Piticăreștii. Trecutul Unui Neam de Răzeși Din Oocolul Câmpulungului Moldovenesc 1660 1799 PDF

Alexandru-Daniel Piticari
–PITICĂREŞTII –
Trecutul unui neam de răzeşi din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc
(1660-1799)
–
Aspecte istorice, heraldice şi genealogice
Cluj-Napoca
2016
CUPRINS
Introducere .......................................................................................................................................... 3
1. Neamul Piticari şi originile sale ...................................................................................................... 7
(cca. 1660-1750).................................................................................................................................. 7
2. Neamul răzeşesc al Piticăreştiilor în lumina primelor izvoare scrise .......................................... 1
2.1 Răzeşul Gheorghe Piticari şi ascensiunea neamului Piticăreştilor la rangul de vornici ............ 5
2.2 Urcarea lui Gheorghe Piticari pe scaunul de vornic de Câmpulung Moldovenesc ................... 9
3.1. Răzeşul Grigore Piticari, Schitul voievodal ,,Sfântul Evanghelist Ioan” şi austriecii ............ 24
3.2 Arhimandritul Veniamin, Cavaler de Piticari .......................................................................... 25
4. Etimologia numelui de familie Piticari.......................................................................................... 30
5. Neamul Piticăreştilor şi privilegiile acordatede către domnitorii Moldovei (Sec. XVI-XVIII) .... 36
6. Anexarea Bucovinei de către Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană şi răzeşii din neamul
Piticari ............................................................................................................................................... 49
6.1 Anul 1775, Piticăreştii şi Imperiul Romano-German .............................................................. 51
6.2.Reformele Josefine în Bucovina şirăzeşii din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc.Conflictul
neamului Piticari cu autorităţile austriece.................................................................................... 58
7. Patrimoniul funciar al neamului Piticari (sec. XVII-XVIII) ......................................................... 68
9. Insemnele heraldice folosite de către Piticăreşti ........................................................................... 82
Privilegii acordate de către domnitorii Moldovei Piticăreştilor şi celorlalte neamuri de răzeşi din
Ocolul Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc ............................................................................ 95
Glosar de termeni ............................................................................................................................ 113
*ANEXE* ....................................................................................................................................... 131
ANEXA NR. 1 ............................................................................................................................ 131
ANEXA NR. 2 ............................................................................................................................ 139
ANEXA NR. 3 ............................................................................................................................ 142
ANEXA NR. 4 ............................................................................................................................ 143
Tabelul genealogic al neamului de răzeşi Piticari (1699-1799) ...................................................... 145
Izvoare referitoare la istoria Ocolului Domnesc Câmpulung Moldovenesc şi a neamului răzeşesc
Piticari ............................................................................................................................................. 157
Bibliografie………………….……………………………………….…… …………….......……164
2
Introducere
Tema de cercetare dedicată neamului de răzeşi Piticari, din Ocolul Domnesc al
Câmpulungului Moldovenes, constituie un subiect necercetat. Documentele studiate, edite şi

inedite, ce corespund segmentului cronologic 1660-1799, au scos la iveală informaţii de ordin
istoric, genealogic şi heraldic cu privire la trecutul acestui neam. Cele peste 300 de documente
referitoare la Piticăreşti1, cât şi la celelalte neamuri din Ţinutul Câmpulungului Moldovenesc,
constutuie o sursă importantă pentru cercetarea acestor familii de boiernaşi, mazili şi răzeşi
câmpulungeni. Prezentul studiu are în vedere reconstiuirea istoriei acestui neam ce a dat
ocolului şi vetrei Câmpulungului vornici, hotarnici, gorştinaşi, fruntaşi ai obştii răzeşeşti,
preoţi şi ctitori de lăcaşe de cult. Se va urmări în actualul demers reconstuirea arborelui
genealogic al răzeşilor Piticari, cercetarea rolului politic, social şi religios pe care unele
personalităţi din acest neam l-au avut în ocolul Câmpulungean; prezenta cercetare axându-se
pe intervalul cronologic (aprox.) 1660-1799.
Din punct de vedere istoriografic, primul autor ce a dedicat câteva rânduri
istorieineamului Piticari este Ioan Bileţchi-Albescu, doctor în istorie şi director al
Colegiului Naţional ,,Dragoş-Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, între anii 1940-1947.
Opera sa, Din trecutul Câmpulungului Moldovenesc (Câmpulung Moldovenesc, 1948)
tratează istoria Câmpulungului în intervalul cronologic al secolelor XIV – XIX. Autorul se
ocupă în acest volum de: legendele Câmpulungului, familiile vechi câmpulungene, originea
numelor de familie, enumerarea vornicilor Ţării Câmpulungului, etc. Referitor la Piticăreşti,
autorul afirmă că aceştia sunt un ,,[…]neam mai vechi decât al Nisioienilor, viguros şi
numeros[…]”2.
Eusebie Mercheş, în Cronica de la Capul Satului, face o referie la neamul Piticari, în
,,Tabelul vechilor familii Câmpulungene”3.
Teodor Bălan, în lucrarea Din Trecutul Câmpulungului Moldovenesc (Bucureşti,
1966) îi aminteşte pe Piticăreşti în ,,Tabelul vornicilor câmpulungeni”4.
1
Aceste izvoare acoperă intervalul cronologic 1670-1848.
2
Ioan Bileţchi-Albescu, Din trecutul Câmpulungului Moldovenesc , Câmpulung Moldovenesc, 1948, p. 77 – text
manuscris aflat la Biblioteca Municipală Câmpulung Moldovenesc.
3
Eusebie Mercheş, Cronica de la Capul Satului, 1938- text manuscris aflat în custodia Şcolii Generale Nr. 2
,,George Voievidca”, Câmpulung Moldovenesc.
3
Legat de Piticăreşti, autorii Vasile şi Otilia Sfarghiu, în lucrarea Câmpulungul
Moldovenesc, vornici şi primari de-a lungul timpului (Botoşani, 2008) afirmă că neamul
Piticari este unul ,,[...]mare şi vechi […]‖5.
În ceea ce priveşte sursele folosite pentru realizarea prezentei lucrări, acestea se
împart în două categorii: 1. surse primare (izvoare istorice) şi 2. surse secundare
(istoriografice). Din categoria surselor primare fac parte documentele publicate de Teodor
Bălan, izvoare grupate în şapte volume şi intitulate Documente Bucovinene6. Aceste corpusuri
au fost publicate în intervalul 1933-1942 şi includ documente inedite, referitoare la istoria
Ocolului Domnesc Câmpulung şi a Ţării Moldovei. În această culegere de izvoare sunt
publicate recensămintele ruseşti din anii 1772 şi 1774-1775, precum şi rapoartele generalilor
Erzenberg şi Von Spleny cu privire la statutul socio-economic al Ocolului Câmpulung7. De
menţionat este şi volumul Nuoi Documente Câmpulungene, corpus apărut sub îngrijirea
aceluiaşi Teodor Bălan, la Cernăuţi, în anul 1929.
Theodor V. Ştefanelli (n. 1849-d. 1920), editorul volumului Documente din vechiul
Ocol al Câmpulungului Moldovenesc 8, a fost pentru o perioadă de 20 de ani judecător la
Tribunalul Imperial din Câmpulung Moldovenesc. Această şedere la Câmpulung i-a permis
acestuia să adune, transcrie, traducă şi publice 300 de documente privind istoria Ocolului
Domnesc al Câmpulugului.
Nicolae Iorga, în ediţia Documente româneşti din arhivele Bistriţei, (Vol. I, II),
publică o serie de surse textuale ce privesc istoria neamului Piticari, precum şi a Ocolului
Câmpulungean. Tot de Nicolae Iorga sunt publicate şi cele două volume de hrisoave şi acte,
intitulate Documente privitoare la istoria Familiei Callimachi, (Vol. I, II, Bucureşti, 1902-
1903). N. Iorga editează în aceste două volume 30 de documente, emise de vornicul de
Câmpulung, Toader Calmăşul, tatăl domnitorului moldav Ioan-Teodor Callimachi.
Totodată, o altă categorie de surse, importante pentru realizarea prezentei cercetări
sunt lăcaşurile de cult pe care Picăreştii le-au ctitorit sau reconstruit, pietrele funerare ale
4
Teodor Bălan, Din trecutul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, pp. 81-82.
5
Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Moldovenesc. Vornici şi primari de-a lungul timpului, Botoşani,
Editura Axa, 2007, p. 200.
6
Bălan, Teodor, Documente bucovinene, Vol.I, 1507-1653, Bălan, Teodor, Documente bucovinene, Vol.II,
1519- 1662,Bălan, Teodor, Documente bucovinene, Vol.III, 1573-1720,Bălan, Teodor, Documente bucovinene,
Vol.IV, 1720-1745,Bălan, Teodor, Documente bucovinene, Vol.V, 1745-1760,Bălan, Teodor, Documente
bucovinene, Vol.VI, 1760-1833.
4
acestora,pisanii, obiecte personale, matriţe sigilare, fresce etc. Aceste izvoare se află în
municipiul Câmpulung Moldovenesc. Un astfel de izvor fiind biserica ,,Naşterea Maicii
Domnului”, din cartierul câmpulungean Capul Satului, monument ridicat la anul 1751 de
către Grigore Piticari şi Nicolae Kogălniceanu, vornic de Câmpulung.
Un alt izvor păstrat la muzeul ,,Arta Lemnului” din Câmpulung Moldovenesc este
bourul de hotar creat de Gheorghe Piticari9. Capul de bour este sculptat în lemn, sub această
reprezentare se află un chenar în care se regăsesc caracterele chirilice B[our]. G.[ospod]
G.[heorhe] P.[iticari] H.[otarnic].
De o importanţă aparte pentru prezenta cercetare sunt cronicile câmpulungene din
secolul al XIX-lea, aflate în custodia bisericilor parohiale ,,Adormirea Maicii Domnului” şi
,,Sfântul Nicolae”. Scrise de preoţi, diaconi sau dieci, de profesori sau directori şcolari, aceste
izvoare sunt surse istorice de neocolit în ceea ce priveşte: statutul neamului Piticari în rândul
celorlalte familii de moşinaşi din Câmpulungul Moldovenesc, ascensiunea socială a neamului
Piticari, dregătoriile ocupate la nivelul local al târgului Câmpulung şi la cel central, al
Ocolului Domnesc Câmpulung.
Trecând acum la a doua categorie de surse, precizăm că cele istoriografice,
monografiile, culegerile de studii şi enciclopediile folosite pentru prezentul demers nu sunt
foarte numeroase. Un volum important pentru această cercetare este monografia scrisă de Dr.
Ioan Bileţchi-Albescu, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, (Câmpulung Moldovenesc,
1948), volum redactat la maşina de scris de către George Ungureanu. O altă lucrare de care
ne-am folosit este monografia lui Teodor Bălan, Din trecutul Câmpulungului Moldovenesc
(Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960).
9
,,Bourii de hotar” erau semne de hotar în Ţara Moldovei, inamovibile şi veşnice. Aceste semne erau fie săpate
sau imprimate pe arbori (brad, fag, nuc, ulm, măr, etc.), fie incizate pe pietre. Pe aceste materiale subiacente tari
se sculpta, inciza sau imprima, cu ,,dangale” înroşite la foc, stema Moldovei – capul de bour. Acest proces era
executat de către dregătorii domneşti amintiţi în hrisoave cu numele de ,,hotarnici‖ – mici boiernaşi, care
executau poruncile venite de la Domnie, prin dregătorii de rangul I, II sau III. Legat de aceşti hotarnici şi de
bourii de hotar, se află în Municipiul Câmpulung Moldovenesc o poiană, avânt toponimul de ,,La Bouri”. Faptul
că acest toponim provine de la bourii de hotar şi nu de la animalele sălbatice cu acelaşi nume ne este arătat de
către un hrisov câmpulungean din 14 iulie 1783, care afirmă că ,, pe această poeniţă sub Pietrele Doamnei se
află întâia movilă hotarnică care despărţeşte Domeniul Câmpulungului moldovenesc munţii Toderescul şi
Rarău, de unde se trage apoi hotarul între aceste două proprietăţi prin înălţimi stâncoase, şi prin tufişuri pănă
la o altă poieniţă Poiana la Bour (aşá numită pentrucă dupa spusa oamenilor să fi fost aici într,un copac săpat
chipul unui Bour, adică marca Moldovei)‖. În acest sens vezi: Teodor V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 140; Gheorghe Burlacu, ,,Bourul Moldovei – semn de
hotar”, în: Anuarul Institutului de istorie ,,A.D. Xenopol”, Vol. XXXI, 1994, Iaşi, Editura Academiei Române, p.
536.
5
Totodată, nu trebuie de neglijate nici operele soţilor Vasile şi Otilia Sfarghiu: Glosar,
Regionalisme din Câmpulung Câmpulung Moldovenesc, Editura Amadoros, 2004;
Regionalisme din Câmpulung Moldovenesc, (în colaborare cu Otilia Sfarghiu), Câmpulung
Moldovenesc, Editura Amadoros, 2005; Câmpulungul Moldovenesc – repere agricole,
Botoşani, Editura Axa, 2005; Câmpulungul Moldovenesc – Vornici şi primari de-a lungul
timpului, (în colaborare cu Otilia Sfarghiu), Botoşani, Editura Axa, 2007; Câmpulungul
Moldovenesc – confesiuni, lăcaşuri de cult şi slujitori ai acestora, (în colaborare cu Otilia
Sfarghiu). Lucrările publicate de soţii Sfarghiu beneficiază de surse vizuale (picturi, gravuri,
fotografii şi fresce), referitoare şi la neamul Piticari, de care ne-am servit în prezentul demers.
6
1. Neamul Piticari şi originile sale
(cca. 1660-1750)
Cea mai veche menţiune cunoscută până în prezent cu privire la neamul Piticari
datează din anul 1699, atunci când este amintit în documente preotul Chirilă I Piticari care
slujea la biserica câmpulungeană ctitorită de către domnitorul Ştefan al II-lea Tomşa.
Menţiunea referitoare la acest preot ne-o oferă parohul câmpulungean Ioan Flaişer, în
Condica Cronicală a Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului‖.
Izvorul istoric în care este amintit preotul Chirilă I Piticari (Condica Cronicală a
Bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului‖) este o sursă indirectă pentru cercetarea de faţă,
deoarece aceasta a fost scrisă după cca. 103 ani de la data evenimentelor pe care le narează.
Condica a fost realizată pe baza unor izvoare din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, de către
parohul Flaişner. Conform acesteia, Chirilă I Piticari figurează ca al patrulea preot care a slujit
la Biserica ,,Naşterea Mântuitorului”, de la momentul ctitoririi acesteia; Chirilă fiind precedat
în oficiul preoţesc de către: Maxim Teleşca (care a slujit între anii: 1611-1652), Simion
Burduşan (1652-1669) şi Toader Budă(iu) (1669-1699).
Din datele furnizate de Condică, Chirilă I Piticari a slujit ca preot la biserica ctitorită
de Ştefan al II-lea Tomşa între anii 1699-1727, deci pentru o perioadă de 28 de ani 10 .
Informaţii mai cuprinzătoare referitoare la viaţa lui Chirilă I nu avem, nu ştim de unde
provenea, care era nivelul său de cunoştinţe teologice, de letrizare, unde şi pe lângă cine
învăţase tainele preoţiei. În urma cercetărilor istorico-genealogice, a ieşit la iveală
posibilitatea ca acest preot Chirilă I Piticari să fi deţinut moşia de pe ,,uliţa Piticariului”, uliţă
amintită în anul 1727, atunci când Piticăreştii cumpără un loc de casă de la Ion Lucanul. În
anul 1729, în timpul procesului dintre Chirilă II Piticari şi Iacob Bălan, Chirilă II este amintit
în zapis ca fiind ,,…ficiorul Piticariului…‖11. Documentul nu ne oferă prenumele tatălui, ci
doar patronimicul, semn probabil că acel Chirilă II Piticari, menţionat la 1727 şi 1729, purta
acelaşi nume cu tatăl sau bunicul său. Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, atunci documentul ar fi
10
Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Moldovenesc – confesiuni, lăcaşuri de cult şi slujitori ai
acestuia -, Botoşani, Editura AXA, 2007, p. 87.
11
Teodor V. Ştefanelli, Documente, p. 29.
7
menţionat numele de botez al tatălui sau bunicului lui Chiril al II-lea. În condiţiile în care tatăl
/ bunicul şi fiul / nepotul aveau acelaşi nume de botez, nu avea sens ca diacul care a redactat
documentul să fi scris Chirila sin Chirilii Piticariului, el preferând varianta mai simplă
…Chirilă ficiorul Piticariului…12. Aşadar, este posibil ca Chirilă II Piticariul care cumpără
loc de casă în 1727 şi poartă procesul în 1729 să fi fost fiul sau nepotul preotului cu acelaşi
nume, de la 1699. Supoziţia aceasta este întărită şi de anii între care Chirilă I Piticari a activat
ca preot; Condica Cronicală indicând că în anul 1727, în funcţia de preot la Biserica
,,Naşterea Mântuitorului”, vine Toader Lehaci, aceasta ar putea însemna că în anul 1727
Chirilă I Piticar a decedat. Graţie izvoarelor istorice, ştim că acest Chirilă I Piticariul a fost al
patrulea preot care a slujit la Biserica ,,Naşterea Mântuitorului” de la momentul ctitoririi ei, în
1611, acesta a deţinut o moşie, amintită ca ,,uliţa Piticariului” şi a avut, probabil, un singur fiu
supravieţuitor, pe Chirilă al II-lea Piticar, care apare în izvoare în anul 1727, anul morţii sale.
Cu toate acestea, aşa cum am mai precizat, nu ştim nimic despre locul de origine al preotului
Chirilă I Piticari, despre formarea şi ucenicia lui, etc.
Cu toate acestea, parcurgând izvoarele şi lucrările istorice, am identificat, într-un
articol semnat de către Vargil Şotropa, următoarele date ce ne-ar putea conduce spre
identificarea locului de origine al Piticăreştilor:
,,În anul 1720 primarul şi juraţii oraşului Bistriţa adresează o rugare contelui de
Tige, generalului comandant în Transilvania şi Valahia, în care expun că în
Septemvrie 1719 o societate industrială minieră a început să repareze şi să
exploateze câteva mine, ceea ce Bistriţenii — cu rezerva drepturilor şi
privilegiilor — n'au împiedecat. Dar aflând ulterior că perceptorul societăţii,
Ioan Pabst, cumpără în Rodna case censuale (supuse dărilor) şi'şi arogă dreptul
de cârciumărit, prin ceea ce cauzează pagubă fiscului şi nesocoteşte privilegiile
oraşului, magistratul roagă pe general să ia oraşul în apărare şi să curme răul ce
s'a încuibat în comuna Rodna „pe care oraşul în multe rânduri a trebuit să'l
ridice cu imense cheltuieli". În 1724 magistratul trimite un comisar la Rodna, ca
să constate amănunţit transgresiunile şi ilegalităţile comise de „minerii
nemţi‖(német bányászok) şi acela raportează per longum et latum că perceptorul
Pabst, maistrul miner Holzberger şi inspectorul Cristof Adrian de Opatowsky au
12
8
ocupat case şi grădini dela Ieremie Domide, Ieremie Simion, Nechita Cicşa,
Gavril Vijul, Piticar Vasile <subl. n.>, Piticar Tănase<subl. n.> , Alexa Belei;
apoi au luat zăloage făr' de a-le înapoia dela Todor Cosa, Grigore Şteopan,
Doroftei Câmpaş, Marta Ion, Ion Porcul, Lupşa Topea, Popa Ion; au luat caii lui
Filip Domide, Migovan Vasile, Popelea Vasile şi i-au silit să le lucre şi să facă
cărăuşii; dela Tănase Lupul, Petre jugan, Petre Croitor, Ion Lupşai, Vasile Vlasin
etc. au luat fân, unt, caşi, bani pentru neşte poieni slabe; ba mulţi au căpătat dela
susnumiţii funcţionari chiar şi bătăi.”13
Din alt fragment al aceluiaşi articol mai aflăm următoarele:
„Între anii 1730 şi 1760 în diferite tablouri şi liste <subl. n.> aflăm pe următorii
români, cei mai mulţi rodneni şi măiereni, ca lucrători la mine, lemnari, vărari,
cărbunari, spălători, plăiaşi, vameşi, etc. Toţi stând în serviciul Bistriţii şi
muncind în folosul oraşului: Ştefan Moroşan, Nistor Georgiţa, Grigore Folforoi,
Constantin Caba, Grigore Jucan, Vasile Piticar <subl. n.> , Pintelie Mutul,
Doroftei Cimpoieş, Gavrilă Boldiş, Filip Creţul, Iftim Băran, Grigore Folfi,
Grigore Cărbunar, Precup Flama, Iftim Cărdan, Dănilă Măierean, George
Slăvoacă, Lupul Bosacă, Tănăsie Mari, Casian Jurca, Ponţ Mihoc, Toma Bouţan,
Sandul Tîrşul, Ion Mătieş, Ion Potrohaiscă, Andrei Olar, Gavril Ţogan, Leonte
Ponteriţa, Grigore Stimpuli, Petru Trumţuloi, Grigore Ometiţa, Grigore Istrate,
Lupul Dănilă, Simion Constantin, Precup Grigore, Alexa Avram, Ion Poşota,
Lupul Hensa, Popa Ostati, Alexa Pioraş, Ion Petruţ, Puşuca Todor, Hora Dănilă,
Lupul Băsăcoi, George Slăvoacă, Eremie Bouţan, Constantin Luchi, Tofan
Migovan, Todor Dobri, Isip Mândrilă, Costan Tăpălagă, Petre Borza, Gavrilă
Bindiul, Chirilă Hunul, Ion Puiul, Nicolae Cotul, Tănase Popârţac, Cosma
Solovestru, Nichita Hazbei, Ion Filipoi, Ion Popelea, Tănase Bălai, Ion Puju,
Anisie Domide, Partene Sidorvac, Ion Stoichi, Gavril Sângeorzan, Vasile
Pomăhaci, Zaharie Berinde, Petru Croitor, Vasile Boldiş, Ion Bucşa, Doroftel
Solcan, Ion Păiuş, Ion Grăpini, Todor Măierean.‖14
13
Virgil Şotropa, ,,Minele Rodnene”, în: Arhiva Someşană, nr. 8, Pt. 1., 1928, p. 33.
14
Ibidem, pp. 34-35.
9
Izvoarele istorice din Districtul Românesc al Bistriţei15, semnalate şi cercetate de către
Virgil Şotropa, ne arată că, la începutul secolului al XVIII-lea, existau o serie de indivizi în
oraşul Bistriţa, în Rodna şi Maieru cu numele de familie ,,Piticar”, familii care poate au
descins din acelaşi trunchi genealogic cu Piticăreştii câmpulungeni. Izvoarele comentate de
Virgil Şotropa ne prezintă faptul că aceşti Piticăreşti din Transilvania aveau case şi grădini,
lucrând poate ca mineri (montanistici), lemnari, vărari, cărbunari, spălători, plăieşi sau
vameşi, etc. Informaţiile oferite de istoricul bistriţean, referitoare la Piticăreştii rodneni şi
măiereni, sunt importante pentru prezentul demers, însă sunt vagi şi nu permit prea multe
concluzii. Acestea nu ne indică cu exactitate din ce localităţi proveneau Vasile şi Tănase
Piticari, ce statut social aveau, unde lucrau şi de ce apar pe unele liste de bejenari emigraţi în
Moldova. În ceea ce priveşte minele din Rodna, aici lucrau atât oameni liberi, cât şi iobagi,
aceştia din urmă putând lucra ca mineri doar cu permisiunea stăpânului domenial (oraşul
Bistriţa sau nobilii)16. Aceştia sunt identificaţi în izvoarele istorice cu numele de montanistici,
beneficiind de un statut social şi juridc aparte17.
Ocupaţia originară a Piticăreştilor (transilvăneni sau moldoveni) nu credem că a fost
legată de minerit sau lemnărit, în condiţiile în care, aşa cum vom vedea în capitolul privind
numele de familie al neamului Piticari, acesta provine de la petic-petecar-peticar-piticar. Aşa
cum afirmă cercetătorii Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, prin termenul de petecar
se înţelege: ,,1. s. m. (reg.) persoană care adună petice, cârpe, zdrenţe; negustor ambulant de
haine vechi, telal; 2. Cizmar care pune petice la încălţăminte; cârpaci” 18 . Corespondenţa
purtată cu profesorul universitar ieşean Mircea Ciubotaru, cu privire la etimologia numelui de
familie ,,Piticari”, ne determină să credem că ocupaţia originară a Piticăreştilor transilvăneni
şi moldoveni a fost fie aceea de cizmari, negustori de ,,petice”, fie meşteşugari care se ocupau
cu prelucrarea ,,peticelor”19.
15
Florin Valeriu Mureşan, Satul românesc din nord-estul Transilvaniei la mijlocul secolului al XVIII-lea, Cluj-
Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2005, pp. 19-20.
16
Ileana Bozac, ,,Două documente din 1744 privitoare la trecutul minelor din Rodna” în Anuarul Institutului de
Istorie din Cluj, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, 1961, p. 245.
17
Ibidem, pp. 198-199.
18
Gh. Bulgăre, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Bucureşti, Editura
SAECULUM I.O., 2000, p. 269.
19
,,Domnule Piticari,Răspunsul este simplu, clar şi fără dubii. N.A. Constantinescu (istoric, nu lingvist), pune,
greşit numele Piticar, -iul sub Pitic, cu care nu poate avea nicio legătură, din motivul fără putinţă de combatere
că nu se poate deriva din pitic ceva cu sufixul -ar(i). Putem deriva din mic micar, din frumos frumosar?
Iordan are dreptate, Piticaru, pron. şi Piticariu, moldoveneşte, este cuvîntul comun peticar, cu i în loc de e, ca
urmare fie a unei erori de scriere într-un act de stare civilă sau chiar ca pronunţie populară. Adaug că peticar nu
10
În urma studierii izvoarelor, dar şi pe baza corespondenţei purtate în acest sens cu
istoricul şi genealogistul ieşean, prof. univ. dr. Ştefan S. Gorovei, reiese faptul că spaţiul de
origine al întregului neam Piticari (ramura ardeleană şi moldoveană) este zona de confluenţă
de la hotarele Principatului Transilvaniei cu Ţara Moldovei. Chirilă I Piticar se poate să fi
emigrat din Transilvania, traversând Munţii Carpaţi în Ţara Moldovei, Ocolul Câmpulungului
Moldovenesc. Aceasta având loc în contextul evenimentelor istorice, politice şi religioase
petrecute în Principatul Transilvaniei la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea. Aici ne referim la Tratatul de la Karlowitz din 1699, intrarea Transilvaniei în sfera
dominaţiei habsburgice, Războiul de Independenţă Rákóczi, Unirea românilor transilvăneni
cu Biserica Romei, finalizată la 170020, etc. Pentru a înţelege mai bine situaţia socială, politcă,
economică şi religioasă din Transilvania, redăm un fragment din porunca principelui Mihai
Apaffi către patriciatul Bistriţei, din septembrie 1662, respectiv iunie 1663: ,,Aşa auzim că
sărăcimea a început să treacă de-a binelea în Moldova din pricina lipsei de bucate. De aceea
să aveţi d-voastră grijă de poteci şi drumuri, şi să nu lăsaţi sărăcimea, căci dacă se duc, toţi
cine plăteşte birul puternicului împărat?” 21 ; „Sântem cerct informaţi că nişte trântori
vagabonzi şi oameni de nimic dintre iobagii nobililor, vreau să treacă în Moldova prin vamă.
Pentru care vă poruncim foarte stăruitor să fiţi cu grijă mare pentru aceştia, ca pe nici unul
să nu-l lăsaţi să treacă, dacă nu vreţi să aveţi supărare din cauza aceasta.‖22
Pe lângă supuşii de rând din Transilvania, preoţii de rit răsăritean din principat erau
supuşi unor obligaţii economice şi unui control ecleziastic al Stărilor Transilvaniei. 23
Situaţia social-economică a preoţilor ortodocşi a cunoscut noi modificări după momentul
era numai cel ce aduna petice, cîrpe, ci şi un ciubotar / cizmar pentru săraci, care punea petice la încălţămintea
reparată, un cîrpaci, cum se spunea mai des.Aţi avut aşadar în familie un asemenea meşter modest, după cum şi
strămoşul meu a fost un ciubotar de pe la 1770. Ceea ce face numele Piticari mai ...ciudat este faptul că nu este
articulat. Ar fi trebuit să fie scris Peticaru / Peticariu, sau Piticaru / Piticariu. Scris Piticari, ar putea fi simţit ca un
nume străin, grecesc (vezi la Iordan numele Perdicaris), şi pronunţat Pi-ti-ca-ri. Dar nu e! Pe româneşte trebuie
pronunţat Pi-ti-cari, cu i asilabic în ultima secvenţă şi cu r muiat, adică moldoveneşte. Sper să nu se ajungă la
rostirea aberantă de azi, ca în Mo-ra-ri-u, Co-jo-ca-ri-u, cu accentul pe penultima silabă, rău despărţită. Corect
ese Mo-ra-riu, cu accent pe a. În cazul cel prost de tot, numele Dv ar ajunge să se pronunţe Pi-ti-ca-ri-u, ca
aberantul Trăi-sta-ri-u.
Atunci nu ar mai avea nici înţeles şi nici etimologie!
Cu bine şi succes. MC”. Prezenta scrisoare electronică se află în Arhiva A. D. Piticari, doc. Nr. 12.
20
Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Secvenţe Iluministe, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2013, p. 237.
21
Nicolae Iorga, Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XV, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1915, p. 1318.
22
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977, p. 89.
23
David Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1989, pp. 78-92.
11
unirii cu Biserica Romei, de la 169724. În aceste condiţii, noi credem că preotul Chirilă I
Piticari a trecut Carpaţii în Moldova, eveniment consumat probabil în anul 1697 sau 1698;
în timpul sau imediat după semnarea unirii religioase cu Biserica Catolică 25. Dacă Chirilă I
a emigrat în Moldova în 1697 sau 1698, aşa se şi explică de ce acesta apare menţionat ca
preot la Biserica ,,Naşterea Mântuitorului” în anul 1699, anul imediat următor sosirii sale de
peste munţi.
În ceea ce priveşte ocupaţia de bază a Piticăreştilor, anume aceea de peticari, izvorul
istoric cel mai complex ce ne oferă informaţii statistice, sociale, etnice, religioase,
ocupaţionale, etc., referitoare la populaţia Transilvaniei – posibila zonă de provenienţă a
Piticăreştilor – este Conscripţia Fiscală a Transilvanie din anul 1750 ce conţine peste 33 000
de file manuscrise26.
Aşa cum afirmă unul dintre editorii conscripţiei, Ladislau Gyémánt:
,,Obiectivul esenţial al conscripţiei fiscale din anul 1750 a fost determinarea cu

maximă exactitate posibilă a populaţiei contribuabile. Instrucţiunile imperiale
emise în martie 1750 impuneau conscriptorilor excluderea din conscripţie a celor
imuni prin lege de plata contribuţiei, respectiv a nobililor cu posesiuni mai mari
de o sesie, a parohilor religiilor recepte (legal recunoscute) aflaţi în funcţie, a
călugărilor cu bunuri provenite din pământuri alodiale, a celor nou-veniţi din
provinciile străine şi a asesorilor beneficiari ai unei imunităţi cutumiare. Toţi
ceilalţi locuitori urmau a fi conscrişi cu bunurile lor, inclusiv cei scutiţi de
contribuţie datorită funcţiilor comunitare îndeplinite sau slujbelor şi serviciilor
prestate în folos public, în acest ultim caz specificându-se motivul statutului lor
special care justifica scutirea.”27
Conscripţia de la 1750 cuprinde nu numai date de factură statistică, demografică,

