Catedra de medicină socială și management „Nicolae Testemițanu”

MEDICINĂ SOCIALĂ – SĂNĂTATE PUBLICĂ.

INTRODUCERE

Galina Obreja,
conferențiar universitar

1
 CUPRINS

1. Medicină socială – sănătate publică. Scurt istoric.

2. Sănătatea publică și operațiunile (funcțiile) esențiale de
sănătate publică.
3. Definirea sănătății și bolii.
4. Determinantele sănătății, clasificarea și caracteristica lor.
5. Indicatorii de sănătate.
6. Prevenția. Nivelele de prevenție. Screening-ul.
7. Supravegherea sănătății publice.
1. MEDICINĂ SOCIALĂ. SCURT ISTORIC
 MEDICINĂ. DEFINIȚIE

 Medicina este știința și practica care se ocupă de:

– diagnosticul,
– tratamentul și
– prevenirea bolii.
 MEDICINĂ SOCIALĂ. DEFINȚIE

 Medicina socială este o ramură interdisciplinară a

medicinii, care se ocupă cu studiul stării de sănătate a
populației și a sistemului de îngrijiri de sănătate într-un
context social larg.

5
 MEDICINĂ SOCIALĂ. SCURT ISTORIC

 Termenul „medicină socială” a fost folosit pentru prima dată

în 1848, în timpul revoluției franceze din martie.
 Medicul Jules Guérin a făcut un apel către lucrătorii medicali
din Franța să acționeze pentru binele public și pentru a ajuta
la crearea unei noi societăți așteptată de la revoluție.
 Guérin a susținut că obiectivul ar putea fi realizat într-un mod
eficient dacă cunoștințele și informațiile referitoare la
relațiile dintre problemele medicale, factorii sociali și afacerile
publice ar fi integrate sistematic în cadrul medicinei sociale.
 MEDICINĂ SOCIALĂ. SCURT ISTORIC (cont.)

 În Germania, în aceeași perioadă (după revoluția din

martie 1848), un grup de medici, printre care și
Rudolf Virchow, au promovat reforma asistenței
medicale, înțelegând pe deplin efectul factorilor sociali
asupra problemelor de sănătate.

 Virchow (morfopatolog), a identificat condițiile sociale

ca factori importanți în dezvoltarea unei epidemii.
Raportul său (1848) despre epidemia de tifos în
regiunea Silezia Superioară a Prusiei este considerat o
lucrare clasică în istoria medicinii sociale.
 MEDICINĂ SOCIALĂ. SCURT ISTORIC (cont.)

 Sănătatea umană este afectată atât de factori biologici,

cât și de factori sociali, care duc la apariția bolilor.

 Programul interdisciplinar dintre medicină și științele

sociale oferă medicinei cunoștințele și deprinderile
necesare pentru a analiza cauzele sociale ale sănătății și
bolii în același mod în care alianța dintre medicină și
științele de laborator au oferit noi perspective asupra
bazelor biologice, chimice și fizice ale bolii.
 MEDICINĂ SOCIALĂ. PRINCIPII
 Rudolf Virchow a formulat trei principii de bază cu privire la
aspectele academice și practice ale medicinei sociale
(rezumate de Rosen), valabile și azi:
– sănătatea populației este o chestiune de interes social direct;
– condițiile sociale și economice au un efect important asupra
sănătății, bolii și practicii medicale, iar aceste relații trebuie
supuse unei investigații științifice;
– societatea trebuie să promoveze sănătatea și să combată bolile,
iar măsurile implicate trebuie să fie atât sociale, cât și medicale.
 Rudolf Virchow este considerat fondatorul medicinei sociale.
 Declarația de la Alma Ata a OMS din 1978 a îmbrățișat, de
asemenea, principiile de bază ale medicinei sociale.
 MEDICINĂ SOCIALĂ. INSTITUȚIONALIZARE

 Medicina socială a fost instituționalizată ca disciplină academică

la începutul secolului al XX-lea. Instituționalizarea a fost
accelerată după cel de-al Doilea Război Mondial.

