Influenta greceasca asupra limbii romane

Anterior si, apoi, paralel cu influenta turca osmanlie, s-a exercitat asupra limbii
romane influenta greceasca, ale carei urme se mai vad si astazi tot in domeniul vocabularului.
Faptul ca aceasta influenta a crescut odata cu stapanirea turceasca se explica prin aceea ca,
alaturi de comandantii turci, veneau, in Muntenia si in Moldova, o serie de functionari greci,
care indeplineau diverse slujbe si, in primul rand, pe aceea de interpreti. Mai tarziu,
Poarta otomana a inceput sa numeasca, in principatele romane, domnitori greci, cunoscuti sub
numele de „fanarioti'.
Denumirea aceasta provine de la cartierul Fanar din Constantinopol, unde locuiau
reprezentantii nobilimii grecesti intrate in slujba sultanilor turci, dupa caderea Imperiului
bizantin in anul 1453.
Printre cuvintele romanesti de origine greceasca (adica intrate in limba noastra dupa ce
aceasta era in linii mari constituita), deosebim doua straturi mai importante, corespunzand
celor doua perioade si deci aspecte fundamentale pe care le cunoaste aceasta influenta asupra
limbii romane. E vorba, mai intai, de influenta greaca bizantina (care s-a exercitat asupra
romanei aproximativ intre secolele al VII-lea si al XV-lea) si, apoi, de influenta
greaca moderna, numita inca si neogreaca. intrucat nu dispunem de texte scrise in limba
romana mai devreme de secolul al XVI-lea, in multe cazuri e greu de stiut daca un cuvant
grecesc apartine perioadei bizantine sau neogrecesti. Tot asa, nu stim intotdeauna exact daca
elementele lexicale grecesti ne-au venit direct din aceasta limba sau prin filiera slava (ca in
cazul lui: argat, camata, camin, coliba, crin, drum, hartie, orez, sfecla si multe altele).
Pana la contactul direct si mai strans cu grecii, o serie de termeni bizantini au patruns,
in limba romana, prin intermediul slavilor meridionali. Pe aceasta cale am primit
indeosebi termeni religiosi de origine greceasca, deoarece atat slavii din sudul Dunarii, cit
si bulgarii asimilati de acestia au adoptat crestinismul de rit bizantin. Introducerea liturghiei la
slavi si apoi (prin intermediul acestora la romani), precum si constituirea unei ierarhii
bisericesti dupa modelul celei bulgare s-ausoldat cu crearea unei bogate terminologii
ecleziastice (in sensul cel mai larg al cuvantului): acatist, arhiepiscop, arhiereu, arhimandrit,
catapeteasma, ctitor, egumen, evanghelie, fariseu, icoana, , manastire, matanie, mitoc, mitra,
mitropolit, mitropolie, osana, paraclis, parastas, patrafir, patriarh, protopop, psalm, psaltire,
satana, smirna si altele. Desi cartile de ritual foloseau limba slavona, unii ierarhi erau greci de
origine, deci prin ei influenta bizantina s-a putut manifesta si direct, nu numai prin mijlocire
slava. Iata de ce, pentru unii dintre termenii citati mai sus, nu este gresit daca admitem o
dubla provenienta: slava si bizantina.
In ceea ce priveste elementele de origine neogreaca, acestea sunt mult mai numeroase
si au intrat, in limba romana, odata cu raspandirea culturii grecesti in Muntenia si in Moldova.
Aceasta cultura (la care aveau acces aproape exclusiv clerul si clasa boiereasca) a
patruns la noi prin biserica, prin scoala, prin cancelariile domnesti (care se foloseau de
carturari greci) si prin numeroasele traduceri care s-au facut din greceste in romaneste.
intrucat perioada de influenta maxima a limbii neogrecesti corespunde indiscutabil epocii
fanariote, se obisnuieste ca imprumuturile din neogreaca sa fie impartite in doua categorii,
care nu pot fi intotdeauna strict delimitate. E vorba de imprumuturile anterioare epocii
fanariote si de cele efectuate chiar in decursul acestei perioade (ultimele se mai numesc
si fanariotisme). In aceste conditii, nu e de mirare ca au patruns, in limba romana, foarte multe
cuvinte grecesti, iar protipendada celor doua principate a adoptat chiar un fel de jargon
grecizant care va fi ridiculizat, mai tarziu, de catre unii 'dintre poetii si scriitorii nostri din
secolul al XIX-lea.
