuc sau un inel după care se pudrează cu talc mentolat.
Locul unde a apărut deja escara se tratează ca şi o plagă.

CAPTAREA DEJECŢIILOR (produselor fiziologice şi patologice ale bolnavului)

SCOP: - este descoperirea modificărilor patologice ale organismului.
A . Captarea materiilor fecale
Materiale necesare : - paravan;
- ploscă (sau bazinet);
- acoperitoare ploscă;
- hârtie igienică;
- săpun;
- prosop;
- muşama şi aleză pentru protejarea patului;
- urinarul;
- reorganizarea locului de muncă.
B . Captarea urinei
- la un bolnav imobilizat la pat se face în:
- urinare (recipiente confecţionate din material emailat
- recipiente din sticlă sau plastic cu deschizătura diferită:
- la bărbaţi sub formă de tub;
- la femei scurtă şi lată.
C. Captarea sputei
Materiale necesare: - pahare conice sau Petri sau în scuipătoare.
Scuipătoarele trebuie să fie speciale, spălate, sterilizate şi uscate.
Soluţii: - LIZOL 3%;
- FENOL 2,5% amestecată cu sodă caustică.
Când sputa trebuie analizată la laborator nu se adaugă acele substanţe dezinfectante.
- Pregătirea materialelor;
- Instruirea bolnavului: - acesta se instruieşte să nu scuipe în batistă, şerveţele ci numai în vasul special primit în acest
scop.
Practic la captarea sputei trebuie asigurate unui bolnav cel puţin 2 scuipătoare pentru rulaj.
- se golesc în fiecare dimineaţă;
- se curăţă;
- se spală;
- se dezinfectează;
- se sterilizează;
D. Captarea vărsăturilor
Materiale necesare: - muşama , aleză;
- tăviţă renală;
- pahar cu soluţie aromatică de clătit gura.
- Pregătirea materialelor;
- Pregătirea bolnavului;
- Aşezarea în poziţie decubit lateral sau şezândă.

38
 NURSING CLINIC

TEHNICA : - spălarea mâinilor, rugăm bolnavul să ţină sub bărbie tăviţa;

- cu mâna dreaptă se ţine fruntea bolnavului ajutându-l să vomite; după ce acesta s-a liniştit, se îndepărtează
tăviţa renală şi se face spălarea pe mâini.
Vărsătura captată în tăviţa renală, dacă este cazul se păstrează până la venirea medicului; nu se aruncă.
Tăviţa renală se goleşte, se spală, se clăteşte şi pe urmă se dezinfectează şi se sterilizează prin fierbere sau
autoclavare.

EFECTUAREA TRANSPORTULUI BOLNAVULUI ÎN SPITAL

- este o etapă importantă în îngrijirea bolnavului.
Transportul efectuat cu întârziere sau în condiţii neadecvate poate determina agravarea stării bolnavului sau
decesul acestuia.
Transportul poate fii de două feluri: 1. – transport primar;
2. – transport secundar.
1. TRANSPORTUL PRIMAR: - de la locul accidentului sau de la domiciliu.
- riscul acestuia este mai mare deoarece bolnavul transportat este nepregătit din punct de
vedere medical şi fără diagnostic cunoscut.
De aceea scurtarea timpului, respectiv a transportului este foarte important; cu cât durata este mai scurtă în timp, şansele
bolnavului sunt mai mari.

2. TRANSPORTUL SECUNDAR: - este un transport de la un spital la altul, la domiciliu, de la o secţie la alta, de la un

serviciu la altul, precum şi mutarea bolnavului de la un salon la altul.
Pe toată perioada transportului, bolnavul trebuie să fie sub îngrijire. În spital, bolnavul care nu se poate deplasa
sau căruia deplasarea îi este contraindicată – transportul va face transportul cu:

39
 NURSING CLINIC

- cărucior;
- pat mobil;
- ascensor (lift).

7. INSTRUMENTE (Dr. Felicia Marc, Dr. Dorina Maria Fărcaş)

ÎNTREŢINEREA ŞI PĂSTRAREA INSTRUMENTELOR MEDICALE; INSTRUMENTARUL MEDICAL

Instrumentarul medical: = totalitatea ustensilelor ce se folosesc în scopul examinărilor clinice şi de laborator,

precum şi în scopul tratamentelor şi îngrijirii bolnavilor.
Pentru investigaţii şi tratamente curente există un număr redus de (ustensile) instrumente a căror cunoaştere este
absolut obligatorie.
Pentru a uşura cunoaşterea acestor obiecte au fost împărţite în mai multe grupe:
1. – instrumente pentru precizarea diagnosticului:
2. – instrumente pentru efectuarea injecţiilor;
3. – instrumente pentru mici intervenţii chirurgicale şi tratamente curente.

1. STETOSCOPUL BIAURICULAR
– este utilizat pentru ascultaţia zgomotelor produse în interiorul organismului prin funcţionarea normală sau
patologică a unor organe: inimă, plămâni, vase.
– prezintă două olive din ebonită care se introduc în ureche iar partea terminală este formată dintr-o porţiune
metalică pe care este aşezată o membrană fină pentru perceperea diferitelor zgomote;

40
 NURSING CLINIC

- aceste olive înainte de a se introduce în ureche şi după aceea/ de asemenea şi membrana se dezinfectează prin
ştergere cu alcool medicinal, nu se sterilizează şi se păstrează în dulapul cu instrumente.
2. STETOSCOPUL MONOAURICULAR
- se foloseşte pentru ascultaţia bătăilor cordului fetal (BCF); poate fi confecţionat din lemn sau metal.
- se dezinfectează prin ştergere cu un tampon îmbibat cu alcool medicinal; nu se sterilizează şi se păstrează în
dulapul cu instrumente.
3. SPATULA LINGUALĂ
– se foloseşte pentru examinarea cavităţii bucale şi a faringelui + tratarea lor; după utilizare se spală cu apă, cu
detergent cu ajutorul periilor şi se sterilizează prin fierbere, autoclavare sau la Poupinel.
4. OGLINDA FRONTALĂ
– folosită la ORL pentru examinarea conductului auditiv extern, a foselor nazale, a faringelui şi laringelui.
- este formată dintr-o bandă metalică sau de cauciuc reglabilă şi oglinda propriu zisă care trebuie ştearsă pentru a
se asigura vizibilitatea şi care trebuie protejată cu ajutorul unui capac
- se păstrează în dulapul de instrumente medicale.

5. SPECULUL NAZAL
– folosit în ORL pentru lărgirea foselor nazale + examinarea în profunzime a acestora;
- se spală, dezinfectează, sterilizează după fiecare utilizare.
6. SPECULUL AURICULAR
– serveşte la examinarea conductului auditiv extern, a timpanului;
- se spală, se dezinfectează, sterilizează după fiecare utilizare.
7. DESCHIZĂTORUL DE GURĂ – DEPĂRTĂTORUL DE MAXILAR
- serveşte la îndepărtarea maxilarelor şi pentru menţinerea deschisă a cavităţii bucale în timpul unor tratamente,
îngrijiri ale cavităţii bucale, faringelui, esofagului şi laringelui;
- se spală, dezinfectează, sterilizează după fiecare utilizare.
8. PENSA DE PRINS LIMBA
– serveşte pentru prins limba în cazul unor tratamente, îngrijiri ale cavităţii bucale, faringelui, esofagului şi ale
laringelui în timpul anesteziei;
- se spală, se dezinfectează, se sterilizează.
9. VALVA VAGINALĂ
– se foloseşte în obstetrică şi ginecologie, pentru lărgirea vaginului pentru examinare şi tratamente şi în unele
investigaţii de specialitate
- se spală, se sterilizează.
10. SPECULUL VAGINAL BINAL
11. PELVIMETRUL
- serveşte pentru măsurarea diametrului bazinului (între cele două creste iliace);
- se dezinfectează cu alcool medicinal.
12. HISTEROMETRUL
– pentru măsurarea cavităţii uterine;
- se sterilizează.

13. SERINGILE
- servesc în administrarea diferitelor medicamente sub formă de soluţii, cât şi pentru recoltarea sângelui şi a
lichidului cefalorahidian (LCR);

41
 NURSING CLINIC

- mici pompe care servesc la injectare pentru spălarea unor conducte: (auditiv)
- sunt utiluzate la administrarea alimentelor, la prematuri şi la măsurarea unei cantităţi exacte de soluţii;
Seringa are două părţi: - corpul;
- pompa sau pistonul.
Acul are teacă de protecţie.
Corpul seringii poate fi din format din sticlă sau plastic; prezintă două extremităţi prevăzute cu armătură metalică,
una dintre ele terminându-se printr-un tub cilindric, iar celălalt printr-un inel.
Tubul cilindrului care se termină sub formă de tub şi pe care se fixează acele poartă denumirea de AMBOU.
(PARTEA DE STICLĂ) – corpul seringii de sticlă sau plastic este gradată.
Etanşeitatea unei seringi se verifică prin apăsarea pe amboul seringii şi trăgând pistonul în jos = pistonul nu
trebuie să cadă.
Se sterilizează prin fierbere sau la autoclav.
TIPURI DE SERINGI – Seringa ANEL - se utilizează la oftalmologie
1. seringa RECORD (sticlă + metal);
2. seringa LUER (se utilizează la recoltări, e formată din sticlă + sticlă);
3. seringă de unică folosinţă de toate dimensiunile;
4. seringă de tuberculină (are 1 ml şi este gradată din sută în sută diviziuni);
5. seringa GUYON (pentru spălări ORL, spălături vaginale)
Pe ambou se ataşează acele de diferite mărimi utilizându-se pentru administrarea injecţiilor : - IM
(intramusculare);
- IV (intravenoase);
- subcutanate (SC);
- intradermice (IDR).
Toate acestea se sterilizează prin fierbere, autoclavare, POUPINEL.
Tăietura sub formă oblică a acelor sub formă de unghi ascuţit – BIZOU.
! Actualmente, în toată lumea, la fel şi în România, se utilizează seringi de unică folosinţă, sterile, din material plastic,
de diferite dimensiuni, gradate, atât pentru recoltarea de produse biologice, cât şi pentru administrarea diferitelor
tratamente. Seringa Guyon este încă utilizată în secţiile ORL.
14. SONDE
- sunt confecţionate din metal, cauciuc sau sticlă.
- Sonda FAUCHER – pentru evacuarea stomacului, în spălătura gastrică şi alimentaţia artificială
Partea superioară prezintă două orificii:
- unul central ;
- unul lateral;
- se termină sub forma unei pîlnii
- se sterilizează prin autoclavare
- Sonda EINHORN (duodenală) – are lungime 1,50 m – gradată din 5 în 5 cm; capătul liber are o olivă din metal
cu mai multe orificii care este împregnată cu săruri pe a putea fi vizualizată sub ecranul radiologic.
La diviziunea 45-50 cm ajunge în stomac, la 74 cm – la duoden.
- Sondele NELATON – care se folosesc pentru recoltarea urinei la femei + bărbaţi, copii; vârful este rotunjit,
prevăzut cu un orificiu care poate avea diferite dimensiuni;
- Sonda FOLEY – cu balonaș - pentru evacuarea urinei la femei și bărbați
- Sonda THIEMAN – pentru recoltarea sau evacuarea urinei la bărbaţi.
- Sonda PETZER – pentru drenarea vezicii urinare la femei.

42
 NURSING CLINIC

- unele sonde NELATON se folosesc pentru alimentarea prematurilor (gavaj)

15. INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL

A. Bisturiul, cu lame diferite – folosit pentru incizia sau secţionarea ţesuturilor – vârful se protejează cu
tampoane de tifon, lamele având forme diferite.
B. Foarfeca chirurgicală - curbă;
- dreaptă.
Vârful poate fi ascuţit, drept sau bont.
Se foloseşte pentru tăierea ţesuturilor sau a materialelor de sutură chirurgicală.
C. Pensele – pot fi: 1. – anatomice – de apucat - fără dinţi;
2. – chirurgicale (pentru pansat - cu dinţi);
3. – hemostatice, pentru fixare.

1) PENSELE ANATOMICE – sunt folosite pentru prinderea şi manevrarea diferitelor ţesuturi şi pentru pansarea plăgilor ; de
asemenea şi cele chirurgicale.
2) PENSELE HEMOSTATICE - servesc în mod special pentru realizarea hemostazei şi la efectuarea transfuziilor, perfuziilor.
Pensa PEAN este pensă fără dinţi, de diferite mărimi iar pensa hemostatică cu dinţi se numeşte KOCHER. PENSA
MOSOTTO – serveşte la pensarea vaselor şi ţesuturilor fine cu traumatizare minimă.
PENSA MIKULITZ – se foloseşte pentru hemostaza vaselor mari.
PENSA PENTRU CÂMPURILE STERILE „JONES” şi pensa pentru câmpuri CARĂBUŞ - pentru fixarea la piele a
câmpurilor sterile de operaţie cu scopul de a delimita câmpul operator.
ACELE REVERDIN ŞI DESCHAMPS – utilizate în chirurgie pentru suturarea ţesuturilor.
PORTACELE MATHIEU ŞI HEGAR – care se folosesc la manevrarea acelor chirurgicale pentru muşchi şi piele.
AGRAFELE CHIRURGICALE MICHEL – de asemenea folosite pentru apropierea marginilor pielii.
TROCARELE – sunt ace folosite pentru puncţii – osoasă, abdominală, etc; sunt compuse din 2 părţi - mandren;
- mâner.
Materialul pentru cusut se numeşte CATGUT; este un fir fabricat din intestin de oaie care se introduce într-un
flacon cu soluţie etilică (alcool 90 %).
MĂNUŞILE CHIRURGICALE – de diferite mărimi şi unică folosinţă ambalate; între ele există straturi de tifon iar în
interior pudră de talc.
CUTIILE PENTRU INSTRUMENTE – confecţionate din material inox sub formă triunghiulară şi cele speciale sunt
CASOLETELE care au formă rotundă şi sunt confecţionate din metal.
! Toate instrumentele chirurgicale se folosesc sterile; se păstrează în containerele în care au fost sterilizate,
în vederea folosirii. Un material steril se utilizează la o singură persoană, pentru o singură procedură.

STERILIZAREA INSTRUMENTELOR, MATERIALELOR ŞI APARATELOR UTILIZATE ÎN

ACTIVITATEA MEDICO-SANITARĂ

STERILIZAREA – este procedeul de distrugere a tuturor formelor de existenţă a microorganismelor, atât de la

suprafaţă cât şi din interior (sau profunzimea unui obiect).
Scopul – sterilizarea realizează procedeul de asepsie prin care se previne pătrunderea germenilor patogeni în
organism prin soluţii de continuitate (de exemplu plăgile chirurgicale sau traumatice).

43
 NURSING CLINIC

Materiale necesare : - detergenţi , solvenţi organici (eter, benzină, alcool); sublimat 1/1000; amoniac 1/100, perii
pentru curăţirea instrumentarului, ulei de parafină sau de vaselină, tifon, vată, bromocet, cloramină, alcool 70/100 pudră de
talc.

PREGĂTIREA INSTRUMENTELOR DE METAL PENTRU STERILIZARE

ETAPE EXECUŢIE TIMPII
1) Sortare, demontare, introducerea (în - ex. bisturiu, cele de înţepat se protejează cu vârful în tifon; se
chiuveta specială de spălat) îndepărtează sub jet de apă, sângele, impurităţile; se demontează
foarfecele, pensa hemostatică
2) Spălarea - se spală instrumentele cu apă caldă + detergent sau săpun cu ajutorul
unor perii speciale
3) Submerjarea - se introduc instrumentele în soluţie de amoniac 1% timp de 10-15
minute
4) Clătirea - sub jet de apă din abudenţă
5) Ştergerea - se şterg cu ajutorul unor cârpe speciale fiecare instrument în parte; se
verifică funcţionalitatea lor
6) Sortarea şi aşezarea în cutii - instrumentele vor fi aşezate în cutii metalice sau fierbătoare electrice
pentru a fi sterilizate prin fierbere
- în cutii metalice cu capacul închis pentru a fi sterilizate la POUPINEL
împreună cu fiola martor
- în cutii metalice cu capacul deschis pentru a fi sterilizate la autoclav
împreună cu fiola martor.

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A OBIECTELOR DE STICLĂ ŞI A STICLĂRIEI

ETAPE TIMPII
1) Golirea conţinutului - seringile, eprubetele, baloanele cu cutii Petri, pipetele
Pasteur sau pipetele Potain
2) Clătirea - apă din abundenţă
3) Fierberea - se fierbe cu soluţie de detergent 1,2% timp de 30 minute
4) Spălarea - cu apă caldă + detergenţi + perii speciale
5) Clătirea finală - cu apă din abudenţă + apă distilată
6) Uscarea la etuvă - în prealabil se astupă gura eprubetelor şi a baloanelor
cu dopuri de vată
7) Împachetarea în hârtie albă
8) Introducerea sticlăriei în Poupinel - pe rafturi

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A SERINGILOR ŞI A ACELOR PENTRU INJECŢII ŞI PUNCŢII

1. – clătire imediată după întrebuinţare
2. – spălarea propriu zisă
3. – clătirea
4. – submerjarea
5. – clătirea finală
6. – uscare
7. – verificarea calităţii seringii
8. – verificarea vârfului acelor
9. – pregătirea cutiilor cu seringi urmată de sterilizare
10. – sterilizarea se poate face prin fierbere, prin autoclavare.

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A SONDELOR DE CAUCIUC ŞI MATERIAL PLASTIC

1. – golirea şi clătirea sondelor de conţinut
2. – spălarea cu săpun + apă + detergent
3. – submerjare

44
 NURSING CLINIC

4. – clătirea finală
5. – uscarea (cu comprese la exterior )
6. – îndepărtarea de leucoplast (benzină)
7. – introducerea în cutii metalice etajate
8. – introducerea cutiilor cu sonde în autoclavă
9. – pregătirea şi sterilizarea propriu zisă
10. – păstrarea în camere uscate la temperatura de 16º C.

PREGĂTIREA PENTRU STERILIZARE A MATERIALELOR DIN BUMBAC

1. – pregătirea materialului pentru pansamente – tampoane şi comprese de tifon, meşe, tampoane de vată,
dreptunghiuri şi pătrate de vată având diferite dimensiuni în funcţie de serviciul de specialitate (în chirurgie generală, ORL,
ortopedie ); acestea se aşează în casolete cu orificii deschise aşezate într-o anumită ordine fără a fi presate şi pentru a permite
circulaţia vaporilor;
2. – pregătirea materialului moale, de protecţie în intervenţii chirurgicale: - se pregătesc câmpuri de
pânze mari şi mici care asigură suprafaţa sterilă, acoperind bolnavul;
- se pregătesc câmpuri speciale, tăiate în centru;
- halatele, bonetele, măştile, mănuşile de aţă, ciorapi chirurgicali; acestea toate vor fi aşezate în casolete în ordinea
inversă a utilizării fără a fi presate.
3. – pregătirea materialului moale pentru secţiile cu risc crescut de infecţii: - nou născuţi, terapie intensivă, secţiile
pentru arşi.
4. – pregătirea aparatelor endoscopice – (cistoscop, bronhoscop, gastroscop, colonoscop) pentru antiseptizor:
- demontarea aparatelor;
- fierberea şi curăţirea aparatelor.
În unităţile de asistenţă medicală, sterilizarea se realizează prin metode fizice, abur sub presiune sau abur la
temperatură şi presiune ridicate/ scăzute, căldură uscată, precum şi prin metode combinate fizico- chimice.

1. STERILIZAREA PRIN CĂLDURĂ USCATĂ

- se realizează prin mai multe metode: - încălzirea la roşu
- flambarea
- etuve cu aer cald (POUPINELUL).
A. STERILIZAREA PRIN ÎNCĂLZIRE LA ROŞU
- prinderea ansei de mâner, adică se face încălzirea ansei la oarecare distanţă de flacăra becului Bunsen pentru a usca resturile
produselor recoltate sau însămânţate cu ansa pentru ca aceasta să nu cadă de pe ansă;
- încălzirea la roşu: introducerea şi menţinerea ansei în flăcări până la încălzirea la roşu.
B. STERILIZAREA PRIN FLAMBARE
- pregătirea materialelor;
- instrumentele de metal, se curăţă, se usucă, se aşează într-un capac de cutie metalică sau tăviţă renală;
- sterilizarea prin flambare constă în: turnarea unei cantităţi suficiente de alcool metilic (spirt) peste instrumente, se dă foc
alcoolului astfel încât flacăra să cuprindă toate instrumentele timp de 3-4 minute.
Flambarea este o metodă folosită numai în împrejurări deosebite deoarece nu este o metodă sigură prezentând
dezavantajul că deteriorează instrumentele metalice; este o metodă totuşi utilizată pentru sterilizarea gâtului fiolelor şi a
eprubetelor.
C. STERILIZAREA LA ETUVA CU AER CALD (POUPINEL SAU CUPTORUL PASTEUR)
- este un aparat cu reglaj electric care utilizează aerul cald pentru sterilizare;

45
 NURSING CLINIC

- este compus dintr-o cutie metalică de formă dreptunghiulară cu pereţii groşi, dubli şi cu rafturi în interior;
- aerul încălzit circulă printre pereţi şi pătrunde prin orificiile existente în cutie;
- sursa de căldură – este electrică.
Avantajul acestei sterilizări constă în faptul că obiectele introduse pentru sterilizare la sfârşit sunt PERFECT
USCATE ŞI NU SE DISTRUG.
TEHNICA: - instrumentele metalice se introduc în cutiile cu capacele închise;
- sticlăria curăţată şi uscată; (eprubetele, baloanele se învelesc în hârtie albă şi se astupă cu dopuri de vată
aşezându-le pe rafturi).
OBŢINEREA TEMPERATURII DE 180º
- se introduce aparatul în priză şi se urmăreşte creşterea temperaturii până la 180º cu ajutorul termometrului (vârful
termometrului în interior iar coloana gradată în afară).
Se menţine temperatura de 180º timp 60-90 minute în funcţie de materialul care este în interior.
Încheierea sterilizării: - se întrerupe sursa de căldură, se scoate din priză iar materialele se scot din aparat când
temperatura din interior coboară la 30-40º C, pe cutiile metalice se aplică o banderolă cu data, ora, numele celui care a
efectuat sterilizarea şi conţinutul.
Această metodă are avantaje: elementele sunt uscate şi nu se distrug iar valabilitatea instrumentelor
sterilizate prin această metodă este de 24 h dacă cutiile nu au fost deschise.

2. STERILIZAREA PRIN CĂLDURĂ UMEDĂ

- se face prin fierbere şi autoclavare
A. Sterilizarea prin fierbere
- se poate face în cutii metalice prevăzute cu un grătar pe care se pun obiectele de sterilizat sau fierbătoare electrice care sunt
prevăzute cu o tavă perforată pe care se aşează instrumentele.
Grătarul sau tava perforată dau posibilitatea scoaterii instrumentelor din fierbător după sterilizare.
Pregătirea materialelor : - instrumentele metalice;
- seringile, acele, sondele, tuburile de cauciuc + material plastic;
- toate materialele pot fi introduse, cu excepţia sticlăriei.
Se introduc în cutia metalică şi se toarnă peste ele apă dedurizată astfel încât nivelul apei să se păstreze până la
sfârşitul fierberii.
Se conectează fierbătorul electric sau cutia metalică la priză, se aşteaptă momentul începerii fierberii şi se menţine
aparatul în priză din momentul începerii fierberii încă 30 minute.
Încheierea sterilizării: - se scoate aparatul din priză, se scurge apa, se aplică banderola pe cutie cu data, cu ora,
numele după se scot şi se şterg până devin uscate.
! Sterilizarea prin fierbere se utilizează în lipsa unui mijloc mai bun de sterilizare Nefiind o metodă sigură din
cauza temperaturii apei – nu atinge decât 100º C sau 104 º C în cazul în care fierberea se face într-o soluţie de bicarbonat de
sodiu 1%.
! Prin fierbere instrumentele metalice se degradează.
! Capacele fierbătoarelor sunt considerate nesterile.
! Instrumentele sterilizate prin această metodă sunt considerate sterile sau au valabilitate 8 h dacă cutiile nu au fost deschise.
B. Sterilizarea la autoclavă
Autoclava este un aparat care sterilizează cu ajutorul vaporilor sub presiune, format dintr-un cazan cu
pereţii dubli care include în partea superioară un capac cu ajutorul unor buloane.
Între pereţi se introduce apa care se transformă în vapori prin fierbere; aceştia pătrund în cazanul interior prin nişte
orificii situate în partea superioară şi de aici în casoletele care sunt introduse în autoclav cu orificiile deschise.

46
 NURSING CLINIC

- sursa de căldură: - electrică, gaz, aragaz.

Temperatura aburului din autoclavă se măsoară cu ajutorul unui manometru de presiune care are echivalenţă în º
C.
- la o presiune de 1 Atmosferă = 120º C;
- la o presiune de 1,5 Atm = 128º C;
- la o presiune de 2 Atm = 133º C;
- la o presiune de 2,5 Atm = 139º C.
Pregătirea materialelor
- a. pregătirea instrumentarului metalic, sonde de cauciuc, material plastic, materialul moale (halate, măşti)
- b. pregătirea autoclavei – se introduce apa şi se pune la sursă.
- c. obţinerea temperaturii necesare sterilizării.
Considerăm sterilizarea începută în momentul în care manometrul indică temperatura dorită.
- se reglează sursa de căldură pentru ca presiunea să se menţină constant încă 30 minute.
Autoclavul este prevăzut cu o supapă de siguranţă care să nu permită ca presiunea să depăşească 2,5 ATM.
Încheierea sterilizării – se întrerupe sursa, se lasă să scadă presiunea la 0º C, se lasă încă 15 minute după care se
deschide capacul autoclavei permiţând ca materialele să se usuce complet; pe cutii, pe casolete se pune banda cu date: ora,
numele etc.
Valabilitatea instrumentelor sterilizate la autoclave sunt 48 h dacă cutiile nu au fost deschise.

3. ALTE METODE DE STERILIZARE:

- sterilizarea la sterilizatoare cu oxid de etilenă – se efectuează numai în staţia centrală de sterilizare a spitalelor;
se utilizează cînd nu există alt mijloc de sterilizare pentru obiecte şi echipamente termosensibile
- sterilizarea la sterilizatoare cu abur şi formaldehidă la temperaturi joase şi presiune subatmosferică este utilizată
în staţiile centrale de sterilizare a spitalelor pentru obiectele şi echipamentele sensibile la căldură; agentul de sterilizare este
formaldehida.
- Sterilizarea la rece: este o metodă foarte nouă, modernă!
- PERASAFE este un produs comercial sterilizant, conţinând ca substanţă activă ioni peracetil;
- se poate utiliza pentru sterilizarea instrumentarului termolabil sau termostabil, cum ar fi: endoscoape,
fibroscoape, aparatură de laparoscopie, freze dentare;
- substanţa se dizolvă în apă; instrumentarul, după o prealabilă dezinfecţie (preferabil cu Virkon), se introduce în
soluţia de Perasafe, fiind lăsat să acţioneze 10 minute, după care poate fi considerat sterilizat.
- în sățile de operație se utilizează o substanță și mai eficientă STERIL C.

8. SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI ( Dr. Felicia Marc)

Supravegherea bolnavului este una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale. Ea trebuie să raporteze
medicului tot ce observa în timpul zilei la un bolnav, într-un mod sistematic:
- comportamentul bolnavului
- funcţiile vitale şi vegetative ale organismului
- apariţia unor manifestări patologice.

Urmărirea comportamentului bolnavului

Asistenta trebuie să urmăreasca poziţia în pat, expresia feţei, mişcările active, mersul, apetitul, somnul.
Poziţia bolnavului în pat este determinată de gravitatea bolii de care suferă.

47
 NURSING CLINIC

- dacă starea e mai puţin gravă, are o atitudine asemănătoare cu a unei persoane sănătoase.
- dacă starea e gravă, el devine adinamic; musculatura îşi pierde tonicitatea, mişcările active nu se mai pot efectua =
atitudine pasivă
- în afecţiunile însoţite de dureri, bolnavul caută să menajeze partea dureroasă: în caz de fractură costală, va sta pe
partea sănătoasă; în ulcerul gastric, se aşeaza în decubit ventral sau lateral stâng (poziţie antalgică).
- poziţia în pat poate fi determinată şi de nevoia de a uşura unele funcţii ale organismului: în pleureziile cu lichid
abundent, bolnavul stă culcat pe partea bolnavă, pt. ca partea indemnă să facă mişcări respiratorii mai ample
- uneori poziţia pacientului este patogno-monică: în meningita tuberculoasă- poziția „în cocos de puşcă”
Expresia feţei bolnavului poate arăta gradul de inteligenţă, dar şi anumite stări psihice: durere, spaimă, agitaţie,
oboseală, bucurie, depresie.
- faţa este anxioasă şi cianotică la pacienţii cu insuficienţă circulatorie gravă
- în peritonită – faţa este acoperită cu sudori reci, ochii sunt înfundaţi, privirea e anxioasă
- în boala Basedow - hipertiroidism - ochii sunt ieşiti din orbite, faţa trădează spaima (exoftalmie)
Starea psihică/de conştienţă a bolnavului
- asistenta observă dacă pacientul îşi păstrează cunoştinţa, dacă este obnubilat sau complet inconştient,
dezorientarea în timp şi spaţiu, iluziile şi halucinaţiile.
- apatia se manifestă printr-un dezinteres faţă de mediu şi persoana proprie
- somnolenţa se manifestă prin necesitatea de a dormi îndelungat, dar pacientul poate fi trezit; dacă el nu poate fi
trezit şi nu reacţionează nici la excitaţii puternice, este vorba de comă.
Pofta de mâncare - apetitul bolnavului
- asistenta va căuta să afle dacă lipsa apetitului este generală, dacă există alimente preferate sau evitate, dacă
inapetenţă este reală sau doar declarată.
- bolnavii cu neoplasm (cancer) gastric au inapetenţa faţă de carne; cei în faza preicterică a hepatitei virale au un
dezgust faţă de alimente grase
- bolnavii în faza de debut a diabetului zaharat au un apetit exagerat, manâncă mult - polifagie.
Somnul bolnavului
- asistenta va urmări somnul atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, precum şi din punct de vedere al
orarului.
- somnolenţa de imediat după alimentaţie arată un oarecare grad de insuficienţă hepatică, iar somnul de dimineaţa
se constată la cei cu hepatita acută virală.
- somnul poate fi liniștit sau agitat, cu întreruperi sau nu; unii pacienţi au insomnie de adormire (nu pot adormi),
alţii au insomnie de trezire (se trezesc în toiul noptii şi nu mai pot adormi).

URMĂRIREA FUNCŢIILOR VITALE ŞI VEGETATIVE ALE ORGANISMULUI

Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative ale organismului este obligatorie în cursul oricărei boli, căci modificarea
lor reflectă starea generală a pacientului, precum şi evoluţia şi gravitatea bolii de care suferă. Totalizarea observaţiilor asupra
acestor funcţii se consemnează în foaia de temperatură a bolnavului.

FOAIA DE TEMPERATURĂ

48
 NURSING CLINIC

- este un document medical, ştiinţific şi medico-legal.

- se completează de asistenta medicală cu foarte mare seriozitate şi ordonat.
- cuprinde datele personale ale bolnavului şi parametrii legaţi de internarea acestuia
- este formată dintr-un sistem de coordonate în care pe abscisă (orizontala) se noteaza ziua de boală - împărţită în
două: dimineaţa şi seara, respectiv se notează timpul în care se evoluează boala/ iar pe ordonată (verticala) se
notează valorile funcţiilor vitale: temperatura, puls, tensiunea arterială, respiraţia şi diureza
- în partea inferioară există nişte rubrici în care sunt notate şi alte date ale pacientului:
- greutate
- prezenţa şi nr. scaunelor
- prezenţa vărsăturilor
- dieta
- pe foaia de temperatură se mai pot nota cu săgeţi în diferite culori convenţionale (de obicei roşu), diferite evenimente
ca: intervenţia chirurgicală, transfuzia de sânge sau plasmă, sedinţa de hemodializă, etc.
- tipuri de foi de temperatură:
- a adultului

49
 NURSING CLINIC

- de pediatrie, care cuprinde de exemplu date despre alimentaţia sugarului (lapte de mamă, de vacă, piure de
legume)
- foaia de temperatură din secţiile de Terapie intensivă are particularităţi: ziua de boală se împarte în ore - 24 h,
cuprinzând în plus planul complet de îngrijire şi tratament, precum şi analizele de laborator.

1. Măsurarea, notarea şi interpretarea temperaturii

Temperatura este rezultatul proceselor oxidative din organism generatoare de caldură prin dezintegrarea
alimentelor energetice.
Termoreglarea – este funcţia organismului care menţine echilibrul dintre producerea de caldură = termogeneza şi
pierderea de caldură = termoliza; astfel se păstrează valori constante (homeotermie).
Există variaţii fiziologice ale temperaturii între dimineaţă şi seara:
- 36,7 - 37 gr. Celsius dimineaţa
- 37 - 37,3 gr Celsius seara
Temperatura se măsoară pentru descoperirea unor valori patologice din organism.
Locuri de măsurare:
- cavităţi semiînchise: axila, cavitatea bucală, plica inghinală
- cavităţi închise: vagin, rect
Materiale necesare:
- tava medicală pe care se pune termometrul
- casoleta cu tampoane şi comprese sterile
- prosop individual
- săpun
- pahar umplut 1/3 cu soluţie de cloramină 5%
- ulei de vaselină
- alcool medicinal
- foaia de temperatură
- pix albastru
Pregătirea materialelor:
- verificarea integrităţii termometrului
- se verifică dacă Mercurul este coborât în rezervor
- se scoate din soluţia dezinfectantă
- se şterge cu un tampon uscat
Pregatirea fizică şi psihică a bolnavului: poziţia sezândă/ decubit dorsal
Tehnica:
- în axilă – se face toaleta cu apă şi săpun a regiunii axilare, se şterge prin tamponare, se introduce bulbul
termometrului în centrul axilei, se îndoaie membrul superior pe torace; se menţine 10 minute, se scoate, se şterge, se citeşte şi
interpretează.
- în cavitatea bucală - termometrul ţinut ca un creion se lubrefiază cu apă, se introduce în cavitatea bucală sub
limbă; bolnavul închide gura aproximativ 5 minute, fără să-l spargă cu dinţii; apoi se scoate, se citeşte, se interpretează.
- in rect – este indicată la bolnavii gravi, comatoşi, inconştienţi, la sugari şi copii mici; se lubrefiază vârful
termometrului cu ulei de vaselină; poziţia pacientului este decubit dorsal sau lateral; cu mâna stângă se vizualizează rectul,
iar cu dreapta se introduce bulbul termometrului prin mişcări blânde de rotaţie; se menţine aproximativ 3 minute, până când
coloana de mercur nu mai urcă: se scoate, se şterge şi se dezinfectează cu alcool medicinal, se citeşte şi se interpretează.
Notarea cifrică

50
 NURSING CLINIC

- valorile obţinute se notează într-un carnet al asistentei medicale, iar ulterior în foaia de temperatură, menţionând
numele, prenumele, salonul, nr.patului.
Notarea grafică
- fiecare pătrăţică a foii de temperatură corespunde la două zecimi de grade Celsius (două subdiviziuni); prin unirea
valorilor de dimineaţă şi seară se obţine curba termică
Interpretarea rezultatelor:
- sub 36 gr.Celsius - hipotermie
- 36 – 37o = afebrilitate
- 37 - 38o = subfebrilitate
- 38 - 39o = febră moderată
- 39 - 40o = febră ridicată
- 40 - 41o = hiperpirexie.

