CAP.12.

INSTALAŢII DE CUPTOARE

12.1. SCHEMA GENERALĂ A CONSTRUCŢIEI

UNUI CUPTOR

12.1.1. Definiţii. Utilizări

Cuptorul industrial este o instalaţie energo-tehnologică în care prin
acţiunea căldurii se atribuie unui produs sau unui material anumite însuşiri fizice
sau chimice necesare pentru prelucrarea ulterioară sau pentru elaborarea lui ca
produs finit.
Utilizarea cuptoarelor în industriile metalurgică, siderurgică şi
constructoare de maşini este deosebit de răspândită.
Astfel, în cuptoarele Siemens-Martin are loc elaborarea oţelului pornind de
la fier brut, deşeuri de fier şi oţel, minereu, cu adaos de calcar.
În cuptoarele de încălzire, lingourile sau semifabricatele de metal îşi
măresc plasticitatea pentru a fi mai uşor prelucrate ulterior.
În cubilourile de turnătorie fonta este topită pentru a fi turnată.
Concomitent se poate modifica şi compoziţia chimică a acestuia, în raport cu
condiţiile cerute la turnare (fontă cenuşie, fontă rezistentă la temperaturi înalte,
etc.).
În unele cuptoare de tratament termic piesele de oţel se încălzesc, iar apoi
se răcesc după un regim bine stabilit, realizându-se astfel modificări ale structurii
interne a metalului, fără o modificare a compoziţiei lui chimice (călire, recoacere,
normalizare, revenire).
În metalurgia metalelor feroase şi neferoase cuptoarele sunt agregate
tehnologice principale. Astfel, în întreprinderile metalurgice pentru metale feroase
se utilizează cuptoare înalte (furnale) pentru obţinerea fontei, cuptoare Martin şi
electrice pentru elaborarea oţelurilor, cuptoare pentru încălzirea lingourilor înainte
de laminare etc.
La fel de mare este importanţa cuptoarelor în industria sticlei, a
porţelanului, a faianţei, a cărămizilor refractare, a cimentului etc.
Executând anumite funcţii tehnologice cuptoarele sunt agregate energetice
complexe, care consumă cantităţi mari de combustibil de calitate superioară.
Consumul de combustibil al cuptoarelor industriale ocupă unul din primele
locuri în bilanţul general de combustibil al unei ţări, utilizarea judicioasă a acestuia
fiind o problemă de actualitate, cu atât mai mult cu cât preţul combustibilului la
scară mondială creşte.

12.1.2. Părţile principale ale unei

instalaţii de cuptor
O instalaţie de cuptor este un agregat complex, adică cuprinde, în afară de
cuptorul propriu-zis, o serie de alte instalaţii şi mecanisme anexe, necesare pentru
funcţionarea cuptorului.
Figura 12.1 prezintă, în mod schematic o instalaţie de cuptor compusă din
următoarele părţi principale:

1
 Fig. 12.1. Schema generală a unui cuptor
1- focar; 2- camera cuptorului; 3- instalaţie regenerativă; 4-cazan recuperator;
5-instalaţie de tiraj; 6-ventilator

1 - Focarul (1) - este adaptat combustibilului utilizat, deci construcţia lui depinde
de felul combustibilului. Pentru combustibili solizi se utilizează focare cu grătar,
pentru cei lichizi injectoare, iar pentru cei gazaşi arzătoare. Mărimea focarului,
arzătoarelor şi injectoarelor depinde, în afară de felul combustibilului şi de debitul
de combustibil folosit. Focarul se găseşte sau în imediata apropiere a cuptorului
propriu-zis (spaţiului de lucru) sau face parte chiar din acesta. În acest caz,
arzătoarele sau injectoarele sunt fixate direct pe pereţii cuptorului şi trimit flăcări în
spaţiul de lucru.
2 - Cuptorul propriu-zis (2) este format din spaţiul de lucru în care are loc
transmisia căldurii de la gazele produse prin ardere la materialul supus prelucrării.
Spaţiul de lucru este limitat lateral de pereţii cuptorului, jos de vatră şi sus
de boltă, care trebuie să suporte temperaturile de regim şi în acelaşi timp să evite
evacuarea căldurii spre exterior în atmosferă.
Pentru a îndeplini aceste condiţii, ele se execută în general din două feluri
de materiale [12.1]:
a) spre interior, din material ceramic refractar; acesta trebuie să suporte
atât temperatura ridicată a gazelor, cât şi atacul chimic al gazelor, prafului şi
zgurilor produse în spaţiul de lucru;
b) spre exterior, pereţii laterali, bolta şi vatra au un strat de material
izolator şi de protecţie. Acestea evită pierderile de căldură din spaţiul de lucru şi
protejează pereţii contra degradării mecanice.
Toată zidăria cuptorului este înconjurată de un schelet metalic numit
armătura cuptorului.
Dimensiunile spaţiului de lucru depind de capacitatea cuptorului şi de
regimul lui termic. Cuptoarele pentru încălzit, de exemplu, pot avea o suprafaţă a
camerei de lucru între 0,25 şi 60 m2, iar cuptoarele pentru ciment o lungime a
tamburului de până la 150 m.
3 - Instalaţia regenerativă (3) permite reducerea temperaturii gazelor de ardere
prin preîncălzirea aerului sau a combustibilului gazos înainte de a se introduce în
focar.

2
 Prin preîncălzirea aerului şi a combustibilului temperatura de ardere a
acestuia se măreşte, ridicând astfel şi temperatura în camera de lucru a cuptorului.
În felul acesta se realizează o mărire a economicităţii instalaţiei, micşorându-se
consumul specific de combustibil şi mărindu-se randamentul cuptorului, [12.1.].
4 - Cazan recuperator (4). În multe cazuri gazele de ardere, la ieşirea din camera
de lucru, conţin mai multă căldură decât cea necesară pentru preîncălzirea aerului
şi a combustibilului gazos. În aceste cazuri este indicată instalarea unor cazane
recuperatoare pentru producerea aburului sau apei calde (fierbinţi) necesare în
scopuri tehnologice. În felul acesta randamentul cuptorului industrial se măreşte
semnificativ. Uneori recuperatorul este aşezat imediat după camera cuptorului,
preîncălzitoarele de aer şi combustibil fiind amplasate după el.
5 - Instalaţia de tiraj (5) are rolul de a evacua în atmosferă gazele de ardere,
precum şi produsele gazoase degajate în urma prelucrării materialului în cuptor.
În majoritatea cazurilor, în camera de lucru a cuptorului, gazele de ardere
se află sub o uşoară suprapresiune şi deplasarea lor nu este asigurată de instalaţia
de tiraj, ca în cazul generatoarelor de abur. Instalaţia de tiraj asigură de obicei
mişcarea gazelor după ce acestea au părăsit camera cuptorului. Tirajul poate fi
natural sau asigurat forţat de către un ventilator. Cuptoarele sunt înzestrate şi cu
utilaje mecanice care servesc la încărcare, descărcare, transport de materiale în
interiorul cuptorului (vagoane, benzi de transport etc.). De asemenea, cuptoarele
pot fi înzestrate cu aparate pentru reglajul arderii sau pentru reglarea automată a
cuptorului în întregime.
Schema prezentată în figura 12.1 este generală, nu însă şi unică. În unele
cazuri căldura care părăseşte cuptorul se foloseşte pentru preîncălzirea materialului
înainte de introducerea lui în camera de lucru. Alteori nu este necesară
preîncălzirea aerului şi a combustibilului în regeneratoare, aceasta asigurându-se în
interiorul cuptorului, utilizându-se căldura materialului care se răceşte etc.

12.1.3. Variantele utilizării combustibilului în

cuptoarele industriale
Modul de utilizare a combustibilului în focarul cuptoarelor industriale este
divers, depinzând atât de tipul combustibilului, cât şi de construcţia şi scopul
cuptorului.
Cuptoarele industriale pot funcţiona cu combustibili solizi, lichizi sau
gazoşi.
Dintre combustibilii solizi, lemnul şi cărbunele de lemn sunt rar luaţi în
consideraţie la încălzirea cuptoarelor industriale, din cauza costului lor ridicat,
afară de cazul când sunt disponibile deşeurile de lemn ieftin. Dacă sunt necesare un
reglaj bun de temperatură şi o automatizare a dozării aportului de combustibil, nici
ceilalţi combustibili solizi nu por fi utilizaţi, afară de cazul când se utilizează
instalaţia de ardere cu semigaz [12.2]. O excepţie importantă o alcătuiesc
cuptoarele în vrac, la care combustibilul şi materialul sunt dispuse în straturi
alternative, iar aerul este insuflat sub presiune (furnale, cubilouri, cuptoare de var).
De asemenea, o reglare bună a temperaturii şi o automatizare a aportului de
combustibil se pot obţine cu praf de cărbune (de exemplu, la cuptoarele de ciment
rotative).

3
 Combustibilii gazoşi şi lichizi prezintă mari avantaje la exploatarea
cuptoarelor şi anume:
- transport comod, pe conducte, sub presiune;
- permit o ardere cu exces scăzut de aer deoarece se pot amesteca cu aerul mult mai
bine;
- posibilitatea repartizării degajării de căldură pe mai multe arzătoare;
- există posibilitatea de potrivire a formei flăcării după geometria interioară a
cuptorului respectiv;
- o reglare comodă a procesului de ardere şi a aportului de combustibil;
- lipsa totală de cenuşă în cazul combustibililor gazoşi şi aproape totală, la
combustibilii lichizi.
Principiile generale de utilizare a combustibililor solizi în cuptoare sunt
prezentate în figura 12.2.
După prima schemă, combustibilul solid natural se utilizează direct în
cuptor prin ardere pe grătare. Înainte de ardere se efectuează, în oarecare măsură,
o prelucrare mecanică a combustibilului, în scopul măririi gradului de utilizare a
acestuia în cuptor: uscare, sortare etc.
După schema a doua, combustibilul solid, după o sortare şi uscare
prealabilă este măcinat în mori speciale, iar praful este ars în cuptor sub formă de
combustibil pulverizat.
După schema a treia, combustibilul solid este gazeificat în instalaţii
speciale. Gazul de generator obţinut, după o prealabilă prelucrare (curăţire) şi o
uşoară comprimare este ars în cuptor folosindu-se arzătoare de combustibil gazos.