Asemenea imprumuturilor de origine turca, si cele grecesti se pot recunoaste, uneori,
tot dupa partea lor finala (de exemplu-icos in: plicticos, politicos, simandicos, tacticos,
nevricos si economicos (provenit din mai vechiul iconomicos) sau -isi in: aerisi, agonisi,
chivernisi, hirilisi „a felicita', molipsi, plictisi, sinchisi, zaharisi etc.
Elementele de origine neogreaca pot fi clasificate, pe de o parte, in functie de
domeniul in care s-au folosit,iar, pe de alta parte, in functie de caracterul
lor cult (diata „testament', riga, plastograf, efor, epitrop, partida, caligraf ie, tipografie,
catagrafie etc.) sau popular si familiar (taifas, sindrofie, ifos(e), lefter, fandosi si altele).
Cateva „neogrecisme' ramase in limba se folosesc numai in expresii nai mult ori mai
putin cunoscute: a da cu tifla, a fi (a se afla) la ananghie, a-si da ifose etc.
Comparand intre ele ultimele doua influente, vom spune ca majoritatea
imprumuturilor neogrecesti au avut un caracter livresc si oficial. Cu timpul, cele mai multe si-
au pierdut viabilitatea si au disparut definitiv din limba, spre deosebire de cele turcesti care au
fost, in mai mare masura asimilate de limba populara.

Influenţa slava asupra limbii române

Limba română face parte din familia limbilor romanice, având la bază latina
populară/vulgară. Alte limbi care mai fac parte din această familie sunt: franceza, provensala
(S Franţei), spaniola, catalana (provincia Catalunya din Spania), italiana, sarda (insula
Sardinia, Italia), romanşa sau retoromana (Elveţia), portugheza, dalmata (coasta dalmată a
Croaţiei, nu se mai vobeşte de la sfârşitul secolului al XIX-lea). Un element ce
individualizează limba română este faptul că este singura limbă latină vorbită în sud-estul
Europei.
Cultura română este rezultatul unor contacte cu civilizaţia şi cultura popoarelor
orientrale şi occidentale în urma dieritelor evenimente petrecute de-a lungul istoriei. Astfel,
departe de a fi o simplă cultură imitativă, cultura noastră ilustrează confluenţa a două mari
zone de civilizaţie. În esenţă, până în secolul al XIX-lea preponderente sunt influenţele
orientale, vizibile în primul rând la nivel lingvistic (avem cuvinte de origine greacă - anafură,
a catadicsi, icoană, liturghie; turcă – cafea, chiftea, pilaf; slavă – a iubi, crâng, dumbravă,
gleznă, picior), dar şi la nivelul mentalităţilor şi al vestimentaţiei (de exemplu, vestimentaţia
lui Lăpuşneanul cuprinde anteriul turcesc) sau la nivelul speciilor literare (cronica,
hagiografia, literatura parenetică). Influenţa occidentală pătrunde începând cu secolul al XIX-
lea, când la nivel lingvistic se remarcă preferinţa paşoptiştilor pt neologisme de origine latină
(din franceză, italiană) în locul exceselor de cuvinte greco-turce. Moda apuseana în
mentalităţi şi vestimentaţie este ironizată de Vasile Alecsandri în Chiriţa în provincie, iar Titu
Maiorescu, combate execsul de imitaţie a instituţiilor occidentale.
 Influenţa slavă este cea mai importantă influenţă exercitată asupra limbii române. Ea a
avut loc în condiţiile migrării masive a slavilor în teritoriile locuite de români şi în jurul
acestora şi a unei convieţuiri îndelungi, în timpul cărora în teritoriul carpato-danubiano-pontic
slavii au fost asimilaţi, iar în afara acestui teritoriu, i-au asimilat ei pe români.
Slavii se revarsă din nord-estul Europei în două direcţii:
▪ spre vest, prin câmpia ungară, până la Vistula şi Oder, iar în nord, până la Marea Baltică
(În Ungaria, Austria şi Germania de est sunt o mulţime de nume topice de origine slavă);
▪ spre sud, prin Moldova, Muntenia, Dobrogea, apoi în toată Peninsula Balcanică, până la
Marea Egee.