Intervenţiile nursei:
- creează şi menţine o atmosferă adecvată: temperatura mediului ambiant să fie 20 - 22 de grade, umiditate medie,
aerisire bună.
- utilizează iniţial metode non-farmacologice de scădere a temperaturii: dezbrăcarea de haine groase, hidratare,
umezirea corpului cu apă călduţă, aplicarea de gheaţă în axilă şi zona inghinală, aplicarea de comprese cu apă rece pe frunte,
membrele superioare şi inferioare.
- administrează medicaţia antitermică la indicaţia medicului, evită utilizarea preparatelor interzise (Aspirina trebuie
evitată la copiii cu semne de viroză).
- măsoară şi monitorizează valorile temperaturii pacientului, le notează în foaia de temperatură, precum şi
răspunsul la administrarea medicamentelor.
- combate deshidratarea produsă de febră: supraveghează rehidratarea pacientului, fie pe cale orală, fie prin perfuzii
intravenoase indicate de medic.

2. Măsurarea, notarea şi interpretarea respiraţiei

Respiraţia este funcţia importantă a organismului prin care se realizează aportul de oxigen în organism (inspiraţia)
şi eliminarea bioxidului de carbon (expiraţia). Evaluarea acesteia se face cu scopul de a obţine informaţii despre anumite
afecţiuni ale aparatului respirator. Respiraţia normală este suplă, amplă, pe nas, lentă, profundă.
Materiale necesare:
- ceas cu secundar
- foaia de temperatură
- pix albastru
Tehnica:
- se pregătesc materialele
- pregătirea bolnavului se face în poziţia de decubit dorsal; nu se anunţă bolnavul, cel mai bine fiind evaluarea în
timpul somnului
- se pune podul palmei pe cutia toracică; se numără frecvenţa mişcărilor respiratorii, mai exact numărul de inspiraţii
(mişcări de ridicare a toracelui) pe un minut, sau pe un sfert pe minut - daca respiraţia e regulată - şi se înmulţeste cu patru.
Notarea cifrică: se notează în carnetul asistentei numele, prenumele, salonul, nr. patului
Notarea grafică:
- pentru fiecare pătrăţică a foii de observaţie corespund 2 respiraţii pe minut.
Interpretarea rezultatelor

51
 NURSING CLINIC

- valori fiziologice: - nou născut – 30 -50 respiraţii/min

- la 2 ani – 25 - 35 resp/min
- la 12 ani – 15 - 25
- la adult – 16 - 18
- la vârstnici – 15 - 25
- valori patologice: - accelerarea ritmului respirator = tahipnee
- reducerea - rărirea ritmului respirator = bradipnee
- perturbarea ritmului respirator, lipsa, setea de aer = dispnee
- oprirea completă a respiraţiei = apneea
- dispneea poate fi de mai multe feluri, de exemplu: dispneea Cheyne - Stokes /dispneea Kussmaul.
- dispneea Cheyne - Stokes – este o respiraţie cu amplitudine crescătoare, până se atinge amplitudinea maximă;
apoi amplitudinea scade până la apnee – care dureaza 10 - 15 sec; apoi tot acest ciclu se reia.
- dispneea Kusssmaul – apare atunci când pH-ul sângelui scade sub 7,2; apare frecvent în unele come; este o
bradipnee accentuată, cu o inspiraţie profundă şi zgomotoasă, urmată de o pauză lungă şi apoi de o expiraţie tot aşa de lungă
ca şi inspiraţia.
- dispneea de efort – indică saturaţia insuficientă a organismului cu oxigen în timpul efortului; poate apare în boli
ale aparatului cardiovascular sau respirator.
- dispneea de repaus – este o dispnee permanentă; pacientul nu poate sta în decubit dorsal, el va sta în poziţia
șezând (ortopnee).
- în dispnee se notează orarul, intensitatea, evoluţia în timp.
Intervenţiile nursei:
- nursa trebuie să analizeze atent caracteristicile dispneei, precum şi semnele care o însoţesc: tiraj, wheezing,
cianoză, anxietate, intoleranţă la efort, ortopnee.
- trebuie eliberate şi menţinute libere căile aeriene
- se asigură poziţia care să faciliteze ventilaţia pulmonară, să scadă întoarcerea venoasă: şezând sau semişezând
- se administrează oxigen, pe sondă nazală sau pe mască, în concentraţie de 100%, cu un debit de 6 - 8 l /min;
repausul la pat este o măsură importantă pentru reducerea necesarului de oxigen al pacientului.
- se masoară TA, pulsul, se monitorizează starea de conştienţă, evoluţia cianozei şi a celorlalţi parametri.
- administrează medicaţia indicată de medic şi supraveghează evoluţia sub tratament.
- combate anxietatea şi depresia pacientului cauzate de boală.

3. Măsurarea, notarea şi interpretarea pulsului

Pulsul reprezintă senzaţia de şoc percepută la palparea unei artere superficiale incomplet comprimată pe un plan
dur.
Formarea pulsului arterial: - este sincronizarea cu sistola ventriculară, pereţii arteriali fiind destinşi ritmic prin
volumul de sânge expulzat din ventriculul stâng şi aortă; destinderea pereţilor arteriali se propagă odată cu coloana de sânge
sub forma de undă pulsatilă.
Calitatile pulsului: - frecvenţa (rapiditatea)
- ritmicitatea (regularitatea)
- amplitudinea (intensitatea)
- volumul (tensiunea).
Calităţile depind de frecvenţa şi ritmicitatea inimii, debitul sistolic, elasticitatea vaselor şi presiunea arterială.
Evaluarea pulsului se face pentru a culege informaţii despre anumite afecţiuni ale inimii şi vaselor sanguine.
Materiale necesare: ceas cu secundar sau cronometru, creion roşu şi foaia de temperatură.

52
 NURSING CLINIC

Pregătirea bolnavului:
- pregatirea psihică - se explică bolnavului tehnica, pentru a preveni emoţiile.
- pregatirea fizică – bolnavul se menţine în repaus 5 - 10 min, cu brațul în extensie, confortabil.
Tehnica:
- spălarea pe mâini; cu cele 3 degete palpatoare (arătător, mijlociu şi inelar) se reperează şantul radial, iar cu degetul mare se
îmbrăţisează încheietura bolnavului; se exercită o uşoară presiune (apăsare) şi se numară nr. de pulsaţii (zvâcnituri) pe minut,
sau pe un sfert de minut – dacă ritmul e regulat şi se înmulţește cu patru.
Cele mai importante artere unde se măsoară pulsul:
- a. carotidă
- a. humerală
- a. cubitală
- a. radială
- a. femurală
- a. poplitee
- a. tibială posterioară
Notarea cifrică: se notează în carnetul asistentei medicale nume, prenume, salon, nr. patului.
Notarea grafică:
- fiecare pătrăţel al foii de temperatură corespunde la 4 pulsaţii pe minut.
- prin unirea valorilor de dimineaţă şi seară și a zilelor de boală cu creion roşu se obţine „curba pulsului”
Interpretarea frecvenţei pulsului:
- în mod fiziologic, frecvenţa este în funcţie de vârstă, sex şi starea emotională.
- tot din punct de vedere fiziologic, există tahicardie în ortostatism, efort fizic şi psihic, emoţii, stress/ şi bradicardie
în stare de repaus absolut fizic, psihic.
Valori fiziologice ale pulsului:
- nou-născut: 130 - 140 b/min
- copil mic: 100 - 120 b/min
- copil sub 10 ani: 90 - 100 b/min
- adult: 60 - 80 b/min
- vârstnic: 80 - 90 b/min
Tahicardia = accelerarea bătăilor inimii peste 100 b/min
Bradicardia = reducerea numărului de bătăi ale inimii sub 60 b/min.
Modificările patologice ale pulsului:
- modificări ale frecvenţei: - puls tahicardic (mai rapid)
- puls bradicardic (mai rar)
- ritmicitatea: - puls ritmic
- puls aritmic
- amplitudinea: - puls cu amplitudine mică – filiform
- puls cu amplitudine crescută
- volumul – tensiunea pulsului: - puls dur/ puls moale
- celeritatea:
- puls săltăreț = creşterea rapidă a tensiunii pulsului, urmată de o cădere bruscă
- puls tard (tardus) = se caracterizează printr-o undă pulsatilă lentă. (apare în stenoza aortică).
Intervenţiile nursei:
- obiectivele nursei sunt supravegherea stării de conştienţă, monitorizarea apariţiei aritmiilor.

53
 NURSING CLINIC

- pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă, se recomandă repausul la pat, se administrează oxigen pentru
menţinerea unei oxigenări corespunzătoare a ţesuturilor.
- se măsoară şi se notează în foaia de temperatură TA, frecvenţa şi ritmicitatea pulsului, prezenţa sau absenţa
cianozei, se administrează medicaţia indicată de medic şi se monitorizează răspunsul la tratament.
- este necesară monitorizarea ECG (electrocardiograma) pentru depistarea tulburărior de ritm atriale sau
ventriculare.

4. Măsurarea, notarea şi interpretarea tensiunii arteriale

Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali.
Factorii determinanţi ai tensiunii arteriale sunt:
- debitul cardiac
- forţa de contracţie a inimii
- elasticitatea şi calibrul vaselor sanguine
- vâscozitatea sângelui
Valoarea tensiunii arteriale este determinată de forţa de atracţie a inimii şi va fi mai mare în sistolă – aceasta este
tensiunea arterială maximă (sistolică), având valoarea între 110 - 140 mmHg/, iar în diastolă valoarea este mai scăzută –
aceasta este tensiunea arterială minimă (diastolică), având valoarea între 70-90 mm Hg. Diferenţa dintre tensiunea
arterială maximă şi cea minimă se numeşte tensiune diferenţială, având rol în diagnosticarea unor boli.
TA este variabilă, în functie de starea de sănătate a glandelor endocrine, de tonusul neurovegetativ, etc.
Scopul evaluării TA – este pentru a pune în evidenţă starea de sănătate a inimii, vaselor sanguine şi întregului
aparat circulator.

54
 NURSING CLINIC

Materiale necesare:
- tava pentru tensiometru cu mercur Riva-Rocci şi sfingomanometru;
- stetoscop biauricular;
- foaia de temperatură
- creion sau pix albastru
Pregătirea materialelor:
- starea de buna funcţionare a tensiometrului
- pregătirea bolnavului:
a) pregătirea psihică:explicarea
b) pregătirea fizică: bolnavul trebuie să fie într-un repaus de cel puţin 15 minute înainte de măsurare şi 3 ore după
masa de prânz.
Tehnica:
- spălarea pe mâini
- se aşează aparatul cu spatele la bolnav pentru ca acesta să nu vadă modificările
- se aplică manşeta pe braţul bolnavului puţin deasupra cotului; cu mâna dreaptă se palpează artera humerală şi se introduce
membrana stetoscopului sub manşeta (marginea inferioară a manşetei) şi olivele în ureche.
- se închide ventilul de la pară cu mâna dreaptă şi se începe pomparea aerului în manşetă până la dispariţia zgomotelor
pulsatile
- se decomprimă uşor manşeta, se deschide foarte încet ventilul şi se urmăreşte cadranul manometrului pe de o parte iar prin
stetoscop se aude primul zgomot al trecerii undei pulsatile, memorându-se = tensiunea arterială maximă sau sistolică,
continuându-se decomprimarea foarte încet, memorându-se în acelaşi timp atât vizual cât şi auditiv ultima undă pulsatilă =
tensiunea arterială minimă sau diastolică
Notarea cifrică în caiet: nume, prenume, salon, pat
Notarea grafică: în foaia de temperatură, cu culoare albastră, pentru fiecare pătrăţică orizontală a foii de
temperatură, corespund 10 (o unitate) milimetri coloană Hg. Deasupra liniei îngroşate a foii de temperatură se notează TA
maximă iar dedesubt,TA minimă

Interpretare din punct de vedere fiziologic

VÂRSTA TA maximă TA minimă

1- 3 ani 75 - 90 mm Hg 50 - 60 mm Hg

4 - 11 ani 90 - 110 mm Hg 60 - 65 mm Hg
12 - 15 ani 100 - 120 mm Hg 60 - 75 mm Hg
Adult 115 - 140 mm Hg 75 - 90 mm Hg
Vârstnic > 150 mm Hg > 90 mm Hg

Interpretare din punct de vedere patologic:

Hipertensiune arterială:
- creşterea valorilor TA sistolice peste 140 mmHg şi a celei diastolice peste 90 mmHg
- HTA uşoară (gradul I): TA sistolică = 140 - 159, TA diastolică = 90 - 99 mmHg
- HTA moderată (gradul II): TA sistolică = 160 - 179, TA diastolică = 100 -109 mmHg
- HTA severă (gradul III): TA sistolică peste 180, TA diastolică peste 110 mmHg
- HTA sistolică izolată = creşterea numai a TA sistolice peste valorile normale

55
 NURSING CLINIC

Hipertensiunea arterială poare fi primară (esenţială sau idiopatică), atunci când nu se cunoaşte cauza creşterii
valorilor TA, şi secundară, dacă se găseşte o cauză, principalele afecţiuni care pot genera HTA fiind boli renale, endocrine,
neurologice, cardiovasculare.
Intervenţiile nursei:
- nursa administrează tratamentul medicamentos recomandat de către medic, urmărind efectul şi reacţiile adverse,
monitorizează valorile TA.
- recomandă pacienţilor dietă hiposodată, scădere ponderală în cazul celor obezi, renunţarea la fumat, la consumul
de cafea, alcool.
- recomandă evitarea sedentarismului, efectuarea de exerciţii fizice regulate.
Hipotensiunea arterială = scăderea valorilor TA sistolice sub 100 - 105 mmHg, cu caracter cronic.
Hipotensiunea arterială ortostatică apare în cazul scăderii tonusului vascular după imobilizări prelungite, unele afecţiuni
neurologice, sau la pacienţii diabetici cu tulburări vasculare.
Intervenţiile nursei:
- pacientul trebuie să prezinte stare de conştienţă prezentă, puls periferic palpabil, bine bătut, TA sistolică peste 90
mmHg, tegumente şi mucoase calde, normal colorate.
- nursa monitorizează continuu respiraţia, pulsul, TA, ECG, trebuie să informeze medicul de modificările
parametrilor urmăriţi, recoltează probe biologice pentru determinările de laborator.
- administrează, la indicaţia medicului, medicaţia şi soluţiile perfuzabile pentru restabilirea volemiei (a volumului
circulant); la nevoie montează sondă urinară pentru monitorizarea debitului urinar.
- în cazul hipotensiunii arteriale cronice, se recomandă alimentaţie cu conţinut crescut de sare şi lichide,
hipercalorică la cei subponderali; ridicarea din pat trebuie să se facă treptat; la pacienţii cu varice hidrostatice se indică
purtarea ciorapilor elastici, a bandajelor elastice.

5. Observarea şi supravegherea durerii precordiale

Zona precordială poate fi sediul unor dureri de origine cardiovasculară sau extracardiacă (iradiate fie de la
distanţă, fie de natură musculo-scheletală). Pentru a interpreta corect durerea precordială, se iau în considerare mai multe
aspecte: sediul, iradierea, caracterul, durata, intensitatea, condiţiile de apariţie, factorii agravanţi sau care ameliorează
durerea.
Caracteristicile durerii din sindromul coronarian acut (infarctul miocardic):
- sediul durerii: retrosternal sau precordial, pe o arie – zonă indicată de bolnav cu palma;
- iradierea: tipic, durerea iradiază spre umărul stâng, pe marginea internă a braţului stâng până la nivelul ultimelor 2
degete; atipic, durerea poate iradia în umărul drept, ambii umeri, epigastru
- caracterul durerii: constrictiv (pieptul este strâns într-o menghină), apăsare, presiune retrosternală; durerea are
intensitate mare, este atroce.
- durata este variabilă, aproximativ 20 de minute sau mai mult, ore sau zile
- condiţiile de apariţie: durerea apare brusc, în timpul unui efort fizic, expunere la frig, postalimentar sau chiar
spontan.
- simptome asociate: anxietate, senzaţia de moarte iminentă, transpiraţii, dispnee, vărsături, palpitaţii.
- dispariţia durerii: spontan, după încetarea efortului fizic sau la 1-3 minute după administrarea de Nitroglicerină
sublingual, dar de obicei, durerea din infarctul miocardic cedează mai greu, necesitând spitalizarea într-o secţie de Terapie
Intensivă coronariană.
Caracteristicile durerii din angina pectorală:
- sediul durerii, iradierea, caracterul durerii sunt la fel, însă intensitatea nu este atât de mare.
- durata este mai redusă, de câteva minute; durerea nu e de obicei însoţită de anxietate şi transpiraţii.

56
 NURSING CLINIC

- dispariţia durerii: spontan, după încetarea efortului fizic sau după administrarea de Nitroglicerină sublingual.
Atât angina pectorală, cât şi infarctul miocardic acut sunt forme de manifestare a cardiopatiei ischemice cronice,
boală a arterelor coronare.
Intervenţiile nursei:
- nursa trebuie să evalueze atent durerea precordială, pentru a diferenţia cazurile în funcţie de severitate şi pentru a
stabili cauza cardiacă sau extracardiacă a durerii.
- pacientului i se recomandă repaus la pat, se administrează oxigen 100%, cu debit de 6-8 l/ min.
- se monitorizează funcţiile vitale: puls, TA, respiraţie; se efectuază ECG pentru decelarea modificărilor
caracteristice cardiopatiei ischemice; este indicat ca monitorizarea ECG să fie continuă, pentru că aspectul electric al inimii
se poate schimba în dinamică.
- se realizează acces intravenos, se recoltează probele biologice, se administrează medicaţia prescrisă de medic şi se
urmăreşte efectul acesteia; este combătută, de asemenea, durerea şi anxietatea.
- după remiterea simptomelor acute, se educă pacientul pentru renunţarea la fumat, exerciţii fizice regulate şi dietă
cu conţinut redus de colesterol.

6. Observarea, măsurarea şi notarea diurezei

Diureza reprezintă procesul de formare şi eliminare a urinei din organism pe o perioadă de 24 de ore.
Urina – este o soluţie apoasă prin care sunt eliminate substanțele rezultate din metabolismul intermediar proteic,
inutile şi toxice organismului; ea este formată şi excretată de aparatul renal.
Micţiunea este actul fiziologic, conştient, de eliminare a urinei.
Scopul evaluării diurezei este de a obţine diferite informaţii despre starea morfofuncţională a aparatului urinar şi a
întregului organism; se poate urmări evoluţia bolilor aparatului reno-urinar, se poate stabili bilanţul hidric (ingerare şi
eliminare).
Observarea diurezei: valori fiziologice:
- ritmul normal al micţiunilor este: 5-6/24 ore la bărbaţi, 4-5/24 ore la femei, iar noaptea mai puţin sau deloc
- cantitativ: - nou-născut = 30 - 300 ml/24h
- copii = 500 - 1200 ml/24h
- adult = 1200 – 1400 - până la 2000 ml/24h
- pH-ul urinei este 4,5 - 7,5 = uşor acid
- densitatea urinei este de 1015 - 1025 la 15 grade, temperaturile mai mici sau mai mari modificând densitatea urinii.
Patologic:
A. Tulburări de micţiune:
- polakiuria = micţiuni frecvente, în cantităţi mici
- ischiuria = imposibilitatea de a urina
- disuria = micţiunea însoţită de durere
- enurezis nocturn = pierderea involuntară de urină în timpul nopţii (mai frecvent la copii cu tulburări nevrotice
după vârsta de 3 ani)
- nicturia = inversarea sau egalarea raportului dintre numărul micţiunilor şi cantitatea de urină ziua faţă de noapte
(micțiuni nocturne)
B. Tulburările de volum:
- poliuria = eliminarea unei cantităţi de urină de peste 3 litri/ 24h
- oliguria = eliminarea unei cantităţi mai reduse de urină, de 500-700 ml/ 24h
- anuria = absenţa totală a urinii în vezica urinară.
C. Tulburări legate de calitatea urinii:

57
 NURSING CLINIC

- albuminuria = prezenţa proteinelor în urină (albumina)

- glicozuria = prezența glucozei în urină
- hiperstenuria = urina concentrată
- hipostenuria = urina diluată
- piuria = prezenţa puroiului în urină
Materiale necesare pentru evaluarea diurezei:
- vase cilindrice gradate, cu gâtul larg sau borcane spalate, curate
- foaia de temperatură
- creion sau pix albastru
Se curaţă riguros vasele; ele vor fi etichetate cu nume, prenume, nr. salonului, nr. patului.
Pregătirea bolnavului:
- pacientul să urineze numai în urinar sau în vasele dinainte pregătite
Tehnica:
- spălarea pe mâini
- colectarea începe la 7-8 dimineaţa; recoltarea se face până a doua zi la 7-8 dimineaţa (24 de ore)
- prima urină se aruncă, ultima se adaugă la cantitatea de urină emisă; se totalizează cantitatea pe 24 de ore, se
măsoară, se determină densitatea cu urodensimetrul;
- se face buletinul de analiză cu numele, prenumele, cantitatea de urină şi se va trimite la laborator
- spălarea pe mâini

Notarea diurezei:
- se notează cifric în carnetul asistentei
- din punct de vedere grafic, pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se socotesc 100 ml de urină; se
notează în grafic cu creion (pix) albastru, sub forma unei coloane haşurate, care să corespundă în partea superioară cu
cantitatea de urină a zilei respective
Interpretarea rezultatelor:
- din punct de vedere fiziologic: - la femei = 1000 - 1400 ml/24h
- la barbaţi = 1200 - 1800 ml/24h
- frecvenţa micţiunilor: - copii = 4 - 5/zi
- adulţi = 5-6/zi
- vârstnici = 6 - 8/zi
- ritmul: de 3 ori mai mult ziua decât noaptea
- modificări în funcţie de alimente:
- cu cât urina este mai diluată, ea este mai deschisă la culoare şi invers
- în regimul bogat în carne – culoarea este închisă
- în regimul vegetal – culoarea este deschisă
- modificări în funcţie de medicamente:
- tratamentul cu Aspirină, Chinină – modifică culoarea în cafeniu, roşu, brun
- tratamentul cu Piramidon – modifică culoarea în roz, cărămiziu
- aspectul urinii: - este clar, limpede la început, apoi devine uşor tulbure datorită coagulării mucinei, prezenţei celulelor
epiteliale în căile urinare şi mucusului din organele genitale
- densitatea urinii: - se determină imediat după emisie (pentru că prin răcire se modifică densitatea); se face cu
urodensimetrul.
Intervenţiile nursei:

58
 NURSING CLINIC

- va fi realizat zilnic bilanţul hidric (raportul ingesta/excreta; cântărirea pacientului; hidratarea corespunzătoare a
organismului).
- se măsoară sau se recoltează urina pe 24 de ore pentru monitorizarea volumului şi pentru probe biologice.
- se asigură igiena tegumentelor şi mucoaselor după micţiune.
- se administrează tratamentul specific, local sau general.
- în caz de glob vezical: se aplică căldură locală, se stimulează micţiunea cu ajutorul jetului de apă; dacă manevrele
eşuează, se execută sondajul vezical.
- în caz de incontinenţă urinară: se recomandă dispozitive absorbante, igienă riguroasă a regiunii perineale,
aplicarea locală de creme şi uleiuri; pentru reeducarea controlului sfincterian, pacientul este învăţat să efectueze exerciţii de
întărire a musculaturii perineale şi abdominale.

7. Observarea şi notarea expectoraţiei

Expectoraţia reprezintă eliminarea prin tuse, prin cavitatea bucală, a produselor formate (provenite) din căile
respiratorii. Produsul eliminat se numeşte spută.
Scopul evaluării expectoraţiei este de a obţine informaţii despre afecţiunile căilor respiratorii superioare, inferioare
şi bolile pulmonare.
Materiale necesare:
- scuipătoare, tampon pe port tampon, vase gradate, tăvița renală
- foaia de temperatură
- creion roșu
Observarea calităţilor sputei:
- culoarea:
- roşie, sanguinolentă, aerată, spumoasă = hemoptizia, apare în tuberculoza şi cancerul bronho-pulmonar
- ruginie (culoarea sucului de prune) – apare la debutul pneumoniilor
- albă, albă - cenuşie – apare în bronşite, astm bronşic
- roz – apare în edemul pulmonar acut
- neagră – apare în infarctul pulmonar
- mirosul:
- fetid – apare în dilataţii bronşice (bronşiectazii), caverna tuberculoasă
- mirosul pamântului sau al paiului umed – o fetiditate penetrantă – apare în supuraţiile pulmonare (abcese)
- consistenţa: sputa poate fi spumoasă, aerată, gelatinoasă, vâscoasă, lichidă.
- forma:
- perlată – apare în astmul bronşic
- mumulară, dând aspectul unor mulaje bronşice – apare în caverna pulmonară
- compoziţie:
- mucoasă – apare în astmul bronşic
- purulentă – apare în supuraţiile pulmonare
- seroasă
- pseudomembranoasă – apare în diferite laringite şi difterie
- sanguinolentă
- cantitatea: - 50 - 100 ml/24 h apare în bronşite catarale, faza incipientă a pneumoniilor
- cantitatea de spută creşte mult în bronșiectazii, abcese pulmonare, caverne tuberculoase.

59
 NURSING CLINIC

- hemoptizia – reprezintă sângerarea la nivelul căilor respiratorii şi eliminarea prin expectoraţie; sângele este roşu,
aerat şi foarte puţin coagulabil; cantitatea de sânge poate varia, fiind uneori abundentă. Cauzele posibile:
tuberculuza pulmonară, cancerul (neoplasmul) bronhopulmonar, abcesul pulmonar, traumatismele toracice.
Curăţirea se face cu port tamponul, iar apoi tampoanele se aruncă în tăviţa renală.
Notarea grafică se face ca şi la diureză, dar cu creion (pix) rosu.
Intervenţiile nursei:
- educă pacientul despre modul în care trebuie să tuşească: cu gura în batistă, nu înspre interlocutor, datorită
riscului mare de contaminare.
- învaţă pacientul modalitatea de colectare a sputei; scuipătoarele trebuie spălate şi dezinfectate după fiecare
utilizare cu soluţie fenol 3%.
- ajută bolnavul să adopte diferite poziţii în pat, pentru evitarea stazei bronşice; aplică tehnica tapotajului când este
nevoie: tapotamentul constă în lovirea peretelui toracic, cu mâna, ritmic, pe toată suprafaţa, timp de 1-2 minute, pacientul
respirând lent şi adânc.
- pentru mobilizarea secreţiilor din arborele bronşic: se asigură hidratarea adecvată a bolnavului (administrarea de
1500-2000 ml/ zi); umidificarea aerului cu pulverizatoare sau recipiente cu apă aşezate pe o sursă de căldură; drenajul
postural constă în schimbarea poziţiei pacientului la fiecare 20-30 de minute, la sfârşitul fiecărei poziţii pacientul fiind rugat
să respire profund.
- hemoptizia reprezintă o urgenţă; nursa trebuie să anunţe imediat medicul. Între timp, pacientul este aşezat în
repaus absolut; nursa realizează un acces intravenos cât mai rapid, recoltează probe de sânge pentru determinarea grupei de
sânge şi a Rh-ului, administrează, la indicaţia medicului, medicamente hemostatice, soluţii perfuzabile, transfuzii de sânge,
etc.

8. Observarea şi notarea vărsăturilor

Voma este actul reflex prin care se elimina brusc, la exterior, prin gură, conţinutul gastric sau intestinal. Este
precedată în mod normal de senzaţia neplăcută de greaţă.
Scopul evaluării este obţinerea de informaţii despre conţinutul gastrointestinal şi despre anumite afecţiuni ale
stomacului, colecistului, pancreasului, intestinului subţire sau gros. De asemenea, vărsăturile apar în condiţii fiziologice
(sarcină) sau alte afecţiuni ale organismului, în afara tractului digestiv (diabet zaharat dezechilibrat, insuficiență renală
severă, tumori cerebrale cu hipertensiune intracraniană, etc).
Materiale necesare evaluării: - tăviţa renală, pahar cu apă
- creion sau pix albastru
- foaia de temperatură
Observarea vărsăturilor:
- din punct de vedere al frecvenţei, există:
- vărsături ocazionale, ce apar în intoxicaţii alimentare sau boli infecţioase acute
- vărsături frecvente – în stenoza pilorică, când vărsăturile sunt după mese, la câteva ore sau chiar a 2-a zi
- vărsături incoercibile (continue, ce par a nu putea fi oprite) – în graviditate, unele afecţiuni psihice
- din punct de vedere al orarului, există:
- vărsături matinale – dimineața pe stomacul gol – la gravide, alcoolici
- vărsături postprandiale – după mâncare sau chiar în timpul alimentaţiei
la neuropaţi
- tardive – la 24 de ore după alimentaţie – în ulcer sau cancer gastric
- din punct de vedere al cantităţii: - se face bilanţul pe 24 de ore
- din punct de vedere al conţinutului, există:

60
 NURSING CLINIC

- vărsături alimentare
- mucoase – apoase – apar la etilici, gravide
- fecaloide – apar în ocluziile intestinale, mai ales localizate pe
intestinul gros
- biliare – în colecistopatii
- purulente – în gastritele flegmonoase
- sanguinolente sau cu sânge pur
- din punct de vedere al culorii, există vărsături:
- vărsătura cu sânge roşu, proaspăt sau parţial digerat, ”in zaţ de cafea” = hematemeza = hemoragie digestivă
superioară, apare în ulcerul gastric /cancerul gastric, gastrite, ulcer duodenal
- galben- verzui = vărsături biliare
- gălbui – murdar – apar în ocluziile intestinale
- incolore – cu suc gastric – apar în gastrite, ulcere
- din punct de vedere al mirosului, avem vărsături:
- cu miros fad, acru – în hiperclorhidii
- cu miros de unt rânced – în procesele de fermentaţie gastrică
- cu miros de materii fecale - fecaloid – în ocluziile intestinale
- forţa de proiecţie a vărsăturilor: - există vărsături care se elimină brusc, în jet, fără să fie în legatură cu
alimentaţia, fără greaţă caracteristică vărsăturilor – acestea sunt vărsăturile de tip central, fiind semn de hipertensiune
intracraniană (HIC); apar în meningite, tumori cerebrale
- simptome care însoțesc vărsăturile:
- greaţă, hipersalivaţie, cefalee, tahicardie
- dureri abdominale
- semne de deshidratare şi dezechilibrare hidroelectrolitică şi acidobazică, prin pierderea din
organism a ionilor de Na, K, Cl.
Notarea vărsăturilor – se face cu un cerculeţ însoţit de data şi ora când s-a produs, în rubrica specială: -
cerc albastru - semnifică vărsătură alimentară
- cerc verde – semnifica vărsătură bilioasă
- cerc roşu – semnifică vărsătură sanguinolentă
Captarea vărsăturilor - se captează şi se păstrează într-un recipient pâna la venirea medicului; la indicaţia acestuia
se trimite la laborator, însoţit de biletul de trimitere.
Regurgitaţia reprezintă refluarea (întoarcerea) conţinutului alimentar din stomac în esofag, până în cavitatea
bucală, dar fără greaţă şi fără eliminarea în exterior; acest conţinut este înghiţit, ajungând din nou în stomac.
Eructaţia reprezinta eliminarea aerului din stomac prin cavitatea bucală.
Intervenţiile nursei:
- aşează pacientul într-o poziţie comodă, cu capul situat lateral, pentru a preveni aspirarea vărsăturilor în arborele
bronşic.
- asigură toaleta cavităţii bucale, a tegumentelor; susţine pacientul în momentul vărsăturii, cu tăviţa renală (sau
găleata) lângă el.
- iniţial se suprimă ingestia de alimente şi lichide; se administrează, la indicaţia medicului, antivomitive,
medicamente care combat cauza vărsăturilor (etiologice), precum şi perfuzii intravenoase cu ser fiziologic, glucoză 10%,
vitamine, minerale pentru refacerea echilibrului hidroelectrolitic.
- rehidratarea orală se face treptat, cu lichide la temperatura camerei, iar alimentaţia se va relua în funcţie de
toleranţa digestivă.

61
 NURSING CLINIC

9. Observarea şi notarea scaunului

Scaunul reprezintă resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin actul defecaţiei.
El este alcătuit din: reziduurile rămase în urma digestiei alimentelor, produsele de excreţie ale tubului digestiv şi glandelor
anexe, precum şi un număr mare de microbi. Defecaţia este actul fiziologic de eliminare a materiilor fecale prin anus.
Observarea scaunului: elemente fiziologice:
- frecvenţa: - normal, la adult – 1-2 scaune pe zi, sau unul la 2 zile
- 1-2 scaune pe zi la nou-născut
- orarul: ritmic, la aceeaşi oră a zilei, dimineaţa după trezire
- cantitatea: zilnic 150-200 grame de materii fecale
- consistenţa: păstoasă, omogenă
- forma: cilindrică, cu diametrul de 3-5 cm, lungime variabilă
- culoarea: - brună, la adult, dată de stercobilină
- la nou-născut: - verde brun în primele zile după naştere (meconiu)
- sugarul alimentat la sân: galben-auriu, devine verzui sau verde
- sugarul alimentat artificial: galben-deschis
DIAREEA
Accelerarea tranzitului intestinal, cu emisia unui număr mare de scaune în 24 de ore, poarta numele de diaree.
Când numărul scaunelor este prea mare, au loc pierderi importante de apă şi electroliţi, producând deshidratare,
hipopotasemie, etc.
Elemente de observare:
- frecvenţa: - 3-6 scaune pe zi în enterocolite
- 20-30 scaune pe zi în dizenterie
- 80-100 scaune pe zi în holeră
- consistenţa: - scăzută, scaunele pot fi moi, păstoase, semilichide, apoase
- cantitatea: - crescută – în diareea ce apare în boli ale stomacului
- scăzută – în dizenterie
- culoarea: - galben-aurie, verde
- albicioasă, gri- murdară – în ictere mecanice, pancreatite cronice
- negru lucios, ca păcura = melenă – în hemoragii digestive superioare
- scaun amestecat cu sânge proaspăt – hemoragii în porţiunea inferioară a tubului digestiv
- mirosul: - acid – semnifică fermentaţie exagerată
- putred – putrefacţie exagerată
- prezenţa de elemente patologice:
- mucus, puroi, sânge – apare în boli inflamatorii intestinale, cancer colorectal, dizenterie, diverticuli,
polipi
- ţesut muscular nedigerat = creatoree, apare în pancreatita cronică
- scaune cu paraziţi intestinali sau ouă de paraziţi (ascarizi, oxiuri, chiste de Giardia Lamblia)
- simptome însoţitoare: - colici abdominale, febră, greţuri, vărsături
- semne de deshidratare: tegumente şi mucoase uscate, oboseală, slăbiciune
musculară.
Intervenţiile nursei:
- notarea în foaia de temperatură: - se notează cu pixul albastru, fiecare scaun este notat cu o liniuţă verticală,
numărul total de scaune pe 24 h fiind trecut într-o căsuţă de la baza foii de temperatură.