Fig. 12.2 Variantele utilizării combustibililor solizi în cuptoare

4
 În schema a patra se prevede o ardere a combustibilului în generatoarele
unei centrale electrice, energia electrică obţinută după o transformare prealabilă,
utilizându-se pentru încălzirea electrică a cuptorului.
Cea mai simplă schemă de utilizare este prima, ea necesitând şi cele mai
mici investiţii. Complexitatea schemelor de utilizare a combustibilului solid în
cuptoare creşte de la prima la a patra. Alegerea schemei optime se face numai
printr-un calcul tehnico-economic care să determine cea mai avantajoasă schemă
de utilizare a combustibilului.
Cărbunii folosiţi în cuptoarele industriale pot fi: lignit, huilă sau antracit.
Lignitul se poate prelucra pentru a se transforma în combustibil lichid sau
în subproduse chimice. Prin gazeificare cu oxigen se poate obţine gaz de cocserie.
Din huilă, prin încălzire cu îndepărtarea aerului se obţine combustibilul
artificial solid, denumit cocs.
Cocsul şi antracitul fiind combustibili bogaţi în carbon, pot fi transformaţi
fie în gaz de generator, prin gazeificare cu aer, fie în gaz de apă prin gazeificare cu
abur. Arderea cocsului (sau antracitului) în cuptoarele industriale nu are loc direct,
în majoritatea cazurilor, ci se produce, mai întâi gaz în generatoare sau se folosesc
focare cu semigaz (gaz relativ bogat în CO).
În cuptoarele încălzite cu combustibili, energia chimică, după ce a fost
transformată în căldură şi transferată gazelor de ardere, trebuie să fie transmisă,
prin intermediul acestor gaze fie direct, fie indirect, produsului sub formă de
căldură utilă. Acest lucru se realizează însă, numai parţial întrucât, chiar în cele mai
bune cuptoare, există căi pe care o parte din căldură se scurge în afară în mod
inutil.
Totodată, în spaţiul cuptorului, la punctul unde gazele părăsesc cuptorul ele
nu se pot răci sub temperatura produsului. De aceea ele vor părăsi cuptorul la o
temperatură care se află peste cea a spaţiului înconjurător. Ele posedă încă în acel
moment un conţinut de căldură important, care pentru procesul din cuptor este
pierdut.

12.2. CLASIFICAREA CUPTOARELOR

INDUSTRIALE
În industrie există o mare varietate de cuptoare industriale, cu diferite
destinaţii.
Datorită acestei mari diversităţi, o clasificare a cuptoarelor este dificilă şi
de aceea, în momentul de faţă, nu există o clasificare unanim acceptată a acestora.
Există totuşi anumite caracteristici generale care pot sta la baza unei
clasificări.

1) După destinaţia tehnologică se deosebesc:

- cuptoare metalurgice (furnale pentru producerea fontei din minereu,
cuptoare pentru producerea oţelului, cuptoare pentru laminare);
- cuptoare pentru industria constructoare de maşini (pentru tratamente
termice, pentru forje etc.);
- cuptoare pentru obţinerea cimentului;

5
 - cuptoare pentru arderea materialelor ceramice etc.

2) Funcţie de procesele care au loc în cuptoare, se deosebesc:

- cuptoare de topire şi de ardere, în care încărcătura care se prelucrează se
încălzeşte până la topire (furnale, cuptoare electrice, cuptoare cu creuzete,
de topit sticla etc.);
- cuptoare de încălzire, la care materialul supus prelucrării se încălzeşte sub
temperatura de topire (recoacere, călire etc.);
- cuptoare de uscare (uscătoare).
Datorită specificului lor, cuptoarele de uscare constituie o grupă specială denumită
uscătoare [12.1].

3) După regimul termic, se deosebesc următoarele tipuri de cuptoare:

- cu regim de temperatură şi cu regim termic constante în timp (cuptoare cu
bazin pentru topirea sticlei, cuptoare tunel cu funcţionare continuă);
- cu regim de temperatură constant şi cu regim termic variabil (cuptoare cu
funcţionare continuă şi încărcare intermitentă);
- cu regim de temperatură variabil şi cu regim termic constant (cuptoare
circulare de tip Hoffman);
- cu regim de temperatură şi cu regim termic variabile în timp (cuptoare cu
funcţionare intermitentă).

4) După sursa de căldură se deosebesc cuptoare:

- cu combustibil solid (în strat sau pulverizat);
- cu combustibil lichid;
- cu combustibil gazos;
- cu mai mulţi combustibili (lichid şi gazos sau solid şi gazos);
- la care combustibilul face parte din încărcătură (de exemplu convertizoare,
cuptoare pentru ars minereuri cu conţinut de sulf etc.);
- electrice.

5) După modul de transmisie a căldurii:

- cuptoare în care căldura se transmite materialului supus prelucrării datorită
arderii combustibilului solid care se amestecă cu materialul. Căldura se
transmite materialului de la combustibilul incandescent (prin radiaţie şi
conducţie termică) şi de la gazele de ardere (prin radiaţie şi convecţie). Din
această categorie fac parte majoritatea cuptoarelor verticale (furnale,
cubilouri, cuptoare de ars var etc.);
- cuptoare în care căldura se transmite materialului supus prelucrării de la
gazele de ardere. Acestea se mai numesc cuptoare cu flacără. Transmisia
căldurii la material se face în principal prin radiaţie de la flacără, de la
pereţii şi bolta cuptorului şi prin convecţie de la gazele de ardere. Din
această grupă fac parte majoritatea cuptoarelor ca de exemplu: cuptoarele
Martin, cuptoarele de forjă, cuptoarele pentru tratamente termice,
cuptoarele tunel şi circulare etc.;

6
 - cuptoare în care căldura se transmite materialului prin pereţii camerelor sau
ai vasului în care se află materialul. Transmisia căldurii către material se
face mai ales prin radiaţie de la pereţii camerelor sau vaselor, prin
conducţie, dacă materialul vine în contact cu pereţii vasului şi prin
convecţie de la gazele aflate în cameră. Din această categorie fac parte
cuptoarele cu muflă şi cele cu retortă);
- cuptoare în care căldura se degajează în materialul supus prelucrării
datorită reacţiilor exoterme. În aceste cuptoare, particulele de material care
intră în reacţie (a căror temperatură creşte), transmit căldura particulelor
alăturate, prin radiaţie şi conducţie. În cazul existenţei gazelor de ardere,
căldura se transmite prin radiaţie şi convecţie de la gaze la material. În
cazul în care căldura degajată nu este suficientă, se introduce o cantitate
suplimentară de căldură produsă prin arderea combustibilului. Din această
categorie fac parte cuptoarele pentru arderea minereurilor care conţin
sulfuri.
- cuptoare electrice, în care căldura se transmite materialului prin radiaţie de
la un arc electric sau de la o rezistenţă, prin conducţie de la rezistenţă, prin
convecţie şi radiaţie de la gazele încălzite de rezistenţă, prin radiaţie şi
conducţie de la pereţii încălziţi de o rezistenţă şi prin trecerea curentului
electric direct prin material. Din această categorie fac parte cuptoarele cu
arc electric pentru elaborarea oţelului, cu rezistenţă electrică pentru
tratamente termice, de inducţie pentru călire şi cu încălzire mixtă pentru
obţinerea carburii de calciu (carbid).

6) După forma camerei de lucru. Spaţiul de lucru este locul în care se aşează
materialul care trebuie tratat termic împreună cu adaosurile necesare (de exemplu
fondanţi). După forma spaţiului de lucru se deosebesc:
- cuptoare verticale, la care spaţiul de lucru este un puţ cu înălţimea de cel
puţin o dată şi jumătate mai mare decât diametrul (furnale, cuptoare de var,
cubilouri);
- cuptoare cu camere. Spaţiul de lucru este o cameră cu pereţi permanenţi
sau temporari. Materialul se aşează în cameră în strat înalt sub formă de
rânduri.
- cuptoare cu vatră, la acre spaţiul de lucru este prevăzut cu una sau mai
multe vetre, pe care materialul se aşează într-un strat subţire (cuptoare de
încălzire pentru forjă, cuptoare de tratament termic);
- cuptoare cilindrice rotative, la care spaţiul de lucru al cuptorului este
format dintr-un tambur orizontal sau înclinat cu 5...10°;
- cuptoare tunel, la care spaţiul de lucru este format dintr-un canal orizontal
de lungime mare, în care materialul este transportat în vagonete sau
transportoare (cuptoare de încălzire pentru forjă);
- cuptoare cu creuzete, la care spaţiul de lucru este format dintr-o cameră în
care se aşează creuzetele. În general materialul se obţine în creuzete în
stare topită (cuptoare pentru topirea metalelor neferoase).
- cuptoare cu bazin, la care spaţiul de lucru este format dintr-o cameră,
prevăzută la partea inferioară cu un bazin în care produsul se obţine în stare
topită.

7
 12.3. PRINCIPIILE GENERALE ALE ARDERII
COMBUSTIBILILOR ÎN CUPTOARE
Procedeele de ardere a combustibililor sunt în funcţie de natura
combustibililor, destinaţia cuptorului, procesul tehnologic, construcţia şi
capacitatea cuptorului.
În cele ce urmează se vor prezenta unele principii generale ale arderii
combustibililor în cuptoare, principii care stau la baza construiri focarelor de
cuptoare [12.1], [12.7].

12.3.1. Cuptoare cu temperaturi joase,

cu acţiune continuă
Această grupă cuprinde cuptoarele cu temperaturi în cameră de
800...1000°C, folosite pentru prelucrarea termică a metalelor neferoase, a
produselor de oţel etc.; gazele de ardere care intră din focar în camera cuptorului
trebuie să fie produse de o ardere terminată, deoarece în camera nu se poate
realiza o ardere definitivă a gazelor. Practic, arderea stabilă a gazelor în camera
cuptorului se poate produce numai când temperatura cuptorului, tc, depăşeşte cu cel
puţin 200....300°C temperatura de inflamabilitate a gazului, adică
tc = tinfl + (200...300) grd
Valori curente ale temperaturii de inflamabilitate sunt:
- pentru gaz de furnal, tinfl = 700.....800°C;
- pentru gaz de generator, tinfl = 650.....800°C;
- pentru gaz de iluminat, tinfl = 560.....730°C.
În figura 12.3 este prezentată schema unui cuptor de joasă temperatură.
Scăderea temperaturii gazelor de ardere se recomandă să se facă prin amestecarea
gazelor fierbinţi cu gaze de evacuare, printr-o recirculaţie de gaze.
Această grupă cuprinde cuptoare cu temperaturi în cameră mai mari de
1000°C (tc > 1000°C). Aici gazele ard stabil chiar în cameră, de exemplu, într-un
cuptor de forjă, la temperatura de 1200...1300°C.

