Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific: Prof. univ. Dr. Muntele Daniela Absolvent: Laptes Madalina
Mihaela
Iaşi
CUPRINS
Argument
1.1Definitia traumei
IV.PSIHOTERAPIA TRAUMEI
CONCLUZII GENERALE
BIBLIOGRAFIE
Argument
Traumele din copilarie ne ghideaza deseori viata adulta mai mult decat suntem noi in stare sa
recunoastem.
Ranile nevindecate si suferintele ingropate pot fi reale piedici in calea atingerii potentialului
nostru real.
Pentru ca, in interior, vom purta mereu un copil vulnerabil, trist, neincrezator.
Printre primele cercetatoare ale modului de manifestare a traumei la copil se numara Anna Freud
(si colaboratoarele), care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au cercetat modul in care copiii
faceau fata situatiei de razboi. Ele au constatat ca, pentru copiii mici, ramanerea langa o figura
parentala unitara stabila este mai putin suprasolicitanta, in ciuda bombardamentelor, decat cazul in
care copilului i se asigura securitatea fizica, dar in conditiile unui soc de despartire, ale unei traume de
separare.
Lucrarile de psihologie infantila au adus o contributie importanta la intelegerea problematicii
traumei infantile, incepand cu lucrarile lui S. Freud, A. Freud, R. Spitz, E. Erickson, J. Bowlby si
continuand cu cercetari mai recente, ale lui D. Stern sau J. Lichtenberg.
Un aspect important in traumatologia infantila se refera la faptul ca, la suprasolicitari, eventual
repetate, prabusirea copilului se manifesta prin formatiuni simptomatice (intelese ca incercari nereusite
de adaptare si autovindecare), in cazul extrem ca trauma psihica.
In intelegerea modului de manifestare a traumei infantile, conteaza:
stadiul de dezvoltare cognitiva, afectiva, psihosexuala si sociala a copilului;
factori somatici innascuti si dobanditi, care pot sa actioneze ca factori de risc, cum ar fi
traumatismele craniene usoare in copilaria timpurie, sau ca factori protectori, cum ar fi asa-
numitul easy temperament (copii usor de ingrijit).
I. 1 Definitia traumei
Multa vreme s-a considerat ca trauma este acelasi lucru cu stresul. Cele doua definesc insa
lucruri diferite – trauma se refera la o leziune (rana) sufleteasca, pe cand stresul este o manifestare
cotidiana caracteristica fiecarei persoane. Trauma are o conotatie de suferinta sau boala.
Termenul ”trauma” este un termen foarte vechi ce a fost utilizat in medicina, in special in
chirurgie, pentru a desemna leziunea provocata de o agresiune externa. Freud a abordat psihanalitic
acest termen, dandu-i trei semnificatii majore: de soc violent, efractiune si consecinta negativa asupra
organismului a unui factor extern.
Alti psihologi au definit trauma ca un eveniment de o intensitate exagerat de mare, eveniment
care exista sau apare in viata individului, depasind cu mult posibilitatile lui de adaptare. O alta
adaptare consta in interpretarea traumei ca un aflux de excitatii excesive in raport cu pragul de
toleranta al individului.
S-a facut frecvent confuzia intre trauma si traumatism. Trauma este rana obtinuta prin
patrundere sau lezare, pe cand traumatismul este consecinta lezarii. Termenul de traumatologie se
refera la studiul traumelor naturale si a celor provocate de oameni, al consecintelor lor in plan social si
psihobiologic; presupune si studiul regulilor de interventie si prevenire ce rezulta din acest studiu
(definitia apartine lui Donovan). In categoria traumelor naturale intra: cutremure, inundatii, tornade
etc.; iar din categoria celor provocate de oameni, fac parte: accidentele, violurile, vatamarile corporale
si privarea de libertate.
Donovan si McIntyre au introdus pentru prima data intr-o publicatie (Healing the hurt child: A
developmental-contextual approch) termenul de traumatologie, in 1990. Ei au prezentat consecintele
pe termen lung, ale traumatizarilor psihice ale copiilor apreciind ca trauma produce o dezorganizare
totala a echilibrului psihic al victimei.
Traumatologia este un domeniu interdisciplinar. In functie de factorii ce determina trauma,
distingem doua mari categorii:
traume fizice – factori naturali, independenti de om;
traume psihice – provocate de factori ce tin de om, dar nu numai.
Trauma psihica este o emotie foarte intensa, chiar violenta ce determina o modificare
permanenta in planul psihic al individului, modificare tradusa prin sensibilizare excesiva a individului
la emotiile ulterioare. Trauma psihica este o dezorganizare a vietii psihice, generand efecte patogene
durabile.
Trauma este definita ca o experienta vitala a discrepantei dintre factorii situationali
amenintatori si posibilitatilor de coping individual, insotita de sentimente de neajutorare si cedare fara
aparare, sfarsind cu o permanenta disrupere a intelegerii selfului si a lumii (Fischer si Riedesser,
1999).
Pentru Winnicott , trauma este o experienta a frangerii continuitatii existentei vietii si a
dezvoltarii copilului.