62
 NURSING CLINIC

- nursa măsoară greutatea pacientului, apreciază cantitatea de materii fecale eliminate, realizează bilanţul hidric
(raportul dintre lichidele ingerate şi cele eliminate).
- pacientului i se recomandă repaus la pat; se vor recolta probele biologice: VSH, hemoleucograma, examen
coproparazitologic, coprocultura, proba de digestie în scaun, alte probe la indicaţia medicului.
- nursa supraveghează alimentaţia bolnavului, aceasta fiind la început hidrică, iar apoi cu orez, morcovi, banane,
carne slabă, cu evitarea alimentelor grase şi condimentelor, dulciurilor
- administrează, la indicaţia medicului, perfuziile de reechilibrare hidroelectrolitică şi medicaţia etiologică şi
patogenetică.
CONSTIPAŢIA
Constipaţia se caracterizează prin încetinirea tranzitului intestinal, eliminările de materii fecale fiind o dată la 2-
4 zile, sau mai rar, uneori la intervale neregulate. Constipaţia poate avea cauze functţionale (accidentale sau habituale),
mecanice (stenoză intestinală, cancer - neoplasm de colon) sau alte afecţiuni (ginecologice, endocrinologice).
Factori favorizanţi: - sedentarismul, hidratarea insuficientă
- alimentaţia săracă în fibre alimentare
- emoţii, stres, medicamente, etc.
Absenţa completă a tranzitului pentru gaze şi materii fecale se numeşte ocluzie intestinală sau ileus.
Există 2 tipuri de ileus:
- ileus dinamic – apare în afecţiuni care produc paralizia pereţilor intestinali, de ex. pancreatita acută
- ileus mecanic – apare în afecţiuni care produc obstrucţie mecanică a intestinelor: tumori

Elemente de observare legate de constipaţie:

- frecvenţa: - scaun la 2-4 zile din cauza tranzitului încetinit
- absenţa completă a eliminării de gaze şi materii fecale = ileus
- cantitatea: - redusă, în constipaţie
- mare, în anomalii ale colonului (megadolicocolon = intestin lung şi larg)
- forma şi consistenţa: - bile uscate, de consistenţă crescută (schibale, coproliţi)
- masă fecaloidă abundentă, în constipaţia atonă
- culoarea: închisă
- simptome de însoţire:
- crampe abdominale, tenesme (senzaţia dureroasă de defecare, fără eliminarea de materii fecale)
- meteorism (acumulare de gaze în intestin, balonare), flatulenţă (eliminare frecventă a gazelor din intestin)
- anorexie, cefalee, iritabilitate
- fecalom = acumularea unei cantităţi mari de fecale în rect, indurată, dificil de eliminat.
Intervenţiile nursei:
- urmăreşte şi notează în foaia de temperatură consistenţa şi frecvenţa scaunelor
- administrează laxative - la indicaţia medicului sau transmite mai departe, la infirmieră, indicaţia medicului de
efectuare a clismei evacuatorii.
- recomandă şi urmăreşte hidratarea pacientului, alimentaţia bogată în fibre celulozice, efectuarea de exerciţii fizice
regulate
- asigură igiena locală şi generală.

10. Observarea tegumentelor şi mucoaselor bolnavului

Scopul acestei observări este recunoaşterea şi descoperirea unor manifestări patologice la nivelul
tegumentelor/mucoaselor, care aduse la cunoştinta medicului permit stabilirea diagnosticului şi prevenirea unor complicaţii.

63
 NURSING CLINIC

Elemente de observare:
- A. Transpiraţia = un proces fiziologic prin care organismul pierde caldură în cantitate excesivă; are semnificaţie
patologică şi poate conduce la deshidratare; ea poate fi:
- localizată – de exemplu transpiraţia palmelor
- generalizată
- continuă
- periodică – în cazul febrei intermitente sau la sfârşitul unei febre continue, în criza pneumonică
- B. Culoarea tegumentelor:
- paloarea permanentă – apare în anemie
- paloare instalată brusc – apare în hemoragii, colaps, soc
- cianoza sau coloraţia albăstruie a tegumentelor şi mucoaselor – apare în afecţiuni ale aparatului
respirator, circulator, boli cardiace congenitale
- coloraţia galbenă a tegumentelor se numeste icter – apare predominant în boli hepatice, dar poate fi
datorată şi unor medicamente (acidul picric); culoarea galben ca paiul apare în cancere sau anemii
pernicioase
- culoarea bronzată – apare în boala Addison
- culoarea brună – apare în ciroza hepatică
- culoarea cenuşiu - murdară – apare în supuraţii bronhopulmonare
- C. Edemul = reprezintă acumularea de lichid seros în ţesutul celular subcutanat; semnele clinice sunt: creşterea în
volum, piele palidă, lucioasă, ştergerea pliurilor cutanate naturale, pierderea elasticităţii ţesuturilor. La nivelul membrelor
inferioare, (care sunt localizarea cea mai frecventă a edemelor), prin comprimarea ţesutului edematiat pe creasta anterioară a
tibiei, rămâne urma degetului în tegumente („semnului godeului”).
Asistenta medicală monitorizează, legat de edeme: diureza / 24h, cantitatea de lichide ingerate (bilanţul hidric),
greutatea bolnavului şi evoluţia acesteia sub tratament, TA, regimul igieno-dietetic (de obicei trebuie să fie hiposodat sau
desodat).
Există mai multe tipuri de edeme:
- edeme generalizate – acumularea de lichid la nivelul membrelor inferioare şi în cavităţile seroase ale
organismului (peritoneu, pleură, pericard) se numeşte anasarcă
- edeme localizate – de exemplu la gambe, la pleoape, la nivelul organelor genitale, la membrele superioare (mai rar)
- edemul cardiac- pulmonar – este un edem de culoare albastru violaceu, apare în afecţiuni cardiace, pulmonare,
fiind de obicei localizat la membrele inferioare
- edemul cașectic – apare datorită scăderii albuminei din sânge şi creşterii permeabilităţii pereţilor vasculari – apare
la bolnavi subnutriţi (cu hipoproteinemie), cu tuberculoză sau cancere în fază avansată, cu cașexie
- edemul angioneurotic – de cauză alergică
- D. Descuamările = reprezintă desprinderea celulelor superficiale din epidermă - ele pot fi furfuracee, sau de tip
pitiriazic, lamelar sau sub forma de lambouri
- E. Erupţiile cutanate – pot fi determinate de boli infecţioase (scarlatina, rujeola) sau pot reprezenta semne de alergie
(urticarie).
Ele pot fi: - maculoase
- papuloase
- veziculoase
- pustuloase
- F. Hemoragiile cutanate – pot fi cauzate de tulburări de coagulare, de fragilitatea vaselor; ele sunt de mai multe tipuri:
- peteșiile – sunt hemoragii punctiforme, ovalare, rotunde

64
 NURSING CLINIC

- echimozele – sunt pete hemoragice extinse, pot fi însoţite şi de hemoragii ale mucoaselor
- epistaxisul - reprezintă sângerarea din cavitatea nazală
- gingivoragia – reprezintă sângerarea de la nivelul gingiilor
- hematemeza – reprezintă vărsatura cu sânge rosu sau în „zaţ de cafea”
- rectoragia – reprezinta eliminarea prin anus a sângelui roşu, singur sau amestecat cu materiile fecale.
Intervenţiile nursei:
- bolnavul nu trebuie să devină o sursă de infecţie pentru cei din jur; astfel, leziunile cutanate sunt dezinfectate
corespunzător şi pansate steril; zonele indemne vor fi igienizate.
- bolnavul va fi echilibrat nutriţional (alimentaţie bogată în proteine, fructe)
- produsele pentru laborator trebuie corect recoltate şi prelucrate (crustele, puroiul, firele de păr).
- fiecare pacient trebuie să beneficieze de articolele şi asistenţa necesară îngrijirii părului, unghiilor, gurii, dinţilor;
dacă pacientul este imobilizat la pat, toaleta sa este efectuată pe regiuni, la pat, de către nursa.
- administrează, la indicaţia medicului, medicamentele, unguentele, soluţiile, pudrele şi monitorizează răspunsul la
tratament.

11.Eliminarea menstruală şi vaginală neadecvată

Menstruaţia reprezintă activitatea fiziologică, lunară, de eliminare a sângelui de provenienţă genitală, la femeile
aflate în perioada fertilă (de la pubertate la menopauză).
Manifestări fiziologice:
- prima menstruaţie = menarha, apare la 11-12 ani
- ciclurile menstruale sunt regulate, apar în medie la 28 de zile interval, durează în medie 3-4 zile, sunt moderat
dureroase, sângele este roşu-închis, cu miros fad.
Manifestări patologice:
- amenoreea = lipsa menstruaţiei, din cauze fiziologice (sarcina) sau patologice (tumori)
- dismenoreea – se referă la durerile intense asociate menstruaţiei
- menoragiile = menstruaţiile prelungite
- metroragiile = hemoragiile exteriorizate vaginal, între menstruaţii (fibroame uterine)
- polimenoree = menstruaţii care survin la intervale mai mici de 28 de zile
- oligomenoree = menstruaţii care survin la intervale mai mari de 28 de zile
Secreţiile vaginale sunt produse de către glandele situate la nivelul colului uterin, cu rol în lubrefiere, umectare,
transport (al spermatozoizilor).
- de la pubertate, secreţia este prezentă permanent, fiind mai abundentă la ovulaţie
- aspectul normal este de albuş de ou, transparentă sau alb-lăptoasă (leucoree fiziologică)
Manifestări patologice:
- hidroree = secreţie vaginală abundentă, 200-400 ml/ 24h
- candidoza vaginală = secreţie vaginală alb-gălbuie, brânzoasă, pruriginoasă
- trichomoniaza vaginală = secreţie alb gălbuie-spumoasă, aerată, pruriginoasă
- neoplasmul (cancerul) genital = secreţie cafenie
Intervenţiile nursei:
- observă şi notează tipul de hemoragie sau alte eliminări vaginale
- aşează pacienta în decubit dorsal, contraindică deplasarea în caz de hemoragie
- asigură condiţii de igienă personală – toaletă locală, pansament absorbant
- recoltează secreţiile vaginale sau efectuează spălăturile vaginale, la solicitarea medicului
- administrează tratamentul – hemostatic sau antibiotic indicat de medic.

65
 NURSING CLINIC

9. RECOLTAREA PRODUSELOR BIOLOGICE SI FIZIOLOGICE (Dr. Felicia Marc)

Sarcina revine AMG-istei (asistentei medicale generaliste), se face cu mult bun simţ şi răspundere, trebuie
realizata în condiţii optime.
Norme generale:
- orarul recoltărilor (când se recoltează): recoltările se efectuează de obicei dimineaţa, între orele 7 şi 10; în urgenţe, practic
recoltarea se poate face oricând, laboratoarele funcționând permanent.
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului; bolnavul trebuie să fie nemâncat (a jeun) cu aproximativ 8 ore înainte.
- pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare recoltării.
Tehnica recoltării propriu-zise:
- completarea corectă a buletinelor de analize (numele şi prenumele bolnavului, secţia, salonul, patul, numărul foii de
observaţie, analiza cerută, data, numele medicului ce a indicat recoltarea).
- etichetarea produsului recoltat
- păstrarea şi transportarea produsului recoltat

Efectuarea puncţiei venoase

- reprezintă înţeparea unei vene cu ajutorul unui ac ataşat la o seringă.
Scop: - recoltarea de sânge – explorator: se recoltează sânge pentru cercetarea în laborator a unor constante
biologice ale organismului (glicemia, colesterolul, etc.)
- terapeutic: administrarea medicamentelor intravenoase sau extragerea unei cantități mai mari de
sânge, 150-500 ml în hipertensiunea arterială

66
 NURSING CLINIC

Materiale necesare:
- tava medicală acoperită cu câmp steril
- seringi de 5-10 ml sterile
- materiale dezinfectante
- casoleta cu tampoane, comprese sterile
- garou
- muşama/ aleză pentru protejarea patului
- recipienţi pentru recoltarea sângelui: eprubete, sticle curate, spalate, uscate, goale sau cu substanţă chimică
(anticoagulant,etc), mediu de cultură, plăci Petri
- taviţă renală
- pense anatomice
*Pregătirea materialelor: se aleg materialele şi se transportă în apropierea bolnavului.
*Pregătirea fizică şi psihică: se explică necesitatea tehnicii, scopul acesteia, apoi se invită bolnavul să stea cu
brațul în extensie (decubit dorsal sau șezând)
Locuri de elecţie: la plica cotului, unde se anastomozează vena cefalică cu bazilică şi formează marele M venos.
A. În scop explorator
- efectuarea puncţiei: se aplică garoul în treimea inferioară a braţului; cu ajutorul degetelor palpatoare palpăm venele; se pune
în evidenţă vena cea mai vizibilă; se dezinfectează locul ales cu un tampon cu alcool sau tinctură de iod; se solicită
bolnavului să închidă pumnul şi să rămână cu el închis; seringa se ţine în mâna dreaptă şi puncţia începe dedesubtul venei
care urmează să fie puncţionată, fixând zona cu policele şi tracţionând uşor tegumentele pentru a fixa mai bine vena; se
introduce acul în mijlocul venei, în direcţia axului longitudinal, cu bizoul orientat în sus; se simte acul trecând prin stratul de
piele, mai rezistent şi peretele venei, mai elastic; se împinge acul de-a lungul venei, la o adâncime de 1 – 1,5 cm; cu mâna
stângă se trage încet pistonul, aspirând – dacă acul este corect plasat în venă, în seringă apare sânge; se aspiră cantitatea de
sânge necesar pentru analiza dorită; apoi se desface nodul garoului şi bolnavul deschide pumnul. Se aplică un tampon de vată
uscat peste locul unde este acul, se retrage apoi acul; tamponul se menţine apăsat, pentru efectuarea hemostazei. Cotul nu se
îndoaie, pentru a nu favoriza apariţia hematoamelor. Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool sau tinctură de iod.
Incidente:
- sângele poate infiltra ţesutul perivenos (hematom) – se retrage acul şi se comprimă regiunea cu un tampon steril
- acul poate trece dincolo de venă, perforând şi peretele opus – se retrage uşor acul
- bolnavul poate prezenta ameţeli, paloare, lipotimie – puncţia este oprită imediat şi se anunţă medicul.
B. În scop terapeutic: paşii de execuţie sunt la fel ca la puncţia venoasă, dar după ce acul a pătruns în venă, se
îndepărtează garoul, iar dacă vena nu a fost afectată (hematom), lent se efectuează injecţia intravenoasă.
C. Explorator şi terapeutic
Recipienţii cu sânge recoltat se etichetează şi cu buletinele de analiză se trimit la laborator.
Îngrijirea post tehnică: acele se aruncă, supravegherea bolnavului; reorganizarea locului de muncă; spălarea pe
mâini.
Recoltarea sângelui pentru examene hematologice, biochimice, serologice şi parazitologice
- sângele se recoltează pentru examene biochimice, hematologice, serologice, microbiologice sau parazitologice. Se
efectuează de către AMG-istă făcându-se prin:
- înţepare la adult (în pulpa degetului sau lobul urechii);
- înţepare la copii în faţa plantară (degetul mare la picior sau călcâi);
- puncţie venoasă sau arterială.
A. Recoltarea sângelui capilar

67
 NURSING CLINIC

- prin înţepare, pentru examene hematologice (hemoleucograma, dozarea hemoglobinei, a timpului de sângerare, de
coagulare, determinarea protrombinei, trombocite)
Materiale necesare: tavă medicală curată, alcool medicinal, ace sterile, tampoane vată, pipete Potain, (pentru
numărarea elementelor figurate ale sângelui), lame degresate.
Efectuarea:
- pregătirea materialelor
- pregătirea psihică şi fizică a pacientului
- efectuarea tehnicii: se aseptizează pulpa degetului inelar sau mijlociu, se evită congestionarea prin frecare prea
puternică; cu acul steril cu o mişcare rapidă se înţeapă puţin lateral pulpa degetului; cu un tampon uscat, se şterge
prima picatură, se lasă să se formeze a doua picatură fără să se apese, apoi se recoltează sângele, fie cu pipete, fie cu
lama.

Efectuarea unui frotiu de sânge:

- lamele se spală, se degresează, se usucă; pe o lamă se aşează o picatură de sânge în partea stângă a lamei peste care se
aşează o lamelă cu margini şlefuite, într-un unghi de 45 de grade; după ce picătura de sânge s-a întins prin capilaritate, lamela
se împinge către partea liberă a lamei, păstrându-se mereu aceeaşi înclinaţie şi antrenând toată picătura, fără să o fracţioneze.
- se agită lama pentru uscare
- buletin de analiză
- transport urgent la laborator
Totul se face numai din sânge proaspăt!!
B. Recoltarea sângelui venos: pentru examene hematologice (VSH şi hemoleucogramă; VSH se recoltează prin
puncţie venoasă +anticoagulant)
Sedimentarea = aşezarea progresivă a elementelor figurate ale sângelui spre fundul unei eprubete din sângele
necoagulabil lăsat în repaus - este un fenomen fizic.
VSH = viteza de sedimentare a hematiilor = rapiditatea (viteza) cu care se produce aşezarea hematiilor. Poate fi
influenţată de procesele inflamatorii (amigdalita, otita)infecțioase, reumatologice, neoplezice, acestea provoacă accelerarea
căderii hematiilor.
Materiale necesare:
- 1-2 seringi de 2 ml sterile
- soluţie citrat de Na 3,8% (anticoagulant)
- stativ de eprubete cu pipete Westergreen + materiale necesare pentru puncţia venoasă.
- spălarea pe mâini
- pregătirea psihică şi fizică
- pregătirea puncţiei venoase.
Efectuarea:
- se aspiră 0,4 ml citrat de Na 3,8% în seringă de 2 ml + 1,6 ml sânge = 2 ml în total, se agită eprubeta; se retrage acul, se
face hemostaza; apoi eprubeta se trimite la laborator, etichetată cu datele pacientului (nume, salon, pat).
- reorganizarea locului de muncă
Interpretarea rezultatelor:
1. HEMATII: valori normale: 4.000.000 - 5.200.000/mm 3. Creşterea numărului de hematii peste valorile normale:
poliglobulie. Scăderea numărului de hematii sub valorile normale: anemie
2. LEUCOCITE: valori normale: 6000 - 7000/mm 3. Limite fiziologice: 4000 -10000/mm 3. În plus: leucocitoza. În minus:
leucopenie
3. TROMBOCITE: valori normale: 250000 - 400000/mm3. În plus: trombocitoza. În minus: trombocitopenie.

68
 NURSING CLINIC

FORMULA LEUCOCITARĂ
POLI MORFONUCLEARE:
- neutrofile: 65%
- eozinofile: 2 - 3%
- bazofile: 0,5 - 1%
LIMFOCITE: 25 - 28%
MONOCITE: 6 - 7%
PLASMOCITELE: nu se găsesc în mod normal, sunt prezente doar în cazuri patologice (mielomul multiplu).
VSH: valorile normale sunt de 3 - 5mm/ la prima oră, 5 - 10 mm la 2 h - la femei, cu 1-3 mm/h mai mult ca la bărbaţi
HEMATOCRITUL: - valorile normale sunt 45% la bărbaţi, 40% la femei
Recoltarea sângelui pentru examinări biochimice:
- se efectuează prin puncţie venoasă, dimineaţa pe nemâncate (a jeun);
- se recolteaza între 2-5 ml sânge fără anticoagulant
Se pot determina: ureea, creatinina, acidul uric, colesterolul total şi fracţiunile sale – HDL colesterol, LDL -
colesterol, teste de disproteinemie, fosfatemie, fosfataza alcalină, transaminaze, amilazemie, electroforeza, calcemie,
sideremie, rezerva alcalină.
*Se recoltează 2 ml sânge + 4mg florura de Na pentru determinarea fibrinogenului.
Alte substante anticoagulante:
- citrat de Na 3,8%, florura de Na, oxalat de K, EDTA, heparina
Recoltarea sângelui pentru examenele serologice
- examenele cercetează prezenţa sau absenta anticorpilor în serul bolnavului.
- aceste examinări se utilizează pentru depistarea bolilor infectioase (febra tifoidă, sifilis, holera); de asemenea, sunt utile în
diagnosticul şi monitorizarea unor boli reumatologice (poliartrita reumatoidă) sau autoimune (hepatita autoimună, ciroza
biliară primitivă).
- recoltarea se face prin puncţie venoasă direct în eprubetă, fără seringă, în cantitate de 5 - 10 ml.
- după coagulare se desprinde cheagul de peretele eprubetei şi după 30 de minute se decantează serul într-o eprubetă direct
sau cu ajutorul unei pipete Pasteur sterile; serul nehemolizat are culoare gălbuie, iar cel hemolizat este de culoare roz.
Recoltarea sângelui venos cu sistemul vacutainer
- este cea mai nouă şi mai modernă metodă de prelevare a sângelui, asigurând confortul pacientului şi al
asistentei medicale.
- materiale necesare:
- holder – un tub de material plastic care prezintă, la partea superioară, amboul la care se ataşează acul de puncţie
prin înfiletare, iar la partea inferioară două aripioare
- acul de puncţie protejat de carcasa bicoloră
- tuburi vacuumtainer cu dopuri de diferite culori convenţionale
- materiale necesare efectuării puncţiei venoase.
- execuţie:
- asistenta medicală se spală, îmbracă mănuşi sterile
- verifică banda de siguranţă a acului – integritate, valabilitate
- îndepărtează carcasa de culoare albă a acului prin mişcări de răsucire
- înfiletează capul liber al acului în holder
- alege locul puncţiei şi îl aseptizează
- execută puncţia venoasă: introduce tubul în holder apucând aripioarele cu indexul şi mediusul, iar cu policele
împinge tubul în holder şi astfel va fi străpunsă diafragma gumată a dopului; după prelevarea sângelui, se scoate tubul

69
 NURSING CLINIC

din holder prin mişcări de împingere asupra aripioareler laterale şi i se imprimă mişcări uşoare de înclinare – răsturnare
pentru omogenizare cu aditivul; apoi se introduce tubul următor;
- apoi se retrage acul din venă; eprubetele se etichetează şi se trimit la laborator.
- acul utilizat se aruncă în containerul destinat special pentru acest scop.
! Tuburile vacuumtainer se utilizează în funcţie de codul de culoare a dopului de cauciuc, astfel:
- roşu şi portocaliu: pentru biochimie clinică: se pot determina glicemia, transaminazele, amilazemia, ureea,
creatinina, acidul uric, bilirubina totală (cu cele două fracţiuni, directă şi indirectă), ionogramă
- negru: pentru determinarea VSH-ului (se agită după recoltare printr-o mişcare lentă)
- bleu: pentru determinări de coagulare: fibrinogen, timp de protrombină (se agită după recoltare printr-o mişcare
lentă)
- mov: pentru determinări hematologice: hematocrit, hemoleucogramă cu formulă leucocitară (se agită după
recoltare printr-o mişcare lentă)
Recoltarea sângelui pentru examene bacteriologice (hemocultura)
HEMOCULTURA = introducerea sângelui pe un mediu de cultură pentru examinare bacteriologică. Prezenta
bacteriilor în sânge se numeşte bacteriemie.
Indicaţii:
a) când este suspectată o septicemie cu stafilococ, meningococ, enterococ, gonococ (atunci când bolnavul are febră ridicată
cu oscilaţii f. mari)
b) când avem o bacteriemie în febră tifoidă, în bruceloză, în endocardită infecţioasă subacută, etc.
c) pentru depistarea etiologiei unor sindroame febrile, la care investigaţiile uzuale nu au putut preciza cauza.
Hemocultura se efectuează la debutul bolii, înainte de administrarea antibioticelor; în cazuri de urgenţă,
antibioticele se pot administra imediat după recoltare, urmând a fi schimbate, dacă e cazul, după sosirea rezultatelor.
Hemocultura poate fi completată de coprocultură, urocultură, etc.
Materiale necesare:
- materiale necesare ca pentru puncţia venoasă
- mănuşi sterile
- seringă de 20 ml sterilă, şi mediile de cultură (bulion citrat şi geloză semilichidă)
Pregătirea materialelor: pregatirea psihică şi fizică a bolnavului; recoltarea se face cu mănuși obligatoriu - ! Este
important ca recoltarea sângelui să fie făcută în timpul puseului febril sau ascensiunii termice. Se face cu 2 asistente
(una care efectuează puncţia şi una care însămânţează). Garoul se pune la 10-12 cm de plica cotului şi se recoltează 12 ml
sânge.
Se însămânţează imediat:
- în eprubeta cu bulion citrat ţinută uşor culcat se proiectează 10 ml sânge şi se numeşte însămânţare aerobă
- în eprubeta cu geloză semilichidă - gălbui se proiectează restul (2 ml sânge) = însămânţare anaerobă
- se flambează gura eprubetelor cu mediile de cultură
- locul se dezinfectează
- îngrijire post tehnică
- buletinul de analiză împreună cu eprubetele se trimit la laborator urgent (37 gr Celsius, în termos)
-reorganizare loc de muncă

Recoltarea SNF (secreţia naso - faringiană) = a exudatului faringian

70
 NURSING CLINIC

Exudatul faringian = lichid produs printr-un proces inflamator faringian - recoltarea secreţiilor de la nivel
faringian se efectueaza nu numai în angine (inflamaţia faringelui şi a amigdalelor), ci şi în unele boli care pot fi declanşate de
o infecţie faringiană cum ar fi: glomerulonefritele, reumatismul articular acut.
Scop: explorator (pentru depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui), depistarea persoanelor sănătoase
purtătoare de germeni.
Recomandări:
- bolnavul trebuie să fie nemâncat, să nu fie sub tratament antibiotic, dezinfectante faringiene, nu se spală pe dinţi în
dimineaţa recoltării.
Materiale necesare:
- tavă cu spatulă linguală sterilizată, eprubete cu tampoane sterile sau cu o ansă sterilă
- medii de cultură: bulion sau geloză
- lame de microscop curate, uscate, degresate
- mască protecţie
- taviţă renală
*Pregătirea materialelor
*Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului
- se invită bolnavul să-şi deschidă gura, limba se apasă cu spatula; cu tamponul faringian steril se şterge depozitul de pe
faringe şi amigdale, iar dacă este cazul se dezlipeşte o porţiune mică din membrana falsă.
- se flambează gura eprubetei, se introduce tamponul faringian şi se închide eprubeta.
- se pot efectua frotiuri sau putem însămânţa pe medii de cultură
- se etichetează eprubetele
- se completează buletinul de analiză

71
 NURSING CLINIC

- se transportă imediat la laborator; timpul scurs de la recoltare până la însămânţare nu va depăşi 5-6 h.
- reorganizarea locului de muncă
Recoltarea secreţiilor purulente
- scop explorator. Se face cu seringa.
Recoltarea materiilor fecale
- se realizează în vederea examinării lor microscopice, biochimice, bacteriologice şi parazitologice.
Examenul bacteriologic: permite diagnosticarea unor boli infecţioase gastrointestinale, pentru depistarea bacilului
tific (febra tifoidă), bacilului dizenteric (dizenterie), bacilul tuberculos, vibrionul holeric şi enterobacteriile din toxiinfecţiile
alimentare; după stabilirea diagnosticului se supraveghează evoluţia bolii şi a persoanelor purtătoare de germeni patogeni.
Examinarile biochimice şi examenul pentru digestie - permit descoperirea unor tulburări în secreţia fermenților
digestivi, prezenţa microscopică a sângelui în scaun.
Examinări parazitologice: pun în evidenţă parazitozele intestinale
- scopul acestor investigaţii este explorator.
Recoltarea se poate face din: scaun spontan, scaun provocat cu purgative, sau direct din rect sau colonul
sigmoidian (pe cale instrumentală, numai de către medic).
Materiale necesare:
- tavă medicală cu eprubete cu tampoane sterile
- tub recoltor pentru materiile fecale
- tampoane sterilizate montate pe port tampon
- ploscă sterilizată şi uscată
- sonda Nelaton sterilă nr 16/18
- purgative saline (sulfat de Mg, sulfat de Na)
- eprubete cu medii de cultură
- toate materialele necesare pentru toaleta perineală
Pregătirea materialelor
Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului
Spălarea pe mâini
Recoltarea:
- din scaun spontan sau provocat - se aşează plosca sterilă sub regiunea fesieră a bolnavului, se recoltează din ploscă cu
lingura recipientului special de recoltare câteva fragmente de fecale (50gr) din diferite părţi ale scaunului în special din
părţile suspecte cu conţinut mucos, grunjos, puroi, sânge.
- direct din rect: - pacientul este în decubit lateral; cu mâna stângă se vizualizează anusul, iar tamponul cu mâna dreaptă se
introduce cu blândețe din anus în rect; se şterge mucoasa rectală şi se introduce tamponul în eprubeta sterilă, flambându-se
gura eprubetei; produsul se poate însămânţa pe medii de cultură
Recoltarea la copil: cu sonda Nelaton sterilă nr 16/18 introducându-se sonda cu blândețe, prin anus la o distanţă de
10-15 cm; la extremitatea liberă a sondei se ataşează o seringă cu ajutorul căreia se aspiră conţinutul colonului; sonda se
îndepărtează din rect, iar conţinutul se introduce într-o eprubetă sterilă;
- îngrijiri post tehnice
- reorganizarea locului de muncă
Recoltarea urinei
- din urina recoltată se fac următoarele examinări: examen fizic: se determină: volum, aspect, culoare, miros, densitatea, pH-
ul; examen biochimic: albumina, glucoza, puroiul, urobilinogenul, pigmenţii biliari, amilaza din urină (amilazuria), acetona,
ionograma şi sedimentul urinar (unde se evidenţiază prezenţa de diferite cristale – de acid uric, oxalaţi, prezenţa leucocitelor,
a hematiilor, a florei microbiene în caz de infecţii urinare).

72
 NURSING CLINIC

Recoltarea se face în urinar sau ploscă. Se adună pe 24h.

Recoltarea urinei pentru examenele bacteriologice:
UROCULTURA - determină prezenţa bacteriilor în urină, de aceea recoltarea urinii trebuie să se facă în condiţii
de asepsie perfectă, deci urocultura este recoltarea şi însămânţarea pe medii de cultură a urinii în condiţii de asepsie perfectă.
Scop: explorator, de depistare a bacilului Coli, Proteus, Klebsiella, Koch.
Recoltarea: prin 2 metode:
1. direct din jetul urinar mijlociu, 10-20 ml (eprubeta sterilă cu dop steril): pacientul sau pacienta îşi efectuează
toaleta organelor genitale; apoi urinează primul jet în toaletă, al doilea în eprubetă – cu grijă, fără a atinge marginile
eprubetei, iar apoi din nou în toaletă.
2. prin sondaj vezical; primele picături se aruncă şi restul se captează şi se face însămânţarea pe medii de cultură
imediat.
- nu se administrează antibiotice 10 zile înainte de recoltare.
- nu vor consumă lichide 12 h înainte de recoltare.
- bolnavul nu va urina 6 ore înainte de recoltare
- recoltarea se face de preferinţă dimineaţa la trezire.

10. PARTICIPAREA LA EXAMENUL MEDICAL (VIZITA) (Dr. Felicia Marc)

Medicul efectuează examinarea clinică a bolnavului în colaborare cu nursa, atât în policlinică cât şi în spital.
Participarea nursei la examenul clinic medical al bolnavului este o obligaţie profesională, contribuind la crearea unui climat
favorabil pentru relaţia medic-pacient.
Materiale necesare:
- stetoscop
- tensiometru
- ciocan de reflexe
- termometru, spatule linguale sterile, mănuşi sterile, tăviţă renală, alcool medicinal, alte instrumente în funcţie de
specificul secţiei (pense chirurgicale, specul nazal, etc.)
Etapele pregătirii şi realizării vizitei medicale:
- se pregătesc şi se distribuie foile de temperatură, foile de observaţie, adnotările despre medicaţia şi alimentaţia
bolnavului;
- se verifică starea de funcţionare a instrumentelor, acestea fiind aşezate pe o tavă separată, acoperite cu un câmp
steril
- la secţiile chirurgicale se pregăteşte şi o măsuţă rulantă cu materiale pentru pansamente, întrucât pentru
examinarea plăgii unele pansamente vor fi desfăcute la vizită şi înlocuite cu altele noi, sterile.
- se pregătesc câteva medii de cultură cu tampoane sterile, pentru recoltări bacteriologice, dacă se impune.
- se aduc rezultatele examenelor de laborator, rezultatele radiografiilor, ecografiilor, electrocardiografiilor – şi se
ataşează la foile de observaţie ale bolnavilor.
- se pregăteşte salonul: imediat după micul dejun se efectuează curăţenia şi dezinfecţia, se aeriseşte salonul; se
verifică dacă urinarele, scuipătoarele, au fost înlocuite cu altele curate şi sterile.
- se asigură temperatura şi iluminarea optimă a salonului, precum şi liniştea necesară vizitei medicale.
- se efectuează toaleta pacientului, pe regiuni sau totală, lucru realizat de obicei de infirmiere.

73
 NURSING CLINIC

- nursa ajută bolnavul să se aşeze în poziţiile indicate de medic, dezbracă bolnavul pe regiuni sau total, indicând
bolnavului să îşi ţină capul în poziţia opusă examinatorului.
- nursa serveşte medicul cu instrumentele solicitate.
- notează toate indicaţiile şi prescripţiile medicului (recoltarea de produse biologice, examene de laborator,
alimentaţie, medicaţie, parametri ce trebuie monitorizaţi: puls, temperatură, tensiune arterială, diureză etc.).
- dacă medicul a solicitat sau dacă asistenta consideră necesar, se păstrează pentru vizită scaunul sau urina dacă au
avut aspecte patologice, vărsăturile captate sau sputa captată în scuipători sau cutii Petri – fie pentru a fi examinate de medic,
fie pentru examenul biochimic şi bacteriologic.
- după vizită ajută pacientul să se îmbrace
- după vizită sau chiar în timpul ei se aplică primele măsuri terapeutice de urgenţă, dacă starea pacientului o cere.