Fig.12.3 Cuptor de joasă temperatură cu acţiune continuă

1-focar; 2-camera cuptorului; 3-gaze de ardere; 4-material supus încălzirii.

8
 12.3.2. Cuptoare cu temperaturi ridicate,
cu acţiune continuă
Dacă gazele care ard sunt răcite brusc, sub temperatura de inflamabilitate,
atunci reacţia de ardere se opreşte şi se degajă funingine.
În acest caz poate fi aplicată regula de bază pentru construcţia de cuptoare,
potrivit căreia combustibilul trebuie, pe cât posibil, să ardă în apropierea
produselor, adică centrul de ardere să fie în camera cuptorului. În asemenea cazuri,
focarul şi camera de lucru sunt comasate [12.6].
În figura 12.4 este prezentată o schemă de construcţie a unui cuptor de
acest tip, încălzit cu gaze, păcură sau praf de cărbune.
La cuptoarele de dimensiuni mari care folosesc combustibil solid (huilă sau
lignit) se utilizează o construcţie cu focar care produce semigaz, a cărui ardere
completă se produce în camera cuptorului, figura 12.5.

Fig. 12.4 Cuptor de temperatură ridicată cu acţiune continuă

1-focar; 2-camera cuptorului; 3-materialul supus încălzirii.

Fig. 12.5 Schema unui cuptor, cu focar cu semigaz, pentru arderea combustibilului aşezat în
straturi
1-alimentarea cu aer primar; 2- aer secundar; 3-grătarul; 4-uşa focarului; 5-uşa pentru
conducerea focului; 6-uşa pentru evacuarea zgurii şi cenuşii; 7-zona zgurii; 8-zona de ardere; 9-
zona de reducere; 10-stratul de combustibil proaspăt; 11-semigazul; 12-camera cuptorului.

9
 12.3.3. Cuptoare cu ardere discontinuă,
cu regim termic variabil
Această grupă de cuptoare se caracterizează prin aceea că produsele supuse
prelucrării sunt încărcate când cuptorul este rece; după aceea ele sunt încălzite,
conform regimului prescris, până la o temperatură maximă, iar apoi sunt răcite,
încălzirea şi răcirea produselor şi a zidăriei cuptorului producându-se concomitent.
În această categorie intră cuptoarele cu cameră pentru arderea (coacerea)
produselor ceramice (porţelan, faianţă, refractare).
La aceste cuptoare focarele se construiesc astfel ca, la începutul procesului,
când în cuptor temperatura nu este mare (tc < 900....1000°C), în ele să se realizeze
o ardere completă a combustibilului. În etapa a doua de ardere, tc > 900....1000°C,
iar în focar se stabileşte un regim de focar de semigaz.

12.4. TIPURI CONSTRUCTIVE DE

CUPTOARE INDUSTRIALE
În industrie se întâlneşte o mare varietate de tipuri de cuptoare. În
continuare se prezintă câteva tipuri care au o mai largă răspândire.

12.4.1. Cuptoare verticale (turn)

Cel mai reprezentativ cuptor vertical este furnalul sau cuptorul înalt, care
are spaţiul de lucru dispus în lungul axei verticale.
În figura 12.6 este reprezentată schema funcţională a unui furnal.

Fig. 12.6 Schema funcţională a furnalului

Minereul, combustibilul (cocsul) şi fondantul se încarcă (sub formă de

şarje) prin gura superioară a furnalului echipată cu un dispozitiv de încărcare.

10
 În tot timpul funcţionării furnalului spaţiul de lucru este izolat de atmosferă
prin dispozitivul de încărcare, în vederea recuperării din partea superioară a gazului
de furnal, care este apoi folosit drept combustibil în instalaţiile de ardere energetice
şi în instalaţiile de încălzire a aerului necesar arderii.
Furnalele sunt instalaţii cu o dublă funcţiune: o funcţie tehnologică
(fabricarea fontei) şi o funcţie energetică (producerea gazului de furnal), ceea ce
conduce la un randament ridicat de 85-87%.
Din grupa cuptoarelor verticale fac parte, de asemenea cubilourile şi
cuptoarele verticale de clingher.
În figura 12.7 este prezentată schema unui cubilou, folosit în turnătoriile de
fontă. În aceste cuptoare se topeşte fontă, deşeuri de la turnătorii, alice de fontă şi
oţel cu adaos de cocs, drept combustibil şi var drept fondant.

Fig.12.7 Cubiloul

11
 Fig.12.8 Cubilou cu anticreuzet

Aerul de ardere se comprimă cu ajutorul unei suflante şi este introdus în conductele

inelare de aer de unde este insuflat în cuptor prin mai multe guri de vânt.
Adeseori, se execută cubilourile cu antecreuzet (figura 12.8). Prin această
măsură se obţine o elaborare uniformă a şarjei datorită evacuării neîntrerupte a
zgurii şi fontei.

12.4.2. Cuptoare cu vatră

Din această categorie tipul reprezentativ este cuptorul Siemens-Martin,
care serveşte la elaborarea oţelului de o calitate dorită, pornind de la fierul brut,
deşeuri de fier şi oţel, minereu, cu adaos de calcar.
Temperatura de topire a oţelului este de 1550-1650°C, ceea ce impune ca
temperatura gazelor de ardere să fie de 1850-1950°C.
Cuptorul Martin, figura 12.9, are două camere de regenerare care servesc
la ridicarea temperaturii aerului până la 1000-1200°C şi a combustibilului gazos
până la 800-1000°C. Preîncălzirea puternică a celor doi agenţi este necesară pentru
atingerea temperaturii de 1800-1950°C în spaţiul de lucru. Temperatura gazelor de
ardere la ieşirea din cuptor este de 1750-1850°C şi scade în regenerator până la
500-700°C.
La cuptoarele moderne se folosesc cazane recuperatoare în care se introduc
gazele de ardere ieşite din regenerator.
În spaţiul de lucru al cuptorului se introduc materialele aferente elaborării
oţelului prin uşile laterale cu ajutorul unor macarale speciale cu braţe.
Productivitatea orară a acestor cuptoare se află între 160 kg / h  m 2 vatră
în cazul încălzirii cu gaz de generator şi 320 kg / h  m 2 vatră la gaz de cocserie
sau păcură.

12
 Puterea suprafeţei de încălzire este de 300-400 kW/m2 [12.2].

Fig. 12.9 Schema funcţională a cuptorului Martin

I - spaţiu de topire; II - regeneratorul de aer; III - regeneratorul de gaze combustibile;
IV - capul cuptorului; 1-intrarea aerului rece în regenerator;
2-intrarea gazului preîncălzit în cuptor; 3-intrarea gazului în spaţiul de topire; 4-intrarea
aerului rece în regenerator; 5-intrarea aerului fierbinte în capul cuptorului; 6-intrarea aerului
fierbinte în spaţiul de topire; 7-canalul de intrare a gazelor de ardere în regeneratoarele de aer;
8-idem pentru regeneratoarele de gaze; 9- ieşirea gazelor de ardere din regeneratoarele
de aer; 10-idem din regeneratoarele de gaze; 11 şi 12-registre de schimbare a direcţiei gazelor;
13-canal de trimitere a gazelor de ardere la cazanul recuperator.
Prin folosirea oxigenului în locul aerului se pot mări considerabil aceste
valori, îmbunătăţindu-se randamentul cuptorului şi reducându-se timpul de topire.
Randamentul unui cuptor obişnuit Siemens-Martin este de 35%, în timp ce
al celui care foloseşte oxigen poate atinge 50%.
Cuptoarele cu vatră pot avea vatra fixă ca în cazul cuptorului Martin, fie
basculată, figura 12.10.

13
 Fig. 12.10 Cuptor de topit cu vatră basculantă cu rezistenţe electrice

12.4.3. Cuptoare de topire cu creuzet

Aceste cuptoare de topire pot fi încălzite cu cocs, gaz, păcură sau curent
electric. În aceste cuptoare există unul sau mai multe creuzete în care se află
metalul topit sau aliajul.
Şarja nu este în contact direct cu flacăra şi - dacă se iau măsuri de
prevenire - nici cu gazele de ardere. Acest contact ar putea fi, în multe cazuri
periculos deoarece, o baie de metal topit absoarbe uşor gazele.
Cuptoarele de topit cu creuzet, ca cel din figura 12.11 se execută cu creuzet
fie demontabil sau nedemontabil.
Creuzetele pot fi confecţionate din grafit cu un element de aliere ceramic,
din carbură de siliciu sau din fontă, în funcţie de regimul termic al cuptorului. De
exemplu, pentru aliaje de aluminiu sau magneziu se întrebuinţează creuzete din oţel
sau fontă (au conductivitate termică mai mare faţă de cele din grafit sau carbură de
siliciu).
Spaţiul de lucru al acestor cuptoare poate fi de secţiune circulară,
dreptunghiulară sau ovală.

Fig.12.11 Cuptor cu creuzet încălzit cu cocs

14
 12.4.4. Cuptoare cu propulsie

Aceste cuptoare sunt cele mai utilizate utilaje continue pentru laminoare,
reprezentativ fiind cel cu trei zone termice şi cu încălzire bilaterală, figura 12.12,
[12.4].

Fig. 12.12 Schema cuptorului cu propulsie cu trei zone şi încălzire bilaterală

1-zona de preîncălzire; 2-zona de încălzire; 3-zona de egalizare; 4-arzător; 5-canal de fum; 6-
împingător; 7-orificii de încărcare şi descărcare; 8-glisiere; 9-suporturi pentru glisiere;
10-vatră monolit

Ele se folosesc pentru încălzirea lingourilor de oţel înainte de prelucrarea

la cald. Gazele de ardere circulă în contracurent cu materialul care se deplasează pe
şine.
În camera de temperatură înaltă, temperatura gazelor de ardere ajunge până
la 1400-1500°C, iar în zona de preîncălzire scade până la 800-1000°C [12.9],
[12.10].