ocupaţională, economico-taxală, etc., aceasta conţine şi descrierea fizico-geografică a fiecărei
localităţi conscrise.
24
Idem, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984, pp. 136-144.
25
Idem, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea. Stăpânii. Economia Domenială, Vol. II, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 115-116.
26
Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan, (Ed.), Conscripţia fiscală a
Transilvaniei din anul 1750. Vol 1, Partea I, Descrierea localităţilor conscrise, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2009, p. VII.
27
Ibidem, p. XI.
12
În ceea ce priveşte localităţile de unde Virgil Şotropa ne spune că se trăgeau cei doi
Piticăreşti – Rodna şi Maieru – Conscripţia ne oferă următoarele informaţii:
Rodna ,,Locus iste inter Montes in valle plus sterili quam situs. Hujus Incolae
Pecoribus et Vestimentis rusticanis occasione praesertim Nundiarum et Fororum
hebdomadalium in Civitate et alibi in Provincia distractis ut plurimum se alere
solent. Propter ascensum Curribus oneratis ad Montes impossibilem, fimari non
potest, Sylva et Pascua sufficientia. Cubulus authumnalis Seminaturae profert in
Anna mediocriter fertili Gelimas 8 a 30 Manipulis Gelima vero Metretam 1.
Cubulus vernalis Seminaturae profert Gelimas 12, ex his Gelima Metretas 2.
Cubulus vero Kukurutz Cubulos 16 largiri solent. Pagus iste distat a Civitate 4
milliaribus. Terrarum arabilium a Cubulis 20 Foenetorumque a Currubus 50
Tabellis iam antea insertorum annuatim coluntur et secantur, reliquum vero juxta
annuatim variantes Calcaturas. Incolae, Possessionumque ajusdem Civitatis:
Major, Illva, Földre, Szent György, Bistritz, Bessenyő et Selyk possident
nonnullos Fundos, qui eo in locis notati sunt.”28
Rodna este, aşadar, situată ,,printre munţi, într-o vale mai mult sterilă decât
fertilă. Locuitorii săi se întreţin, în general, mai cu seamă din vânzarea
animalelor şi a veşmintelor ţărăneşti cu prilejul târgurilor şi pieţelor săptămânale
din oraşul Bistriţa şi din alte părţi ale provinciei. Datorită urcuşului imposibil în
munţi, pentru carele încărcate nu se pune gunoi. Pădurile şi păşunile sunt
suficiente. Un cubul din semănătura de toamnă produce, într-un an de fertilitate
medie, opt clăi, alcătuite din câte 30 de snopi, iar claia o măsură de grăunţe. Un
cubul din semănătura de primăvară de 12 clăi şi o claie din acestea două măsuri /
de grăunţe. Un cubul de porumb oferă, de obicei, 16 cubuli de boabe. Satul se
află la o distanţă de patru mile faţă de oraşul Bistriţa. Dintre ogoarele incluse în
tabel, unele cu o capacitate de 20 de cubuli se cultivă anual, iar fîneţe
producătoare de 50 de care / de fân / sunt tăiate în fiecare an, restul fiind cosit la
alternarea părţilor de hotar. Localnicii deţin şi în teritoriile oraşului Bistriţa,
precum şi în cele ale altor posesiuni ale oraşului, anume Maieru, Ilva Mare,
28
Conscripţia districtului românesc al Bistriţei, Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bistriţa-Năsăud, Fond
personal Iulian Marţian, nr. 222-223.
13
Feldru, Sîngeorz Băi, Viişoara şi Jeica, nişte pământuri care sunt cosemnate în
locurile respective.”29
În ceea ce priveşte domeniile de activitate a locuitorilor din Rodna, Conscripţia

menţionează agricultura, creşterea animalelor şi, cel mai important, ,,… vânzarea…
veşmintelor ţărăneşti cu prilejul târgurilor…‖; prin termenul de ,,veşminte” putând să se
înţeleagă o varietate mare de articole vestiemntare: cămăşi, pantaloni, pălării, încălţăminte,
etc. Conscripţia înregistrează activităţile economice şi meseriile existente în Rodna la 1750,
ceea ce înseamnă că acestea erau practicate de către rodneni cu cel puţin câteva decenii
înaintea consemnării lor din 1750. Informaţiile referitoare la activităţile economice ale
rodnenilor le putem lega de numele de familie ,,Piticari-Peticar-Petecar”, în contextul în care
termenul de ,,petecar” este un regionalism care, aşa cum am mai menţionat, denominează ,,o
persoană care adună petice, cârpe sau zdrenţe; un negustor ambulant de haine vechi; un
telal sau un cizmar care pune petice la încălţăminte, etc.”30 Oare meseriaşii rodneni care
produceau şi vindeau acele ,,veşminte ţărăneşti – Vestimenits rusticanis” să fi fost numiţi
,,petecari” în limbajul popular din zonă? Probabil în secolul al XVII-lea, termenul de
,,petecar” denomina o meserie – practicată de un individ sau grup de indivizi –, îndeletnicire
ce a devenit apoi o poreclă, dată de către comunitate celui / celor care o practicau; această
poreclă transformându-se în nume de familie spre finele secolului al XVII-lea.
Informaţiile extrase din antroponimie şi din cercetarea Conscripţiei ne îndreaptă spre
ipoteza ca aceasta să fi fost ,,îndeletnicirea” de bază Piticăreştilor (de petecari) în vechime şi
locul lor de origine să fi fost Rodna şi satul Maieru – Conscripţia menţionând că, în acest
ultim sat, rodnenii aveau o serie de proprietăţi: ,,… Incolae hujus Pagi in Teritoriis aliarum
quoque Possessionum..Major…”31
În ceea ce priveşte satul Maieru, aceeaşi Conscripţie ne furnizează următoarele date:
,,Locus iste inter Montes in valle mediocriter fertili situs. Pecorum et lanae
Texturarum reditibus Incolae ut plurimum se alere solent. Aliud Commercium non
exercent. Calcaturas hic locus duas habet. Sex, quandoque etiam octo bobus
29
Transilvaniei din anul 1750. Vol 1, Partea a II-a, Descrierea localităţilor conscrise, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2009, pp. 2206-2207. În continuare citat ca: .Ladislau Gyémánt, Conscripţia Transilvaniei pe
anul 1750, Vol. 1, Partea a II-a)
30
SAECULUM I.O., 2000, p. 269.
31
Ladislau Gyémánt, Conscripţia Transilvaniei pe anul 1750, Vol. 1, Partea a II-a, pp. 2206-2207.
14
jugalibus aratur. Propter loci hujus mntosam situationem nunquam fimari potest.
Cubulus authumnalis Seminaturare profert in Anno mediocriter fertili Gelimas a
30 Menipulis duodecim Gelima vero Metretas 2. Cubulus Kukurutz Cubulos 30
largiri solet. Pascua et Sylva abundantes habet. Pagus iste distat a Civitate 3
milliaria. Terrarum arabilum pars quarta, Foenetorum vero tertia iam insertorum
quottanis colitur et secatur. Residuum vero iuxta Calcaturas annuatim variantes.
Incolae hujus loci in Teritoriis aliarum quoque Possessionum Civitatis
Bistricensis Rodna, Less, Szent György, Földre et Ilva possident Fondos qui eo
loco connotati sunt.”32
Referitor la activităţile aducătoare de venit pe care le practicau maierenii, Conscripţia

ne spune că aceştia ,,… se întreţin, în general, mai cu seamă din venitul creşterii animalelor
şi a ţesăturilor de lână…”33 Oare aceste ,,ţesături de lână”, produse de maiereni, să fi fost
folosite în confecţionarea ,,veşmintelor ţărăneşti”, produse de locuitorii din Rodna, pe care
apoi aceştia le videau la diversele târguri? Probabilitatea ca maierenii să fi vândut o parte din
,,ţesături” rodnenilor, pentru ca aceştia din urmă să confecţioneze din ele acele ,,Vestiementis
rusticanis” este destul de mare, mai ales în contextul în care locutorii Rodnei şi cei din Maieru
deţineau în mod reciproc terenuri în cele două aşezări34; Rodna şi Maieru fiind interlegate prin
neamurile ce le locuiau, dar mai ales prin activităţile economico-agricole practicate de către
acestea (creşterea animalelor, producerea ţesăturilor de lână şi confecţionarea de veşminte
ţărăneşti).
Conform aceleiaşi Conscripţii, în Rodna locuia un număr de 255 de familii
contribuabile, din care 174 de români, 15 văduve de români, 5 orfani aflaţi sub tutelă, 30 de
săteni fără case, 14 iobagi români, 2 soldaţi oblicenţiaţi, 1 familie de ţigani, 2 preoţi luterani,
2 preoţi uniţi35. Localitatea avea în componenţa sa un număr de 128, 49 sesii, dintre care:
112,83 sesii erau stăpânite de români, 15 sesii deţineau văduvele de români, 1 sesie o deţineau
minerii şi 2 sesii figurează că o deţineau preoţii uniţi. Localitatea Rodna avea, deci, 255 de
familii contribuabile ce deţineau 128,49 sesii – pe suprafaţa cărora existau, la 1750, 219 case.
32
Conscripţia districtului românesc al Bistriţei, Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bistriţa-Năsăud, Fond
personal Iulian Marţian, nr. 222-223.
33
Ladislau Gyémánt, Conscripţia Transilvaniei pe anul 1750, Vol. I, Partea a II-a, pp. 2195-2196.
34
David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea. Supuşii, Vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986, pp. 85-86.
35
Transilvaniei din anul 1750, Vol. 2., Partea I, Tabelele statistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016, p. 268.
(În continuare citat ca: Ladislau Gyémánt, Conscripţia Transilvaniei pe anul 1750, Vol. 2, Partea I)
15
Din totalul acesta, 192 de case aveau românii, minerii 4 şi preoţii uniţi 2 case (probabil
parohiale). Din punct de vedere socio-juridic, în Rodna anului 1750 existau: 1 preot paroh şi 2
preoţi români, 1 învăţător, 1 comisar, 2 plăieşi, 3 soldaţi oblicentiaţi, 1 jude sătesc, 1 vice-
administrator sătesc, 1 cârciumar, 30 de mineri, 2 morari, 1 pescar, 6 non-căsătoriţi, 2 orfani
aflaţi sub tutelă, 3 cerşetoare şi 5 săraci. 36 După cum se observă, cei mai mulţi locuitori ai
Rodnei erau mineri, numiţi în izvoarele cercetate şi montanistici, aceştia având origini etnice
şi social-juridice variate: maghiari, români, saşi, colonişti; unii mineri provenau din rândurile
iobagilor domeniali sau a oamenilor liberi37. Între cei 30 de mineri consemnaţi în Rodna se
putea regăsi şi acel Vasile Piticar, menţionat ca miner rodnean, în izvoarele cercetate de către
Virgil Şotropa38.
În ceea ce priveşte localitatea Maieru, Conscripţia ne furnizează următoarele
informaţii istorice: 355 de familii contribuabile, dintre care: 259 de români, 24 văduve de
români, 5 orfani aflaţi sub tutelă, 39 de săteni fără case, 10 iobagi români, 8 soldaţi
oblicenţiaţi, 2 ţigani, 8 preoţi uniţi. Satul Maieru mai deţinea 92,22 sesii, dintre care 77,88
aparţineau românilor, 5,61 erau deţinute de către văduvele de români, 1,5 sesii erau a orfanilor
aflaţi sub tutelă, soldaţii oblicenţiaţi beneficiau de o sesie, iar preoţii uniţi de 7 sesii. În ceea
ce priveşte locuinţele măierenilor, Conscripţia ne dă totalul de 337 de case, din care 291
stăpânite de români, 26 aparţineau văduvelor de români, 4 erau proprietatea orfanilor aflaţi
sub tutelă, cu 3 reşedinţe figurează soldaţii oblicenţiaţi şi în 2 case (probabil parohiale)
locuiau preoţii uniţi39.
Nu în cele din urmă, Conscripţia împarte locuitorii măiereni pe ocupaţii şi statute
sociale, astfel, la 1750, în Maieru existau: 6 preoţi parohi, mama unui preot paroh, 1 învăţător,
1 călăreţ, 2 plăieşi, 1 jude sătesc, 1 vice-jude, 3 pescari, 3 non-căsătoriţi, 5 cerşetori şi 6 femei
sărace40. Rezultă, aşadar, că populaţia din Rodna şi Maieru desfăşura activităţi economice ce
implicau creşterea şi vânzarea animalelor, fabricarea de ţesături şi producerea de veşminte
ţărăneşti. Deşi Conscripţia nu oferă date statistice privind numărul de meşteşugari săteşti din
Rodna şi Maieru – locurile de unde proveneau Vasile şi Tănase Piticar – descrierile celor
36
Transilvaniei din anul 1750, Vol. 2., Partea a III-a, Tabelele statistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016, p.
289. (În continuare citat ca: Ladislau Gyémánt, Conscripţia Transilvaniei pe anul 1750, Vol. 2., Partea a III-a).
37
Florin Valeriu Mureşan, Satul românesc din nord-estul Transilvaniei la mijlocul secolului al XVIII-lea, Cluj-
Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2005, pp. 198-199.
38
Virgil Şotropa, ,,Minele Rodnene”, în: Arhiva Someşană, nr. 8, Parteat. 1., 1928, p. 33.
39
Ladislau Gyémánt, Conscripţia Transilvaniei pe anul 1750, Vol. 2, Partea I, p. 266.
40
Ladislau Gyémánt, Conscripţia Transilvaniei pe anul 1750, Vol. 2., Partea a III-a, p. 286.
16
două localităţi menţionează explicit faptul că locuitorii practicau activităţi legate de fabricarea
materialelor destinate articolelor vestimentare.
Menţionăm aici că nu doar în Districtul Românesc al Bistriţei şi Ocolul
Câmpulungului Moldovenesc apar familii sau indivizi ce poartă numele sau porecla de
,Peticari / Peticariul / Pietecariul, etc. Un individ semnalat ca având această poreclă a fost
identificat în satul Gărcina, Ţinutul Neamţ, Ţara Moldovei. Pe numele său ,,… Grigoraş
Costeniş, ce-i zic şi Piticariul din satul Gărcina…‖41, acesta participă în calitate de martor în
1799 la hotarnica de delimitare a Târgului Piatra, pe de-o parte, de moşiile banului Iordache
Darie şi proprietăţile Schitul Gărcina, pe de alta. Reproducem mai jos textul hotarnicii, ce îl
menţionează pe acest ,,Piticariul”:
,,Arătand intr'aceste ispisoace şi alte semne despărţitoare, despre alte părţi, am