Pe baza cronologiei relative a celor mai vechi împrumuturi slave din limba română, s-a
stabilit că influenţa slavă a început să se manifeste clar în limba română prin secolul al IX-lea,
prin urmare, spre sfârşitul perioadei românei comune.
Influenţa slavă asupra limbii române s-a exercitat pe două căi:
 pe cale orală, ca urmare a contactului dintre români şi slavi, a convieţuirii îndelungate a
celor două popoare – aceasta ar reprezenta influenţa slavă de natură populară;
 pe cale cărturărească (cultă), datorită utilizării, timp de câteva secole, a limbii slave în
administratie, în diplomatia tărilor românesti, în biserica românească, precum si datorită
legăturilor cultural-politice dintre români si slavii învecinati.
În momentul în care au început să pătrundă elementele slave în română, aceasta era
deja formată ca limbă. Legile fonetice care individualizează limba română, detașând-o de
latina târzie și de celelalte limbi romanice, nu au acționat asupra împrumuturilor din slavă (sl.
blana > blană; sl. rana > rană; sl. milo > milă, sl. silo > silă; sl. gradina > grădină; sl.
clopotŭ > clopot; sl. platiti > (a) plăti).

Influenţa slavă acoperă aproape toate sferele semantice ale vocabularului general:
‣ stare socială: boier, rob, slugă, voievod, zaveră, răzmeriţă.
‣ familie: babă, ibovnic, maică, maşteră, nevastă, rudă.
‣ părţi ale corpului: cârcă, crac, gât, gleznă, obraz, stomac, trup.
‣ particularităţi fizice şi morale: becisnic, blajin, bogat, calic, cârn, dârz, destoinic, drag,
gângav, gârbov, gol, grozav, lacom, milostiv, mândru, mârşav, nătâng, năuc, nerod,
pestriţ, pribeag, prost, sărac, sărman, scump, slab, ştirb, treaz, vesel, veşnic, vinovat,
voinic, vrednic, zdravăn.
‣ îmbrăcăminte: cojoc, cuşmă, izmană, rufă.
‣ armată: izbândă, puşcă, război, sabie, steag, suliţă.
‣ comerţ: târg, precupeţ, ucenic.
‣ cultură: buche, ceaslov, a citi, grămătic, slovă.
‣ terminologia administrativă: comis, logofăt, hatman, stolnic, postelnic, staroste, spătar,
vistiernic, voievod, vornic.
‣ terminologia crestină si bisericească: candelă, cădelniţă, cristelniţă, icoană, chilie,
strană, troiţă, schit, spovedanie, vecernie, utrenie, arhiereu, călugăr, diacon, mitropolit,
patriarh, popă, protopop.
‣ locuinţă, obiecte casnice: blană, ciocan, colibă, cleşte, clopot, coasă, coş, coteţ, grajd,
grădină, greblă, grindă, iesle, lanţ, laviţă, lopată, nicovală, ogradă, perie, pernă, pilă,
pivniţă, pod, prag, prispă, rogojină, sanie, sfoară, sită, sticlă, tocilă, topor, ţeavă, uliţă,
vadră, zăvor.
‣ hrană: colac, hrană, icre, oţet, pită, poftă, smântână, ulei.
‣ agricultură: brazdă, claie, ogor, pleavă, plug, pogon, prisacă, snop.
‣ timp: ceas, veac, vârstă, vreme.
‣ boli: boală, ciumă, gâlcă, pojar, rană.
‣ superstiţii: basm, diavol, iad, idol, paparudă, rai, vârcolac, vrajă, zmeu.
‣ natură: crivăţ, crâng, deal, dumbravă, gârlă, iaz, izvor, lapoviţă, livadă, luncă, nisip,
omăt, ostrov, peşteră, podgorie, potop, praf, prăpastie, sălişte, val, văzduh, vifor, vârf,
zare, zăpadă.
‣ faună: bivol, dihor, dobitoc, gâscă, lebădă, molie, ogar, păianjen, păstrăv, prepeliţă, rac,
râs, sobol, ştiucă, veveriţă, vidră, vrabie.