12.4.5. Cuptoare cu combustibil din secţiile de forjă

În secţiile de forjă se folosesc, în mod frecvent, cuptoare cu funcţionare

ciclică, cum sunt cele cu vatră fixă (cu una două camere sau cu fantă), unul dintre
acestea fiind prezentate în figura 12.13, pentru încălzirea semifabricatelor cu
dimensiuni reduse şi cele cu vatră mobilă, pentru încălzirea lingourilor de
dimensiuni mari, în vederea forjării prin presare.

15
 Fig. 12.13 Cuptor cu vatră fixă pentru forjă
1-spaţii de lucru; 2-arzător; 3-canal de fum; 4-orificiu de încărcare - descărcare; 5-semifabricat

Cuptorul cu vatră mobilă are aceeaşi configuraţie ca şi cel cu vatră fixă, dar
vatra este deplasabilă pe orizontală.

12.4.6. Cuptoare rotative

Aceste cuptoare sunt formate dintr-un tambur cilindric de tablă căptuşit cu

material refractar, având axa puţin înclinată faţă de orizontală.
Lungimea tamburului variază între 2-50 m, diametrul interior fiind de 1,5-3
m.
Cilindrul este rezemat pe două sau mai multe perechi de role şi este
prevăzut cu o coroană dinţată, cu ajutorul căreia este acţionat cu o mişcare de
rotaţie, figura 12.14.

Fig. 12.14 Cuptor rotativ

16
 Materialul se încarcă printr-o pâlnie la o extremitate şi se descarcă
prelucrat la celălalt capăt al tamburului.
Procesele fizico-chimice au loc sub influenţa căldurii dezvoltate prin
arderea combustibilului care se transmite materialului supus arderii în condiţiile
deplasării acestuia în contracurent cu gazele de ardere [12.8].
Aerul necesar arderii se suflă cu ajutorul unui ventilator; materialul umple
numai o parte a secţiunii cuptorului. Pentru a mări suprafaţa de contact între gazele
de ardere şi material, tamburul cuptorului este prevăzut cu şicane.
Cuptorul rotativ serveşte pentru calcinarea, prăjirea, uscarea şi arderea
diverselor materiale.
În faţa cuptorului se află focarul.
În cazul arderii clincherului de ciment la temperatura de 1400-1450°C se
foloseşte drept combustibil păcură, praf de cărbune, gaze naturale sau de cocserie.
Cuptoarele rotative pentru clincher au lungimi mai mari, de 70-170 m.
Înclinarea tamburului este de 4°.
La arderea magnezitei metalurgice la temperatura de 1650°C se foloseşte
drept combustibil păcura cu exces mic de aer.
Pentru arderea şamotei la temperatura de 1300-1350°C şi a varului la
temperatura de 1200-1300°C se poate întrebuinţa, pe lângă combustibilii citaţi şi
gazul de gazogen care poate fi preîncălzit.

12.4.7. Cuptoare tunel

Aceste cuptoare sunt utilizate în special pentru arderea produselor

ceramice. După forma canalului de lucru ele pot fi: cu canal drept (figura 12.15)
sau cu canal circular.

Fig. 12.15 Schema de funcţionare a unui cuptor tunel

Principiul de funcţionare al acestor cuptoare constă în deplasarea continuă

a vagoanelor încărcate cu produse care se ard în contracurent cu gazele de ardere.
Convenţional cuptorul se împarte în zonele de preîncălzire, ardere şi răcire.
Transmisia căldurii se realizează fie direct de la gazele de
ardere la material, fie prin intermediul muflei, în care caz gazele de ardere nu intră
în spaţiul de lucru.
Aceste cuptoare au dezavantajul stratificării curenţilor (curenţi calzi la
partea superioară şi reci la bază). Pentru evitarea acestui neajuns se realizează o
circulaţie transversală (forţată) a gazelor de ardere în zona de preîncălzire sau a
aerului în zona de răcire.

17
 Viteza gazelor în cuptor pentru evitarea stratificării curenţilor, trebuie să
fie de 1-1,5 m/s, iar viteza de înaintare a trenului de vagonele 1-2,5 m/h. Fiind un
cuptor cu funcţionare continuă cu posibilităţi de recuperare a căldurii fizice a
gazelor de ardere, el este unul din cuptoarele cu randamentul termic cel mai bun.

12.5. SCHIMBUL DE CĂLDURĂ ÎN INCINTELE

CUPTOARELOR

12.5.1. Schimbul de căldură prin radiaţie în incinte constituind

sisteme compuse din suprafeţe de corpuri cenuşii
În acest caz incintele sunt umplute cu atmosferă transparentă (absorbanţă
neglijabilă la radiaţie)
A. Fluxul termic transmis de la suprafaţa interioară a muflei la suprafaţa
şarjei – ambele suprafeţe izoterme de corpuri cenuşii – se calculează cu relaţia
(indicele c se referă la muflă – cuptor, iar m, la şarjă – material):
 Tc  4  Tm  4 
Qcm  C cm       Ar [W] (12.1)
 100   100  
unde: Ccm [W/m2 K4] este coeficientul redus de radiaţie al sistemului; Ar [m2] – aria
suprafeţei convenţionale de radiaţie, iar Tc şi Tm [K] – temperatura suprafeţei
interioare a muflei şi, respectiv, a suprafeţei şarjei.
Valoarea coeficientului Ccm depinde de forma şi poziţia reciprocă a
suprafeţelor, de factorii energetici de emisie c şi m ai acestora şi de ariile
suprafeţelor lor, Ac şi Am.
Sistemele cele mai reprezentative sunt prezentate în figura 12.16,
coeficienţii reduşi de radiaţii fiind calculaţi cu relaţiile [12.11]:
- pentru cazurile 1,2 şi 3:
Co
C cm  , Ar = Am (12.2)
1 A  1 
 m   1
m Ac c 
- pentru cazurile 4,5 şi 6:
Co
C cm  , (12.3)
A  1  A  1 
1 r   1  r   1
Am m  Ac   c 
Ar fiind aria suprafeţei de protecţie a şarjei pe vatră (cazurile 4 şi 5),
respectiv aria suprafeţei circumscrise celei a şarjei (cazul 6);

18
 Fig. 12.16. Incinte de mufle sau de cuptoare cu flacără deschisă, având şarje de diferite forme:
1,2,3 – şarja prezintă o suprafaţă de încălzire continuă, plană sau convexă; 4,5,6 – şarja
prezintă o suprafaţă de încălzire continuă, concavă; 7,8 – şarja este constituită din bucăţi
distanţate între ele. Ac – aria suprafeţei interioare a muflei (cuptorului); Az – aria suprafeţei
interioare a pereţilor (zidăriei); Ar – aria suprafeţei convenţionale de radiaţie a şarjei; A m – aria
suprafeţei şarjei (materialului).

- pentru cazul 7 (t/d > 1 , vatra fiind puţin termoconductoare):

Co
Ccm  , (12.4)
 1  t 1 A  1 
  1   r   1
m  d 1  1   rm  Ac   c
2


2 2
d t d 
 rm  1  arctg    1  1    , (12.5)
t d  t
În acest caz Ar este aria suprafeţei vetrei ocupată de şarjă.
- pentru cazul 8 (vatra fiind puţin termoconductoare):

19
 Co
C cm  , (12.6)
1 A  1 
 r  1
 r Ac  c 
 
 
b t  1 ,
r  m    (12.7)
bt bt  1  t 1
  1  

   m 
 2d 1   rv
2

2
t
1   1
a
 rv  , (12.8)
t
a
unde rv este coeficientul unghiular de iradiere între suprafaţa convenţională de
radiaţie şi cea a vetrei (relaţie valabilă pentru piese lungi, l >>t); Ar se ia egală cu
aria suprafeţei vetrei ocupată de şarjă.

B. Fluxurile termice recepţionate de şarjă (indicele m), respectiv de zidărie

(indice z) în cuptoarele cu boltă radiantă sau cu tuburi radiante (figura 12.17)
se determină cu relaţiile [12.12]:

Qm 
M o
ez  M em
o
 
 bz  Rb Q z   M ebo  M em
o

 rb  R z Qb  Ar
[W]

Z
(12.9)

Qz 
 o
M em  o
M ez  zr  Rb Qr    o
M eb  o
M ez  zb 
 Rr Qb  Az
[W]
Z
(12.10)
unde:
o
M em  C o Tm / 1004 , (12.11)
o
M ez  C o T z / 1004 , (12.12)
o
M eb  C o Tb / 100 4
, (12.13)
Rr  1 /  r   1 , (12.14)
Rb  1 /  b   1 , (12.15)
Rz  1 /  z   1 , (12.16)
 r - factorul energetic de emisie efectiv al suprafeţei de schimb termic prin
radiaţie; Ar – dependent de factorul energetic de emisie al suprafeţei şarjei, de
forma acesteia şi de modul de dispunere a ei în cuptor; iar  b şi  z - factorul
energetic de emisie al suprafeţei radiantului şi al zidăriei.

20
 Z  1  Rr  rz   rb   Rz  zr   zb   Rb  br   bz  
(12.17)
 Rr Rz Qb  Rr Rb Qz  Rz Rb Qr
Qr   zb br   br zr   zr  bz (12.18)
Q z   rb bz   bz rz   rz  bz (12.19)
Qb   rz  zb   zb rb   rb zr (12.20)

- pentru cazurile 1 – 3:
Ar = Am şi r = m ;
- pentru cazurile 4 – 6:
Ar este aria suprafeţei circumscrisă şarjei (cazul 4), respectiv proiecţia suprafeţei
şarjei pe vatră (cazurile 5 – 6):
(12.21)
- pentru cazul 7 (t/d > 1, vatra puţin termoconductoare):
1
r  , (12.22)
 1  t 1
  1 
m  d 1  1   rm 
2

Ar este aria suprafeţei vetrei ocupată de şarjă; rm se determină cu relaţia

(12.5).
- pentru cazul 8:
Ar este aria suprafeţei vetrei ocupată de şarjă, iar r şi rv se calculează cu
relaţia (12.7), respectiv (12.8).

