Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei

Traumele copilariei si influenta lor in viata de adult

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific: Prof. univ. Dr. Muntele Daniela Absolvent: Laptes Madalina
Mihaela

Iaşi
 CUPRINS

Argument

I.PROBLEMATICA TRAUMATIZARII DIN COPILARIE

1.1Definitia traumei

1.2 Clasificarea traumelor din copilarie

1.3 Indicii comune traumelor din copilarie

1.4 Factori de risc si factori protectori in dezvoltarea infantila

1.5 Efectele traumelor din copilarie la varsta adulta

II.ABORDAREA TRAUMELOR DIN COPILARIE CONFORM MODELULUI

DESFASURARII PROCESULUI TRAUMATIC

2.1 Simptomatica si sindroamele psihopatologice formate ca urmare a experientelor

traumatice din copilarie

2.2 Factori in desfasurarea traumei

2.3 Tipologia situatiilor traumatice

III.ELEMENTE DE TEORIE A TRAUMEI

3.1 Posibili factori situationali traumatogeni

3.2 Riscul traumatizarii copiilor

3.3 Situatia traumatica

IV.PSIHOTERAPIA TRAUMEI

4.1 Terapia traumei la copii

V.STRESUL POST TRAUMATIC

CONCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE
 Argument

Traumele din copilarie ne ghideaza deseori viata adulta mai mult decat suntem noi in stare sa
recunoastem.

Ranile nevindecate si suferintele ingropate pot fi reale piedici in calea atingerii potentialului
nostru real.

Pentru ca, in interior, vom purta mereu un copil vulnerabil, trist, neincrezator.

I. Problematica traumatizarii din copilarie

Printre primele cercetatoare ale modului de manifestare a traumei la copil se numara Anna Freud
(si colaboratoarele), care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au cercetat modul in care copiii
faceau fata situatiei de razboi. Ele au constatat ca, pentru copiii mici, ramanerea langa o figura
parentala unitara stabila este mai putin suprasolicitanta, in ciuda bombardamentelor, decat cazul in
care copilului i se asigura securitatea fizica, dar in conditiile unui soc de despartire, ale unei traume de
separare.
Lucrarile de psihologie infantila au adus o contributie importanta la intelegerea problematicii
traumei infantile, incepand cu lucrarile lui S. Freud, A. Freud, R. Spitz, E. Erickson, J. Bowlby si
continuand cu cercetari mai recente, ale lui D. Stern sau J. Lichtenberg.
Un aspect important in traumatologia infantila se refera la faptul ca, la suprasolicitari, eventual
repetate, prabusirea copilului se manifesta prin formatiuni simptomatice (intelese ca incercari nereusite
de adaptare si autovindecare), in cazul extrem ca trauma psihica.
In intelegerea modului de manifestare a traumei infantile, conteaza:
 stadiul de dezvoltare cognitiva, afectiva, psihosexuala si sociala a copilului;
 factori somatici innascuti si dobanditi, care pot sa actioneze ca factori de risc, cum ar fi
traumatismele craniene usoare in copilaria timpurie, sau ca factori protectori, cum ar fi asa-
numitul easy temperament (copii usor de ingrijit).