‣ plante: bob, cocean, gulie, hamei, hrean, jir, lobodă, mac, măslin, morcov, ovăz, praz,
rapiţă, răchită, rogoz, sfeclă, ştir.
‣ acţiuni: clădi, clăti, coborî, croi, dărui, dobândi, dovedi, goni, grăi, hohoti, huli, iscăli,
isprăvi, iubi, izbi, izgoni, îndrăzni, înveli, învârti, logodi, lovi, năvăli, nimeri, obosi,
odihni, omorî, opri, osteni, otrăvi, păzi, pipăi, pândi, pârli, plăti, pofti, porni, porunci,
primeni, primi, privi, risipi, săvârşi, sfârşi, spoi, târî, tocmi, topi, trăi, trudi, voi, zări,
zdrobi, zâmbi.
‣ adverbe: aievea, da, iute, împotriva, prea, razna.
‣ interjecţii: iată, iacă.
‣ noţiuni diverse: ceată, cireadă, ciudă, comoară, dar, duh, dungă, glas, gloată, grămadă,
horă, ispită, leac, lene, milă, muncă, nădejde, năduf, nărav, necaz, nevoie, noroc, norod,
obicei, obşte, pacoste, pagubă, pâlc, plocon, poveste, prieten, primejdie, scârbă, sfadă,
sfat, sfert, soroc, sprijin, stâlp, stârv, taină, temei, treabă, veste, vorbă, vrajbă, zvon.
Influența slavă își face simțită prezența și în ceea ce privește antroponimele (Aldea,
Bogdan, Cârstea, Cristea, Dan, Dodu, Dobre, Dragomir, Dumitru, Ivan, Mihu, Mihnea,
Milea, Mircea, Nedelcu, Neagoe, Preda, Pârvu, Radu, Staicu, Stan, Vlad, Vlaicu, Vâlcu,
Voinea), hidronimele și troponimele (Topolniţa, Cerna, Slănic, Prahova, Vâlcea, Zlatna,
Doftana, Crasna, Râmnic, Vorona, Voroneţ, Snagov, Sohodol, Bistriţa, Bârzava, Topliţa,
Ialomiţa, Craiova).
Unii termeni au dublat cuvinte moştenite din latină: arină -nisip, ucide - omorî, vipt -
hrană, aer - văzduh, fântână - izvor, pulbere - praf.
În lexic, se atribuie influențelor slave derivarea cuvintelor cu unele prefixe și sufixe:
 ne-: nemernic, netrebnic, nebun, nelinistit;
 po-: a popri, a poticni, a ponegri;
 pre-: a preda, a preface, a prelua;
 prea-: preaiubit, preasfânt, preafericit;
 răs-/răz-: a răzbi, a răscumpăra, a răstălmăci, a răsciti, a răzbate, a se răzgândi;
 -ar: zlătar, aurar, fugar;
 -ac: prostănac, scundac;
 -aci: stângaci, trăgaci;
 -an: beţivan, golan, roscovan;
 -anie: păţanie, petrecanie;
 -as: codas, pătimas, trufas; (diminutival) fluieras;
 -eală: spoială, pripeală, zugrăveală;
 -ean: craiovean, moldovean;
 -eţ: măreţ, lunguieţ, glumeţ;
 -ice: pădurice, găurice;
 -iste: cânepiste, porumbiste;
 -is: păpuris, tufis;
 -iţă: fetiţă, rochiţă, fundiţă;
 -iv: costeliv, guraliv.
Prin influenţa slavă, sunt explicate de către unii cercetători şi câteva particularităţi
morfologice:
 genul neutru care „s-ar fi întărit” în română prin interferenţă cu slava.
 vocativul în -o al femininelor: soro, ţaţo, Anico ar reproduce vocativul în -o al
femininelor slave cu tema în -a: zĕno (la nominativ: zĕna).
 numeralul de la 11 la 19 constituit prin adiţiune: unsprezece, sl. jedinŭ na desente lit.
„unu peste zece”.
 diateza reflexivă s-a dezvoltat în română datorită influenţei slave: a se căi, de exemplu,
reproduce forma slavă kajati se, iar a se ruga (un verb latin) calchiază echivalentul slav
moliti se.