1
r 
A  1 
1  r   1
Am   m 

21
 Fig. 12.17. Incinte de cuptoare cu boltă radiantă (1-2) sau cu tuburi radiante (3-8)
1-3 – şarja prezintă o suprafaţă de încălzire continuă, plană sau convexă; 4 - 6 – şarja prezintă
o suprafaţă continuă, concavă; 7 - 8 – şarja constituită din bucăţi distanţate între ele. Ab – aria
suprafeţei bolţii radiante sau a tuburilor radiante; Az – aria suprafeţei interioare a pereţilor; Ar
– aria suprafeţei convenţionale de radiaţie a şarjei; Am – aria suprafeţei şarjei.

22
12.5.2. Schimbul de căldură prin radiaţie în incintele cuptoarelor
cu flacără deschisă
a) Incinte umplute cu gaz radiant, cu factor energetic de emisie g , şi
temperatura Tg  const. (gaze de ardere).
Pierderile termice prin pereţi sunt acoperite de fluxul termic transmis de gaz
pereţilor prin convecţie, astfel încât suprafaţa pereţilor poate fi considerată
reflectantă de radiaţii.
Fluxul termic transferat şarjei de temperatură superficială Tmconst. se
calculează cu relaţia:


1 1 g  AAr  T  4 4
 g    m    Ar [W],
T
Q  Co r  g z
 100 
1   g  r   g 1   r  Ar
Az
  g   100  

(12.23)
iar temperatura suprafeţei interioare a pereţilor se determină din relaţia:
 Ar 
 g 1  1   g 1   r    T  4 Tm  
4 4 4
 Tz  T   Az 
 
   
g
   m  
 100 
 100   100   
1   g  r   g 1   r   Ar
Az
g 
 100  

(12.24)
Valoarea ariei convenţionale de radiaţie Ar şi a factorului energetic de
emisie r se determină, în funcţie de geometria sistemului gaz – pereţi – suprafaţă
de încălzire, dupa cum urmează (fig.12.16):
- pentru cazurile 1 –3:
Ar = Am şi r = m ;
- pentru cazurile 4 şi 5, Ar este aria protecţiei suprafeţei şarjei pe vatră, iar r
se calculează cu relaţia (12.21);
- pentru cazul 6, Ar este aria suprafeţei circumscrisă secţiunii şarjei, iar r se
calculează cu relaţia (12.21);
- pentru cazurile7 şi 8 (vatra cu rezistenţă termică mare), Ar este egală cu
aria suprafeţei vetrei ocupate de şarjă, iar r se calculează respectiv cu
relaţiile (12.22) şi (12.7).

b) Incinte cu temperaturi variabile pe lungime

Cazul 1: Lungimea zonei de ardere a combustibilului (flăcării) este practic egală
cu lungimea supfrafeţei de încălzire a şarjei (fig.12.18.a); temperatura flăcării este
variabilă pe lungime, iar cea a suprafeţei şarjei (T m) este constantă sau variază în
limite restrânse (de exemplu, incinta cuptoarelor cu vatră pentru elaborarea
aliajelor: Siemens-Martin, rotative etc.)
Fluxul de căldură primit de suprafaţa şarjei se poate calcula cu relaţia:

23
   Tm  
4
Qm   r Ar  K q q f  C o    [W], (12.25)
  100  
unde: r şi Ar au aceleaşi semnificaţii ca şi la cuptorul cameră şi se calculează cu
relaţiile indicate acolo; Kq – coeficientul de neuniformitate a fluxului pe suprafaţa
de încălzire a şarjei, determinabil cu relaţia:
q
Kq  , (12.26)
qf
unde: q [W/m2] este valoarea medie, pe întreaga suprafaţă de încălzire, a fluxului
unitar incident; q f [W/m2] – valoarea medie a fluxului termic unitar, pe lăţimea
suprafeţei de încălzire, la capătul final al acestuia, determinat din relaţia:
  Tm  
4
q f   r q f  Co 
   [W/m2] (12.27)
  100  

Fig.12.18 Scheme de cuptoare cu flacără deschisă cu temperatura variabilă pe lungime:

a – lungimea zonei de ardere (La) este practic egală cu cea a suprafeţei de încălzire (Li); b –
lungimea zonei de încălzire este egală cu suma lungimilor zonei de ardere şi a celei în care
gazele de ardere se răcesc (Lr).

În relaţia (12.27) qf este fluxul unitar rezultat corespunzător sfârşitului

suprafeţei de încălzire, calculabil cu relaţia (12.23), în care Tg corespunde
temperaturii de evacuare a gazelor din incintă, iar g se ia corespunzător acestei
temperaturi.
În cazul unei desfăşurări normale a arderii şi a gazodinamicii flăcării, avem
Kq  1 (de exemplu, la cuptorul Siemens-Martin, Kq 1,0 ...1,05). Dacă lipsesc date
experimentale privitoare la valoarea acestui coeficient, se poate considera Kq  1,0.
Cazul 2: Lungimea suprafeţei de încălzire este mai mare decât lungimea
flăcării, putându-se deosebi două părţi: una, corespunzătoare lungimii flăcării
(zonei de ardere a combustibilului), a doua în care are loc răcirea gazelor de ardere,
ca urmare a cedării de căldură (fig. 12.18.b)
Fluxul termic primit de şarjă în prima zonă se determină ca în cazul 1.
Pentru zona a doua, se consideră un flux unitar mediu, care poate fi calculat, în
funcţie de valorile fluxului unitar, la începutul zonei (qi) şi la sfârşitul zonei (qf) ca:
- medie aritmetică:

24
 
q  0,5 qi  q f  (12.28)
- medie geometrică:
q  qi  q f (12.29)
- medie logaritmică:
qi  q f
q (12.30)
q
ln i
qf

12.5.3. Schimbul de căldură în cuptoarele cu straturi fixe de

materiale granulare
a) Coeficientul de convecţie de la gazul ce străbate stratul la suprafaţa
bucăţilor de material se poate calcula cu relaţiile:
Nu = 0,106 Re ( pentru Re =20 ... 2000) (12.31)
Nu  0,61Re2 / 3 (pentru Re > 200), (12.32)
Dimensiunea caracteristică fiind diametrul bucăţilor, iar viteza gazului
rezultă din raportarea debitului la întreaga secţiune a stratului.
b) Fluxului termic transmis suprafeţei de arie Ab [m2] a unei bucăţi se
calculează cu relaţia:

Qb  Ab Tg  Tb  q  Ab [W],  (12.33)
unde:  [W/m K] este coeficientul de convecţie ce se determină din relaţiile
2

(12.31), (12.32), Tg şi Tb – temperatura gazului şi respectiv a suprafeţei bucăţii; q

[W/m2] – fluxul termic corespunzător ariei unitare a suprafeţei bucăţii.
c) În cazul unui strat cu granulaţie neuniformă, fluxul termic unitar mediu
(considerând uniformă repartizarea în strat a fracţiunilor granulometrice, viteza
gazului uniformă pe secţiune, iar temperatura superficială a bucăţilor egală), se
poate calcula cu relaţia:

Tg  Tb  Mdi   i
n

i 1
q bi
[W/m2], (12.34)
n
M
d i
i 1 bi
unde n este numărul fracţiunilor granulometrice din strat; Mi – participaţia masică
a fracţiunii în strat; d bi [m] – diametrul mediu al bucăţilor din fracţiune; i
[W/m2K] – coeficientul de convenţie corespunzător diametrului d bi .
d) Fluxul termic transferat de gaz bucăţilor dintr-un strat cu aria secţiunii
As [m] şi înălţimea H [m] (pe care temperatura bucăţilor poate fi considerată
constantă), se calculează cu relaţia:

25
 n
M i
Q  6q s  As  H 1  f  [W], (12.35)
i 1 d bi
unde f este porozitatea stratului, q s [W/m2] – fluxul termic unitar mediu pe
înălţimea stratului, calculat cu relaţia:
q s 0,5q1  q 2  , (12.36)
q1 şi q 2 fiind, respectiv, fluxurile specifice medii corespunzătoare secţiunilor
inferioară şi superioară a stratului.

12.5.4. Schimbul de căldură în cuptoare cu strat fluidizat de

materiale granulare
a) Fluxul termic cedat, prin convecţie şi radiaţie, unei granule de material
aflată în stratul fluidizat dintr-un cuptor continuu, se poate calcula cu relaţia:
  T  4 
Ts  
4

Q   b C o 

f 
 
 
    T g  Ts  Ab [W], (12.37)
  100   100   
 
unde: b este factorul energetic de emisie al granulei; Tf [K] – temperatura finală a
granulei; Ts [K] – temperatura momentană a suprafeţei granulei; Tg [K] –
temperatura gazului la ieşirea din strat; Ab [m2] – aria suprafeţei granulei; 
[W/m2K] – coeficientul de convenţie a cărei valoare se poate determina din
relaţiile:
Nu  2  0,16Re2 / 3 ( pentru Re < 35) (12.38)
Nu  0,62Re0,5 (pentru Re > 35), (12.39)
Dimensiunea caracteristică este diametrul particulei db, iar viteza se ia cea de
plutire.
Temperatura gazului la ieşire din strat se poate calcula cu formula:

T f  
 Ti  t  1
  T T
Tef  Ti f ef
ln
Tef  T f
Tg  T f  [K], (12.40)
KM
unde KM = Mef/Mt este raportul dintre masa efectivă a particulelor din strat şi masa
teoretică a lor, valoarea lui fiind cuprinsă între 20 şi 50; M t  P   [kg], P [kg/s]
este productivitatea cuptorului,  [s] – durata încălzirii particulelor; Tef [K] –
temperatura efectivă a particulelor în strat; Ti [K] – temperatura iniţială a
particulelor;  t - coeficientul total mediu de transfer termic la particulă.
Mărimile care intră în relaţia (12.40) se calculează cu formulele:

Tef   T f  Tg /  t  [K], (12.41)

26
  t   r    [W/m2K], (12.42)
unde  r este valoarea medie a coeficientului de transfer termic prin radiaţie,
exprimat prin formula:
1 2
 r   r'   r" [Wm2K], (12.43)
3 3
unde
4
 Tf   Ti 
4
 
 100    100 
 r'   b C o   (12.44)
T f  Ti
3
4  Tf 
 r"   b C o  
 (12.45)
100  100 
Coeficientul  care apare în relaţiile (12.37), (12.40) şi (12.41) se
determină cu relaţiile (12.38) sau (12.39).
b) Pentru determinarea coeficientului de convenţie la transferul termic gaz-
particule în strat fluidizat, mai ales în condiţiile lipsei practice a radiaţiei, există o
diversitate de relaţii empirice, valabile în anumite condiţii (intervalul pentru
valorile numărului Reynolds, natura fazelor etc.).
Literatura tehnică [12.11] şi [12.12] pune la dispoziţie diferite diagrame
care permit determinarea coeficienţilor de transfer de căldură.