11. EFECTUAREA DE SONDAJE, SPĂLĂTURI ŞI CLISME ( Dr. Felicia Marc)

Sondajul: - reprezintă introducerea unei sonde sau cateter de cauciuc, material plastic prin căile naturale într-un
organ cavitar sau canalicular.
Scop: - explorator, terapeutic;
Spălătura: - este introducerea de lichid în cavitatea sondată în scopul îndepărtării substanţelor formate sau
introduse accidental în acea cavitate.
REGULI GENERALE: în efectuarea, sondajelor şi spălăturilor:
- pregătirea psihică a bolnavului
- pregătirea medicamentoasă, regim dietetic necesar pentru efectuarea sondajelor
- alegerea sondelor, cateterelor necesare pentru efectuarea sondajelor (alegerea acestora să se faca astfel încât să fie netede şi
să fie integre)
- respectarea unei asepsii perfecte, atât prin sterilizarea instrumentelor, a soluţiilor cât şi a dezinfecţiei perfecte a mâinilor
- efectuarea cu atenţie şi îndemânare, cu sonde lubrefiate sau udate pentru a nu leza mucoasele (există risc de perforaţie,
infecţie)
- spălăturile vor fi efectuate prin introducerea unei cantităţi de lichid mai mică decât capacitatea cavităţii de spălat
- sondajele şi spălăturile vor fi menţionate în foaia de observație
- eventualele greşeli trebuie anunţate imediat medicului.

1. EFECTUAREA “SPĂLĂTURII AURICULARE”

= spălătura conductului auditiv extern
- se efectuează pentru îndepartarea secreţiilor (puroi, cerumene sau a corpurilor străine) şi tratamentul otitelor (medii)
cronice
Scop: - pur terapeutic

74
 NURSING CLINIC

Materiale necesare: - masa de tratament acoperită cu câmp steril, taviţă renală mare, două şorţuri de cauciuc,
muşama, traversă, vată, seringă Guyon 150-200ml sterilizată şi uscată, prosop curat, lichid de spălătură, (apă sterilă încălzită
la 37º C sau soluţie medicamentoasă prescrisă de medic, soluţie bicarbonat 4/1000).
Pregătirea materialelor:
- se pregătesc, se transportă lângă bolnav.
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului
- în cazul dopului epidermic se va instila (se picură) soluţie acid salicilic în suspensie în ulei de vaselină
- în cazul dopului de cerumen, cu 24 de ore înainte de efectuarea spălăturii auriculare se va instila în conductul auditiv extern
de 3 ori pe zi soluţie de bicarbonat de Na în glicerină 1/20
- în cazul corpilor străini hidrofili, boabe de legume şi cereale - se va instila alcool
- în cazul corpurilor vii se fac instilaţii cu ulei de vaselină, glicerină sau se aplică un tampon cu alcool cu efect narcotizant.
TEHNICA:
- spălare pe mâini, îmbrăcarea şorţului
- se aşează tăviţa renală sub pavilionul urechii, se verifică temperatura lichidului de spălătură - să fie 37ºC şi se aspiră în
seringa Guyon
- se solicită bolnavului să îşi deschidă gura
- cu mâna stângă: se trage pavilionul urechii în sus, iar cu dreapta se injectează lichidul de spălătură spre peretele posterior şi
superior şi se aşteaptă evacuarea.
- se repetă de câteva ori până când lichidul rămâne curat
- se introduce un tampon curat în conductul auditiv
- medicul controlează conţinutul lichidului de spălătură dacă este cazul
- se aşează bolnavul în decubit dorsal
- spălarea pe mâini
- reorganizarea locului de muncă
INCIDENTE: - presiune prea mare a jetului, temperaturii sau a lichidului de spălătură
ACCIDENTE: - ameţeli, dureri, vărsături, lipotimie şi traumatizarea bolnavului

2. SPĂLĂTURA OCULARĂ
MATERIALE NECESARE:
- pipete pentru spălătura oculară numite UNDINE
- substanţe antiseptice izoterme: soluţie acid boric 3%, oxicianat de mercur
- 1500 ml ser fiziologic la 37º C
- apă bicarbonatată 22 /1000
- se pregătesc materialele: pregătirea fizică şi psihică a bolnavului
- poziţia şezândă cu capul aplecat pe spate, cu privirea în sus, tăviţa renală se aşează lipită sub bărbie
TEHNICA:
- spălarea pe mâini, dezinfectarea cu alcool, verificarea temperaturii lichidului
- cu mâna stângă se îndepărtează fanta palpebrală, evitându-se corneea, bolnavul este rugat să îşi deschidă larg ochiul, să nu
clipească; se introduce lichidul de spălat din undină în sacul conjuctival, rugăm bolnavul să îşi mişte ochiul în toate direcţiile;
se repetă tehnica de mai multe ori, verificându-se lichidul de spălătură şi eventual prezenţa corpului străin în lichidul de
spălătură.
- spălarea pe mâini
- îngrijirea post-tehnică: se şterge cu un tampon steril ochiul
- reorganizarea locului de muncă

75
 NURSING CLINIC

3. EFECTUAREA SONDAJULUI ŞI SPĂLĂTURII GASTRICE

SONDAJUL: sau tubajul gastric
- reprezintă introducerea unui tub de cauciuc (sondă FAUCHER) prin faringe, esofag, stomac
SCOP: explorator (pentru studierea funcţiei evacuatorii a stomacului si a chimismului gastric) şi terapeutic
(pentru evacuarea conţinutului toxic al stomacului şi pentru alimentarea bolnavului).
SPĂLĂTURA GASTRICĂ: - evacuarea conţinutului stomacal şi curăţirea mucoasei de exsudate şi substanţe
străine depuse prin sondaj gastric
SCOP: - terapeutic
Indicaţii: - în intoxicaţii alimentare sau cu substanţe toxice
- stază gastrică însoţită de procese fermentative digestive
- pregătirea preoperatorie
- intervenţiile de urgenţă
- pt. pregătirea de gastroscopie
Contraindicaţii: - în boli cardio respiratorii în stare gravă, decompensate
- în perioada dureroasă a ulcerului gastric
- în cancerul gastric
- intoxicaţii cu substanţe caustice
- hepatitele cronice
MATERIALE NECESARE: /Sondaj
- tavă medicală + sonda FAUCHER sau EINHORN sau NELATON, avem nevoie de un balonaş numit ERLENMAYER, 2
sorţuri de cauciuc, taviţă renală
MATERIALE NECESARE: /Spălătura
- sondele
- 2 seringi sterile de plastic, muşama sau aleză, o sticlă în care se adună lichidul, casoletă cu mănuşi sterile, o cană de sticlă
sau metal cu 5 l apă la 25-26º C, o pensă hemostatică, lichidul de spălătură sau medicamente indicate de medic, cărbunele
vegetal, prosoape şi recipiente pt. captarea lichidului evacuat din stomac
- pregătirea materialelor
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului; el va fi îmbrăcat cu şorţul de cauciuc sau plastic pentru protecţia hainelor proprii.

EFECTUAREA SONDAJULUI GASTRIC

- asistenta îşi pune mănuşile şi şorţul; se aşază în dreapta pacientului; sonda se ţine cu mâna dreaptă ca pe un creion
- se invită bolnavul să îşi deschidă gura, să spună “A mare”
- se introduce sonda, umezită, până la rădăcina limbii
- se invită bolnavul să înghită sonda (tubul); când diviziunea 40/50 ajunge la nivelul arcadelor dentare, sonda este în stomac;
solicităm pacientului să respire profund
- se verifică poziţia sondei în stomac prin aspirarea conţinutului stomacal cu ajutorul seringii
- bolnavul este invitat să îşi contracte pereţii abdominali pt. favorizarea golirii stomacului; se aşează la capătul liber al sondei
balonul Erlenmayer pentru captarea sucului gastric, care va apărea imediat în sondă, datorită presiunii intrastomacale
crescute.
- extragerea: –în prealabil se pensează cu o pensă hemostatică pt. a nu deversa conţinutul sondei înapoi în faringe (pericol de
aspirare), concomitent coborând extremitatea liberă a sondei cu mişcări blânde se extrage sonda

EFECTUAREA SPĂLĂTURII GASTRICE

76
 NURSING CLINIC

- sonda a ajuns în stomac, la capătul liber al sondei se aşează pâlnia de sticlă şi se coboară la nivelul toracelui bolnavului
- se verifică lichidul de spălare, să fie la 25/26º C
- se umple pâlnia
- se ridică pâlnia deasupra capului bolnavului pentru ca lichidul să ajungă în stomac
- înainte ca pâlnia să se golească complet se coboară cu 30-40 cm sub nivelul epigastrului în poziţie verticală, pentru ca să se
adune în ea lichidul stomacal pe principiul vaselor comunicante sau sifonajului
- se goleşte conţinutul în lighean, se repetă tehnica 5-6 ori până când lichidul de spălătură evacuat devine curat şi limpede,
fără resturi alimentare şi substanţe străine
- extragerea se face conform sondajului gastric
- îngrijire post - tehnică
- se curăţă pacientul
- pregătirea conţinutului gastric evacuat pentru analize de laborator şi examinări toxicologice
- se determină cantitatea şi se completează buletinul de analize - apoi se trimite la laborator
- reorganizarea locului de muncă
- se notează în FO
Accidente:
- senzaţie de greaţă, vărsături (la introducerea sondei bolnavul este invitat să respire profund pe nas)
- pentru a preveni greaţa sau durerea, se indică anestezia locală a faringelui cu soluţie xilină 2% înainte de procedură
- pătrunderea accidentală a sondei în faringe (tusea reflexă), bolnavul se înroşeşte, se cianozează; se extrage imediat sonda
- sonda se poate înfunda cu resturi alimentare, desfundarea se face prin insuflaţie cu aer
- bronhopneumoniile de aspiraţie.

4. EFECTUAREA SONDAJULUI DUODENAL

- sondajul sau tubajul duodenal
- = introducerea unei sonde EINHORN dincolo de: CB: - cavitatea bucală
F: - faringe
E: - esofag
S – stomac, dincolo de pilor.
Scop:
- explorator:
- de extragere a conţinutului duodenal format din: conţinut gastric + bila + suc pancreatic + secreţie proprie
- terapeutic:
- de drenare a căilor biliare şi introducerea unor medicamente care au acţiune directă asupra ficatului, a căilor
biliare sau a tubului digestiv
- alimentaţie artificială: de introducere de lichide hidratante şi alimente lichide la bolnavii inconştienţi, comatoşi,
cu tulburări de deglutiţie
- aspiraţie continuă, în cazul ocluziilor şi subocluziilor intestinale, precum şi după intervenţiile chirurgicale pe
tubul digestiv
Materiale necesare:
- muşama, aleză , tăviţă renala, tavă medicală, o pătură rulată sul sau o pernă dură, soluţie de Mg SO4 33% sterilă, sondă
EINHORN sterilă, seringi sterile de 10-20 ml, hârtie de turnesol + în funcţie de scop (medii de cultură, ulei de măsline,
novocaină)
Tehnica:
- primele pregătiri sunt la fel ca la sondajul gastric

77
 NURSING CLINIC

- când diviziunea ajunge la 45 cm, sonda a trecut de esofag şi a ajuns în stomac

a) se schimbă poziţia bolnavului din şezândă în decubit lateral drept şi se introduce un sul de pătură sau o pernă tare în
regiunea hepatică (hipocondrul drept)
b ) se favorizează progresia sondei spre pilor unde ajunge când la arcada dentară se află diviziunea 60 cm; se continuă
introducerea sondei cu mare atenţie şi răbdare, 1-2 cm la 3-5 minute.
c) verificarea poziţiei sondei: dacă nu se scurge bila, se verifică dacă sonda a ajuns în duoden:
1) - s-a încolăcit în stomac
Verificare: - se insuflă 60 ml aer prin sondă cu ajutorul seringii - se aspiră după 1 min şi dacă sonda a ajuns în
duoden se recuperează mai puţin de 20 ml de aer
2) - se introduc 10 ml de lapte prin sonda care dacă a ajuns în duoden nu se mai recuperează (se recuperează numai
dacă sonda a ajuns în stomac)
3) - examenul radiologic, unde observarea sondei poate fi vizualizată datorită faptului că este impregnată de săruri de
Plumb
Captarea bilei:
- când diviziunea 75 cm a ajuns la nivelul arcadelor dentare, după 1 oră și ½ de la pătrunderea sondei, în stomac la capătul
liber al sondei apare bila A sau coledociană de culoarea galbenă – aurie; se verifică reacţia alcalină a sucului duodenal cu
hârtia de turnesol
- se introduc prin sondă cu seringa 40ml soluţie de sulfat de magneziu Mg 33% la temperatura camerei pentru determinarea
drenării bilei veziculare. Sonda se pensează sau se leagă; după 15-30 min se deschide sonda şi se colectează 30-40ml de bilă
vâscoasă de culoare castanie închisă – bila B sau bila veziculară.
- după evacuarea bilei B se continuă colectarea unei bile clare, limpede care provine direct de la ficat şi se numeşte bila C
sau hepatică.
Cele trei eprubete cu 3 tipuri de bilă se etichetează şi se trimit la laborator.
- îndepărtarea sondei; înainte de îndepărtare se insuflă câţiva ml de aer, se pensează, şi cu mişcări blânde se extrage sonda
- reorganizarea locului de muncă.
Incidente şi accidente:
1) - încolăcirea sondei în stomac
2) - imposibilitatea drenării bilei cauzată de un obstacol funcţional (spasmul sfincterului ODDI) sau un obstacol anatomic -
coagularea bilei vâscoasse
3) - un spasm piloric: se va încerca deschiderea pilorului prin neutralizarea sucului acid din stomac cu o cantitate 20-40ml
bicarbonat de sodiu 10% sau cu medicamente antispastice administrate înainte şi în timpul sondajului.
4) - greaţă şi vărsături la introducerea sondei
5) - aspirarea conţinutului sondei la extragerea ei
6) - oboseala bolnavului prin prelungirea duratei sondajului peste trei ore
7) - înnodarea sondei în stomac datorită contracţiilor pereţiilor gastrici în timpul senzaţiilor de vomă.

5. EFECTUAREA SPĂLĂTURII VAGINALE

= introducerea în vagin a unui curent de lichid, a apei sau a unor soluţii medicamentoase, care după ce spală pereţii vaginului,
se evacuează pe lângă canulă.
Scop: terapeutic
- de îndepărtare a conţinutului vaginal patologic
- se practică dezinfecţia locală înaintea intervenţiilor chirurgicale ginecologice şi obstetricale
- calmante pentru dureri
Materiale necesare:

78
 NURSING CLINIC

- irigator sterilizat - (din sticlă sau ebonită), continuat cu un tub de cauciuc la capătul căruia este adaptată o canulă vezicală
(din sticlă sau inox) cu o lungime de 15/20cm, uşor curbată, cu vârful bombat şi cu o serie de orificii atât în vârf cât şi în jos,
sub forma unei rozete de duş
- muşama, aleză
- săpun, stativ, soluţie medicamentoasă aproximativ 2l (apă oxigenată, soluţie de Cloramină 0,3-1%, solutie slabă
permanganat de K (potasiu)), vaselină, prosop, ploscă
- pregătirea materialelor
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului
- de obicei se face în sala de tratament (paravan); se poate face şi în pat introducând plosca sub regiunea dorsală a bolnavei
- se face toaleta organelor genitale externe cu apă şi săpun, iar regiunea vulvei se poate acoperi cu un strat subţire de vaselină.
Tehnica:
- spălarea pe mâini
- se pregăteşte irigatorul, se adaptează canula la tubul irigatorului, se goleşte aerul şi se aşează irigatorul pe un stativ la o
înălţime 75-100 cm de la nivelul regiunii pubiene
- se verifică temperatura soluţiei de spălături
- cu mâna stângă se îndepărtează labiile mari şi mici, se introduce canula, se vizualizează vaginul, canula se introduce prin
mişcări blânde de rotaţie pănă la o adâncime 10-11cm, pănă când întâmpină rezistenţa fundului de sac posterior Douglas al
vaginului
- se deschide robinetul şi se spală bine fundul de sac posterior al vaginului şi se plimbă canula pe toată suprafaţa vaginului
- canula se îndepărtează înainte de golirea completă a irigatorului, pt. a se preveni pătrunderea aerului în vagin, fie prin
pensare sau închiderea robinetului.
Ingrijiri post - tehnice
- examinarea lichidului de spălătură, se trimite la laborator, cu buletin de analiză

6. EFECTUAREA SPĂLĂTURII ŞI A SONDAJULUI VEZICAL

Sondajul vezical: este introducerea unei sonde sterile prin uretră în vezica urinară
Scop: - explorator şi terapeutic: de recoltare a unei cantităţi de urină pentru examene de laborator, depistarea unor
modificări patologice ale uretrei şi vezicii urinare; pentru introducerea unei substanţe medicamentoase.
Spălătura vezicală: este introducerea unor substanţe medicamentoase prin sonda vezicală cu scopul îndepărtării
exsudatelor patologice, a produselor patologice rezultate din inflamarea pereţilor vezicii urinare.
Materiale necesare: - tavă medicală, stativ cu 1-2 eprubete, eprubete sterilizate cu dop de vată pentru urocultură,
medii de cultură , sonde Nelaton sterile de 15 cm, ser fiziologic steril, casoletă cu tampoane sau comprese sterile, oxicianură
de mercur (Hg), 1-5000, casoletă cu mănuși sterile, tăviţă renală pentru colectarea urinii, aleză, pense sterile + materiale
necesare pentru toaleta organelor genitale externe, săpun, un lubrifiant, ulei de vaselină, decubit dorsal
A. Sondajul vezical la femei
- pregătirea materialelor
- pregătirea fizică şi psihică
- aşezarea bolnavei în poziţie ginecologică
- protejarea patului
Se aşează tava între coapsele pacientei, se efectuează toaleta organelor genitale externe (apă + săpun) de sus – jos
Efectuarea tehnicii:
- se folosesc mănuşi de unică folosinţă
- cu mâna stângă se realizează vizualizarea meatului urinar; cu un tampon îmbibat cu oxicianură de mercur 1/5000 se şterge
orificiul uretral de sus în jos, această dezinfecţie se repetă de 2-3 ori cu alte tampoane; sonda se prinde ca un creion, se

79
 NURSING CLINIC

lubrefiază cu ulei steril şi se introduce cu multă atenţie şi îndemânare aproximativ 4-5 cm până când la capătul liber al sondei
apar primele picături de urină care se scurg în tăviţa renală; dacă medicul indică, se recoltează urina pentru urocultură; se
pensează sonda cu mişcări blânde, se extrage sonda din vezică, spălarea pe mâini
- îngrijirea post tehnică
- reorganizarea locului de muncă
B. Sondajul vezical la bărbaţi
- materiale necesare: (idem femei) + recipient pt. recoltarea urinei + sonda M NELLATON sau THIEMANN,
Tehnica: - spălarea pe mâini, îmbrăcarea mănuşilor, toaleta glandului, se decalotează glandul şi se dezinfectează
meatul urinar cu oxicianură de mercur sau ser fiziologic steril
- cu mâna stângă se prinde bine penisul, întroducându-se sonda în meatul urinar aproximativ 12 cm
- la capătul liber al sondei apar primele picături de urină care se captează în tăviţa renală sau eprubete
- când vezica s-a golit se pensează capătul liber al sondei cu mişcări blânde se extrage sonda
- îngrijiri post tehnice
- spălarea pe mâini
- reorganizarea locului de muncă
C. Spălătura vezicală
- toate materialele de la sondaj + seringa GUYON
- sau un irigator ca şi pentru spălături vaginale
- soluţie pentru spălătură aproximativ 1litru la temperatura camerei (ser fiziologic, soluţie rivanol 1-2%, soluţie nitrat de Ag
1-4%)
Vezi sondajul vezical
1) după efectuarea sondajului vezical evacuator se poate adapta seringa GUYON şi se introduc lent 80-100ml soluţie
pentru spălătură
2) se retrage seringa şi se aşteptă ca lichidul introdus să se scurgă în tăviţa renală.
3) se repetă operaţiunea până când se obţine un lichid clar - limpede
- îngrijiri post tehnice
- reorganizarea locului de muncă
Incidente, accidente:
- astuparea sondei cauzată de cheaguri de sânge
- sonda se desfundă prin introducerea de aer sau câţiva ml soluţie de dezinfectant

7. EFECTUAREA DE CLISME
= introducerea prin anus, în rect şi colon a unor lichide pentru îndepărtarea materialelor fecale sau pentru efectuarea unor
tratamente.
Scop: - evacuator (pregătirea bolnavului pentru anumite examinări: rectoscopie, colonoscopie, irigoscopie,
intervenţii chirurgicale asupra rectului) şi terapeutic: (introducerea de medicamente)
Materiale necesare: - o masă de tratament pe care punem irigatorul cu un tub de cauciuc 10 mm calibru şi
lungime de 1,5 până la 2 mm prevăzut cu robinet sau pensă.
- canulă rectală din ebonită - sterilă
- o acoperitoare pentru protejarea bolnavului
- apă caldă 36-37º C
- soluţie sau substanţă medicamentoasă în cantitate - la indicaţia medicului
- o substanţă lubrifiantă - vaselină boricată
- casoletă cu comprese sterile + materiale pentru toaleta regiunii perineale (apă + săpun)

80
 NURSING CLINIC

- stativ pentru irigator

Clisma: - apă caldă 37º C de la 500-1000 ml pentru adulţi
- 250 ml pentru adolescenţi
- 150 ml pentru copil mic
- 50-60 ml pentru sugari,
la care se adaugă sare - 1 linguriţă la 1litru de apă sau se pune ulei - 4 linguri la 1litru apă sau glicerină 40 gr - la 500 ml
apă.
- o altă variantă: săpun, 1 L apă la 36 grade C + sare - o linguriţă
Pregătirea materialelor:
- irigatorul sterilizat, se pune irigatorul pe un stativ la înălţimea de 75 cm, se verifică temperatura, se adapteză canula rectală,
se pensează şi se lubrefiază canula folosind comprese sterile
- pregătirea psihică şi fizică
- bolnavul aşezat în decubit lateral stâng
- se evacuează aerul
- se izolează pacientul prin paravan

Tehnica
A. CLISMĂ EVACUATOARE SIMPLĂ

- spălare pe mâini, se îmbracă mănușile cu mâna stângă se îndepărtează fesele, iar cu mâna dreaptă se introduce
canula lubrefiată prin anus până în rect cu mişcări blânde până se învinge rezistenţa sfincterului anal
- canula se introduce pe o distanţă de 10 – 12 cm, se deschide robinetul şi se reglează viteza lichidului de
spălătură.
Bolnavul trebuie să respire adânc şi i se indică să reţină lichidul 10 - 15 minute înainte de a-l evacua; apoi se
pensează canula şi cu mâna dreaptă se îndepărtează şi se aşează pe tăviţa renală.
- Se pune în decubit lateral drept şi apoi se aşează în poziţie dorsală pacientul - se facilitează pătrunderea lichidului
la o adâncime mai mare
- Dacă bolnavul se poate deplasa este ajutat să meargă la toaletă, dacă nu se captează scaunul în ploscă la pat
- Spălarea pe mâini
B. CLISMA ÎNALTĂ
- se introduce o canulă flexibilă la 30 – 40 cm înălţime în colon
- se ridică irigatorul pe un stativ la 1,5 m ( pentru a realiza o presiune suficient de mare a apei) – restul
se face ca şi la clisma simplă
C. CLISMA MEDICAMENTOASĂ (TERAPEUTICĂ)
- se pot administra pe această cale medicamente
- clorulă de calciu
- corticosteroizi
- antiinfllamatoare (mesa-lazină)
- aceste medicamente se resorb prin mucoasa rectală având efect local rapid; acestea sunt soluţii izotonice sau
sau se pot administra sub formă de microclisme, sau clisme picătură cu picătură (la o oră – o oră şi jumătate după clisma
evacuatoare cu un ritm de aprox. 60 pic./min.)

I. Microclisme: se introduce 10 – 15 ml de apă,

Clisme ser fiziologic cu o seringă adaptată la canula rectală

81
 NURSING CLINIC

Medicamentoase
II. Clisma picătură cu picătură: pentru menţinerea temperaturii se
folosesc rezervoare cu termostat sau se înveleşte irigatorul într-un strat de vată sau pernă electrică
D. CLISME ULEIOASE
- 200 ml de ulei vegetal, încălzit la 37 ºC în baie de apă şi apoi se injectează această soluţie profund;
- Este indicat în constipaţiile cronice şi în fecaloame;
- Îngrijiri post – tehnice
- Reorganizarea locului de muncă.
Incidente:
o Canula întâmpină rezistenţă, în acest caz se retrage câţiva cm; și se dă drumul apei;
o În faţa canulei avem un obstacol care îngreunează trecerea apei; se va ridica irigatorul cât mai sus pentru a
mări presiunea apei;
o Dureri abdominale
o Crampe intestinale – se va întrerupe clisma după care se dă din nou drumul în jet
INTRODUCEREA TUBULUI DE GAZE
- Tubul de gaze este un tub semirigid de 30 – 35 cm lungime Ø 8 - 12 mm cu extremitatea rotunjită folosit, în caz de –
meteorism abdominal = imposibilitatea de a evacua gazele în mod spontan; se introduce prin mişcări de răsucire şi înaintare
prin anus, rect şi de aici în colon.
Scop: eliminarea gazelor din colon
Materiale necesare: tub de gaze, tăviţa renală, substanţa lubrifiantă pentru ungerea tubului de gaze = vaselina boricată
Pregătirea materialelor: pregătirea bolnavului, paravan, mănuşi de unică folosinţă
Tehnica:
- Spălare pe mâini, se unge tubul cu cremă lubrifiantă, poziţia de decubit lateral drept sau stâng, cu mâna stângă se
vizualizează rectul, cu mâna dreaptă se introduce tubul cu mişcări de răsucire şi înaintare până la 15 – 20 cm, se acoperă
bolnavul cu un cearşaf şi se menţine cel mult 2 ore, se îndepărtează tubul şi se pune în tăviţa renală.
- la nevoie tehnica se repetă la 1 – 2 ore
- Spălare pe mâini;
- Îngrijiri post tehnice;
- Reorganizarea locului de muncă.
! Tubul de gaze nu va fi menţinut mai mult de 2 ore deoarece produce escare ale mucoasei rectale.

82
 NURSING CLINIC

12. PARTICIPAREA LA PUNCŢII ( Dr. Felicia Marc)

PUNCŢIA este operaţiunea prin care se pătrunde într–o cavitate naturală sau patologică sau într–un organ
parenchimatos (ficat, splină, pancreas) cu ajutorul unui ac sau trocar, traversând ţesuturile în scopul extragerii unui lichid
normal sau patologic sau a unui fragment de ţesut.
Lichidul extras din seroase: pleură (plămâni), pericard (inimă), peritoneu (cavitatea abdominală) este întotdeauna
de origine patologică. Puncţia este efectuată pentru stabilirea existenţei de lichid şi examinarea lichidului (= PUNCŢIA
EXPLORATORIE) ; atunci când în urma puncţiei nu se obţine nici un fel de lichid, avem aşa numita PUNCŢIE ALBĂ
Reguli generale:
- Pregătirea psihică;
- Instrumentele vor fi perfect sterilizate;
- Mâinile celui care lucrează – cu mănuşi speciale, sterile;
- Dezinfecţia perfectă a regiunii ce urmează a fi punctată;
- Cavităţile puncţionate vor fi evacuate întotdeauna lent pentru prevenirea eventualelor accidente, hemoragii (şoc).
- Anestezie locală întotdeauna pentru prevenirea reflexelor neurovegetative
- Locul puncţiei se dezinfectează şi se pansează în condiţii de asepsie perfectă
- Se notează în Foaia de observaţie efectuarea puncţiei
- Există mai multe tipuri de puncţie:
o Puncţie venoasă;
o Paracenteză abdominală;
o Toracocenteză;
o Puncţie articulară;
o Puncţie rahidiană
o Puncţie sternală
o Puncţia organelor pentru biopsie;
o Puncţia unei colecţii purulente.

1. PARACENTEZA ABDOMINALĂ (Puncţia abdominală)

83
 NURSING CLINIC

Este operaţia de traversare a peretelui abdominal şi pătrunderea în cavitatea abdominală cu ajutorul unui trocar.
Scop explorator, terapeutic:
 Pentru precizarea unui diagnostic;
 Ca metodă de tratament,
 În ascitele masive se practică evacuarea lichidului abdominal care provoacă
tulburări de respiraţie şi circulatorii prin presiunea exercitată asupra diafragmului, a venei cave
inferioare, provocând edeme.
Materiale necesare:
 Trusă medicală acoperită cu câmpuri sterile;
 Trocare de diferite dimensiuni;
 Sol. de novocaină sau xilină pentru anestezie locală
 Casoletă cu comprese sterile, muşama/ aleză;
 Cearşaf mare împăturit în 3/ ac siguranţă, pentru bandajarea abdomenului;
 Tăviţă renală;
 Vas gradat cu capacitate de 10 litri pentru colectarea lichidului;
 Casoletă cu mănuşi sterile;
 Seringi 2 – 5 ml sterile;
 Sol. pentru dezinfecţie locală (alcool, tinctură de iod);
 Eprubete cu dop;
 Bisturiu steril;
 Substanţe necesare pentru reacţia RIVALTA;
 Catetere speciale;
 Sondă sterilă pentru evacuarea urinei la bolnavii care prezintă tulburări de micţiune.

84
 NURSING CLINIC

Pregătirea instrumentelor:
 Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului:
- i se explică necesitatea tehnicii; adoptă poziţia de decubit dorsal, pe marginea patului
- este invitat să urineze/ sau i se pune sonda vezicală;
- se pregăteşte patul cu muşama/ aleză/ cearşaf împăturit în 3
Bolnavul este dezbrăcat până la brâu şi aşezat la marginea patului. Medicul alege locul puncţiei, de obicei FOSA
ILIACĂ STÂNGĂ, Linia MONROE RICHTER (linia care uneste ombilicul cu spina iliaca anterosuperioara se împarte în
3; puncţia se efectuează la unirea treimii externe cu celelalte două treimi)
 Se spală locul puncţiei cu apă şi săpun;
Participarea la puncţie:
- Spălarea pe mâini;
- Dezinfecţia locului puncţiei cu alcool iodat;
- Aplicarea câmpului steril;
Medicul efectuează anestezia locală cu Xilină, precum și restul puncției
- Se dezinfectează încă o dată locul;
- Medicul introduce acul sau trocarul cu care va efectua puncţia;
- Se recoltează probe sterile de lichid pentru laborator, 100/200 ml;
- Se determină cantitatea
- La capătul trocarului se aplică un tub de cauciuc steril prin care se recoltează lichidul ascitic în recipientul
dinainte pregătit;
- Asistenta urmăreşte starea generală a bolnavului: faciesul, pulsul, respiraţia;
- Se supraveghează viteza de evacuare a lichidului, aproximativ 1 litru/15 min.
! În general – la prima paracenteză abdominală nu se evacuează mai mult de 4 – 5 l de lichid în aprox. 1 – 2
ore:
- Se schimbă poziţia bolnavului uşor lateral stânga pentru favorizarea evacuării;
- Se extrage acul sau tocarul, se dezinfectează locul, se aplică pansament steril;
- Se înfăşoară cearceaful în jurul abdomenului bolnavului fixându-l cu acul de siguranţă;
- Se determină cantitatea, densitatea, lichidului extras;
- Se face reacţia RIVALTA;
- Spălarea pe mâini;
- Notarea în Foaia de observație

EFECTUAREA REACŢIEI RIVALTA

Într-un pahar conic se amestecă 50 ml de apă distilată cu o picătură de acid acetic – cu o pipetă se adaugă 1 – 2
picături din lichidul extras prin puncţie
Interpretare:
a) Reacţia pozitivă = dacă picătura se transformă într-un nor, asemănător „fumului de ţigară”, lichidul este
EXSUDAT (patologic) – (apare în pleurezie, ascită)
b) Reacţia negativă = dacă picătura cade în pahar sau la fundul paharului fără să se modifice aspectul soluţiei
rămânând clară, lichidul este TRANSSUDAT
Îngrijire post – tehnică:
Dacă operaţia s-a efectuat în sala de tratament bolnavul, se transportă cu căruciorul în salon;
Bandajul se menţine 5 – 6 ore;
Două ore bolnavul va fi supravegheat atent (ploscă, respiraţie, puls, temperatură, TA);

85
 NURSING CLINIC

Pansamentul se efectuează în condiţii de asepsie (totală), perfectă;

Pregătirea probelor pentru laborator:
o Se etichetează, se completează buletinele;
o Se trimit cât mai repede la laborator; acolo se pot efectua investigaţii suplimentare: examen citologic,
bacteriologic, determinări biochimice: albumina, amilazele, glucoza, din lichidul de ascită, etc.
o Reorganizarea locului de muncă.
Accidente:
 Colaps;
 Hematemeză (vărsături cu sânge);
 Melenă (scaun negru, cu sânge digerat).

2. TORACOCENTEZA (PUNCŢIA PLEURALĂ)

Puncţia cavităţii pleurale efectuată cu un ac steril
Scop: = EXPLORATOR – stabilirea prezentei unei colecţii de lichid pleural şi a naturii acestuia
TERAPEUTIC – de evacuare a lichidului pleural, spălarea cavităţii pleurale şi introducerea de anumite medicamente
în cavitatea pleurală.