cerut şi dela dum. ban Iordachi Darie sa scoată scrisori dovezi ce va ave
inpotriva jăluitorilor targoveţi. Şi au dat răspunsu că nici o scrisoare nu are, ce
numai o stăpanire după cum au apucat, şl pentru acee au scos carte de blestăm ca
cine din oamenii bătrani, după cum vor şti să mărturisască şi să va primi şi dum.
Şi după răspunsul dum ban am apucat pe targoveţii pietreni să scoată oameni
bătrani, streini impregiuraşi, care să n'aiba amestic ia moşie, să mărturisască
după carte de blestăm cum vor şti pentru stăpanire şi să dovediască şl pentru
semnile ce sănt arătate prin scrisori. Şi au adus la faţa locului şapte oameni
bătrani, streini impregiuraşl, care i după carte de blestăm au mărturisit fieşte
carile după cum au ştiut. Insă un Grigoraş Costeniş, ce-i zic şi Piticariul, din
satul Gărcina, ce au arătat că ţine minte dela răposatul Domn Mihai Vvod, au
mărturisit pentru poarta Braniştii, că au apucat-o la Gura Sărăţăi, drept
movilele ce sănt şi acum, şi de acolo spre amiazi tae hotarul despărţitor piste
apa Bistriţăi,la părăul Doamnii, din gios de un pisc inalt ce să numeşte Bătca
Doamnei. Iar despărţire spre răsărit, din poarta braniştii, fac drept la deal spre
răsărit, piste dealul ce să numeşte Cărbunosul şl pogoară In părăul
Cărbunosuluf, şi de acolo la dial, drept la curmătura Carlomanului şl de acolo la
vale la o topliţă ce să numeşte Lacul roş şl trece piste părăul Borzochianului şl
apucă la dlal, la poiana Blendii ce este din vale de hotarul Căldările. Şi dela
aceste semne arătate, aşe au apucat stăpănindu-se in sus de mănăstire Bistriţa,
41
Academia Română, Biblioteca Academiei Române, Doc. Nr. 263 CC.
17
iar in gios să stăpăniia de tărgoveţăi din targul Piatra, pană căndu s'au luat o
bucată de loc din moşie targului şi s'au dat la mănăstire Garcina, rămăind Vale
Viei cu pamătul ce iaste făcut de tărgovăţăi din Piatră, supt stăpanire lor făr'de
nici o pricină, apoi dela o vremi au prinsu a 11 să face inpresarare de cătră alţăi.
Ioniţă Nicola din Măraţăi, varsta lui de 80 ani mai bine. Vasăle Motărcală ot tam
varsta lui de 71 ani. Ioniţă Şoldan ot tam (= de acolo), varsta lui de 60 ani mai
bine. Aceştie şed pe moşie dum. spatar Dumitrachi Bogdan. Vasăle Mateiu, din
Gura Sărăţăi ce şede pe moşie m-rii Gărcina, vărsta lui de 64 ani mai bine, sa
află toţi trăitori locului din strămoşi, moşi şl părinţai lor, cărei au mărturisit că
au apucat şi ei poarta braniştii la Gura Sărăţăi drept movile — şi pentru
despărţire hotarului aşe au ştiinţă, după cum să arată mai sus la mărturisire
bătranului Grigoraş Costeniş, ce iaste vrăstnlc cu părlnţăl lor. Iar pentru o
bucată de loc, o mie stănj., ces'au luat din moşie targului şl s'au dat danie la m-re
Gărcina, acei stj. s'au măsurat din poartabraniştii dela Gura Sărăţăi, pe şăsul
Bistriţă! in gios, păna langă piscul Borzochianului ce iaste despre amiazi de către
apa Bistriţăi, unde mai este alăture un pisc, care amandoi să fac din dialul
Carlomanului, dela care pisc tae despărţire moşiei Gărcinii spre apa Bistriţăi la
văduţul vechiu, din gios de moara Iul Gavrilaş Diiaconul.
Iar despărţire despre răsărit, din piscul Borzochianului, tae piste al doile pisc, pe
din sus de Şomătceni, unde li-au fost casile pe supt aceste doi piscuri şi fac drept
la poiana Blendii, care locuri de case cercăndu-le s'au găsit semne că au fost
case. Iar pentru Valea Viei, cu pomătul ce iaste făcut de targoveţii din Piatra, au
apucat atat ei, cat şl părinţii lor stăpănindu-se tot de targoveţi — după cum sănt
ştiute şi livezile anume a căruia niam sănt şi cum că pe alţii n'au apucat
stăpanind. Iar pentru despărţire despre Dărmăneşti aşe au apucat, că la capul
moşiei despre miază noapte, trece hotarul Dărmaneştilor piste dialul Cozlii,
incepăndu-se dela poiana Blendii, pe supt dialul Cozlii, pela fantana Helgii, ce
este supt dialul .Cozlii şi apucă coasta spre răsărit, pe drumurile vechi săpate şl
pe !a un loc ce iaste diasupra in dlal, in curmătura Cozlii, şl pogoară la vale spre
răsărit, pe la humărie din sus şi pe din gios de moara DarmăneştUor, unde piste
apa Cuejdului ce este acum curgător au fost şi piatară hotar, In dămbu langă
Cuejdu, şi de acolo tae la cărupu, pintre movile la hotarul despărţitor a dum,
spat. Dlmitrachl Bogdan — care piatră de langă Cuejdu, dela o samă de vremi
18
incoace au lipsit. Iar pentru intindere stăpanirii dum. ban Iordachi Darie, pe Vale
Viei, de inpresoara moşie targului, cat şi a m-rii Gărcinii, este din pricina unor
be/anari dela Solonţi, ce i-au aşezat dum. ban supt dialul Cozlii, drept poiana
Blendii, in vreme Moscalilor, fiind dum. ispravnic ia ace vremi. Care bejănari au
fost venit intai să-s aşezi cu tărgoveţăi pentru bir şl neputandu-se învoi, sau
Închinat la dum. ban, unde acolo la locul ce s'au aşezat acei bejănarl, fiind
pădure, curăţănd pădure, s'au deşchis locul pentru hrană şi, afiăndu-se bejânarii
acie supt stăpânire dum. ban, au pus stăpânire şi pe moşie, Intinzlndu-se pe tot
anul cu stăpân’re.
Pa văl, ficiorul lui Mlron a Popii din Gârcina, vârsta lui de 60 ani, au mărturisit
că pănă după Moscalii cei dintâi nu să pogorăs dum. ban. cu stăpânire dela
făntăna Helgii la vale, ce din făntăna Helgii merge cu stăpânire pe supt dialul
Cozlli, pe din dlal de poiana Blendii, pănă In hotarul m-rll Bistriţăi, supt hotarul
Căldările; şl'dela făntăna Helgii spre răsărit, merge la locul ce iaste în
curmătura dialului Cozlii şl apucă zarea dialului In gios, pănă drept movilele ce
sănt la cănpu. Iar Vale Viei, cu pomătul ce laste făcut de târgoveţi, s'au stăpânit
tot de târgoveţi, şi după Moscali au priasu a să Intlne dum. ban cu stăpânire In
locul târgului şl in livezile târgoveţilor. Gheorghle, iarăş ficior lui Mlron a Popii
din Gârcina, frate mal mare ini Pavăl de sus arătat, au mărturisit că n'au apucat
pe răposatul stoic. Costin Darie ca sâ-s coboare cu stăpânire din zare dialului
Cozlli la vale in moşie târgului, spulndu-i şl un Istrate Costeniş tatul Piticariului,
ce era om vechiu bătrân, cum, că din zare dialului Cozlli, unde sânt şl Căldările
hotar, nu s'au pogorât răposatul stolnic Costin Darie cu stăpânire la vale, in
moşie târgului, ce tot târgoveţii au stăpfinil Vale Viei cu livezile se sănt făcute de
târgoveţi. După care mărturisiri a unora din bătrâni ce au mărturisit că au
apucat stăpânind pe răposatul stolnic Costin Darie pănă In fântână Helgii şl pe
ţupt dialul Cozlii şl pe din deal de poiana Blendii, pâaă in hot. m-rii Bistriţăi, şl
dela fântâna Helgii la lac, şl arătând şl în mărturie răposatului stolnic. Costin
Darie cum că Ia poiana Blendii să înpreună cu hotarul Dărmăneştllor şi cu a m-
rii Bistriţăi. Spuindu-mi şi din târgoveţi câ au auzit dela cei mal bătrâni a lor
spuind că ar fi fost hotar despărţitor despre Dărmăneştl, pentru care făcând eu
cercetare cu amăruntul s'au găsit un buor vechlu făcut intr'o stâncă ce iaste supt
dialul Cozlli, din dial de poiana Blendii, acoperit buorul cu muşchlu. Şl după
19
arătare mărturii a răposatului stolnic Costin Darie şl după mărturisire oamenilor
să adeveriazâ câ acel buor este făcut dintr'un vreme când au hotărât răposatul
stolnic Costin Darie ca si fie despărţitor Intre moşie Dărmăoeştii şl Intre moşie
târgului. După care mărturisiri a oamenilor bătrăni de sus arătaţi,
nemulţăndndn-se dum. ban, au scos şi dum. câţiva oameni mart uri din satul
dumis,*) la care am zis dumis. să scoată marturi oameni streini, după cum au
scos târgoveţii. Şl dum. au dat răspunsa că oamenii lăturaşi ce era bătrâni, de
ştie pe unde să despart hotarâle, au murit, dar şi dintr'aceştie sănt unii bătrlni şi
au ştiinţă. Şl au scos pe un Ion Fiore om bătrân ce sâ află trăitor de 50 ani In
Dărmăneştl şi Moiseiu Oţet dela Gârcina, om bătrân ce ăne minte dela Minik, au
trăit Întâi In Dărmfineştl şi au slujit pe răposatul stolnic Costin Darie câţiva ani,
apoi s'au mutat In satul Gârcini, şl ion Muntianu din satul Dărmăneştii, vârsta iui
de 65 ani, cariie in copilărie lui au venit in Dârmâneşti, şl diaconul Gheraslm ce
iaste venit de 35 ani in Dărmăneştl. Cu cărei aceştie mergând la stare locului,
aumărturisit iarăşi după carte de blestăm pentru poenifăle ce sănt pe supt dialul
Cozlii, de cătră miază-noapte, pe din vale de fântâna Helgii şi In gios până In
piciorul Chetros şl poeniţa Verdiie ce iaste diasupra piciorului Chetros, despre
răsărit, şi la vale spre apus până In pârâul Borzochlanului, că s'au stăpânit de
răposatul stolnic Costin Darie cum şl de dum. ban Iordachi Darie, şi câ s'au cosit
aceîe poeniţe tot de oamenii din Dărmăneştl. Dar pentru moşie a cui au fost n'au
ştiinţă; atâta ştiu că in vreme Moscalilor celor dintâi au venit câţiva oameni
bejănarl dela Salonţi, ţănat Bacăului şi l-au aşezat dum. ban in poeniţele arătate,
unde flindu-!e locul strămtu s'au mutat cil mal mulţi In Dărmăneştl, iar şesi
gospodari au rămas tot In poeniţile arătate, şi de cătră târgoveţi nu s'au supărat
ca adet. Au mai scos tril oameni dintr' acel veniţi dela Solonţl, anume Toader
Baciul, Toma Panoschi ce şed tot tntr' acele poenlţe, 1 Lupul Ghlurcâ ce iaste
mutat In Dărmăneştl. Au mărturisit, iarăş după carte de blestăm, câ dela stricare
păcii când au venit Moscalii Intăl In Moldova, fiind trecuţi de atunci 32 ani, viind
el câţiva oameni dela Solonţl la dum. ban, i-au sşezat In poeniţăie pişti dialul
Cozlii, unde filndu-le locul strâmt s'au mutat cil mai mulţi In Dârmăneşti,
rămăind acolo in poeniţâ numai şesâ gospodari.‖42
42
G.T.K, ,,Un proces de hotar la Valea Viei” Partea I, II, în Avântul. Ziar săptămânal – Cultural şi Informativ,
Anul XI, Nr. 159, Anul XI, Nr. 160, Piatra-Neamţ, 27 februarie 1939/5 martie 1939, p. 2.
20
În ceea ce priveşte legătura genealogică a celor doi Piticăreni din Rodna-Maieru
(Vasile şi Tănase) cu familiile câmpulungene cu acelaşi nume, este posibil ca aceştia doi să fi
fost nepoţi de frate sau nepoţi de gradul 2 lui Chirilă I Piticar – preotul câmpulungean de la
Biserica ,,Naşterea Mântuitorului”. Cu toate acestea, informaţii clare privind cauzele emigrării
Piticăreştilor în Moldova rămân a fi scoase la lumină în viitoarele noastre demersuri ce
urmăresc acest subiect.
Cercetările efectuate, cât şi corespondenţa ştiinţifică purtată cu o serie de specialişti şi
istorici ne-au condus spre următoarele concluzii: numele de familie ,,Piticar / Piticari / Piticar-
iul” nu provine de la un atribut fizic (pitic), ci este o poreclă ce îşi are rădăcinile într-o
ocupaţie (aceea de petecar / peticar) ce a fost practicată de către strămoşul comun al
Piticărenilor din Transilvania şi Moldova, înainte de prima menţiune a lor în izvoarele istorice
cunoscute nouă (1699). În ceea ce priveşte divizarea neamului în cele două ramuri: Piticari de
Rodna – Maieru şi Piticari de Câmpulung-Moldovenesc, aceasta s-a întâmplat probabil în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea – între anii cca. 1670-1699.
Cercetările istorico-genealogice întreprinse ne îndeamnă să credem că ,,trunchiul”
comun al celor două ramuri iniţiale (de Rodna – Maieru şi de Câmpulung-Moldovenesc) îşi
are ,,rădăcinile” în zona geografică de nord-est a Principatului Transilvaniei (probabil în
Districtul Românesc al Bistriţei). Trunchi genealogic ce s-a divizat (ca urmare a eveniemtelor
politce, militare şi religioase petrecute în principatul transilvan43) prin emigrarea preotului
Chirilă I Piticar în Moldova; acesta stabilindu-se în vatra Ocolului Câmpulung-Moldovenesc.
Aici, nu ştim în ce împrejurări, a obţinut demniatea de preot la Biserica ,,Naşterea
Mântuitorului”, posibila ctitorie a domnitorului moldav Ştefan al II-lea Tomşa, Iereiul Chirilă
43
1657- Capitularea de la Czereny Ostrow a lui Gh. Rákóczi; 1661- Dieta Transilvaniei îl alege ca principe al
Transilvaniei pe Ioan Kemény iar la propunerile sale Transilvania recunoaşte suzeranitatea habsburgică, ieşind
de sub protecţia Sublimei Porţi; 1674 – Intrarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania sub jurisdicţia eclesiastică a
Superintendeţei Calvine; 1677- Tratatul dintre Mihai Apafi, Emeric Thököly şi Franţa. Franţa se obligă să
sprijine prin subsidii răscoala antihabsburgică condusă de către Thököly; 1683 13 iul-14 sept- Asediul Vienei li
eşecul Imperiului Otoman de a cuceri Viena. Începerea procesului de Reconquistă habsburgică şi a intrării
transilvaniei sub controlul Sfântului Imperiu Romano-German; 1685 apr. 5 – Convenţia de la Cârţişoara dintre
trimisul imperial Antide Dunod şi cancelarul transilvănean Mihail Teleki, prin care Transilvania se obligă să
acorde ajutor imperialilor; 1686, iun 26 – Tratatul de la Viena (Tratatul Haller) – Principele Mihail Apafi
acceptă protecţia împăratului, acesta recunoscându-l în schimb pe Apafi ca principe al Transilvaniei.
Garnizoanele imperiale se stabilesc la Cluj şi Deva; 1688 apr. 25 – Mihai Apafi este silit să cedeze cetăţile
Chioar, Hust, Gurghiu şi Braşov împăratului Leopold I; 1690 apr. 15- dec. 4 – ,,Lupta pentru Succesiune” dintre
Mihail Apafi al II-lea şi Emeric Thököly. Thököly fiind proclamat principe în urma Dietei de la Cristian; 1691-
Prima Diplomă Leopoldină; 1692 – Împăratul Leopold recunoaşte clerului ortodox ce aceptă unirea cu Roma
aceleaşi drepturi şi privilegii de care se bucura clerul romano-catolic; 1697 mart 27- Sinodul de la Alba-Iulia,
convocat de vlădica Teofil, se acceptă Unirea cu Roma, pe baza celor patru puncte florentine; 1701 mart 19- A
doau Diplomă Leopoldină; 1703-1711 – Răscoala ,,Curuţilor” antihabsburgică, condusă de către Francisc
Rákóczi al II-lea; 1711- Pacea de la Satu Mare.
21
I Piticar desfăşurându-şi activitatea preoţească timp de 28 de ani, însă documente care să ne
dezvoluie acestea nu sunt încă descoperite. Acest preot este posibilul cumpărător al moşiei
,,uliţa Piticariului”, menţionată în zapisul de vânzare-cumpărare a fiului / nepotului său –
Chirilă al II-lea Piticari – din 1727. Moşia aceasta, de pe ,,uliţa Piticariului” este localizată în
zona din Câmpulung Moldovenesc ce este cunscută sub numele de ,,Capu’ Satului”. ,,Uliţa”
aceasta se află în apropierea viitoarei Bisericii ,,Naşterea Maicii Domnului”, construită în anul
1751 şi avându-i drept ctitori pe vornicul de câmpulung Nicolae I Kogălniceanu, Grigore
Piticari şi Petru Şandru44.
Această ramură a neamului Piticari, cea de Câmpulung-Moldovenesc, nu va mai da
ocolului câmpulungean niciun preot, cu excepţia diaconului Ioniţă care a trăit în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea. Neamul Piticăreştilor câmpulungeni se va implica, însă, în
problemele religioase, participând ca ctitori la clădirea sau reclădirea unor biserici. În acest
context îi amintim pe Grigore Piticar (unul dintre ctitorii Bisericii ,,Naşterea Maicii
Domnului”) şi pe vornicul de Câmpulung Gheorghe al VIII-lea Piticari care a rectitorit,
împreună cu vornicul Grigore al II-lea Sabie, în anul 1808, schitul atribuit domnitorului Petru
Rareş din ,,Poiana Sihăstriei”, Muntele Rarău.
Al treilea preot din neamul Piticari este Veniamin (Vasile) Piticari (n. 1848-d. 1922),
arhimandrit de Râşca, care descindea din a treia ramură a Piticăreştilor, aceea de Rotopăneşti;
ramură ce provenea din aceea de Câmpulung-Moldovenesc. Această a treia ramură este
creată de către tatăl acestuia – ,,Toader al II-lea Piticari de Câmpulung Moldovenesc / Toader
I Piticari de Rotopăneşti”, care a emigrat în prima jumătate a secolului al XIX-lea din
Bucovina în Principatul Moldovei.
Pe lângă aceste trei feţe bisericeşti cunoscute şi pe lângă cei doi ctitori amintiţi,
Piticăreştii câmpulungeni s-au implicat mai activ în problemele politce, sociale, economice şi
funciare de la nivelul vetrei şi ocolului Câmpulungului Moldovenesc, dând acestuia juraţi,
sameşi, hotarnici, fruntaşi, vornici de vatră sau primari.
Activităţile economice practicate de acest neam în secolul al XVIII-lea au fost legate
de agricultură, creşterea animalelor, păstorit, morărit, practicarea cametei, implicarea în viaţa
politico-administrativă a ocolului în timpul domnitorilor moldoveni cât şi după, în perioada în
care Bucovina a fost condusă de Casa de Austria.
44
acestuia -, Botoşani, Editura AXA, 2007, p. 66.
22
2. Neamul răzeşesc al Piticăreştiilor în lumina primelor izvoare scrise
,, […] făind noi răzeşi şi moşinaşi la acel loc [...] dela strămoşi, moşi şi părinţăi
noştri şi avăndu voe şi puteri din poronca preinţăpilor moldoveni [...]”45
După cum am observat în capitolul anterior, cea mai veche menţiune documentară,
descoperită până în prezent, ce ne vorbeşte despre neamul Piticăreştilor, este cea din Cronica
de la Adormirea Maicii Domnului, din anul 1699, an în care Chirilă Piticari apare ca preot la
biserica ,,Naşterea Mântuirului”, din Vatra Câmpulungului. Referitor la activitatea acestui
prelat nu cunoaştem nimic, întrucât cronica îi menţionează doar numele şi parohia la care
slujea.
O a doua menţiune datează din 11 Februarie 1727, dată la care Ion Lucan 46, împreună
cu soţia şi copiii săi vând un teren lui Chiril Piticari 47 . Potrivit documentului, Ion Lucan
împreună cu familia sa vinde acest loc lui Chiril ,,[...] şi a fămeii lui, şi a copiilor lui, precum
având noi un loc de cas(ă), carea l-au cumpărat părinţii noştrii de la Măzăreni [...]”48 Din
document reiese că familia lui Chiril Piticari a cumpărat terenul în cauză pentru suma de ,,trii
lei vechi”49, această sumă fiind plătită doar pentru achiziţia terenului, casa construită pe acesta
,,[…] făcut –o Chirila, care au cheltuit cu casa 12 lei i pol[…]”50
Cu acest personaj, Chiril Piticari51, ne vom mai întâlni la 17 Ianuarie 1729, atunci când
acesta va fi implicat într-un proces cu Iacob Bălan, proces judecat în faţa vornicilor de
Câmpulung – Solomon Botez şi Toader Calmăşul52. Neînţelegerile se iscă între Chiril Piticari şi
Iacob Bălan în contextul în care Chiril i-a împrumutat o pereche de boi lui Iacob Bălan, pentru a
aduce cu ei ,,[...] vin din gios [...]” 53 Boii au fost, însă, reţinuţi de către ,,[...] un Pavel
Porcescul, [care] au luat boii Chirili pentru o datorie a lui tătânemieu lui Balan54, şi s-au
45
Teodor Bălan, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvesrtu”, 1929, p. 76.
46
În document numele apare sub forma ,,Lucanul”
47
În documentul citat numele apare sub forma ,,Piticariul”.
16. Teodor V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1915, p. 28. (În continuare citat ca: Teodor V. Ştefanelli, Documente)
49
50
Ibidem, p. 28
51
Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia românească. Istoric şi bibliografie, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros
2000, p. 3.
52
Toader Calmăşul este tatăl viitorului domnitor al Moldovei, Ioan-Teodor Callimachi (1758-1761), Radu
Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române. Croologie ilustrată, Bucureşti, Editura Paidea, 2010, p. 186.
53
Ibidem.
54
,,Balan” este tatăl lui Iacob Bălan.
prăpădit boii Chirili pănă astăzi, şi apui apucându-mă pe mene Chirila pentru boi, m-au tras la
giudecată [...].”55
Iacob, fiind ,,[...] om sărac [...], [...] n-am avut cu ce alta cu ce plăti, ce am dat Chirili
un loc ce să zice moşie a tătâne-mieu, pentru că şi pentru dătorie tătâne-mieu au luat acel
Pavel Părcescul boii Chirilii, şi acel loc este aice aproape de sat şi să chiamă Muncele, şi
iam data acelo loc, să-i fie moşie în veci, iar cine din ficiorii lui Bălan s-ar scula să le
trebuiască acel loc, să de boii Chirilii precum au fost a lui, sau bani preţul boilor, atunce să
ie locul, iar întraltu chip nici cum [...].‖56
Cele două documente ne lasă să observăm că acest Chiril Piticari, probabil fiul
preotului Chiril Piticariul, avea o situaţie financiară bună, în contextul în care cumpără cu trei
lei locul de casă de la Ion Lucan, Chiril cheltuind încă 12 lei pentru construirea unei case pe
acel teren. Aşadar, cheltuielile se ridică la 15 lei, sumă foarte mare, în contextul în care,
potrivit Tablei goştinii din Vatra Câmpulungului, 150 de oi, 10 capre şi un ied valorau în total
15 lei, adică 7 creiţari. Documentul citat arată faptul că terenul şi casa construită se aflau ,,[...]
spri uliţa Piticariului[..]‖57; deci nu avem de-a face cu o familie ,,venetică” sau ,,streină” de
acel loc, ci este vorba de o extindere a propretăţii funciare a Piticăreştilor.
Al doilea document folosit în prezenta analiză (cel din 17 Ianuarie 1729) demonstrează
faptul că Chiril reuşeşte să mai obţină teren provenit din moşia Bălănenilor, de pe muntele
Muncele. Din păcate, nu cunoaştem cât teren moştenit deţinea acest Chiril Piticari şi cât teren
a mai achiziţionat, pentru a realiza un bilanţ al averii. Cert este că familia Piticari începe în
această perioadă – mjlocul şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – să realizeze o
traietorie ascendentă pe scara socială a lumii satului. Dovadă a acestui fapt stă documentul din
14 Noiembrie 1746, prin care Ioniţă Răescu conferă fiului său, Gheorghe, o parte din terenul
strămoşesc, hotărnicie la care ia parte şi Nicolae Piticari. Fratele şi coproprietarul boilor lui
Chiril Piticari, Nicolae fiind prezent în acest proces ca făcând parte din ,,[...] adunarea
oamenilor buni şi bătrâni[...]”58. Termenul de ,,buni şi bătrâni‖ nu trebuie interpretat ,,ad
literram”, ci acesta se referă la starea economică (,,bună”) şi la înţelepciunea (,,bătrâneţea”59)
membrilor acestui sfat.
55
56
57
58
59
Termenul de ,,bătrân” era asociat şi cu înţelepciunea sau cu puterea/capacitatea unei persoane de a gestiona
eficient o situaţie. Fără îndoială, în aceste ,,sfaturi ale oamenilor buni şi bătrâni” intrau persoane şi ,,bătrâne” ca
vârstă, vârsta bătrâneţii în secolele XVII-XVIII fiind undeva la aproximativ 40-50 de ani.
2
Deci ,,oamenii buni şi bătrâni” erau persoane, în primul rând, cu o stare economică
bună şi cu înţelepciune sau cu experienţă. Aşadar, ,,sfatul oamnenilor buni şi bătrâni” ar
putea fi tradus prin ,,sfatul oamenilor bogaţi şi înţelepţi” – atribute care, de regulă, necesită
timp pentru a fi achiziţionate60. Totodată, înţelepciunea sau capacitatea omului de a se adapta
reprezentau principala premisă pentru ca acel om – fie el şi scăpătat de orgine – să acumuleze
bogăţii, prin fel şi fel de mijloace – licite sau mai puţin licite.
Legat de instituţia oamenilor buni şi bătrâni, aceasta a jucat un rol important în
organizarea obştii săteşti. În concepţia clasică, oamenii buni şi bătrâni erau priviţi ca formând
organul de conducere al satului arhaic, întruniţi într-un consiliu, o adunare; ei judecau
pricinile dintre membrii obştii, stabileau cisla, alegeau pe cei ce trebuiau să meargă la oştire61.
Oamenii buni şi bătrâni făceau, mai ales, hotărnicii ca jurători tocmelici sau socotitori, având
atât rolul de judecători, cât şi un rol probatoriu, deoarece erau cunoscători ai faptelor. În
Moldova, în special, documentele în acest sens sunt numeroase: domnul poruncea unui
dregător să strângă ,,[…] oamnei buni, bătrâni megiaşi, de pre împregiur […]‖ şi să
scotocească ,,[…] hotarăle cele bătrâne pre unde au fost din veacu [...]‖. Domnia a adoptat,
astfel, o procedură ,,pentru aşezarea hotarelor dinaintea întemeierii” ei. Se întâmpla chiar ca
domnul să judece pe baza înscrisurilor de stăpânire şi apoi să trimită părţile împricinate ,,[…]
la oameni buni şi de ocină […]‖. Chiar şi aceşti judecători, luaţi pe răvaşe domneşti în Ţara
Românească, erau, desigur, numiţi ,,dintre oamenii de încredere de la faţa locului”, care
cunoşeau situaţia de fapt62.
Mergând mai departe cu expunerea, acelaşi Nicolae Piticari va fi prezent, la 25
Decembrie 1765, împreună cu Dumitru Piticari, Costandin Piticari, Ion şi Toader Răescu, la
o mărturie, în faţa vornicului de Câmpulung, biv vel banul Cantacuzino.63 Mărturie ţinută
pentru Chiril Piticari care dăduse ,,[...] o vac(ă) de frunte osăbit de bani gata lui Ion Lucan
[pentru moşia cumpărată de către Chiril Piticari de la Ion Lucan în anul 1727]” 64. Mărturia a
fost necesară în contextul în care Chril Piticari nu s-a putut prezenta în persoană în faţa
vornicului, în contextul în care Chiril era ,,[...] oamini slabi de bătrâneţe şi neputincioşi, am
60
Cătălia Chelcu, Pedeapsa în Moldova între normă şi practică. Studii şi documente, Iaşi, Editura Universităţii
,,Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi, 2015, p. 61.
61
Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 323.
62
Ibidem, p. 323.
63
Este vorba de fostul mare ban, Dinu Cantacuzino. În acest sens vezi ,, Lista vornicilor din Câmpulung
Moldovenesc”, din: Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1960, p. 81.
64
3
dat această mărturie a noastră şi pentru mai mare credinţa noastră ne am pus şi pre
nume[...].‖65
Peste numai un an de la mărturia ţinută în numele lui Chiril Piticari, aflăm prin
testamentul soţiei sale, Iftimia, că acesta a decedat între timp. Iftimia Piticari afirmă că: ,,[...]
dat-am scrisoarea me la mâna Petrii ficiorul meu, şi a nuror-me Măriuţii, şi a ficiorilor lor
feţi, precum să să ştie că las cu limbă de moarte la vreme ceasului morţii că nici un ficior de
mii la nemic căt au rămas al meu, şi au fostu hotărâte de către cii ficiori să nu să atingă de
menic iar care s-ar mai abate vr-unul, să fie neertat de milostivul Dumnăzău şi de noi, deci
prin credinţa ne-am pus şi degetul let 1766[...].‖66
Prin acest testament, Iftima arată că atât în timpul vieţii soţului său, cât şi postum,
aceasta a împărţit moşia mare între fiii săi. Cu toate acestea, Iftimia transferă partea ei de moşie
– moştenită de către ea după moartea soţului – Chiril Piticari, lui Petrea, fiul ei. Pentru a fi
sigură că partea ei de moşie va reveni doar lui Petrea şi soţiei sale, Maria şi cu ceilalţi fraţi ai lui
Petrea nu vor avea pretenţii asupra părţii materne de moşie, Iftimia pune un blestem pe această
hotârăre a sa. În cazul în care fraţii lui Petrea vor ridica pretenţii materiale sau funciare
nejustificate şi aflate în neconcordanţă cu înscrisul testamentar, nerespectând hotârărea maternă,
aceştia să fie ,,[...] neertat de milostivul Dumnăzău şi de noi [Iftimia], [...].‖67
În anul 1760, Petrea şi Maria Piticari, urmaşii lui Chiril Piticari, vor apărea într-un
zapis de mărturie, dat de către Ştefan Nistor şi Iacob Merilă68, fraţii Mariei, care, potrivit
documentului citat, provine din familia Merilă sau Mierlă. Prin intermediul acestui zapis,
fraţii Mariei mărturisesc că au fost de faţă când sora lor, Maria, i-a dat fiului ei69 ,,moşie ce-au
fost mai bună, şi au mai fost în ficor, ce-au murit de ciumă‖70. Aşadar, moşia ,,cea mai bună”
revine acestui fiu fie în condiţiile în care celălat fiu a murit de ciumă, fie fratele supravieţuitor
a fost primogenitura, iar, în acest context, acestuia i-au revenit părţile de moşie cele mai bune.
Aceasta este doar o teorie, în condiţiile în care nu avem alte documente mai amănunţite care
să confirme sau să infirme afirmaţiile. Documentul mai precizează că fiul decedat a fost
înmormântat pe cheltuiala Mariei şi a soţului său, Petrea, fiul supravieţuitor, neparticipând la
65
66
67
68
Numele de neam apare fie sub forma ,,Merâlă‖ sau ,,Merlâ”, semn că acesta ar proveni de la pasărea ,,mierlă”.
69
Numele acestui fiu nu apare menţionat în document.
70
4
actul de îngropăciune: ,,ficior ce-au murit de ciumă, şi l-au comândat soru-me cu Petre
Piticari, dară nu frate-său.‖71
Până la ocuparea viitorului terioriu al Bucovinei de către austrieci, din anul 1775,
neamul Piticăreştilor mai este pomenit în documentele timpului o singură dată, anume în 10
Martie 1775, într-un zapis eliberat de către jitnicereasa Maria Cananău. Înscris în care aceasta
menţionează sumele de bani ce i s-au plătit pentru arendarea munţilor pe care îi deţinea în
zona Câmpulungului 72 . Potrivit documentului, în anul 1775, un anume ,,Pieticariul‖,
împreună cu Grigore Mândrilă şi Lupu Rusu i-au plătit boieroaicei suma de 15 lei şi 8 vedre
73 74
de brânză. Acest ,,Pieticariul” poate fi Petre Piticari, din momet ce nu i se dă şi
prenumele. Dacă ar fi fost mai mulţi Piticari, atunci documentul ar fi trebuit să îi fi dat numele
celui în cauză, pentru a nu se face confuzii.
2.1 Răzeşul Gheorghe Piticari şi ascensiunea neamului Piticăreştilor la

rangul de vornici
Observăm că Piticăreştii deţineau moşii, ridicau case, se implicau în alianţe

matrimoniale ce le aduceau un spor de avere. Se constată că această familie, ca multe altele
probabil din zonă, se afla într-un proces de ascensiune socială pe scara ierarhică a Ocolului
Câmpulung. Totuşi, persoana care va reuşi o adevărată performanţă pe plan social, politic şi
economic este viitorul vornic al Câmpulungului, ,,Georghe Piticariul sin Ioniţă”.
Pentru prima dată în documente, acest personaj apare într-un zapis din 23 mai 1782 ca
făcând parte din ,,sfatul oamenilor buni şi bătrâni”, din Vatra Câmpulungului. Sfat însărcinat
71
72
Este vorba de munţiiGăina, Cocoşul, Porşescul, Botuşul, Mestecăniş, Pietrişu, Muncelu şi Deia, deci 8 munţi.
73
Teodor Bălan, Noui documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografiea ,,Mitropolitul Silvestru”, 1929, pp. 39-
40.
74
Vadra a fost principala unitate de măsurat capacitatea pentru cantităţi mai mari de lichide folosită în Ţările
Române. Termenul este de origine slavă, el întâlnindu-se şi în limba maghiară (vodor), precum şi în Polonia,
unde ,,wiadro‖ avea 10 ,,stof‖ sau 12, 289 litri. În Ţara Românească, vadra este amintită încă de la începutul
secolului al XV-lea. La 1440 se cumpărau la Râmnicul Vâlcea nişte vii cu 3.000 de vedre de vin.
Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova vadra este amintită mult mai târziu, în secolul al XVII-lea ceea
ce poate fi o dovadă a unei eventuale influenţe a Ţării Româneşti, constată şi în ceea ce priveşte capacitatea,
aceeaşi în ambele provincii. Datele cele mai vechi ce se cunosc despre vadră în Moldova sunt din documentele
secolului al XVIII-lea, cân se observă şi în Principatul Moldovei o preocupare mai deosebită a puterii centrale
pentru reglementarea şi supraveherea măsurilor folosite în ţară. Începând de la mijlocul secolului al XVIII-lea,
domnia a hotărât în câteva rânduri ca vedrele ,,[…]să fie drepte, vadra de zece ocă, iar mai mare măcar o litră
să nu fie […]‖. Vadra, aşadar, avea aproximativ 10 litri. În acest sens, vezi: Nicolae Stoicescu, Cum măsurau
strămoşii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, pp. 170-175.
5
de către vornicii Ocolului Câmpulungean să realizeze o hotărnicie pentru moşia numită
,,groapa de lângă răchiţi”75 – proprietatea comună a lui ,,[...] Ioniţă sin Dumitru Burduhosul
[...] şi Mihail Burduhosul [...]‖ 76 . Potrivit documentului, ,,[... ]noi cei mai gios iscăliţi
săteni 77 din Vatra Câmpulungului, făcut-am această adivarată şi încredinţată scrisoare
noastră [...] arătând că ar fi adivarată moşie a lor, şi fiind între ei pricină, şi nesocotind neci
unul zapis adivarat pe acea moşioară, rânduindu-ne pe noi cinstită vornicie Câmpulungului
ca să luăm sama între dânşii şi să le facem aşezare [...].‖78
Primul document ce ne arată că Gheorghe Piticari era fie vornic de Câmpulung, fie
deţinea un statut inportant în Sfatul Oamenilor Buni şi Bătrâni – este ,,Sama lui Ghiorghi
Piticari de banii controbuţii ce-au strânsu şi alte cheltuieli săteşti”, dare de seamă ce poartă
văleatul 18 martie 1784. La această dată se prea poate ca Gheorghe Piticari79 să fi făcut parte
fie din Sfat, fie chiar să fi fost ,,înscăunat” ca vornic, în situaţia în care el este însărcinat cu
alcătuirea şi prezentarea raportului de venituri şi cheltuilei a ,,reşedinţei” vechiului Ocol al
Câmpulungului. Se observă că vechile instituţii moldoveneşti funcţionează, în contextul în
care ,,[…] Sama lui Ghiorghie Piticari […]” ne lasă să întrevedem că în vatra Câmpulungului
Moldovenesc existau ,,vătămani”, ,,vornici”, ,,cislaşi”, ,,goştinari” şi ,,giuraţi”; aceasta în
condiţiile în care ,,Bucovina” era parte componentă a Sfântului Imperiu Romano-German de
nouă ani. Era şi firesc acest lucru, mai ales că noua stăpânire nu putea înlătura într-un timp
scurt instituţii şi oameni care aveau experienţa cârmuirii acestei părţi din Ţara de Sus a
Moldovei de veacuri.
Nu se cunoaşte în ce măsură populaţia noii provincii a Bucovinei, precum şi a
Ocolului Câmpulungului Moldovenesc, era conştientă de faptul că această stăpânire a
,,nemţilor” avea să dureze 134 de ani. Mişcări de populaţie dinspre Bucovina înspre Moldova
neocupată existau, însă, mişcarea de-a lungul graniţelor era încă timidă. Aceste realităţi ne
sunt confirmate de faptul că insitituţiile moldoveneşti funcţionau bine, exista un sfat al
oamenilor buni şi bătrâni, vătămani, goştinaşi, vornici de poartă – persoane care adminsitrau
Câmpulungul şi se ocupau de bunul mers al lucrurilor.
75
76
77
Vasile Nemţan, Ioniţă Medrihan, Lupu Corlăţan, Gavril Burduhosul, Gligore Piticar, Ion Crăciunescu, Toader
sin Iacob, Ion Ursache, Vasile Prundean.
78
79
Nicolai Grămadă, ,,Sătenii şi stăpânii în Bucovina între 1775 şi 1848”, în: Anuarul Muzeului Bucovinei,
Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvestru”, 1944, p. 37.
6
Legat de instituţia vornicilor de poartă, aceştia era dregători specifici Moldovei,
funcţionând patru secole – din secolul al XV-lea până la Regulamentele Organice. Sarcina
iniţială a vornicilor de poartă a fost să trieze pricinile în faţa Porţii Domneşti şi să judece
procesele cele mici, ale oamenilor din popor. Deşi rangul lor era mic (ultimii boieri din starea
a treia), însemnătatea lor socială era mare: aveau scaun de judecată, pecete proprie ( ,,pecetea
porţii gospod”) şi participau uneori la Divanul Domnesc. Veniturile dregătoriei erau mari:
Nestor Ureche, ca vornic al gloatelor, a cumpărat mai multe sate cu 1.200 galbeni. Aceşti
vornici de poartă nu erau subalternii marelui vornic. Ei aparţineau de Poarta Domnească
(simbol al domniei şi al puterii domneşti, după modelul Porţii otomane) şi primeau ordine de
la domn şi de la marele logofăt80.
Din studiul documentelor reiese că vornicii de Câmpulung au avut atribuţii politice,
diplomatice şi judecătoreşti. În seama acestora cădea obligaţia de a executa ordinele ce le
primeau de la domn. De la Curtea Domnească soseau trimişii principelui, aprozi şi slugi
domneşti, cu ordine. Aceşti oameni trebuiau găzduiţi, iar ordinele trebuiau date mai departe la
vătămani pentru executare. În seama vornicilor, cădea şi grija pentru siguranţa în ocol. Ei
urmăreau pe răufăcători şi hoţi. Ei îi prindeau şi îi pedepseau, prin vătămanii lor. De
asemenea, ei se ocupau şi de libera circulaţie în ocol. În seama vornicilor cădea şi paza
hotarului ţării. Trebuia ca ei să păzească această frontieră cu ajutorul străjilor, repartizate de-a
lungul hotarelor, ca să nu se ocolească vama şi să nu se facă contrabandă, trecându-se marfa
clandestin peste poteci ascunse. Totodată, grija pentru plata la timp a birului către domn cădea
în seama vornicilor. În Moldova, impozitele se strângeau cu ajutorul boierilor, cărora li se
zicea zlotaşi.81
Legat de plata birului, faptul că Gheorghe Piticari este cel care strânge această dare şi
face un raport în acest sens, ne duce cu gândul că această persoană avea o serie de cunoştinţe
matematice, de administraţie şi poate fusese şcolit la una din instituţiile de învăţământ ce
funcţionau în Câmpulung Moldovenesc sau pe lângă mănăstirile din zonă. Nu este exclus ca
vornicul Gheorghe să fi deprins buchiile şi norme din arta guvernării de la membrii mai în
vârstă ai Sfatului, de la vornici, dieci sau vătămanii locali.82
80
Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu, Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Academie Române, 1988, p. 513.
81
Teodor Bălan, Din istoricul Câpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960.p. 50.
82
Funcţie asemănătoare cu cea de vornicel de sat, cu care coexistă. Deşi Alexandru Gonţa susţine că vătămanii
erau conducătorii satelor de tătari, numele lor românesc şi persistenţa instituţiei până târziu – când puţinii robi
tătari dispăruseră – dovedesc că erau moldoveni. La 1740, vătămanii şi vorniceii satelor din ţinutul Hotin erau
scutiţi de bir ,,[…] devreme ce ei sunt alergători şi cu strânsul banilor şi purtători de grijă satelor […]‖.
7
Teoria că Gheorghe Piticari ar fi ocupat funcţia de vornic chiar de la începutul anului
1784 ne este întărită de zapisul din 30 mai 1784, prin care juraţii din vatra Câmpulungului
acordă lui Gheorghe Piticari o bucată de loc ,,domnesc” ca să îi fie lui moşie. Astfel, ,, cei mai
gios iscăliţi giuraţi din vatra Câmpulungului, dat-am scrioare noastră la măna lui Ghiorghi
sin Ion Piticari precum să-să ştie că începându el a deşchide o bucăţică de loc domnescu la
gura izvorului Runcului din gios de apa izvorului Runcului, care loc să hotărăşti pe la dial cu
Uliianul Vasile, şi pi din gios pe lăngă plaiul unde unde mergi la piatra roşi, şi pe di la vale
iastea drumul.‖83 Bătrânii din vatra Câmpulungului acordă această bucată de ,,loc domnesc”
în contextul în care ,,[…] acestu omu neavându moşioară şi fiindu puţin loc deschis, au mai
deschis şi pădurea ca să-şi facă puţină moşie de fânaţ, şi noi cu voie noastră i-am dat acestu
loc căt ar putea deschide pădurea să-i fie moşie şi să nu fie strămutat de pe acel loc or dispre
care din noi, fiindu pădure în care au început a deschide, măcar că şi cu răzăşii s-au învoitu
fiind niam cu Ionaşcu, şi pentru credinţa ni-am iscălit […].”84
Din cuprinsul documentului observăm că această moşie provine din ,,loc domnesc”, în
contextul în care fânaţul pe care îl deţinea nu era suficient. Ne punem problema dacă nu
cumva această proprietate i se acordă în contextul în care Gheorghe era înscăunat vornic de
Câmpulung. Faptul că o persoană se putea folosi de dregătoria sa pentru a obţine o serie de
foloase materiale sau funciare nu reprezenta o realitate nouă şi nemaivăzută. Se poate ca
Ghiorghe Piticari să obţină această moşie de la juraţii din Câmpulung în contextul în care
acesta dorea să îşi extindă patrimoniul funciar. Este important de subliniat că acesta obţine de
la juraţii şi bătrânii câmpulungeni dreptul să extindă proprietatea ,,[...] căt ar putea deschide
să-i fie moşie [...].”85 Vornicul se alegea şi cu moşia – rezultată în urma defrişării –, dar şi cu
materialul lemnos – rezultat al extinderii domeniului funciar. Or, aceste operaţiuni (de lăzuire
/ defrişare) nu erau făcute in persona de către Ghiorghe Piticari, ci necesitau mână de lucru şi
ustensile de defrişare – joagăre, sfarghii, topoare, animale de tracţiune – şi bani sau bunuri în
natură, pentru remunerarea slugilor (argaţilor). Operaţinea lăzuirii şi transportării materialului
lemnos putea fi realizat şi de către rudele sale, dar şi de slugi. Însă, indiferent cine presta
aceste servicii, erau implicate în tot acest proces sume importante de bani.
Vătămanii, ca şi vorniceii, făceau dese abuzuri, ,,[…] cisluind banii îndoiţi şi întreiţi pe cei săraci […]‖. Erau şi
sate care aveau şi vătămani şi vornicei; sătenii din Nicoreşti se jeluiau astfel căpitanului de Tecuci spune,,[…]că
au şi vornicel şi vătăman şi scriu ca să rămâie au vornicel au vătăman, iar pe unul să-l scoată şi să-şi plătească
birul său, ca să nu se mai supere oamenii plătond pe doi […]‖. Vezi: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu,
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academie Române, 1988, p.496.
83
84
85
8
Legat de importanţa economică a materiei lemnoase din zona montană a Ţării
Moldovei, pincipele Dimitrie Cantemir trece ,,stejarul, cornul şi bradul” în fruntea listei de
articole de export ale Moldovei. Şi, într-adevăr, se exportau cantităţi însemnate prin portul
Galaţi: trunchiuri de brad pentru catarge, cherestea – între altele şi pentru casele din Istanbul,
ale căror ziduri sunt acoperite, cu scânduri –, apoi material pentru corăbii şi poduri, în sfârşit,
esenţe de preţ pentru mobile. O însemnare din 1763 ne arată că s-au trimis la Galaţi ,,[…] 100
bucăţi tisă... 13 scânduri de tei... 100 scânduri de nuc […].”86
Moldova, mai mult decât Ţara Românească, era furnizoarea Istanbulului în ceea ce
priveşte lemnul de constucţie; hatişeriful din 4 noiembrie 1774, după Tratatul de la Kuciuk-
Kainargi, prevedea că sumele reprezentând tăiatul şi transportul lemnului se vor scădea din
tributul pe care ţara îl plătea anual Porţii. Un raport francez din 11 iunie 1798 arată că lemnul
de export, pentru nevoile marinei turceşti, se tăia, mai ales, din marea pădure din
împrejurimile Pietrei; pe Bistriţa şi apoi pe Siret, el ajungea la Dunăre, la Galaţi. Tot din acest
raport aflăm că Poarta exercita, în privinţa exportului lemnului de construcţie, un adevărat
monopol, neîngăduind să fie vândut în alte ţări87.
În aceste condiţii, teoria că acest teren îi este acordat boiernaşului Gheorghe Piticari,
cu scopul extinderii patrimoniului funciar şi al exploatării masei lemnoase, este susţinută şi de
componenţa sfatului juraţilor, sfat din care face parte şi un ,,Ion Piticari”. Acest Ion nu putea
fi tatăl vornicului, întrucât din documentul din 10 iulie 1795, aflăm de la fraţii Gheorghe,
Vasile, Gligore şi Toader Piticarică ,,[…] tatăl nostru Ioniţă Piticariul pănă ce au trăit, acest
dial Radul l-au ţinut în orândă de la Gligore a popii lui Hasnăş […].”88 Cel mai probabil,
dacă nu îi era tată, acest ,,Ion Piticari” îi era fie unchi, fie nepot lui Gheorghe Piticari.
2.2 Urcarea lui Gheorghe Piticari pe scaunul de vornic de Câmpulung