I. 1 Definitia traumei
Multa vreme s-a considerat ca trauma este acelasi lucru cu stresul. Cele doua definesc insa
lucruri diferite – trauma se refera la o leziune (rana) sufleteasca, pe cand stresul este o manifestare
cotidiana caracteristica fiecarei persoane. Trauma are o conotatie de suferinta sau boala.
Termenul ”trauma” este un termen foarte vechi ce a fost utilizat in medicina, in special in
chirurgie, pentru a desemna leziunea provocata de o agresiune externa. Freud a abordat psihanalitic
acest termen, dandu-i trei semnificatii majore: de soc violent, efractiune si consecinta negativa asupra
organismului a unui factor extern.
Alti psihologi au definit trauma ca un eveniment de o intensitate exagerat de mare, eveniment
care exista sau apare in viata individului, depasind cu mult posibilitatile lui de adaptare. O alta
adaptare consta in interpretarea traumei ca un aflux de excitatii excesive in raport cu pragul de
toleranta al individului.
S-a facut frecvent confuzia intre trauma si traumatism. Trauma este rana obtinuta prin
patrundere sau lezare, pe cand traumatismul este consecinta lezarii. Termenul de traumatologie se
refera la studiul traumelor naturale si a celor provocate de oameni, al consecintelor lor in plan social si
psihobiologic; presupune si studiul regulilor de interventie si prevenire ce rezulta din acest studiu
(definitia apartine lui Donovan). In categoria traumelor naturale intra: cutremure, inundatii, tornade
etc.; iar din categoria celor provocate de oameni, fac parte: accidentele, violurile, vatamarile corporale
si privarea de libertate.
Donovan si McIntyre au introdus pentru prima data intr-o publicatie (Healing the hurt child: A
developmental-contextual approch) termenul de traumatologie, in 1990. Ei au prezentat consecintele
pe termen lung, ale traumatizarilor psihice ale copiilor apreciind ca trauma produce o dezorganizare
totala a echilibrului psihic al victimei.
Traumatologia este un domeniu interdisciplinar. In functie de factorii ce determina trauma,
distingem doua mari categorii:
 traume fizice – factori naturali, independenti de om;
 traume psihice – provocate de factori ce tin de om, dar nu numai.
Trauma psihica este o emotie foarte intensa, chiar violenta ce determina o modificare
permanenta in planul psihic al individului, modificare tradusa prin sensibilizare excesiva a individului
la emotiile ulterioare. Trauma psihica este o dezorganizare a vietii psihice, generand efecte patogene
durabile.
Trauma este definita ca o experienta vitala a discrepantei dintre factorii situationali
amenintatori si posibilitatilor de coping individual, insotita de sentimente de neajutorare si cedare fara
aparare, sfarsind cu o permanenta disrupere a intelegerii selfului si a lumii (Fischer si Riedesser,
1999).
Pentru Winnicott , trauma este o experienta a frangerii continuitatii existentei vietii si a
dezvoltarii copilului.
Traumele din copilarie pot atrage dupa ele o multitudine de procese de dezvoltare, simptome
si diagnostice. O reconstructie scrupuloasa a proceselor traumatice dupa modelul desfasurarii
traumatizarii psihice poate totusi sa descopere conexiuni inteligibile ale unui caz care iau fiinta din
nevoia disperata de incercari de autosalvare.
I.2 Clasificarea traumelor din copilarie
Terr (1995) vorbeste despre doua categorii de traume:
Trauma de tip I (un eveniment traumatic singular). Se mai numeste trauma de soc si, de obicei,
ea este amintita detaliat, facand abstractie de distorsiunile perceptive determinate de reactia traumatica
acuta. Copiii gasesc adesea explicatii magice pentru evenimente, intrucat nu pot, din cauza dezvoltarii
lor cognitive, sa stabileasca conexiunile complexe si sa tina seama de influentele intamplarii. Ca o
consecinta a acestei situatii, vinovatia este adesea data pe propria persoana.
Trauma de tip II (un eveniment complex, mai lung). Ea duce la negare si anestezie emotionala,
aparand frecvent depersonalizarea si disocierea. Multi copii dezvolta capacitatea de autohipnoza,
pentru a se putea indeparta de stresul traumatic recurent, drept pentru care acest tip de trauma se poate
continua cu tulburari disociative de identitate ulterioare.
Consecintele emotionale ale acestui tip de trauma se refera la:
 extrema distantare si anestezia, care nu apar la trauma de tip I;
 mania si furia durabile – la maltratari severe prelungite, orientate catre propria persoana;
aceste sentimente pot alterna cu perioade de pasivitate extrema si amortire emotionala,
putand duce ulterior la autoranire si suicid.
 in alte cazuri, agresivitatea extrema resimtita se orienteaza spre exterior, se schimba
rolurile din schema relationala traumatica si victimele devin agresori.
Combinatiile de traume de tip I ti II, adica situatiile in care factorii situationali traumatici
persistenti actioneaza impreuna cu vatamari si pierderi de tip soc, duc la doliu persistent, patologic si
depresie. Leziunile, durerile, infirmitatile creeaza adesea un dor constant de o stare fara rani, copiii
avand dificultati in a integra realitatea ranilor sau infirmitatilor intr-o noua imagine de sine.
Expunerea la evenimente traumatizante presupune trairea unor stari afective de tipul frica intensa,
sentimentele de neajutorare, pierderea controlului si amenintarea cu anihilarea cu repercusiuni grave
asupra personalitatii individului. Trairea acestor stari afective provoaca tulburari psihologice astfel
incat individul dezvolta reactii dezadaptative la stimuli obisnuiti, neutri care in conditii de repetare se
transforma in simptome posttraumatice.
Psihotraumatologia cuprinde numeroase simptome si sindroame ca posibile manifestari in
consecinta traumei. Cel mai cunoscut este „sindromul de stres posttraumatic” care afecteaza individul
in toate mediile sale de exprimare: activitate profesionala, comunicare si relationare sociala, viata de
familie. Trairea unor evenimente traumatizante singulare sau repetate provoaca tulburari ale proceselor
neurobiologice, aparitia unor reactii conditionate la stimuli si situatii care amintesc de evenimentul
traumatic, perturbarea schemelor cognitive si a capacitatii de adaptare a persoanei.
Printre diversele categorii de evenimente traumatizante, o categorie aparte o reprezinta trauma
produsa de violenta umana. Avand in vedere faptul ca o astfel de experienta invadeaza identitatea si
demnitatea individului, el poate dezvolta sentimente de vinovatie si frica, alterarea stimei de sine,
culpabilizare si expectante reduse privind viitorul. Persoanele afectate devin rigide si inadaptabile,
incapabile de a functiona pe plan personal, interpersonal, social si profesional. Adeseori astfel de
persoane au probleme de reglare a afectelor, dificultati de autocontrol al agresivitatii, furiei,
comportamente impulsive si autodistructive. Foarte important de mentionat este faptul ca apar
modificari ale relationarii cu ceilalti in sensul ca sunt incapabili de a acorda incredere si de a mentine
relatii cu alte persoane. Tendinta de a fi revictimizat si de a victimiza pe altii este adesea mentionata
iar sentimentul neajutorarii si pierderea credintelor si convingerilor avute pana la un moment dat sunt
alte consecinte grave. Vorbind despre traumele la care este supus copilul, violenta este frecvent
mentionata ca factor psihotraumatizant si incercand sa o definim putem spune ca ea presupune
utilizarea puterii de orice natura, spre a leza integritatea fizica, morala sau psihica a unei persoane sau
colectivitati.
Traumele relationale severe, persistente (cum ar fi maltratarea prelungita, abuzul) duc la afectari
ale mai multor sectiuni de dezvoltare ale copilului. Dezvoltarea poate stagna si fortele de dezvoltare
ale copilului sunt legate si eforturile de a se adapta la trauma, respectiv de a-i supravietui psihic si,
adesea, si fizic. Nu este obligatoriu ca o trauma de soc sa intrerupa dezvoltarea, aceste traume putand
ramane in memorie ca o experienta neelaborata.

I.3 Indicii comune traumelor din copilarie

Traumele din copilarie au in comun 4 indicii:
1. Amintiri recurente, compulsive – retrairea vizuala, ca forma cea mai frecventa a retrairii; apar
si amintiri tactile, olfactive, acustice, in functie de experienta predominanta in situatia traumatica;
2. Modalitati comportamentale – „jocul traumatic”, in care copiii repeta trairea traumatica intr-o
secventa adesea nesfarsita si o reinscenare a aspectelor partiale ale experientei traumatice, in patternuri
de comportament automatizate. Cel mai adesea, ei nu pot stabili o conexiune intre jocul lor si
evenimentul traumatic.
3. Angoase traumaspecifice – este un criteriu de diferentiere fata de angoasele infantile
nevrotice.
4. Atitudini alterate fata de oameni, de viata si de viitor. Pierderea increderii in oameni si
asteptarile negative fata de viata viitoare sunt cele mai importante urmari ale zdruncinarii intelegerii
infantile de lume.
5. Uneori, aspectele schemei traumei din experienta infantila pot fi elaborate prin masuri
componsatorii, care pot merge pana la transformarea in contrariu.