86
 NURSING CLINIC

Materiale necesare:
 Instrumentar:
- seringi de 1 -2 ml
- ace sterile pentru efectuarea anesteziei locale
- 2 – 3 eprubete sterile etichetate, închise cu vată sau dop de cauciuc pentru recoltarea probelor de laborator
- Casoletă cu câmpuri sterile
- 2 – 3 seringi de 10 – 20 ml sterile
- 2 – 3 ace de 1 mm în diametru, 10 cm lungime, aparat de aspiraţie POTAIN SAU DIEULAFOY
- Recipient pentru colectarea lichidului aspirat
 Medicamente şi soluţii:
- novocaină 1,2 % sau xilină 1 – 2 fiole
- alcool
- tinctură de iod
- atropină

87
 NURSING CLINIC

- morfină
- medicamente analeptice şi tonicardiace (pentru accidente)
- leucoplast
- ! acid acetic pentru reacţia RIVALTA + apă distilată
Accesorii:
 Muşama
 Aleză (pentru protejarea patului)
 Un cilindru gradat 500 – 1000 ml pentru măsurarea lichidului extras
 Densimetru
 Cilindru de 100 ml
Pregătirea materialelor:
Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
 Cu ½ oră înainte de tehnică i se administrează un sedativ la indicaţia medicului şi un analeptic pentru a-i scădea
excitabilitatea generală şi a-i activa circulaţia (atropină)
 Patul se protejează cu muşama/aleză
 Poziţia este şezândă şi dezbrăcat până la brâu
 ! Bolnavul este invitat să-şi ridice membrul superior de partea care urmează să fie puncţionată deasupra
capului până la urechea de partea opusă pentru a se îndepărta cât mai mult spaţiile intercostale.
 ! Locul puncţiei stabilit de către medic şi anume: spaţiile intercostale VII – VIII, pe linia axilară posterioară.
Asistenta „A”- supraveghează pacientul.
Asistenta „B”:- serveşte medicul cu instrumentele şi seringile necesare + spălarea pe mâini.
Participarea la puncţie:
Asistenta „A”: - linişteşte, încurajează bolnavul
- îi explică poziţia bolnavului
- îi cere să-şi reţină reflexul de tuse eventual
- supraveghează faciesul, culoarea feţei, respiraţia, pulsul, orice manifestare neobișnuită din timpul
tehnicii
Medicul efectuează puncţia; locul se dezinfecteză cu tinctură de iod şi se efectuează anestezie locală.
Nu se scoate lichidul pleural dintr-o dată, ci se aspiră treptat - lent; nu se evacuează mai mult de 1000-2000 ml
lichid pleural.
Asistenta „B” - preia seringa plină cu lichidul pleural extras şi îl introduce în eprubetele sterile care vor fi trimise
la laborator, după care se continuă aspiraţia fie cu aparatul POTAIN sau cu aparatul DIEULAFOY.
La lichidul pleural extras: se determină densitatea, natura lichidului – exsudat sau transsudat prin metoda Rivalta,
iar la laborator se pot determina: albumina, glucoza (din punct de vedere biochimic), se pot efectua examenul citologic şi
bacteriologic.
După terminarea evacuării şi - sau administrarea de medicamente intrapleural (antibiotice, hidrocortizon), medicul
scoate acul, iar asistenta badijonează locul puncţiei cu tinctură de iod şi aplică un pansament steril, fixat cu leucoplast.
Îngrijire post-tehnică
- bolnavul trebuie să fie dus cu căruciorul în salon
- este supravegheat (funcţii vitale, prezenţa şi aspectul sputei);
- locul puncţiei se îngrijeşte ca o plagă în condiţii de asepsie perfectă;
- i se administrează lichide stimulatoare (ceai, cafea).
Lichidul extras poate fi:
- seros;

88
 NURSING CLINIC

- limpede;
- tulbure: purulent (gălbui sau verde);
- chilos sau chiliform (albicios , lactescent);
- murdar (brun, cenușiu cu miros respingător);
- hemoragic sau serohemoragic (roz sau roşu intens);
Complicaţii:
- hemoragii intrapleurale;
- ruptură pleurală-pulmonară;
Accidente:
- tusea pleurală;
- lipotimie/colaps;
- pneumotorax/rănirea plămânului; dacă acul a fost manevrat brutal
- edem pulmonar acut - EDPA (apare în urma decomprimării bruşte);
- şocul pleural;
Apariţia oricărui accident impune întreruperea puncţiei şi administrarea medicamentelor prescrise de medic.

3. PUNCŢIA RAHIDIANĂ
Reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac special printre vertebre în spațiul intervertebral, la nivel lombar -
puncţie lombară sau suboccipital (puncţie suboccipitală)
Scop: EXPLORATOR:
- măsurarea tensiunii LCR (lichid cefalorahidian) şi recoltarea sa pentru investigaţii de laborator
- executarea mielografiei = radiografia de coloană vertebrală efectuata cu substanţe de contrast sau aer
TERAPEUTIC:
- de decomprimare în urma sindromului de hipertensiune intracraniană
- introducerea diferitelor medicamente
- anestezie locală (rahianestezie)
Materiale necesare:
- masa acoperită cu câmp steril
- 2,3 ace speciale pt puncţie rahidiana cu lungime de 3-10 cm
- 2,3 seringi de 2, 5, 10, 20 ml
- alcool medicinal
- alcool medicinal iodat
- două eprubete sterile sau două medii de cultură
- două eprubete pentru recoltarea LCR aşezate pe stativ
- tăviţă renală
- casoletă cu comprese sterile
- substanţă de contrast - pentru puncţie rahidiană exploratorie
- medicamente antibiotice sau seruri pentru puncţia terapeutică
- anestezice - rahianestezice
Pregătirea materialelor:
Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului, i se explică metoda
- poziţia decubit lateral: dr./stg, la marginea patului sau poziţia şezândă
- bolnavul dezbrăcat până la brâu
- spatele se încovoaie în formă de arc

89
 NURSING CLINIC

- se exercită o uşoară presiune asupra regiunii epigastrice dacă este cazul

- ! Mănuşi sterile
LOCURILE PUNCŢIEI RAHIDIENE
Puncţia dorsală se efectuează între vertebrele D6 - D7 sau puncţia lombară, cea mai frecventă: D12 - L1 sau L4
- L5 (preferabil).
- din poziţia decubit lateral la marginea patului, bolnavul stă în poziţia ghemuită astfel încât vârful nasului să fie cât mai
aproape să atingă genunchiul iar spatele să fie arcuit în „cocoş de puşcă”
- asistenta medicală exercită o uşoară presiune asupra regiunii occipitale şi epigastrice dacă este cazul:
- locul se dezinfecteză cu alcool iodat sau tinctură de iod
- se izolează cu câmp steril
- medicul alege locul şi efectuează puncţia; el este servit cu seringă pentru a aspira LCR.
- se pot face însămânţări pe mediile de cultură
- se pot introduce medicamentele sau anestezicele.
După îndepărtarea acului, se badijonează cu tinctură de iod sau cu alcool iodat şi se pansează în condiţii de asepsie
perfectă;
- spălarea pe mâini;
- pacientul este culcat în decubit dorsal 24ore - timp în care va fi alimentat la pat după 6 ore;
- pregătirea LCR pentru laborator: se efectuează Reacţia Pandy, se dozează albuminorahia, glicorahia, etc.
Accidente:
- ameţeli;
- tulburări vizuale;
- cefalee;
- greţă, vărsături, tuse;
- hemoragii/dacă persistă, se repetă puncţia mai sus;
- contractarea feţei, gâtului sau a uneia dintre grupele mușchilor intercostali prin atingerea ramurilor nervilor
spinali;
- şocul reflex - duce la moarte

13. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA EXPLORĂRILOR

PARACLINICE ( Dr. Adriana Onaca)

PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA EXAMENLOR RADIOLOGICE

Examinările radiologice au scopul de a contribui cu elemente obiective deosebit de valoroase la stabilirea
diagnosticului, urmărirea evoluţiei unor boli şi a procesului de vindecare. Ele se fac cu ajutorul razelor Rontgen.

Metodele radiologice de diagnostic:

Radioscopia - este metoda cea mai expeditivă de examinare radiologică .
Bolnavul este aşezat între sursa de raze Rontgen şi ecran.
- Avantaje: imaginea este citită imediat.
- Dezavantaje: - Imaginea radioscopică este săracă în detalii

90
 NURSING CLINIC

- Gradul de iradiere al pacientului şi personalului medical este foarte mare.

Radiografia – reprezintă fixarea imaginii radiologice pe o placă fotografică.
-Avantaje: - este un document obiectiv care poate fi păstrat pentru comparaţii ulterioare
- este mai bogată în detalii
- timpul de iradiere la o radiografie este mai mic
Seriografia – execută radiografii ţintite şi în serie cu ajutorul seriografelor.
Tomografia - Tomografia computerizată (CT) foloseşte razele X pentru a crea imagini detaliate ale structurilor
din interiorul corpului.
În timpul testului pacientul va sta întins pe o suprafaţă plană (masă) care este legată la scaner; acesta are formă
cilindrică.
Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se doreşte investigată. O parte a aparatului este
mobilă, astfel încât poate efectua imagini din mai multe poziţii. Imaginile sunt memorate în computer.
Tomografia computerizată este folosită pentru a investiga diferite părţi ale corpului precum toracele, abdomenul,
pelvisul sau craniul. De asemenea, poate realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii,
glandele suprarenale, plămânii şi inima. Poate oferi informaţii şi asupra vaselor sanguine, oaselor şi coloanei vertebrale.
În timpul scanării se poate folosi şi fluoroscopia, metodă ce foloseşte un fascicul stabil de raze X, pentru a
vizualiza motilitatea şi aspectul diferitelor părţi ale organismului.
Radiokimografia constă în înregistrarea radiografică a mişcărilor organelor interne care se văd radioscopic
(inima, vasele mari) sau a celor care se văd cu substanţa de contrast (stomac, duoden, uter etc.)
Electrokimografia înregistrează mişcările cardiace şi ale densităţii pulmonare.
Tomografia pe bază de emisie pozitronică (PET) este una dintre cele mai moderne metode de obţinere a
imaginii funcţionale în scop medical.
Esenţa metodei PET - CT constă în marcarea unor diferite substanţe biologice (de ex. glucoză, aminoacizi,
ligandoreceptori, etc.) în timpul descompunerii, cu pozitroni ce emit un anumit tip de izotopi, după care materialul marcat
(radiofarmacon) este introdus în organismul bolnavului, urmând stabilirea imaginii distribuţiei acestuia.
Cel mai des utilizat radiofarmacon, fluoro-dezoxi-glucoza (pe scurt FDG) se adună în celulele cu glucozo-
metabolism ridicat (creier, miocard, tumori maligne, leucocite şi limfocite activate), nu se metabolizează, după care în forma
neschimbată, prin rinichi, se elimină în urină (în opoziţie cu glucoza).
Distribuţia în ţesuturi a substanţei introduse în organism se poate detecta cu ajutorul camerei PET prin intermediul
observării radierii aferente emisiei pozitronice.
Reconstruirea imaginilor are loc cu ajutorul computerului, pe baza datelor obţinute în timpul examenului.
Examenul alcătuieşte, în primul rând, felii perpendiculare (asemănător CT-ului) pe axa lungimii întregului corp. Ulterior, pe
baza acestor secţiuni se pot forma imagini, în direcţia dorită, chiar tridimensionale.
Distribuţia în ţesuturi a farmaconilor introduşi diferă în mare măsură în diverse stări funcţionale (fiziologice,
respectiv biologice), făcând astfel posibilă recunoaşterea şi localizarea proceselor patologice, în special a tumorilor maligne
şi a metastazelor.
Regulile generale de pregătire a bolnavilor pentru examinări radiologice:
Examinarea radiologică a bolnavilor prevede pregătirea :
- condiţiilor de mediu
- bolnavilor.
Asistentul medical trebuie să cunoscă principiul investigaţiilor efectuate, pentru a putea interveni în caz de apariţie
a unor complicaţii nedorite sau reacţii adverse apărute în timpul examinării.

1. Pregătirea bolnavilor pentru examenul radiologic al sistemului osteoarticular:

91
 NURSING CLINIC

- traumatismele recente nu necesită preagătire radiologică de specialitate.

- în cazul hemoragiilor se va face hemostaza provizorie sau definitivă, iar segmentul interesat va fi imobilizat, pentru a putea
fi poziţionat în funcţie de cerinţele medicului. În cazul imobilizării se vor folosi materiale care nu au proprietăţi radioopace.

2. Pregătirea pacienţilor pentru examenul radiologic al organelor toracice:

- Organele toracice (inima, plămânii) pot fi explorate radiologic fără o pregătire prealabilă. În cazuri excepţionale
când pacientul se află imobilizat la pat, examinarea se va efectua în această poziţie.
- Bronhografia se efectuează pentru diagnosticul tumorilor pulmonare, al atelectaziilor, al modificărilor
topografiei şi al calibrului bronhiilor.
Cu 2-3 zile înaintea examinării pacientul va primi expectorante iar cu ½ oră înaintea examinării va fi sedat.
Bronhografia se efectuează pe nemâncate. După examinare pacientul nu mănânca şi nu bea timp de 2 ore până
când încetează efectul anestezicului.

3. Pregătirea bolnavilor pentru examinarea radiologică a tubului digestiv

A . Radiografia simplă pe gol a abdomenului
- Această examinare se face fără nici o pregătire prealabilă,
- În marea majoritate a cazurilor este vorba de urgenţe care nu permit pregătirea.
Radiografia simplă a abdomenului poate evidenţia corpi străini radioopaci în tubul digestiv sau în organele
extradigestive; de asemenea poate stabili diagnosticul de abdomen acut chirurgical, prin perforaţia unui organ (ulcer gastric
sau duodenal), sau prin ocluzie intestinală.
B. Examenul radiologic al stomacului şi intestinelor
- organele cavitare nu pot fi puse în evidenţă decât cu ajutorul substanţelor de contrast.
- este contraindicată la bolnavi caşectici, adinamici, la pacienţi cu insuficienţă circulatorie, abdomen acut,
hemoragii digestive superioare, peritonite, tromboze, precum şi în sarcină.
Pregătirea bolnavului începe cu 2-3 zile înainte când se sistează administrarea medicamentelor cu conţinut de
bismut, fier, iod etc, care au proprietăţi radioopace.
În ziua examinării – a examenului baritat gastroduodenal, pacientul nu mănâncă şi nu bea, examinarea se
execută dimineaţa.
Ca şi substanţă de contrast este folosită sulfatul de bariu în suspensie de ½ bariu /apă sau 3/2 bariu /apă în funcţie
de examinare.
Examenul radiologic al colonului (irigografia) presupune evacuarea intestinului gros pentru a putea fi umplut
cu substanţa de contrast.
Ca substanţă de contrast se foloseşte suspensia de bariu în concentraţie obişnuită utilizând 300-500 g în 1000-1500 ml
apă încălzită.
Irigoscopia se execută în decubit dorsal, introducerea substanţei de contrast se face după tehnica obişnuită a
clismelor, sub ecranul radiologic.
C. Pregătirea bolnavilor pentru colangiografie:
Colangiografia reprezintă opacifierea vezicii biliare pe cale intravenoasă prin administrarea substanţei de contrast
(Pobilan)
Administrarea substanţei de contrast se face în preajma examinării fără nici o pregătire dietetică.
În dimineaţa examinării se va efectua o clismă înaltă, iar înainte de injectarea substanţei de contrast se va testa
toleranţa organismului prin oftalmoreacţie sau administrarea foarte lentă i.v. a 1 ml de substanţă. Apariţia reacţiilor alergice
necesită intervenţia rapidă a asistentului medical.

92
 NURSING CLINIC

4. Pregătirea bolnavilor pentru examinarea radiologică a rinichilor şi căilor urinare

Examinarea rinichilor şi a căilor urinare se face cu sau fără substanţa de contrast.
Radiografia renală simplă
- pune în evidenţă umbrele rinichilor,
- evidenţiază calculii renali, ureterali, sau vezicali,
Pielografia
– constă în radiografierea rinichiului după introducerea substanţelor de contrast (Ultravist sau Odiston) pe cale
ascendentă printr-o sondă care înaintează până în ureter sub controlul cistoscopului.
Urografia
– reprezintă umplerea cavităţilor renale cu substanţa de contrast care se face descendent pe cale intravenoasă.
Urografia se efectuează la 8 - 10 minute după injectarea substanţei de contrast când aceasta apare în urină.
Pregătirea bolnavului începe prin evacuarea gazelor din intestine.
Se efectuează testul de toleranţă la iod, şi se pregăteşte trusa de urgenţă în cazul apariţiei reacţiilor alergice.
Cistografia
- metoda de explorare radiologică a vezicii urinare.
Vezica urinară se opacifiază cu ocazia urografiei intravenoase.
La una sau două ore de la administrarea i.v. a substanţei de contrast, aceasta se adună în vezica urinară împreună
cu urina, oferind posibilitatea de a fi radiografiată.
Important – pacientul va fi urmărit să nu urineze decât după radiografie.

5. Pregătirea bolnavilor pentru examinarea inimii şi vaselor

Electrocardiografia (ECG sau EKG)
Este o metodă de investigaţie care se ocupă cu studiul fenomenelor bioelectrice pe care le produce inima în cursul
activităţii sale. Curenţii electrici produşi de inimă sunt de o intensitate foarte slabă şi se transmit la suprafaţa tegumentelor
prin ţesuturi, a căror rezistenţă le reduce şi mai mult voltajul. Pentru a fi înregistrate este necesară amplificarea lor cu aparate
foarte sensibile. Captarea curenţilor se face cu doi electrozi plasaţi în două puncte diferite ale inimii sau chiar la distanţă de
inimă. Se folosesc fie electrocardiografe cu înscriere indirectă sau fotografică, fie cu înscriere directă sau mecanică.

Pregătirea pacientului pentru efectuarea EKG:

Pentru efectuarea electrocardiogramei, asistenta medicală trebuie să pregăteasca bolnavul şi aparatul. Bolnavul se
află în decubit dorsal, relaxat fizic şi psihic. Temperatura camerei trebuie să fie de cca 20°. Tegumentele vor fi degresate cu
alcool, iar electrozii puşi în contact cu tegumentele pe regiuni nepăroase.
Aparatul se pune în contact cu sursa de curent, se controlează funcţionarea, se fixează electrozii şi se trece la
efectuarea înregistrării. După examen se retrag electrozii şi se curăţă tegumentul. Pentru fiecare bolnav se va nota pe traseul
EKG: numele, vârsta, data şi ora efectuării.
Tehnica efectuării EKG:
Pentru studiul fenomenelor electrice ale inimii se aplică electrozii pe suprafaţa tegumentului. Electrozii sunt piese
metalice rotunde, ovale sau dreptunghiulare, care se fixează pe membre şi torace şi sunt legaţi de aparat prin conductori
electrici. După locul de aplicare a electrozilor faţă de inimă se deosebesc derivaţii directe (endocavitar prin cateterism),
semidirecte (esofagiene) şi indirecte, în care electrozii sunt asezaţi pe membre sau pe regiunea precordială.
În mod obişnuit se folosesc următoarele derivaţii:
• Derivaţiile standard sau bipolare se obţin conectând cei doi poli ai galvanometrului cu doi electrozi situaţi pe
regiuni echidistante de inimă: antebraţul drept, stâng şi piciorul stâng. Cele trei derivaţii standard sunt:
- DI - antebraţul drept - antebraţul stâng

93
 NURSING CLINIC

- DII - antebraţul drept - gamba stângă

- DIII - antebraţul stâng - gamba stângă.
Obişnuit, aparatele sunt prevazute cu trei fire conducătoare, notate cu semne sau culori convenţionale (roşu pentru
braţul drept, verde pentru piciorul stâng şi galben pentru braţul stâng).
• Derivatiile unipolare ale membrelor se obţin conectând polul pozitiv al galvanometrului cu un electrod aşezat
pe fiecare din cele trei membre (electrod explorator), polul negativ fiind conectat cu un electrod aşezat cât mai departe de
inimă şi numit electrod indiferent:
- aVR - derivaţia unipolară a braţului drept
- aVL - derivaţia unipolară a braţului stâng
- aVF - derivaţia unipolară a piciorului stâng.
„a" simbolizeaza conducerea amplificată, V este un simbol care desemnează derivaţiile unipolare ale membrelor, iar literele
R (right = dreapta), L (left = stânga) şi F (foot = picior) reprezintă prescurtările unor cuvinte care arată locul unde se aplica
electrodul explorator.
• Derivaţiile precordiale sunt derivaţii unipolare care înregistrează diferenţele de potenţial din regiunile
miocardice situate sub electrodul explorator. Amplitudinea deflexiunilor este mai mare decât în derivaţiile membrelor,
deoarece electrodul explorator este aşezat mai aproape de inimă.
Punctele de explorare sunt în număr de şase, iar derivaţiile primesc ca simbol litera V:
V1 - extremitatea internă a celui de al IV-lea spaţiu intercostal drept;
V2- extremitatea internă a celui de al IV-lea spaţiu intercostal stâng;
V3 - la jumătatea distanţei dintre V2 şi V4;
V4 - în spaţiul al V-lea intercostal, pe linia medio-claviculară stânga;
V5 - în spaţiul al V-lea intercostal, pe linia axilară anterioară;
V6 - în spaţiul al V-lea intercostal, pe linia axilară mijlocie.
V1 şi V2 explorează ventriculul drept, V3 şi V4 septul interventricular, iar V5 şi V6 ventriculul stâng.
Interpretarea unei electrocardiograme este efectuată de către medic. Asistenta medicală trebuie să deţină unele
noţiuni elementare în ceea ce priveşte interpretarea EKG. Electrocardiograma normală prezintă o serie de deflexiuni (unde),
segmente şi intervale. Deflexiunile se numesc P, QRS şi T. Segmentele sunt porţiuni de traseu cuprinse între unde: PQ şi ST,
iar intervalele sunt porţiuni de traseu care cuprind unde şi segmente PQ şi QT.
Unda P reprezintă procesul de contracţie atrială. Are o forma rotunjită şi obişnuit este pozitivă. Durează 0,08" -
0,11" (secunde) şi are o amplitudine de 1 - 2,5 mm. Intervalul PQ sau PR (după cum complexul ventricular începe cu Q sau
R) corespunde activării atriale şi timpului de conducere atrio-ventricular. Durează 0,12" - 0,21". E mai scurt în tahicardie şi
mai lung în bradicardie.
Complexul QRS reprezintă activarea ventriculară. Se mai numeşte şi faza iniţială sau rapidă. Prima deflexiune
pozitivă se desemnează cu R, iar prima deflexiune negativă cu Q. Durata complexului este de 0,6 - 0,10" în derivaţiile
membrelor şi de 0,6 - 0,11" în precordiale.
Segmentul ST şi unda T reprezintă procesul de repolarizare ventriculară. Segmentul ST este de obicei izoelectric şi
rar denivelat deasupra sau dedesubtul liniei izoelectrice.

94
 NURSING CLINIC

Unda T corespunde retragerii undei de excitaţie din ventriculi. Este rotunjită şi de obicei pozitivă. Segmentul ST şi
unda T constituie faza terminală a ventricu-logramei. Sfârşitul undei T marchează sfârşitul sistolei ventriculare, iar intervalul
T-P reprezintă diastola electrică.
Importanţa investigaţiei: Electrocardiograma este o metoda grafică precisă şi simplă, care reflectă fidel activitatea
miocardului, permitând uneori chiar localizarea leziunii la nivelul inimii. În practica medicală este foarte utilă pentru
diagnosticul tulburărilor de ritm, tulburărilor de conducere (blocuri de ramură), hipertrofiilor ventriculare, cardiopatiilor
ischemice cronice, intoxicaţiei cu unele droguri (chinidina, digitala).

Angiocardiografia
- Este o metodă de diagnosticare a conformaţiei şi defectelor de la nivelul cavităţilor cardiace, al valvelor şi vaselor
cordului.
- Prin inserarea de catetere arteriale sau venoase se abordează cavităţile cardiace drepte sau stângi, se injectează substanţa
de contrast care permite definirea structurilor cardiace.
- Aprecierea statusului funcţional se realizează prin fluoroscopie sau imagini Rx. Un osciloscop montat lângă patul
bolnavului permite înregistrarea simultană a altor parametri cardiaci: traseu ECG, frecvenţa cardiacă, ritm, presiune
vasculară.
Pregătirea bolnavului presupune în primul rând pregătirea lui psihică.
În preziua examenului se determină grupa sangvină, ureea, creatinina, probele hepatice, şi se linişteşte pacientul
prin administrare de tranchilizante.
Examinarea se face pe nemâncate, iar pacientul va fi conectat la circuitul ECG, pulsoximetrului şi tensiometrului
pentru a fi monitorizat în permanenţă.
Aortografia

95
 NURSING CLINIC

- Metodă radiologică pentru vizualizarea aortei prin injectarea unei substanţe de contrast, fie în lumenul aortic cu ajutorul
unei sonde, fie într-o venă.
- Este un examen radiologic care permite vizualizarea aortei şi a ramurilor sale.
Arteriografia periferică: evidenţiază arterele periferice prin injectarea lor cu substanţe radioopace. Pregătirea şi
asistarea pacienţilor se face după acelaşi principiu.
Flebografia
- este un examen radiologic al venelor care se realizează după injectarea unui produs iodat de contrast.
- flebografia priveşte de cele mai multe ori membrele inferioare şi vena cavă inferioară, deoarece acestea sunt localizările
cele mai obişnuite ale flebitelor şi trombozelor venoase.
- tehnica: un produs iodat de contrast, opac la razele X, este injectat cu scopul de a putea vizualiza venele profunde ale
pulpei, coapsei şi a părţii joase a abdomenului (vena iliacă).
- examinarea se efectuează pe nemâncate cu cel puţin 12 ore înaintea examenului.
Pacientului i se vor aplica garouri la nivelul gleznei, a gambei şi a coapsei cu scopul de a dilata venele profunde.
După dezinfectarea părţii de şezut corespunzătoare fiecărui picior, medicul înţeapă pielea cu ajutorul unui ac şi injectează
produsul de contrast. Pe tot acest parcurs asistentul medical asistă şi serveşte medicul.
Coronarografia
- se efectuează prin introducerea unui tub foarte subţire numit cateter în artera femurală. Prin acesta sunt introduse sondele
de cateterism şi dirijate până la nivelul arterelor coronare.
- se injectează un produs de contrast radiologic, care permite vizualizarea anatomiei arterelor coronare prin opacifierea
arborelui coronarian.
- permite observarea diametrului interior al arterelor şi se pot localiza posibilele obstrucţii coronariene importante.
- Angiografia coronariană permite cuantificarea mărimii şi a gravităţii bolii arterelor coronare în vederea luării celor mai
bune decizii privind tratamentul.
Coronarografia nu necesită anestezie generală, ci doar locală şi cel mai des la nivelul unuia dintre membrele
inferioare, prin folosirea unui abord femural.
Pacientul este conştient şi discută cu medicul pe parcursul procedurii, având posibilitatea de a viziona procedura
pe un ecran.
Înainte de examen, pacientul nu trebuie să mănânce şi trebuie să i se facă o ionograma urinară, o hemogramă şi o
probele de hemostază – ce caută o anomalie în coagularea sângelui.
Pacientul va fi epilat în partea inghinală şi femurală şi i se va administra o perfuzie.
Este aşezat pe o masă de examinare fiind conectat la monitoarele de supraveghere continuă a ECG.
Asistentul medical are un rol important în pregătirea pacientului pentru examinările radiologice. Acesta trebuie să
informeze cu exactitate pacientul despre procedeul care urmează să îl efectueze, în felul acesta asigurându-se o bună
colaborare între pacient şi medicul examinator.
De asemenea asistentul medical trebuie să stăpânească noţiunile de prim ajutor pentru a putea interveni în cazul
apariţiei unor evenimente neprevăzute (reacţii alergice, decompensări ale bolilor de bază).

6. Pregătirea şi asistarea examenelor ultrasonografice

Ecografia:
Avantaje:- este o metodă lipsită de orice efect nedorit asupra organismului, - înlocuieşte în multe domenii
aplicarea metodelor tradiţionale de investigaţii, dintre care numeroase metode prezintă un oarecare pericol
pentru organism şi sunt mai greu suportate de bolnavi.
Pregătirea bolnavului pentru examinări ecografice este minimală.
În ecografia abdominală imaginea poate fi deranjată prin interpunerea gazelor din tubul digestiv (pentru a le

96
 NURSING CLINIC

elimina, în seara precedentă examinării, se administrează Cărbune medicinal sau alte absorbante ale gazelor: Espumisan,
Motilium). Este indicat ca înaintea examinării cu 8 ore pacientul să rămână nemâncat.

La examinarea organelor micului bazin inclusiv a organelor genitale feminine, bolnavul trebuie să fie cu vezica
urinară umplută, ceea ce asigură examinatorului o vizibilitate mai bună în spatele vezicii urinare. În acest scop asistentul
medical va servi bolnavul cu 500-700 ml lichid înaintea examinării şi va supraveghea bolnavul să-l consume în timp util. Va
atrage atenţia bolnavului să nu îşi golească vezica până la examinare.
Examinarea ecografică a celorlalte organe: cord, vasele mari, glanda mamară, tiroida nu necesită nici o pregătire.
Pregătirea pacienţilor pentru ecografia cu substanţa de contrast.
Această metodă de examinare nu diferă de ecografia clasică.
Pacientul va fi examinat după un post alimentar de cel puţin 12 ore, i se va monta o linie venoasă pe care se
administrează substanţa de contrast (Sono Vue), după care examinatorul efectuează ecografia.
Acest tip de ecografie este foarte utilă în evaluarea nodulilor hepatici depistaţi prin ecografia clasică, a nodulilor
mamari, a circulaţiei arteriale şi venoase cerebrale, hepatice sau periferice (membre), a refluxului vezico-ureteral, a
traumatismelor abdominale.
Asistentul medical îi va explica pacientului care este rolul examinării , va pregăti abordul venos şi la indicaţiile
medicului va administra în bolus sau mai lent Sono Vue.
Ecografia transesofagiană:
Ecocardiografia transesofagiană completează ecocardiografia(= ecografia inimii) transtoracică în cazul căutării
unui trombus (cheag) într-un auricul, a unei comunicări interauriculare, a unei anomalii valvulare mitrale (prolaps, vegetaţii

97
 NURSING CLINIC

de endocardită) sau a unei anomalii a aortei toracice (anevrism, trombus, disecţie). Ea furnizează imagini mai precise ale
auriculelor, ale septului interauricular ventriculilor și valvelor.
Asistentul medical îi va explica pacientului principiile explorării ecografice transesofagiene, îl va linişti (aspect
foarte important) pentru a putea colabora cu el pe tot parcursul examinării. Va efectua un abord venos, prin care se va
administra o sedare uşoară (1,5-2 ml Midazolam), şi va efectua o anestezie locală cu Lidocaină 3% pulverizată pe mucoasa
faringiană sau cu 1 fiolă de xilină pe care bolnavul o înghite.
După anestezie locală, este introdusă o sondă prin cavitatea bucală şi coborată pe esofag, până la nivelul
auriculelor (atriilor).
Acest tip de ecografie se efectuează în maniera bidimensională. Acest examen necesită existenţa unui set de
instrumente de reanimare, deoarece se poate produce o tulburare de ritm sau alte accidente.

7. Pregătirea pacientului pentru examinari endoscopice:

Endoscopia permite, prin iluminare, examinarea (vizualizarea, combinată eventual cu fotografierea, sonograma,
biopsia şi radiodiagnosticul) şi iniţierea unor măsuri terapeutice (electrocoagulare, scleroză, diferite intervenţii
chirurgicale la nivelul unor organe cavitare sau cavităţi ale organismului).
Endoscopia se poate realiza şi cu ajutorul fibroscopului electronic. La capătul distal al acestuia se montează
un microprocesor (o cameră în miniatură), care furnizează semnalul electronic unui videoprocesor, care îl
transpune pe un ecran.
Endoscopia se poate realiza în tractul gastrointestinal, tractul urogenital, sistemul ventricular cerebral, cavitatea
abdominală, arborele bronşic, mediastin, cavitatea pleurală, fundul de sac Douglas, spaţiul articular şi domeniul ORL.
Endoscopia tractului gastrointestinal presupune o pregătire prealabilă care constă în:
- Pentru gastro şi duodenoscopie examinarea se va face după un post alimentar de cel puţin 10-12 ore.
- În cazul explorării tubului digestiv inferior (colonoscopie) pacientului i se va efectua o pregătire specială care constă
în administrarea în preziua examinării a unei soluţii de Polietilen glicol (1 plic la 20 kg corp, de obicei aproximativ 4
litri de soluţie, denumirea comercială fiind Fortrans). Această soluţie produce o evacuare puternică a tubului digestiv şi
din această cauză este recomandat să se efectueze sub supraveghere medicală pentru a se putea interveni în cazul
apariţiei unor dezechilibre hidroelectrolitice.
Asistentul medical care participă la examinările endoscopice trebuie să cunoască principiile de manipulare
ale instrumentarului precum şi modul de procesare al acestuia în vederea sterilizării şi dezinfecţiei în funcţie de
calităţile instrumentarului respectiv.
Curăţarea şi dezinfectarea endoscoapelor şi accesoriilor după fiecare endoscopie, presupune asigurarea unei
dezinfecţii absolut sigure a aparatelor respective, cu excluderea mai ales a diseminării infecţiilor tuberculoase, hepatita
B, C, HIV.
Sterilizarea
Este necesară în cazul urmatoarelor tipuri de endoscoape:
pe ntr u la pa r o- , me dia stino- , tor ac osc oa pe
pentru amnioscopie
p e n t r u a r t r o sc o p i e
p e n t r u c i s t o - , ur e te r o s c o p i e .
Dezinfectare
Pentru intervenţii în regiuni ale organismului cu „floră naturală” instrumentarul trebuie dezinfectat
corespunzător:
e s o f a g o - , ga s t r o - , d u o d e n o sc o p i e
colo-, ileoscopie

98
 NURSING CLINIC

p r oc t o - , r e c t o - , s i g m o i d o s c o p i e
histeroscopie
E R C P ş i p r o c e d e e l e a s o c i a t e , pancreatoscopia
bronho-, rinoscopie
laringoscopie cu endosc op rigid şi f lexibil.
Metodele chimice de dezinfectare necesită preparate de pe lista în vigoare elaborată şi acredidată
de Ministerul Sănătăţii. Referitor la virusul hepatitei B, C şi HIV trebuiesc folosite preparate cu acţiune dovedită
asupra lor. Trebuie respectate concentraţiile prevăzute, timpul de acţiune, schimbarea regulată a mijloacelor de
dezinfectare folosite.
Rolul asistentului medical în explorile endoscopice:
Asistentul medical va informa pacientul în legatură cu explorarea care urmează să fie efectuată.
- În mod obligatoriu pacientul trebuie să îşi dea consimţământul scris şi semnat în legătură cu explorarea efectuată.
- Pacientul trebuie să fie informat şi despre necesitatea prelevării, probelor bioptice (dacă este cazul) şi să fie de acord
cu acest lucru.
- În cazul endoscopiilor care se efectuează fără anestezie asistenta trebuie să comunice cu pacientul pe tot timpul
investigaţiei, să îi urmarească reacţiile şi semnele vitale (culorea tegumentelor, respiraţia, pulsul).
- Asistenta efectuează anestezia locală (spray cu Xilină în orafaringe), administrează antialgice, sedative
- O trusă de prim ajutor trebuie să fie tot timpul la dispoziţie în cazul în care starea generală a pacientului se
deteriorează.
- În cazul prelevărilor pieselor de biopsie asistentul medical va pregăti; pense de biopsie, anse de polipectomie,
recipiente cu formol 4% pentru conservarea fragmentelor biopsiate pentru a fi trimise la laboratorul de anatomie
patologică. - Materialul biopsiat va fi însoţit de fişa de evidenţă care cuprinde datele de identificare ale pacientului, nr.
F.O, sau numărul de registru din ambulator, date despre fragmentul biopsiat, semnătura persoanei care a efectuat
biopsia şi a medicului.
Particularităţi în explorarea endoscopică:
Ecoendoscopia – implică cunoşterea în detaliu a aparaturii utilizate
Ecoendoscopul prezintă un transductor cu frecvenţă înaltă plasat în vârful unui endoscop şi reuşeşte
obţinerea de imagini transmurale de înaltă rezoluţie a pereţilor tubului digestiv şi a organelor învecinate.
În acest scop asistentul medical trebuie să informeze pacientul că în dimineaţa examinării nu trebuie să se
alimenteze, va obţine consimţământul informat asupra investigaţiei care urmează să fie efectuată, va poziţiona pacientul
în decubit lateral stâng, îi va administra sedative, antialgice, antispastice, anestezie locală în orofaringe.
Endoscopia digestivă efectuată cu ajutorul videocapsulei endoscopice:
Endoscopia realizată cu ajutorul capsulei endoscopice este relativ un alt tip de endoscopie, bazată pe inghiţirea
unei pastile de mărimea unui antibiotic, în care este încorporată o cameră video şi o sursă de lumină. După ce a transmis
imaginile din interiorul sistemului digestiv, capsula endoscopică este eliminată de organism în mod natural.
Pregătirea pacientului pentru această investigaţie se face ca şi pentru orice altă endoscopie digestivă.
La nivelul abdomenului pacientului va fi aplicat un receptor care va recepţiona imaginile transmise de câtre
capsula endoscopică pe tot traiectul tubului digestiv.
Ulterior aceste imagini vor fi transferate pe un PC şi interpretate de câtre medicul gastroenterolog.
Dezavantajele aceste examinări sunt reprezentate de costul crescut al capsulei şi de imposibilitatea prelevării de
probe bioptice.

