Buna ziua,

Asa cum am convenit va trimit informatii suplimentare referitoare la statutul artistului in

antichitatea greaca. Cum incercarile mele de a va trimite totul intr-un document atasat au fost
zadarnice, voi incerca prin copy-paste direct in mesaj.

Statutul artistului in Grecia Antica

Trebuie sa tinem seama de faptul ca lumea antica are propriile feluri de a intelege
lumea, care pot diferi foarte mult de felul in care noi astazi vedem lucrurile. Nu doar
conceptia si mentalitatea se schimba in atat de mult timp, ci si limbajul. Se stie deja ca exista
o legatura foarte stransa intre limba vorbita de un popor si filosofia acestuia. Pentru ca
termenii, cuvintele. se nasc poate la inceput din gandire, din nevoia exprimarii unui gand, sau
a unui lucru, insa ulterior, termenii insisi vor conduce gandirea pe cai neasteptate. Stiinta care
urmareste acest proces este etimologia.

Asadar, e de asteptat ca ceea ce intlelegem noi prin arta, acum in zilele noastre, in
mentalitatea greaca nici sa nu fi existat, iar termenul tehne, tradus la noi prin arta, sa fi purtat
alt sens. Tehne-a greaca, caci este un substantiv feminin, este explicat de Aristotel in
Metafizica, ca o indeletnicire productiva. Aristotel pomeneste de aceasta tehne in metafizica,
intr-o ierarhie a modalitatilor de cunoastere intalnite in lumea vie, si, mai cu seama, in ceea
ce-i priveste pe oameni. E important sa urmarim filosofia greaca, deoarece, ea este cel mai
reprezentativ lucru pentru poporul grec, si deci, daca urmarim semnificatia adanca pe care o
are un termen in constiinta grecului, nu trebui sa-i neglijam filosofia. Asadar, la Aristotel,
tehne este un intermediar intre cunoasterea prin experienta, comuna oamenilor si animalelor,
sa zicem, si cunoasterea stiintifica.

De ce ar fi arta(tehne) mai presus de cunoasterea prin experienta? Pentru ca artizanul,

spune Aristotel, cunoaste si cauza de a fi a lucrului respectiv, aitia, spre deosebire de omul
experimentat, care, bazandu-se pe anumite cazuri particulare, trage o concluzie cu privire la
efectul unei actiuni. Un medic este un artizan, pentru ca el, spre deosebire de un vraci
cunoaste cauza bolii si o intelege, si lucreaza asupra ei prin tratamentul dat. Vraciul satului, o
sa aplice un leac despre care stie din experienta ca face bine.

De ce este tehne in subordonare fata de episteme? Pentru ca spre deosebire de stiinta

teoretica, arta vizeaza in cele din urma, un lucru practic, din mestesug rezulta un obiect
material, care poate fi bun in sine, sau bun prin frumusetea sa, aducand delectare. Tehne are
deci si acest sens, de poietike, creatie, cu sensul de a lasa sa iasa la lumina din ceva, un
bolovan de exemplu, frumosul unei statui.

Sa vedem insa in Grecia clasica, unde este locul artistului. Sec V si IV i Chr, sunt
marcate de evenimentul razboaielor persane. Victoria pe care elenii o au asupra celei mai mari
puteri la ora aceea din lume, le aduce grecilor o mare stima de sine, si un avant creator
remarcabil. Orasele cetati, polisurile, independente una de cealalta, fiecare cu legendele si
eroii proprii, cu trecutul lor glorios si cu propria lor conducere, odata cu razboaiele se simt
insa cumva unite printr-un spirit panelenic. Pentru toti grecii, cel mai important aspect ale
vietii este cetatea. Si arta greaca, va reflecta aceasta preocupare preponderent publica a
grecului, unde sfera administrativa si cea religioasa vor fi principalele domenii de manifestare
artistica.
 In arhitectura este vizibil acest lucru. Casele particularilor, puteau fi adesea derizorii,
strazile puteau fi nepavate, insa acropole, agora, templele, sunt intotdeauna construite sub
indrumarea celor mai buni arhitecti, decorate cu cele mai impunatoare si desavarsite sculpturi.
Totusi, daca opera le este admirata, nu inseamna ca si omul, cel care a realizat-o este venerat.
Anonimatul este pastrat cu sfintenie in lucrarile de arta.

Pliniu, in a sa Istorie Naturala, povesteste cum doi arhitecti, Sauras (soparla) si

Batrakos (broasca), solicita sa fie numiti in dedicatia monumentului. Acest priviliegiu le este
refuzat, iar ei, fara a renunta la dorinta lor, sculpteaza in baza porticului, o soparla si o
broasca, pentru a ramane astfel in memoria posteritatii. O alta anectdota despre inceputurile
emanciparii artistului, este povestita de Lucian din Samosata. La realizarea celebrului far din
Alexandria, arhitectul Sosastros, si-a gravat mai intai adanc propriul numele in piatra, apoi a
adaugat ipsos si pe deasupra a scris in strat subtire numele regelui comanditar. Peste ani,
ipsosul a cazut, cu tot cu numele regelui si a ramas in schimb, numele arhitectului ingenios.