I.4 Factori de risc si factori protectori in dezvoltarea infantila

Factorii de risc reprezinta evenimente de viata sau circumstante de viata suprasolicitante, care
favorizeaza, individual sau in co-actiune, o tulburare psihica sau o boala, ducand la aparitia riscului de
dezvoltare defectuoasa sau de tulburari psihice. Factorii de risc si factori situationali traumatici pot
colabora, in mod fatal, in sensul unei traume cumulative.
 Baietii sunt mai vulnerabili la aceste categorii de factori decat fetele. Daca apare mai mult de
un factor de risc, creste probabilitatea tulburarilor de dezvoltare.
Factorii protectori pot sa impiedice actiunea factorilor de risc sau traumatici, sau sa
reechilibreze prejudiciile care au aparut deja (actiune corectiva).
Modul in care se intrepatrund aceste categorii de factori determina impovararea biografica sau
profilul de impovarare, adica masura in care factorii protectori corespund, in gradul lor de forta,
factorilor de risc si de suprasarcina traumatica (resursele protectoare nu sunt numai generale, ci trebuie
sa fie si disponibile intr-o situatie potentiala concreta).
Capacitatea de acomodare a copiilor depinde de varsta lor, de sex, de starea dezvoltarii, de
personalitate si de structura defensiva. Conceptiile lor despre evenimentele critice ale vietii si
strategiile cognitive si afective de coping sunt specifice fiecarui copil. Ele se schimba o data cu varsta
si cu dezvoltarea.

II. Abordarea traumei din copilarie conform modelului desfasurarii procesului traumatic

Apreciem particularitatea unui efect traumatic asupra copiilor pornind de la faptul ca intelegerea
de sine si de lume a copiilor, care va fi zdruncinata de experienta traumatica, este inca in constructie,
in dezvoltare. Intelegerea situatiei este limitata de nivelul cognitiv, fiind orientata mai mult spre
concret si mai specific personalitatii decat la adulti. Din acest motiv copilul tinde sa atribuie unor
persoane chiar si procese suprapersonale, cum sunt dezastrele naturale; figurile parentale puternice i-
au refuzat protectia, poate pentru ca a fost neascultator.
Copilul nu poate sa isi formeze decat o reprezentare limitata despre circumstantele realiste in
care a aparut trauma, pentru ca el nu poate avea o privire de ansamblu si nici nu poate reconstrui in
memorie desfasurarile complexe si actiunile umane care duc la dezastrul sau. Lacunele in intelegerea
de sine si de lume a copilului sunt acoperite prin constructe auxiliare „antropomorfe”, cu atat mai
probabile, cu cat este mai mare nevoia si urgenta copilului. Gandirea „pre-operationala”, „magica” a
copilului poate determina aparitia “fantasmelor de interventie”, pe care le dezvolta copiii pentru a opri
nenorocirea sau de a o face, retroactiv, sa nu se fi petrecut. Acestea trebuie sa modifice evenimentele
care au premers catastrofei, sa intrerupa desfasurarea actiunii traumatice, sa faca sa nu se fi intamplat
moartea sau ranile de la sfarsit.
Printre aceste strategii traumacompensatorii, se numara si strategiile disociative.
In trecerea de la situatie-reactie la procesul traumatic, copilul formeaza scheme care trebuie sa
serveasca compensarii, echilibrarii experientei traumatice. Schema traumacompensatorie prezinta 3
aspecte partiale:
  etiologic – originea catastrofei;
 restaurativ – reimpacarea, respectiv anularea, de care tin si fantasmele de interventie;
 preventiv – prelucrarea unor reguli cognitiv-emotionale pentru a fi evitata pe viitor repetarea
catastrofei.
Aceste activitati compensatorii, adesea proband o mare inteligenta si creativitate, sunt in functie de
dezvoltarea cognitiva si afectiva specifica varstei.

II.1 Simptomatica si sindroamele psihopatologice formate ca urmare a experientelor traumatice

din copilarie

Asa cum se stie, simptomele reprezinta formatiuni de compromis rezultate direct din
interactiunea dintre experienta traumatica si eforturile compensatorii. Unele modalitati de traire si de
comportament simptomatice, ca depresia, anxietatea, tablourile disociative, atacurile psihogene sau
dependenta pot fi intelese pornind de la conflictul intre scheme traumatice si masuri
traumacompensatorii.
Patologia difera in functie de natura traumei: nefamiliala sau familiala.
Traumele nefamiliale – nu zdruncina fundamental intelegerea pe care o are copilul fata de
securitatea unei lumi, in care el poate continua sa creasca, aparat de figuri parentale puternice. Chiar si
atunci cand functia protectoare a parintilor „esueaza” trecator, totusi sistemul de relatii si de siguranta
intrafamiliala ramane neatins mai departe. Acestei situatii ii corespunde o deosebita semnificatie
protectoare a unui sistem familial intact sau cel putin a unei figuri de legatura pozitiva.
Schita unui sistem de reguli sau de scheme traumacompensatorii este aici simpla: lumea
externa poate fi periculoasa si amenintatoare, dar in sanul familiei si al sinelui, ca organizare
simbolica, exista siguranta si sustinere demna de incredere. Daca aceasta schema este foarte
„generalizata”, din motive de aparare, atunci ia nastere, in procesul traumatic, o structura fobica, care
reutette sa delimiteze o zona periculoasa din ce in ce mai restransa si o restrange la obiecte si locuri
relativ departe de subiect.
Traumele familiale – in cazul violentei familiale sau abuzului sexual in familie. Figurile
familiale de legatura sau de protectie au devenit agresorii traumatizanti. Eforturile trauma-
compensatorii de cunoastere ale copilului ajung intr-o fundatura periculoasa. Copilul nu mai distinge
criteriile dupa care poate diferentia intre figurile de relatie prietenoase si dusmanoase, amenintatoare si
de ajutor. Daca tatal violent este perceput ca rau, atunci sinele este parasit fara aparare.
In abuzul sau maltratarea intrafamiliala intentionata, copilul isi pierde capacitatea de a face o
diferentiere sigura intre obiectele prietenoase si dusmanoase, respectiv intre locurile sigure si locurile
nesigure, ceea ce poate duce la atacuri de panica generalizata.
 Daca tatal este perceput ca bun, si sinele a meritat „pedeapsa indreptatita”, atunci se pastreaza
o figura parentala idealizata, pe care copilul o poate mentine pentru a fi armat impotriva unui mediu
extrafamilial periculos. Legitimarile pe care le pot inventa figurile familiale de relatie pentru
comportamentul lor sexual sau agresiv il invadeaza adesea pe copil si mai mult in posibilitatile lui de
cunoastere si masurile lui compensatorii.