Moldovenesc
Primul înscris ce îl pomeneşte pe Gheorghe Piticari în calitate de vornic este zapisul

din 10 iulie 1784, prin care Vasile Olariu primeşte o moşie din loc împărătesc, numită
,,Groapa Prislopului” de pe muntele Măgura. La sfârşitul documentului semnează şi vornicii,
anume Ioniţă Tudurian şi Gheorge Piticari. Observăm, aşadar, că Gheorghe Piticari era
86
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol III, Partea Întâi, Partea a doua, De la moartea lui Mihai
Viteazul până la sfârşitul Epocii Fanariote, Bucureşti, Editura Bic All, 2007, p. 427.
87
Ibidem, p. 428.
88
Teodor V. Ştefanelli, Documente, p. 257
9
implicat şi într-un demers de împroprietărire a sătenilor care nu dispuneau de moşii suficient
de mari.
Vornicul Gheorghe avea şi atribuţii judecătoreşti, acesta fiind jurat într-un proces din
decembrie 1784, între preotul Şandru şi Botezoae, pe de-o parte, şi logofătul Anton şi
negustorii câmpulungeni, pe de altă parte. În contextul în care negustorii au oferit de băut
sătenilor în ziua de comemorare a Sfântului Nicolae. Este curios că în acest document, din
decembrie 1784, Gheorghe Piticari nu mai este amintit ca vornic, ci ca jurat.
Acesta va fi amintit cu titlul de vornic peste un an numai de la sus-menţionatul proces,
într-o hotărnicie din 19 noiembrie 1785, prin care vornicii, hotarnicii şi Sfatul oamenilor buni
şi bătrâni din Câmpulung Moldovenesc pun hotarele între ,,[...] muntele faţa
Kempulungului[...]‖89 – proprietatea ,,[...] boierului de dincolo90 Şerban Cananău [...]‖91 şi
Domeniul Câmpulungului.
În acest scop ,,s-au chemat la această hotarnică vornicul cu cei mai bătrâni din
Câmpulung, anume vornicul Gheorghie Piticari, Ioniţă Miercheş, Nicolai Ulian, Toader
Sabie şi mulţi alţii, precum şi Anghelachi, care prin mulţi ani a fost aici mare vornic
(Obervornik).‖92 Vornicul este prezent la această delimitare, în contextul în care hotărnicirea,
măsurarea terenurilor şi delimitarea lor, prin stâlpi înfieraţi cu ,,bourul gospod”, erau una din
multiplele atribuţii ale sale. Personajul nostru este prezent la procesul de demilitarea, nu doar
în calitate de vornic, ci şi în aceea de hotarnic şi judecător93. Documentele câmpulungene
cercetate de către noi, în intervalul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, dovedesc că vornicii
erau obligaţi să fie prezenţi la realizarea hotarnicelor şi a hotărniciilor. Dar nu ei, in persona,
realizau aceste hotărnicii, ci dregătorii numiţi hotarnici. Hotarnicii câmpulungeni proveneau
din rândul diferitelor spiţe de neam. Erau persoane cu probitate morală în faţa consătenilor94 şi
cu o serie de cunoştinţe fundamentale de citit, socotit şi, poate, chiar scris. Înainte de a deveni
vornic de Câmpulung, Gheorghe Piticari ocupase această dregătorie de hotarnic, fiind prezent
la mai multe procese judecate în faţa vornicilor, precum şi la o serie de delimitări de moşii.
89
90
Sintagma ,,[…] boierul de dincolo […]‖ se referă la faptul că Şerban Cananău locuia/avea curtea boierească
,,dincolo” de graniţa de pe creasta Munţilor Rarău – graniţa dintre Principatul Moldovei şi nou-formata provincie
a Bucovinei. Astfel, prin sintagma ,,[…] de dincolo […]‖ trebuie să înţelegem că Şerban Cananău era din
Principatul Moldovei.
91
92
93
Iulia-Elena Zup, Traducerile legislaţiei austriece în Bucovina habsburgică (1775-1918), Iaşi, Editura
Universităţii ,,Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi, 2015, p. 83.
94
Corneliu Istrati, Sătenii şi stăpânii în munţii Moldovei. La răscruce de veacuri, Iaşi, Editura Universităţii
,,Alexandru-Ioan Cuza”, 2013, pp. 57-58.
10
La data de 21 Aprilie 1785, Gheorghe Piticari se afla într-un proces cu ,,Ioniţă sin
Petre Chirili”, nepotul său. Cauza neînţelegerii este un ,,contract” încheiat între Gheorghe
Piticari şi Ioniţă, care ,,[...] nemergând [...] la ţară la plug, şi pe mine apucăndumă fiindcă nu
am mers la plug, făcând smintială oamenilor di i-au şezut plugul, şi căt au şezut plugul, eu să
le plătesc paguba [...].‖95 Acest Ioniţă este nimeni altul decât persoana care a vândut moşia
sa, în anul 1760 unui ,,străin” – care susţinea că moşia în cauză ar fi împărătească. Se pare că
Ioniţă a vândut cea mai bună moşie moştenită de la Petrea Piticari, Ioniţă fiind silit să presteze
diferite servicii localnicilor pentru a supravieţui. În acest context, unchiul său, Gheorghe
Piticari vornicul, îl ,,angaşează” să meargă la ,,ţară” pentru a-i lucra pământul. În contextul în
care Ioniţă nu respectă ,,termenii contractului”, unchiul său îl trage la răspundere în faţa
vornicilor. În această situaţie, Ioniţă, ,,[...] neavându cu ce plăti (pagubele provocate lui
Ghiorghe Piticari) m-am apucat înainte giuraţilor să mărg la plaiu un rănd pentru tată-meau
şi un rând pentru Ghiorghi Piticari, şi ce oi agonisi dela plaiu să aib a duce la măna neni şi
la măna lui Ghiorghi Piticari giurat [...].‖96 Obeservăm că, deşi erau rude de gradul II, răzăşi
din Ocolul Câmpulungului, aceste legături de sânge şi neam nu îl împiedică pe Gheorghe
Piticari să-şi ducă nepotul în faţa dregătorilor. Pentru ca Ioniţă să-şi ,,întărească” obligaţiile
luate în faţa vornicilor şi a juratului Gheorghe Piticari, acesta declară că ,, [...]mi-am pus
degetul eu Ion sin Petri Chirilii [...].‖97
Prin acest zapis, putem vedea nu doar modul în care se rezolvau diversele litigii
mărunte din lumea satului, ci şi modul în care membrii unor neamuri înstărite, parte a elitei
locale, puteau decădea. Acest document ne mai lasă să vedem că mediul elitar local era
fluctuant, unii membri ai elitei putând să-şi menţină statutul, alţii nu.
Gheorghe Piticari ne apare nu doar în postura de răzăş, jurat, vătăman sau de vornic, ci
el ne este înfăţişat ca având şi diverse preocupări de factură economică, pentru a menţine şi
mări averea deţinută. La data de 5 august 1790, vornicul Ioniţă Tudurian şi membrii Sfatului –
Toader Sabie, Simion Budăi, Petre, Lupu Corlăţan, Toader Crăciunescu, Toader Mercheş şi
Ioniţă Crăciunescu98 – acordă lui Gh. Piticari şi Gheorghe Grămdă un zapis pentru un loc de
moară. Conform documentului, vornicul şi sfatul au fot desemnaţi să îi dea juratului Piticariul
95
96
97
98
11
Gh. şi lui Ghiorghie Grămadă ,,[...] un loc lăngă apa Moldovii ca să-şi facă moară [...], aici
lăngă sat, adică din sus de gura Văii Săci[...].‖99
Faptul că Gh. Piticari realizează asemena activităţi cu conţinut economic, pentru a-şi
mări averea, nu constituie o excepţie, în contextul în care destule familii răzăşeşti erau
implicate în activităţi economice similare. Deosebirea este că multe familii abia de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea încep procesul de extindere a averii. Pe când Piticăreştii au început
acest proces de la sfărşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor. Se poate
observa că vornicul Gheorghe de Câmpulung era ancorat şi în realităţile economice ale
perioadei, nu doar la cele politice, sociale şi juridice. Defrişarea de teren şi prelucrarea
materialului lemnos rezultat aduceau profituri destul de mari, însă construcţia unei mori
reprezenta o sursă de venit mai sigură şi mult mai durabilă, în condiţiile în care autorităţile
austriece construiesc prima moară imperială la Câmpulung la 1795.
Din acest punct de vedere, vornicul Gheorghe este un om al sfârşitului de secol XVIII
şi început de secol XIX. El percepe mutaţiile politico-militare, sociale şi economice, fiind
conştient de faptul că stăpănirea singură a pământului – fără un alt mijloc de existenţă stabilă
– asigură traiul zilnic, însă nu şi prosperitatea pe care acesta o dorea pentru el şi familia sa.
Acesta nu este, însă, un caz particular, nenumărate familii din Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania secolelor XVII / XVIII-XIX încep a adopta o serie de îndeletniciri ,,moderne” de
a strânge avere, cum ar fi: inrolarea în regimetele de graniţă austriece din Transilvania,
ocuparea unei mici dregătorii boiereşti (Moldova şi Ţara Românească) sau realizarea unor
activităţi cu caracter comercial (deschiderea de prăvălii, lemnăritul, fierăritul, înscrierea în
bresle), etc.
Cu toate acestea, Piticăreştii nu renunţă la ocupaţia economică de bază a răzeşilor din
Ocolul Câmpulungului, anume creşterea animalelor. Aceast aspect ne este ilustrat de ,,Tabla
vitilor ce să află la vatră pe anul 1790 Dechemvrie 23‖100, document ce ne arată că familia
răzeşească Piticari deţinea ,,la vatră”101 nu mai puţin de 29 de ,,vite”. Acest număr nu trebuie
privit ca suma totală de vite, deoarece ,,tabla” sau tabelul nu menţionează şi vitele care erau
adăpostite la târle102, şi nici numărul de ,,boi”, ,,oi” sau alte animale domestice deţinute de
99
100
101
În grajdul din gospodăria din sat. Scribul documentului adaugă menţiunea ,,[…] la vatră întrucât multe
familii nu aveau ,,în sat‖ grajd, ci doar la gospodăriile sezoniere de vară din munţi, numite ,,târle‖ […]”.
102
Târlă= ,,Loc neîmprejmuit şi neacoperit unde se odihnesc oile sau vitele în timpul păşunatului”, sau:
,,Construcţie primitivă în afara satului, unde se adăpostesc oile şi ciobanii vara şi unde se prepară produsele din
12
către Piticăreşti. Aceste informaţii ne sunt înfăţişate de zapisul intitulat ,,Tabla goştinii, Vatra
Câmpulungului 1792 Noem. 1.‖103 Potrivit acestui document, Piticăreştii deţin 379 de oi şi
115 capre. Neamul răzeşesc al Piticăreştilor, conform înscrisurilor din epocă, deţinea un
număr de 523 de animale (bovine, ovine, caprine); număr destul de însemnat, ce reflectă
statutul social şi dregătoriile deţinute. Cu toate acestea, nici această cifră nu credem că
reprezintă numărul total de animale, întrucât nu avem un tabel care să ne enumere numărul de
animale de povară – boi, cai – deţinute de Piticăreşti.
Legat de termenul de goştină, acesta necesită o serie de explicaţii preliminare, până a
trece mai departe cu expunerea. ,,Goştina, gorştina, goşteritul, goştinăritul sau goştinitul”
este un termen de origine slavă, cu o etimologie ambiguă, a însemnat o dare (taxă) asupra
oilor şi porcilor. Ambiguitatea etimologică a determinat un distinguo între darea plătită pentru
porcii şi oile care merg la îngrăşat la munte şi darea impusă străinilor (oaspeţi) pentru oile şi
porcii aduşi în ţară la păscut. În cazul prim, am avea un fel de impozit direct, obligatoriu
pentru toţi locuitorii care foloseau păşunile din munte şi chiar apele de munte. Trebuie
remarcat, totuşi, că goştina a devenit o dare generală, adică impusă pe întinderea întregii ţări,
şi privind ,,şi boieri şi cler şi sârbii, câmpulungenii şi vrâncenii”. Aceasta s-a mai numit, în
Moldova, destina de porci, expresie care indică şi cuantumul ei104. Termenii goşterit, goştinit,
goştinărit (desemnând darea pe oi şi porci) se întâlnesc în documentele secolului al XV-lea.
În Moldova, termenul goştină abundă în documentele secolului al XV-lea. Darea
goştinăritului se aplică pe oi şi porci şi figurează, când explicit (,,goştina oilor”, ,,goştina
porcilor”), când implicit (,,goştina”). Cuantumul goştinii a variat în raport cu natura dării –
taxă pentru păscut sau dare directă –, precum şi în raport cu timpul. Astfel, străinii plăteau, în
general, pentru 10 capete, un leu. Unele documente înregistrează, însă şi alte cifre. În 1732,
domnul constată că ,,prostimea” a plătit ,,[…] de 15 oi doi lei […]‖; considerând că era o
,,asupreală”, domnul o reduce la un leu pentru 10 oi; în ianuarie 1768, Grigore Callimach105
reduce goştina de la 5 parale vechi de oaie, la 10 bani noi de oaie106.
lapte de oaie”. În acest sens, vezi: www.dexonline.ro,

Link:http://dexonline.ro/lexem/t%C3%A2rl%C4%83/56555, ultima dată a accesării: 05.IV.2016.
103
104
105
Nota bene, Grigore Callimachi(1761-1764/ 1767-1769) provine din neamul Calmăşul, originar după mama sa,
Nastasia, din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc. Domnitorul Grigore Callimachi era fiul domnului Ioan
Teodor Callimachi (1758-1761) şi fratele domnitorului Alexandru Callimachi (1795-1799). În anul 1769,
Grigore Callimachi a fost destituit (mazilit) de către Sultanul stambuliot, care-l bănuia de înţelelegere secretă cu
ruşii şi constata aprovizionarea defectuasă a trupelor otomane pe teritoriul Moldovei, exigenţă pentru care
domnul moldav primise subvenţii. Infidelul ,,guvernator” al Moldovei va fi decapitat la Istambul, în 28 august/8
13
Încasatorii goştinii se numeau goştinari sau goştinaşi şi erau fie slujbaşi domneşti, fie
împuterniciţi ai concesionarilor. Domnul putea acorda scutiri totale sau reduceri de goştină,
Nicolae Alexandru Mavrocordat scuteşte pe arhierei, mănăstiri, preoţi, boieri mari şi mici,
jupânense sărace, mazili, negustori, curteni şi alte bresle ,,[…] care se scoase peste obiceiul
vechi […]‖. Venitul rezultat din goştină reprezenta un impozit important pentru puterea
centrală. Un document din Moldova înregistrează câteva cifre semnifictive: ,,Suceava, 9.000
lei vechi, Neamţul, 3.350; Roman, 800, Bacău, 2.400; Tecuci, 350; Covurlui, 130; Tutova,
1.000; Vaslui, 1.000; Fălciu, 670; Cernăuţi, 2.310; Hârlău-Dorohoi, 1.600; Botoşani, 850;
Cârligătura, 400; Iaşi, 1.500, Bârsani, 5.500.” La 1757, goştina oilor a adus 57.000 lei
visteriei Moldovei.107
Faptul că vornicul Gheorge Piticari nu va renunţa la activităţile economice şi agricole
ne este ilustrat în documentul din 21 mai 1793, prin care ,,[...] sătenii din vatra
Câmpulungului [...]‖ 108 , prin ,,[...] scrisoarea noastră [...]‖ 109 îi închiriază vornicului
muntele ,,[...] Creţile [...]‖110 pe anul 1793, pentru suma de 15 lei. Acest izvor ne lasă să
înţelegem că economia câmpulungeană era una agricolă, venitul din animale şi păscutul lor
fiind considerabil. Era şi firesc, în condiţiile în care cel mai important bun al acestei societăţi
montane, ce se îndeletnicea cu creşterea oilor, caprelor, vitelor şi boilor, era pământul,
proprietatea funciară. Avantajele zonei montane a Ţinutului Câmpulung erau păşunile şi
fânaţele bogate în specii variate de plante, benefice atât pentru îngrăşatul animalelor, cât şi
pentru producţia de lapte. Există mărturii ale vremii care ne vorbesc de faptul că pe munţii
Ocolului Cîmpulung, cu mult înainte de anexarea Bucovinei, păstorii de oi, capre şi vite din
Maramureş şi Transilvania veneau vara pentru a-şi paşte turmele.
Ne putem pune întrebarea de ce ,,[…] sătenii din vatra Câmpulungului […]‖ i-au
vândut dreptul de păşunat vornicului Piticari? De ce muntele nu a fost închiriat direct de la
autorităţile austriece sau de la vornicia Cîmpulungului? În contextul în care în această
perioadă se făceau demersuri serioase în direcţia creării Domeniului Câmpulungului.
Răspunsul la toate aceste înrebări este acela că Gh. Piticari nu putea să concesioneze muntele
de la autorităţile austriece, nici de la vornic şi nici de la juraţi, în contextul în care acest
septembrie 1769. Vezi: Radu Lungu, Domnitori şi Principi ai Ţărilor Române. Cronologie ilustrată, Bucureşti,
Editura Paidea, 2010, pp. 187-188.
106
107
Ibidem, p. 209.
108
109
110
14
pământ – Muntele Creţile – aparţinea întregii obşti săteşti, adică el era deţinut în comun de
către toţi răzăşii din Ocolo, fără deosebire.
Să nu uităm că o condiţie preliminară a răzeşiei era deţinerea în comun de pământ . În
acest context, răzăşi puteau fi străjerii ocolului, vătămanii, vornicii şi chiar unii boieri mari.
Termenul de răzeş desemna acea persoană care (indiferent de averea sau dregătoriile
deţinute) stăpânea în comun o moşie – proprietate ce putea avea câţiva ari sau chiar zeci şi
sute de hectare – aşa cum sunt munţii Ocolului Câmpulungean. Această realitate, transmisă
nouă prin acest zapis din mai 1793, arată că vechile legi şi instituţii moldoveneşti funcţionau
nestingherite în această parte a Ţării de Sus a Moldovei, anexată cu exact 18 ani în urmă.
Dimitrie Cantemir avea dreptate când afirma despre câmpulungeni că ,,[...] este drept,
nu sunt nobili, totuşi, nu ascultă de nici un boier şi alcătuiesc un fel de republică [...].‖111
Afirmaţiile principelui nu trebuie să fie interpretate ad litteram, termenii pe care îi
foloseşte Cantemir sunt în mare parte metaforici, specifici Epocii Iluministe. Prin termenul de
,,republică”, nu trebuie să se înţeleagă că în zona de nord-vest a Principatului Moldovei exista
un fel de ,,stat” autonom sau qvasi-independent faţă de domnie şi dregători. Mai degrabă
putem înţelege că în această zonă exista o comunitate mare de răzăşi, deci de nobili, ce
stăpâneau întinse suprafeţe de teren. Fiecare dintre aceşti boieri avea drept de decizie asupra
modului în care era folosit bunul funciar. Dacă operăm o traducere a termenilor latineşti de
,,res” şi ,,publica”, constatăm că aceştia înseamnă ,,lucru / fapt / chestiune”112, ,,publică / a
tuturor / comună.”113 Deci, aceşti răzăşi din zona nord-vestică a Moldovei nu aveau un ,,stat
în stat”, ci un ,,lucru al tuturor”. Conceptul de ,,lucru al tuturor” trebuie să fie înţeles nu din
punct de vedere politico-administrativ, ci din punctul de vedere al dreptului funciar – al
dreptului asupra pământului. Aşadar, această comunitate nobiliară, organizată sub forma unui
ocol de aproximativ 15 sate, se raporta la pământul deţinut ca la o ,,republică”, adică ,,un
lucru al tuturor” – sau, mai bine zis, un ,,pământ (lucru) al tuturor”!
Doar aşa ne putem explica de ce Gh. Piticari concesionează pământul de la ,,[…]
sătenii din vatra câmpulungului […]‖ – de la întreaga comunitatea a răzeşilor, şi nu de la
autorităţile imperiale, nici de la vornic sau de la Sfatul Bătrânilor. Cu siguranţă că nu toţi
răzăşii au fost prezenţi atunci când vornicul Piticari a concesionat muntele Creţile pentru vara
111
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1973, p. 301.
112
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Ediţie revăzută şi completă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993, pp.
357-358.
113
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Ediţie revăzută şi completă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993, p.
335.
15
anului 1793. La această tranzacţie trebuie să fi fost prezenţi doar unii slujbaşi săteşti, printre
care vornicul şi poate nişte locuitori mai înstăriţi. Dar nu asta este relevant, anume cine au fost
intermediarii încheierii ,,contractului”. Important este în numele cui şi de către cine au fost
împuterniciţi aceşti ,,intermediari”. Slujbaşii satului fiind înputerniciţi de către: ,,[...] Noi
sătenii din vatra Câmpulungului [...].”114
Aceste realităţi, surprinse prin intermediul documentelor, ne demonstrează că
societatea câmpulungeană funcţiona conform vechilor uzanţe juridice, legislative, cât şi
teritorial-administrative. Gheorghe Piticari, fiind un personaj al trecutului, dar şi al
prezentului, reuşeste să urce scara ierarhică prin intermediul ,,[…] dregătoriilor ocupate
[…]‖, dar şi prin intermediul activităţilor economice întreprinse: creşterea şi vânzarea de
animale, defrişarea de păduri pentru obţinerea de teren pentru făneţe şi păşuni. În contextul în
care suprafeţele neîmpădurite erau desul de puţine, vânzarea lemnului rezultat în zonele de şes
sau chiar în Ocolul Câmpulungului, însămânţarea de terenuri arabile la şes, crearea unei mori
de apă pentru folosul comunităţii câmpulungene. Avem, aşadar, de-a face cu un răzeş care
avea simţul administrativ şi anteprenorial extrem de bine dezvolat, simţind cerinţele secolului
şi lumii în care se afla.
Pe lângă activităţile economice enumerate, Gheorghe Piticari mai apare ocupând şi
dregătoria de jurat sau giurat. În această slujbă îl găsim în 23 martie 1793, atunci când Ioniţă
Burduhos din vatra Câmpulungului cere scaunului din Câmpulung să i se dea un teren pentru
a-şi face o piuă.115,116 Scaunul din Câmpulung îl rânduieşte ,,[...] pe Gheorghe Piticari, giurat
şi Ioniţă Tudurian, sătian, să meargă la starea locului şi să cerceteze de nu ar aduce pia
stricăciune megieşilor[...].‖117 După ce juratul Gh. Piticari şi sătenii din subordinea sa au
mers la faţa locului şi s-au convins de faptul că piua ce urma a fi construită de către sătenul
Ioniţă Burduhos nu putea aduce niciun prejudiciu megieşilor, Ioniţă primeşte ,,[...] scrioare
asta [...] de stăpânire după contract ce au luat de la scaun[...].‖118
Documentul primit de către Ioniţă Burduhos, pentru a căpăta putere juridică, va fi siglat
cu pecetea Câmpulungului (,,[...] un bărbat cu halebardă în mână [...]‖119) şi semnat de către
114
115
Piuă= Instalaţie sau maşină folosită pentru impâslirea ţesăturilor de lână într-un mediu cald şi umed. În acest
sens, vezi: www.dexonline.ro, Link: http://dexonline.ro/lexem/piu%C4%83/43270, (ultima dată a accesării:
06.IV. 2016).
116
117
118
119
16
,,[...] † Ghiorghi Piticariu giurat [...]”120, precum şi de către cele 16 persoane121 aflate în
subordinea sa. Împuternicirea lui Gheorghe Piticari ca jurat 122 , pentru a rezolva această
problemă, demonstrează că acesta deţinea o anumită probitate morală în faţa câmpulugenilor,
avea o anumită experienţă juridică şi legislativă, elemente indispensabile pentru a rezolva
asemenea chestiuni.
Cel mai probabil, cunoştinţele de factură juridico-legislativă Gheorghe Piticari le-a
dobândit nu în şcoli, ci prin experienţa obţinută în răstimpul de aproape jumătate de secol, în
care acesta a deţinut dregătoriile de: vornic, hotarnic, vătăman, membru al Sfatului Oamenilor
Buni şi Bătrâni”, etc. Nu este exclus ca vornicul de poartă să fi urmat câţiva ani ,,cursurile”
vreunei şcoli mănăstireşti, la Moldoviţa, Putna, Humor sau chiar în satul natal, la şcoala
fondată de către domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica. Putem lansa teoria că Gh.
Piticari a învăţat în una dintre aceste şcoli, întrucât, pentru a ocupa dregătoriile de vornic,
giurat, dar mai ales hotarnic, era nevoie de o serie de cunoştinţe minime de scriere şi citire,
dar şi cunoştinţe matematice şi tehnice, de mânuire a instrumentelor de măsurare a hotarelor:
stânjenul, funia, prăjina, etc.
Probiatea morală a lui Gheorghe Piticari ne este amintită într-un ,,pas”/ salvconduct123,
dat de către vornicia Câmpulungului acestuia, la data de 28 mai 1794. Potrivit pasului, ,,[...]
Ghiorghie Piticriu merge la ţară cu 2 cară, 6 boi, şi două slugi călări pe un cal [...]‖124,
răzeşul având permisiunea de a pleca şi a reveni în Câmpulung ,,[...] în pace, fiind că este om
bun şi drep [...]”125. Vornicia Câmpulungului, pentru a conferi putere juridică actului, adaugă
în document următoarea frază: ,,[...] şi spre mai mare credinţa s-au întărit [acest document /
pas] cu pecetea sătească126 [...].‖127.
120
121
Ioniţă Tudurian, sătean; Neculai Lacatăş, megieş; Dumitru Medrehan; Vasile Ciucalău; Ghiorghi Burduhos;
Petre sin Ioniţă Lacatăş; Toader Tudurian; Petre Burduhos; Toader Cozma; Gligore Holuţ; Petre(nedescifrabil);
Ioniţă Blănariu; Toader Cărbune; Ioniţă Medrehan; Vasile Purcelescu din Pojorâta şi Chiriac Prescure.
122
Referitor la dregătoria de jurat sau giurat, aceasta intră în uz din a doua parte a secolului al XVIII-lea, mai
ales după anexarea Bucovinei de către Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Termenul de jurat este
folosit, în perioada 1775-1850, pentru a denumi dregătoria de vătăman. Vătămanul fiind locţiitorul şi subalternul
vornicului de obşte, în cazul Câmpulungului, locţiitorul vornicului de Câmpulung. Teremnii de ,,vătăman” şi
,,jurat” tind să devină sinonimi. Uneori, în documente este folosit termenul de vătăman, alteori cel de jurat, dar şi
ambii, concomitent: ,,[…] vătăman şi giurat […]‖.
123
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. Sigiliile emise de cancelaria
domnească a Moldovei (1387-1856), Vol. II, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2006, p.100.
124
125
126
Nota bene, pecetea sătească, căreia i-am conferit un studiu separat, are forma ovală, având o margine compusă
dintr-o line punctată, care înconjoară câmpul sigilar şi exerga. Exerga se află într-un chenar semicircular,
amplasat in partea de jos a peceţii, pe care se regăseşte inscripţia cu litere capitale latine: ,,MOL.
KIMPOLUNG‖. Pe câmpul sigilar se află un bărbat, probabil un un răzăş, cu cămaşă încinsă la brâu. În mâna din
17
Prin urmare, din acest document aflăm şi de probitatea şi calităţile morale ale lui Gh.
Piticari. Faptul că este ,,un om bun şi drept”128 avea mare relevanţă în societatea de atunci,
nicio dregătorie neputând fi ocupată – cel puţin în teorie – dacă nu erau îndeplinite nişte
cerinţe minime, etice şi morale.
Nu susţinem că în perioada discutată dregătoriile erau ocupate doar de persoane
,,bune şi drepte”. Sunt cazuri infinite de mici dregători, similari cu Gh. Piticari, care profitau
de poziţia socială ocupată, pentru a-şi trage foloase economice, funciare şi băneşti. Venaliatea
slujbelor era o problemă a societăţii secolelor XVII-XVIII, în contextul în care toţi sau
aproape toţi dregătorii, mari sau mici, pornind de la domnitor / vornic şi până la ultimul
goştinaş sau slujbaş, căutau să obţină venituri imediate din dregătoriile ocupate; venituri care
să le confere avere, alianţe în păturile sociale imediat superiate, precum şi posibiliatea de a
urca rapid şi fără piedici ierarhia. Este posibil ca şi Piticari vornicul, ca membru al Sfatului, ca
vornic şi vătăman, dar şi ca giurat şi hotarnic, să fi avut de câştigat o serie de venituri, alianţe
economice, familiale, etc.
Nu ştim ce avere avea acest personaj înainte de ocuparea degătoriilor – adică ce alodiu
moştenise, şi câtă avere a obţinut ca rezultat direct sau indirect al dregătoriilor săteşti ocupate.
Unele indicii există în acest sens. Probabil că Gh. Piticari, vornicelul, nu ar fi obţinut ,,loc
domnesc” de la Sfatul Oamenilor Buni şi Bătrâni, în anul 1784, fără să fi fost el, cu câţiva ani
înainte, o persoană ,,de vază” în acest Sfat. Boiernaşul nu ar fi obţinut poate nici loc şi nici
drept de moară. În condţiile în care a fi stăpânul unei mori era un privilegiu care în Evul
Mediu şi Epoca Modernă Timpurie era rezervat doar seniorului / nobilului / boierului.
Personajul nostru a mai obţinut şi concesia unor munţi mari pentru vărat animalele. Gh.
Piticari deţinea ,,slugi”, avea pământ lucrat la ţară, ,,în gios”; era implicat într-o serie de
activităţi economice cu materie lemnoasă şi cămătăreşti.
Vornicul Gheorghe a fost desemnat să realizeze şi bugetul Câmpulungului pe anul
1784 – document citat de către noi – ce poartă titlul: ,,[...] Sama lui Ghiorghi Piticari de
banii controbuţii ce-au strânsu şi alte cheltuele săteşti. 1784 Mar.18 [...]”129. Document
dexter acesta ţine o halebardă cu două muchii. Muchia mai mare a halebardei se află îndreptată spre captul
personajului, iar muchia mai mică spre exterior. În mâna dinspre senester acest personaj ţine o sabie sau o
ramură de arbore. Sub piciorul din sinister se află probabil o amfipteră sau o ramură de copac.
127
128
Ovidiu Ghitta, Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (sec. XVIII), Cluj-
Napoca, Aditura Argonaut, 2015, pp. 104-105.
129
Teodor V. Ştefanelli, Documente, pp. 146-147.
18
important pentru cercetarea de faţă, în contextul în care sunt înfăţişate sumele încasate şi
cheltuite de vornicia câmpulungeană, în decursul anului 1784.
Pentru a reliza aceste calcule, Gheorghe Vornicul cu siguranţă a deţinut cunoştinţe
matematice şi scriptoriceşti, fără de care nu ar fi avut privilegiul şi răspunderea de a întocmi
raportul bugetar; mai ales dacă ne gândim la faptul că Sfântul Imperiu Roman de Naţiune
Germană130 dorea să cunoască cu ,,exactitate matematică” toate realităţile: sociale, politice,
dar mai ales economice şi financiare.
Am văzut, în rândurile mai de sus, că Gh. Piticari deţinea moşii şi pădure, moară, vite,
oi, boi, cai, capre, precum şi slugi. Totodată, acesta deţinea şi sume de bani pe care, la nevoie,
le împrumuta localnicilor pentru diversele lor nevoi. Conform zapisului din 24 noiembrie
1794, ,,[...] eu cel mai gios iscălit Gavril sin Ştefan Cojocariu de aice din vatra
Cămpulungului, care mai gios am pus degitul, dat-am acest adivarat zapisul meu la măna
Dmsale Ghiorghie Piticariul giurat, precum să să ştie că fiindu-mi o mare nevoie a plăti
nişte bani ce sint drept datoriu [...] am zălogit o falce din acea moşioară (de pe Izvorul
Malului), o falce loc bun şi în plăcere, la bordeiul ce avem, Dmsale mai sus numitului
Ghiorghi Piticar giurat, drept doisprăzece lei bani turceşti, sau opt lei bani nemţăşti, care
bani i-am luad deplin în măna mea de m-am plătit de datorie [...].‖131 În condiţiile în care
Gavril Cojocaru, fiul lui Ştefan, avea nevoie de bani pentru a plăti o datorie, acesta împrumută
suma de 12 lei de la juratul Gheorghe Piticari. Gavril Cojocaru îi acordă lui Gheorghe Piticari
o falcie şi jumătate de teren ,,[...] bun şi în plăcere [...]‖ 132 – drept zălog, pentru suma
împrumutată.
Potrivit documetului, Gavril Cojocaru nu îi zălogeşte lui Gh. Piticari un loc la
întâmplare, ci unul ,,[…] bun şi în plăcere […]‖, adică Gh. Piticari alege locul ,,[...] în
plăcere [...]‖133, după bunul său plac.
Zapisul de împrumut ne oferă posibilitatea să observăm cum se încheiau şi care erau
condiţiile de parafare ale unor astfel de tranzacţii, din lumea românească rurală de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Potrivit documentului, debitorul cerea creditorului (Gheorghe Piticari)
suma dorită. Creditorul îi acorda banii debitorului. Dacă suma împrumutată era mai mare (ex.
12 lei turceşti, 8 bani nemţeşti), creditorul cerea debitorului o garanţie pentru banii
împrumutaţi. De obicei, garanţia sau ,,zălogul” era reprezentată de o proprietatea funciară.
130
Prezent în 1784 doar de 9 ani în ,,Moldova Austriacă”.
131
132
133
19
Suma împrumutată fiind mare, creditorul (Gheorghe Piticari) avea dreptul de a alege ,,terenul-
garanţie” din suma totală a moşiilor deţinute de către cel debitor (Gavril Cojocaru). Dacă cel
împrumutat nu restituia în termen de un an de zile banii creditorului, acea moşie sau parte de
moşie zălogită ieşea de sub proprietatea celui împrumutat, devenind moşia legală a
creditorului.
Legat de suma înscrisă pe zapisul din 24 noiembrie 1794, ,,[…] 12 lei turceşti sau 8 lei
nemţeşi […]‖, aceasta era destul de mare, în condiţiile în care cu 15 lei se putea achiziţiona
un teren în vatra satului şi construi o locuinţă. Dacă am transforma suma de 15 lei în animale,
aceasta ar corespunde unui număr de 150 de oi şi 24 de capre. Număr destul de mare de
animale dacă ţinem cont de faptul că o familie medie răzăşească din Ocolul Câmpulungului
deţinea 30 de oi, 15 capre şi 5 până la 8 vite.
Interesant de subliniat este şi acronimul folosit de către Gavril Cojocaru atunci când se
adresează lui Gheorghe Piticari, – Dmsale – adică Domniei sale 134 – acronim ce nu este
întâlnit destul de des în cele peste 407 documente cercetate. Se poate ca această formulă de
adresare să fi fost introdusă în document prin stilionarul scribului / diacului care a redactat
zapisul. Poate să fie şi o simplă ,,formulă tip”, folosită în mod regulat pentru zapise cu
caracter economic. Această formulă, cel puţin la nivelul celor 407 documente cercetate, nu a
mai fost întâlnită, ceea ce ne duce cu gândul că acronimul nu se folosea în mod regulat, ci era
rezervat unor elite, fie ele şi de provenienţă ruralo-sătească. Acronimul ne relevă faptul că
avem de-a face cu un personaj important din comunitate, cu un rol economic şi social-politic
în lumea Vetrei Câmpulungului, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Cuvântul ne relevă şi
statutulc/ bunăstarea socială, economică, decizională, de care Gheorghe Piticari se bucura la
acel moment în Ocolul Câmpulungului. Totodată, la sfârşitul zapisului, Gh. Piticari apare ca
,,[...] Ghiorghie Piticar, un(ul) stăpânitoriu [...].”135
Pe lângă terenurile, moşiile, pădurile achiziţionate şi banii obţinuţi prin diverse
activităţi mercantile, Gheorghe Piticari va avea şi o serie de pagube din punct de vedere
economic. Potrivit zapisului din 14 octombrie 1802, ,,[...] Aceşti oameni din Câmpulung
anume Ghiorghi Piticar şi Ioan Ungurean şi împreună cu sămbraşii lor, mergu în parte
Moldovii piste cordun ca să-şi caute o păgubire de vite, adică o samă de oi ce li s-au luat din
runcul Creţior, şi pentru că sănt oameni cu dreptate li s-au dat acestă mărturie ca să nu fii
134
Napoca, Aditura Argonaut, 2015, p. 19.
135
20
asupriţi de nimene [...].‖136 Prin acest pas, păgubaşii primeau dreptul de a trece graniţa dintre
Bucovina şi Principatul Moldovei. Graniţa, numită în zapis ,,cordun”, era situată pe Munţii
Rarău, cel mai apropiat sat moldovenesc de Bucovina fiind Chiril. Din păcate, nu ştim dacă
păgubaşii şi-au găsit oile sau nu.
Gheorghe Piticari va apărea în documentele timpului ca vornic pentru ultima dată în
29 martie şi 21 iulie 1804, atunci când acesta a fost chemat să judece cazul dintre Maria şi
Ioana Gânscă, pe de-o parte, şi Luciana, mătuşa surorilor, de cealaltă parte; disputa fiind
cauzată de o moşie aflată în litigiu137 între părţi. Din Sfatul Oamenilor Buni şi Bătrâni, veniţi
să judece şi ei, făceau parte, printre alţii, şi ,,[...] Ioniţă Piticariul, Neculai Piticariul [...]‖138
– nimeni alţii, credem noi, decât vărul şi unchiul vornicului.
Se observă că Gheorghe Piticari, pe lângă dregătoria de vornic, o mai ocupase şi pe
cea de hotarnic, cât şi pe cea de jurat. Legat de ultima instituţie, răzăşul Piticari apare în
această postură de aproximativ 12 ori într-un interval de 19 ani, mai exact între anii 1791-
1810. Legat de aceste funcţiii, de jurat şi hotarnic, sunt necesare o serie de lămuriri teoretice şi
istorice.
Juraţii sau jurătorii au jucat un rol deosebit de important în administrarea justiţiei în
epoca feudală până la mijlocul secolului al XVII-lea şi sporadic după aceea – sunt, în acelaşi
timp, un mijloc de probaţiune şi un organ de judecată. O soluţie de împăciuire, de aşezare, de
tocmeală era firească în relaţiile dintre membrii obştii. De aceea, în loc să se meagă la un
proces contencios, se recurge la arbirajul rudelor, al vecinilor, al oamenilor buni şi bătrâni.
Aleşi şi ceruţi de părţi la început, iar mai târziu impuşi de prestigiul dobândit de aceştia în
cadrul unui proces de diferenţiere socială înlăuntrul obştii. Prin organizarea judecăţii
megieşilor, practica tocmelii n-a dispărut: oamenii buni şi bătrâni aveau sarcina ca, sub
jurământ, să găsească soluţia ,,cu sufletul lor”. Aceşti jurători nu mai jurau cu una din părţi,
precum cojurătorii; ei aveau, în principal, rolul de judecători care, însă, cunoscând faptele,
îndeplineau şi un rol probatoriu, asemănător cu cel al martorilor. Ei se puteau sprijini pe orice
fel de probe, inclusiv martori. Şi această formă de judecată de obşte a fost preluată de dreptul
domnec feudal, acordând boierilor ca jurători un rol precumănitor.139
136
137
138
139
Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pp. 265-266.
21
Privitor la hotărnicie şi la judecătorii tocmelnici, aceasta era una din prerogativele
fundamentale ale obştii, care păşea adesea în întregul ei la hotărnicie. Un grup restrâns, cu
caracter specializat, cerut de părţile interesate sau desemnat de obşte, depunând jurământ,
tocmeşte sau aşază pe cei care vor să-şi delimiteze, fără niciun litigiu, o stăpânire funciară sau
să împartă o devălmăşie existentă ori moştenită sau să pună capăt unui litigiu de hotare. Cu
unele excepţii (simple ditrugeri, mutarea pietrelor de hotar), hotărniciile se deosebesc esenţial
de litigiile rezolvate prin cojurători sau jurători, din cauza operaţiunilor tehnice ce le sunt
caracteristice şi care fac ca jurământul depus de juraţi să fie mai mult o garanţie a unei
procedări corecte din partea acestora.
Hotarnicii sunt în realitatea un grup de arbitri, judecând în fond litigiul şi fiind, aşadar,
,,tocmelnici” în primul rând şi ,,jurători” abia în faza finală, când hotărârea lor este purtată
înaintea domniei pentru a fi aprobată sau casată. În Moldova, ei figurau într-un ozvod sau
catastih. Jurământul se făcea la sorocul stabilit, de obidei în biserică, pe cruce sau pe
Evanghelie, şi numai excepţional în faţa unui dregător laic, spre deosebire de martori care,
obişnuit, jurau în faţa instanţei de judecată sau dădeau numai declaraţii. Jurământul se făcea
adesea sub puterea unei cărţi de blestem. Raportul omului domnesc – constatator al efectuării
operaţiei – împreună cu zapisul redactat de cojurător erau duse la domnie de către partea
interesată.140
140
Ibidem, p. 266.
22
3. Neamul Piticăreştilor şi implicarea lor în sfera ecleziastică
Răzeşii din familia Piticari au avut, pe lângă activităţile cu caracter politic, economic,
militar, şi preocupări legate de mântuirea sufletului. Primul reprezentat al neamului Piticari,
cunoscut pănă în prezent, care a slujit Biserica, este Chiril Piticari, preot în Câmpulung
Moldovenesc, la parohia ,,Naşterea Mântuitorului”, în anul 1699. Cronica de la Adormirea
Maicii Domnului nu ne oferă şi alte informaţii legate de acest personaj, cum ar fi: studiile
întreprinse, numărul de credincioşi din parohia sa, anul în care a fost hirotonit, etc. Este
posibil ca acest Chiril Piticari să fi deprins tainele preoţiei la una din şcolile ce funcţionau pe
lângă mănăstirile din zonă: Putna, Voroneţ, Vatra Moldoviţei, etc. Această idee este doar o
supoziţie, în contextul în care nu deţinem documente care să ne probeze afirmaţiile.141
Pe lângă parohia ,,Naşterea Mântuitorului”, unde a slujit ca preot Chiril Piticari până
la zidirea actualei biserici, numită pentru frumuseţea şi măreţia ei ,,catedrală”, în această parte
a Câmpulungului au existat în decursul timpului şi alte lăcaşuri de închinare pentru
credincioşi. Profesorul Dr. Ioan Bileţchi-Albescu încearcă să aducă unele clarificări în această
chestiune: ,,[…] Ştefan Tomşa, bătrânul domn al Moldovei, de scurtă durată, ar fi înălţat pe
un tăpşan de la gura părăului Deia o biserică de lemn pe la anul 1611[…].‖ Se pare că Vodă
Tomşa nu a avut liniştea politico-militară pentru înzestrarea bisericii cu odoarele aferente.
Sunt puţine date despre existenţa acestei biserici. Cert este că la 1802 era biserică
parohială şi avea matricole proprii. Din cauza repetatelor alunecări de teren şi din cauza
amplasării edificiului religios la gura unui pârâu, acest monument – expus hazardelor naturale
– a fost demontat şi mutat din gura părâului Deia; noul amplasament fiind pe partea dreaptă a
râului Moldova, pe actualul amplasament al ,,Cimitirului Eroilor”. Despre biserica unde a fost
preot Chiril Piticari, autorii Vasile şi Otilia Sfarghiu afirmă că ,,[...] Biserica era simplă, toată
din lemn, fără nici un cui de metal în ea [...].”142
Referitor la mutarea bisericii de cealaltă parte a Moldovei, Cronica bisericii de la
Adormirea Maicii Domnului afirmă: ,,[...] Pe părăul Dei era un schit vechiu. Cei vechi îi
spunea schitul de la Părăul Lelii, sau de la Coasta lui Leliuc, sau de la Coasta lui Lehaci. Pe
141
Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2008, pp. 192-220.
142
acestora, Botoşani, Editura Axa, 2007, p. 64.
23
locul unde astăzi e cimitirul Eroilor era pe atunci o poiană, unde venea un zimbru, de răgea
atât de puternic, de răsuna toată valea Câmpulungului. Atunci oamenii, privind aceasta ca un
semn divin, mutară schitul de pe coasta lui Leliuc în acea poiană şi i-au zis Biserica cu hraul
Naşterea Mântuitorului [...].”143 În anii ’30 ai secolului XX, biserica atribuită lui Ştefan al II-
lea Tomşa a fost demolată şi transportată în comuna Todireşti din judeţul Suceava.144
După Chiril, un alt cleric din neamul Piticăreştilor este diaconul Ioniţă Piticari care
apare în ,,[...] Izvodul tuturor birnicilor din Vatra Câmpulungului moldovenesc pe anul 1786
împreună cu casele locuite de dânşii [...].” 145 El a slujit ca diacon la biserica cu hramul
,,Naşterea Maicii Domnului”, biserică ce fusese ridicată de către Grigore Piticari, împreună cu
vornicul de Câmpulung, Nicolae Kogălniceanu şi Grigore Sabie, probabil în anul 1751.
Piticăreştii, ca neam, nu au dat preoţi comunităţii, ei fiind mai degrabă angrenaţi în
îndeletnicirile politce, militare şi socal-economice ale vremii. În acest sens, autorul Vasile
Sfarghiu afirmă că ,,[...] De altfel această veche şi mare familie nu a dat preoţi, afară doar de
Ioniţă diaconul, pomenit pe lista birnicilor cu casă, din anul 1786, la numărul 243 [...].”146
3.1. Răzeşul Grigore Piticari, Schitul voievodal ,,Sfântul Evanghelist Ioan”