Mestesugarii si tehnicienii erau dispretuiti si pentru faptul ca erau nevoiti sa-si

murdareasca mainile si deci sa-si foloseasca trupul pentru a-si castiga existenta. Acest fel de
munca era considerat degradant pentru om, fiind mult mai pretuita o indeletnicire sau meserie
in care sa se uzeze de intelect si spirit, cum era participarea la conducerea polisului, viata
politica. Si totusi, arhitectul ramane un privilegiat. Atat prin faptul ca munca sa necesita, mai
mult decat cea a dansatorului sau a poetului, cunostinte stiintifice matematice, cat si prin
faptul ca cele mai impunatoare si mai admirate cladiri erau destinate sferei politice sau
religioase, arhitectul este, printre artizani, cel mai aproape de a avea un statut demn in cetate.

Totusi, chiar si poezia este

cumva marcata de evenimentele
militare si politice ale vremii.
Simonide si Bachylides, compun
imnuri despre razboiul cu persii,
Pindar, elogiaza atletii, eroii pe timp
de pace, iar Eschil, care luptase la
Salamina, va face subiect de tragedie
razboiul cu Persii. Astfel, devine
cumva evident, ca mai mult sau mai
putin, preocuparea grecului pentru
politica, si faptul ca aceasta ocupa
treapta cea mai de sus in ierarhia
valorica, influenteaza creatia
artistica, resimtindu-se in felul in care
sunt percepute si gustate artele.

Teatrul in sine este legat de viata publica prin faptul ca are loc in cadrul unui festival
religios, Marile Dionysii. Pe cat este un spectacol de divertisment pe atat este un ceremonial
religios in cinstea lui Dionysos, alcatuit dintr-un amestec de tehnici artistice: poezie, dans,
muzica si masti. Totusi, pe langa functia publica a tragediei, de exemplu, este de netagaduit ca
exista si una puternic estetica. Cele mai teribile fapte sau crime, in tragedie apar frumoase.
Pentru a gusta tragedia era nevoie de o intelegere subtila si adanca nu doar a faptelor redate
prin jocul actorilor, cat si a mesajului de fond, care strabatea intreaga piesa. Spiritul profund
filosofic al grecului se evidentiaza in tragedie, care este pana la urma unul dintre cele mai
poetice mijloace de a cugeta la rolul omului, si la sensul suferintei sale. Asftel, castigatorii
competitiei teatrale se bucurau de un mare prestigiu si recompense, iar piesele celor trei mari
tragici, Eschil, Sofocle si Euripide au ajuns, gratie faimei autorilor, sa incante chiar si publicul
actual.

Statutul aedului se schimba

poate in decursul istoriei. De la Homer
pana la Sappho, Alceu si poetii erotici
este o distanta mare, insa imaginea
aedului si aura sa, de detinator de
adevar, cum spune Marcel Detienne,
ramane prezenta in felul cum sunt
perceputi acestia de catre public. Aedul
are multe in comun cu profetul si la
origine, se poate ca functiile lor sa fi
fost unite. Amandoi sunt reprezentati
orbi in pictura, sau in teatru, cum este
spre exemplu Tiresias, profetul lui
Oedip. Homer, de asemenea, e
reprezentat orb, de multe ori. Explicatia
acestui fapt este fireasca, profetul si
aedul, orbi in aceasta lume, sunt
inzestrati cu o vedere a lucrurilor
nevazute, a vointei zeilor si a sortii, in cazul profetului, iar in cazul poetului, o vedere
orientata spre trecut, gratie careia se pot rememora faptele glorioase ale stramosilor dar si
inceputurile lumii si traseul omului pana in prezent.

Poetul este un intermediar intre lumea

divina si cea pamanteasca ca si profetul,
pentru ca stiinta sa provine tot de la o entitate
nepamanteana, muza. Iar muza, este daca
mergem suficient de departe, este fiica
nimanui altcuiva decat a Mnemosyne, zeita
memoriei. Deci artele, in general, si mai cu
seama poezia, poezia dramatica adica
teatrul , imnurile etc, sunt fiice ale memoriei.
La fel cum profetizarea contine in sine acea
manteia, nebunie si har, la fel si poezia isi are
obarsia in ea. E ca si cum, sarmanul om, n-ar
putea suporta harul divin dat de zei, fara a
suferi in schimb o lipsa, ca si cum o
apropiere de zei i-ar instraina de omenesc
pana acolo incat ar parea nebuni in ochii
celorlalti; si aceasta tendinta “dialectica”, in
care opusele se unesc in cadrul aceleiasi figuri, este definitorie pentru spirtul grec. Sa primesti
de la Apolo arta cantecului, sa fii calauzit de muze, sa vezi ceea ce altii nu pot sa vada, iata un
dar in schimbul caruia trebuie platit ceva.
 In ceea ce-i priveste pe artistii care isi
foloseau mainile si trupul in realizarea
operelor lor, desi la inceput dispretuiti de
aristocratie, un Phidias, Polycleitos sau
Parrahasius sau Zeuxis, vor schimba prin
prestigiul lor aceste impresii, pana acolo ca
in perioada clasica, pictura va fi introdusa in
norma curiculara a educatiei grecesti.