II.2 Factori in desfasurarea traumei

Marea paleta de variatie a situatiilor traumatice, a factorilor situationali si a dinamicilor se
intalneste pe un spectru larg cu dispozitiile subiective si setul de reactie tipic personalitatii.
Exista o serie de factori subiectivi care mediaza reactia la factori traumatizanti. Acestia pot fi
impartiti in mai multe categorii:
dispozitia actuala – se refera la orizontul de asteptare a individului. Multe traume, in calitate
de traume de soc, afecteaza individul nepregatit si surprins. Acest efect de supriza temporara poate fi
considerat ca un factor traumatogen propriu.
dispozitiile persistente – acestea pot fi de natura fiziologica, psihica sau sociala. Aici se ia in
considerare istoria de viata si un eventual istoric traumatogen al individului:
factorii protectori – se face o distinctie intre factori protectori si factori corectori.
Factorii corectori activeaza la elaborarea informatiilor traumatice, fie in timpul fazei de reactie,
fie in procesul traumatic. Este vorba despre reactiile sociale care vin in ajutor (inclusiv psihoterapia) si
pot sa aiba un efect corector asupra elaborarii traumei.
Factorii protectori corespund unei dispozitii existente in prealabil, factorul de protectie pe care
persoana il aduce cu sine. Egle (1996) releva urmatorii factori protectori biografici:
 relatie buna durabila cu cel putin o persoana de relatie primara;
 cresterea intr-o familie mare, cu relatii compensatorii cu bunicii si o despovarare
corespunzatoare a mamei;
 un bun mediu social substitutiv dupa pierderea timpurie a mamei;
 inteligenta patrunzatoare;
 temperament robust, activ si iubitor de contacte;
 comportament sigur de formare a legaturilor;
 favorizare sociala, de exemplu prin grup de prieteni, scoala, biserica;
 persoane de relatie de baza, sustinatoare la varsta adulta, mai ales partener/sot (sotie);
 persoana de relatie (persoana de relatie empatica) suficient de buna, care poate sa echilibreze
stresuri severe (ex. impuse de alti membri patogeni ai familiei).
Exista si o serie de factori de risc, adica acele evenimente/circumstante de viata suprasolicitante,
care afecteaza individul sau, prin interactiune, determina o tulburare sau o maladie psihica.
 Factorii situationali traumatici se pot cuprinde si sub acest aspect al riscului. Diferentierea intre
factorii situationali traumatici si factorii de risc se poate face in cazul in care cei din urma actioneaza
intr-un mod subtraumatic, dar repetat (de exemplu, situatiile familiilor conflictuale), pe fondul unui
proces de refacere dupa o situatie traumatica.
Tot Egle (1996) prezinta urmatoarea lista de factori de risc, respectiv factori situationali potential
traumatici:
 status socioeconomic inferior al familiei de provenienta;
 ocuparea profesionala a mamei in primul an de viata;
 formare scolara proasta a parintilor;
 familii mari si spatiu de locuit foarte mic;
 contacte cu institutii de „control social” (probleme cu politia);
 criminalitatea sau disocialitatea unui parinte;
 dizarmonie cronica;
 comportament de legatura nesigur dupa luna a 12-a sau a 18-a de viata;
 tulburari psihice ale mamei/ale tatalui;
 mama singura;
 comportament autoritar din partea tatalui;
 pierderea mamei;
 relatii timpurii fluctuante;
 abuz sexual si/sau agresiv;
 contacte proaste cu grupul de varsta;
 diferente de varsta de mai putin de 18 luni fata de urmatorul frate (sora);
 nastere in afara casatoriei.

II.3 Tipologia situatiilor traumatice

Pot fi diferentiate urmatoarele situatii:
1. Dupa gradul de severitate a factorilor traumatogeni – factorii de stres (prezentati anterior);
2. Dupa acumularea evenimentelor sau circumstantelor traumatice si desfasurarea lor
temporala, se face diferenta intre:
 monotraumatizare (trazumatizare de tip I);
 politraumatizare (traumatizare de tip II).
Traumatizarea de tip I se refera la o situatie violenta singulara. La politraumatizare, actioneaza
fie simultan, fie succesiv, diferite evenimente traumatizante, respectiv circumstante si isi desfasoara
multipla influenta asupra subiectului afectat.
3. Afectare intermediara/afectare directa:
 rudele persoanelor direct afectate, de exemplu, sunt afectate intermediar de evenimentul
traumatic. Aici apare si asa-numita transmitere transgenerationala/ intergenerationala (traumatizare
secundara), mult discutata in legatura cu Holocaustul. Expresia de traumatizare vicarianta (vicarious –
care tine locul) a fost dezvoltata mai ales in legatura cu cei care ii ajuta pe traumatizati, pentru a
desemna suprasolicitarea emotionala la care sunt expusi acestia. Este valabil aici si pentru cei care
ajuta in catastrofe: pompieri, politisti, psihologi etc.
4. Dupa cauzalitate (factori ai unei situatii traumatice in sens restrans).
Green enumera 8 factori situationali, in ceea ce priveste dezastrele, catastrofele sau faptele de
violenta, care genereaza efecte psihotraumatice, fiecare pentru sine sau in combinatie:
 amenintarea integritatii corporale si a vietii;
 vatamarile sau ranirile corporale severe;
 a fi expus unei raniri sau vatamari intentionate;
 confruntarea cu corpuri umane diforme;
 pierderea violenta sau brusca a unei persoane iubite;
 observarea violentei impotriva unei persoane iubite sau informarea despre acest lucru;
 informatia ca individul este sau a fost el insusi expus unui stimul nociv de mediu;
 vinovatia fata de moartea sau vatamarea severa a altora.
5. Dupa relatia dintre faptas si victima: o situatie traumatica este, pentru cel afectat, mai
complexa daca faptasul este totodata o persoana cu care are o relatie apropiata, o persoana in care
victima are incredere. Este vorba in acest caz despre ‘trauma de relatie’. La acest gen de trauma, se
mai adauga o trauma de orientare, adica zdruncinarea intelegerii de sine si de lume, pentru ca a fost
subminata increderea in fiabilitatea propriilor cognitii.
Copiii abuzati de parintii lor sufera din pricina acestei situatii, la fel ca si victimele violentei
sexuale din partea unor cunoscuti, prieteni sau parteneri. Mai intra aici si abuzurile sexuale sau
actiunile de violenta in psihoterapie si psihiatrie, ce vin din partea unor terapeuti ce au fost investiti cu
incredere.