8. Rolul asistentului medical în efectuarea sondajelor:

99
 NURSING CLINIC

Sondarea şi drenarea sunt intervenţii importante care pot fi efectuate în scop diagnostic şi terapeutic.
Îngrijirea şi supravegherea corespunzătoare necesită cunoştinte temeinice în vederea asigurării suportului necesar
menţinerii şi satisfacerii cerinţelor primare.
Sondele de compresie esofagiană (Sengstaken – Blakemore) sunt tuburi speciale folosite la hemostaza
sângerărilor varicelor esofagiene, esofundice sau fundice când nu este posibilă altă cale de oprire a hemoragiei.
Hemostaza se realizează prin umplerea cu aer a balonaşului (parte din lumenul sondei).
Sondele gastroduodenale sunt folosite pentru sondarea stomacului şi duodenului.
Au rol în:
- aspirarea secreţiilor gastrice (pancreatita acută, ileus, atonie gastrointestinală postchirurgicală)
- aspirarea sângelui din tractul gastrointestinal
- spălătura gastrică evacuatorie în intoxicaţii
- administrarea de medicamente
- alimentarea pacienţilor care nu se pot hrăni oral
Sondele de intestin subţire sunt tuburi de cauciuc sau material plastic folosite pentru sondarea în scop terapeutic
a intestinului subţire.
Utilizarea lor de elecţie se face pentru evacuarea intestinală din ileusul paralitic sau mecanic.
Sondele de intestin subţire sunt radioopace şi prezintă gradaţii de lungime.

100
 NURSING CLINIC

14. ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI (Dr. Luiza Demian)

Proporţia alimentelor de origine animală sau vegetală pe 24 h alcătuiesc RAŢIA ALIMENTARĂ.

Raţia alimentară
- este în funcţie de vârstă, de munca prestată şi starea de sănătate sau de boală şi ea trebuie să corespundă atât
cantitativ cât şi calitativ;
- se măsoară în calorii.
Raţia minimă a unui organism aflat în repaus este de 1600 calorii, la care se adaugă în plus caloriile depuse pentru
munca prestată, astfel:
- un bolnav în repaus absolut la pat are nevoie de 25 calorii/Kg corp (ex. 60 Kg = 1500 cal /24 h).
- un copil necesită cu 20% - 30% mai mult;
- un vârstnic cu 10 – 15% mai puţin;
- la un bolnav ambulatoriu necesităţile calorice cresc, la fel şi în cazul unui pacient care lucrează sau dacă este
febril (necesităţile calorice cresc cu 13 % pentru fiecare grad Celsius), de asemenea şi la bolnavii cu convulsii.
Asigurarea aportului alimentar corespunzător poate fi realizată numai prin calcularea exactă a necesităţilor ţinând
seama de VALOAREA NUTRITIVĂ a principalelor alimente, astfel:
- 1 gram glucide = 4,1 calorii; hidraţii de carbon (glucidele) reprezintă principala sursă energetică a organismului normal,
dar şi bolnav; este bine ca 50% din necesităţile calorice ale organismului să se asigure prin hidraţi de carbon; aportul de
glucide trebuie mărit în stările de denutriţie, bolile febrile.
- 1 gram proteine = 4,1 calorii; substanţele proteice (aminoacizii) reprezintă materialele plastice ale organismului, ele
înlocuind substanţele distruse prin uzura fiziologică sau patologică. Aminoacizii sunt materia primă a enzimelor, hormonilor;
substanţelor necesare procesului de vindecare, refacerii ţesuturilor distruse, vindecării plăgilor, se formează tot pe seama
proteinelor din aportul alimentar.
- 1 gram lipide = 9,3 calorii; lipidele sunt substanţe alimentare cu o valoare calorică înaltă; în afară de rolul lor energetic, ele
mai intră în compoziţia ţesutului nervos, iar, sub formă de depozit reprezintă rezervele de energie ale organismului şi ţesutul
de susţinere pentru organele interne. Aportul de lipide trebuie să reprezinte 30-40% din raţia energetică totală a organismului;
aportul de grăsimi trebuie să fie atât de origine animală, (cu acizi graşi saturaţi), dar şi de origine vegetală (cu acizi graşi
nesaturaţi, care, conform ultimelor studii, sunt mai sănătoşi).
- Vitaminele sunt absolut necesare pentru menţinerea metabolismului normal; necesitatea de vitamine creşte în cursul
majorităţii îmbolnăvirilor.
- Apa şi sărurile minerale trebuie administrate în proporţia necesară organismului. Necesităţile zilnice de apă ale
organismului sănătos variază între 2500-3000 ml; ele se acoperă pe de o parte prin lichidele ingerate, pe de altă parte din
arderea hidraţilor de carbon şi a grăsimilor. Legat de minerale, organismul sănătos necesită pe 24 de ore: 4 g Na, 3-4 g K, 2 g
Ca, 0,15 g Mg, precum şi Fier, Cupru, Iod.

101
 NURSING CLINIC

TIPURILE DE REGIM ALIMENTAR

Tipul de regim Felul regimului
Total
H Hidric
HZ Hidrozaharat
HZL Hidrozaharat lactat
LF Lactofăinos
LFV Lactofăinos vegetarian
CR Crudităţi
M Mixt
SA Supraalimentaţie
SP Special

ÎNTOCMIREA FOII DE ALIMENTAŢIE ZILNICĂ

- foaia de alimentaţie zilnică este un document medical în care se centralizează regimurile alimentare zilnice prescrise de
către medic fiecărui bolnav în scop terapeutic.
În timpul vizitei, medicul prescrie regimul alimentar în foaia de observaţie, iar asistenta medicală o notează într-o
agendă specială cu nume, prenume, salon, pat şi bineînteles regimul prescris.
După vizită se notează şi se centralizează în aşa numita „FOAIE DE ALIMENTAŢIE”.
ASIGURAREA ALIMENTAŢIEI DIETETICE A BOLNAVILOR = tratamentul bolnavului prin substanţele
alimentare ingerate.
Regimul alimentar sau DIETA trebuie să asigure valoarea calorică a unei alimentaţii normale, care să nu scadă
prea mult capacitatea de muncă a bolnavului, dar să ţină seama de principiile unei alimentaţii corecte.
Se prescrie regim alcătuit pe criteriu calitativ în cazurile în care se urmăreşte:
- punerea în repaus şi cruţarea unor organe, aparate şi sisteme (se pune în repaus stomacul în caz de ulcer sau ficatul în caz de
ciroză hepatică)

102
 NURSING CLINIC

- echilibrarea unor funcţii deficitare sau exagerate ale organismului (în insuficienţa cardiacă, unde se formează edeme, se
recomandă restricţie lichidiană)
- satisfacerea unor necesităţi exagerate ale organismului (de exemplu, regimul bogat în vitamine în cazul bolilor infecţioase)
- îndepărtarea unor produse patologice de pe pereţii intestinali (puroi, mucus) cu ajutorul regimului de mere, morcovi raşi.
Regimurile alimentare sunt foarte variate, fiind în funcţie de calitatea şi cantitatea alimentelor care le compun.
În funcţie de cantitate regimurile pot fi:
- HIPOCALORICE (indicate în cazuri de obezitate);
- HIPERCALORICE (pentru subnutriţi).
Din punct de vedere CALITATIV regimurile sunt adaptate diverselor categorii de îmbolnăviri şi prescrise de către
medic.

Denumirea regimului Valoarea calorică Alimente componente

- hidric - hipocaloric - ceai neîndulcit
în diarei acute, după intervenţii - hipoglucidic - apă fiartă şi răcită
chirurgicale
- hipolipidic - supe diluate de carne
- hipoproteic
- hidrozaharat - hipocaloric - ceai îndulcit cu zahăr
în insuficienţa renală acută, perioada de - hipoproteic - zeamă compot
după debut a hepatitei acute, după
trezirea din coma diabetică
- hipolipidic - sucuri îndulcite
- normo-glucidic - zeamă de orez cu zahăr
- semilichid - hipocaloric - supe cremă legume
în afecţiuni subacute: colecistita - normoglucidic - fructe coapte
subacută, în primele zile după infarctul
miocardic
- hipoproteic - făinoase
-hiposodat
- lactate - hipocaloric - lapte
în faza dureroasă a ulcerului duodenal, - hipoglucidic
în primele zile după hemoragii digestive
superioare
- normo- sau hipoprotidic
- normo-hipolipidic
- lacto –făinos vegetarian - normo- hipercaloric - lapte, brânză de vaci, caş, ouă
moi, făinoase cu lapte

- normo-glucidic
- hepatic - normo -hipocaloric - brânză de vaci
în bolile cronice ale ficatului- hepatită - normo -protidic - iaurt
cronică, ciroză hepatică, perioada de
convalescenţă a hepatitei virale
- normo- glucidic - pâine albă, produse făinoase,
fructe coapte, compot, biscuiţi
- hipolipidic - supe creme de legume, unt 10
gr/zi
- renal - normo-hipocaloric - brânză de vaci
în glomerulonefrite cronice, sindroame - hipoprotidic - caş, urdă
nefrotice, insuficienţa renală cronică
- hiperglucidic - budinci, fructe crude sau coapte,
supe de legume
- normo-hipolipidic - gălbenuş de ou
- hiposodat - pâine albă fără sare
- cardio vascular - normo-caloric - iaurt, brânză de vacă
în hipertensiune arterială, infarct - normo-glucidic - supe creme de legume
miocardic, insuficienţă cardiacă
- hipoprotidic - carne fiartă
- normo-hipoglucidic - lapte şi produse din lapte
103
 NURSING CLINIC

- hipolipidic
- hiposodat
- hipocaloric - a) 0 calorii - 1500ml/ zi ceai amar
pentru pacienţii obezi - b) 240 calorii - 300 gr brânză de vaci/ 24 h
- c) 400 calorii - lapte, brânză, carne albă, legume
- d) 600 calorii - idem punctul c)
- diabetic - hipo-glucidic, cu 200 de - făinoase, legume dar în cântărite
la pacienţii cu diabet zaharat grame Hidraţi de carbon în în raport cu toleranţa la glucide
24 de ore
-normo-hipoprotidic - lapte, carne de peşte, ouă
- normo- sau de cele mai
multe ori hipolipidic

Alimentaţia bolnavilor poate fi de 3 feluri:

- activă;
- pasivă;
- artificială.

a) ALIMENTAŢIA ACTIVĂ:

- când bolnavul mănâncă fără ajutor şi se poate realiza:

- 1. în sala de mese;
- 2. în salon, la masă;
- 3. în salon, la pat.
b) ALIMENTAŢIA PASIVĂ: - se realizează când starea generală a bolnavului nu-i permite să se alimenteze
singur având nevoie de ajutor (bolnavii imobilizaţi la pat, adinamici, epuizaţi, cu stare generală foarte gravă şi bolnavi cu
uşoare tulburări de deglutiţie).
c) ALIMENTAŢIA ARTIFICIALĂ: - se face la bolnavii inconştienţi şi comatoşi.
Introducerea alimentelor în organismul bolnavului prin mijloace artificiale se realizează prin următoarele
posibilităţi:
- sondă gastrică sau intestinală ;
- prin fistulă gastrică (gastrostomă);
- pe cale parenterală (perfuzie);
- prin clismă.
Scop: - hrănirea bolnavilor inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie, psihopaţi, cu negativism alimentar, intoleranţă sau
hemoragii digestive şi organele anexe, cu stricturi esofagiene (îngustări) şi de cardie, care împiedică pătrunderea bolului
alimentar din cavitatea bucală în stomac.
ALIMENTAŢIA PRIN SONDĂ GASTRICĂ
Materiale necesare: - o tavă medicală acoperită cu un câmp steril pe care avem sonda FAUCHER, sterilă sau
avem nevoie de o sondă gastrică din material plastic sau o sondă duodenală EINHORN; pâlnie adaptată la extremitatea liberă
a sondei; lichidul alimentar prescris de medic (care trebuie să fie la temperatura corpului, de 37º C) şi să nu prezinte grunji
sau alte conglomerate; seringi sterile de 5, 10 ml şi o pensă chirurgicală şi leucoplast;
Pregătirea materialelor:
- se face lângă patul bolnavului;
- se face pregătirea fizică şi psihică a bolnavului;
- i se explică tehnica, dacă are proteză se îndepărtează.
EFECTUAREA SONDAJULUI
Introducerea sondei

104
 NURSING CLINIC

Spălarea pe mâini, îmbrăcarea mănuşilor sterile, se umezeşte capătul liber al sondei pentru favorizarea alunecării
în faringe şi esofag; sonda se prinde cu mâna dreaptă ca pe un creion (extremitatea rotunjită a sondei).
- se cere bolnavului să deschidă gura mare şi se introduce sonda până la rădăcina limbii;
- îl invităm să spună un „A” şi să înghită până când diviziunea 45-50 a sondei ajunge la nivelul arcadelor (dentare); acesta
este semnul că sonda a ajuns în stomac, iar la capătul liber al sondei trebuie să apară sucul gastric, captat în tăviţa renală.
ALIMENTAŢIA PRIN SONDĂ:
- se controlează conţinutul gastric şi, după caz (dacă e nevoie), se aspiră şi se poate efectua o spălătură gastrică;
- se adaptează pâlnia la capătul liber al sondei şi se introduce lichidul alimentar prescris de medic (200-400-500 ml) încălzit
la temperatura corpului şi fără grunji - apoi, înainte de extragerea sondei se introduc prin sondă 200-300 ml apă + o mică
cantitate de aer pentru a se goli sonda complet; înainte de extragerea sondei capătul liber al sondei se pensează pentru a se
preveni ca în timpul extragerii lichidul aflat pe sondă să se scurgă în faringe, putând da complicaţii foarte grave numite
„pneumonia de aspiraţie”;
- sonda se extrage cu multă precauţie şi multă îndemânare.
Observaţii:

1) - la bolnavii inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie sau cei care trebuie alimentaţi pe aceasta cale pe o perioadă
îndelungată,
- sonda se aplică = Endonazal =
2) – sondele din polietilenă se pot menţine mai mult de 4-6 zile, cele de cauciuc maxim 2-3 zile fiind traumatizante –
formând escare ale mucoaselor,
3) - raţia zilnică se administrează în 4-6 doze, foarte încet, de preferinţă în aparate de perfuzie utilizându-se vasele
izoterme.
ALIMENTAREA PE CALE PARENTERALĂ
- se realizează atunci când introducerea alimentelor nu este posibilă pe cale digestivă; de obicei se realizează pe cale
intravenoasă.
Această alimentaţie se face cu substanţe care au:
- valoare calorică ridicată;
- sunt utilizate (metabolizate) rapid de ţesuturi;
- nu au proprietăţi antigenice (incompatibile);
- nu au acţiune instantă sau necrozantă asupra ţesuturilor;
- pe această cale se pot administra soluţii:
- hipo sau
- hiper - tonice (glucoza de 10-23-33-40 %; fructoză 20% sau soluţie DEXTRAN)
- soluții de aminoacizi, acizi grași, vitamine, minerale.
Planul de alimentaţie este alcătuit de medic; se administrează sub formă de perfuzii intravenoase.
Ritmul de administrare – la indicaţia medicului.

105
 NURSING CLINIC

15. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR (Dr. Felicia Marc, Dr. Aniţa Modi)

Medicamentele sunt substanţe (de origine minerală, animală, vegetală sau chimice de sinteză) transformate prin
operaţii farmaceutice într-o formă de administrare (comprimat, fiolă, etc.), folosite pentru prevenirea, ameliorarea sau
vindecarea bolilor. Destinate uzului extern sau intern, medicamentele se administrează pe căi diferite:
a. directe: pe suprafaţa cutanată şi a mucoaselor digestivă (orală, sublinguală, gastrică, intestinală), respiratorie
(nazală, traheo-bronșică), urinară (uretrală);
b. indirecte – calea parenterală: ţesut celular subcutanat; ţesut muscular; intravenos; intradermic.
Calea intradermică este rezervată unor probe biologice (reacţia la tuberculină), vaccinărilor si efectuării
preanesteziei locale. Alte căi indirecte (intraarterială, seroase, intracardiacă, intrarahidiană, intracerebrală, medulară,
epidurală, osoasă, sinusală, etc.) sunt folosite exclusiv de medici.
Dacă din punct de vedere chimic nu există o deosebire esenţială între medicament, aliment şi otravă (de exemplu,
clorura de sodiu este consumată zilnic ca aliment, dar poate fi folosită ca medicament în cazul spolierii organismului prin
transpiraţii abundente; vitaminele obligatorii în raţia alimentară, sunt folosite ca medicamente, dar supradozajul are efecte
toxice), doza administrată determină diferenţierea acţiunii asupra organismului ca aliment, medicament sau toxic. De aceea,
în îngrijirea bolnavului, de o importanţă practică deosebită este să se cunoască pentru fiecare medicament:
- doza terapeutică = cantitatea utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit;
- doza maximă = cantitatea cea mai mare suportată de organism fară apariţia unor fenomene toxice;
- doza toxică = cantitate care provoacă o reacţie periculoasă pentru organism;
- doza letală = cantitatea care produce moartea.
Doza medicamentului introdus în organism acţionează şi în funcţie de calea de administrare deoarece absorbţia se
face în mod diferit. De exemplu:
- pe cale orală substanţele medicamentoase sunt inactivate parţial de sucurile digestive şi astfel, cantitatea absorbită
în sânge este mai mică decât cea administrată;
- pe cale intramusculară absorbţia se produce lent;
- pe cale intravenoasă, doza medicamentului acţioneză integral şi rapid, având un efect puternic.
Astfel, datorită căii de administrare, aceeaşi substanţă medicamentoasă poate acţiona diferit, transformându-se în
unele cazuri, într-un toxic.
Reguli de administrare a medicamentelor. Deoarece administrarea medicamentelor este o muncă de mare
răspundere (pe care nursa o efectuează sub îndrumarea medicului) şi pentru evitarea erorilor care pot fi fatale, se vor respecta
cu stricteţe următoarele reguli:

106
 NURSING CLINIC

1. respectarea medicamentului prescris, nu se înlocuieşte cu alt medicament cu efect asemănator fără aprobarea
medicului;
2. identificarea medicamentului de administrat prin verificarea etichetei înainte de administrare sau a
medicamentului înşuşi (asistenta trebuie să le recunoască după ambalaj, forma de prezentare, consistenţă, culoare, miros,
etc.);
3. verificarea calităţii medicamentelor: să nu fie alterate, degradate. Medicamentele îşi schimbă culoarea sau
aspectul (decolorare, tulburare, precipitare, sedimentare sau flocoane în cele lichide, lichefiere sau modificarea consistenţei la
cele solide);
4. respectarea căii de administrare este obligatorie. Nerespectarea căii de administrare poate duce la accidente grave
(de exemplu, soluţiile uleioase introduse intravenos produc embolia grăsoasă şi moartea, soluţiile hipertonice sunt
incompatibile cu ţesutul muscular, subcutanat şi produc necroza – distrugerea ţesuturilor, etc.);
5. respectarea orarului de administrare şi a ritmului prescris de medic este obligatorie, deoarece unele substanţe se
descompun sau se elimină din organism într-un anumit timp. Medicamentele la care doza terapeutică este apropiată de cea
toxică, dacă nu se respectă orarul, se pot transforma în otrăvuri prin cumularea dozelor. De asemenea, nerespectarea orarului
prin distanţarea dozelor, la medicamentele care se elimină rapid din organism, duce la anularea efectului terapeutic, iar în
cazul antibioticelor, chimioterapicelor, se produce rezistenţa organismului faţă de germeni.

Aparatul de medicamente
Orarul de administrare a medicamentelor este în funcţie şi de alimentarea bolnavilor deoarece unele, pentru a avea
efect terapeutic, se administrează înainte de mese (de exemplu, pansamentele gastrice), altele în timpul alimentării (de
exemplu, fermenţii digestivi), iar altele numai după mese (de exemplu, cele antiemetizante -antivomitive).
Nu se respectă orarul de administrare când apar apar schimbări în starea generală a bolnavului sau manifestari de
intoleranţă; acestea se aduc de urgenţă la cunoştinţa medicului;
6. respectarea dozei prescrise;

107
 NURSING CLINIC

7. respectarea somnului fiziologic al bolnavului: orarul de administrare va fi stabilit astfel încât să nu fie necesară
trezirea bolnavului, cu excepţia antibioticelor, chimioterapicelor al căror ritm impune trezirea (se va face cu multă blândeţe);
8. evitarea incompatibilităţii dintre medicamente deoarece unele prin asociere, devin ineficace sau dăunătoare.
Asistenta va cere sfatul medicului înainte de asocierea medicamentelor ce urmează să le administreze;
9. servirea bolnavului cu doza unică de medicament care va fi administrat personal de nursă sau luat în prezenţa sa;
10. respectarea succesiunii în administrarea medicamentelor constă în a păstra următoarea ordine: tablete, capsule,
soluţii, picături, injecţii, ovule vaginale, supozitoare;
11. lămurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise, în cazul în care efectul medicamentului ar putea nelinişti
bolnavul; asistenta trebuie să cunoască astfel pe lângă indicaţii şi contraindicaţii, incompatibilităţile precum şi efectele
secundare ale medicamentelor;
12. anunţarea imediată a greşelilor de administrare a medicamentelor: orice greşeală comisă privind schimbarea
medicamentului, nerespectarea dozei, a căii de administrare sau a orarului va fi adusă la cunoştinţa medicului, pentru a se
putea interveni şi preîntâmpina complicaţiile care ar putea fi fatale bolnavului;
13. administrea imediată a medicamentelor deschise: fiolele trebuie injectate imediat după deschidere, deoarece
păstrarea lor permite infectarea, scăderea eficacităţii medicamentului sau chiar degradarea acestuia.

Asigurarea circuitului medicamentelor

În spital medicamentele sunt prescrise de medic fiecărui bolnav, fiind consemnate la rubrica ’tratament’ din foaia
de observaţie, cu data calendaristică, pentru 24 de ore, calea de administrare, doza şi orarul.
A. completarea condicii de farmacie:
b. din foile de observaţie se scrie condica de farmacie, în triplu exemplar: două exemplare pentru farmacie şi un
exemplar pentru secţie;
c. se pregătesc ambalajele necesare pentru preluarea medicamentelor: borcane, flacoane, cutii mari, plicuri etc.
B. predarea condicii la farmacie: se predă condica la farmacia spitalului împreună cu ambalajele
pregătite pentru preluare.
C. preluarea medicamentelor:
a. în prezenţa persoanei care le predă, se verifică dacă medicamentele pregătite corespund exact condicii;
b. se semnează de primire dacă:
- 1. fiecare medicament are un ambalaj propriu de hârtie;
- 2. medicamentele sunt repartizate pe bolnavi (nr. salon şi pat);
- 3. medicamentele au etichetele corespunzătoare (cu chenar albastru şi menţiunea ’uz intern’, cu chenar roşu şi
menţiunea ’uz extern’, cu chenar galben şi menţiunea ’injectabil’, neagră cu capul de mort şi înscripţia ’otravă’ pentru
toxice);
- 4. pe etichete sunt indicate dozele şi ritmul de administrare, când şi cum se administreză;
- 5. dacă au recomandările privind păstrarea lor (’ferit de lumină’, la rece).
D. depozitarea medicamentelor în secţie:
a. medicamentele aduse de la farmacie se depoziteză în sala de tratamente, în cutii;
b. în fiecare cutie a salonului, se distribuie medicamentele pe compartimentele corespunzătoare fiecărui pat şi bolnav;
c. se depoziteză cutiile în dulapul de medicamente, de unde se vor administra potrivit orarului stabilit pentru fiecare
d. soluţiile sterile preparate de farmacie se depoziteză în frigiderul secţiei destinat pentru aceasta.
Atenţie:
- este interzisă depozitarea medicamentelor în noptierele bolnavilor;
- medicamentele se administreză numai de către asistentă după orarul stabilit de medic;
- pentru prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti, se vor respecta cu stricteţe normele igienice de administrare.

108
 NURSING CLINIC

E. administrarea medicamentelor: se administrează pe calea şi după orarul prescris de medic.

Organizarea şi funcţionarea aparatului de medicamente. Aparatul de medicamente este un mic depozit de

medicamente şi materiale necesare pentru acordarea primului ajutor, la dispensarele teritoriale, de întreprindere, şcolare, la
cabinetele din dispensarele policlinicii, camerele de gardă ale spitalelor, blocurilor operatorii, săli de naştere, secţiile de
anestezie şi terapie intensivă, secţiile de medicină internă, chirurgie, pediatrie etc.
1. aparatul este organizat într-un dulap special ţinut încuiat. Medicamentele şi materialele necesare sunt conforme
unui barem stabilit de Ministerul Sănătăţii pentru fiecare unitate sanitară sau secţie.
2. utilizarea medicamentelor în cazul unei urgenţe se trece în condica de farmacie proprie, urmărind ca în curs de 24
de ore să fie înlocuite la aparat.
3. cheia aparatului o deţine asistenta şefă a serviciului care o predă unui cadru mediu din fiecare tură.
4. depozitarea şi păstrarea medicamentelor se efectuează potrivit cerinţelor fiecăruia, în concordanţă cu destinaţia
lor.
5. medicamentele alterabile vor fi înlocuite cu altele proaspete pentru a fi prevenită degradarea lor, dacă nu se poate
asigura consumarea lor în timp util prin transferarea lor la alte secţii unde sunt necesare.
6. medicamentele neutilizate prin administrare întreruptă, la bolnavi externaţi mai devreme sau decedaţi, se
înregistrează la aparat şi sunt administrate ulterior la alţi bolnavi

Administrarea medicamentelor pe cale orală şi sublinguală

Calea orală (bucală) = cale naturală de administrare a medicamentelor. Per oral se administrează (prin înghiţire
sau sublingual) medicamentele care se absorb la nivelul mucoasei bucale, la nivelul intestinului subțire şi al intestinului gros
Absorbţia unor medicamente la nivelul mucoasei bucale impune administrarea lor sublingual. De exemplu,
Nitroglicerina în angina pectorală, Faringoseptul în faringo-amigdalită. Se administreză sub formă de tablete zaharate sau
drajeuri, pe care bolnavul le va ţine în gură (ca pe o bomboană) până la topirea lor completă sau le va aşeza sub limbă, de
unde se absorb integral (fără să mai treacă prin ficat, cum se întâmplă în cazul resorbţiei intestinale a medicamentelor
înghiţite).
Unele medicamente conţin o matriţă de material plastic cu bază de polietilenă care prelungeşte timpul de resorbţie
şi deci efectul medicamentului, cum este nitroglicerina ’R’(retard).
Efectul medicamentelor administrate per oral poate fi:
- local: favorizează cicatrizarea ulceraţiilor, excită peristaltismul, dezinfectează tubul digestiv, etc.;
- general: acţioneză asupra întregului organism sau asupra unor aparate şi organe (de exemplu, antibioticele,
cardiotonicele, etc.), fiind absorbite în sânge prin mucoasa intestinală.
Medicamentele administrate pe cale bucală pot fi: lichide şi solide.
A. Medicamentele lichide pot fi sub formă de:
- soluţii – substanţe dizolvate în apă, alcool;
- mixturi – amestecuri de soluţii sau soluţii cu substanțe insolubile care rămân în suspensie;
- infuzii – sunt soluţii care se obţin din produse vegetale (de obicei, frunze, flori), menţinute în contact cu apa la o
temperatură aproape de fierbere;
- decocturi – soluţii extractive obţinute prin fierberea unor materii prime farmaceutice în apă;
- tincturi - soluţii extractive alcoolice obţinute din produse de origine vegetală sau animală
- extracte – lichide rezultate din concentrarea soluţiilor extractive obţinute din produse vegetale sau animale
- uleiuri
- emulsii – preparea din două lichide ce nu se pot amesteca, unul fiind dispersat în celălalt.
B. Medicamentele solide pot fi sub formă de:

109
 NURSING CLINIC

- prafuri sau pulberi

- tablete, discuri mici de diferite mărimi şi culori
- drajeuri, forme medicamentoase asemănătoare tabletelor, dar acoperite cu un strat protector, colorat diferit, care
are rolul de a masca gustul sau mirosul preparatului sau de a-i preveni degradarea, protejându-l faţă de agenţii atmosferici. În
unele cazuri stratul protector favorizează acţiunea medicamentului numai în intestin.
- granule, preparate farmaceutice de formă sferică sau vermiculară
- substanţe mucilaginoase.
Atenţie!!!
- după administrarea unui medicament în formă solidă, bolnavul bea apă, ceai, limonadă, lapte, etc
- ceaiurile medicinale se prepară cu puţin timp înainte de administrare; se utilizează proaspete deoarece
substanţele active se volatilizează
- gustul neplăcut al medicamentelor poate fi mascat astfel
- cele amare prin diluare cu apă, ceai sau sirop
- uleiul de ricin prin amestec 2/3 cu cafea neagră, lapte cald, sirop de zmeură şi după înghiţire o băutură
acidulată
- la bolnavii inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie sau în stare comatoasă medicamentele se introduc împreună cu
alimentele direct în stomac sau duoden prin sonda Einhorn.

Administarea medicamentelor pe cale rectală

Introducerea medicamentelor pe cale rectală se efectuează când medicamentul are o acţiune iritantă asupra
mucoasei stomacale şi bolnavul prezintă tulburări de deglutiţie sau intoleranţă digestivă (greaţă, vărsături), i s-au practicat
intervenţii chirurgicale asupra tubului digestiv, etc.
Medicamentele pot fi administrate sub formă de clisme medicamentoase sau sub formă de supozitoare.
Supozitoarele = substanţa activă din medicament este cuprinsă într-o masă solidă (unt de cacao) care se topeşte la
temperatura corpului. Ele au formă conică sau ovală cu o extremitate mai ascuţită.
Scop: terapeutic, purgativ.
Indicaţii: calmarea durerilor, constipaţii, atenuarea peristaltismului intestinal.
Materiale necesare: mănuşi de cauciuc; vaselină; supozitoare; tavă medicală; taviţă renală.
1. Pregătirea materialelor necesare: - se pregătesc materialele necesare şi se transportă lângă bolnav;
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. se efectuează o clismă evacuatorie, dacă bolnavul nu a avut scaun şi se introduce tubul de gaze (în cazul
administrării supozitoarelor medicamentoase utilizate în scop terapeutic). În cazul administrării supozitoarelor cu scop
purgativ, nu se face clismă.
c. Se aşază bolnavul în decubit lateral cu membrele inferioare uşor flectate
3. Efectuarea tehnicii:
a. spălarea pe măini cu apă curentă şi săpun;
b. se îmbracă mănuşile de cauciuc
c. se despachetează supozitorul din ambalaj, menţinându-l puţin în atmosfera caldă sau se unge cu vaselină;
d. se depărtează fesele bolnavului cu mâna şi se descoperă orificiul anal; cu mâna dreaptă se introduce
supozitorul cu partea lui ascuţită înainte în anus şi se împinge în sus cu indexul sau inelarul, până când extremitatea sa trece
de sfincterul intern al anusului;
e. dacă bolnavul are senzaţia necesităţii de defecare după introducerea supozitorului, trebuie imediat să i se
explice că acesta se topeşte în câteva minute şi va dispărea şi senzaţia de defecare

110
 NURSING CLINIC

f. se scot mănuşile şi se aşează în tăviţa renală

g. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
4. Reorganizarea locului de muncă: mănuşile se spală, se dezinfectează şi se pregătesc pentru sterilizare sau se
aruncă (cele de unică folosință).
Atenţie! Supozitoarele nu vor fi încălzite prea tare deoarece se topesc şi nu mai pot fi introduse în rect.

Administarea medicamentelor pe cale percutană

Unele medicamente pătrund în organism şi prin piele, având efect local sau general. În acest scop se utilizează:
fricţionarea (cu efect local) şi ionoforeza (cu efect general).
A. Fricţionarea. Pe cale percutană se introduc în organism salicilatul de acetil şi sulf în tratamentul
reumatismului articular acut. Astfel, de medicamente sunt înglobate în lipoizi sub formă de alifii, uleiuri sau emulsii uleioase.
Efectuarea tehnicii:
1. se spală suprafaţa tegumentului cu apă caldă, apoi se usucă bine;
2. se îmbracă mănuşi sterile de cauciuc
3. se aplică medicamentul pe piele
4. se masează cu vârful degetelor sau cu toată suprafaţa palmei, prin mişcări circulare, efectuate sub o uşoară
presiune timp de 20-25 minute, pe o suprafaţă de 2-3 cm, până când medicamentul dispare în aparenţă rămânând doar un slab
luciu de grăsime
5. pentru a proteja lenjeria de corp şi pat, se înfaşă suprafaţa tratată cu substanţă grasă, iar dacă medicamentul s-a
aplicat pe toată suprafaţa corpului bolnavul va fi înfăşat complet într-un cearşaf.
Atenţie!
– alifia sau uleiul care se introduce în piele să nu ajungă în ochiul bolnavului sau al asistentei medicale (pot
conţine diferite substanţe iritante)
- cantitatea medicamentului introdus, suprafaţa aleasă pentru tratament, întinderea acesteia, durata fricţionării
precum şi frecvenţa şi orarul tratamentului vor fi stabilite de medic.
B. Ionoforeza = introducerea medicamentelor în organism cu ajutorul curentului galvanic.
Curentul galvanic atrage ionii de sens contrar polului şi respinge ionii cu aceeaşi sarcină, creând astfel
posibilitatea de a introduce în organism ioni medicamentoşi. Prin ionoforeza se pot introduce în organism numai substanţele
medicamentoase care se ionizează în soluţie ca: iodul, magneziul, salicilatul de sodiu, novocaina, precum şi alcaloizi ca:
histamina.
Scop: terapeutic – cu efect general.
1. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
- se anunţă bolnavul şi i se explică importanţa tehnicii;
- bolnavul este condus în sala de fizioterapie;
- se ajută bolnavul să se dezbrace, să se urce în pat şi să se așeze în poziţie şezândă.

2. Efectuarea tehnicii:
- se spală pielea cu apă curată şi săpun şi se clăteşte abundent cu apă (sărurile şi substanţele organice ale resturilor
de săpun rămase pe piele pot fi introduse în organism);
- se îmbibă electrodul activ cu soluţia medicamentoasă şi se leagă de polul negativ al generatorului de curent
continuu;
- se aplică polul activ îmbibat în substanţa medicamentoasă, cu electrodul fixat deasupra, în regiunea aleasă,
pentru introducerea ionilor medicamentoşi.