şi austriecii
Din neamul Piticari, cel care va avea o adevărată activitate în sfera eclesiastică va fi
răzeşul Grigore Piticari. Fratele vornicului de poartă Gh. Piticari, care în anul 1751 va ridica
în ,,Vatra Câmpulungului” o biserică de lemn, împreună cu vornicul de atunci al
Câmpulungului, Nicolae Kogălniceanu; biserică ridicată pe locul dăruit de către epitropul
Vasile Hurghiş. Existenţa acestei biserici este atestată încă din anul 1752, prin diata lui Ion
Flam pentru copiii lui. Biserica în cauză, devenind neîncăpătoare, va fi strămutată la anul
1885 în satul Bucşoaia, pe locul acestei dintâi biserici construindu-se o a doua biserică, mult
mai mare, conformă cu numărul aflat în creştere al mirenilor.
143
,,Cronica de la Adormirea Maicii Domnului” – text manuscris/cronică, Câmpulung Moldovenesc; Ioan
Bileţchi-Albescu, Din trecutul Câmpulungului Moldovenesc, text dactilografiat, Câmpulung Moldovenesc, 1949,
pp. 232-234 şi pp. 249-250; Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Moldovenesc – Confesiuni, lăcaşuri
de cult şi slujitori ai acestora. Botoşani, Editura Axa, 2007, p. 64.
144
acestora, Botoşani, Editura Axa, 2007, p. 65.
145
Teodor V. Ştefanelli, Documente, p. 165, numărul 243.
146
Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Moldovenesc – Confesiuni, lăcaşuri de cult şi slujitori ai
acestora. Botoşani, Editura Axa, 2007, p. 16.
24
Grigore Piticari se va implica şi în mutarea schitului din Poiana Sihăstriei, ridicat în
anul 1541, de către domnitorul Petru Rareş, peste muntele Rarău, în satul Chiril. Obiectele de
cult, precum şi biserica dezmembrată au stat, timp de un an de zile, la adăpost sub Piatra
Zimbrului. Aici, sub această stâncă, au stat protejate de un acoperiş, făcut din lemne rezemate,
până ce Gheorhe Piticari şi Grigore Sabie s-au întors din călătoria lor făcută la Iaşi, la boierul
Balş147, cu aprobare să se ridice din nou schitul pe moşia lui, în poiana unde se găseşte şi
astăzi mănăstirea Rarău.148
3.2 Arhimandritul Veniamin, Cavaler de Piticari
Despre acest răzeş, Arhimandridul Timoftei Aioanei afirmă următoarele: ,,[...] Sunt
mulţi oameni a căror trecere prin lume poate fi considerată un mare dar de la Dumnezeu.
Prin viaţa şi faptele lor, aceştia aduc slavă lui Dumnezeu, preamărindu-I numele şi, în
acelaşi timp, bucurie aproapelui, omului de lângă noi, chiar şi atunci când, la prima vedere,
este neînsemnat. Arhimandritul Veniamin Piticariu a fost un astfel de om. Trecerea lui prin
viaţa Bisericii nu a rămas neconsemnată şi, mai mult decât atât, numele lui este pomenit în
ectenii şi rugăciuni pentru fapte meritorii săvârşite în locaţii diverse, undeva în zorii veacului
al XX-lea [...].”149
Informaţii cele mai exacte şi importante despre viaţa şi activitatea arhimandritului
Veniamin Piticariu le datorăm episcopului Narcis Creţulescu (†1913), fost stareţ al Mănăstirii
Neamţ şi neobosit cronicar al vremii, el însuşi cunoscut apropiat al acestui monah.
Într-una dintre scrierile sale, episcopul Narcis Creţulescu îi prezintă pe scurt viaţa
arhimandritului, care-l rugase să scrie o istorie a Mănăstirii Râşca, unde ajunsese stareţ în anul
1897:
Veniamin Piticariu («Peticariu» după versiunea lui Narcis Creţulescu - n.n.) este
român de origine, de baştină răzeş din Câmpulung, din Bucovina. Bunicul său,
după ce s-a luat Bucovina de către Austria, a trecut în Moldova şi s-a stabilit în
147
Mihai-Ştefan Ceauşu, Marius Chelcu (Ed.), Domeniul mănăstirilor din Bucovina în secolele XIV-XVIII.
Inventar de documente, Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru-Ioan-Cuza”, 2007, p. XXIX.
148
George Ungureanu, Spre aducere aminte, discur ţinut la 5 iulie 1992, la sfinţirea fundaţiei Mănăstirii din
Poiana Sihăstriei de către Î. P. S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Câmpulung Moldovenesc, lucrare
dactilografiată, p. 4.
149
Arhim. Timotei Aioanei, Arhimandritul Veniamin Piticariu şi preafrumoasa icoană (I), www.ziarullumina.ro,
Link: http://ziarullumina.ro/opinii/arhimandritul-veniamin-piticariu-si-preafrumoasa-icoana-i, ultima dată a
accesării: 22.IV. 2016.
25
comuna Rotopăneşti, judeţul Suceava, unde s-a născut Veniamin Peticariu, la
anul 1848, numindu-se Vasile.
A învăţat carte la şcoala boierului Neculai Istrati, proprietar al moşiei
Rotopăneşti, terminând apoi clasele primare. În anul 1866, au murit părinţii lui
de holeră, ambii într-o săptămână, şi el a rămas sub epitropia surorii sale, Elena
Teodorescu. Pe urmă, a mai învăţat carte şi gospodărie în familia boierului
Costache Romanescu din Fălticeni. A fost cioban la oi şi, prin silinţe şi economie,
a ajuns Vasile să fie avut (în oi, cai, vite şi bani). Mai pe urmă, logodindu-se spre
a se însura, s-a îmbolnăvit greu, de care boală a suferit cinci ani şi n-a putut
scăpa, până nu s-a făcut călugăr în Mănăstirea Cozancea, în egumenia lui
Veniamin Pâslariu.
Apoi, s-a dus la Sântul Munte spre închinăciune. Întorcându-se din Sfântul Munte,
a adus o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, ce se cheamă Portăriţa,
care icoană este din cele mai bogate şi este în Mănăstirea Râşca. A fost pus, după
venirea de la Sfântul Munte, de Ieromonahul Chesariu Vasiliu, duhovnic la
Mănăstirea Agafton, slujitor la Biserica „Sfântul Ioan―, din Suceava, Mitropolia
veche a Moldovei, unde a învăţat carte de teologie de la Arhimandritul Emanuil
Ciuntuleac, profesor. Bolnăvindu-se, s-a întors iarăşi în metania sa, în Cozancea,
unde a fost pus egumen, timp în care a făcut mari îmbunătăţiri, a acoperit
biserica cu tablă şi un turn pe biserică, a zugrăvit biserica înăuntru, a făcut
veşmântăria, un cerdac înaintea bisericii, deasupra uşii, a făcut vreo trei rânduri
de veşminte nouă, sfinte vase nouă, a reparat cărţile bisericeşti, a îngrădit ograda
mănăstirii cu zaplaz de scânduri, porţi acoperite cu tablă, o magazie de ţinut
obiectele bisericii acoperită tot cu tablă, două iazuri cu peşte, două fântâni, un
epitaf din Rusia, frumos, şi alte îmbunătăţiri.
Mai pe urmă, a fost numit egumen la Mănăstirea Coşula, unde a făcut o biserică
de lemn frumoasă la cimitirul satului, stăruind de s-a reparat biserica şi
clopotniţa de către stat, timp în care, tot prin stăruinţele sale, s-au reparat şi
casele. Pe urmă, s-a numit de înalta chiriarhie egumen al Mănăstirii Râşca, unde
se află astăzi. Pe unde a fost slujbaş, s-a recomandat un bun bisericaş şi un bun
gospodar. El a adus psalţi călugări şi fraţi în Mănăstirea Râşca, a înfiinţat şcoala
de cântări bisericeşti. În timpul egumeniei sfinţiei sale, se aflau în Mănăstirea
Râşca ca paisprezece călugări, o parte mai bătrâni şi infirmi şi vreo câţiva fraţi.
26
Veniamin se sileşte a ridica mănăstirea din agonie. Tot Sfinţia Sa a stăruit de s-au
acoperit şi casele arhondaricului mare de către stat la anul 1900. (Arhiereul
Narcis Creţulescu - „Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca din judeţul Suceava“)
Episcopul Narcis Creţulescu a amintit cele mai importante momente ale vieţii
arhimandritului Veniamin Piticariu, subliniind că ,,a înnoit şi a scos la iveală schitul
Cozancea.”
Gospodar şi întreprinzător, ajutat de harul lui Dumnezeu şi bunăvoinţa unor
monahi şi credincioşi, a făcut mari îmbunătăţiri care, de fapt, au durat mai bine de
jumătate de veac, aşa încât putem afirma, nu lipsiţi de acoperire, că arhimandritul
Veniamin a pregătit Schitul Cozancea (astăzi mănăstire) din punct de vedere gospodăresc
pentru revirimentul spiritual ce a avut loc în prima jumătate a veacului XX prin părintele
ieroschimonah Paisie Olaru şi a ucenicului său, cunoscutul arhimandrit Cleopa Ilie.
Această activitate de la Cozancea, în parte uitată, a fost pusă în lumină odată cu
întocmirea unei monografii a Cozancei de către Constantin Străchinaru, vieţuitor al acestei
mănăstiri şi licenţiat al Facultăţii de Teologie din Iaşi.
Pentru a nu se pierde amănunte interesante din istoria mănăstirilor pe unde a trecut,
arhimandritul Veniamin Piticariu a apelat la o persoană care avea astfel de preocupări
cronicăreşti. Astfel, episcopul Narcis Creţulescu nota următoarele: ,,Sfinţia Sa (arhimandritul
Veniamin - n.n) a venit la Mănăstirea Neamţului în ziua de 14 mai 1900 şi m-a rugat pe mine
să-i fac istoria Mănăstirii Râşca...”. Datorăm, aşadar, episcopului Narcis Creţulescu aceste
informaţii ,,inedite“ atât despre arhimandritul Veniamin, cât şi despre o frumoasă icoană cu o
istorie specială. Este vorba despre icoana Maicii Domnului aflată în Biserica „Sf. Apostoli
Petru şi Pavel“ din Rădăşeni, cu o istorie plină de tâlc, care vorbeşte „iară şi iară“ despre
milostivirea fără margini a Maicii Domnului, izvorul atâtor minuni şi rugătoare fierbinte
pentru toţi fiii Bisericii.150
Arhimandritul Veniamin a dorit să aducă de la Muntele Athos o icoană a Maicii
Domnului. Cu acest gând a plecat către Grecia, adunând înainte bănuţ cu bănuţ pentru
cheltuiala călătoriei şi a picturii.
Întrucât drumurile nu erau sigure, monahul a ascuns galbenii de aur într-un baston de
bambus, gol pe dinăuntru, şi a plecat spre Sfântul Munte. Drumurile erau lungi şi pline de
peripeţii, dar hoţii nu-şi puteau închipui că o adevărată comoară era ascunsă într-un sărăcăcios
150
Ibidem.
27
baston. A luat corabia spre Constantinopol, dar furtuna era cât pe ce să-i înece. Abia au scăpat
cu viaţă, dar bastonul s-a pierdut în mare. Trist şi sărac, monahul a plecat spre Athos, dar nu
şi-a putut împlini dorinţa. La întoarcere, aşteptând corabia pe malul mării, la Constantinopol,
şi-a văzut bastonul într-un loc cu obiecte găsite în mare. Stăpânul dughenii i-a spus că-i prea
greu, pentru că a stat prea mult în apă şi nu-i va fi de niciun folos lui, un om încărcat de ani.
Până la urmă, i l-a dat, căci nu ştia taina bastonului. Veniamin Piticariu s-a întors la Athos şi a
comandat icoana mult dorită la un monah pictor la Schitul Lacu. Era anul mântuirii 1891.
Despre această icoană, arhiereul Narcis Creţulescu scrie: „Icoana mare a Maicii
Domnului făcătoare de minuni a fost zugrăvită la Sfântul Munte Athos de un pictor renumit.
Sfânta icoană e prea frumoasă, îmbrăcată peste tot cu argint bun şi aurită peste tot, la Liov, în
Galiţia, cu preţ de 1.200 de lei aur. Are juvele, stă sub geam cu privaz aurit. Este proprietatea
părintelui ieroschimonah Veniamin Piticariu, arhimandrit şi egumen al sfintei Mănăstiri
Râşca, cavaler. Titlul sfintei icoane este: «Această Sfântă icoană a Maicii Domnului se
numeşte Portăriţa». Jos, pe argint, scrie: «Această icoană s-a făcut şi s-a împodobit cu spesele
mele: Veniamin Piticariu - 1892. Sfânta icoană este copia artistică de pe chipul sfintei icoane
Portăriţa, de la Sfântul Munte Athos, de la Mănăstirea Iviru».” (arhiereul Narcis Creţulescu -
„Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca din judeţul Suceava”)
De la Mănăstirea Râşca, icoana venită în chip minunat din patria sihaştrilor athoniţi, a
fost adusă într-o procesiune la Rădăşeni, în timpul unei mari secete din anul 1921. La sfârşitul
rugăciunilor pentru ploaie, icoana n-a putut fi dusă mai departe. Această tradiţie a fost
mărturisită de mulţi martori ai minunii, precum şi de urmaşii lor. Cunoscutul misionar,
arhimandritul Cleopa Ilie, liturghisitor de multe ori în Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel” din Rădăşeni, amintea deseori despre icoană şi despre minunile ei. Arhimandritul
Veniamin Piticariu a hotărât în ziua aceea să dăruiască sfânta icoană Bisericii „Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel”, cu dorinţa de a fi îngropat şi el alături de acest lăcaş, ceea ce s-a şi
întâmplat un an mai târziu, în anul 1922, când Dumnezeu l-a chemat întru împărăţia Sa.
Trupul său adus de la Mănăstirea Râşca a fost aşezat lângă biserică, aproape de preţiosul dar
lăsat satului Rădăşeni.
Arhimandritul Veniamin Piticariu a dăruit bisericii şi trei părticele din moaştele
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ale Sfântului Sfinţitului Mucenic Haralambie şi ale
Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, aşezate într-un medalion şi păstrate la grumazul
Împărătesei Cerurilor.
28
Prin grija preoţilor şi a credincişilor, la mormântul Arhimandritului Veniamin Piticariu
s-a aşezat un monument funerar din marmură neagră, în semn de recunoştinţă pentru acest
vestit stareţ al mănăstirilor Râşca, Cozancea şi Coşula.
În oraşul Fălticeni, în vecinătatea Spitalului „Stamati”, într-o casă de la începutul
veacului XX, funcţionează Secţia „Dermatologie”. Acest imobil a fost construit de către
arhimandritul Veniamin Piticariu, după cum arată şi inscripţia de la intrare: „Această casă este
proprietatea arhimandritului Veniamin Piticariu, superiorul sfintei Mănăstiri Râşca, construită
în timpul domniei Majestăţii Sale Carol I, rege al României, în zilele Înalt Preasfinţitului
Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei D. D. Partenie Clinceni, sfinţindu-se la 26
octombrie 1905, spre veşnica lui pomenire.”
Până la instaurarea regimului comunist, în locul spitalului funcţiona o biserică
cunoscută în toată zona, în care s-a aflat pentru puţin timp şi icoana Maicii Domnului. Aflând
de prezenţa icoanei în acest spaţiu şi ţinând cont de casa construită în apropiere, considerăm
că toate acestea constituiau în anii aceia un metoc al Mănăstirii Râşca, al cărei stareţ era
arhimandritul Veniamin Piticariu.
După moartea arhimandritului (1922), în casa construită de el au locuit comandanţi ai
Regimentului 16 Dorobanţi (între anii 1937-1939 a locuit colonelul Vasile Creţoiu,
comandant al Reg. 16 Dorobanţi, ajuns general, erou pe frontul de răsărit).
Pomenit cu evlavie la altarul căruia i-a făcut preţioasa danie, Veniamin Piticariu
rămâne şi după trecerea anilor o „minunată privelişte fălticeneană”, despre care se aminteşte
cu emoţie şi recunoştinţă.
Aceasta este, în câteva cuvinte, viaţa şi lucrarea arhimandritului Veniamin Piticariu,
important slujtor al Bisericii de la începutul veacului XX.151
151
Arhim. Timotei Aioanei, Arhimandritul Veniamin Piticariu şi preafrumoasa icoană (II),
www.ziarullumina.ro,
Link: http://ziarullumina.ro/opinii/arhimandritul-veniamin-piticariu-si-preafrumoasa-icoana-ii, (Ultima dată a
accesării: 22.IV. 2016).
29
4. Etimologia numelui de familie Piticari
Aşa cum am observat în capitolele anterioare, neamul Piticari apare cu o mare

