ESTETICA ARHITECTURII (VENUSTAS)

Frumuseţea este categoria fundamentală a esteticii, iar arhitectura, ca artă a

amenajării spaţiului, cade şi ea adesea sub incidenţa studiului esteticii arhitecturale. Din
raţiuni de cercetare şi didactice, frumuseţea arhitecturii va fi descompusă în cadrul acestui
studiu - ca orice categorie de natură filozofică - în două componente: A. expresia şi B.
conţinutul său. Evident, operaţiunea aceasta de descopunere este una artificială, permisă
doar în cadrul cercetării. Chiar şi în acest cadru însă, nu trebuie să uităm că forma şi
conţinutul alcătuiesc o unitate sincretică, la fel de inseparabilă ca şi omul, alcătuit din trup
şi conştiinţă. Deci, studiind forma nu vom pierde din vedere că ea nu are sens decât în
calitatea ei de expresie a unui conţinut, pe când conţinutul neexprimat de vreo formă,
rămâne inexistent.
Cu alte cuvinte, în cadrul prezentei cercetări putem face următoareamafirmaţie de
lucru:
■ expresia frumuseţii o constituie forma obiectului arhitectural, pe când
■ conţinutul frumuseţii este alcătuit din semnificaţiile formei – adică atât problematica
intelectuală, cât şi trăirile senzoriale şi stările emoţionale de ordin superior, pe care
arhitectura, ca obiect estetic, o declanşează pentru receptorii.

A. Forma obiectului arhitectural

Forma – purtătoare a frumuseţii - este partea materială a obiectului arhitectural. Ea
este componenta cel mai uşor de separat din cadrul obiectului arhitectural ca ansamblu
triadic funcţie-tehnică-formă. Este favorita tuturor - creatori şi comentatori, pentru că este
locul unde se exprimă arhitectul după ce a înţeles tema şi unde se măsoară rezultatul
muncii lui.
Cercetată analitic, forma se prezintă şi ea ca o structură, alcătuită din elemente şi
multiple relaţii între aceste elemente.

A.1. Elementele formei

■ Elemente de MASĂ
Acestea sunt corpuri tridimensionale independente, care pot fi măsurate
topometric.
La scara unui oraş, elementele de masă principale sunt clădirile.
În cadrul clădirilor, elemente de masă sunt, de exemplu, stâlpii.
Într-un interior, elementele de masă principale sunt piesele de mobilier etc.
Din felul în care manipulează arhitecţii elementele de masă, rezultă caracterul
diferit al obiectelor arhitecturale. Structura unui oraş, de exemplu, este dată în primul rând
de felul în care sunt repartizate elementele de masă (cum sunt repartizate clădirile în
raport cu reţeaua de circulaţie).
În arhitectură, sunt cunoscute o serie de principii compoziţionale, cum ar fi acela
că o geometrie simplă a obiectului arhitectural îl individualizează, că înşiruirile şi
repetiţiile elementelor de masă sugerează continuitatea, că aşezarea lor simetrică
concentrează compoziţia, la fel muchiile şi colţurile puternic marcate etc. Grecii au fost
cei care au stabilit astfel de principii, care au rămas de atunci repere în estetică.
 La scara unui oraş, elemente de masă obişnuite În cadrul clădirilor, elemente de masă sunt stâlpii.
sunt clădirile. Ansamblul Törten-Dessau, şef proiect Sală hipostilă într-un templu antic egiptean.
Walter Gropius de la Bauhaus, 1926-28 şi ulterior

Louis Kahn. Geometria Louis Kahn. Înşiruirile şi repeti- Louis Kahn. Simetria
simplă individualizează. ţiile sugerează continuitatea. concentrează compoziţia.

▪ Silueta este o subdiviziune a masei, care defineşte conturul obiectului proiectat pe un

fundal. Ea se decupează tranşant sau se integrează, înţeapă cerul, sau e greoaie, dinamică,
graţioasă etc.
▪ Gestalt este un concept asociat obiectului arhitectural judecat izolat, independent de
contextul său. El se referă la faptul că noi percepem de obicei obiectul ca pe un întreg,
fără a conştientiza în primă instanţă elementele sale componente, ci doar sinteza lor,
producătoare a unei impresii.