 Eisenberg a argumentat mai specific că distribuția sănătății și a

bolilor în populațiile umane reflectă locul în care oamenii trăiesc,
ceea ce ei mănâncă, munca pe care o fac, aerul și apa pe care o
consumă, activitatea lor, interconectarea lor cu ceilalți și statutul
pe care îl ocupă în ordinea socială.
 MEDICINĂ SOCIALĂ. EVOLUȚIE

 Medicina socială ca știință și practică a evoluat diferit în

diferite țări.
 Pe măsura conștientizării importanței aspectelor
nemedicale ale sănătății și dezvoltării domeniului
„sănătate publică”, aspectele sociale au devenit parte
componentă a acestuia.
 În Republica Moldova, „medicina socială” a coexistat cu
„medicina preventivă”, evoluând în ultimii ani în „sănătate
publică”.
 Aspectele sociale ale sănătății și bolii –
subiecte importante pe agenda internațională
MILLENNIUM
DEVELOPMENT GOALS

Aspectele sociale ale sănătății sunt parte

componentă a strategiilor și planurilor de
acțiuni de prevenire și control al bolilor atât
la nivel internațional, regional, cât și național.
Scopul: eliminarea inegalităților în sănătate
2. SĂNĂTATEA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIILE EI
 DEFINIREA SĂNĂTĂȚII PUBLICE

 „Știința și arta prevenirii bolilor, prelungirii vieții și

promovării sănătății prin intermediul eforturilor
organizate ale societății.”
Sir Donald Acheson, 1988, UK
 SCOPUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE

 Bunăstarea biologică, fizică și mentală a tuturor

membrilor societății mondiale indiferent de etnie,
religie, gen, orientare sexuală, țară sau viziuni politice.

Sursa: Rodger Detels, 2003. Oxford Textbook of Public Health.

 SĂNĂTATEA PUBLICĂ REPREZINTĂ:

 Procesul de mobilizare a resurselor locale, regionale,

naționale și internaționale pentru asigurarea condițiilor în
care populația să poată fi sănătoasă.
Breslow/Detels, 1997

 Sănătatea publică reflectă angajamentul guvernului de

investi în sănătatea și bunăstarea cetățenilor.
 Sănătatea publică nu garantează o sănătate optimă, dar
creează condițiile în care aceasta să poată fi realizată de
societate.
 EVOLUȚIA SĂNĂTĂȚII PUBLICE

Modelul nou de sănătate

Modelul vechi de sănătate publică:
publică: - accent pe stilul de viață,
- igienă politica guvernamentală „O
sănătate mai bună pentru toți”;
- sanitație
- preocupare ecologică pentru
- apa curată. sănătatea publică;
- durabilitatea mediului ecologic
și a comunității umane.
INTERACȚIUNEA DINTRE OPERAȚIUNILE (FUNCȚIILE) ESENȚIALE DE
SĂNĂTATE PUBLICĂ (OESP)
OESP DE BAZĂ

PRESTAREA SERVICIILOR
OESP 4
INTELLIGENCE PROMOVAREA
SĂNĂTĂȚII
OESP 1 +2
SUPRAVEGHEREA
MONITORIZAREA OESP 3 OESP 5
SĂNĂTATEA INFORMATĂ
EVALUAREA ȘI PROTECȚIA PREVENIREA
SĂNĂTĂȚII BOLILOR
PLANIFICAREA

OESP DE SPRIJIN
OESP 7
OESP 6 OESP 8 OESP 9 OESP 10
FORȚA DE
GUVERNAREA FINANȚAREA COMUNICAREA CERCETAREA
MUNCĂ ÎN SP
 SĂNĂTATE PUBLICĂ versus MEDICINĂ
SĂNĂTATE PUBLICĂ MEDICINĂ
Ținta - populația / grupurile populaționale - persoana
primară:
Accentul pe: - prevenirea bolilor, protecția și - diagnosticul și tratamentul bolii,
promovarea sănătății pentru întreaga îngrijiri pentru pacientul integral
comunitate
Paradigma: - folosește intervenții care țintesc - pune accent predominant pe
mediul, comportamentul uman, stilul asistența medicală
de viață și asistența medicală
Profesia: - persoane cu multiple profesii cu - bine stabilită cu imagine publică
imagine publică difuză precisă
Certificarea/ - variabilă dincolo de gradul profesional - sistem uniform, după obținerea
licențierea de sănătate publică gradului profesional medical
specialiștilor

Sursa: Fineberg / Am J Prev Med 2011;41(4S3):S149–S151.