frecvenţă în zapisele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Acest neam de răzeşi din Ţara
de Sus a Moldovei va ocupa o serie de dregătorii sub unii domni moldoveni din secolul al
XVIII-lea, respectiv sub noul regim militar, impus de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune
Germană. Acest neam de mici nobili se va înscrie pe o traiectorie ascendentă a lumii satului
câmpulungean. Piticăreştii vor da localităţii lor natale – Câmpulungul Moldovenesc – preoţi,
diaconi, ctitori de mici lăcaşuri de cult, vornici de poartă, hotarnici, juraţi şi cojurători,
reprezentanţi ai obştii răzeşeşti la Viena, apărători ai privilegiilor acordate de către domnitorii
Ţării Moldovei.
Documentele cercetate ne-au permis nu doar să reconstiuim momente importante din
viaţa acestui neam de mici boieri moldoveni, care erau implicaţi în afaceri economice, sociale
şi politice, ci constituie şi înscrisuri importante, nu doar prin informaţiile politice şi sociale
oferite, ci sunt relevante şi din punct de vedere prosopografic, paleografic şi gramatical.
Aceste informaţii, extrase din zapise, ne pot ajuta să cercetăm etimologia numelui de
neam şi familie ,,Piticari”.
Din punct de vedere etimologic, există două mari teorii la nivelul specialiştilor care s-
au ocupat de istoria şi etimologia numelor de familie româneşti.
Primul cercetător care s-a aplecat asupra studierii acestui nume de famile este Iorgu
Iordan (1888-1986), lingvist şi filolog român, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei
Române. Iorgu Iordan se ocupă de numele ,,Piticari” în lucarea sa, Dicţionar al numelor de
familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encicplopedică, 1983, pp. 367-368.
Conform teoriei acestuia, numele de familie ,,Piticaru” sau Piticariu ar însemna ,,[...] peticar
persoană care adună petice, cârpe, etc‖[...].” 152 Potrivit acestei prime teorii etimologice,
numele de familie Piticari / Piticar / Piticariu / Piticaru / Petecariul ar proveni de la o ocupaţie,
aceea de ,,adunător de petice şi cârpe”.
152
Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Encicplopedică,
1983, pp. 367-368.
30
A doua teorie cu privire la numele ,,Piticari” este rodul muncii ştiinţifice
întreprinse de istoricul N. A. Constantinescu, Profesor Universitar la Universitatea din
Bucureşti. În lucarea sa, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1963, p. 348, autorul afirmă că numele Piticari provine de la termenul ,,Pitic”-
,,[...] Piticar~iul [...].”153
Aşadar, avem două teorii etimologice cu privire la numele de neam şi familie
,,Piticari”. Prima (teoria lui Iorgu Iordan) susţine că antroponimul Piticari provine de la o
îndeltnicire / o ocupaţie – aceea de a aduna petice. A doua teorie (lansată de către istoricul
N. A. Constantinescu) consideră că antroponimul ,,Peticariul / Piticariul / Piticaru nu provine
de la o îndeletnicire, ci de la un atribut fizic al posesorului, atributul fiind acela de ,,pitic”,
adică om de statură joasă.
Potrivit unui document din 10 martie 1775154, numele de familie Piticari este scris
,,Pieticariul” şi „Peticarul”. Aceasta ne duce cu gândul la ,,petic” – petice. Putem presupune
că scribul este responsabil de această formă a numelui, că în acea perioadă nu existau norme
clare pentru scrierea numelor şi prenumelor. Episcopul Narcis Creţulescu, în lucarea istorică
dedicată Mănăstirii Râşca 155 , scrie numele de ,,Piticari” sub forma ,,Peticariul” – ceea ce
iarăşi ne duce cu gândul la petice. Redactarea în scris a numelui sub această formă va mai fi
întâlnită şi în livretul militar al lui Gheorghe Piticari, sub forma ,, Peticariu Gheorghe”.
Conform acestor izvoare, se poate susţine că originea numelui cercetat în prezentul
capitol ar fi legat de termenul ,,petic (sng.) – petice (pl)”. Dacă lucrurile stau însă aşa, ne
punem următoarele întrebări: Ce legătură aveau Piticăreştii cu peticele? La ce tip de material
textil se referă termenul generic de ,,petic”? Care era ocupaţia economică a Piticăreştilor
înainte de momentul 1699?
La toate aceste întrebări nu putem răspunde, deoarece golurile documentare nu ne
permit o cercetare de profunzime. Cu toate acestea, se cunoaşte că în secolul al XVIII-lea, în
multe aşezări rurale, existau meşteşugari care practicau ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor sub
numele de postăvari de ţară. Acolo unde numărul acestora era mare, satele s-au numit
Postăvari, ca în judeţele Dâmboviţa şi Ilfov. Ei posedau nu numai războaie de ţesut
orizontale, dar şi instalaţii, numite ştează şi piuă, iar postavul se scămoşa şi ţesătura devenea
153
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomatic românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963, p. 348.
154
T. V. Ştefanelli, Documente, pp. 39-40.
155
Narcis Creţulescu, Istoria sfintei mănăstiri Râşca, Fălticeni, 1901.
31
mai deasă, fiind supusă un timp mai îndelungat la un curent de apă. Asemenea şteaze puteau
fi întâlnite pe râurile Siret, Trotuş, Putna şi Moldova.156,157
Piva sau piua era alcătuită din mai multe perechi de ciocane de lemn, ce acţionau
alternativ asupra bucăţilor de postav158 aflate într-o covată, pentru a le face mai flexibile şi
mai rezistente 159 ; aceste pive fiind atestate în Principatul Moldovei, la Câmpulung
Moldovenesc, pe apa râului Moldova şi la Vânători, în Ţinutul Neamţ. Meseriaşii care lucrau
la aceste pive se numeau fie piuari, fie pivari, fie peticari.
În acest sens, Constantin Şerban afirmă că: ,,[...] Vadurile de piuă de pe domeniile
boiereşti sau mănăstireşti puteau fi arendate de răzeşi [...] în urma plăţii havaetului stabilit
cu învoială[…].‖ Astfel, moşnenii din Costeşti (Vâlcea) luau în arendă, la sfărşitul secolului
al XVIII-lea, vadul de pe moşia mănăstirii Bistriţa, la fel ca răzeşii de la vănători (Neamţ), a
căror pive pentru sumane de pe apa Neamţului se aflau pe moşia mănăstirii Neamţ.160
Observăm că răzeşii se ocupau de această ,,meserie” de piuar, pivar şi peticar.
Domnitorul Constantin Şerban nu îi menţionează în documentul citat anterior pe răzeşii din
Câmpulung Moldovenesc, întrucât el se referă, în respectivul citat, doar la răzeşii din satele
boiereşti şi mănăstireşti, care arendau acest drept de a crea pive. Răzeşii din Câmpulungul
Moldovenesc nu trebuiau să arendeze acest drept de la boieri sau egumenii mănăstirilor,
întrucât ,,Ocolul / Ţinutul Câmpulungului”, de pe râul Moldova, era un Ocol domnesc.
Răzeşii câmpulungenii deţineau acest privilegiu, de a folosi cursurile de apă pentru pivărit şi
postăvărit, privilegiu menţionat în zapisele din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea.
În Ocolul Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc, această meserie – de postăvar,
piuar, petecar – nu era una răspândită în rândurile familiilor de răzeşi. Acest fapt ne-o spune
şi principele Dimitirie Cantemir, în a sa ,,Descripio Moldaviae”, în care ne vorbeşte despre
îndeletnicirile economice ale Câmpulungenilor: ,,[...] Nu se pricep la meşteşugul lucrării
156
Constantin Turcu, ,,Ştează – instalaţie primitivă sătească pentru perfecţionarea unor ţesături casnice”, în:
Studii şi Materiale de Istorie Medie, 8, 1955, 4, pp. 113-118; C. Şerban, ,,Economie şi societate – Meşteşugurile
şi manufacturile”, în: Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (Coord.), Istoria Românilor, Românii între Europa
Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2012, p. 209.
157
Constantin Şerban, ,,Economie şi societate – Meşteşugurile şi manufacturile”, în: Paul Cernovodeanu,
Nicolae Edroiu (Coord.), Istoria Românilor, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821),
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, p. 209.
158
Bucăţile de postav, în acea epocă se numeau ,,petice” de postav, de aici rezultând teoria că Piticăreştii ar fi
practicat această meserie.
159
Constantin Şerban, ,,Economie şi societate – Meşteşugurile şi manufacturile”, în: Paul Cernovodeanu,
Nicolae Edroiu (Coord.), Istoria Românilor, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821),
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, p. 209.
160
Ibidem, p. 210.
32
pământului cu sapa, fiindcă în munţii lor nu au de fel ţarini; toată munca lor este păstoritul
oilor. Plătesc o dajdie în fiecare an, însă nu cât le cere domnia, ci numai cât făgăduiesc ei
domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii lor, de câte ori se aşează domn nou
peste Moldova. Dacă un domn vrea să se poarte mai aspru cu ei şi să le pună biruri noi, ei nu
stau mult la tocmeală, ci cu toţii nu mai vroiesc să le plătească şi fug în părţile cele mai
nestrăbătute ale munţilor. De aceea nici domnii nu au cerut de la ei mai mult decât au
făgăduit ei să dea [...].”161
Chiar dacă Dimitrie Cantemi susţine în legătură cu ocupaţia economică a
câmpulungenilor că ,,[...] toată munca lor este păstoritul oilor [...]”162, această afirmaţie nu
exclude faptul că se practicau şi alte ocupaţii, cum ar fi: lemnăritul, prelucarea fierului în
atelierelesăteşti, prelucarea cerealelor, pentru nevoile gospodăreşti, postăvăritul, blănăritul,
etc. Principele prezintă în lucarea sa doar ,,ocupaţiile de bază” ale zonelor avute în discuţie;
pe lângă acestea existând şi alte activităţi economice, practicate de un eşantion mai mic din
totalul populaţiei.
Faptul că unii boiernaşi 163 din Câmpulung Moldovenesc, pe lângă activităţile cu
carcter pastoral-agricol şi militar, specifice acestei zone de hotar a Moldovei, practicau şi
meserii pentru nevoile locale, este confirmat chiar de numele de familie ale unor neamuri
răzăşeşti câmpulungene, cum ar fi: 1. Blănaru / Blanariu; 2. Rotaru / Rotariu; 3. Sfarghie /
Sfarghiu şi 4. Piticari / Peticariu. Referitor la primele două nume de familie enumerate – 1.
Blanariu şi 2. Rotariu – este uşor de înţeles cu ce se ocupau aceste două neamuri, anume:
prelucrarea blănurilor ~ pieilor de vite, oi, capre, etc; respectiv 2. prelucarea materialului
lemnos pentru construcţia şi obţinerea de roţi, elemente trebuincioase pentru diversa şi
exstinsa gamă de activităţi, unde astfel de ,,obiecte” erau necesare.
Al treilea nume de familie (Sfarghiu) este mai puţin întâlnit. Nu puţini şi-au pus şi îşi
pun întrebarea ce înseamnă şi de unde provine apelativul sfarghie care, în idiomul local,
însemnă: a.) ,,A sfârteca, a desprinde, a rupe în lung o bucată de lemn sau stofă sau alt
material. Ex.: ,, În cuiul de acolo mi-am sfărghiet haina”; b.) ,,Aşchie, ţeapă, ţandură despicată
dintr-o bucată de lemn”164; c.) Topor special, folosit la despicarea pe lungime a materialului
lemnos, pentru obţinerea de grinzi, bârne, etc. Aşadar, familia Sfarghiu, care era înrudită prin
161
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, Editura Litera Internaţional, p. 173.
162
Ibidem, p. 173.
163
Cunoscuţi şi sub numele de ,,moşinaşi”.
164
Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Moldovenesc – vornici şi primari de-a lungul timpului.
Botoşani, Editura Axa, 2008, p. 99.
33
diferite alinanţe matrimoniale cu neamul Piticăreştilor, se ocupa fie cu prelucrarea
materialului lemnos pentru a fi folosit ulterior pentru producerea altor bunuri, fie Sfărghienii
aveau ca îndeletnicire pregătirea materialului lemnos şi durarea de case, construcţii şi anexe
gospodăreşti.
A patra familie, a Piticăreştilor, presupunem, ca urmare a analizeie etimologice,
precum şi a cercetării documentelor istorice, îşi capătă numele de familie datorită prestării
unor activităţi legate de pivărit, de creare şi prelucare a unor materiale textile destinate
confecţionării îmbrăcămintei. Răzeşii din acest neam165, ca urmare a privilegiilor domneşti, se
poate să fi fost angrenaţi, pe parcursul secolelor anterioare menţionării lor documentare
(secolele XV-XVII), în activităţi ce implicau: 1. negoţul cu bunuri textile, 2. prelucrarea de
materiale pentru articolele vestimentare, 3. postăvăritul sau piuăritul / pivăritul.
În legătură cu teoria privitoare la negoţul cu bunuri textile, aceasta se poate susţine,
întrucât Ocolul Câmpulungului Moldovenesc era străbătut de un drum comercial ce începea la
Suceava şi trecea pe la Câmpulung şi Pojorâta. De aici, drumul o lua în sus spre coama
munţilor, coborând în cele din urmă la Rodna (Transilvania). 166 Din Rodna 167 , drumul
comercial continua până în Bistriţa. 168 Cu privire la exporturile realizate pe acest drum
comercial, moldovenii exportau în Transilvania vite, oi, porci, cai şi la nevoie grâne. Caii
moldoveneşti pare să fi fost la mare căutare între secolele XV-XVIII. Francisc Bethlen a
cumpărat, la 1643, cai din Moldova, iar, la 1650, principele Gheorghe Rákóczy al II-lea a
trimis un om la Bistriţa să-i cumpere cai Moldoveneşti.169
Moldovenii, în schimb, aveau nevoie de multe articole obţinute prin manufactură, ce
se fabricau în cantităţi mari la Bistriţa, dar care lipseau la ei în ţară. Le trebuiau cuie de
şindrilă, sape, cărămizi, blide, pahare şi farfurii. Apoi, obiecte de metal artistic executate ca
reţele, ceasornice, cruci de aur, pâslă pentru acoperitul carelor170, etc. 1. Legat de acest ultim
produs – pâsla – este posibil ca Piticăreştii să se fi îndeletnicit cu procurarea acestui material
textil din Transilvania şi vinderea lui în Moldova. Nu deţinem, însă, niciun document care să
165
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977, p. 71-92.
166
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 61.
167
David Prodan, ,,Teoria imigraţiei românilor din Principatele Române în Transilvania în veacul al XVIII-lea.
Studiu istoric”, în: Nicolae Edroiu (Coord.), David Prodan, Scrieri istorice, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2012, pp. 133-135.
168
Emil Diaconescu, Vechi drumuri moldoveneşti: Contribuţii în legătură cu luptele lui Ştefan cel Mare pentru
ocuparea domniei, Iaşi, Editura Brawo, 1939, pp. 34-35.
169
170
Ibidem, p. 68.
34
ne susţină această supoziţie. 2. Negustorii ardeleni, de cele mai multe ori, veneau in persona
la târgurile şi iarmaroacele organizate de către domnitori, în Moldova. 3. În acest caz, în care
Piticăreştii s-ar fi ocupat cu negoţul cu pâslă, de ce să fi primit porecla de ,,Peticaru /
Peticariu”, şi nu cea de ,,Pâslaru / Pâslariu”?
În acest context, variantele cele plauzibile ale teoriei noastre ar fi punctele doi şi trei
(2. prelucrarea de materiale pentru articolele vestimentare, 3. postăvăritul sau piuăritul /
pivăritul). Aceste îndeletniciri sunt amintite 171 documentar ca fiind practicate de o parte a
răzeşilor din această zonă a Ţării Moldovei. Totodată, postăvăritul şi pivăritul asigurau, pe
lângă păstorit şi creşterea vitelor, o importantă, sigură şi durabilă sursă de venit. În contextul
în care în acestă zonă muntoasă din Carpaţii Orientali, păstoritul, practicarea micilor meserii
săteşti şi angrenarea localnicilor în diferitele conflicte militare erau singurele surse de venit.
Defrişarea şi obţinerea materialului lemnos, precum şi transportarea lui în diferitele
zone ale Moldovei sau Transilvaniei nu se putea realiza de către câmpulungeni, ci de către
plutaşii de pe Valea Bistriţei, unde existau haituri 172 special amenajate pentru creşterea
debitului apei; plus cursuri de apă secundare, suficient de puternice în debit, pentru a alimenta
haiturile cu apa necesară ridicării de pe albia râului a 14 tulpini de brad, tulpini care formau
pluta.173
În concluzie, putem să emitem teoria că numele de familie ,,Piticari” provine nu de la
înălţimea fizică posesorului, ci de la ,,meseria” / ,,ocupaţia” prestată pe parcursul veacurilor.
Este posibil ca Piticăreştii să se fi ocupat cu pivăritul sau cu prelucrarea unor materiale textile,
ca urmare a privilegiilor domneşti acordate acestora. Teoria este susţinută şi de faptul că pe
cursul râului Moldova există nenumărate vâltori ce se numesc în limbaj popular ,,dorne”; de
la acest hidronim luându-şi numele şi unele aşezări din Ocolul Câmpulungului
Moldovenesc.174
171
În acest sens vezi: Constantin Şerban, ,,Economie şi societate – Meşteşugurile şi manufacturile”, în: Paul
Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (Coord.), Istoria Românilor, Românii între Europa Clasică şi Europa Luminilor
(1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, pp. 209-210.
172
Haituri, s. n. (Regionalism) ,,Iaz artificial creat prin colectarea, cu ajutorul unui baraj(HAIT), a apelor de
munte; barajul cu care se deschide sau se închide acest iaz pentru a da drumul plutelor; p. ext. unda de apă care
duce plutele. – Din ucr. ,,hat'” – În acest sens vezi: www.dexonline.ro, Link: http://dexonline.ro/definitie/hait,
(ultima dată a accesării: 29 IV. 2016).
173
Ştefan Ştefănescu, ,,Istoria Românilor ăn Epoca Premodernă”, în: Bogdan-Alexandru Halic (Cord.), Ştefan
Ştefănescu. Scrieri Istorice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014, pp. 281-311.
174
Dorna-Arini, Şarul Dornei, Vatra Dornei, Prisaca Dornei.
35
5. Neamul Piticăreştilor şi privilegiile acordatede către domnitorii
Moldovei (Sec. XVI-XVIII)
Piticăreştii, aşa cum am observat din capitolele anterioare, deţineau bunuri mobile şi
imobile, erau implicaţi în afaceri legate de creşterea a animalelor, vânzări şi cumpărări de
teren, deţineau o moară de grâne, menită a le asigura un venit sigur. Nu în cele din urmă, acest
neam avusese, probabil într-un trecut îndepărtat – care nu este surprins de documentele
timpului – activitatea de piuari sau postăvari. Toate aceste îndeletniciri erau practicate în
contextul în care neamul Piticari se bucura de o serie de privilegii de factură econmică.
După cum vom vedea, aceste privilegii nu le-au fost conferite doar Piticăreştilor, de
ele se bucurau toţi răzeşii Ocolului Domnesc al Câmpulungului; în condiţiile în care toate
neamurile şi spiţele de neam răzeşeşti din Ocolul Câmpulungului descindeau dintr-un singur
strămoş. Această descendenţă comună a neamurilor câmpulugene dintr-un moş / strămoş
comun este susţinută de către izvoarele istorice. Cercetările întreprinse în câmpul sociologiei,
genealogiei şi istoriei nu fac altceva decât să încline balanţa în această direcţie. Descendenţa
aceasta, dintr-un singur mare boier / căpetenie / voievod sau cneaz s-a realizat pe parcursul
câtorva secole. Aceasta s-a realizat atât patriliniar, cât şi matriliniar. Dorim să menţionăm aici
faptul că în Ţara Moldovei, femeile aveau aceleaşi drepturi de moştenire cu fraţii de gen
masculin. Aceast fapt este dovedit şi de o serie de nume de familie, precum: Aioanei,
Aboieresei, Ajupănesei, Avasiloaie, Afilipoaiei, Avornicesei, etc.
Faptul că neamul Piticari avea în stăpânire suprafeţe întinse de terean, ,,slugi”, un
număr impresionant de animale, ocupând şi dregătorii în ocol, se datora calităţilor personale
ale unor reprezentanţi ai familiei; personaje ce reuşiseră din secolul al XVII-lea să urce
treptele ierarhiei săteşti, implicându-se în diferite sectoare cheie ale vieţii din acea parte a
Ţării de Sus a Moldovei, cum ar fi: clerical, politic, economic şi militar.
Piticăreştii, precum şi Flocenii, Mândrilenii, Erhănenii şi Nisioienii nu ar fi putut
niciodată să ajungă pe acele trepte ierarhice fără privilegiile şi hrisoavele emise pentru ei de
către domnitorii moldoveni.
Aceste privilegii primite de la puterea cetrală pot fi împărţite, din punctul de vedere al
conţinutului, în trei categorii: 1. Privilegii acordate de către domnie, ca recunoaştere a
36
funcţionării unei formaţiuni politico-teritoriale existente înainte de formarea Ţării Moldovei;
2. Privilegii de factură economică; 3. Privilegii militare.
5.1.1 Privilegiile cutumiare/ izvorâte din vechime
Structura social-politică a comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic, la începutul

mileniului al II-lea, rămâne deocamdată incomplet cunoscută. Anumite aspecte privind
organizarea socială pot fi intuite pe baza aprecierii dezvoltării economice locale, a
comparaţiei cu situaţia din alte regiuni aflate la un nivel apropiat de civilizaţie sau prin
raporatarea la stările de fapt înregistrate în perioada ulterioară constituirii 175 Voievodatului
Moldovei. În această parte din Ţara de Sus a Moldovei se afla o structură teritorială cu
începuturi ce coboară, cu siguranţă, în epoca de dinaintea formării principatului moldovean,
aceea a Câmpulungului. Patru secole mai târziu, în vremea lui Dimitrie Cantemir,
Câmpulungul Moldovenesc continua să fie socotit ca un fel de ,,republică”, cu tradiţii proprii
şi autonomie recunoscute de domnie. Într-o situaţie similară se afla ,,Ţara” Vrancei sau
Condrul Tigheciului, din părţile sudice ale Moldovei.176
Această formaţiune politico-teritorială, ce includea şi Câmpulungul Moldovenesc, va
fi integrată în cadrul Voievodatului Moldovei, după al doilea descălecat, a lui Bogdan de
Cuhea. Formaţiunea aceasta, cu centrul la Câmpulung Moldovenesc, devine, pe parcursul
secolelor, ocol domnesc, conservându-se, însă, o parte din elementele de autonomie ale vechii
formaţiuni (probabil este vorba de un cnezat de vale sau voievodat) ce a existat înainte de
descălecatul voievodului maramureşean Bogdan de Cuhea.
5.1.2 Privilegiile economice
Privilegiile de factură economică, de care locuitorii ocolului se bucurau, se datorau în

mare parte drumului comercial ce trecea prin Câmpulung. Acesta reprezenta un mijloc de
comunicare şi legătură a Ţării Moldovei cu Transilvania. Pe acest drum, negustorii moldoveni
şi bistriţeni realizau tot felul de tranzacţii economice. Moldovenii trimiteau spre vânzare în
175
Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 102.
176
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Gh. Guţu, M. Holban, N. Stoicescu (Ed.), Bucureşti, 1973, p. 300-
303; Radu Popa, ,,Constituirea voievodatului independent al Moldovei”, în Ilie Ceauşescu (Coord.), Istoria
militară a poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până în secolul al XIV-lea, Bucureşti, Editura
Militară, 1984, p. 356
37
Transilvania materii prime: cereale, lemn, sare, piatră, animale de tracţiune, piei de animale,
ceară, etc. În schimb, bistriţenii veneau la iarmaroacele şi târgurile organizate de domnie pe
teritoriul moldovean, cu produse ce nu se găseau în Moldova, cum ar fi: sticlărie, farfurii,
blide, instrumente de măsură, meşteri pietrari, produse din fier, porţelanuri, medici, produse
medicinale şi farmaceutice, etc.
Pentru ca operaţiunile de negoţ şi schimb să nu fie perturbate sub nicio formă,
locuitorii Ocolului sau Ţării Câmpulungului aveau misiunea de a păzi, întreţine şi repara
drumurile şi potecile, pe care aceşti negustori moldoveni şi transilvăneni aduceau Moldovei
şi Transilvaniei importante venituri economice.
Ca să fim mai expliciţi, vom reda câteva nume de voievozi transilvăneni şi moldoveni
care au conştientizat importanţa acestui drum comercial, voievozi care au întreprins politici de
intensificare a comerţului pe drumul dintre cele două principate, ce trecea prin ,,cetatea de
drum” a Câmpulungului Moldovenesc. În anul 1412, voievodul transilvănean Stibor de
Stiboricz (1395-1401 / 1410-1414)177 stăruie asupra intensificării comerţului dintre cele două
principate, acordând în acest sens negustorilor posibilitatea de a trece hotarul ,,[...] intratibus
et exeuntibus Moldaviam [...].”178 Matia Corvin, rege al Ungariei, va acorda şi el o serie de
privilegii negustorilor bistriţeni şi moldoveni.179
Ca răspuns, Ştefan cel Mare va acorda negustorilor din Transilvania mari scutiri180,
exemplul său fiind urmat de către succesorul său la tron, Bogdan al III-lea cel Orb. Bogdan al
III-lea 181 , în contextul unor neînţelegeri dintre negustori, adresându-se regelui maghiar
Vladislav, cerând ca negustorii din Bistriţa să nu îi nedereptăţească pe cei moldoveni182 la
iarmaroace. Lodovic al II-lea al Ungariei va conferi şi el, în anul 1523, privilegii negustorilor
bistriţeni, pentru a face negoţ cu cei moldoveni.183
Alexandru Lăpuşneanu184 a reluat relaţiile prieteneşti cu bistriţenii. Pentru aceaştia, el
va clădi la Câmpulung Moldovenesc, în anul 1557, un han, pentru a conferi negustorilor un
adăpost sigur – pentru ei şi pentru bunurile transportate: ,,[...] Peregrinantes montesque
177
Documente privind Istoria României,Vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 503.
178
Franz Zimmerman, Carl Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutchen in Siebenbürgen, in
Kommission bei Franz Michaelis, Vol. III, Hermannstadt, 1892, pp. 527-528.
179
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XV, p. 80.
180
Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Vol. III, Bucureşti, Editura Socec & Co., 1913, pp. 327-330.
181
1504-1517, Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române, Cronologie ilustrată, Bucureşti, Editura
Paidea, 2010, p. 144.
182
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XV, p. 185.
183
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, p. 269.
184
1552-1561/ 1564-1568, Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române, Cronologie ilustrată,
Bucureşti, Editura Paidea, 2010, p. 150.
38
iranscendes racione condescensionis quiedat domum habeant [...].”185 Totodată, vameşii din
Suceava şi din Câmpulungul Moldovenesc îl vor susţine pe domnitor în demersurile sale,
invitând pe negustorii bistriţeni să vină în Moldova şi să facă comerţ, să plece înapoi când
poftesc: ,,[...] Viam negociatur et mercatorum in Alpibus ubique patefecimus ad terram
nostram venire voluerint hicque stare, negocia sua expedire tandemque solutis vectigalibus et
theloneis de iure et ab antiquo solitis, libere et pacifice au sine quovis impedimento venire et
ad propria rdire possit [...].”186
Ioan Vodă cel Cumplit187, la urcare pe tronul Moldovei, a ţinut şi el, ca predecesorii
săi, să întreţină relaţii comerciale188 fructuoase cu negustorii bistriţeni189. În acest sens, Ioan
Vodă va trimite bistriţenilor un zapis prin care îi informa că ,,[…] în ţara noastră puteţi
îndrăzni să veniţi slobod, ca în timpul domnilor de înainte, să aduceţi vite şi oi în ţara noastră
şi să luaţi vitele de care aveţi nevoie. Şi săracii noştrii190 când merg în ţara voastră, să umble
în pace printre dumneavoastră […].‖191 Exemplele acestea, de bune relaţii comerciale, vor
continua, până la anexarea viitoarei Bucovine de către Imperiul Austriac, în anul 1775.
Faptul că locuitorii Ocolului Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc aveau
privilegii de factură economică ne este ilustrat de către zapisul lui Grigore Vodă Callimachi,
din 26 iunie 1763, prin care îi scuteşte de mortasipie, folărit şi părcălăbie, pentru următoarele
bunuri, pe care aceştia le vindeau la iarmaroace şi târguri: ,,[…] lătăiciuiri, sucmane, cergi,
brăe, catrinţă brânză, lănă şi bucate, oi, miei, viţei, cai [...].”192
În aceste condiţii, în care drumul comercial asigura celor două pricipate, intra şi
extracarpatic, o sursă importantă de venit, domnitorii moldoveni vor acorda privilegii
locuitorilor Ocolului Câmpulungului Moldovenesc, aceştia având, în schimb, îndatoriri
militare de apărare şi supraveghere a hotarelor – din aceste privilegii economice decurgând şi
privilegiile militare.
185
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, p. 527.
186
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, p. 523; şi Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, p.569-570.
187
1572-1574, Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române, Cronologie ilustrată, Bucureşti, Editura
Paidea, 2010, p.153.
188
Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, Editura Militară, 1974, p. 38
189
190
Nota Bene, domnitorul se referă prin această expresie la negustorii moldoveni, ,,săracii noştrii”= ,,negustorii
noştri”.
191
Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, Editura Militară, 1974, p. 38.
192
39
5.1.3 Privilegiile militare ale răzeşilor din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc
În acest sens, trebuie semnalată încercarea unor domnitori, cum ar fi Antioh şi