Pliniu spunea despre pictorul

Pamphilus ca “este primul din arta picturii
care sa fi invatat toate disciplinele dar mai cu
seama aritmetica si geometria” si sustinea ca
“fara aceastea arta nu poate fi dusa la
desavarsire”. Asadar, faptul ca grecii
realizeaza legatura profunda dintre arta si
matematica, nu doar in arhitectura ci si in
pictura sau sculptura, face ca statutul
artistului sa se inalte in ierarhia sociala.
Phidias, de exemplu, se spune ca folosea
raportul de aur, si litera phi cu care este
simbolizat si astazi, este initiala numelui sau,
un omagiu adus maiestriei sale. In acelasi
spirit al intrepatrunderii artei cu matematica,
Polycleitos este cunoscut pentru tratatul sau
Canon in care isi exemplifica teoriile estetice
conform carora perfectiunea artistica se
bazeaza pe matematica. Folosea simetria, principiul hipocratic al isonomiei (echilibru) si
ritmul. Nudul barbatesc folosit in exemplificarea teoriei sale a ramas celebru tot sub numele
de canon.

Faptul ca arta a insemnat pentru un timp imitarea realului ne este confirmat de o

anecdota in care este povestita competitia dintr cei mai buni doi pictori ai vremii Parrahasius
si Zeuxis. Zeuxis a ales sa picteze niste boabe de strugure. Arta sa era atat de desavarsita si
asemanearea cu realitatea era atat de mare incat pasarile au venit sa ciuguleasca boabele.
Apoi, mandru, l-a indemnat pe Parrhasius sa-si dezvaluie opera, dand la o parte cortina ce o
acoperea, fara sa-si dea seama ca era defapt pictata. Astfel Zeuxis a fost obligat sa-si
recunoasca infrangerea. Pictura sa pacalise niste pasari, pe cand cea a adversarului pacalise pe
insusi Zeuxis.

Odata cu Platon, apare ideea despre frumos, ca un mijloc de a atinge fericirea. In

Banchetul, vorbindu-se despre iubire, se schiteaza treptat o scara evolutiva a iubirii, care
trebuie in mod evident sa se termine cu idealul cel mai inalt de iubire, iubirea ideii. Omul
iubeste mai intai lucrurile frumoase, lipsite de viata, apoi, indragostitul iubeste un trup
frumos, viu. De la particular se trece la general, la iubirea tuturor trupurilor frumoase. De la
material se trece la imaterial, la iubirea sufletului frumos, apoi la imaterialul rational,
frumosul din actiuni si legi, iar in cele din urma la absolut, iubirea de cunoastere. Cunoasterea
intruchipeaza frumosul absolut.
 Totusi nu exista o privire unitara in antichitate cu privire la arta. Intelegerea grecului
cu privire la fenomenul artistic parcurge un drum lung, de la arta ca reprezentarea
invizibilului, la arta ca imitarea aparentei. La inceput, era valabila aceasta asociere dintre poet
si harul divin. Apoi, gandirea greaca evoluand pe calea rationalitatii, arta este urmarita mai
mult din perspectiva progreselor tehnice realizate, in pictarea ceramicii de exemplu sau in
mestesugul sculpturii. Ulterior se va naste o interpretare filosofica, o morala a esteticii. Arta
ca mimesis; valoarea morala si intelectuala a operei tine de valoarea morala si intelectuala a
lucrului imitat. In elenismul tarziu apare teoria fanteziei, o teorie a creativitatii artistului, care
presupune ca artistul e inspirat de o viziune interioara. Imitarea va fi apoi apreciata in masura
in care imita perfect un lucru real. Iar in fine omul antic face o analogie stilistica dintre artele
plastice si retorica sau literatura, prin care constientizeaza importanta stilului personal in arta.

Lista imaginilor:

1. Masca de teatru dintr-un mozaic roman

2. Homer, reprezentat in frescele de Rafael din palatul Vaticanului
3. Apolo si lira, reprezentati pe o vaza greaca din ceramica
4. Sculptura din bronz atribuita lui Polycleitos

Bibliografie:

1. Z. Petre, Cetatea greaca, Nemira, 2000

2. M. Detienne, Les maitres de verite en grece archaique, Hachette, 2006
3. Ed. S. Hornblower, A. Spawforth, The Oxford Classical Dictionary, editia a III-a,
2003
4. J.-P. Vernant, Mit si gandire in Grecia antica, Meridiane, 1995