111
 NURSING CLINIC

- se oferă polul opus bolnavului în mână, închizând astfel circuitul electric. Intensitatea curentului utilizat va fi de
20 – 100 mA, socotind 10-15 mA pe o suprafaţă de 100 cm cubi a electrodului.
- se supraveghează bolnavul pe durata tratamentului 10-30-60 min conform indicaţiei medicului;
- se îndepărtează electrozii din mâna bolnavului şi de pe regiunea de tratat.
3. Îngrijirea bolnavului după tehnică:
- bolnavul este ajutat să coboare din pat, să se îmbrace.
- bolnavul este condus în salon şi aşezat în poziţie comodă
- se supraveghează starea generală a bolnavului.

Administarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor

Aplicarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor, urmărindu-se un efect local, se face sub formă de: pudre,
comprese medicamentoase, badijonări, unguente, paste, săpunuri terapeutice, mixturi, plasturi, băi medicinale.
1. Pudrajul constă în presărarea unui medicament pe suprafaţa pielii sub formă de pudră. Pudra este un praf de
origine minerală sau vegetală ca: talc, oxid de zinc, caolin, faină de grâu, în care s-au înglobat diferite substanţe active:
chimioterapice, antibiotice. Se execută cu: tampoane, pudriere cu capac perforat, pulverizatoare, având scopul de a absorbi
excesul de grăsimi de pe suprafaţa tegumentelor, de a usca şi răcori pielea.
2. Compresele medicamentoase sânt bucăţi de material textil, împăturite după caz, îmbibate în soluţiile
medicamentoase prescrise de medic. (Soluţia Burow, ceai de muşeţel, Rivanol sau alte substanţe dezinfectante). Ele pot fi
aplicate reci sau calde şi trebuie menţinute la temperatura indicată şi în timpul aplicării.
3. Badijonarea se efectuează cu tampoane de vată, montate pe porttampon, îmbibate cu o soluţie
medicamentoasă lichidă. Tampoanele se îmbibă prin turnarea soluţiei din borcan.
Atenţie !
- tampoanele nu se scufundă niciodată în borcanul cu soluţia medicamentoasă
- tamponul nu se utilizează de mai multe ori, ci se arde sau aruncă după întrebuinţare.
4. Unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide, se aplică prin întindere cu ajutorul spatulei, prin
fricţionare sau direct din tub pe mucoase.
5. Pastele sunt preparate din grăsimi şi pudre, mai consistente decât unguentele, se aplică pe tegumente cu
ajutorul spatulei.
6. Linimentele sunt preparate farmaceutice lichide sau semisolide, cu aspect limpede sau lăptos. Se pot aplica:
cu mâna liberă, cu mâna protejată de o mănuşă, cu tampoane.
7. Mixturile sunt formate dintr-un amestec de substanţe lichide şi solide; înainte de utilizare vor fi bine agitate.
Se întind pe suprafaţă într-un strat subţire, cu tampoane fiind apoi lăsate să se usuce.
8. Săpunurile medicinale conţin substanţe medicamentoase ca: sulf, gudron, înglobate într-un săpun neutru.
Sunt utilizate pentru: spălarea regiunii de tratat sau obţinerea unui efect medicamentos mai puternic, când săpunul este întins
pe suprafaţa pielii, lăsat să se usuce şi îndepărtat de la câteva ore la 1-2 zile; adăugate în clisme, au acţiune purgativă.
9. Creioanele cu stilete caustice (din sulfat de cupru, nitrat de argint) au forma unor bastonaşe şi sunt introduse
în tuburi protectoare. Servesc la cauterizarea unor formaţiuni papilomatoase, a excrescenţelor ce apar în ulceraţii.
10. Emplasturele medicamentos este format dintr-o substanţă vâscoasă, aderentă, neiritantă, care în unele cazuri,
este lipită pe o bucată de pânză, în compoziţia ei intrând diferite substanţe medicamentoase. Pentru ca emplasturele să adere
bine de piele, aceasta trebuie pregatită prin spălare cu apă caldă şi săpun. Emplasturele lichid se întinde direct pe piele, cu
ajutorul unei pensule; după evaporarea solventului se prezintă sub forma unui strat subţire. Emplasturele de consistenţă
vâscoasă, înainte de utilizare, va fi încălzit în baie de apă.

112
 NURSING CLINIC

11. Băile medicinale au efect: dezinfectant, calmant, decongestiv, antipruriginos asupra tegumentelor. Băile
medicinale pot fi: parţiale sau complete. Temperatura lor va fi in jur de temperatura corpului. În funcţie de scopul urmărit se
pot prepara soluţii foarte slabe de permanganat de potasiu, din plante (muşeţel).

Administrarea medicamentelor pe cale parenterală

Calea parenterală (în afara tubului digestiv) = administrarea medicamentelor prin injecţii.
Injecţia = introducerea substantelor medicamentoase în stare lichidă în organism cu ajutor unor seringi şi prin
intermediul unor ace adaptate la seringi.
Scop: explorator sau terapeutic
Administrarea medicamentelor pe această cale are următoarele avantaje:
- evitarea tractului digestiv (medicamente iritante sau toxice), unele fiind sensibile la acţiunea sucurilor digestive
(vaccinuri, hormoni);
- dozarea exactă a unui medicament ce ajunge în sânge faţă de condiţiile de absorbţie din tubul digestiv;
- înlocuirea căii bucale în obstacole ce apar în deglutiție, hemoragii digestive, intervenţii pe tub digestiv;
- obţinerea unei acţiuni mai rapide, viteza de absorbţie fiind în funcţie de intensitatea circulaţiei, de fluiditatea
substanţei injectabile şi de calea injectabilă aleasă;
- posibilitatea administrării medicamentelor bolnavilor inconştienţi.
În funcţie de ţesutul în care se introduce substanţa medicamentoasă injecţia se efectuează: intramuscular;
intravenos sau intraarterial; subcutanat (hipodermic) – sub piele; intradermic (în grosimea pielii); intracardiac (în muşchiul
cardiac, în atrii sau ventricule); intramedular (în măduva roşie a oaselor); subarahnoidian (în spaţiul arahnoidian).
Alegerea căii de efectuare a injecţiei este hotărâtă de medic în funcţie de: scopul injecţiei; rapiditatea apariţiei
efectului dorit; compatibilitatea ţesuturilor cu substanţa de injectat.
Reguli generale de pregătire şi administrare a injecţiilor: verificarea instrumentelor înainte de sterilizare;
sterilizarea perfectă a instrumentarului; montarea seringii şi a acului; verificarea calităţii soluţiilor de injectat, a ambalajelor;
încărcarea seringilor; injectarea imediată a conţinutului seringilor; dezinfectarea locului unde se va face practic injecţia.
Materiale necesare: muşama şi aleză 30/50 cm; garou de cauciuc (pentru injecţia intravenoasă); tăviţă renală;
casoletă cu tampoane sterile de vată sau tifon; seringi sterile de mărime corespunzătoare substanţei de administrat; tava
medicală; medicamentul de injectat (soluţii apoase, uleioase, pulberi uscate în flacoane închise cu un dop de cauciuc solubile
în apă distilată sau ser fiziologic); alcool, eter; cel puţin trei ace sterile de mărimi diferite; pensă anatomică sau pensă Pean;
medicamente pentru eventuale accidente: Adrenalină, Efedrină, Cardiotonice, Calciu.
1. Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare:
- se pregătesc materialele şi instrumentele necesare.
- se transportă materialele lângă bolnav.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
- se anunţă bolnavul, i se explică necesitatea, importanţa şi inofensivitatea tehnicii.
- bolnavul este condus în sala de tratamente şi aşezat în poziţie necesară, dar poate rămâne şi în salon.
3. Efectuarea tehnicii:
- spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun, dezinfectare cu alcool medicinal
- se verifică felul seringii dacă este corespunzatoare cu injecţia ce urmează a fi efectuată, dacă acul este adecvat căii de
injectare.
- se montează seringa
- se verifică soluţia de injectat: dacă fiolele sunt etichetate, dacă denumirea şi dozajul corespund celor prescrise, aspectul
soluţiilor (ele trebuie să fie clare, transparente, fără precipitate), termenul de valabilitate, integritatea fiolelor.
- se deschide fiola

113
 NURSING CLINIC

- acul se introduce cu atenţie în fiolă fără să se atingă de marginile deschiderii.

- se sprijină seringa la nivelul armăturii de lângă ambou, cu degetul mic al mâinii stângi şi se exercită o tracţiune asupra
pistonului, indexul rezemându-l pe închizătorul seringii.
Atenţie! – injecţiile se administrează, asigurând asepsia mâinilor, materialelor, a timpilor de pregătire şi de
efectuare
- pentru fiecare injecţie se vor întrebuinţa o seringă şi un ac individual.
- Fiolele neetichetate sau de pe care s-a şters înscripţia vor fi aruncate
- Fiolele de sticlă deschise nu pot fi păstrate
- Soluţiile uleioase, care se încarcă greu în seringă, pot fi încălzite puţin în apă caldă, pentru a le fluidifica
- Substanţele precipitate nu trebuie confundate cu emulsiile injectabile, care vor fi bine agitate înainte de utilizare,
pănă când dispare orice depozit de pe fundul fiolelor.
- Unele medicamente floculează în fiole, fără să se altereze. Acestea trebuie uşor încălzite în apă caldă; ele vor fi
utilizate numai dacă floculaţia este menţionată pe cutie sau în biletul însoţitor al fiolelor
- Dacă în fiolă cad cioburi de sticlă, conţinutul ei nu mai poate fi utilizat.
- se aspiră soluţia din fiolă, având grijă ca vârful acului să fie mereu acoperit de lichidul de aspirat, fără a atinge cu acul
vârful fiolei.
- ţinând seringa vertical în mâna stângă, cu acul îndreptat în sus, se elimină bulele de aer din seringă prin împingerea
pistonului în sus pâna la apariţia primei picături de lichid prin vârful acului şi se fixează pistonul în această poziţie cu
degetul. Pentru efectuarea injecției, se schimbă acul cu care s-a aspirat cu unul nou.
4. Efectuarea injecţiei: injecţia se efectuează pe calea indicată de medic
5. Reorganizarea locului de muncă: - se strâng toate materialele folosite şi se aruncă deşeurile la coş.

Efectuarea injecţiei subcutanate

Prin injecţii subcutanate se pot introduce în organism substanţe medicamentoase izotonice, lichide nedureroase,
prin intermediul unui ac, care pătrunde în ţesutul celular subcutanat.
Scop: terapeutic – injectarea de soluţii cristaline sau perfuzie subcutanată în scopul hidratării organismului.
Locul de elecţie, pentru a se evita trunchiurile mari vasculare sau nervoase sunt: faţa externă a braţului; faţa
superoexternă a coapsei; regiunea supra - şi subspinoasă a omoplatului; regiunea deltoidiană; regiunea subclaviculară;
flancurile peretelui abdominal.
Materiale necesare: 2-3 ace cu diametru 6/10; 7/10; 8/10; lungi de 22-30 mm cu bizoul lung; substanţa de injectat.
1. Pregătirea instrumentarului şi materialelor – se pregătesc materialele şi instrumentele necesare şi se transportă
lângă bolnav.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. bolnavul va fi anunţat să stea în repaus fizic
c. se aşază bolnavul pe un scaun sau într-un fotoliu, în poziţie şezândă, cu unul din membrele superioare
sprijinit pe şold
d. se descoperă faţa externă a braţului
3. Efectuarea injecţiei:
a. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. Se pregătește seringa cu ajutorul pensei (fără a atinge corpul pistonului sau amboul seringii). Se ataşează acul
la amboul seringii.
c. Se verifică fiola, se deschide şi se aspiră conţinutul cu seringă în poziţie verticală, cu amboul în sus
d. Se elimină aerul din seringă şi se schimbă acul

114
 NURSING CLINIC

e. Se ţine seringa pregatită, în mâna dreaptă, ca pe un creion

f. Se cutează cu policele şi indexul mâinii o porţiune mai mare de piele, fixând-o şi ridicând-o de pe planurile
profunde.
g. Se pătrunde cu forţa prin tegument de-a lungul axului longitudinal al cutei, în profunzimea stratului
subcutanat la o adâncime de 2-4 cm.
h. Se verifică dacă acul nu a ajuns într-un vas sanguin, prin retragerea uşoară a pistonului
i. Se injectează lent, prin apăsarea pistonului cu indexul mâinii drepte
j. Se retrage brusc şi se tamponează locul înţepăturii cu un tampon îmbibat în alcool
k. Se aşează seringa în tăviţa renală
l. Se aplică o compresă sterilă şi se masează uşor traiectoria acului pentru a favoriza circulaţia locală, în vederea
accelerării resorbţiei
m. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
4. Reorganizarea locului de muncă:
- se curaţă riguros.
Accidente – durere violentă prin lezarea unei terminaţii nervoase sau distensia bruscă a ţesuturilor (acul va fi
retras puţin spre suprafaţa).
- ruperea acului - extragere manuală sau chirurgicală
- hematom prin perforarea unui vas, care se poate resorbi sau infecta pe cale hematogenă, dând naştere unui abces
- pe cale subcutanată numai în cazuri speciale se injectează soluţii uleioase
- nu se administrează compuşii metalelor cu greutate moleculară mare ca: iod, bismut, mercur
- nu se va injecta în zona de infiltraţie a unei injecţii anterioare ci alternând locurile de injecţie
- nu se vor efectua injecţii în regiunile infectate (foliculite, furuncule) sau cu modificări dermatologice
- este strict interzisă administrarea pe cale subcutanată a clorurii de sodiu.

Administarea medicamentelor prin injecţie intramusculară

115
 NURSING CLINIC

Injecţia intramusculară constituie introducerea unor soluţii izotonice, uleioase sau substanţe coloidale în stratul
muscular prin intermediul unui ac ataşat la seringă.
Scop: introducerea în organism a unor substanţe medicamentoase.
Locuri de elecţie: regiunea superoexternă fesieră, deasupra marelui trohanter; faţa externă a coapsei, în treimea
mijlocie; faţa externă a braţului în muşchiul deltoid.
Materiale necesare: tava medicală, ace intramusculare (lungime 40, 50, 60, 70mm; diametrul 7/10;8/10;
9/10;10/10mm, bizou lung); seringi sterile de dimensiuni corespunzătoare – 2,5, 10, 20 ml; medicamentul de injectat.
1. Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare: se pregătesc materialele şi instrumentele necesare
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului; stabilirea locului injecţiei:
A se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
B se aşază bolnavul în decubit ventral, lateral, poziţie şezândă sau în picioare
C se descoperă regiunea aleasă pentru injecţie (locurile de elecţie).
D pentru injecţie în regiunea fesieră, se reperează următoarele puncte:
- punctul Smirnov, la un lat de deget deasupra marelui trohanter şi înapoia lui;
- punctul Barthelemy, la unirea treimii externe cu cele două treimi interne ale liniei care uneşte spina
iliacă antero-superioară cu extremitatea superioară a şanţului interfesier;
- zona situată deasupra liniei care uneşte spina iliacă posterioară cu marele trohanter. Pentru poziţia
șezând, injecţia se efectuează în toata regiunea fesieră, deasupra punctului de sprijin.
3. Efectuarea injecţiei:
a. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. dezinfectarea mâinilor cu alcool!
c. se pregătește seringa în condiţii de asepsie perfectă

116
 NURSING CLINIC

d. se încarcă seringa cu substanţa de injectat; după verificarea fiolei se elimină bulele de aer
e. se schimbă acul, îndepărtându-l pe cel cu care a fost aspirată substanţa şi se adaptează un ac potrivit
pentru injecţie
f. se degresează locul injecţiei cu eter şi se dezinfectează cu alcool
g. se invită bolnavul să-si relaxeze musculatura şi să stea liniştit
h. se întinde pielea între policele şi indexul sau mediul mâinii stângi
i. se înţeapă perpendicular pielea (4-7 cm) cu rapiditate şi siguranţă cu acul montat la seringă.
j. se verifică poziţia acului prin aspirare
k. se injectează lent lichidul
l. după injectare se scoate dintr-o dată acul cu seringa
m. se masează locul cu un tampon cu alcool, pentru a disocia planurile ţesuturilor străpunse, activând
circulaţia pentru a favoriza absorbţia
n. se aşează bolnavul în poziţie comodă unde va sta în repaus fizic timp de 5-10 minute
o. spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun
4. Reorganizarea locului de muncă: - se aruncă la coş deşeurile de la injecţii
Incidente şi accidente: – durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unei ramuri a acestuia. Se impune
retragerea acului şi efectuarea injecţiei în alta regiune
- paralizie prin lezarea nervului sciatic
- hematom prin înţeparea unui vas
- supuraţie aseptică datorită unor substanţe care nu sunt resorbite
- ruperea acului- se va extrage pe cale chirurgicală
- embolie prin introducerea accidentală într-un vas de sânge a unei substanţe uleioase sau în suspensie
- poziţia acului pentru soluţii injectabile colorate, se verifică detaşând seringa.

Administrarea medicamentelor prin injecţie intravenoasă

Injecţia intravenoasă = introducerea unei soluţii medicamentoase în circulaţia venoasă. Pe această cale se introduc
soluţii izotonice sau hipertonice (care sunt caustice pentru ţesutul muscular sau subcutanat). Nu se introduc soluţii uleioase –
produc embolii grăsoase şi consecutiv moartea.
Injecţia intravenoasă se efectuează prin: puncţie venoasă și apoi injectarea medicamentului intravenos.
Locul de elecţie: venele de la plica cotului.
Materiale necesare: 2-3 ace de 25mm diametru, de 6/10, 7/10 cu bizou scurt; fiolele cu substanţa de administrat;
1-2 seringi sterile corespunzătoare cantităţii de soluţie medicamentoasă de adminstrat.
i. Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare.
Atenţie! Acele utilizate pentru injecţia intravenoasă pot fi mai subţiri decât cele utilizate pentru puncţie venoasă,
deoarece soluţiile cristaline pătrund sub presiunea pistonului mai uşor decât la aspirarea sângelui, când aceasta se poate
coagula. Încărcarea seringii se face cu un alt ac, mai gros decât cel cu care se face injecţia.
ii. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
n. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
o. se aşază bolnavul în decubit dorsal, cu braţul în extensie, sprijinit pe o mică pernă protejată cu muşama
şi aleză sau prosop
i. Injectarea medicamentului: Întîi se efectuează puncția venoasă; Apoi:
a. Dacă acul a pătruns în venă se desface garoul cu mâna stânga, încet
b. se injectează soluţia lent, verificând, din când în când, poziţia acului în venă prin aspirare

117
 NURSING CLINIC

c. când injectarea s-a terminat se scoate acul cu seringa dintr-odată, apăsând tamponul cu alcool la locul
injecţiei pentru hemostază; va fi menţinut de bolnav în continuare câteva minute. Nu se îndoaie cotul
pentru că se produce hematom!
Atenţie! Bolnavul va fi supravegheat tot timpul administrării injecţiei; se opreşte administarea la prima senzaţie
dureroasă şi se verifică poziţia acului în venă.
ii. Reorganizarea locului de muncă:
a. se aruncă la coş materialele folosite
b. se notează tehnica în foaia de observaţie, ora şi reacţia bolnavului.
Incidente şi accidente:
- Flebalgia - datorită unei injectări prea rapide sau unor substanţe iritante a intimei vasului
- Senzaţia de uscăciune în faringe şi valuri de căldură (în acest caz se impune injectarea lentă a soluţiei
medicamentoase)
- Hematomul, prin străpungerea venei sau retragerea acului fără a îndepărta garoul
- Injectarea soluţiei paravenos, manifestată prin tumefiere bruscă, dureri accentuate (substanţa fiind iritantă),
necroză. Se raportează imediat medicului care va efectua infiltraţii locale cu ser fiziologic şi substanţe resorbante;
se pot aplica comprese cu gheață
- Ameţeli, lipotimie, colaps; se întrerupe injectarea şi se anunţă de urgenţă medicul
- Nu se injectează niciodată aer în lumenul vaselor; se elimină înainte de începerea injecţiei. Pătrunderea bruscă în
cantitate mare provoacă embolie gazoasă mortală.
- Repetarea injecţiei în aceeaşi venă, dacă nu sunt altele mai accesibile, se va face tot mai central faţă de cele
anterioare şi niciodată mai periferic
- Alegerea celei mai bune vene pentru puncţie se face după aplicarea garoului
- Nu se efectuează injecţia în poziţie șezândă.

Hidratarea organismului prin perfuzie

Perfuzie = introducerea pe cale intravenoasă, picătură cu picătură, a soluţiilor medicamentoase pentru reechilibrarea
hidro-electrolitică.
- introducerea lichidelor se poate face prin:
- ace metalice fixate direct în venă
- canule de material plastic (branule) ce se introduc transcutanat prin lumenul acelor, apoi se retrag acele şi rămân
branulele pentru câteva zile;
- prin evidenţierea venei (pe cale chirurgicală) în care se fixează o canulă de plastic care se menţine chiar câteva
săptămâni.
Scopul perfuziei:
- hidratarea şi mineralizarea organismului
- administrarea unor medicamente la care se urmăreşte un efect prelungit sau mai rapid
- alimentaţie pe cale parenterală.

118
 NURSING CLINIC

Materiale necesare:
- tăviţă renală
- trusă pentru soluţii perfuzabile, ambalată steril
- soluţiile perfuzabile, fie în sticle cu dop de cauciuc şi armătură metalică, fie în pungi de plastic, sterile şi încălzite
la temperatura corpului.
- garou de cauciuc, stativ prevăzut cu brăţări şi cleme pentru fixarea flacoanelor
- 1-2 seringi de unică folosinţă de 5-10 ml cu ace de injecţii i.m sau i.v
- substanţe dezinfectante: alcool, tinctură de iod
- romplast, foarfece, vată.
Timpi de execuţie:
- se pregătesc instrumentele şi materialele necesare;
- se scoate capacul de pe flaconul de perfuzie
- se desface aparatul de perfuzie şi se închide prestubul
- se îndepărtează teaca protectoare de pe trocar şi se pătrunde cu el, prin dopul de cauciuc, în flaconul de perfuzie.
- se suspendă flaconul pe suport;
- se îndepărtează teaca protectoare de pe capătul portac al tubului, se deschide uşor prestubul, lăsînd să curgă
lichidul în dispozitivul de perfuzie; se coboară progresiv portacul, pînă cînd tubul se umple cu lichid, fiind
eliminate complet bulele de aer;
- se închide prestubul, aparatul rămînînd atîrnat de stativ.
- apoi se pregăteşte bolnavul ca şi pentru o puncţie venoasă;
- se verifică poziţia acului în venă, apoi se îndepărtează garoul de cauciuc şi se adaptează amboul aparatului de
perfuzie la ac;

119
 NURSING CLINIC

- se deschide prestubul pentru a se scurge lichidul în venă, apoi tot cu ajutorul prestubului se reglează viteza de
scurgere;
- se fixează acul şi porţiunea de tub de lângă el – la piele, cu benzi de leucoplast; se supraveghează aparatul de
perfuzie şi bolnavul;
- înainte ca flaconul să se golească complet, se închide prestubul, se desfac benzile de leucoplast şi se extrage acul,
iar apoi se exercită presiune asupra locului puncţionat.
Incidente, accidente:
- hiperhidratarea, prin perfuzie în exces, produce la cardiaci edem pulmonar acut: tuse, expectoraţie spumoasă,
polipnee; se întrerupe perfuzarea, se administrează diuretice;
- embolia gazoasă = pătrunderea aerului în circulaţie; se previne prin golirea completă a aerului din tub înainte de
perfuzare;
- nerespectarea regulilor de asepsie poate determina infectarea locului de puncţie şi apariţia de frisoane, iar vena
puncţionată este indurată, tumefiată, dureroasă (tromboflebită superficială).

Efectuarea injectiei intradermice

Injecţia intradermică = introducerea substanţelor medicamentoase izotonice în organism, cu ajutorul unui ac, în
stratul dermic.
Scop: explorator (executarea intradermoreacţiilor); anesteziant (infiltraţia dermică cu novocaină); terapeutic
(desensibilizări în afecţiuni alergice).
Locuri de elecţie: faţa anterioară a antebraţului; faţa externă a braţului şi a coapsei.
Materiale necesare: tava medicală, ace sterile, cât mai fine, cu vârful tăiat scurt, două pense anatomice Pean,
sterilizate, casoleta mică cu comprese sterile; sticla cu alcool medicinal; taviţa renală; seringa cu tuberculină de 1 ml;
substanţa de injectat;
1. Pregătirea instrumentarului şi materialelor – se pregătesc materialele şi instrumentele necesare şi se transportă lângă
bolnav.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. se anunţă bolnavul să stea în repaus fizic
c. se aşează bolnavul confortabil, în decubit dorsal cu capul pe pernă, cu o mână în extensie
d. se descoperă faţa internă a antebraţului
3. Efectuarea tehnicii:
a. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. se pregătește seringa, se ataşează acul la amboul seringii şi se aşează pe un suport steril.
c. se verifică fiola şi se deschide cu ajutorul unei comprese
d. se aspiră conţinutul fiolei cu seringa în poziţie verticală cu amboul în sus şi se elimină aerul din
seringă
e. se schimbă acul folosit la încărcare cu un alt ac steril
f. se dezinfectează locul injecţiei cu alcool
g. se întinde şi se imobilizează pielea cu policele şi indexul sau degetul mediu al mâinii stângi.
h. se prinde seringa pregătită între police şi degetul mijlociu al mâinii drepte şi se introduce vârful
acului în grosimea pielii tangenţial pe suprafaţa pielii cu bizoul îndreptat în sus, până când orificiul acului dispare complet.
i. se injectează lent lichidul din seringă în grosimea dermului, prin apăsarea pistonului
j. se observă formarea unei papule albe, în locul unde se acumulează lichidul, având aspectul cojii de
portocală. 5-6 mm şi o înălţime de 1-2 mm la 0,1 ml substanţă injectabilă

120
 NURSING CLINIC

k. se retage brusc acul, fără a tampona locul injecţiei

l. se aşază seringa în tăviţa renală
m. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
4. Reorganizarea locului de muncă: se aruncă la coş materialele folosite.
Incidente:
- revărsarea lichidului în afară când vârful acului a intrat numai parţial în tegument – se pătrunde cu aproximativ 1mm
mai profund în grosimea dermului
- tumefacţia stratului subcutanat fără apariţia papulei cu aspect de coajă de portocală când acul a pătruns prea
profund în derm
- lipotimie sau stare de şoc la testarea unor alergene
- reacţie intensă până la necroza unor porţiuni de tegument din cauza distensiei puternice prin injectare de soluţii
hipotonice
- nu se aseptizează pielea cu alcool în cazul în care se efectuează intradermoreacţia la tuberculină.

Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie

Pe cale respiratorie, medicamentele se administrează sub formă de: gaze sau substanţe gazeificate; prafuri
dizolvate; lichide fin pulverizate sau vapori; soluţii prin instilaţie traheală.
Scop: dezinfecţia, decongestionarea mucoasei căilor respiratorii.
Inhalaţia = introducerea unor substanţe medicamentoase (esenţe aromatice, antiseptice, săruri), în organism.
Substanţele pot fi inhalate, pulverizate, în stare lichidă sau cu ajutorul vaporilor de apă.
Indicaţii: rinite, rinofaringite, bronşite, astm bronşic.
Materiale necesare: vaselină, inhalator, substanţa medicamentoasă prescrisă, cort sau pelerină de cauciuc- prosop.
1. Pregătirea instrumentarului şi materialelor – se pregătesc materialele şi instrumentele necesare inhalaţiei.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
a. se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii
b. se aşază bolnavul confortabil pe un scaun; se invită să-şi sufle nasul
c. i se aşază un prosop în jurul gâtului
d. se ung bolnavului buzele şi tegumentele peribucale cu vaselină
e. se explică bolnavului că va trebui să inspire pe gură şi să expire pe nas
3. Efectuarea tehnicii:
a. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
b. se toarnă apă în recipientul mare până când se umple pe jumătate
c. se încălzeşte apa din recipient cu o sursă de energie
d. se introduce în recipientul mic medicamentul destinat inhalării
e. când apa începe să fiarbă, vaporii formaţi se ridică şi antrenează medicamentul pulverizându-l
f. se aduce inhalatorul cu rezervorul încâlzit în faţa bolnavului
g. se acoperă bolnavul cu cortul sau pelerina de cauciuc, explicându-i să stea la o distanţă de 30-80cm de
inhalator şi invitându-l să inspire pe gură şi să expire pe nas, durata inhalaţiei este de 5- 20 minute.
4. Îngrijirea bolnavului după tehnică:
- după inhalare se şterge faţa bolnavului cu un prosop;
- se acoperă bine bolnavul pentru a-l feri de răceală şi i se explică să ramână în încăpere cel puţin un sfert de oră.
5. Reorganizarea locului de muncă: se curaţă, se spală şi se dezinfectează inhalatorul după utilizare.
Atenţie: bolnavul nu trebuie să inhaleze imediat din aparat, deoarece curentul de vapori antrenează şi picături de
apă fierbinte.

121
 NURSING CLINIC

Administrarea oxigenului (oxigenoterapia)

Scop: terapeutic – îmbogăţirea aerului inspirat cu oxigen în concentraţii diferite, pe cale inhalatorie pentru
combaterea stării de hipoxie, în scopul ameliorării concentraţiei de oxigen din sânge. Trecerea oxigenului de la nivelul
pulmonar în sânge este condiţionată de următorii factori: presiunea parţială a oxigenului în amestecul gazos de respirat;
coeficientul de solubilitate al oxigenului; cantitatea de hemoglobină existentă; starea parenchimului pulmonar; starea
peretelui alveolar.
Alterarea acestor factori determină unele tipuri de hipoxie: anemică – datorită lipsei de hemoglobină; hipoxică –
datorită insuficienţei ventilatorii; circulatorie – datorită tulburărilor de circulaţie. La nivelul ţesuturilor, oxigenul este utilizat
sub formă dizolvată în plasmă, în cantitate de 0,3 ml oxigen la 100ml sânge. Oxigenoterapia creşte această cantitate dizolvată
până la 1,8-2,2 ml oxigen la 100ml sânge, prin administrarea oxigenului la presiunea de o atmosferă.

Indicaţii: oxigenoterapia se indică: în hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar acut, infarct
miocardic); în hipoxii respiratorii de diverse cauze şi grade; stări de şoc; bolnavilor anesteziaţi cu anestezie generală, până la
revenirea stării de conştienţă; bolnavilor cu complcaţii postoperatorii (hemoragie, tulburări circulatorii, respiratorii); lăuze şi
nou-născuţi cu suferinţe în oxigenare.
Surse de oxigen: staţie centrală de oxigen; microstaţie; butelia de oxigen de 300-10 000 l de oxigen comprimat la
o presiune de 150 atm. Pentru a se putea administra, presiunea se reglează cu reducătorul de presiune - debitmetrul (care
indică volumul în litri de oxigen pe minut) şi apoi se barbotează printr-un flacon de lichid –apă, pentru a fi umidificat şi
ulterior administrat bolnavului.

122
 NURSING CLINIC

Administrarea oxigenului se face cu: sondă sau cateter nazal, ochelari, mască fără reinhalarea gazului expirat, cort
de oxigen.
Sonda nazală se introduce în nară până la faringe
Utilizarea sondei nazale permite evitarea reinhalării aerului expirat, dar o parte din oxigen se pierde prin expiraţia
pe gură. Deoarece expiraţia durează dublu cât inspiraţia, oxigenul trebuie administrat într-un debit triplu faţă de cel dorit a fi
inspirat.
Prin sondă se administrează un debit de 12 l pe minut.
Cateterul nazal – cateter cu orificii laterale multiple: se introduce în nară până la faringe, schimbându-se de la o
nară la alta; se poate introduce şi în pipa laringiană.
Ochelarii pentru oxigenoterapie se fixează după ureche şi au două sonde de plastic care pătrund în nări. Se
recomandă la copii şi la bolnavii agitaţi.
Masca pentru oxigenoterapie (cu inhalarea aerului expirat) se fixează acoperind gura şi nasul pacientului. Masca
permite reinhalarea gazului expirat, iar pentru facilitarea eliminării CO2, se foloseşte un balon.
Masca pentru oxigenoterapie (fără reinhalarea gazului expirat) prezintă un sistem de valve care dirijează fluxul de
gaze; este greu suportată de bolnavii datorită hamului de etanşeitate.
Efectuarea oxigenoterapiei cu sonda nazală:
1. dezobstruarea căilor aeriene şi asigurarea unei ventilaţii eficiente
2. se măsoara lungimea sondei pe obraz de la narină la tragus
3. se introduce cateterul în nazofaringe cu mişcări blânde, paralele cu palatul osos şi perpendicular pe buza superioară
4. se fixează sonda cu leucoplast
5. se fixează debitul de 4-6 l/min
6. se va observă bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor
7. oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în barbotoare speciale; neumidificat, oxigenul este iritant pentru
mucoasa respiratorie.
8. se va administra gazul cu intermitenţă şi se va supraveghea debitul.
Efectuarea oxigenoterapiei prin mască:
1. se verifica scurgerea oxigenului din sursă
2. se pune masca în mâna bolnavului, pentru a-i uşura controlul măştii şi i se susţine mâna. Debitul oxigenului va fi de 10-
12 l/min.
3. se aşază masca pe piramida nazală şi apoi pe gură. Când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează cureaua de fixare în
jurul capului. Rezervorul se strânge la inspiraţie şi se umple la expiraţie
Incidente: pătrunderea gazului prin esofag duce la distensie abdominală; infiltrarea gazului la baza gâtului produce
emfizem subcutanat, datorită fisurării mucoasei.
Atenţie! – nu se unge cateterul cu substanţe grase: este pericol de explozie şi de pneumonie
- bombele de oxigen se aşează singure, fixate pe un portbutelie, orizontal, pentru a evita loviturile
- oxigenul din butelie nu se foloseşte fără manometru de distribuire.

Aplicarea medicamentelor pe suprafaţa mucoaselor prin instilare

Medicamentele aplicate pe suprafaţa mucoaselor sub forma de soluţii, unguente, pulberi, au scopul de a dezinfecta
şi decongestiona mucoasele.

A. APLICAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASĂ CONJUNCTIVALĂ

1. Instilaţia = picurarea unor soluţii pe mucoasa conjunctivală.
Materiale necesare: pipetă; tampon de vată steril; soluţie medicamentoasă izotonică, tăviţă renală.