12.6. ANALIZA ENERGETICĂ A CUPTOARELOR

12.6.1. Bilanţul termic al cuptoarelor cu combustibil
Determinarea necesarului (consumului) de combustibil pentru desfăşurarea
unui proces este o etapă importantă în proiectarea unui cuptor industrial deoarece,
în funcţie de acesta, se dimensionează instalaţia de producere a căldurii şi instalaţia
de evacuare a fazei gazoase rezultate din ardere.
Calculul consumului energetic se efectuează prin întocmirea bilanţului
termic.
Diagrama de bilanţ termic oferă o imagine fidelă a modului în care trebuie
să funcţioneze un cuptor, dacă este vorba de un proiect nou - bilanţ termic
teoretic, sau a modului în care funcţionează un cuptor după o anumită perioadă de
exploatare - bilanţ real, dacă se efectuează aşa-zisa ridicare de bilanţ termic, pe
baza măsurării parametrilor de funcţionare [12.5].
Bilanţul termic se efectuează fie orar (de exemplu, la cuptoarele de
încălzire cu funcţionare continuă), fie pe un ciclu tehnologic (exemplu, la
cuptoarele de topire şi la cele de încălzire cu funcţionare discontinuă).
Pentru întocmirea bilanţului termic al unui cuptor este necesar să se
stabilească, în primul rând, conturul bilanţului.
Pentru cuptoarele fără instalaţie de recuperare, conturul bilanţului
corespunde limitei exterioare a spaţiului de lucru.

27
 Pentru cuptoarele dotate cu instalaţii de recuperare care reintroduc în
spaţiul de lucru toată căldura recuperată, se stabilesc două contururi:
a) un contur care cuprinde spaţiul de lucru şi recuperatorul, luate
împreună, contur în care căldura recirculată nu apare ca intrare;
b) un contur care cuprinde separat recuperatorul.
Pentru cuptoarele dotate cu instalaţii de recuperare care trimit căldura
recuperată în afara cuptorului, se stabilesc două contururi de bilanţ:
a) un contur care cuprinde spaţiul de lucru al cuptorului;
b) un contur care cuprinde separat recuperatorul.
Pentru cuptoarele dotate cu instalaţii de recuperare care reintroduc în
spaţiul de lucru numai o parte din căldura recuperată şi livrează în afară o altă
parte din aceasta, indiferent dacă recuperarea se face într-unul sau în mai multe
recuperatoare, se stabilesc următoarele contururi:
a) un contur pentru spaţiul de lucru, în care se consideră ca intrare căldura
recirculată;
b) câte un contur pentru fiecare recuperator în parte, dacă există mai
multe recuperatoare separate.
Elementele bilanţului termic al unui cuptor se măsoară în [kJ/h], [kJ/ciclu]
sau [kJ/u.p.p] (u.p.p - unitatea de produs).
Transformarea cantităţilor de căldură măsurate sau calculate în [kJ], în
unitatea de măsură admisă se face cu relaţia:
1
Q  Q' (12.46)
Pp
unde Q' este cantitatea de căldură exprimată în kJ; Q - cantitatea de căldură
exprimată în kJ/u.p.p; Pp - producţia exprimată în u.p.p.
Desfăşurarea bilanţului are la bază lucrarea [12.5].
Ecuaţia generală a bilanţului termic este:
Qi  Qc (12.47)
în care Qi este cantitatea de căldură furnizată spaţiului de lucru; Qc - cantitatea de
căldură consumată efectiv pentru desfăşurarea procesului din spaţiul de lucru al
cuptorului.
A. Determinarea căldurii intrate în spaţiul de lucru
În termenul Qi se găsesc componentele de bilanţ termic prezentate în cel ce
urmează, pentru cazul cel mai complex.
1) Căldura chimică a combustibilului (dezvoltată prin ardere), Qcb se
exprimă prin relaţia:
Qcb  Pci  Bcb [kJ/h] (12.48)
în care Pci este puterea calorică a combustibilului, în kJ/kg sau kJ/m3N; Bcb -
consumul orar de combustibil în kg/h sau m3N/h.
Pentru cuptoarele metalurgice, în cazul arderii cocsului în strat (la furnal
sau cubilou), relaţia este de forma:
k
Qcb  Pci ( r )  K  P [kJ/h] (12.49)
100

28
în care Pci(r) este puterea calorică reală a cocsului, care ţine seama de randamentul
arderii acestuia; k- conţinutul de carbon al cocsului, în %; K- consumul specific de
cocs, în kg cocs/kg produs finit; P - producţia orară de material finit, în kg/h.
2) Căldura fizică a combustibilului, Q f cb se exprimă prin relaţia:
Q f cb  Bcb  ccb  t cb [kJ/h] (12.50)
în care tcb este temperatura combustibilului, în °C; ccb - căldura specifică a
combustibilului, în kJ/kgk sau kJ/m3NK.
3) Căldura fizică a aerului de combustie, Q f a
Q f a  va  Bcb  c pa  t a [kJ/h] (12.51)
3
unde va este volumul specific real de aer de combustie, în m N/kg; ta - temperatura
aerului, în °C; cpa - căldură specifică a aerului la ta , în kJ/m3NK.
Preîncălzirea combustibilului sau (şi) a aerului de combustie este impusă
fie de procesul tehnologic, în scopul obţinerii unor temperaturi de ardere mai înalte,
fie de necesitatea reducerii consumului de combustibil, aceasta din urmă însă,
numai dacă cele două componente se preîncălzesc cu ajutorul căldurii recuperate
din gazele de ardere evacuate de la acelaşi cuptor (adică fără alt efort energetic).
4) Căldura fizică a materialului care se prelucrează, Q f m
Q f m  M  c m  t m [kJ/h] (12.52)
în care M este masa de material prelucrat orar, în kg/h; tm - temperatura
materialului, °C; cm - căldura specifică a materialului introdus în cuptor, la tm, în
kJ/kgK.
Observaţie. Dacă încărcătura este neomogenă (compusă din mai multe
materii prime ca în cazul cuptorului de topire) se poate scrie relaţia:
Q f m  M 1  c1  t1  M 2  c2  t 2  ....M n  cn  t n  [kJ/h] (12.53)
în care M1...,Mn sunt masele componentelor încărcăturii, în kg/h; c1...cn - căldurile
specifice ale componentelor, la temperaturile lor.
5) Căldura fizică a materialelor auxiliare, Q f aux , folosite în scop
tehnologic - abur, fondanţi, atmosferă controlată, medii solide sau lichide pentru
tratament termic - sau elemente de fixare şi susţinere: suporturi, rasteluri, mufle,
coşuri, cutii, vagonete, se exprimă prin relaţia:
Q f aux  M aux  caux  t aux [kJ/h] (12.54)
unde Maux este masa elementului auxiliar, în kg/h, caux - căldura specifică a
elementului auxiliar, la temperatura taux, în kJ/kgK.
6) Căldura fizică a zidăriei cuptorului, Qf z . Se ia în consideraţie la
cuptoarele cu funcţionare discontinuă (termic şi tehnologic), când la reluarea
ciclului de încălzire (topire), zidăria are temperatura mai înaltă decât a mediului
ambiant şi se exprimă prin relaţia:

Q f z 
 M z (i )  c z (i )  t z (i ) 
[kJ/h] (12.55)
c

29
în care Mz(i) este masa stratului i de zidărie, în kg; tz(i) - temperatura medie a
stratului i, în °C; cz(i) - căldura specifică a materialului din stratul i, la temperatura
tz(i), în kJ/kgK;  c - durata totală a ciclului tehnologic, în h.
7) Căldura dezvoltată de reacţiile exoterme, Qex, poate să apară la topire,
când în încărcătură sunt componente care se oxidează, sau la încălzire, când de
asemenea, are loc oxidarea suprafeţei încărcăturii - caz în care este nedorită. Se
exprimă prin relaţia [12.3]:
Qex  a  M  q ex [kJ/h] (12.56)
unde a este proporţia din masa încărcăturii (componentei) care se oxidează într-o
oră, în %; qex - efectul termic al reacţiei de oxidare, în kJ/kg.
Prin însumarea căldurilor prezentate  
Q17 se obţine căldura intrată în
spaţiul de lucru al cuptorului:
Qi  Qcb  Q f cb  Q f a  Q j m 
[kJ/h] (12.57)
 Q f aux  Q f  z  Qex
Observaţie. Căldurile intrate în conturul de bilanţ al cuptorului au fost
exprimate în kJ/h. Ele se pot exprima, în funcţie de specificul cuptorului, în
kJ/ciclu sau kJ/u.p.p.
B. Determinarea căldurii consumate în procesul
tehnologic din cuptor
Componentele termenului Qc sunt prezentate în continuare, de asemenea,
pentru cazul cel mai complex.
1) Căldura consumată în mod util, Qu, (exclusiv pentru încălzirea sau
topirea materialului) este căldura fizică a încărcăturii la sfârşitul ciclului termic şi
este exprimată prin relaţiile:
- la încălzirea încărcăturii:
 
Qu  M h( f )  h(i )  M  h [kJ/h] (12.58)
în care h(i) este entalpia materialului la intrarea în cuptor, h(f) - entalpia materialului
la sfârşitul încălzirii, în kJ/kg.
- la topirea încărcăturii:

Qu  M hit  qtp  hts  [kJ/h] , (12.59)
în care hit este diferenţa de entalpie, de la temperatura iniţială ti la temperatura
de topire, tp, în kJ/kg; hts - diferenţa de entalpie, de la temperatura de topire tp la
cea de supraîncălzire ts, în kJ/kg; qtp - căldura latentă de topire a componentelor, în
kJ/kg.
2) Căldura acumulată orar în elementele auxiliare care se încarcă o dată
cu materialul (mufle, cutii, suporturi, role, vagonete), Qaux:
Qaux  M aux  haux [kJ/h] , (12.60)
în care haux este diferenţa de entalpie de la temperatura iniţială a elementului
auxiliar la cea finală, în kJ/kg.