 întrebuinţarea auxiliarului după verb: auzit-am, văzut-au
Elementele slave circulă în mare parte în toate dialectele, iar unele dintre ele au intrat
chiar în fondul principal lexical. Multe cuvinte de origine greacă sau maghiară au intrat în
limba română prin filieră slavă. Alexandru Graur a stabilit că în vocabularul de bază al limbii
române, 305 cuvinte sunt de origine slavă, ceea ce reprezintă 21,49% (față de 827 moștenite
din latină, adică 58,21%).

Influenta maghiara asupra limbii romane

Cercetarile cu privire la raporturile lingvistice romano-maghiare au stabilit ca relatiile

dintre populatia romaneasca de la nordul Dunarii si maghiarii dateaza din primele decenii ale
sec. al X-lea.
Influenta maghiara asupra limbii romane se limiteaza la lexic. Convietuirea cu
maghiarii in Transilvania si partial in Moldova a facut ca limba romana sa imprumute o serie
de termeni din maghiara. Valorile functionale alea acestor imprumuturi sunt diferite. Unele
dintre ele cunosc o mare circulatie, avand un caracter general, dar cele mai multe imprumuturi
sunt cunoscute doar la nivelul graiurilor regionale.
Conform dicţionarului etimologic şi istoric al elementelor maghiare din română al lui
Lajos Tamas, circa 200 de cuvinte împrumutate sunt de circulaţie generală în limba română
comună, restul de aproximativ 2600 de cuvinte sunt regionalisme. Influenţa maghiară se
datorează în mod principal relaţiilor directe dintre români şi maghiari, deci este vorba de o
influenţă predominant populară şi în al doilea rând cultă.
Primele atestari ale interferentei lingvistice romano-maghiar dateaza din sec. al XIV-
lea. In documente, cei mai vechi termeni atestati sunt :hotar, mester, nemes, vama, oras,
dijma etc. in documentele slavo-romane din sec al XV-lea si in textele romanesti din sec XVI-
lea, atestarile elementare de origine maghiara se inmultesc. Cuvinte din viata orasaneasca si
sateasca : birau, dijma, hotar, ilis, lacui, megias, oras, pargar, salas, talhar ; viata de
curte : aprod, herteg, hitlean, nemes, uric, viteaz, comert ; industrie : ban, chelciug, cheltui,
maja, marfa, mester, tar, vama,drept ; aldamas, chezas, paras ; diverse : banui, belsug,
chibzui, chip, chin, fagadui, gand.
Unele imprumuturi lexicale din limba romana au azi la noi, alt sens decat in limba
maghiara. Astfel marfa provine din mag. marha « vita », soba<szoba « camera » ,
viclean<hitlen « necredincios », mereu<merõ « absolut », tulai<tolvaj « hot » etc.
Maghiarii, o populaţie de origine fino-ugrică, în jurul anului 895 părăsesc regiunea din
sud-vestul Munţilor Urali şi se deplasează spre Câmpia Panonică prin Carpaţii de nord-est.
Din secolul al X-lea şi până în secolele al XII-lea şi XIII-lea maghiarii au pătruns pe teritoriul
Transilvaniei, găsind aici formaţii statale româneşti cu caracter feudal. Organizarea politico-
administrativă a Transilvaniei a creat condiţiile favorabile pătrunderii unor elemente de
origine maghiară în limba română.
Printre cuvintele împrumutate care sunt răspândite pe tot teritoriul dacoromân putem
menţiona aldămaş, aprod, a bănui, belşug, a cheltui, a chibzui, chin, chip, dijmă, fel, a
făgădui, a gândi, hotar, iliş, a îngădui, a întâlni, marfă, a mântui, mereu, meşter, neam, nemeş,
oraş, sălaş, seamă, talpă, tâlhar, vamă ş.a. Termenii de genul acesta s-au răspândit odată cu
relaţiile social-economice dintre Transilvania şi Ţările Române, colonizarea ceangăilor în
Moldova şi deplasările de populaţie românească din Transilvania – dar şi populaţii de secui şi
saşi – în Muntenia şi Oltenia. Aceste deplasări este dovedit documentar că datează din secolul
al XIII-lea. În nord-vestul ţării (Transilvania, Maramureş, Banat, Crişana) împrumuturile din
maghiară sunt mult mai numeroase.