Traumele din copilarie pot atrage dupa ele o multitudine de procese de dezvoltare, simptome
si diagnostice. O reconstructie scrupuloasa a proceselor traumatice dupa modelul desfasurarii
traumatizarii psihice poate totusi sa descopere conexiuni inteligibile ale unui caz care iau fiinta din
nevoia disperata de incercari de autosalvare.
I.2 Clasificarea traumelor din copilarie
Terr (1995) vorbeste despre doua categorii de traume:
Trauma de tip I (un eveniment traumatic singular). Se mai numeste trauma de soc si, de obicei,
ea este amintita detaliat, facand abstractie de distorsiunile perceptive determinate de reactia traumatica
acuta. Copiii gasesc adesea explicatii magice pentru evenimente, intrucat nu pot, din cauza dezvoltarii
lor cognitive, sa stabileasca conexiunile complexe si sa tina seama de influentele intamplarii. Ca o
consecinta a acestei situatii, vinovatia este adesea data pe propria persoana.
Trauma de tip II (un eveniment complex, mai lung). Ea duce la negare si anestezie emotionala,
aparand frecvent depersonalizarea si disocierea. Multi copii dezvolta capacitatea de autohipnoza,
pentru a se putea indeparta de stresul traumatic recurent, drept pentru care acest tip de trauma se poate
continua cu tulburari disociative de identitate ulterioare.
Consecintele emotionale ale acestui tip de trauma se refera la:
extrema distantare si anestezia, care nu apar la trauma de tip I;
mania si furia durabile – la maltratari severe prelungite, orientate catre propria persoana;
aceste sentimente pot alterna cu perioade de pasivitate extrema si amortire emotionala,
putand duce ulterior la autoranire si suicid.
in alte cazuri, agresivitatea extrema resimtita se orienteaza spre exterior, se schimba
rolurile din schema relationala traumatica si victimele devin agresori.
Combinatiile de traume de tip I ti II, adica situatiile in care factorii situationali traumatici
persistenti actioneaza impreuna cu vatamari si pierderi de tip soc, duc la doliu persistent, patologic si
depresie. Leziunile, durerile, infirmitatile creeaza adesea un dor constant de o stare fara rani, copiii
avand dificultati in a integra realitatea ranilor sau infirmitatilor intr-o noua imagine de sine.
Expunerea la evenimente traumatizante presupune trairea unor stari afective de tipul frica intensa,
sentimentele de neajutorare, pierderea controlului si amenintarea cu anihilarea cu repercusiuni grave
asupra personalitatii individului. Trairea acestor stari afective provoaca tulburari psihologice astfel
incat individul dezvolta reactii dezadaptative la stimuli obisnuiti, neutri care in conditii de repetare se
transforma in simptome posttraumatice.
Psihotraumatologia cuprinde numeroase simptome si sindroame ca posibile manifestari in
consecinta traumei. Cel mai cunoscut este „sindromul de stres posttraumatic” care afecteaza individul
in toate mediile sale de exprimare: activitate profesionala, comunicare si relationare sociala, viata de
familie. Trairea unor evenimente traumatizante singulare sau repetate provoaca tulburari ale proceselor
neurobiologice, aparitia unor reactii conditionate la stimuli si situatii care amintesc de evenimentul
traumatic, perturbarea schemelor cognitive si a capacitatii de adaptare a persoanei.
Printre diversele categorii de evenimente traumatizante, o categorie aparte o reprezinta trauma
produsa de violenta umana. Avand in vedere faptul ca o astfel de experienta invadeaza identitatea si
demnitatea individului, el poate dezvolta sentimente de vinovatie si frica, alterarea stimei de sine,
culpabilizare si expectante reduse privind viitorul. Persoanele afectate devin rigide si inadaptabile,
incapabile de a functiona pe plan personal, interpersonal, social si profesional. Adeseori astfel de
persoane au probleme de reglare a afectelor, dificultati de autocontrol al agresivitatii, furiei,
comportamente impulsive si autodistructive. Foarte important de mentionat este faptul ca apar
modificari ale relationarii cu ceilalti in sensul ca sunt incapabili de a acorda incredere si de a mentine
relatii cu alte persoane. Tendinta de a fi revictimizat si de a victimiza pe altii este adesea mentionata
iar sentimentul neajutorarii si pierderea credintelor si convingerilor avute pana la un moment dat sunt
alte consecinte grave. Vorbind despre traumele la care este supus copilul, violenta este frecvent
mentionata ca factor psihotraumatizant si incercand sa o definim putem spune ca ea presupune
utilizarea puterii de orice natura, spre a leza integritatea fizica, morala sau psihica a unei persoane sau
colectivitati.
Traumele relationale severe, persistente (cum ar fi maltratarea prelungita, abuzul) duc la afectari
ale mai multor sectiuni de dezvoltare ale copilului. Dezvoltarea poate stagna si fortele de dezvoltare
ale copilului sunt legate si eforturile de a se adapta la trauma, respectiv de a-i supravietui psihic si,
adesea, si fizic. Nu este obligatoriu ca o trauma de soc sa intrerupa dezvoltarea, aceste traume putand
ramane in memorie ca o experienta neelaborata.