III. Elemente de teorie a traumei

Psihotraumatologia reprezinta o teorie orientata interdisciplinar asupra leziunilor psihice si
multiplelor lor urmari negative pentru cei in cauza. Acest termen a fost inventat de un grup de
cercetatori germani de formatie multidisciplinara (psihologie, medicina, drept, psihoterapie si
psihanaliza), care in 1991 au fondat, la Freiburg, Institutul de Psihotraumatologie.
Prefixul „psiho” a fost ales pentru delimitarea de traumatologia chirurgicala. Este interesant de
vazut ca in SUA s-a ivit o discutie si dezbateri asemanatoare ce au dus la un termen comparabil.
Fenomenele de stres intens, posttraumatic, si-au gasit gasit locul in DSM sub denumirea de tulburari
de stres posttraumatic.
 Notiunea de stres si trauma sunt legate una de alta. In limbajul popular, se face insa o
deosebire clara intre trauma si stres. Trauma este inteleasa mai degraba ca o rana sufleteasca, in timp
ce stresul este o manifestare de fiecare zi. Fiecare individ ajunge la un moment dat sa intre sub
imperiul stresului si sa-i faca fata. Trauma ia mai degraba conotatie de suferinta si boala.
Dupa cercetatorii germani, traumatizarea psihica (experienta traumatica) se defineste ca o
traire vitala de discrepanta intre factori situationali amenintatori si posibilitatile individuale de
stapanire, traire insotita de sentimente de neajutorare si de abandonare lipsita de aparare, care produce
astfel o zdruncinare durabila a intelegerii de sine si de lume.
Modelul de desfasurare a traumatizarii psihice cuprinde o configuratie temporala de
desfasurare, care se manifesta in fazele situatiei (care este periexpozitorie), reactiei (postexpozitorii) si
procesului traumatic. Fazele trebuie cercetate in dependenta lor reciproca, adica situatia in raport cu
comportamentul persoanei, reactia in raport cu analiza situatiei si procesul traumatic in raport cu
cunoasterea si cercetarea situatiei si reactiei.
Situatia traumatica trebuie inteleasa ca interactiune intre perspectiva interioara a subiectului
victima si perspectiva exterioara a observatorului obiectiv, intre conditiile traumatice de mediu si
atribuirile subiective de semnificatii, intre traire si comportament.
Situatiile traumatice sunt cele la care nu este posibila o reactie subiectiva corespunzatoare.
Sunt acele situatii care, din motive de supravietuire, cer de urgenta o actiune corespunzatoare si de
necesitate si totusi nu permit aceasta reactie. Analiza situatiilor traumatice trebuie sa ia in considerare,
pe langa factorii situationali traumatogeni, si conlucrarea lor obiectiva in tema situationala traumatica
centrala, care se formeaza din angrenarea datelor obiective si a atribuirilor subiective de semnificatie
pe fondul istoriei personale de viata.

III.1 Posibili factori situationali traumatogeni:

 usori acuti – despartirea de un prieten sau de o prietena, inceputul sau sfarsitul scolii,
schimbarea de scoala, parasirea casei parintesti de catre copil;
 usori mai durabili – aglomeratie in conditiile de locuit, certuri familiale;
 medii acuti – exmatriculare, nasterea unui frate sau a unei surori, casatorie, separarea de
partener, pierderea locului de munca, pensionare, avort spontan;
 medii mai durabili – boala cronica sau invalidanta a unui parinte, certuri constante ale
parintilor, probleme maritale, dificultati financiare, certuri cu superiorii, statutul de parinte
unic;
 severi acuti – despartirea parintilor, graviditate nedorita, arest, divort, nasterea primului copil;
 severi mai durabili – somaj, saracie;
  foarte severi acuti – abuz sexual sau maltratare corporala, moartea partenerului sau partenerei,
diagnosticarea unei maladii somatice grave, starea de victima a unei violente, propria maladie
cronica severa sau maladia cronica severa a unui copil;
 foarte severi mai durabili – maltratarea corporala durabila sau abuz sexual;
 catastrofali – moartea ambilor parinti, moartea unui copil, sinuciderea partenerului/parteneri,
dezastru natural;
 catastrofali mai durabili – luarea ca ostatic, prizonieratul intr-un lagar de concentrare.

III.2 Riscul traumatizarii copiilor

Bolile severe ale unui parinte reprezinta un factor de risc pentru tulburarile psihiatrice ale
copilului, asa cum mentiona Rutter in 1966. O tulburare semnificativa a parintelui are un impact
asupra dezvoltarii si functionarii psihosociale a copilului. Boala cronica a parintelui este considerata o
posibila cauza a traumatizarii psihice a copiilor.
Studiile genetice arata ca acei copii cu parinti ce prezinta tulburari afective (schizofrenii,
psihoze, depresie) au un risc cu 10-15% mai inalt de a fi afectati de aceeasi tulburare.
Cele mai nefavorabile linii de dezvoltare (Laucht, 1992) sunt prezente la copiii cu parinti
avand personalitate – delincventa – sau tulburari de adictie. Cele mai importante cauze ce influenteaza
negativ dezvoltarea psihosociala a copiilor sunt: inaccesibilitatea emotionala a parintelui, distresul
marital si familial, comorbiditatea parentala si factorii socio-economici.
Copiii cu parinti care au, de exemplu, scleroza multipla au un risc de zece ori mai mare de a fi
ei insisi afectati de aceasta boala.
Cercetarile asupra adoptiei confera o perspectiva deosebita asupra modului in care ereditatea
si factorii de mediu influenteaza dezvoltarea psihosociala a copiilor. Studii care examineaza
interactiunea dintre factorii genetici si cei de mediu demonstreaza faptul ca predispozitia genetica este
manifesta doar daca este activata de factorii de mediu. Copiii cu parinti biologici avand boli psihiatrice
prezinta un risc inalt de a fi afectati de aceleasi tulburari daca cresc in familii adoptive
psihopatologice.