O siluetă greoaie – casa poporului O siluetă dinamică – Manhattan

în secolul trecut

Flatiron building, New York, Daniel

Burnham, 1902. Privită ca Gestalt
în contextul timpului său, clădirea
este modernă şi cutezătoare, dar la
o analiză atentă a componentelor se
observă deocraţiile anacronice.
■ SPAŢIUL este elementul fundamental al arhitecturii. Omul percepe spaţiul, există
şi acţionează în spaţiu, îl gândeşte, îl creează şi îşi alcătuieşte o identitate în raport cu
spaţiul. Iată o minimală catalogare a spaţiilor, în funcţie de ipostazele omului în spaţiu:
▪ spaţiul geometric, adică un volum măsurabil în sistem metric, totodată mijlocul
fizic prin care arhitectul îşi înfăptuieşte intenţiile; proiectăm în spaţiul geometric
bidimensional, structuri cu o geometrie tridimensională;
▪ spaţiul existenţial, adică cel al relaţiei dintre om şi mediul său; acesta este un
concept psihologic, subiectiv, exprimând o opţiune de raportare a omului la un anumit
univers existenţial. Ne putem referi astfel la spaţiul balcanic, spaţiul montan, spaţiul ex-
comunist, spaţiul medieval, spaţiul orăşenesc sau rural…;
▪ spaţiul arhitectural, care este totodată spaţiu geometric şi spaţiu existenţial,
pentru că arhitectul concepe o structură geometrică, având însă permanent în minte
existenţa oamenilor în locul creat de el. Spaţiul arhitectural este un spaţiu fizic, cu
caracteristici geometrice, dar şi un spaţiu existenţial creeat de arhitect printr-un efort al
intuiţiei sale.

Desen al lui Leonardo da

Vinci ( în continuarea
studiului lui Vitruviu), în
calitatea lui de colaborator
al matematicianului Luca
Pacioli în redactarea
lucrării de teorie a artei,
"De Divina Proportione",
apărută în 1509 şi
Modulor, sistem propriu de
proporţii utilizat în
arhitectură de către Le
Corbusier.

Iată în continuare şi o serie de alte clasificări ale spaţiului:

Spaţiul poate fi definit: ▪ de mase, ▪ de suprafeţe (de suprafeţe care ecranează sau
de suprafeţe care duc înspate alte mase), ▪ de un caracter anume, ▪ de o structură anume, ▪
de limite naturale, ▪ de o funcţie prevalentă etc.

Un spaţiu definit de mase - Stonehenge Un spaţiu definit de limite naturale –

oraşul istoric Berna
 O clasificare simplă, dar foarte importantă, a spaţiilor arhitecturale este cea
referitoare la relaţia închis-deschis:
▪ spaţiul exterior este în general definit de elemente de masă (un oraş, un campus,
o incintă),
▪ spaţiul interior este definit de suprafeţe (o încăpere) şi
▪ spaţiul de tranzit între interior şi exterior, un spaţiu acoperit, dar deschis în plan
vertical.

Un spaţiu interior tradiţional (primul din lume), adică bine delimitat

de suprafeţe – Pantheonul din Roma şi un spaţiu interior modern,
adică o relaţie extrem de permisivă între interior şi exterior –
pavilionul german de la Barcelona, Mies van der Rohe, 1929.

O multitudine de spaţii interioare şi exterioare, mediate de spaţii de tranzit, adică

megaronul cretan repetat de zeci de ori la palatul din Cnossos şi un elocvent spaţiu de
tranzit: porticul – aici, la stoa dintr-o agora.

Spaţiul mai poate fi ▪ extrovertit sau ▪ introvertit.

Un spaţiu extrovertit: terminal la aeroportul TVA, New York, autor Eero Saarinen şi un spaţiu
introvertit: biblioteca din Alexandria, autori firma norvegiană Snøhetta
 Orice spaţiu arhitectural este structurat într-un anumit fel, altminteri ar domni
haosul vizual. O manieră tradiţională, de mii de ani, de organizare a spaţiului este cea
fundamentată pe elemente de orientare spaţială ca:
▪ centrul - un nucleu de forţă, un loc care focalizează interes; ▪ domeniile - zone
diferenţiate din punct de vedere al unei caracteristici dominante (funcţionale – zona
comercială; morfologice – zona de turnuri; sociale – cartierul chinezesc, cel
aristocratic…) şi ▪ căile de legătură – itinerarii alcătuite dintr-o origine, un parcurs cu
instanţe intermediare şi un punct terminus (străzi…), ▪ limite.