Dimitrie Cantemir, de a reorganiza corpurile însărcinate cu paza frontierei apusene a ţării.
În acest sens, istoricul Andrei Pippidi afirmă că ,,[...] Acesta pare a fi de altfel sensul
măsurilor care scuteau vremelnic de impozite pe locuitorii ţinuturilor de graniţă,
încurajând aşezarea în aceste zone [...]”.193 Legat de răzeşii din Ţinutul Câmpulungului,
domnitorul Grigore Callimachi 194 afirmă că: ,,[...] [acestora, anume Câmpulungenilor],
păzitori ai graniţei, li se cuveneau drepturi pe care alţi săteni nu le avusese niciodată
sau nu le mai aveau de mult [...]!”195
Tot Grigore Callimachi, vorbind de câmpulungeni, va susţine că: ,, [...] asupra cărora
şi Domnie Me milostivindu-ne şi pentru unele ce să cuvine ave milă la nişte păzitori ce să
află la parte aceştii margini [...].” 196
În vremea principelui Dimitrie Cantemir, criteriul nobleţei este reprezentat de slujbă şi
deţinerea de moşii. Împărţirea boierilor moldoveni în 4 clase, pe care o realizează D.
Cantemir – dregători, curteni, călăraşi, răzeşi – ţine seama de ambele criterii. Din faptul că el
înclină, totuşi, să îi considere pe răzeşi ,,[...] mai degrabă ţărani liberi decât boieri [...]” – ,,
[...] Rezessi quos colonos liberos quam nobiles vocare mallemus [...]” rezultă că cel de-al
doilea criteriu pierduse din valoare, că stăpânirea pământului nu mai era suficientă pentru a
conferi neapărat calitatea de nobil.197 În cazul Piticăreştilor, aceştia deţineau şi moşii, având
de prestat şi servicii militare. Alţi răzeşi, printre care şi neamul Piticăreştilor, îşi vor menţine
statutul de mici boiernaşi / nobili de ţară prin diferitele dregătorii ocupate la nivel sătesc
193
Andrei Pippidi, ,,Organizarea oastei; cadre şi comandamente”, în Ilie Ceauşescu (Coord), Istoria militară a
poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până în secolul al XIV-lea, Bucureşti, Editura Militară,
1984, p. 345.
194
Domnitor al Moldovei între 1761-1764/ 1767-1769; Grigore Callimachi era fiul lui Teodor Calmăşul şi frate
cu Ioan-Teodor Callimachi şi Alexandru Callimachi. Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române,
Cronologie ilustrată, Bucureşti, Editura Paidea, 2010, p. 187
195
Noth – und Hilferuf der Gemeiden des Moldavischen Kimpolunghicshen Okols, Viena, 1861; Nicolae Iorga,
Documente privitoare la familia Callimachi, Vol. I, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva,
1902, p. IX, în capitolulul introductiv ,,Câmpulungul”; Andrei Pippidi, ,,Organizarea oastei; cadre şi
comandamente”, în Ilie Ceauşescu (Coord), Istoria militară a poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi
timpuri până în secolul al XIV-lea, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 345.
196
197
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor – De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul Epocii
Fanariote (1601-1821), Vol. III, Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Bic All, 2007, pp. 502-
503.
40
(vătăman, vornicei, hotarnici, juraţi, membri ai ,,Sfatului Oamenilor Buni şi Bătrâni”, etc.).
Totodată, în Moldova secolelor XV-XVIII, limita dintre mica boierime şi ţărănime a fost
fluctuantă şi labilă.198
Referitor la paza drumului comercial şi a hotarelor apusene ale Moldovei, răzeşii din
neamul Piticari şi cei din alte neamuri din Ocolul Câmpulungului199, erau călăuze şi însoţitori
oficiali ai călătorilor de seamă, de la hotare până la curtea domnească.200 Legat de însemnele
şi echipamentul militar purtat de către Piticăreşti şi de către ceilalţi răzeşi şi străjeri, istoricul
Constantin C. Giurescu afirmă că: ,,[...] purtau, ca însemn al funcţiei lor, o placă de argint
cu stema ţării [...]”.201 Aceşti răzeşi şi străjeri mai aveau grijă ca, la popasuri (precum cel
construit în Câmpulung, de către domnitorul Alexandru Lăpuşneanu), călătorii pe care îi
însoţeau să găsească de îndată locuinţă, mâncare şi mijloace de transport.202
În aceste condiţii, domnitorii moldoveni vor conferi răzeşilor din Ocolul
Câmpulungului o serie de privilegii şi scutiri, pentru rosturile lor economice, dar mai ales
militare.
5.1.4 Privilegii acordate de către domnii Moldovei răzeşilor din Ocolul

Câmpulungului Moldovenesc
Cel mai vechi hrisov domnesc, care aminteşte despre privilegiile câmpulungenilor,
este emis de către domnitorul moldovean Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1741,
1747-1748). Acesta, urmaşul lui Mihai Racoviţă, era nepot de fiu lui Grigore Ghica, fost
domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei. Prin mama sa Ruxandra, fiica lui Alexandru
Mavrocordat Exaporitul, era nepot şi lui Nicolae Mavrocordat.203 În timpul celei de-a doua
198
M. E. Ionescu, ,,Organizarea militară românească în ,,Secolul Reformelor” – (Din a doua jumătate a secolului
al XVII-lea pănă la revoluţia populară din 1784” – . Recrutarea, Mobilizarea”, în. Ilie Ceauşescu (Coord), Istoria
militară a poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până în secolul al XIV-lea, Bucureşti, Editura
Militară, 1984, pp. 335-336; Andrei Pippidi, ,,Organizarea oastei; cadre şi comandamente”, în Ilie Ceauşescu
(Coord), Istoria militară a poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până în secolul al XIV-lea,
Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 336.
199
Lehăcenii, Erhănenii, Mândrilenii, Nisioienii, Flocenii etc.
200
Fanariote (1601-1821), Vol. III, Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Bic All, 2007, pp. 502-
503.
201
Ibidem, p. 503.
202
Ibidem, p. 503.
203
Ibidem, p. 167.
41
domnii în Moldova (16 noiembrie 1735 - 3 septembrie 1739204), împins de aceleaşi nevoi
financiare şi de aceleaşi obligaţii care revin ca un leitmotiv în toată epoca fanarioţilor, pune şi
el, chiar de la începutul domniei, dări apăsătoare. 205 Cu toate că domnitorul era nevoit să
adune dări extraordinare din ţară, din cauza desfăşurarii războiului ruso-turc din 1736-1739,
acesta va acorda răzeşilor din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc un hrisov cu privilegii,
emis la 7 februarie 1736.
Potrivit documentului, domnitorul acordă, întăreşte şi înnoieşte câmpulungenilor
vechile lor privilegii, ,,[...] ce au avut şi de la alţi domni ce au fost mai nainte de Noi [...].”206
Aşadar, principele Dimitrie Cantemir avea dreptate atunci când se referea la privilegiile
răzeşilor din ,,republica” Câmpulungului Moldovenesc, în a sa ,,Descriptio Moldaviae”: ,,<ei,
câmpulungenii> ,,[...] Plătesc o dajdie în fiecare an, însă nu cât le cere domnia, ci numai cât
făgăduiesc ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii lor, de câte ori se aşează
domn nou peste Moldova[...].” 207 Din păcate, privilegiile la care se referă D. Cantemir
(dinainte de anul 1736) nu s-au mai păstrat sau încă nu s-au descoperit. Este sigur, însă, că
aceste privilegii au existat, în contextul în care atât D. Cantemir le menţionează în opera sa;
ele fiind aduse în discuţie şi de privilegiile primite de câmpulungeni în veacul al XVIII-lea.
Potrivit zapisul emis de către Grigore al II-lea Ghica, câmpulungenii erau scutiţi de
,,[...] vama domnească[ ...]‖208, având posibilitatea de a-şi vinde doar produsele lor, fie în
,,[...] Ţeara Ungurească [...]‖209, fie în altă parte. Acest drept de a nu plăti vamă se aplica
doar produselor lor: ,,[...] dreapte bucatele lor [...].‖210 În cazul în care câmpulungenii s-ar fi
abătut de la această regulă, amestecând printre produsele lor şi cele ale altor negustori, atunci
toate clauzele hrisovului domnesc devin nule.
Negustorii câmpulungeni mai erau scutiţi şi de zeciuiala (mortasipia) ce trebuia să se
dea în mod normal de către comerciaţi, atunci când vindeau vite, blănuri, brânzeturi.
Mortasipia era o taxă, introdusă în Moldova de către domnitorul Gheorghe Duca, care se
plătea pentru cântărirea mărfurilor şi la vânzarea vitelor. Or, câmpulungenii erau scutiţi în
întregime de acestă zeciuială.
204
I. Ionaşcu, ,,Domnii din Moldova şi Ţara Românească până la 1859”, în Documente privind Istoria României,
Introducere, Vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 485.
205
Fanariote (1601-1821), Vol. III, Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Bic All, 2007, p. 270.
206
207
208
209
210
42
Se mai stipulează că goştina, precum şi alte taxe destinate Domniei nu puteau fi
strânse de către niciun reprezentant al domniei, în afară de ,,[...] vătămanii lor [...]‖211 din
Vatra Câmpulungului; banii urmând a fi predaţi direct vornicilor de poartă, care trebuiau să îi
ducă mai departe la Iaşi.
În legătură cu iernatul oilor, câmpulungenii puteau să le ierneze în zonele de deal şi
câmpie a ţării, fiind slobozi de orice obligaţie faţă de mănăstiri sau alţi boieri, întrucât ,,[...]
lor aşa li s-au făcut obiceiu, precum le scriu cărţile şi de la alţi domni ce au fost denainte
de noi [...].‖212
Domnitorul încheie zapisul cu următoarea frază: ,,[...] Deci iată că poruncim tuturor
vameşilor şi mortasipi şi la alte slugi domneşti sau boierii sau alţi lăcuitori ai ţării, nimeni să
nu ispitească a le face mai mult zulun păste acest testament al Domniei Meale, că cine le-ar
face mai mult supăr, bine să ştie că va fi de rea pedeapsă de la Domniia Mea şi acest
obiceai e după cum s-au legat cu acest testament, să rămâie în veci stătătoare şi nimini mai
mult să nu să amestece prean sim listom g[ospodst] v[ami], [...].”213
Legat de fraza subliniată de noi mai sus, însăşi principele Dimitirie Cantemir afirmă
că214 ,, [...] Plătesc o dajdie în fiecare an, însă nu cât le cere domnia, ci numai cât făgăduiesc
ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii lor, de câte ori se aşează domn nou
peste Moldova. Dacă un domn vrea să se poarte mai aspru cu ei şi să le pună biruri noi, ei nu
stau mult la tocmeală, ci cu toţii nu mai vroiesc să le plătească şi fug în părţile cele mai
nestrăbătute ale munţilor. De aceea nici domnii nu au cerut de la ei mai mult decât au
făgăduit ei să dea [...].”215
Este interesant că acest privilegiu, acordat câmpulungenilor, era emis de către domnie
într-un moment de cumpănă din punct de vedere politico-militar pentru Ţara Moldovei. În
această perioadă se desfăşura un război ruso-turc (1736-1739), pentru care domnul Grigore al
II-lea Ghica era obligat să strângă provizii şi bani.
După şapte luni de la acordarea privilegiului, în august 1736, domnul, însoţit de fiul
său Matei şi de boieri, la porunca marelui vizir Abdulah paşa, s-a dus în tabăra de la Isacea,
unde erau de faţă pentru consultări şi Fetih Ghirai al II-lea, hanul Crimeii, Colceag paşa de la
211
212
213
Ibidem, p. 294
214
Florian Dudaş, Ediţia princeps a cărţii lui Dimitrie Cantemir ,,Descrierea Moldovei‖: Beschreibung der
Moldau, Hamburg, 1769-1770. Studiu bibliologic şi Ediţie anastatică, Oradea Editura Lumina, 2013, p. 182-
183.
215
43
Hotin şi dragomanul Alexandru Ghica. La porunca vizirului, 10.000 de oşteni otomani
trebuiau să ierneze în ţinutul Orhei, o adevărată povară asupra ţării.216 Cu toate acestea, însă,
prin intermediul izvorului discutat anterior, câmpulungenii erau supuşi unui regim privilegiat;
în condiţiile în care Sublima Poartă îl presa pe Grigore al II-lea Ghica să trimită la Istanbul
bani, oi, boi şi cereale. În aceste condiţii, se pune întrebarea: De ce câmpulungenii erau supuşi
acestui regim economic şi fiscal privilegiat? Răspunsul este acela că boiernaşii câmpulungeni
aveau rosturi militare de apărare a hotarelor, de întreţinere a drumui comercial ce lega
Moldova de Transilvania. Tot ei se ocupau de sosirea în siguranţă, la Iaşi, a solilor din
celealte ţări vecine. Se observă că răzeşii câmpulungeni, ca descendenţi ai unui stră(moş)
comun, aveau un fel de ,,slujbă ereditară” faţă de domnie. Slujbă de natură militară şi
economică, care, dublată de deţinerea de moşii, le asigura loc în rândurile aristocraţiei
moldoveneşti. În aceste condiţii, răzeşii câmpulungeni întruneau cele două condiţii ale
nobilităţii, amintite de D. Cantemir: 1. erau proprietari de moşii, 2. se aflau în slujba domiei.
Al doilea privilegiu conferit câmpulungenilor este emis tot de către Grigore al II-lea
Ghica, la data de 18 august 1747. Privilegiul este similar cu cel emis în 1736, acest de-al
doilea zapis scutindu-i pe câmpulungeni de dările ,,[...] pentru vinul ce-şi aduc din gios de la
Odobeşti cu carele şi cu boii lor, să n-aibă a plăti ortul stărostesc, nici părcălăbie [...], nici
15 bani starostelui, nici părcălabului[...].”217
Un al treilea privilegiu destinat Piticăreştilor şi celorlalte familii răzeşeşti din Ocolul
Câmpulungului Moldovenesc va fi emis de către Grigore Callimachi 218, fiul lui Ioan Teodor
Callimachi şi fratele lui Alexandru Callimachi. 219 Cu toate relaţiile sale la Istanbul,
domnitorul Ioan-Teodor Callimachi (Calmăşul) va fi înlocuit în scaunul de la Iaşi cu fiul său,
216
Constantin Bălan, ,,Domniile fanariote în Ţara Românească şi Moldova”, în Paul Cernovodeanu, Nicolae
Edroiu (Coord), Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-
a, revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura Encicplopedică, 2012, p. 456.
217
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 296; Teodor
V. Ştefanelli, Documente, p. 43.
218
Domn al Moldovei între anii: 1791 – 1764/ 1767 – 1769. Vezi în acest sens: Radu Lungu, Domnitori şi
principi ai Ţărilor Române, Cronologie ilustrată, Bucureşti, Editura Paidea, 2010, p. 187; I. Ionaşcu, ,, Domnii
din Moldova şi Ţara Românească până la 1859”, în Documente privind Istoria României, Introducere, Vol. I,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1956, pp. 485-496; Gheorghe Boldişor, Mircea Strugariu, Anişor
Vasiliu, Dicţionar de termeni, personalităţi,evenimente istorice şi elemente de cronologie, Iaşi, Editura
Universitas XXI, 2009, p. 237.
219
Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române, Cronologie ilustrată, Bucureşti, Editura Paidea, 2010,
p. 187.
44
Grigore Callimachi220. Tânăr fiind – avea 24 de ani la urcarea pe tron –, a stat sub influenţa
personală a Sutzeştilor.221
Zapisul destinat câmpulungenilor, emis în data de 22 ianuarie 1762, reprezintă o
reconfirmare a privilegiilor anterioare (scutirile pentru vama domnească, scutiri de anumite
impozite şi strângerea unor taxe doar de către vătămanii locali, interzicerea boierilor şi ai altor
slujbaşi de a cere taxe suplimentare , care nu se găsesc inscrise în zapis; scutiri de taxe pentru
vinul adus ,,din gios”).
Documentul mai introduce o serie de scutiri noi, cum ar fi: ,,dărmatul caprelor” –
scutire prin care câmpulungenii puteau să îşi ierneze caprele pe orice moşie din ţară, ei
trebuind să plătescă o taxă doar dacă păşteau caprele în păduri. Privilegiul menţionează că
doar vornicii şi vătămanii câmpulungenilor puteau să îi judece.
Un an mai târziu, acelaşi domnitor, în contextul în care vor exista o serie de disensiuni
între Maria Cananău şi răzeşii din Câmpulung Moldovenenesc, îi va scuti pe aceştia de taxele
cerute de boieroaică, în contextul în care aceasta deţinea trei munţi în Vatra Câmpulungului.
Potrivit cărţii domneşti222:
,,[...] Noi Grigore Ioan V.V. din mila lui Dumnezeu Domn ţerii Moldovei facem
ştire cu caeastă carte a Domniei mele că s-au jelui [moşinaşii] din Câmpulung ot
Suceava spunând că Dumneaiei Maria jitnicereasa le cere pe an de la fiecare
casă câte un leu din venitul moşiilor şi zeciuiala pentru grădinile de legumi şi
pentru fânaţe, deci dercetându-să această pricină de Divanul Domniei mele, s-au
aflat cu cale să nu fie supăraţi cu leul de pe casă şi cu zeciuiala dela grădinile de
legumi şi de la fânaţele ce s-ar afla pe acele văi, precum şi până acuma au fost
scutiţi de aceste dăjdi, fiindcă locuesc în loc strâmt, iar pentru munţii dăruiţi
Mariei jitniceroaiei pe cari Câmpulungenii pasc vitele lor, s-a aflat cu cale ca
dijma după obiceiul vechiu asemene să urmeze ca şi pentru munţii mănăstireşti şi
numai atât să aibă a lua şi Dumneaiei jitnicereasa şi nici un ban mai mult. Deci
pentru întocmai urmare a acestei sus arătate hotărâri am dat Câmpulungenilor
această carte a Domniei mele. Aceasta am poruncit […].”223
220
221
Fanariote (1601-1821), Vol. III, Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Bic All, 2007, p. 195.
222
223
45
În acest caz, avem de-a face cu un reprezentant al marii boierimi (Maria jitnicereasa),
care încearcă, prin măsurile econmice de strângere a unor taxe (pe casă, zeciuiala de la
grădinile de legume şi pentru fânaţuri), să transforme Vatra Câmpulungului Moldovenesc în
,,moşie boierească”. Aceasta era o practică destul de des folosită în secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea de către boierimea mare, pentru a-şi rotunji veniturile. Boieroaica încearcă, prin
aceste măsuri, să îşi extindă domeniul funciar în defavoarea micilor nobili (boiernaşi) /
moşneni din ocol.
Moşnenii din Câmpulung vor face plângere la domnie pentru a fi îndreptată situaţia.
Domnul, respectând vechile privilegii economice şi militare ale răzeşilor şi străjerilor din Ţara
Câmpulungului, îi va scuti de aceste dări. Aceştia trebuie să plătească boieroaicei o serie de
taxe doar atunci când îşi vor paşte pe fânaţurile boieroaicei. Pământul obştesc şi moşiile
personale sunt scutite de aceste dări.
Pentru ca hotârărea domnească să fie întărită şi pentru a nu se mai ajunge la astfel de
situaţii, domnitorul Grigore Callimachi va reîntări, reafirma şi reînnoi toate vechile privilegii
de care se bucurau răzeşii Piticăreşti, precum şi ceilalţi nobili ai ocolului domnesc. Reînnoirea
privilegiilor se va realiza printr-o carte domnească, emisă în data de 26 iunie 1763.
Grigore Callimachi va folosi, în acest sens, vechiul temei pentru care acordă scutirile,
anume cel folosit la eliberarea cărţii domneşti din 4 iunie 1763224: ,,[...] care fiind la loc
strâmtu şi de a purure păzitori acei margine <a Ţării Moldovei> […]” 225 . Conform
documentului, câmpulungenii eru scutiţi pe jumătate de: vama domnească, mortasipie,
pârcălăbie şi de folărit, pentru următoarele bunuri pe care le aveau de vânzare: ,,[…]
lătăiciuiri, sucmane, cergi, brăe, catrinţă, brânză, lănă şi bucate, oi, miei, viţei, cai [...].” 226
Câmpulungenii mai erau scutiţi şi de ,,ortul stărostesc”, plătit pentru vinurile aduse din zonele
viticole ale Moldovei.
Un alt privilegiu domnesc va fi acordat câmpulungenilor de către Grigore al III-lea
Ghica (1764-1767 / 1775-1777), fiul lui Alexandru Matei Ghica şi nepot de frate al lui
Grigore al II-lea Ghica.227
Domnitorul, sesizând faptul că sumele ce trebuiau colectate de la câmpulungeni erau
strânse haotic, câmpulungenii neavând date calendaristice exacte la care să predea birul şi
224
În acest sens vezi cartea domnească reprodusă de către noi mai sus, precum şi textul îngroşat.
225
226
Ibidem, p. 299.
227
Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române, Cronologie ilustrată, Bucureşti, Editura Paidea, 2010,
p. 189.
46
celelalte dări, hotărăşte ,,[...] să aşezăm birul lor cu bună orânduială [...].”228 Potrivit noilor
reglementări, răzeşii câmpulungeni trebuiau să dea câte ,,[...] opt ciferturi pe anu[...]”229, la
fiecare dintre aceste ciferturi ei trebuind să plătească câte ,,[...] 920 lei noi la cifert[...].”230
Totodată, ,,[...] peste suma arătată întru nimic nu vor fi supăraţi şi spre a să păzi această
orânduială ce i-am aşăzat, le s-au dat această carte a Domniei Mele. Aceasta înştiinţăm. Io,
Grigori Alexandru Ghica Voevoda […]16 ianuarie 1766.”231
În anul 1767, în timpul celei de-a doua domnii a lui Grigore Callimachi în Moldova
(23 ianuarie1767 - 3 iunie 1769) 232 , acesta va emite un nou set de privilegii pentru
câmpulungeni, documentul fiind emis la data de 25 iunie 1767. Acest uric le permitea
răzeşilor din Ocolul Câmpulungului să scoată oile la ,,[...] păşunat de la Sf. Dimitrie pănă la
Sf Gheorghe, să fie volnici a umbla ori pe a cui moşie vor vrea, neopriţi şi nesupăraţi de
nimeni, ferind fănaţele şi nefăcând nici o stricăciune celor cu moşie [...].”233 În acest sens,
principele va ordona ispravnicilor din ţinuturi să îi apere pe câmpulungeni, în condiţiile în
care vreun boier sau alt moşnean le va interzice să îşi pască turmele de oi, nestingeriţi, între
Sf. Dumitru234 şi Sf. Gheorghe.235
Peste 7 luni de la emiterea sus-menţionatul zapis domnesc, principele Grigore
Callimachi va înmâna un nou privilegiu destinat câmpulungenilor: ,,[...] Din mila lui
Dumnezeu, Noi Grigori Ioan Calimah Voevod Domn ţării Moldovii. Facem ştire cu acest
hrisov al Domniei Mele pentru câmpulungenii de la Câmpulung ot Suceava, carii aflăndu-sî
la ace parte de loc ca o strajă ţării şi neputănd a ave cu îndestulare cele de trebuinţă hranii
lor au avut hrisoave de la toţi luminaţii domni [...].”236
Domnitorul reglementează modul de percepere a birului, similar cu cel instituit de
către domnitorul Grigore al III-lea Ghica, prin privilegiul domnesc din data de 16 ianuarie
1766. Astfel, câmpulungenii trebuiau să plătească birul în ,,[...]opt cifreturi [...]”237, fiecare
cifret valorând 920 de lei. Goştina, prin cartea domnească, ,,[...] s-au lăsat pe zece bani noi de
228
229
Ibidem, p. 300; Ibidem, p. 82.
230
Ibidem, pp 300-301; Ibidem, p. 82.
231
232
Ibidem, p. 82.
233
234
26 octombrie.
235
23 aprilie.
236
237
47
o oae [...].”238 În continuare, uricul nu face decât să reia puncte şi paragrafe din documentele
mai vechi, emise de către domnitorii Grigore al II-lea Ghica şi Grigore al III-lea Ghica: ,,[...]
au avut hrisoave de la toţi luminaţii domni [...], <precum şi de la> Domnia sa Grigori
Alexandru Ghica Voevod cu hotărâre Divanului s-au pus la rănduială, în ce chip să urmeze,
după cum să arată prin hrisovul Domniei sale […].”239
238
239
Ibidem, pp. 304-305; Ibidem, p. 92.
48
6. Anexarea Bucovinei de către Sfântul Imperiu Roman de Naţiune
Germană şi răzeşii din neamul Piticari
Timp de mai multe secole, răzeşii din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, printre
care şi Piticăreştii, au beneficiat de pe urma importanţei lor de păzitori ai drumului comercial,
ce lega Ţara Moldovei de Transilvania; precum şi de pe urma importanţei lor militare, de
păzitori ai fruntaliilor de vest a Ţării Moldovei. Pentru aceste servicii, domnitorii moldoveni,
odată cu venirea lor în scaun, reîntăreau privilegiile şi scutirile de factură economică ale
câmpulungenilor; permiţând astfel micilor nobili din acest ţinut de margine să cunoască o
situaţie socio-economică, politcă şi juridică fertilă. Aceste eforturi, ale domniei faţă de
câmpulungeni, au avut drept efect îmbunătăţirea vieţii sociale şi economice a acestui ţinut de
margine.
Chiar dacă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Câmpulungul ne este prezentat de
către mulţi călători străini ca un simplu sat, o aşezare măruntă şi răsfirată, locuitorii ,,vetrei
Câmpulungului” aveau un statut economic şi social diferit de restului populaţiei din Ţara
Moldovei. Acest statut s-a datorat în mare parte drumului comercial ce trecea prin ocol,
precum şi rolului militar jucat de câmpulungeni.
Aceste două îndeletniciri, prima de factură economică, a doua militară, a permis unor
neamuri din această zonă să urce pe scara ierarhică. Aceste neamuri şi spiţe de neam au
devenit în timp boieranaşi de ţară, atât prin intermediul moşiei deţinute, cât şi prin dregătoriile
ocupate. Dregătorii, odată cu secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, asigură accesul îndivizilor în
rândul nobilimii (boierimii).
Piticăreştii au fost unul din dintre aceste neamuri care au profitat de scutirile şi
privilegiile acordate de către domnie aşezărilor ce alcătuiau Ocolul Domnesc al
Câmpulungului Moldovenesc. Aceştia făceau parte din mica nobilime moldovenească,
considerată de către principele Dimitrie Cantemir drept a patra şi ultima stare a nobilimii.
Acest statut, de moşneni – mărunţi boieri de ţară –, precum şi cel de străjeri, de indivizi cu
preocupări militare şi de apărare a graniţelor, a făcut ca acest neam să se înscrie pe acea linie
de ascensiune socială.
49
Neamul Piticari, practicând iniţial, în secolele XVI-XVII, ocupaţii legate de producţia
şi comerţului cu produse textile (sumane, postavuru, blănuri, etc.), au reuşit probabil să îşi
adune o mică avere, implicându-se totodată în treburile obşteşti. Ei trebuie să fi participat şi la
unele expediţii militare întreprinse de către domnitorii moldoveni în Transilvania, dar şi în
interiorul ţării, cu ocazia schimbărilor violente de domni. Chiar dacă nu deţinem documente
în acest sens, este firesc ca ei să fi participat la aceste operaţiuni militare, mai ales că
Piticăreştii, precum şi numeroasele alte neamuri răzăşeşti, aveau de cel puţin două-trei secole
obligaţii militare de apărare a hotarului de nord-vest a Moldovei.
Pe parcursul secolului al XVII-lea, în urma expediţiilor militare întreprinse de către
domnii Moldovei în exteriorul arcului carpatic, dar şi în interior, contra rivalilor la domnie;
Piticăreştii trebuie să fi acumulat, pe lângă terenurile alodiale, o serie de alte mici moşii în
zona Câmpulungului, care le permiteau menţinerea statutului social.
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, în condiţiile în care doar
deţinerea moşiei nu mai era suficientă pentru ca un individ sau neam să rămână moşnean –
adică nobil – , Piticăreştii vor începe să acceadă mai regulat ca în secolele trecute la o serie de
dregătorii, ce le permitea menţinerea statutului de boiernaşi. În acest sens, ei vor ocupa o serie
de slujbe domneşti, precum cele de: vătăman, jurat, hotarnic, membru al ,,Sfatului Oamenilor
Buni şi Bătrâni”. Unii reprezentanţi ai neamului vor intra şi în mediul ecleziastic, în condiţiile
în care preoţii şi diaconii erau scutiţi de o seamă importantă de dări către domnie. Un exemplu
în acest sens este cartea domnească din 5 decembrie 1767, emisă de către principele Grigore
Callimachi, prin intermediul căreia ,,[...] pentru [...] preoţi şi [...] diaconi ce sănt în
Câmpulung [...] de dajde domniască, de poclonul vlădicesc şi de banii şcoalei să nu fie
supăraţi [...].”240
Piticăreştii, ca şi alte neamuri răzăşeşti din Vatra Câmpulungului241, vor face parte din
cadrul ,,elitei” Ţinutului, care va fi implicată în felurite activităţi economice, sociale,
matrimoniale şi politico-militare, atât sub domnii Moldovei, cât şi sub împăraţii romano-
germani, austrieci şi austro-ungari.
240
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, Vol I/II, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi
Editură Minerva, 1902-1903, Passium ; Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1960, p. 307; Teodor V. Ştefanelli, Documente, pp. 94-95.
241
I.),,Vatra Câmpulungului” este termenul folosit de către zapisele epocii pentru a indica aşezarea
Câmpulungului Moldovenesc de astăzi, pe când II.) ,,Ocolul/Ţinutul Câmpulungului” este termenul care
exprimă unitatea teritorial administrativă, compusă, grosso-modo, din: 1. Vatra Câmpulungului/Târgul
Câmpulungului (,,capitala” ocolului), 2. Sadova, 3. Pojorâta, 4. Fundul Moldovei, 5. Ciocăneşti, 6. Valea Putnei,
7. Vatra Dornei, 8. Dorna Candreni, 9. Şarul Dornei şi 10. Iacobeni.
50
6.1 Anul 1775, Piticăreştii şi Imperiul Romano-German
Anul 1775 va aduce schimbări la nivlel social, economic, politic şi militar pentru
răzeşii din neamul Piticari, precum şi pentru întreaga populaţie din nordul Moldovei. În
contextul declanşării unui nou război ruso-(austro)-turc, între 25 septembrie / 6 octombrie
1768 – 10 / 21 iulie 1774 242 , Principatul Moldovei va deveni teatrul de desfăşurare al
acestuia. În acest sens, domnul Grigore Callimachi 243 va fi însărcinat de către Înalta Poartă
să strângă o armată de ţară, având şi misiunea de a aproviziona cu cele necesare armata
sultanului din Moldova. Acest război, va avea consecinţe, din punct de vedere politic,
destituirea şi uciderea a doi domnitori care, în trecut, acordaseră privilegii locuitorilor din
Ocolul Câmpulungului Moldovenesc.
Este vorba despre Grigore Callimachi care va fi destituit (mazilit) de către sultan, în
iunie 1769. Sultanul îl bănuia pe domnitor că avea o înţelegere secretă cu ruşii şi constata
aprovizionarea defectuasă a trupelor otomane, aflate pe teritoriul Moldovei, exigenţe pentru
care domnul moldav primise subvenţii. Infidelul ,,guvernator” al Moldovei va fi decapitat la
Istanbul, în 28 august / 8 septembrie 1769.244 În locul lui Grigore Callimachi va fi numit ca
principe al Moldovei Grigore al III-lea Ghica, – domnitor care acordase şi el privilegii
câmpulungenilor. Între aceste domnii, ale lui Grigore Callimachi şi Grigore al III-le Ghica va
exista un interregnum (27 septembrie / 8 octombrie 1769 – septembrie 1774)245 – răstimp în
care Moldova va fi guvernată de către comandanţi ai armatei Imperiului Rus. În timpul acestei
administraţii ruse în Moldova (1769-1775), s-a desfăşurat Congresul de pace de la Focşani.
Delegaţiile venite din Moldova şi Ţara Românească au cerut, cu această ocazie, autonomia
ţărilor şi punerea lor sub protecţia Austriei, Prusiei şi Rusiei.246
242
Gheorghe Platon, ,,Repere Cronologice”, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (Coord), Istoria Românilor.
Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Vol. VI,
Bucureşti, Editura Encicplopedică, 2012, p. 963.
243
Ana-Maria Presecaru, Toponimia românească din Bucovina habsburgică (actualele teritorii româneşti).
Germanizare şi reromânizare, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2015, pp. 19-20.
244
Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române. Cronologie ilustrată, Bucureşti, Editura Paideia, 2010,
pp. 187-188.
245
246
Radu Lungu, op. cit., p. 189.
51
Noul domn, Grigore al III-lea Ghica, în timpul acestei domnii (1775-1777), va fi
confruntat cu o situaţie politică, socială, economică şi militară precară.
În timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, când Principatele devin nodul
gordian al relaţiilor internaţionale din Europa Răsăriteană şi Sud-Estică, Sfântul Imperiu
Roman de Naţiune Germană intervine ca mediator a păcii dintre ruşi şi turci, ocupând nordul
Moldovei, zădărnicind astfel, atât intenţiile anexioniste ale Rusiei, cât şi cele ale Prusiei.247
Legat de această ocupaţie militară a nordului Moldovei, populaţia din Ocolul Câmpulungului
nu ştim să fi reacţionat violent – cel puţin documentele cercetate de noi (aproximativ 100) –
nu ne permit tragerea unei astfel de concluzii.
Acest colţ de ţară mai fusese martorul unor ocupaţii militare, cea mai semnificativă
fiind a polonezilor (1691-1699). Atunci, câmpulungenii au fost nevoiţi să plătească bir
trupelor poloneze. 248 De la această ocupaţie, a regelui polonez Jan al III-lea Sobieski,
trecuseră 83 de ani249, suficient pentru ca răzeşii câmpulungeni să îşi aducă aminte de aceasta,
mai ales că în Vatra Câmpulungului funcţionase între 1691-1699 un comandament polon şi un
jude, despre care Nicolae Iorga afirmă că: ,,[…] era un judecător străin, un Polon, cu sabia la
coapsă [...].”250
În cest context, populaţia ocolului probabil considera că această nouă ocupaţie
militară, de data aceasta austriacă, era una vremelnică, care se va dizolva în următorii ani.
Faţă de ocupaţia rusească a Principatelor, Austria a reacţionat dintr-odată faţă de victoriile
militare ruseşti. Într-un an de la declanşarea războiului, trupele ţariste au invadat şi ocupat
Principatele Române şi au atins linia Dunări (1679).251 De aceea, Austria a reacţionat cu
promtitudine, acţionând, atât pe cale diplomatică, dar şi prin şantaj şi ameninţare cu
războiul, părând să dea uitării războialele sale cu Poarta otomană şi simulând trecerea de
partea acesteia.252
247
Mihai Iacobescu, ,,Evoluţia istorică a Bucovinei între anii 1774-1821”, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu
(Coord), Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura Encicplopedică, 2012, p. 678.
248
249
Legat de ocupaţia polonă a nordului Moldovei, aceasta este menţionată în câteva cronici locale din
Câmpulung Moldovenesc.
250
Nicolae Iorga, ,,Câmpulungul”, în Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, Vol I,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1902, p. VIII.
251
Mihai Iacobescu, ,,Evoluţia istorică a Bucovinei ăntre anii 1774-1821”, în Paul Cernovodeanu, Nicolae
252
Ibidem, p. 678.
52
Modificarea graniţelor Moldovei mai avea şi scopul de a pune capăt unor ,,vechi litigii
de frontieră”, între Austria şi Turcia. Curtea de la Viena lansase şi teza că nordul Moldovei
aparţinuse odinioară Pocuţiei (ceea ce era tocmai invers) – or, după 1772, acaparând cea mai
mare parte a Pocuţiei, Habsburgii invocau ,,dreptul istoric”, decurgând din această pretinsă
,,posesiune”. Ba mai mult, s-a fabricat şi un alt argument, unul ,,istoric”: la începuturile
Evului Mediu, după înlăturarea dominaţiei tătare, atât Moldova, cât şi Muntenia fuseseră o
vreme ,,vasale” Ungariei.253
În acest context, în ianuarie-martie 1774, este instruit şi pregătit ,,un mic corp militar”
ce urma să pătrundă în nordul Moldovei şi să instaleze ,,noile borne” pentru o ,,graniţă
nedefinită”, care să poată fi modificată după înprejurări. Planul detaliat pentru ocuparea
nordului Moldovei este definitivat şi aprobat de Iosif al II-lea în luna mai 1774, când
pătrundeau în ţinutul Cernăuţi şi primele două batalioane de husari, sub pretextul că vin254 ,,să
cumpere cai” pentru armată.255
Ocuparea nordului Moldovei a început la 31 august 1774 şi s-a încheiat la jumătatea
lunii octombrie a acelaşi an. Au fost utilizate în acest scop cele două regimente grănicereşti
din Transilvania şi unele forţe militare staţionate de curând în Galiţia – în total 5 regimente de
cavalerie şi 5 batalioane de infanterie, puse sub comanda generalului Gabriel baron von
Spleny.256 Ocupanţii nu s-au oprit într-un teritoriu dinainte stabilit, ceea ce dovedeşte că la
acea dată nu exista nicio zonă delimitată exact, care să fie cunocută între localnici sau în
străinătate sub numele de ,,Bucovina”.257
În aceste împrejurări, domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, împreună cu o seamă de
boieri şi locuitori, vor înainta un memoriu, emis în 4 ianuarie 1775, în care se arăta că ,,[…]
ocuparea Bucovinei nu corespunde cu asigurările de amiciţie ce s-au dat Porţii de către
Curtea Imperială a Austriei […]‖258 şi totodată că ,,[…] partea ocupată a Moldovei întrece în
îmbelşugare şi frumuseţe toată cealaltă parte a ţării […].‖259 Memoriul a fost înaintat la
Saint Petersburg şi la Istanbul, acesta rămânând fără ecou, în mare parte datorită complicităţii
253
254
Ibidem, p. 679.
255
R. F. Kaindl, Geschichte der Bukowina, Vol II, Cernăuţi, 1896, p. 120.
256
General Gabriel von Spleny, primul guverantor militar al Bucovinei (1774-1778).
257
258
Eudoxiu Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. VII, pp. 112-116.
259
53
Rusiei .În urma protestelor şi ameninţărilor domnului Ghica, acesta va fi mazilit şi omorât la
Iaşi, în anul 1777, de către un trimis la sultanului.
Pentru ca ocuparea nordului Moldovei să fie recunoscută şi de către celelalte mari puteri
(Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Regatul Francez),
au fost semnate 4 convenţii. 260 Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru a se
asigura de loialitatea noilor supuşi din Bucovina; cât şi pentru a avea o acoperire politică şi
militară în cazul în care moldovenii din noua provincie se vor răscula contra stăpânirii Curţii
Vieneze, va cere ca toţi locuitorii bucovineni să depună jurământ imperiului şi împăratului.261
Din rândul stărilor privilegiate – fie civile, boieri, mazili, ruptaşi, răzeşi; sau
eclesiatice, episcopi, stareţi, proropopi – au fost chemate 439 de persoane 262 , înclusiv
reprezentanţi din neamul de răzeşi Piticari, din Ocolul Domnesc al Câmpulungului
Moldovenesc.
Cecetările recente din arhivele austriece ne relevă faptul că bunurile funciare ale micii
nobili, ale prelaţilor, ţăraniimii şi târgoveţilor de rând, care nu s-au prezentat sau care au
refuzat să depună jurământ împăratului, au ajuns pe diferite căi în stăpânirea unor negustori
polonezi, evrei sau armeni.263 Legat de armeni, aceştia vor fi implicaţi într-o serie de dispute
şi cu unii locuitori din fostul Ocol Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc. În acest sens, pe
data de 5 iunie 1787, vornicii de Câmpulung, Gheorghe Piticari şi Ioniţă Tudurean, vor
înainta guvernatorului Bucovinei o plângere, în contextul în care ,,[…] Armanul [...] Ariton
Pruncul, i-ar fi înşelat la beţie <pe Ioniţă Diacul şi Toader Diacul din Câmpulung
Moldovenesc264> că să-şi văndă ei bucăţica de moşie ce au aice de se hrănesc pe dănsa şi li-
au fost dat Armanu nişte bani şi de vro zeci mi băutură şi toţi acolo i-au băut ţi banii ce-au
luat [...].‖265 Plăngerea întocmită de către vornicii de Câmpulung, Gheorghe Piticari şi Ioniţă
Tudorean, continuă, afirmându-se că:
,,[...] Şi i-au silit Armanul de liau luat şi zapis pe moşie să o vândă peitoare. Iar
banii nu li-au dat pe deplin. Şi viind acasă, fimeile lor şi copii împreună cu
niamurile nici de cum nu vor să lasă moşie Armanului ce i-au înşelat la beţie
făr de nice o întrebare a nimărui pentru care avem supărare ai aşeza şi ne
260
261
Ibidem, p. 681.
262
Ibidem, p. 681.
263
Ibidem, p. 681.
264
Teodor Bălan, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvestru”, 1929, p. 48.
265
Teodor Bălan, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvestru”, 1929, p. 47.
54
rugăm Mării Tale să ni vie pre cinstită poruncă de vreme că iau înşelat la beţie
făr de nice o întrebare, săş ei Armanul banii înnapoi să nu li să prăpădiască
moşie să rămăe de tot săraci – după cum a fi mila Mării- Tale.
Mici şi pre plecaţi, + Ioniţă<Tudorean> vornicel ;