30
 Dacă în cuptor se află mai multe elemente auxiliare (ca material şi
temperatură), se însumează cantităţile de căldură înmagazinate în fiecare dintre
acestea.
3) Căldura care se pierde din spaţiul de lucru în mediul înconjurător
prin zidărie Qp z
După atingerea temperaturii tehnologice în spaţiul de lucru, prin zidărie se
instaurează transferul de căldură conductiv în regim staţionar, când densitatea de
flux termic are valoarea maximă. Fluxul total de căldură degajat spre exterior este
determinat şi de convecţia liberă şi de radiaţia între suprafaţa exterioară a zidăriei şi
mediul ambiant, exprimat prin relaţia:
Q p z  q p S p  q v S v  q b S b [kJ/h] , (12.61)
în care qp, qv, qb sunt densităţile de flux termic la nivelul peretelui, vetrei, respectiv
bolţii, în kJ/m2h; Sp, Sv, Sb - suprafeţele laterale medii ale pereţilor, vetrei, respectiv
bolţii.
4) Căldura acumulată în zidărie Qac  z este cantitatea de căldură care se
transmite zidăriei fie la pornirea cuptorului de la rece (intrarea în funcţiune), fie
când între două cicluri tehnologice, zidăria se răceşte şi este necesar să fie adusă
din nou la temperatura de lucru (când se intră în regim staţionar); se determină cu
relaţia:

Qac z 
 M z (i )  hz (i ) 
[kJ/h] (12.62)
 ac z
în care Mz(i) este masa stratului i din zidărie, în kg; hz (i ) - diferenţa de entalpie a
stratului i, între temperatura iniţială şi cea finală (avându-se în vedere că
temperatura stratului variază pe grosime, se calculează valori medii ale
temperaturilor), în kJ/kg;  ac z - durata procesului de acumulare (până la intrarea în
regim de lucru staţionar), în h.
Pentru cuptoarele cu funcţionare continuă din punct de vedere termic, în
timp, Qac z nu se ia în calculul cantităţii de căldură consumată.
5) Căldura antrenată de gazele de ardere care se evacuează la coş, Qpga
Volumul de gaze de ardere care merg la coş este:
- pentru bilanţul termic teoretic (la proiectare);
Vgac  x  v ga  Bcb [m3N/h] (12.63)
- pentru bilanţul termic real:
Vgac  v ga  Bcb  Vga(exf ) [m3N/h] (12.64)
în care x reprezintă pierderile de gaze de ardere prin exfiltraţii (la nivelul uşilor
deschise sau prin neetanşeităţi); vga - volumul specific al gazelor de ardere la coş, în
m3N/kg; Vga(exf) - volumul de gaze de ardere exfiltrate, în m3N/h.
În cazul unui cuptor de topire la care rezultă şi gaze în urma unor reacţii
chimice, se poate scrie relaţia:
Vgac  x  v ga Bcb  Vgr  v ga Bcb  Vgr  Vga(exf ) [m3N/h] (12.65)
în care Vgr este volumul orar de gaze de ardere rezultate din reacţii, în m3N/h.
Relaţia de calcul pentru Qp ga este:

31
 Q p ga  Vgac  hgac [kJ/h] , (12.66)
unde hga c este entalpia gazelor de ardere care merg la coş, în kJ/m3N.
6) Căldura antrenată cu gazele de ardere exfiltrate, Qp ga(exf), se
calculează cu relaţia:
Q p ga(exf )  Vga(exf  hga(exf ) [kJ/h] , (12.67)
în care hga(exf) este entalpia gazelor exfiltrate, calculată cu formula:

hga(exf )  0,5 h0  hgac  [kJ/m3N] (12.68)
3
unde h0 este entalpia gazelor la temperatura de ardere, în kJ/m N.
7) Căldura care se pierde în exteriorul spaţiului de lucru prin radiaţie
la nivelul orificiilor deschise Qpr (de regulă, orificii de încărcare - descărcare) se
calculează cu relaţia:
 Tc  4  Ta  4 
Q p r  C 0  S 0          ro [kJ/h] , (12.69)
 100   100  
în care C0 - 5,72 [W/m2K4] - constanta Ştefan Boltzmann (puterea de emisie a
corpului absolut negru); S0 - secţiunea orificiului deschis, în m2;  - coeficientul
de diafragmare, se determină din diagrame; Tc - temperatura absolută din spaţiul de
lucru al cuptorului, în K; Ta - temperatura absolută a mediului ambiant, în K;  ro -
fracţiunea de timp cât radiază orificiul într-o oră.
8) Căldura preluată de apa de răcire, Qar, se ia în consideraţie la
cuptoarele la care sunt elemente care trebuie protejate termic (glisiere, role, uşi
etc.).
La bilanţul termic, relaţia pentru Qar este:
Qar  k s  S er  t med [kJ/h] , (12.70)
în care ks este coeficientul global de schimb de căldură în kJ/m2hK; Ser - aria
laterală a elementului răcit, în m2; t med - diferenţa medie de temperatură în
procesul răcirii, în K. Pentru bilanţul real relaţia este:
Qar  m a c a t a"  t a'  [kJ/h] , (12.71)
în care m a este debitul orar de apă de răcire, în kg/h; t a' , t a" - temperatura apei la
intrarea, respectiv la ieşirea din sistemul de răcire, în °C; ca- căldura specifică
medie a apei, în [kJ/kgK].
9) Căldura care se consumă în procese endoterme, Qend
Procese endoterme pot apărea la cuptoarele de topire, pentru topirea zgurii,
la descompunerea materialelor sau pentru eliminarea umidităţii la diferite cuptoare.
Relaţiile de calcul sunt specifice procesului care are loc, astfel:
- pentru disocierea (descompunerea) materialelor:
Qend   m i  qi  [kJ/h] (12.72)
- pentru eliminarea umidităţii:

Qend 
100
 
 M  c a1  t ev  q ev  c p ( v )  t vs  t ev  [kJ/h] (12.73)
- pentru încălzirea şi topirea zgurii:

32
 Qend  m z c z  t z  q z  [kJ/h] (12.74)
În aceste relaţii, semnificaţia termenilor este: m i - este masa componenţei i
care se descompune, în kg/h; qi - căldura consumată în reacţia endotermă, în kJ/kg;
 - umiditatea care se elimină, în %; M - masa încărcăturii care se prelucrează
orar, în kg/h; tev, tvs - temperatura de evaporare a apei, respectiv de supraîncălzire a
vaporilor, în °C; ca1, cp(v) - căldura specifică a apei, respectiv a vaporilor, la
temperaturile corespunzătoare, în kJ/kgK; qev - căldura latentă de vaporizare a
apei, în kJ/kg; m  z - masa orară de zgură care se topeşte, în kg/h; cz - căldura
specifică a zgurii, în kJ/kgK; tz - temperatura la care se desfăşoară procesul, în °C;
qz - căldura latentă de topire a zgurii, în kJ/kg.
10) Pierderile de căldură accidentale sunt însumate prin Qnep -
arderi incomplete, pierderi mecanice de combustibil, neetanşeizare totală a uşilor
sau altor orificii etc.
Cu acest termen se închide bilanţul termic.
Pentru întocmirea bilanţului teoretic (la proiectare), aceste pierderi se
estimează ca o cotă din totalul cantităţilor de căldură consumate  Qc (19) :
Qnep  5  10%   Q(19) [kJ/h]
În cazul întocmirii unui bilanţ real (pe bază de măsurători la cuptorul în
funcţiune), relaţia este:
Qnep  Qch  Qmec  Q praf  Qox [kJ/h] , (12.75)
în care Qch  Pc (i )  Bcb a / 100 este căldura pierdută prin arderea incompletă, în
kJ/h; Pc(i) - puterea calorică inferioară a elementelor combustibile, care ard
incomplet, în kJ/kg sau kJ/m3N; a - partea de combustibil cu elementele care ard
incomplet, în %;
Qmec =(K'/100) BcbPc - cantitatea de căldură antrenată de pierderile mecanice de
combustibil solid, în kJ/h; K' - cota de combustibil care se pierde, în %;
Q praf  m praf  v ga  Bcb  c praf  t ga(ev ) - căldura pierdută cu particulele
de praf, din gazele de ardere evacuate din cuptor, în kJ/h; mpraf - masa de praf din
gazele de ardere, în kg; cpraf - căldura specifică a prafului, în kJ/kgK;
Qox = mox  cox  tox - căldura pierdută odată cu evacuarea oxizilor de fier
care iar naştere la încălzirea pentru deformare plastică, uneori şi la tratamente
termice, dacă acestea se desfăşoară la temperaturi înalte, în kJ/h; mox - masa de oxid
evacuată orar, în kg/h; cox - căldura specifică a oxidului, în kJ/kgK; tox -
temperatura la care se evacuează oxidul, în °C.
În final, prin însumarea căldurilor scrise, rezultă:
Qc  Qu  Qaux  Q p z  Qac z  Q p ga 
[kJ/h] (12.76)
 Q p ga ( exf )  Q pr  Qar  Qend  Qnep
Din egalitatea Qi = Qc , la bilanţul teoretic, se determină cantitatea de
combustibil Bcb consumată orar.

33
 Reprezentarea grafică a bilanţului termic presupune stabilirea ponderii
fiecărei cantităţi de căldură în suma totală, atât pentru Qi, cât şi pentru Qc, în
procente, după care se trasează diagrame ca cea din figura 12.19.