III.3 Situatia traumatica

Tema situationala traumatica centrala se refera la semnificatie subiectiva centrala pe care o are
situatia traumatica pentru cel afectat: ceea ce a lovit si a ranit cel mai profund persoana. Este
conditionata de factorii de personalitate si de experientele personale anterioare traumatice, care au
generat anumite modalitati de aparare a subiectului.
In aceasta implicare a factorilor obiectivi situationali si interpretarii personale a situatiei se
formeaza schema traumei. Schema receptor-efectoare a individului uman are sarcina de a realiza, intr-
o situatie, acordul fin intre individ si lumea sa inconjuratoare. Schema traumatica este expresia
pierderii acestei reglari intr-o situatie traumatica. Ea se defineste printr-o cadere a functiilor obisnuite
ale subiectului, de asimilare a factorilor potriviti de mediu si prin apararea de, sau adaptarea la
situatiile problematice.
Schema traumatica stocheaza amintirea evenimentului, trairea peritraumatica, dar si imaginea
subiectului intr-o pozitie neajutorata, lipsita de aparare fata de o situatie extrem de amenintatoare. Sub
presiunea experientei peritraumatice, se pierd functiile de prelucrare reusita a perceptiei si experientei,
in sensul unei determinari reusite a cercului situational intre subiect si mediu.
In experienta situationala traumatica ramane in picioare interactiunea intre sfera receptorie si cea
efectorie, dar ea este stanjenita si zdruncinata durabil.
In situatia traumatica, se ajunge la transformari ale sferei receptarii (modificari ale trairii
temporale, spatiale si de sine). In raport cu sfera efectorie, putem defini trauma ca o actiune intrerupta
intr-o situatie problematica cu semnificatie vitala. Are loc fie o paralizie (catatonica) si o incremenire,
sau se ajunge la o furtuna de miscari asemanatoare panicii.
Pe termen lung, se instaleaza tendinta catre reluarea actiunilor intrerupte. Acest fenomen se
manifesta mai puternic la actiunile cu semnificatie vitala si poate fi invocat pentru explicarea
diferitelor tendinte spre repetare (compulsia la repetitie sau tramofilie sau cautarea traumei).
Reactia traumatica poate fi inteleasa atat in sens activ (reactia de urgenta indreptata impotriva
influentei traumatice) si in sens pasiv (limitarea pagubelor cand acestea au avut deja loc). Ea poate fi
inteleasa in mod analog unei „reactii imune”, ca un proces complex de aparare, in care organismul
psihofizic cauta:
 fie sa distruga sau sa elimine;
 fie sa asimileze un corp strain, respectiv un microorganism introdus;
 a treia posibilitate consta in a trai mai departe cu trauma ca un corp strain imposibil de asimilat
– o situatie care este cracteristica pentru a treia situatie in modelul procesual al traumatizarii
psihice, al procesului traumatic.
Unul dintre teoreticienii psihotraumei este psihanalistul american Mardi Horowitz, care imparte
reactia traumatica postexpozitorie in mai multe faze, care au o varianta normala si una patologica:
1. Faza expozitorie peritraumatica. Individul este expus nemijlocit situatiei traumatice.
Raspunsul normal este format din tipete, teama si reactii de manie. Aici se instaleaza prima incercare
de aparare, cu scopul de a controla sau modula afectele coplesitoare. Ea continua pana in faza de
evitare, respectiv de negare.
Daca aceasta faza se fixeaza, se ajunge la sentimentul de blocare afectiva sau la o incremenire
generala a personalitatii, datorita apararilor disproportionate, in sensul unei supramodulari patologice a
inundarii cu excitatii amenintatoare. Starea patologica a experientei este desemnata ca inundare cu
impresii coplesitoare. Persoana afectata este cuprinsa de o reactie emotionala nemijlocita si se afla,
adesea inca mult timp dupa aceea, intr-o stare de panica, respectiv epuizare, care ia nastere din
reactiile emotionale.
 2. Faza (starea) de negare. Cei afectati se apara impotriva amintirilor din situatia traumatica.
Varianta patologica: comportament extrem de evitare, eventual sustinut de folosirea de droguri si
medicamente, pentru a nu fi obligat sa traiasca durerea sufleteasca.
3. Faza (starea) de invazie a gandurilor sau imaginilor mnezice. Varianta normala: la
fisurarea sau slabirea apararii determinate de factori dispozitionali, se trece la o faza de intruziune cu
reprezentari imagistice, ganduri si senzatii corporale care se impun si care sunt legate in retea
asociativa cu situatia traumatica. Un sistem de control functional, format din mecanisme de aparare si
mecanisme de coping poate stanjeni transformarea fazei intruzive intr-o stare durabila, patologica de
inundare cu stimuli. Varianta patologica: trairi cu ganduri si imagini mnezice ale traumei, care se
impun.
4. Faza (starea) de perlaborare. Aici cei afectati se confrunta cu evenimentele traumatice si
cu reactia lor personala.
5. Concluzie relativa (completion). Un criteriu este capacitatea de a-si putea reaminti situatia
traumatica in cele mai importante parti ale sale, fara a se gandi compulsiv la aceasta.
Variantele patogene ale fazelor 4 si 5 sunt “frozen states”- stari de incremenire, cu simptome
psihosomatice, cu senzatii corporale false de diverse naturi si pierderea sperantei de a putea perlabora
si concluziona experienta traumatica; mai departe, alterari de caracter, ca o incercare de a nu mai trai
subiectiv cu experienta traumatica imposibil de stapanit. Comportamentele de evitare extinse se
transforma cu timpul in trasaturi fobice de caracter. Tulburarea capacitatii de munca si de a iubi poate
fi vazuta ca un semn general al alterarii caracteriale provocate de trauma.
Modelul oferit de Horowitz, al reactiei traumatice, cu aceasta succesiune de faze, corespunde
unei secvente previzibile, normale, care rezulta dintr-o tendinta a organismului de a evita stari de
panica durabile, care sa epuizeze fortele de aparare disponibile. Este „un mecanism de vidnecare a
ranilor” psihicului lezat. Este posibil ca acest efort sa esueze uneori, fie din motive care tin de
personalitate (slabiciunea fortelor de aparare), fie din cauza unor factori situationali specifici (o
perpetuare ascunsa a situatiei traumatice).
Modelul este eficient in clinica, pentru ca permite studierea si descoperirea motivelor care au
generat devierea de la cursul previzibil.
Ciclul elaborarii traumei poate sa incremeneasca sau sa „inghete” in orice faza. Procesul de
elaborare a traumei este de natura sociala. Un singur om nu poate depasi problematica adusa de
trauma. Situatiile traumatice si incercarile de elaborare si de autovindecare ale celui in cauza au
esentialmente o dimensiune sociala. Eforturile comunitatii in „reabilitarea” persoanei, recunoasterea
dreptatii si a valorilor sunt de mare insemnatate pentru procesul traumatic, pentru procesul de
recuperare si restituire, mai ales in cazul dezastrelor trecute cu vederea intentionat.
Daca victimelor nu le este furnizata aceasta recunoastere si sustinere care li se pare pe drept
cuvenita, atunci intelegerea de sine si de lume zdruncinata nu se poate regenera. Cei in cauza isi pierd
atunci speranta intr-o relativa incheiere a procesului de elaborare si o restituire a conceptiei lor
zdruncinate despre lume.