 SĂNĂTATE PUBLICĂ versus MEDICINĂ (cont.)
SĂNĂTATE PUBLICĂ MEDICINĂ
Specializare: - metode analitice (epidemiologie) - sistem de organe (cardiologie)
- loc și populație (sănătatea ocupațională) - grupuri de pacienți (pediatrie,
- probleme substanțiale de sănătate obstetrică)
(nutriție) - etiologie, patofiziologie (oncologie, boli
- deprinderi de elaborare și evaluare a infecțioase)
politicilor - deprinderi tehnice (radiologie, chirurgie)
Științele - provocările majore pentru sănătatea - nevoile pacienților
biologice populației - mișcarea între laborator și căpătâiul
centrale, - mișcarea între laborator și teren bolnavului
stimulate de:
Științele - trăsătură esențială de analiză și instruire - importanța crește, dar constituie o parte
numerice: relativ minoră a instruirii
Științele - parte integrală a educației de sănătate - tind să fie o parte electivă a educației
sociale: publică medicale
Științele - periferice în instruirea profesională - parte esențială a instruirii profesionale
clinice
 SĂNĂTATE PUBLICĂ versus ASISTENȚĂ MEDICALĂ

 „În îndeplinirea funcțiilor sale, sănătatea publică – la fel ca

și medicul cu pacientul său – evaluează starea de sănătate a
populației, îi diagnostică problemele, caută cauzele acestor
probleme și elaborează strategii pentru a le vindeca”.

Sursa: Mary-Jane Schneider, 2011. Introduction to Public Health, 3rd edition.

 SĂNĂTATE PUBLICĂ versus ASISTNȚĂ MEDICALĂ

 În cazul când un medic diagnostică o boală la un pacient

și îi recomandă tratamentul, este la latitudinea
pacientului să accepte sau să respingă recomandarea
medicului. În cazul când pacientul este o „comunitate”
sau o țară întreagă, guvernul, de obicei, trebuie să ia
decizia de a accepta sau respinge recomandările
experților în sănătate publică.

Sursa: Mary-Jane Schneider, 2011. Introduction to Public Health, 3rd edition.

ABORDAREA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ A PROBLEMELOR DE
SĂNĂTATE – UN PROCES ÎN 5 ETAPE

1. Definirea
problemei

5. Monitorizarea 2. Identificarea
și evaluarea grupurilor de
risc

4. 3. Selectarea
Implementarea intervenției
intervenției/lor
 DISCIPLINILE SĂNĂTĂȚII PUBLICE

 Epidemiologie
 Demografie
 Biostatistică
 Științele biomedicale
 Științele privind sănătatea mediului
 Științele sociale și comportamentale
 Politica de sănătate și managementul (administrarea
sănătății publice)
 Dreptul
3. DEFINIREA SĂNĂTĂȚII ȘI BOLII
 SĂNĂTATE. DEFINIȚIA OMS

„Sănătatea este:
 starea de bine complet din punct de vedere fizic, mental și social
și nu doar absența bolii sau a infirmității”
(OMS, 1948)
completată cu:

 „abilitatea persoanei de a duce o viață productivă din punct de

vedere social și economic”.
(OMS, 1984).
 OMS definește sănătatea, folosind
o abordare pozitivă „stare de bine
complet”.
 Starea de sănătate nu poate fi
măsurată prin metode măsurabile
precise.
 Măsurarea stării de sănătate
se bazează pe o abordare
negativă.
 Starea de sănătate a
populației este măsurată în
termeni de:
– boală (lipsă de sănătate);
– consecințe ale bolii
(dizabilitate sau deces);
– determinante ale sănătății
(economice, sociale etc.).
 CONSECINȚELE BOLII