Fig. 12.19 Reprezentarea grafică a bilanţului termic

pentru un cuptor de încălzire, cu combustibil

12.6.2. Bilanţul termic al cuptoarelor

electrice
În cazul cuptoarelor care folosesc drept sursă termică energia electrică, este
mai indicat să se efectueze bilanţul de puteri electrice.
Puterea instalată a cuptorului trebuie să acopere cantitatea de căldură
necesară tehnologic şi pierderile de putere de natură electrică şi termică.
Ecuaţia de bilanţ termic este:
P  Pu  Ppe  Ppt  Ps [W] (12.77)
în care: P este puterea instalată a cuptorului, în W; Pu - puterea consumată în mod
util, în W; Ppe - puterea pierdută pe cale electrică, în W; Ppt - puterea pierdută pe
cale termică, în W; Ps - puterea introdusă în spaţiul de lucru pe altă cale decât cea
electrică (căldura fizică a încărcăturii şi a elementelor auxiliare, cea din reacţii
exoterme etc.), în W.
1) Puterea utilă, Pu se calculează cu relaţia
Qu
Pu  [W] (12.78)
3,6
Qu se calculează cu aceleaşi relaţii ca la cuptoarele cu combustibil.
2) Pierderile de natură electrică Ppe se calculează diferenţiat, de la cuptor
la cuptor.
a) La cuptoarele de topire cu arc electric pierderile apar la nivelul
cablurilor, barelor, electrozilor, în transformator şi în bobina de şoc şi se calculează
cu relaţiile prezentate în continuare.
- Pierderile în cabluri şi electrozi:

34
 li 2
Ppe1  3k f  i I mi [W] , (12.79)
Ai
în care kf este un coeficient care ţine seama de raportul Imp/Im; Imp - valoarea medie
pătratică a curentului măsurat la capătul alimentat al liniei, determinat cu relaţia:
n

I
i 1
i
2

I mp  [A] , (12.80)
n
Ii - curent pe o fază, în A; n - numărul de faze; Im - valoarea medie a curentului
măsurat la capătul alimentat al liniei şi este:
n

I
i 1
i
Im  [A] , (12.81)
n
 i - rezistivitatea cablului (electrodului), în  m; li, Ai - lungimea respectiv
secţiunea unei faze, în m, respectiv m2.
- Pierderile în transformator şi în bobina de şoc:
Ppe 2  P0   2  Psc [W] , (12.82)
unde P0 , Psc sunt pierderile de putere în fierul, respectiv cuprul
transformatorului, în W;  - coeficientul de încărcare a transformatorului.
b) La cuptoarele cu rezistenţă, pierderile electrice provin din scurt-
circuite, iar evaluarea lor se face în funcţie de pierderile termice prin zidărie Ppz şi
anume:
Ppe( sc)  0,5...1,5Ppz [W] (12.83)
c) La cuptoarele cu inducţie, se înregistrează pierderi electrice în reţea (în
cablu şi prin scurt-circuit) şi în transformator şi se calculează cu relaţiile (12.79),
(12.82), (12.83).
3) Pierderile de natură termică, Ppt sunt constituite din componenţe
similare celor de la cuptoarele cu combustibil şi se determină cu aceleaşi relaţii,
operându-se transformarea unităţilor de măsură, de exemplu Paux=Qaux / 3,6 [W],
deci:
Ppt  Paux  Ppz  Pac z  Ppr  Pra  Pend [W] (12.84)
4) Puterea introdusă pe altă cale, Ps provine din încărcătură caldă,
elemente auxiliare calde, reacţii exoterme şi anume:
Ps  Pf i  Pf aux  Pex [W] (12.85)
În figura 12.20 este reprezentat grafic bilanţul unui cuptor electric
(metodologia de calcul este similară celei de la cuptorul cu combustie).

Ps

P Pi = 100% Pu

Pp.e Pp.t

35
 Fig. 12.20 Diagrama de bilanţ termic pentru cuptoarele electrice

12.6.3. Indicatori de eficienţă energetică

Orice cuptor industrial este caracterizat de anumiţi indicatori de eficienţă
energetică care rezultă în urma întocmirii bilanţului termic teoretic sau real. Aceştia
se grupează în randamente şi consumuri specifice.
A. Randamentele cuptoarelor
1) Randamentul termic,  t este specific atât cuptoarelor cu combustibil,
cât şi celor electrice şi este exprimat prin relaţia:
Qu P
t  100% şi  t  u 100% (12.86)
Qc P
2) Randamentul total (general),  0 ţine seama de randamentul arderii
( a ) la cuptoarele cu combustibil, de randamentul electric ( e ) la cuptoarele
electrice şi se determină astfel:
- la cuptoarele cu combustibil:
0   a  t [%] , (12.87)
în care
 h ga  c h g ( exf ) 
 a  1  1  x  x  100 [%] (12.88)
 h0 h0 
(semnificaţia factorilor din formulă este prezentată în paragraful 12.6.1.);
- la cuptoarele electrice:
0  e  t [%] (12.89)
cu
Pu
e  100 [%] , (12.90)
Pu  Ppt  Ppe  Pg
în care P este pierderea de putere în sursa de alimentare şi reţeaua scurtă, în W.
3) Randamentul de utilizare a combustibilului,  c este specific
cuptoarelor cu combustibil şi se exprimă prin relaţia:
Qu
c  100 [%] (12.91)
Qcb
B. Consumuri energetice specifice
1) Consumul specific de combustibil exprimă necesarul de combustibil
pentru prelucrarea unităţii de produs Pp într-o oră sau pe un ciclu de producţie,
după cum Bcb este calculat orar sau pe ciclu.
Bcb
bcb  [kg(cb)/kg] sau [m3N/kg] . (12.92)
Pp
2) Consumul specific de energie electrică este propriu cuptoarelor
electrice şi se exprimă prin relaţia:

36
 103  P   c
q e ( sp)  [kWh/kg] . (12.93)
P
3) Gradul de încărcare a cuptorului,  este raportul dintre sarcina
efectivă Pp şi sarcina normală Pn:
Pp
 . (12.94)
Pn
Gradul de încărcare a cuptorului se stabileşte pe perioada pentru care se
face bilanţul din care cauză, pentru a avea o imagine mai completă a încărcării
cuptorului la nivelul unui an, se determină şi gradul de încărcare mediu anual:
Pm
m  , (12.95)
Pn
unde Pm este încărcarea medie anuală, care se calculează cu formula
Pan
Pm  , (12.96)
N an
Pan - producţia anuală a cuptorului, Nan - numărul de ore de funcţionare anuală a
cuptorului.
4) Gradul de utilizare a capacităţii de producţie a cuptorului,  este
raportul dintre producţia anuală, Pan şi capacitatea teoretică de producţie Pt.
Pan
  (15.97)
Pt
Capacitatea teoretică de producţie a cuptorului se consideră ca fiind Pt =
8760 Pn.
Legătura dintre  şi  se obţine combinând ultimele relaţii:
N an
  . (12.98)
8760
5) Consumul specific de căldură al procesului tehnologic, qpt reprezintă
căldura necesară producerii unităţii de produs, deci:
Qi
q pt  [kJ/kg] (12.99)
Pp
6) Coeficientul de recuperare a căldurii,  este raportul dintre căldura
recuperată (din pierderi sau din căldura considerată utilă) şi totalul căldurii intrate:
Qrecuperat
 (12.100)
Qi
Se consideră atât căldura recuperată şi folosită în utilaj, cât şi cea
recuperată şi folosită în afara utilajului considerat.

C. Importanţa energo-tehnologică a bilanţurilor termice

Bilanţul termic scoate în evidenţă importanţa diferitelor categorii de
pierderi. Datele obţinute prin măsurări dau indicaţii destul de precise şi asupra
cauzelor acestor pierderi. Analiza amănunţită a întregului material cules cu ocazia

37
lucrărilor de bilanţ dă posibilitatea să se elaboreze un plan de măsuri fundamentat
tehnic, pentru ridicarea randamentului instalaţiei, prin eliminarea pierderilor
posibile şi prin recuperarea resurselor secundare.
Planul de măsuri tehnico-organizatorice cuprinde enunţarea măsurilor
aplicabile, efectele lor asupra reducerii consumurilor energetice, evaluarea
costurilor pentru aplicarea lor, calculul eficienţei economice a măsurilor respective
şi termenele de aplicare.
Ţinând seama de bilanţul termic real determinat şi de planul de măsuri
tehnico-organizatorice întocmit, se poate realiza bilanţul termic optim, în care
pierderile au valorile minime realizabile în condiţiile tehnice actuale, după ce s-au
efectuat toate recuperările posibile din punct de vedere tehnic şi avantajoase din
punct de vedere economic.
Bilanţul termic normat se întocmeşte pe baza planului calendaristic de
punere în aplicare a măsurilor din planul propus ţinând seama de reducerea
pierderilor realizate în etapa pentru care se stabileşte bilanţul normat. El are în timp
valori diferite, îmbunătăţite treptat, pe măsura înaintării spre etapa finală, când
acesta se confundă cu bilanţul optim corespunzător stadiului tehnicii din momentul
respectiv.

BIBLIOGRAFIE
[1]. BADEA,A Instalaţii termice industriale. Curs pentru subingineri. IPB, 1981.
[2]. BRUNKLAUS, J.H. Cuptoare industriale. Traducere din limba germană. Ed.
tehnică, Bucureşti, 1977.
[3]. CARABOGDAN, I.Gh. ş.a. Instalaţii termice industriale. Culegere de
probleme pentru ingineri. vol.II. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1983.
[4]. DINA, V. ş.a. Cuptoare metalurgice. Pentru subingineri (partea I). IPB, 1990
[5]. DINA,V. Transfer de căldură şi instalaţii termometalurgice. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996.
[6]. MURGULEŢ, N. ş.a. Agregate şi instalaţii termice metalurgie pentru
turnătorii. UPB, 1988.
[7]. SAMOILA, C. ş.a. Cuptoare şi instalaţii de încălzire. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[8]. TEOREANU, I. ş.a. Instalaţii termotehnologice. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979.
[9]. VOICU, Gh. ş.a. Agregate şi instalaţii termice metalurgice. UPB, 1994.
[10]. *** Cuptoare industriale (cu combustibil) Colecţia 55 - Tehnica. Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1952.
[11].***Manualul inginerului termotehnician. vol I, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1986.
[12]. ***Teplotehniceskii spravocinik. Tom 2. Ed. Energhia, Moskva, 1976.

38