Vindobona (acum Viena), un oraş roman tipic, unde la intersecţia dintre cardo şi decumanus este
centrul, legat prin drumuri rectangulare de cartierele de locuinţe – o structură care a străbătut
secolele, până la modernism. Alături, centrul Vienei azi, punctatde catedrala Sfântul Ştefan. A
treia imagine: o dovadă a felului în care urbanismul modernist a destructurat oraşul, prin
anularea principiilorcompoziţionale tradiţionale în urbanism.

În arhitectură, de asemenea, se poate vorbi depre acest tip tradiţional de a concepe

spaţiul, pe baza unui plan compus din elementele centru, domenii, trasee, limite.

Catedrala din Pisa

şi Capel din
Rnchamp. Aici nu
comentăm însă în
mod negativ
abandonul structurii
tradiţionale, în
favoarea unei
alcătuiri libere.
■ SUPRAFAŢA este un element al formei care, din punct de vedere arhitectural,
are doar două dimensiuni. În funcţie de rolurile pe care le joacă, avem:
A. Suprafeţe care definesc masele, caracterizându-se prin dimensiuni, proporţii,
culoare, duritate, dar în special prin textură. Epiderma elementului de masă -
granulozitatea sau netezimea, rugozitatea, duritatea, asprimea sau moliciunea joacă un rol
important atât în expresivitatea de ansamblu a obiectului, cât şi în calitatea detaliului.
Suprafeţele pot avea diferite texturi, în funcţie de calităţile fizice necesare
funcţional şi de senzaţiile care se doresc sugerate. Astfel avem:

▪ Textură naturală ▪ Textură netedă

▪ Textură artificială ▪ Textură rugoasă
▪ Textură naturală prelucrată ▪ Textură striată
(buciardată, vopsită, geluită...) ▪ Textură pufoasă etc.

▪ Textură rece / caldă Textură de expresie:

▪ Textură dură / moale ▪ nobilă
▪ Textură aspră / fină ▪ senzuală
▪ severă ...
▪ Textură de interior Etc.
▪ Textură de exterior

B.  Suprafeţe care despart spaţiile. În calitatea lor de limite spaţiale, au şi ele la

rândul lor diferite caracteristici: opacitate/transparenţă/transluciditate, putând fi chiar
imateriale; ele mai pot fi rigide sau articulate, netede sau cutate, ondulate, pot fi drepte,
curbe, riglate etc.

▪ Suprafeţe rigide ▪ Suprafeţe drepte

▪ Suprafeţe articulate ▪ Suprafeţe curbe
▪ Suprafeţe flexibile ▪ Suprafeţe riglate...
▪ Suprafeţe maleabile...

▪ Suprafeţe opace ▪ Suprafeţe netede

▪ Suprafeţe transparente ▪ Suprafeţe cutate
▪ Suprafeţe translucide ▪ Suprafeţe casetate
▪ Suprafeţe reflectorizante... ▪ Suprafeţe ondulate...

▪ Suprafeţe materiale ▪ Suprafeţe permeabile / impenetrabile

▪ Suprafeţe imateriale Etc.
 Acoperirea pieţei Santa Caterin DIN Celebrul perete din onyx de la casa
Barcelona, Enrico Miralles, 1997 Tugendthat din Brno, Mies van der Rohe.

Betonul aparent marca Tadao Ando Barcelona Coffee table, Mies van der Rohe

■ ELEMENTUL LINIAR

Menhire, dolmene şi structura numită arhetipul trilitic sunt elementele de

arhitectură care ne vin în minte, pentru din ele au fost alcătuite unele dintre primele
manifestări estetice ale arhitecturii – sanctuarele din Malta şi din Britania. Drumul rapid
al cadrului – alcătuire din stâlpi şi grinzi - conduce şi prin arhitectura ciclopică, la Poarta
Leilor, apoi la porticele greceşti şi la atriumul roman. Reîntâlnim cadrul abia târziu, în
secolul 19, din metal şi, mai târziu, din beton armat.
Vorbind despre stâlpi, firul cronologic ne întoarce însă în vechiul Egipt, unde
stâlpii sălilor hipostile erau elemente liniare cu rol estetic. (Mai elocventă însă este, tot în
Egiptul antic, linearitatea traseului principal printr-un templu de tipul celui de la Karnak.)
Evul Mediu a fost epoca de aur a nevurilor, curbe şi drepte – şi mă refer desigur la
arhitectura gotică. Trebuie totuşi amintit, că arcul fusese o invenţie etruscă, valorificată
magnific de către romani.
Nu mai pomenim acum decât despre structurile tridimensionale din metal ale
secolului 19.
Elementele liniare pot fi şi ele clasificate după nenumărate criterii, cum ar fi:
▪ materialul din care sunt făcute şi materialitatea lor, ▪ funcţia lor (elemente structurale,
nestructurale, decorative...), ▪ programul de arhitectură în care sunt implicate,
▪ importanţa lor ca obiect arhitectural în sine sau ca element ori spaţiu în cadrul unui
obiect arhitectural, ▪ raportul lor la sistemul de coordonate (orizontale, verticale,
diagonale...), ▪ dimensiuni, ▪ proporţii, ▪ grad de prelucrare etc.
Menhir în marea Britanie; Loggia cariatidelor la Erechteion;
apeduct roman la Sevilla; arce butante la Westminster abbey;
arcele lui Gaudi la colonia Guell; Fair Store de William le Baron
Jennie la Chicago, 1892; pergola la casă la Venezia de Adolf Loos,
cadru la casa Kalmann din Locarno de Luigi Snozz, 1976; element
liniar imaterial la crematoriu în Berlin de Axel Schultes, 1897