 Boala – perturbări funcționale și structurale ale organismului

uman care produc semne și simptome clinice considerate ca
devieri de la normalitate.
 Dizabilitatea – termen generic pentru afectări/deficiențe,
limitări de activitate și restricții de participare, care denotă
aspectele negative ale interacțiunii dintre o persoană (care are
problema de sănătate) și factorii contextuali în care se regăsește
(factorii de mediu și cei personali).
 Decesul – evenimentul dispariției definitive a oricărui semn de
viață în orice moment după înregistrarea stării de născut viu.
 Exemplu

 La o persoană diagnosticată cu reumatism sunt

modificate structura și funcțiile articulațiilor.
 Dizabilitatea: incapacitatea de manipulare a
obiectelor mici și nevoia de asistență pentru
îngrijiri personale (de ex. pentru a-și încheia
nasturii la haină).
4. DETERMINANTELE SĂNĂTĂȚII
 DETERMINANTELE SĂNĂTĂȚII:

 reprezintă o gamă de factori personali, sociali, economici,

de mediu, sistemul sanitar etc. care influențează starea de
sănătate a populației. Se disting:
– factori de risc;
– factori de protecție.
 MODELUL EPIDEMIOLOGIC AL FACTORILOR CE
DETERMINĂ STAREA DE SĂNĂTATE (după Denver, 1997)
Maturizarea și Sisteme Moștenirea
îmbătrânirea interne genetică
complexe

Social BIOLOGIA UMANĂ Recuperator

SISTEMUL
Psihic MEDIUL STAREA DE Curativ
SANITAR
SĂNĂTATE

Fizic Preventiv
COMPORTAMENTUL

Riscuri Obiceiuri, Riscuri în timpul

profesionale alimentare și liber
consum
 IMPORTANȚA INTERVENȚIILOR LA NIVEL
POPULAȚIONAL ȘI INDIVIDUAL
% attribution of global CHD mortality reduction
Goldman USA 1968-1976 40 54 6

Beaglehole New Zealand 1974-1981 40 60

Hunink USA 1980-1990 43 50 7

IMPACT Scotland 1975-1994 35 55 10

IMPACT New Zealand 1982-1993 35 60 5

IMPACT England & Wales 1981-2000 38 53 11

Treatments
IMPACT USA 1980-2000 47 44 9
Risk factors
IMPACT Poland 1991-2005 43 49 8
Unexplained
IMPACT Czech 1985-2007 39 60 1

IMPACT Sweden 1986-2002 36 55 9

BMJ Finland 1972-1992 24 76

IMPACT Finland 1982 -1997 23 72 5

IMPACT Iceland 1981-2006 24 74 2

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

Sursa: NEJM 2007 356 2388 updated

5. INDICATORII DE SĂNĂTATE
 CE SUNT INDICATORII DE SĂNĂTATE?

Având în vedere obiectivul „o stare de sănătate buna”, care ar fi

indicatorul ca

„…care să ajute la cuantificarea realizării acestui obiectiv.”

(Mark Friedman)
 INDICATORII DE SĂNĂTATE

 Indicator de sănătate – o variabilă, susceptibilă pentru măsurarea

directă, care reflectă starea de sănătate a persoanelor dintr-o
comunitate.