IV. Psihoterapia traumei

Procesul traumatic se refera la masurile de autoprotectie, ce vizeaza limitarea pagubelor si
inversari traumacompensatorii, in sensul incercarii de a convietui cu experienta cu care nu se poate
trai. Agentul central in procesul traumatic este tensiunea dinamica intre schema traumei (ce stocheaza
impresiile si imaginile traumatice) si schema traumacompensatorie (ca strategie de baza si expresie
individuala a masurilor de autoprotectie compensatorie).
Cea mai importanta forma de terapie a traumei se refera la interventiile in criza. Acestea vizeaza
trei aspecte principale:
 asigurarea securitatii celor afectati, cat mai repede si mai profund;
 disponibilitatea unui partener empatic de discutie pentru cei afectati;
 favorizarea intelegerii efectelor traumei si a procesului de elaborare a acesteia.
Asigurarea securitatii inseamna adesea indepartarea celor afectati de la locul evenimentului
traumatizant. Locul de tratare al victimei trebuie sa fie amplasat departe de locul catastrofei, acest
lucru fiind important si pentru cei care ajuta. Sentimentul de siguranta a celor afectati poate fi sustinuta
prin contact corporal nemijlocit, de exemplu, prin tinerea de mana.
La traumatizarea conditionata social, de exemplu, dupa accidentele de circulatie sau acte de
violenta, victimele si faptasii trebuie sa fie despartiti. Numai asa, victimele pot sa se simta in siguranta.
Cei care ajuta, trebuie mereu sa intreprinda o incercare de explicatie, apoi sa observe cu grija
reactia celor afectati, care poate sa fie foarte diferita, dupa cum ei se afla in stadiul de evitare sau cel
de invadare cu excitatii. In cel din urma caz, relaxarea si linistirea trebuie sa primeze in fata
informarii.
In faza de negare, cel care ajuta trebuie sa actioneze cu precautie si sa nu corecteze decat pozitiv,
daca cei afectati relateaza evenimentul „fragmentat” – mecanismele de aparare trebuie respectate in
faza acuta, dat fiind ca ele reprezinta o incercare de autoaparare la care nu se poate renunta.
Daca este restabilit un sentiment bazal de siguranta si exista posibilitatea de a vorbi, atunci are
sens sa i se mijloceasca celui afectat intelegerea faptului ca el, prin reactia sa la stres si la trauma,
raspunde pe deplin normal la o situatie absolut neobisnuita. Dupa sfarsitul situatiei de catastrofa
directa, cel afectat trebuie sa fie informat despre fenomenul trairii in faza de actiune.
Cel care ajuta, trebuie sa perceapa pozitiv izbucnirile sentimentelor, ca manifestare a
comportamentului de coping expresiv. Daca cei afectati isi fac reprosuri pentru comportamentul lor
„lipsit de stapanire”, pozitia de sustinere emotionala a celui care ajuta poate actiona despovarator.
In cazul paraliziei emotionale, retragerii si apatiei celui afectat, in faza de evitare, cel care ajuta
trebuie sa stea la dispozitie ca simplu partener de discutie, fara a i se impune celui afectat.
 Scopul unei convorbiri de sustinere este aici si acela de a favoriza procesul bifazic de elaborare,
care corespunde procesului natural de vindecare a ranilor psihice si, pe de alta parte, de a-l impiedica
sa cada intr-una dintre extreme, fie in coplesirea emotionala neajutorata, fie in negarea incremenita.
Daca cei afectati primesc intelegere pentru incercarea lor de a dori sa uite situatia, atunci ei sunt in
stare si sa admita din nou confruntarea cu evenimentele.
In faza de actiune, amatorii care incearca sa ajute diferentiaza foarte greu intre simptomele
normale si procesele complicate. La incidenta sporita a simptomelor disociative, ca depersonalizarea,
negarea realitatii, fragmentarea psihotica cu formatiuni delirante sau depresie persistenta, ingrijirea
postevenimentiala trebuie realizata de specialisti psihosociali.

IV.1 Terapia traumei la copil

Aceasta depinde de masura in care terapeutul se poate baza pe campul inconjurator, de rudenie
si vecinatate.
Daca parintii sunt ei insisi persoanele traumatogene, si ei sunt, la randul lor, traumatizati,
trebuie construit mai intai un camp inconjurator de ajutor, de incredere.
Sarcina terapeutica consta intr-un proces terapeutic adesea indelungat, in care copilului ii
devine posibil sa elaboreze si sa integreze experienta traumatica invaziva, in care nu este fixat nici un
pas de dezvoltare, ci pot sa fie dominante sarcinile de dezvoltare specifice fazelor.
Terapeutul trebuie, mai ales, sa contribuie la sustinerea mecanismelor de elaborare tipice
varstei copiilor. Copilul trebuie ajutat sa „integreze noi modele interne ale lumii”, adica trebuie sa
realizeze o integrare in modelul lumii specific copilaresc.
O functie importanta are aici „jocul traumatic”, in care copiii retraiesc, inca o data, experienta
traumatica, in cantitati autodozate si cauta iesiri in viata lor fantasmatica. Ei exprima, astfel, adesea, o
serie de „fantezii de interventie”. Acestea modifica, de exemplu, evenimentele care preced trauma,
intrerup desfasurarea actiunii traumatice, anuleaza sfarsitul mortal sau leziunile. In jocul
posttraumatic, pot fi probate strategiile traumacompensatorii, care intra in schemele
traumacompensatorii si structureaza campul de prezentare minim controlat.
Pentru aceasta terapia trebuie sa ofere un cadru sigur, protector, in care sa se poata desfasura
fantezia creatoare a copiilor. Terapeutul trebuie sa sustina solutiile creative specifice varstei, care sunt
potrivite pentru a-i reda copilului sentimentul de control asupra lumii sale inconjuratoare si increderea
in lumea adultilor.
Pentru a micsora sau impiedica abisul dintre identificarea pretraumatica si cea posttraumatica,
terapia trebuie sa se lege de experientele pretraumatice pozitive (de relatie) ale copilului.