■ LUMINA
Din toate artele vizuale, arhitectura este cea mai tributară luminii. Manevrată abil
de către arhitect, ea poate crea efecte estetice şi stări psihologice de mare intensitate.
Posibile clasificări, pe diferite criterii:
▪ Lumina naturală la exterior ▪ Lumina artificială la exterior
▪ Lumina naturală la interior ▪ Lumina artificială la interior

▪ Elemente de masă în lumină ▪ Lumina reflectată

▪ Suprafeţe în lumină ▪ Lumina difuză
▪ Elemente liniare în lumină ▪ Lumina explozivă
▪ Spotul
▪ Lumina care orientează ... etc.
 Lumina şi umbra şi adâncimea
reliefului în mediul meditera-
nean şi în lumea nordului Opera de Lyon, Jean Nouvel

■ CULOAREA
Ca şi lumina, culoarea este un element al formei arhitecturale, care pune în
valoare spaţii, obiecte şi suprafeţe. Culoarea poate fi naturală (a materialului) sau
aplicată.
Lumina şi culoarea, împreună cu textura şi transparenţele, creează ambiente şi
senzaţii.

Modul total diferit de a lucra cu culoarea în arhitectură în Spectrul cromatic al lui

mediul mediteranean şi în lumea nordului. Johannes Itten, specialistul în
culoare de la Bauhaus

Culoarea la De Stijl. Scaunul roşu-albastru, Geritt Rietvelt şi café

Aubette la Strassbourg, Theo van Doesburg şi Sophie Täuber
■ NATURA
Arhitectura în relaţia ei cu natura (ca şi în relaţia ei cu mediul construit
înconjurător) poate fi de trei feluri: ea se poate subordona mediului natural, poate dialoga
de la egal la egal sau se poate afirma cu o autoritate. Unica atitudine inadmisibă este
ignorarea ei.

Integrarea discretă în mediul natural – restaurant în Austria;

Colaborarea cu natura într-unparteneriat echitabil – sanctuarul din Delphi;
dominantă arhitecturală, dar nelipsită de respect faţă de natură – capelă în
Alpi de Mario Botta.

A.2. Relaţii între elementele formei

Prin anumite moduri de aşezare a elementelor formei, ele intră în relaţii şi creează
diferite tipuri de spaţiu arhitectural. Aceste raportări ale elementelor unele faţă de altele
le-am numit: relaţii topologice şi relaţii geometrice.

■ Relaţii TOPOLOGICE
Ele pot fi de:
▪ proximitate (simplă vecinătate);
▪ circumscriere
▪ similaritate (elemente asemănătoare aşezate în continuare);
▪ dominanţă (un element domină spaţiul, restul îşi păstrează neutralitatea);
▪ fuziune (domenii care se întrepătrund);
▪ aliniere etc.

Tholosuri preistorice amplasate la Kirokitia, aparent după un singur criteriu, cel al proximităţii; case din
Micene, circumscrise de un puternic zid de fortificaţie; o reprezentare a arhitecturii evului mediu:
similaritate la nivelul caselor, dominanţă în raportul dintre catedrală şi restul caselor
Alpi de Mario Botta.
■ Relaţii GEOMETRICE
Acestea apar în cadrul unor organizări elaborate, care se raportează la un element
cu rol de organizator spaţial. Aceste elemente organizatoare, punctuale sau liniare, pot fi:

A. elemente existente fizic – o vale, un vârf de munte, un râu, obiecte construite cum ar
fi o piaţă centrală, un turn, un drum etc. sau

B. elemente abstracte, cum sunt sistemele de coordonate.

Relaţiile geometrice care iau atunci naştere între elemente pot fi de:
relativ la un punct: ▪ centralitate;
relativ la o axă: ▪ axialitate,
▪  paralelism,
▪  rectangularitate,
▪  reflectare;
referitor la sistemul de coordonate: ▪ perspectivă,
▪ dominanţă orizontală sau
▪ dominanţă verticală etc.