 Indicatorii de sănătate:
– demografici (de ex.: natalitatea, mortalitatea);
– stării de sănătate (indicatorii: morbidității, mortalității, dizabilității,
calității vieții);
– determinantelor sănătății (de ex.: consumul de alcool, consumul de sare,
nivelul de educație, venitul);
– intervențiilor de sănătate (de ex.: accesul la servicii de sănătate, acoperirea
vaccinală).
 UTILIZAREA INDICATORILOR DE SĂNĂTATE

Indicatorii de sănătate se utilizează pentru:

 măsurarea stării de sănătate a populației;
 compararea stării de sănătate a populației din diferite
comunități;
 identificarea nevoilor de sănătate a populației;
 evaluarea serviciilor de sănătate;
 planificarea și alocarea resurselor de sănătate;
 măsurarea eficienței programelor (intervențiilor) de
sănătate.
 LEGĂTURA DINTRE INDICATORII STĂRII DE SĂNĂTATE,
DETERMINANTELE SĂNĂTĂȚII ȘI INTERVENȚII

DETERMINANTELE
INDICATORII STĂRII DE SĂNĂTĂȚII:
SĂNĂTATE: • comportamentul individual
• morbiditatea • mediul social
• mortalitatea • mediul fizic
• dizabilitatea • asistența medicală
• factorii genetici

INTERVENȚIILE
(politici și programe de
sănătate)
 SURSELE DE DATE PRIVIND SĂNĂTATEA:

 statistica vitală (înregistrarea nașterilor și a deceselor);

 raportarea bolilor (notificarea bolilor infecțioase, registrul
bolilor cronice, registrul cancerului, statistica medicală,
statistica bolilor ocupaționale și a accidentelor la locul de
muncă, etc.);
 recensământul populației;
 studiile (surveys) cu privire la sănătatea populației;
 datele administrative.
6. PREVENȚIA. NIVELE PREVENȚIEI
 INTERACȚIUNEA DINTRE OPERAȚIUNILE ESENȚIALE DE SĂNĂTATE
PUBLICĂ (OESP)
OESP DE BAZĂ

PRESTAREA SERVICIILOR
OESP 4
INTELLIGENCE PROMOVAREA
SĂNĂTĂȚII
OESP 1 +2
SUPRAVEGHEREA
MONITORIZAREA OESP 3 OESP 5
SĂNĂTATEA INFORMATĂ
EVALUAREA ȘI PROTECȚIA PREVENIREA
SĂNĂTĂȚII BOLILOR
PLANIFICAREA

OESP DE SPRIJIN
OESP 7
OESP 6 OESP 8 OESP 9 OESP 10
FORȚA DE
GUVERNAREA FINANȚAREA COMUNICAREA CERCETAREA
MUNCĂ ÎN SP
 NIVELELE DE PREVENȚIE

Nivelul de Stadiul bolii Ținta

prevenție
Primordială Condițiile care stau la baza Toată populația/ anumite
factorilor de risc grupuri

Primară Factorii de risc specifici Toată populația/ anumite

grupuri

Secundară Stadiul precoce al bolii Anumite grupuri

Terțiară Stadiul tardiv al bolii Pacienții
(tratament, reabilitare)
 PREVENȚIA PRIMORDIALĂ:

 cuprinde acțiuni care împiedică apariția factorilor de risc sub forma

unor condiții de mediu, economice, sociale și obiceiuri culturale, de
trai ș.a.;
 scopul - reducerea incidenței bolii prin prevenirea apariției factorilor
de risc într-o țară sau într-un grup de populație în care aceștia nu au
apărut încă;
 ținta – toată populația sau anumite grupuri;
 urmărește să modifice condițiile care generează și structurează
distribuția inegală a expunerilor și susceptibilităților dăunătoare
pentru sănătate și a resurselor de protecție printre populație.
 Exemplu: prevenirea obezității în diferite perioade ale vieții.
 PREVENȚIA PRIMARĂ:

 urmărește să prevină debutul unor anumite boli sau

leziuni prin prevenirea expunerii la factorii de risc;
 scopul - reducerea incidenței bolii prin eliminarea
factorilor de risc specifici care au apărut deja într-o țară
sau într-un grup specific de populație;
 ținta – toată populația sau grupuri de persoane cu risc
crescut de expunere, dar încă fără dovezi privind boala.
 ABORDĂRILE ORGANIZAȚIEI MONDIALE A SĂNĂTĂȚII
CU PRIVIRE LA PREVENȚIA PRIMARĂ