123
 NURSING CLINIC

Efectuarea tehnicii:
1. spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun!
2. se aşează bolnavul în decubit dorsal sau pe un scaun, cu capul aplecat pe spate şi sprijinit
3. se deschide fanta palpebrală , deprimând uşor pleoapa inferioară cu policele mâinii stângi
4. se invită bolnavul să privească în sus
5. se sprijină marginea cubitală a mâinii drepte pe fruntea bolnavului
6. se lasă să cadă din pipetă 1-2 picături de soluţie medicamentoasă, în fundul de sac conjunctival inferior, înspre
unghiul extern.
7. se solicită bolnavului să mişte globul ocular
8. se pune şi a doua picătură în sacul conjunctival respectiv: dacă este necesar se continuă apoi cu celălalt ochi
9. se şterge picătura de medicament sau lacrima care se scurge, cu un tampon şi se aruncă în taviţă renală.
Atenţie! Instilaţia pe mucoasa conjunctivală se face numai cu soluţii izotonice sau apropiate de acestea.
2. Unguentele se aplică în fundul de sac conjuctival sau pe marginea pleoapelor direct din tub sau cu ajutorul unei
baghete de sticlă rotunjită fin pe toate laturile şi lăţită sub formă de lopată la una din extremităţi.
Materiale necesare: bagheta de sticlă; unguent în cutie sau tub; tampon de vată steril.
Efectuarea tehnicii:
iii. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
iv. Se aşează bolnavul în poziţie șezândă, cu capul aplecat spre spate şi se invită să privească în sus.
v. Se trage în jos şi în afara pleoapa inferioară, cu policele mâinii stângi, folosind un tampon
vi. Se aplică unguentul încărcat pe extremitatea lăţită a baghetei (cât un bob de grâu) pe faţa internă a pleoapei sau se
presează din tub
vii. Se dă drumul pleoapei şi se solicită bolnavului să închidă şi să deschidă ochiul pentru a antrena astfel unguentul
pe suprafaţa globului ocular
viii. Se şterge cu tamponul unguentul în plus
3. Pulberile se introduc în sacul conjunctival cu ajutorul unor tampoane de vată montate pe baghete de sticlă.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
2. Se aşează bolnavul în poziţie șezândă, cu capul aplecat spre spate
3. Se încarcă fin tamponul cu pudră
4. Se trage în jos pleoapa inferioară, cu policele mâinii stângi
5. Se presară pudră prin uşoare lovituri exercitate asupra baghetei, pe suprafaţa sacului conjunctival inferior
6. Se solicită bolnavului să închidă ochii, antrenând astfel şi pudra pe toată suprafaţa sacilor conjunctivali.

B. APLICAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA NAZALĂ

1. Instilaţia = picurarea unor soluţii medicamentoase pe mucoasa nazală.
Efectuarea tehnicii:
1. Se invită bolnavul să-şi sufle nasul.
2. Se aşează bolnavul în decubit dorsal, fără pernă sau în poziţie şezândă cu capul aplecat spre spate şi
puţin lateral de partea opusă nării în care se face instilaţia
3. Se introduce vârful pipetei în vestibulul fosei nazale fără a atinge pereţii ei.
4. Se lasă să cadă numărul de picături prescrise.
5. Se repetă operaţia şi în nara opusă, aplecând capul de partea cealaltă
6. Se anunţă bolnavul să rămână în această poziţie 30-40 secunde pentru ca soluţia să ajungă în faringe.

124
 NURSING CLINIC

Atenţie! Medicamentul lichid să nu fie aspirat, deoarece poate pătrunde în laringe, provocând accese de tuse şi
spasme laringiene.
2. Unguentele se aplică cu ajutorul unor tampoane montate pe portampoane
Efectuarea tehnicii:
1. Se invită bolnavul să-şi sufle nasul
2. Se aşează bolnavul în decubit dorsal
3. Se încarcă tamponul cu o cantitate de unguent de mărimea unui bob de grâu
4. Se ridică uşor vârful nasului cu policele mâinii stângi, pentru a evidenţia mai bine orificiul extern al
fosei nazale (narina)
5. Se depune unguentul pe suprafaţa internă a vestibulului nazal
6. Se scoate tamponul, se închide narina, se apleacă capul bolnavului uşor înainte şi se solicită să aspire
medicamentul în mod treptat pentru a nu-l înghiţi
7. Se repetă procedeul şi de partea opusă.

C. APLICAREA MEDICAMENTELOR ÎN CONDUCTUL AUDITIV EXTERN

1. Instilaţia = picurarea unor soluţii medicamentoase în conductul auditiv extern.
Materiale necesare: pipetă, tampoane de vată, soluţie medicamentoasă, vas cu apă caldă la 37 grade Celsius.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea mâinii cu apă curentă şi săpun
2. Se aşează bolnavul în decubit lateral sau în poziţie şezândă cu capul şi trunchiul aplecate lateral de
parte opusă urechii în care se face instilaţia
3. Se curăţă conductul auditiv cu un tampon de vată pe o baghetă
4. Se încălzeşte soluţia medicamentoasă, în baie de apă până la 37 grade celsius
5. Se trage uşor pavilionul în sus şi înapoi, cu mâna stângă
6. Se lasă să cadă numărul de picături prescrise
7. Se menţine bolnavul în aceeaşi poziţie câteva minute
8. Se introduce în ureche un tampon de vată în mod lejer
9. Se procedează la fel şi la urechea opusă
2. Unguentele se aplică cu ajutorul tampoanelor de vată înfăşurate pe portampon
Efectuarea tehnicii:
1. Se aşează bolnavul în decubit lateral sau în poziţie şezândă cu capul şi trunchiul aplecate lateral , de
partea opusă
2. Se încarcă tamponul cu o cantitate de unguent de mărimea unui bob de grâu
3. Se introduce tamponul cu foarte mare precauţie în conductul auditiv extern
4. Se depune unguentul pe porţiunea bolnavă a conductului sau se întinde pe toată suprafaţa lui
5. Se introduce un mic tampon steril în pavilion, după terminarea tehnicii
Atenţie! A nu se pătrunde în ureche peste limita vizibilităţii pentru a nu leza membrana timpanică. Se
utilizează tampoane separate pentru fiecare ureche, folosindu-se numai o singură dată.

D. APLICAREA MEDICAMENTELOR PE MUCOASA BUCALĂ ŞI FARINGIANĂ

Se face cu tampoane sterile, montate pe porttampoane sau prinse cu pense.
1. Badijonarea mucoasei bucale se efectuează total sau parţial
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun

125
 NURSING CLINIC

2. Se aşează bolnavul în poziție șezândă cu capul aplecat spre spate

3. Se solicită bolnavului să-şi deschidă larg gura

4. Se inspectează sistematic faţa dorsală a limbii, palatul dur, valul palatin, pilierii anteriori
5. Cu ajutorul unei spatule se depărtează obrajii de arcadele dentare şi se inspectează suprafaţa lor internă
şi mucoasa gingivală
6. Se ridică buzele pentru a vedea suprafaţa lor internă
7. Se solicită bolnavului să-şi ridice limba (sau va fi ridicată cu ajutorul spatulei) şi se examinează faţa sa
ventrală şi planşeul bucal
8. Se apasă asupra feţei dorsale a limbii cu spatula şi se inspectează lojile amigdaliene, pilierii posteriori,
amigdalele, precum şi peretele posterior al faringelui
9. Se îmbibă tamponul steril cu substanţa medicamentoasă prin turnare, se descoperă porţiunea de
mucoasă afectată, cu ajutorul spatulei ţinute în mâna stângă

10. Se atinge sau pensulează regiunea interesată, cu tamponul ţinut în mâna dreaptă
11. Se respectă ordinea descrisă la inspecţia cavităţii, în cazul în care badijonarea trebuie efectuată pe toată
suprafaţa mucoasei bucale
12. Spălarea pe mâini cu apă şi săpun
Atenţie! Tamponul de vată folosit se aruncă şi se înlocuieşte cu un tampon nou. Nu se reintroduce
niciodată în soluţia medicamentoasă.
2. Badijonarea mucoasei faringiene
Efectuarea tehnicii:
1. Se aşează bolnavul în poziţie şezândă cu capul aplecat spre spate
2. Se apasă limba cu ajutorul pensei linguale, ţinând-o în mâna stângă
3. Cu mâna dreaptă se pensulează pilierii, peretele posterior al faringelui şi amigdalele, se răsuceşte cu
delicateţe tamponul la nivelul acestora pentru ca soluţia medicamentoasă să pătrundă în criptele
amigdaliene.
3. Gargara se face cu soluţii medicamentoase la temperatura corpului. Se execută în 2 faze: spălarea gurii şi
spălarea orofaringelui.

E. APLICAREA MEDICAMENTELOR LA NIVELUL MUCOASEI VAGINALE

1. Tampoanele vaginale sunt confecţionate dintr-o bucată de vată presată, de formă alungită, îmbrăcată într-o
faşă sau înfășurată cu aţă, care se prelungeşte de la tampon încă 20-25 cm. Capetele feşii, rămase parţial în
afara vaginului, permit extragerea tamponului. Prin tampoane se introduc în vagin medicamente sub formă
de soluţii sau unguente.
Materiale necesare: valve vaginale sau valva rotundă Meyer; pensă ginecologică sterilizată, soluţie
medicamentoasă, tăviţa renală, glicerină pentru lubrefiere, tampoane sterilizate, mănuşi de cauciuc sterile.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun
2. Se aşează bolnava în poziţie ginecologică
3. Se îmbracă mănuşile de cauciuc
4. Se lubrifiază valvele vaginale
5. Se departează peretele vaginului cu valvele vaginale
6. Se îmbibă tamponul cu medicamentul prescris şi se aşază pe o pensă ginecologică

126
 NURSING CLINIC

7. Se introduce tamponul prin lumenul creat de valve, până în fundul de sac posterior al vaginului, în aşa
fel încât aţa să rămană, fără să atârne, în afara vaginului.
8. Se îndepărtează tamponul la ora şi ziua indicată de medic.
2. Ovulele vaginale sunt preparate farmaceutice de formă ovoidă sau sferică, au medicamentul activ înglobat
în substanţe care se topesc sub influenţa temperaturii vaginale.
Materiale necesare: materiale necesare efectuării unei spălături vaginale, mănuşi de cauciuc sterile, globulele
vaginale prescrise.
Efectuarea tehnicii:
1. Spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun
1. Se îmbracă mănuşile de cauciuc
2. Se aşează bolnava în poziţie ginecologică
3. Se efectuează bolnavei mai întâi, o spălătură vaginală
4. Se depărtează labiile cu degetele mâinii stângi, pentru a pune în evidenţă vaginul
5. Se introduce cu mâna dreaptă ovulul şi se împinge spre colul uterin cu indexul.

Administrarea antibioticelor
Antibioticele = substanţe organice provenite din metabolismul celulelor vii (mucegaiuri, bacterii) sau obţinute
prin sinteză, având proprietaţi bacteriostatice, bactericide sau antimicotice.
Chimioterapicele = substanţe care au acţiune bacteriostatică sau bactericidă asupra germenilor patogeni dintr-un
organism infectat, fără a fi toxice pentru organismul gazdă.
Scopul administrării este dat de acţiunea lor: distrug microbii sau împiedică dezvoltarea lor, fără să exercite vreun
efect nociv asupra ţesuturilor organismului. Având acţiune selectivă, administrarea antibioticelor trebuie să fie precedată de
identificarea germenului patogen cauzator al bolii şi determinarea sensibilităţii sale la antibiotice (antibiograma).
În cazuri de urgenţă, când nu este timp pentru aşteptarea rezultatelor de la laborator, se poate începe imediat
tratamentul cu antibiotice cu spectru larg, fără a se aştepta identificarea germenului şi testarea sensibilităţii sale faţă de
medicamente. Tratamentul ulterior se va stabili numai după identificarea agentului cauzal şi a sensibilităţii lui faţă de
antibiotice; după ce se obţine rezultatul de laborator, tratamentul se va continua conform antibiogramei.
Având în vedere că eliminarea antibioticelor şi chimioterapicelor din organism este destul de rapidă, ritmul de
administrare va urmări menţinerea unei concentraţii eficiente în sânge, care să acţioneze în mod continuu asupra agenţilor
patogeni.
Ritmul de administare indicat de medic (la 3-4 ore Penicilina cristalină, 4-6 ore Tetraciclină, 12-24 ore
Gentamicină) va fi respectat cu stricteţe. În caz contrar, microorganismele patogene îşi creează o rezistenţă faţă de antibiotice
sau chimioterapice.
Când se urmăreşte o absorbţie lentă a antibioticelor, acestea sunt înglobate în anumite substanţe.
Antibioticele şi chimioterapicele se prezintă sub formă de: drajeuri, capsule, prafuri, siropuri, soluţii de injectat,
unguente.
Ele pot fi administrate pe diferite căi:
- Calea orală, parenterală (intramusculară, intravenoasă), intrarahidiană, subcutanată, in funcţie de scopul urmărit,
rapiditatea cu care trebuie să acţioneze în funcţie de compatibilitatea dintre medicament şi calea de administrare
(de exemplu, Penicilina este distrusă de sucul gastric, cu excepţia Penicilinei V);
- Calea subcutanată nu se utilizează pentru administrarea antibioticelor, din cauza resorbţiei neregulate din acest
ţesut, calea intramusculară este preferată pentru Penicilină si Gentamicină.
- Calea intravenoasă se utilizează pentru cefalosporine, chinolone sau alte medicamente din clasa Penicilinei
(Augmentin).

127
 NURSING CLINIC

- Calea intrarahidiană se utilizează în cazuri grave de infecţii meningiene.

Aplicarea locală a antibioticelor trebuie evitată, doearece au un efect foarte puternic sensibilizant, iar dacă totuşi
este necesară, se vor utiliza acelea care sunt mai puţin sensibilizante (Neomicina, Gentamicina ),
Dozele de antibiotice trebuie strict respectate.
În cazul administrării per orale, se împarte numărul tabletelor sau capsulelor la numărul prizelor. În cazul
administrării intramusculare este bine să se dizolve numai cantitatea ce se injectează imediat, deoarece soluţiile se
degradează, iar administrarea lor devine mai dureroasă.
Dacă însă nu sunt la dispoziţie flacoane de monodoze de medicament se va dizolva deodată cantitatea necesară
pentru 24 h. Doza va fi împărţită conform orarului de administrare în doze unice, egale care vor fi administrate la 4, 6, 12
ore.
Cantităţile de antibiotice, fiecare substanţă este bine să se administreze separat.
Administrarea antibioticelor şi chimioterapicelor injectabile se va face respectându-se cele mai riguroase condiţii
de asepsie pentru a nu introduce, în organismul parţial sterilizat, germeni patogeni care ar putea produce o suprainfecţie cu
urmări fatale.
Pentru încărcarea seringii cu substanţă din flacoane închise cu dopuri de cauciuc, se procedează astfel:
1. Se dezinfectează dopul de cauciuc cu un tampon de vată sterilizată îmbibat în alcool
2. Se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cea a lichidului pe care vrem să-l scoatem din flacon, prin
aspirare
3. Se introduce acul prin dopul de cauciuc, până la nivelul dopului şi se introduce aerul sub presiune în flacon,
conţinutul flaconului ajungând astfel sub presiune
4. Se răstoarnă flaconul cu seringa, vârful acului ajungând sub nivelul soluţiei de injectat, conţinutul flaconului va
pătrunde în seringă datorită forţei de împingere asupra pistonului.
Extragerea conţinutului flacoanelor închise cu dopuri de cauciuc se mai poate face şi cu ajutorul a două ace dintre
care unul serveşte pentru extragerea lichidului, iar celălalt pentru pătrunderea aerului.
Pulberile injectabile se dizolvă în prealabil cu lichidul de dizolvare. Seringa se încarcă întâi în solvent, după
tehnica indicată mai sus, apoi se deschide fiola cu pulbere şi se injectează în ea solventul; după dizolvarea completă se
extrage conţinutul în seringă.
Antibioticele administrate per os trebuie asociate cu vitamina B complex, iaurturi care contin probiotice pentru a
echilibra flora intestinala.
În afara acţiunii toxice pe care o au asupra organelor hematopoietice, a rinichiului, există cazuri de
hipersensibilitate faţă de antibiotice şi mai ales faţă de penicilină, care poate produce reacţii alergice, şoc anafilactic, deces.
Testarea sensibilităţii (alergiei) !!!!
- exemplu: testarea sensibilităţii la Penicilină: se dizolvă 1 flacon de 400.000 de unităţi de Penicilină în 4 ml ser =
100.000 U/ ml;
- se diluează 1 ml din această soluţie cu încă 9 ml ser fiziologic = 10.000 U/ml;
- se diluează din nou 1 ml din această soluţie cu 9 ml ser = 1000 U/ml;
- se diluează din nou 1 ml din această soluţie cu 9 ml ser = 100 U/ml;
- din ultima soluţie se extrag 0,1 ml sau o diviziune şi se injectează intradermic. Se marchează locul cu pixul şi se
urmăreşte aspectul tegumentului pentru jumătate de oră. Dacă aspectul pielii nu se modifică, se consideră că
pacientul nu are alergie la Penicilină şi se poate administra tratamentul; dacă pielea se înroşeşte, tumefiază sau
chiar apar manifestări generale de alergie, se consideră ca pacientul este alergic şi nu se mai administrează
Penicilina.
Pentru personalul care administrează antibiotice există pericolul de sensibilizare, recomandându-se să se lucreze
cu mănuşi de cauciuc, mască.

128
 NURSING CLINIC

Administrarea cortizonului şi ACTH-ului

A. Cortizonul = hormon secretat de stratul cortical al glandelor suprarenale având acţiune complexă.
Mod de prezentare: Cortizon acetat; Supercortizon; Hemisuccinat de hidrocortizon; Hidrocortizon;
Superprednol; Prednison; Acetat de dezoxicorticosteron.
Se prezintă sub formă de tablete sau sub formă de soluţii, în fiole sau în flacoane astupate cu dopuri de cauciuc,
fixate cu o armătură metalică. Soluţia injectabilă este o soluţie cristalină albă, conţinând în suspensie mici cristale de
substanţă activă. Înainte de utilizare trebuie bine agitată, deoarece unele cristale dispersate se depun pe fundul flaconului.
Mod de administrare: cortizonul se poate administra sub formă de: tablete; injecţii intramusculare, intravenos,
intraarticular, intrarahidian, aplicaţii locale.
În administrarea cortizonului se va ţine seama de necesitatea de a menţine concentraţia lui în sânge, la un nivel cât
se poate de constant.
Doza zilnică se va administra în 3-4 prize, la intervale egale de 6-8 ore.
Cortizonul se administrează la început în doze mai mari, scăzând apoi cantitaţile până la doza minimă de
întreţinere, pe care o stabileşte totdeauna medicul.
Tratamentul cu cortizon trebuie terminat prin administrarea de ACTH, care activează funcţia glandelor
suprarenale.
Tratamentul se efectuează numai în spital, bolnavii necesitând un regim dietetic deosebit şi îngrijiri speciale.
Se va asigura o sterilizare perfectă a instrumentarului, întrucât tratamentul hormonal scade rezistenţa organismului
faţă de infecţii. Administrarea hormonului se va face sub protecţia de antibiotice; felul şi doza vor fi stabilite de medic.
B. ACTH-ul sau hormonul corticotrop sau adrenocorticotrop hipofizar = hormon secretat de hipofiză care
stimulează secreţia cortizonului şi a altor hormoni ai glandelor suprarenale.
Se prezintă ca o pulbere albă, ambalată în flacoane închise.
Mod de administrare: înainte de administare se va testa prin metoda reacţiei intradermice, toleranţa organismului
faţă de substanţă.
1. ACTH se dizolvă în ser fiziologic sau apă distilată înainte de utilizare.
2. Dizolvarea conţinutului unui flacon se va face într-o cantitate de ser fiziologic sau apă distilată, egală cu numărul
dozelor ce vor trebui să se administreze; calculul diluţiilor se face ca şi la antibiotice.
3. În stare dizolvată, păstrat cu gheaţă, îşi poate menţine eficacitatea timp de câteva săptămâni.
4. Se administrează pe cale intramusculară, intravenoasă sau eventual pe cale subcutanată.
ACTH-ul se întrebuinţează şi în perfuzii intravenoase lente în soluţie glucozată 5%; viteza de administare va fi de
6-8 picături/min.
Forma cea mai bună este perfuzia continuă, permanentă sau dacă nu este posibil, doza zilnică va fi împărţită în
două perfuzii, cu o durată de 5-6 ore.
Dozele de ACTH administrate sub formă de perfuzii pot fi mult mai mici decât cele injectate intramuscular.
Administarea picătură cu picătură de ACTH poate fi făcută şi pe cale subcutanată sau intramusculară; în aceste
cazuri absorbţia va fi înlesnită de hialuronidază.
Există preparate de ACTH în gelatină cu un precipitat de zinc sau cu un absorbant de oxiceluloză, care asigură
resorbţia sa lentă; aceste preparate pot fi administrate sub formă de depozit, printr-o singură injecţie.
ACTH-ul se administrează în primele zile în doze progresive, pentru ca stimularea secreţiei suprarenale să nu se
facă brusc.
Administarea hormonului se face numai asociat cu antibiotice.

129
 NURSING CLINIC

Îngrijirea bolnavului în timpul tratamentului cu cortizon şi ACTH. Lenjeria de pat şi corp va fi schimbată zilnic.
De asemenea, orice infecţie a tegumentelor sau mucoaselor va fi tratată şi îngrijită în mod deosebit, deoarece tratamentul
hormonal scade rezistenţa organismului la infecţii.
Regimul alimentar: va fi sărac în clorură de sodiu; se va administra zilnic 1-3 g clorură de potasiu, pentru
recuperarea potasiului pierdut, ACTH-ul mărind eliminarea lui; alimentaţia va fi săracă în glucide; se vor administra mai
multe substanţe proteice.
Zilnic se vor urmări şi nota în F.O. a bolnavului: cantitatea de lichide ingerate; greutatea corporală; tensiunea arterială;
cantitatea de urină eliminată.
Se va raporta zilnic medicului orice modificare survenită în starea bolnavului, de aceea tratamentul se efectuează
numai în spital, sub o atentă supraveghere medicală.
Atenţie! Antibioticele şi hormonii nu se vor aspira în aceeaşi seringă, ci vor fi administrate separat.

16. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR VÂRSTNICI

(Dr. Aniţa Modi)

Se consideră vârstnici cei trecuţi de 70-75 ani;

Caracterele fiziologice şi patologice ale vârstei înaintate sunt:
- Scăderea forţei organismului;
- Reducerea până la dispariţie a capacităţii de acomodare;
- Scăderea reactivităţii organismului faţă de noxele mediului înconjurător;
- Diminuarea capacităţii de regenerare a ţesuturilor;
- Reducerea sau dispariţia imunităţii active faţă de infecţii;
- Sensibilitate deosebită faţă de pierderile de proteine şi tulburările hidroelectrolitice;
- Frecvenţa bolilor degenerative ca: ateroscleroză, bolile articulare, osteoporoză.
Majoritatea problemelor de îngrijire izvorăsc din indisponibilitatea bolnavului de a se acomoda.
Aceşti bolnavi în mediul familial trăiesc de multe ori o viaţă echilibrată, însă în condiţii noi (în spital) se
dezechilibrează şi devin neliniştiţi, agitaţi;
Spitalizarea vârstnicilor nu trebuie prelungită.

130
 NURSING CLINIC

Problemele principale legate de particularităţile de îngrijire a bolnavilor vârstnici sunt următoarele:

- Primirea pe secţie şi amplasarea bolnavului:
 Trebuie primit pe secţie cu amabilitate;
 Să nu aibă impresia că este o povară pentru personal;
 Să arătăm în primele zile W.C.-ul, baia, sălile de tratament;
 Să fie plasaţi printre bolnavii mai liniştiţi, pentru că tolerează greu zgomotul;
 Circulaţia vârstnicilor pe scări trebuie evitată, pentru a evita accidentele;
 Să se evite frigul.
- Comportarea faţă de bolnavii vârstnici:
 Asistenta să nu încerce dezobişnuirea vârstnicului de obiceiurile formate în cursul deceniilor lungi de viaţă
 Bolnavului vârstnic trebuie acordată toată stima, evitând utilizarea unor epitete în loc de numele lor;
 Pregătirea psihică a vârstnicilor pentru efectuarea procedeelor tehnice de investigaţie şi tratament trebuie făcută cu
mai mare atenţie.
- Igiena corporală:
 Trebuie supravegheată chiar dacă ei se pot ridica din pat şi se spală singuri;
 Îmbăierea se va face o dată - de două ori pe săptămână, cu săpun neutru, cu foarte mare atenţie pentru a nu leza
pielea fragilă;
 Bărbaţii să fie raşi în mod regulat, iar femeile pieptănate pentru că le redică mult moralul
 Întreţinerea unghiilor
 Igiena cavităţii bucale, mai ales dacă vârstnicul are proteză dentară
 Fricţionarea pielii cu alcool trebuie evitată
- Asigurarea odihnei pasive:
 Patul trebuie făcut după cerinţa lui şi poate sta în el în poziţia lui preferată
 Suprafaţa patului să fie netedă, pentru a evita escarele de decubit;
 Scoaterea lui din pat şi aşezarea în fotoliu trebuie efectuată pentru a evita apariţia escarelor;
 Somnul vârstnicului este adesea tulburat: adoarme în cursul zilei şi noaptea are insomnie; reacţionează
nesatisfăcător la medicamente calmante şi hipnotice; trebuie acţionat asupra lor mai mult prin procedee
psihice.
- Alimentaţia bolnavului vârstnic:
 Asistenta trebuie să depună multă insistenţă pentru a introduce alimentele şi lichidele necesare organismului;
 Necesităţile lor calorice nu sunt prea mari, consumul de glucide şi lipide nu trebuie forţat, pentru a se putea
introduce mai uşor necesităţile de proteine, săruri minerale şi lichide, al căror echilibru la vârstnici este foarte
labil;
 Bolnavii în vârstă se deshidratează foarte uşor şi pe masură ce carenţa de lichide înaintează, dispare şi
senzaţia de sete; asistenta are obligaţia să raporteze rezistenţa bolnavului la consumul de lichide medicului,
pentru a putea trece din timp la hidratare parenterală.
- Supravegherea tranzitului intestinal şi a diurezei:
 Supravegherea şi evidenţa eliminărilor fecale şi urinare la vârstnici au o importanţă mare, căci ei de multe ori
uită emisiunile şi pretind purgative în mod inutil;
 Utilizarea şi obişnuirea bolnavului cu purgative nu este de recomandat;
 Stările de incontinenţă se raportează imediat medicului.
- Supravegherea bolnavului şi ajutorul asistentei la stabilirea diagnosticului:

131
 NURSING CLINIC

 Reactivitatea organismului fiind mult diminuată, asistenta trebuie să urmarească cu foarte mare atenţie şi
abaterile minimale de la starea normală, ca scăderea poftei de mâncare, emiterea de scaune mai moi,
tulburările de orientare, scăderea interesului faţă de mediul ambiant, mici ascensiuni subfebrile, care pot
prevesti complicaţii grave.

 În cursul spitalizării trebuie să intervenim prin toate mijloacele de îngrijire: fizice, medicamentoase şi morale
în vederea reabilitării bolnavului în vârstă, ajutându-l să se întoarcă în mediul familial.

17. ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR LA DOMICILIU (Dr.Aniţa Modi)

Conducerea, controlul şi îndrumarea activităţii de îngrijire a bolnavului rămas la domiciliu – după indicaţiile
medicului de familie - rămân în sarcina asistentei medicale.
- Asistenta va instrui unul din aparţinătorii bolnavului asupra tehnicilor elementare de îngrijire generală (ca
spălarea bolnavului, schimbarea patului, administarea medicamentelor, aplicarea compreselor);
- Aplicarea tehnicilor de specialitate (administrarea injecţiilor, schimbarea pansamentelor) revine asistentei;
- Îngrijirea bolnavilor la domiciliu trebuie condusă după aceleaşi principii ca şi îngrijirea bolnavilor în spital;
- Transformarea mediului familial în vederea creării condiţilor optime de îngrijire a bolnavului, fără a perturba
prea mult viaţa familiei este sarcina cea mai importantă a asistentei care îngrijeşte bolnavii la domiciliu;
Problemele cele mai importante ale îngrijirii bolnavilor la domiciliu sunt următoarele:
- Crearea condiţilor igienice corespunzătoare mediului
- Asigurarea bazei materiale a îngrijirii bolnavului
- Supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului
- Aplicarea corectă a tratamentelor prescrise.
Camera bolnavului :
- Cât mai luminoasă, uscată şi uşor de încălzit
- Temperatura camerei să fie în jur de 20 grade, iar pentru copii, bătrâni şi bolnavi anemici - 24 grade.
- Fumatul, prepararea alimentelor ca şi staţionarea inutilă a vizitatorilor în cameră sunt strict interzise;
- Camera va fi aerisită zilnic, de cel puţin trei ori pe zi; iarna când se face aerisirea, bolnavul va fi bine acoperit,
iar pe cap i se va pune un prosop;
- Camera să aibă lumină electrică;
- Perdelele şi covoarele groase vor fi îndepărtate din cameră, fiind adevărate rezervoare de praf;
- Trebuie asigurat patul cel mai corespunzător, cu suprafaţă dreaptă, elastic,dar tare; patul se aşează în
apropierea geamului, cu capul spre lumină, să rămână accesibil din trei părţi personalului de îngrijire.
Instrumentarul şi materiale necesare îngrijirii bolnavului trebuie să fie asigurate de asistentă. Ea trebuie să
poarte într-o geantă corespunzătoare, următoarele:
- Seringi
- 2-3 pense
- O foarfecă
- Un irigator
132
 NURSING CLINIC

- Sonde pentru evacuarea vezicii la femeie şi bărbat

- 1-2 termometre
- Mănuşi de cauciuc
- Lanternă electrică
- Vată
- Tifon steril
- Leucoplast
- O muşama
- Un burete de baie
- Săpun
- Perie de unghii
- Alcool
- Tinctură de iod
- Ampule de analeptice pentru primă urgenţă (Atropină, Adrenalină)
- Halat
Bolnavul îngrijit la domiciliu trebuie supus aceluiaşi regim de viaţă ca şi în spital:
- Dacă nu se poate ridica din pat în fiecare zi trebuie să i se facă: baie parţial la pat, îngrijirea părului, a
unghiilor, toaleta cavităţii bucale; servirea bolnavului cu ploscă şi urinar; prevenirea escarelor;
alimentarea bolnavului conform indicaţiilor de regim.
- Persoana care va îngriji bolnavul în familie trebuie să se îngrijească în primul rând de igiena sa personală: să
se îmbăieze în mod regulat, să aibe unghiile tăiate şi întreţinute, mâinile curate şi spălate înainte de a
atinge bolnavul sau lucrurile acestuia; îndepărtarea inelelor şi a brăţărilor; să poarte halat peste haine.
Pentru supravegherea funcţiilor normale şi modificate patologic ale organismului, asistenta va conduce foaia
de temperatură şi pentru bolnavii îngrijiţi la domiciliu.
- Temperatura, pulsul, respiraţia, cantitatea de urina emisă trebuie înregistrate;
- Datele culese de ea sau de aparţinători trebuie notate în foaie şi comunicate medicului.
Aplicarea corectă a tratamentului prescris necesită o strânsă colaborare între medicul de familie, asistentă şi
aparţinători.
- Pe pungile de medicamente va nota vizibil numele medicamentului, doza, precum şi orele exacte de
administrare.
- Să controleze modul cum au fost administrate medicamentele;
- Se utilizează cutii compartimentate, pe care asistenta le va umple zilnic, eventual săptămânal, notând pe
fiecare compartiment ziua şi ora când trebuie administrat conţinutul compartimentelor;
- Sondajele, injecţiile, pansamentele le va executa personal;
- Respectarea condiţiilor de sterilitate în orice împrejurare;
- Activitatea asistentei care îngrijeşte bolnavii la domiciliu trebuie să se desfăşoare pe baza unui plan bine
stabilit.
- Asistenta trebuie să aibă o atitudine demnă la domiciliul bolnavului;
- Asistenta nu trebuie să critice lipsa materialelor necesare, sau necorespondenţa lor, ci va încerca cu multă
bunavoinţă să asigure pentru bolnav cele mai potrivite condiţii de îngrijire cu mijloacele ce le va avea la
dispoziţie;
- O preocupare deosebită a asistentei, care umblă toată ziua de la un bolnav la altul, trebuie să fie prevenirea
transmiterii infecţiilor secundare; ea va lucra numai cu instrumente riguros sterilizate, va arde

133
 NURSING CLINIC

pansamentele vechi, iar la bolnavii infecţioşi va ţine un halat separat, pe care îl va lăsa acolo până la
dezinfecţia terminală;
- Spălarea riguroasă a mâinilor, utilizarea dezinfectantelor şi purtarea măştii în cursul epidemiilor aerogene, vor
ajuta asistenta de a se achita cu cinste şi de această sarcină.

BIBLIOGRAFIE

1. Antohe Ileana, Mihaela Carmen Fermeşanu – “Elemente de nursing clinic”, Ed. Junimea, Iaşi, 2003
2. Baltă Georgeta – Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983
3. Beldean L, Coldea L, Helgiu A – Aspecte nursing în afecţiuni ale aparatului digestiv şi renal. Editura Universităţii
Lucian Blaga, Sibiu, 2000
4. Beldean L, Coldea L. – Aspecte nursing în afecţiuni respiratorii şi cardiovasculare. Editura Universităţii Lucian
Blaga, Sibiu, 2000
5. Beuran M. – “Ghid de manevre medicale şi colaborare medic-asistentă”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999
6. Borundel C. – Manual de medicină internă pentru cadre medii. Editura ALL, 1994
7. Brunner L.S., Suddarth D.S. – “Textbook of Medical-Surgical Nursing”, J.B. Lippincott, Philadelphia, 1988
8. Craven R.F., Hirnle C.J. – “Fundamentals of Nursing – Human Health and Function”, J.B. Lippincott Comp,
Philadelphia, 1992
9. Craven R.F., Hirnle C.J. – “Fundamentals of Nursing – Human Health and Function”, J.B. Lippincott Comp,
Philadelphia, 2007.
10. Henderson Virginia – Principii fundamentale ale îngrijirii bolnavului. Consiliul Internaţional al Nurselor,
Danemarca 1991
11. Jamieson E.M., McCall J.M., Blythe R. – “Guidelines for Clinical Nursing Practices”, Churchill Livingstone,
1988
12. Kristel K.H. – “Îngrijirea bolnavului”, Ed. ALL, Bucureşti, 1998
13. Manea, Mădălina – Bazele ştiinţifice ale nursingului, Editura Alma, Craiova, 2008
14. Mozes C. - Tehnica ingrijirii bolnavului, Editura Medicală, Bucureşti 2007
15. Sheila Sparks, Cynthia Taylor – Nursing Diagnosis Reference Manual. Springhouse USA, 1995
16. Sicard D., Guez T. – “Dicţionar de examinări medicale”, Ed. Corint, Bucureşti, 2003
17. Smith S.F., Duell D.J., Martin B.C. – “Clinical Nursing Skills”, 6-th ed, Pearson Prentice Hall, New Jersey, 2004
18. Titirca Lucreţia - Ghid de nursing, cu tehnici de evaluare şi îngrijiri corespunzătoare nevoilor fundamentale.
Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti 2008
19. Titircă Lucreţia – Urgenţele medicochirurgicale. Sinteze pentru asistenţii medicali, Ediţia a III-a, Editura
Medicală, Bucureşti, 1996

134
NURSING CLINIC

135