II. Abordarea traumei din copilarie conform modelului desfasurarii procesului traumatic
Apreciem particularitatea unui efect traumatic asupra copiilor pornind de la faptul ca intelegerea
de sine si de lume a copiilor, care va fi zdruncinata de experienta traumatica, este inca in constructie,
in dezvoltare. Intelegerea situatiei este limitata de nivelul cognitiv, fiind orientata mai mult spre
concret si mai specific personalitatii decat la adulti. Din acest motiv copilul tinde sa atribuie unor
persoane chiar si procese suprapersonale, cum sunt dezastrele naturale; figurile parentale puternice i-
au refuzat protectia, poate pentru ca a fost neascultator.
Copilul nu poate sa isi formeze decat o reprezentare limitata despre circumstantele realiste in
care a aparut trauma, pentru ca el nu poate avea o privire de ansamblu si nici nu poate reconstrui in
memorie desfasurarile complexe si actiunile umane care duc la dezastrul sau. Lacunele in intelegerea
de sine si de lume a copilului sunt acoperite prin constructe auxiliare „antropomorfe”, cu atat mai
probabile, cu cat este mai mare nevoia si urgenta copilului. Gandirea „pre-operationala”, „magica” a
copilului poate determina aparitia “fantasmelor de interventie”, pe care le dezvolta copiii pentru a opri
nenorocirea sau de a o face, retroactiv, sa nu se fi petrecut. Acestea trebuie sa modifice evenimentele
care au premers catastrofei, sa intrerupa desfasurarea actiunii traumatice, sa faca sa nu se fi intamplat
moartea sau ranile de la sfarsit.
Printre aceste strategii traumacompensatorii, se numara si strategiile disociative.
In trecerea de la situatie-reactie la procesul traumatic, copilul formeaza scheme care trebuie sa
serveasca compensarii, echilibrarii experientei traumatice. Schema traumacompensatorie prezinta 3
aspecte partiale:
etiologic – originea catastrofei;
restaurativ – reimpacarea, respectiv anularea, de care tin si fantasmele de interventie;
preventiv – prelucrarea unor reguli cognitiv-emotionale pentru a fi evitata pe viitor repetarea
catastrofei.
Aceste activitati compensatorii, adesea proband o mare inteligenta si creativitate, sunt in functie de
dezvoltarea cognitiva si afectiva specifica varstei.
Asa cum se stie, simptomele reprezinta formatiuni de compromis rezultate direct din
interactiunea dintre experienta traumatica si eforturile compensatorii. Unele modalitati de traire si de
comportament simptomatice, ca depresia, anxietatea, tablourile disociative, atacurile psihogene sau
dependenta pot fi intelese pornind de la conflictul intre scheme traumatice si masuri
traumacompensatorii.
Patologia difera in functie de natura traumei: nefamiliala sau familiala.
Traumele nefamiliale – nu zdruncina fundamental intelegerea pe care o are copilul fata de
securitatea unei lumi, in care el poate continua sa creasca, aparat de figuri parentale puternice. Chiar si
atunci cand functia protectoare a parintilor „esueaza” trecator, totusi sistemul de relatii si de siguranta
intrafamiliala ramane neatins mai departe. Acestei situatii ii corespunde o deosebita semnificatie
protectoare a unui sistem familial intact sau cel putin a unei figuri de legatura pozitiva.
Schita unui sistem de reguli sau de scheme traumacompensatorii este aici simpla: lumea
externa poate fi periculoasa si amenintatoare, dar in sanul familiei si al sinelui, ca organizare
simbolica, exista siguranta si sustinere demna de incredere. Daca aceasta schema este foarte
„generalizata”, din motive de aparare, atunci ia nastere, in procesul traumatic, o structura fobica, care
reutette sa delimiteze o zona periculoasa din ce in ce mai restransa si o restrange la obiecte si locuri
relativ departe de subiect.
Traumele familiale – in cazul violentei familiale sau abuzului sexual in familie. Figurile
familiale de legatura sau de protectie au devenit agresorii traumatizanti. Eforturile trauma-
compensatorii de cunoastere ale copilului ajung intr-o fundatura periculoasa. Copilul nu mai distinge
criteriile dupa care poate diferentia intre figurile de relatie prietenoase si dusmanoase, amenintatoare si
de ajutor. Daca tatal violent este perceput ca rau, atunci sinele este parasit fara aparare.
In abuzul sau maltratarea intrafamiliala intentionata, copilul isi pierde capacitatea de a face o
diferentiere sigura intre obiectele prietenoase si dusmanoase, respectiv intre locurile sigure si locurile
nesigure, ceea ce poate duce la atacuri de panica generalizata.
Daca tatal este perceput ca bun, si sinele a meritat „pedeapsa indreptatita”, atunci se pastreaza
o figura parentala idealizata, pe care copilul o poate mentine pentru a fi armat impotriva unui mediu
extrafamilial periculos. Legitimarile pe care le pot inventa figurile familiale de relatie pentru
comportamentul lor sexual sau agresiv il invadeaza adesea pe copil si mai mult in posibilitatile lui de
cunoastere si masurile lui compensatorii.