Strategia populațională: Strategia riscului individual crescut:

 este direcționată către toată
populația, indiferent de nivelele
individuale de risc;
 scopul principal – reducerea
nivelului mediu al unui factor de
risc în întreaga populație.
 Exemplu: o reducere mică a valorii
medii a tensiunii arteriale într-o
populație ar produce o reducere
semnificativă a incidenței bolilor
cardiovasculare.
 se concentrează asupra persoanelor
care reprezintă cel mai mare risc
pentru o anumită boală sau
tulburare;
 implică identificarea activă a
persoanelor expuse la risc crescut,
eliminarea factorilor de risc sau
creșterea rezistenței specifice la
factorul cauzal.
 Exemplu: imunizarea.
 PREVENȚIA SECUNDARĂ:

 vizează reducerea consecințelor mai grave ale bolii

prin diagnosticarea precoce și tratamentul timpuriu
pentru a reduce sau a stopa progresarea bolii;
 este îndreptată spre perioada dintre debutul bolii și
diagnosticarea ei.
 Exemple: screeningul pentru depistarea unei boli
(cancer, diabet, boli cardiovasculare, etc.) sau tulburări
(testarea deficienței de iod la nou-născuți).
SCREENINGUL
 SCREENINGUL:

 este procesul utilizării testelor la scară largă pentru a

identifica prezența unei boli sau expuneri la un factor de
risc pentru boală în populația aparent sănătoasă.

 Un test de screening ≠ un test de diagnostic.

 TIPURILE DE SCREENING:

 screeningul în masă are scopul de a examina toată

populația sau anumite grupuri din populație;
 screeningul multiplu sau multifazic folosește mai multe
teste de screening în același timp;
 screeningul țintit al grupurilor cu expuneri specifice (de
exemplu, muncitorii de la fabricile de substanțe chimice);
 screeningul oportunist (de găsire a cazului) vizează
pacienții care consultă medicul pentru alte scopuri.
 CRITERIILE PENTRU SCREENING

Categoria Criteriile
Boala: - trebuie să reprezinte o problemă importantă de sănătate publică
(frecvență și/sau severitate), depistarea precoce a căreia contribuie la
reducerea mortalității și la creșterea numărului de ani de viață
sănătoasă salvați/câștigați (DALY);
- trebuie să fie una care să evidențieze un număr suficient de cazuri
pentru ca programul de screening să fie cost-eficace;
- trebuie să aibă o fază preclinică detectabilă pentru depistarea
precoce. Pentru ca un screening să fie eficient, se recomandă ca
intervalul de screening să fie mai scurt decât perioada preclinică
detectabilă.
Populația - trebuie să fie clar definită. Rata de participare a populației eligibile în
țintă: programul de screening trebuie să fie înaltă.
 CRITERIILE PENTRU SCREENING (cont.)

Categoria Criteriile
Testul de - trebuie să fie eficient, valabil, relativ simplu și rapid de aplicat, ușor
screening: de interpretat, sigur și acceptabil atât pentru populație, cât și pentru
lucrătorii medicali și, relativ, ieftin;
- rezultatele screening-ului trebuie să fie comunicate cât mai curând
posibil persoanelor investigate.
Diagnostic - testele de diagnostic trebuie să fie adecvate, sigure, acceptabile și
ul și disponibile din punct de vedere fizic și financiar pentru populația-țintă;
tratament - trebuie să existe o strategie de intervenție sau tratament pentru
ul: persoanele depistate cu tulburări sau boala;
- tratamentul pentru pacienții cu diagnosticul confirmat trebuie să fie
disponibil, accesibil, acceptabil și eficient.
 CRITERIILE PENTRU SCREENING (cont.)