IV.2 Schema de baza a terapiei traumei la copil are 3 dimensiuni:

 modalitatile de procedura care trebuie sa rezulte din situatia traumatica traita – consecintele
traumatizarii intrafamiliale pentru reconstructia reprezentarilor infantile de sine sau de obiect
 pot fi combatute prin invatarea diferentierii sociale si oferirea de experiente relationale
terapeutice corectoare.
 modalitatile de procedura care rezulta din stadiul de dezvoltare si sarcinile de dezvoltare ale
copilului traumatizat. Strategia terapeutica trebuie sa se atateze in special resurselor si fortelor
copilului si sa le mobilizeze si sa le foloseasca pe acestea pentru elaborarea experientei
traumatice.
 utilizarea ti mobilizarea resurselor campului social, in caz contrar, construirea unui mediu
social sustinator.
Pentru a favoriza integrarea sociala a pacientilor traumatizati, trebuie luate in considerare
settinguri terapeutice si grupuri sociale foarte diferite, de exemplu, familia, grupurile de intrajutorare
sau serviciile sociale.
Familia poate oferi un ajutor valoros pentru depasirea traumei, dar numai atunci cand structura
familiala este favorabila:
 situatia traumatica nu trebuie negata de catre membrii familiei;
 problema trebuie suportata de catre familie si nu atribuita victimei;
 exista toleranta, afectiune si comunicare deschisa;
 roluri familiale flexibile;
 nu exista violenta si nu sunt utilizate substante psihotrope.
Grupurile de autoajutorare pot fi foarte utile, ele pot combate mai ales tendinta victimelor de a
se autoculpabiliza si de a se izola social. Daca victimelor nu le este furnizata aceasta recunoastere si
sustinere care li se pare pe drept cuvenita, atunci intelegerea de sine si de lume zdruncinata nu se poate
regenera. Cei in cauza isi pierd atunci speranta intr-o relativa incheiere a procesului de elaborare si o
restituire a conceptiei lor zdruncinate despre lume.
V. Concluzie
Trairea unor evenimente traumatizante singulare sau repetate provoaca tulburari ale proceselor
neurobiologice, aparitia unor reactii conditionate la stimuli si situatii care amintesc de evenimentul
traumatic, perturbarea schemelor cognitive si a capacitatii de adaptare a persoanei. Printre diversele
categorii de evenimente traumatizante, o categorie aparte o reprezinta trauma produsa de violenta
umana. Copilul care a cunoscut violenta prin lovituri, neglijare, pedepse, abandon stocheaza aceste
experiente traumatice in memoria vietii lui personale. Unele dintre acestea vor fi prelucrate la nivel
cognitiv, intelese, reasezate, restructurate, dar altele nu vor fi depasite niciodata.
Expunerea copiilor la acte de violenta - psihica, emotionala, fizica, sexuala- poate fi
devastatoare pe termen lung. Mai mult, copiii repeta, ca viitori adulti, paternurile de comportament
perpetuand astfel, la nesfarsit, ciclul abuzurilor. Este responsabilitatea noastra, a adultilor, indiferent ca
suntem parinti, educatori, medici sau profesori, de a opri ciclul violentei si de a asigura copiilor
increderea, stabilitatea si echilibrul emotional de care au atata nevoie.
A creste si educa un copil nu inseamna doar un control asupra comportamentului lui ci un
mijloc de atingere a scopului final, acela de sprijinire a copilului in vederea asumarii responsabilitatii
pentru comportamentul personal. La realizarea acestui scop participam cu totii - parinti sau educatori,
tineri sau batrani, familia sau societatea in general. Sa intelegem ce simt si cum percep copiii
comportamentul adultilor, care sunt mediile si factorii cei mai frecvent implicati in producerea
abuzurilor asupra copilului si cum putem provoca schimbarea.
Asigurarea unui climat familial armonios, echilibrat plin de afectiune si grija se identifica ca o
necesitate pentru dezvoltarea echilibrata a copilului. Ingrijirea plina de intelegere a unui copil afectat
de o trauma implica intreaga familie. Terapia devine pentru micul pacient o situatie model, cu testarea
unei mici afectari a granitelor si a unei ruperi a increderii. Increderea pierduta nu este restabilita numai
verbal, ci mai ales prin experienta relationala constrastanta.
Cu alte cuvinte, masurile traumapreventive presupun atat o alegere corecta a personalului
(cunoasterea structurii psihice si a istoriei traumatice a fiecarui membru) cat si formarea
psihotraumatologului. Eforturile comunitatii in „reabilitarea” persoanei, recunoasterea dreptatii si a
valorilor sunt de mare insemnatate pentru procesul traumatic, pentru procesul de recuperare si
restituire, mai ales in cazul “dezastrelor” trecute cu vederea intentionat.
 Bibliografie

1. Băban Adriana (1998), Stres ş i personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană

2. Chelcea, S. 1995 Cunoaş terea vieţ ii sociale, Ed.I.N.I., Bucureş ti
3. Golu M.(2007) Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţ iei România de Mâine, Bucureş ti.
4. Holdevici, I. (2002) Psihoterapia anxietăţ ii. Abordări cognitiv-comportamentale. Editura Dual
Tech, Bucureş ti.
5. Holdevici, I. (2010) Psihologia succesului. Autosugestie ş i relaxare. Editura Universitară,
Bucureş ti.
6. Lăzărescu, M.(2002) Psihiatrie, Sociologie, Antropologie. Editura Brumar,Timiş oara.
7. Maier (2011) Stres Stres Stres, Ed. Gutenberg Univers, Arad.
8. Tudose F. Tudose C. Dobranici, L. (2002) Psihopatologie ş i psihiatrie pentru psihologi, Ed.
Infomedica, Bucureş ti.