Centralitate: etatea ideală, desen Dominanţa orizontalităţii: Nationalgalerie Berlin,

renascentist Mies van der Rohe

A.3. Compoziţia
Aceasta este cea mai elaborată organizare a unor elemente, între care se stabilesc
relaţii de coordonare şi subordonare, alcătuind astfel o structură unitară şi ierarhică.

Compoziţiile sunt:
▪ plane sau spaţiale;
▪ democratice (când Ideea constă în ansamblu, părţile fiind relativ autonome, cum e cazul
oraşului modernist) sau monarhice (când dominanta conţine Ideea majoră, iar părţile,
integrate, nu au mare personalitate, cum e cazul oraşului medieval);
▪ articulate sau rigide (evident, se preferă astăzi structurile flexibile, care pot fi adaptate
în viitor la conţinuturi noi);
▪ compacte sau difuze (ansambluri monobloc sau pavilionare);
▪ continui sau discontinui etc.

Versailles, o compoziţie – cum

altfel? – monarhică.
 Există şi câteva principii clasice ale compoziţiei:
▪ întregul are nevoie de părţi;
▪ părţile sunt inegale;
▪ inegalitatea merge până la contrast;
▪ limita dintre armonie şi contrast o stabilesc proporţiile;
▪ echilibrul are nevoie de tensiuni;
▪ continuitatea are nevoie de întrerupere etc.

Categoriile clasice ale frumosului prins într-o compoziţie:

▪ Unitatea compoziţiei – nimic nu poate fi adăugat ori eliminat, fără a deranja ansamblul
▪ Armonia – adaptarea părţilor între ele, obţinute prin proporţii
▪ Proporţiile – legea adaptării celei mai fericite
▪ Simetria – justa aşezare a părţilor (nu întâmplător)
▪ Ritmul – repetiţia elementelor după o lege ( I I I I I I I...)
▪ Cadenţa - repetiţia unor grupe de elemente după o lege ( II III II III II...)
▪ Decor – autoritatea arhitecturii bazate pe elemente consacrate prin obiceiuri şi natură
▪ Dispoziţia
▪ Euritmia
▪ Echilibrul
▪ Aspectus
▪ Effectus
▪ Elegantia
▪ Măsura, în arhitectură, este omul etc. Cercetaţi singuri şi completaţi cu definiţii.

Scheme ale unor compoziţii paradigmatice:

Parthenonul şi Sant'Andrea in Mantua, de
Leon Battista Alberti

A.4. Stilul
Stilul este o componentă a formei. Operele cu structuri formale asemănătoare -
elemente de formă şi relaţiile dintre ele - determină un stil. Operele pot fi clar integrate
într-un stil sau pot fi mai mult sau mai puţin independente faţă de el. Cele mai detaşate de
stilul consacrat sunt creaţiile revoluţionare. Apartenenţa unei opere la un stil nu înseamnă
însă lipsă de originalitate, pentru că o operă nu trebuie niciodată judecată doar la nivelul
formei. Ea, forma, cu elementele ei organizate, nu este decât mijlocul de exprimare a unor
semnificaţii diverse, care dau valoare actului artistic. Opera arhitecturală valoroasă este
cea care – ca orice act artistic - găseşte vocabularul stilistic cel mai potrivit în raport cu
semnificaţiile pe care intenţionează să le sugereze.
 Nu uitaţi: stilurile sunt istorie.
Despre stiluri vorbim numai până în
secolul 19 inclusiv!

Un exemplu de ceea ce înseamnă stil:

coloanele antice greceşti

A.5. Structuri spaţiale,

organizări în multe dimensiuni
Tipuri de structuri spaţiale:
▪ Rigide sau articulate
▪ Compacte sau difuze
▪ Unitare sau contradictorii
▪ Democratice sau ierarhice
▪ Continui sau discontinui.
▪ Statice sau dinamice etc.

Compacte sau difuze

Unitare sau contradictorii