Categoria Criteriile
Costul - costul depistării cazului (inclusiv diagnosticul și tratamentul
pacienților diagnosticați) trebuie să fie echilibrat din punct de
vedere economic cu costul total al asistenței medicale.
Strategia - trebuie să fie adecvată pentru populația-țintă (vârsta de debut,
de intervalul de screening).
screening
 PREVENȚIA TERȚIARĂ:

 urmărește să reducă progresarea sau complicațiile unei

boli deja existente;
 constituie un aspect important al medicinei clinice și de
reabilitare;
 cuprinde măsuri de reducere a dizabilității și a suferințelor
cauzate de sănătatea precară;
 poate îmbunătăți bunăstarea și veniturile persoanei și a
familiei sale.
7. SUPRAVEGHEREA ÎN SĂNĂTATEA PUBLICĂ
 INTERACȚIUNEA DINTRE OPERAȚIUNILE ESENȚIALE DE SĂNĂTATE
PUBLICĂ (OESP)
OESP DE BAZĂ

PRESTAREA SERVICIILOR
OESP 4
INTELLIGENCE PROMOVAREA
SĂNĂTĂȚII
OESP 1 +2
SUPRAVEGHEREA
MONITORIZAREA OESP 3 OESP 5
SĂNĂTATEA INFORMATĂ
EVALUAREA ȘI PROTECȚIA PREVENIREA
SĂNĂTĂȚII BOLILOR
PLANIFICAREA

OESP DE SPRIJIN
OESP 7
OESP 6 OESP 8 OESP 9 OESP 10
FORȚA DE
GUVERNAREA FINANȚAREA COMUNICAREA CERCETAREA
MUNCĂ ÎN SP
 SUPRAVEGHERE. DEFINIȚIA OMS

 „Supravegherea sănătății publice – colectarea continuă, sistematică, analiza

și interpretarea datelor cu privire la sănătate necesare pentru planificarea,
implementarea și evaluarea practicii de sănătate publică”.

 Datele cu privire la sănătate cuprind:

– bolile infecțioase
– bolile netransmisibile
– factorii de risc
– serviciile de sănătate, etc.

 Datele dintr-un sistem de supraveghere sunt orientate în funcție de persoană,

timp și loc.
 OBIECTIVELE SUPRAVEGHERII SĂNĂTĂȚII PUBLICE

 evaluarea stării de sănătate a populației;

 identificarea unei urgențe de sănătate publică;
 evaluarea factorilor de risc;
 definirea priorităților de sănătate publică;
 evaluarea programelor de sănătate;
 stimularea cercetării.
 SISTEMUL DE SUPRAVEGHERE MĂSOARĂ:

 frecvența bolilor, tulburărilor și a factorilor de risc pentru

sănătate;
 severitatea bolii (de ex., fatalitatea, rata spitalizării);
 impactul stării de sănătate (de ex., costul);
 poate servi ca un sistem de avertizare timpurie.
 SURSELE DE DATE ÎNTR-UN SISTEM DE
SUPRAVEGHERE:

 statistica vitală;
 datele cu privire la morbiditate;
 registrele;
 datele din studii (surveys).
 TIPURILE SISTEMELOR DE SUPRAVEGHERE
Supravegherea pasivă:
 se folosesc datele disponibile cu
privire la bolile notificabile;
 raportarea se efectuează de către
prestatorul de servicii medicale;
 completitudinea și calitatea datelor
raportate depind de lucrătorii
medicali;
 subraportarea datelor este o
problemă comună;
 sistemul este relativ ieftin.
Supravegherea activă:
 personalul proiectului este special
recrutat pentru a realiza programul
de supraveghere;
 personalul vizitează periodic
instituțiile medicale pentru a
identifica cazurile noi de boală și de
decese provocate de boală sau
gospodăriile pentru a colecta date
cu privire la boli și factorii de risc;
 este mai scump, dar oferă informații
mai precise.
 OBIECTIVE

1. Medicină socială – sănătate publică. Scurt istoric.

2. Sănătatea publică și operațiunile de sănătate publică.
3. Definirea sănătății și bolii.
4. Determinantele sănătății, clasificarea și caracteristica lor.
5. Indicatorii de sănătate.
6. Prevenția. Nivelele de prevenție. Screening-ul.
7. Supravegherea sănătății publice.