+ Ghiorghe< Piticari> vornicel ,
+ Petre Samson giurat, + Nistor Erhan giurat. […].”266
Legat de delimitarea hotarelor Ocolului Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc şi a

noii provincii, ,,botezată de către austrieci ,,Österreichische Moldau 267 [subln. n]” sau
Bucovina, Mihai Iacobescu afirmă că: ,,[…] În cazul fostului ocol al Câmpulungului
Moldovenesc care fusese pământ domnesc, delimitarea zonei ocupate s-a prelungit până în
1783 – când majotitatea covârşitoae a localităţilor, împreună cu târgul au fost incluse în
imperiu, rămânând la Moldova doar 4 sate, Şarul Dornei, Păltiniş, Crucea, Holda şi două
cătune: Gioseni şi Chiril [...].”268
În cee ce priveşte aceste afirmaţii, ale profesorului Iacobescu, noi nu le putem accepta
în integralitate. Teoria autorului, conform căreia ,,[...] delimitarea [...] fostului ocol domnesc
al Câmpulungului Moldovenesc .... s-a prelungit până la 1783 – când [...] au fost incluse în
imperiu [...] < subln. n.>”269 sunt parţial adevărate. Aceasta deoarece, conform documentului
din 24 iunie 1783, prin care comisia austriacă realizează ,,[...] hotarnica muntelui Faţa
Câmpulungului [...]”270, acest proces de abia începea. La această ,,hotarnică” / delimitare vor
participa vornicul de Câmpulung Moldovenesc, Gheorghe Piticari, împreună cu Ioniţă
Mercheş, Nicolae Ulian, Toader Sabie ,,[...] şi mulţi alţii [...]”271. Potrivit actului, ,,[...] După
arătarea tuturor celor de faţă, începe hotarul acestui munte Faţa Câmpulungului acolo unde
se revarsă părăul Izvorul Morii în râul Moldova [...]. De aici se retrage hotarul peste obârşie
266
Teodor Bălan, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvestru”, 1929,pp. 47-
48.
267
Vasile Bogrea, ,,Cordun – originea numelui de Bucovina”, în Daco-Romania, 1925, 3; şi Teodor Bălan,
,,Cordonul Bucovinei”, în Arhiva Istorică, 6/1945, pp. 165-230; Mihai Iacobescu, ,,Evoluţia istorică a Bucovinei
ăntre anii 1774-1821”, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (Coord), Istoria Românilor. Românii între Europa
clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura
Encicplopedică, 2012, p. 685.
268
269
Ibidem, p. 681.
270
T. V. Ştefanelli, Documente, p. 135.
271
55
pănă la părăul Iscăuţilor şi apoi alăturea cu părăul le vale pe lângă muntele Gicovanului
pănă la revărsarea părăului în apa Moldovei […].”272 Totodată, alte documente cercetate273,
din 1784 şi 1787, dovedesc faptul că procesul de delimitare se va încheia definitiv în 1787.
Relevant, pentru ultimul an menţionat, este documentul din 14 august 1787, prin care:
,,[...] Comisiunea imperială, însărcinată cu stabilirea şi delimitarea proprietăţilor dominicale
şi răzăşeşti în ocolul Câmpulungului moldovenesc, înştiinţează pe locuitori să se ferească de
călcarea hotarelor şi movilelor, ca să nu cadă la pedeapsă şi închisoare [...].”274
Documentul este intitulat: ,,[…] Cătră toţi lăcuitorii din ocolul Câmpulungului
moldovenesc [...]‖275, ceea ce demonstrează că autorităţile de la Viena îşi terminaseră recent
misiunea în fostul ocol; aceea de delimitare, hotărnicire şi amplasare a bornelor şi movilelor,
– elemente de hotar ce despărţeau terenul nou-înfiinţatului Domeniu al Câmpulungului276 de
moşiile micilor nobili, printre care şi ale Piticăreştilor. Redăm în următoarele rânduri textul
integral al ,,proclamaţiei” destinate tuturor ,,[…] lăcuitorilor din ocolul Câmpulungului
moldovenesc [...] ”277:
,, [...] De către K.K. Comisie.

Cătră toţi lăcuitorii din ocolul Câmpulungului moldovenesc.
Să face printra ceasta înstiinţare tuturor celor ce vor ave trebuinţă pentru
parte a munţilor din ocolul Câmpulungului, fieşte care să ştie şi să se firească, nice
unul să nu facă îndrăznire a trece de acmu înainte sau a intra macară căt de puţin
piste hătărările şi movilele ce s-au făcut la fieşte care munte, făr de căt drept ori cine
pănă unde este hotărăt, şi movile să aibă a ţăne, iar cănd vre unii ar face greşală şi ar
trece şi nu vor urma precum să poronceşte, unii ca aceea, ori cine să fie, de să va face
arătare cu încredinţare şi să va dovedi, ca un neascultători poroncilor bine să ştie că
negreşti vor căde la pediapsă şi la închisoare, pentru aceasta despre parte Comisii
272
273
T. V. Ştefanelli, Documente, pp. 139-172.
274
T. V. Ştefanelli, Documente p. 172 – Nota bene, acest citat este de fapt sumarul realizat de c[tre autor
documentului în cazuă.
275
T. V. Ştefanelli, Documente, 1915, p. 172 .
276
277
T. V. Ştefanelli, Documente, p. 172 .
56
mai nainte dă înţălegere tuturor, ca să păzască să nu poată măntui că nu li s-au
poroncit aceasta.
1787 Avgust la 14
Phi: Cranistre von Cronnenwald

Hauptmann.
Pitzelli
Rittmeister […]278.
Aşadar, procesul de delimitare va începe în anul 1783, el terminându-se în 1785, după

aproximativ 5 ani de la începerea sa. Documentul redat în rândurile de mai sus ne arată că
autorităţile de la Viena şi-au terminat misiunea de delimitare a graniţei în anul 1787, şi nu în
1783, aşa cum afirmă Mihai Iacobescu, în studiul intitulat ,,Evoluţia istorică a Bucovinei între
anii 1774-1821 < subln. n. >”279.
Procesul de integrare a Ocolului Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc în imperiu va fi,
aşa cum reiese din izvoarele istorice citate şi analizate, unul destul de anevoios, care se va întinde pe
parcursul anilor: 24 iunie1783280 – 14 august 1787281!
278
T. V. Ştefanelli, Documente, pp. 172 -173.
279
Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (Coord), Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa
Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura Encicplopedică, 2012,
pp. 677-700.
280
În acest sens vezi: T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti,
1915, p. 135, Document nr. 105.
281
În acest sens vezi: T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti,
1915, pp. 172 -173, Document nr. 126.
57
6.2.Reformele Josefine în Bucovina şi răzeşii din Ocolul Câmpulungului
Moldovenesc. Conflictul neamului Piticari cu autorităţile austriece
Legat de politca socială instituită în noua provincie a Imperiului Austriac, aflată sub
sceptrul lui Iosif al II-lea, Mihai Iacobescu afirmă că: ,,[…] În politica socială s-a încercat în
epoca reformelor josefine adoptarea unor măsuri de organizare pe baze raţionale a
societăţii: emanciparea ţăranului şi cointeresarea lui în sporirea producţiei, transformarea
proprietăţii feudale <subln. n.> în proprietatea burgheză, redistribuirea şi mai ales
extinderea diferenţiată a obligaţiilor către stat asupra tuturor categoriilor sociale pentru
prevenirea sau atenuarea zguduirilor sociale [...].”282
În acest scop, în 1782, s-a limitat şi uşurat dependenţa clăcaşilor faţă de stăpân; ţăranul
dependent este liber să se căsătorească şi copiii săi puteau să înveţe orice meserie, fiind
slobozi să lucreze şi în alte sectoare economice, decât cel agricol. În 1783 erau dezrobiţi
ţiganii. În acelaşi an birul – de 10% din venitul funciar se extindea asupra tuturor proietarilor,
care, în plus, mai erau obligaţi să: acorde ajutor în alimente sau furaje ţăranilor în caz de
calamitate sau secetă, să contribuie la construirea bisericilor, la întreţinerea şi reparearea celor
existente, precum şi a stabilimentelor pentru sărmani şi copii orfani, să asigure unele înlesniri
mandatorii şi preceptorilor, transportul şi cheltuielile necesare recruţilor până la unităţile
militare, etc. Un rezultat esenţial al acestor măsuri a fost creşterea ponderii birnicilor, de la
52,5% în 1774 la 99,7% în 1806.
Odată cu repudierea parţială sau abandonarea reformelor josefine, cu ascensiunea şi
triumful forţelor conservatoare în cadrul regimului absolutist condus de Metternich, zilele
de robotă au fost mult sporite, de la 12 zile pe an, în 1793 la 75-80 în 1819. Au fost anulate
drepturile tradiţionale ale mazililor şi răzeşilor, care au fost aduşi în situaţia de iobagi. Acest
fapt a dus la nemulţumiri ale mazililor şi la un amplu conflict social între stat şi răzeşii din
fostul ocol al Câmpulungului-Moldovenesc – proces care avea să dureze aproape 100 de
ani. După desfiinţarea titlurilor tradiţionale, boiereşti, 1787, s-a creat, în 1804 o instanţă
juridică de tip nobiliar, Forum Nobilium, pentru judecarea litigiilor boiereşti. În 1817
această instanţă s-a contopit cu forumul nobiliar din Galiţia, încercându-se, aşa cum nota un
cărturar român contemporan, ,,a se amalgamiza fruntăşimea românilor bucovinei, cu cea a
282
58
polonilor galiţieni, precum se întâmplaseră în veacurile anterioare cu maghiarizarea
fruntăşimii românilor ardeleni.”283 284
În acest context, politc, social, economic şi fiscal, răzeşii şi străjerii din Ocolul
Câmpulungului Moldovenesc, care fuseseră în trecut subiecţii atâtor danii şi privilegii
domneşti, se vedeau în postura de a-şi pierde vechile privilegii – cutumiare, economice şi
militare. Fiind ameninţaţi cu aceste ştirbiri, răzeşii din neamul Piticari vor opune rezistenţă
reformelor venite de la Viena285, ce doreau, printre altele, să realizeze o tranziţie de la vechea
organizare pe care o găsiseră, la preceptele legislative, economice şi sociale de la vest de
Carpaţi. Cu toate acestea, Piticăreştii nu vor renunţa să îşi afirme şi ceară drepturile pe care ei
le aveau din vechime, conferite lor şi celorlalte familii din ocol, cu câteva secole bune înainte
de venirea austriecilor în acest colţ al Ţării de Sus a Moldovei. Ei vor continua să ocupe
funcţii cheie la nivelul târgului / vetrei Câmpulungului, cum ar fi: vornici, hotarnici,
vătămani, juraţi, jeluitori, membri ai Sfatului Oamenilor Buni şi Bătrâni, fruntaşi, etc.
Piticăreştii erau conştienţi de faptul că dacă nu supravieţuiau din punct de vedere politic la
nivel sătesc, atunci inevitabil tot neamul lor s-ar fi afundat în masa numeroasă a iobagilor.286
Din izvoarele istorice cercetate în capitolul destinat menţionării documentare a
răzeşilor Piticari, se observă că, deşi parte de curând a noii provincii austriece Bucovina,
Ocolul Câmpulungului continua să deţină şi să pepetueze – cel puţin la nivel sătesc / local – o
serie de dregătorii moştenite din perioada în care această nou-creată provincie a Bucovinei
era parte a Ţării Moldovei. Acest lucru a fost posibil, pentru intervalul 1775-1820/21, în
contextul în care Moldova Austriacă (Österreichische Moldau287) sau Bucovina a fost iniţial
pusă sub regimul administraţiei militare (1774-1786).288 Regimul administraţiei militare avea
menirea de a realiza o trecere de la sistemul insitiuţional şi politic moldovenesc la cel austriac.
În această periadă, vechile instituţii de la nivelul satelor şi târgurilor, cu caracter 1. civil:
vornicii de poartă, vătămanii, Sfatul Oamenilor Buni şi Bătrâni; 2. militar: străjerii, drăganii,
283
I. G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţie şi istorie. Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899.
284
285
Silviu Văcaru, Supuşii austrieci în Principatul Moldovei (1833-1835). Contribuţii, Iaşi, Editura Universităţii
,,Alexandru-Ioan-Cuza”, 2014, p. 306.
286
Ibidem, p. 690.
287
Vasile Bogrea, ,,Cordun – originea numelui de Bucovina‖, în Daco-Romania, 1925, 3; şi Teodor Bălan,
,,Cordonul Bucovinei‖, în Arhiva Istorică, 6/1945, pp. 165-230; Mihai Iacobescu, ,,Evoluţia istorică a Bucovinei
ăntre anii 1774-1821”, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (Coord), Istoria Românilor. Românii între Europa
clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura
Encicplopedică, 2012, p. 685.
288
59
panţârii; 3. fiscal: birnicii, goştinaşii şi 4. judecătoresc: giuraţii / juraţii, cojurătorii, vor
continua să funcţioneze fără oprelişti. A nu se uita faptul că între 1690 şi 1699, nordul
Moldovei (inclusiv Ocolul Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc) se va afla sub regimul
ocupaţiei militare a Poloniei, polonezii având intenţia de a anexa acea parte a Moldovei.
O altă ,,ocupaţie militară”, de data acesta a austriecilor, va avea loc în timpul celei de-
a doua domnii lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711-1715 289 ). Austriecii au ocupat
regiunea Dornei, radicand aici o ,,palancă”. La reclamaţiile domnului moldovean, palanca a
fost risipită, iar casele zidite dărâmate290.
În acest context, locuitorii, dar mai ales elitele satelor ocolului, printre care şi
Piticăreştii, se mai confruntaseră cu această stare de fapt, doar că noua ocupaţie a Austriei, de
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se va menţine 144 de ani. Imperialii integrează, până pe la
mijlocul secolului al XIX-lea în mod institutional, politic şi militar noua provincie Bucovina
în Imperiu. Vechile privilegii ale câmpulungenilor se vor dizolva, în condiţiile în care
rosturile lor economico-militare, de păzitori ai drumului comercial Suceava-Bistriţa şi al
hotarelor de apus ale Moldovei, nu vor mai fi necesare.
Prin ocuparea nordului Moldovei, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană voia
să-şi asigure o legătură comodă între Transilvania şi nou-achiziţionata Galiţie. Vechiul drum
comercial, ce lega de cel puţin patru secole nordul Moldovei de Transilvania, – Pasul
Suhardului – va mai fi folosit în secolul al XVIII-lea, până la anul 1783291, atunci când acesta
va fi înlocuit cu o cale de comunicaţie mult mai lesnicioasă, construit de inginerul austriac
Doczy. Şoseaua nouă porneşte de la Pojorâta, trece prin Valea Putnei, suie în serpentine
Mestecănişul şi o ia pe la Dorna, Dorna Candreni, Poiana Stampei, Măgura Calului, pentru a
ajunge la Bistriţa 292 . Îndată după ocupare, statul austriac a început să construiască de zor
şoseaua proiectată de către Doczy. La construirea şoselei s-a lucrat timp de şapte ani (1780-
1788). Pentru porţiunea de drum Câmpulung-Măgura Calului, au fost luaţi la lucru
câmpulungenii şi dornenii. Or, răzeşii câmpulungeni, care nu erau obişnuiţi cu prestaţiile
gratuite, vedeau în noua obligaţie impusă lor anularea vechilor privilegii de a nu presta puterii
centrale nicio muncă gratuită. Noul drum fiind construit, cel vechi, medieval, va mai fi folosit
doar sporadic, acesta dispărând şi căzând în uitare pe parcursul secolului al XIX-lea.
289
Radu Lungu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române, Cronologie Ilustrată, Bucureşti, Editura Paideia,
2010, p. 177.
290
291
Ibidem, p. 71.
292
Ibidem, p. 71.
60
Imperiul, prin construirea noii şosele, lată, prevăzută cu o pază riguroasă, asigurată de
către detaşamentele româneşti de graniţă, staţionate în Ţara Năsăudului, va face ca serviciile
de odinioară ale Piticăreştililor şi ale Străjerenilor293 să nu mai fie necesare.
În aceste condiţii, privilegiile de factură economică şi militară ale locuitorilor din
Ocolul Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc, care, potrivit domnitorului de odinioară a
Moldovei, Grigore Callimachi: ,,[...] [acestora, anume Câmpulungenilor], păzitori ai
graniţei, li se cuveneau drepturi pe care alţi săteni nu le avusese niciodată sau nu le mai
aveau de mult [...]” 294 , vor fi considerate de către noua stăpînire depăşite, încercând a-i
transforma pe câmpulungeni în simpli iobagi ai nou-creatului Domeniu al Câmpulungului.295
În aceste condiţii, de anulare a vechilor lor privilegii, răspunsul răzeşilor şi ale celorlalte
pături privilegiate din fostul Ocol Domnesc va veni imediat.
Observând furtuna care era gata să se dezlănţuie, Domeniul Câmpulungului s-a adresat
Ministerului de Interne, raportând că în Ocolul Câmpulung, răzeşii sunt proprietari de pământ
şi n-au dat niciodată dijmă, neavând stăpân. Raportul acesta a pus pe gânduri Ministerul care,
la 1787, a lansat un decret, după care câmpulungenii să fie consideraţi atât posesori, cât şi
proprietari ai pământurilor lor. E adevărat că în baza acestui decret moşinaşii câmpulungeni
au fost recunoscuţi drept proprietari ai pământurilor stăpânite de ei. Dar ineterpretarea ce s-a
dat acestui decret de către Domeniul Cânpulung a făcut ca răzeşii să rămână şi mai departe
despuiaţi de fâneţele şi poienile lor. Domeniul le-a recunoscut numai dreptul de proprietate
asupra casei în care locuiau şi a pământului din jurul casei; restul a rămas confiscat pe seama
Domeniului.
Observând, însă, că problema câmpulungeană este complicată, autorităţile austriece s-
au apucat s-o studieze în asamblul ei. Curtea de la Viena a vrut să ştie de ce privilegii se
bucuraseră câmpulungenii în trecut şi care din ele mai pot fi păstrate şi aplicate. Anularea
totală a privilegiilor câmpulungenilor ar fi însemnat un pas pripit, o măsură imprudentă.
Pentru informaţii, autorităţile au ţinut să apeleze în primul rând la funcţionarii lor.296
293
Străjerenii sunt o veche familie din Ocolul Câmpulungului, satul Pojorâta, familie ce se întâlneşte în documete
de la începutul sec. al XVIII-lea.
294
Noth – und Hilferuf der Gemeiden des Moldavischen Kimpolunghicshen Okols, Viena, 1861; Nicolae Iorga,
Documente privitoare la familia Callimachi, Vol. I, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva,
1902, p. IX, în capitolulul introductiv ,,Câmpulungul”; Andrei Pippidi, ,,Organizarea oastei; cadre şi
comandamente”, în Ilie Ceauşescu (Coord), Istoria militară a poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi
timpuri până în secolul al XIV-lea, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 345.
295
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, pp. 141-147.
296
61
Câmpulungenii, conştientizând faptul că îşi puteau pierde toate privilegiile, în frunte
cu Gheorghe Piticari, fostul vornic de Câmpulung, se vor adresa boierilor Ilie Cârste şi Ion
Başotă, rugându-i să le dea austriecilor, în scris, lămuririle necesare cu privire la drepturile
lor.297 În acest sens, şertrarul Ilie Cârste va alcătui un zapis ce enumera vechile privilegii ale
locuitorilor Ocolului Câmpulungului Moldovenesc, după cum urmează:
,,Adiverez şi încredinţăz eu mai gios iscălitul cu această mărturie pentru
lăcuitorii din Câmpulungul moldovinesc şi dintr-alte sate anume, Sadova,
Pojorâta, Fundul Moldovii, Ciocăneşti, din satul Dorna, din părăul Chilie în sus
şi Căndrenii Dornei, precum aceştia toţi mai sus numiţi din satele arătate ara
aşezaţi cu şidere lor pe locuri domneşti, unde strămoşii, moşii şi părinţii lor au
deschis locuri din păduri verzi şi şi-au făcut casă şi moşioare şi fânaţu pentru
hrana vitilor lor, iarăşi pe locuri domneşti fiind ei aşezaţi ei acolo într-acei munţi
unde nici odată hrana lor ce di toate zilele n-au locuri să o facă, ce numai ară pe
locuri boereşti, mănăstireşti şi răzăşeşti, o fac şi cu mare şu cu multă ostenială o
duc la căsile lor şi prin ce multă cunoştinţă a stăpânilor Moldovii şi pentru că
totdiauna că era şi sănt în multă nevoie şi supărare perzăndu-ş vreme cu căratul
pănii aice în Câmpulung întocma ca nişti oaspeţi pi la casile lor, bine au voit
stăpânii ţării ca aceste locuri să rămăe nelăcuite, unde au deschis din strămoşi
locurile toate aceşti domneşti în parte muntelui ot Cămpulung, toţi lăcuitorilor di
aice le-au dat ca să trăească şi să stăpănească şi nici un fel di plată de la dănşii
nu să luao, nici nu da nimică, nici pentru casă după obiceiul ţărăi, nici pentru
dejma fănaţilor, nici pentru păşunatul vitelor, nici pentru vănatul peştilui din văi,
nici pentru vănatul gujuliilor din munţi, nici pentru tăatul lemnilor din pădure,
nici unile dintr-aceste, întru nimică n-au fost săliţi nici supăraţi a plăti nimica, ci
întru toate au fost slobozi şi nismintiţi şi aceasta o mărturisăsc ca un megieş ce
sănt şi ca un dregător ci am fost între dănşii căteva vreme în zilele prinţălor
Moldovii, fiind stăpânitori ţării acestie.‖
Mărturie de la mâna lui Ilie şărtrar [...]298
Deşi toate zapisele din perioada în care Ocolul Domnesc al Câmpulungului

Moldovenesc aparţinuse Ţării Moldovei au fost recunoscute ca autentice de către consiliul
297
Ibidem, p. 150.
298
Noth –und Hilferuf der Gemeiden des Moldauisch – Campulunger Okols, text manuscris, pp. 203-205, nr. 21;
62
gubernial, alcătuit pentru rezolvarea chestiunii Ocolului Câmpulungean, situaţia răzeşilor din
fostul ocol a rămas nerezolvată. Ca o concluzie a cercetărilor membrilor Guberniului, s-a
susţinut că privilegiile au fost depăşite şi, astfel, nu mai pot fi luate în seamă.299
În aceste condiţii, vechile prerogative economce ale răzeşilor din Câmpulung vor fi
trecute sub tăcere. Autorităţile sunt nevoite să facă o uniformizare socială şi economică în tot
imperiul, nu doar în Bucovina, îi vor transforma pe mulţi dintre câmpulungenii din Vatra
Câmpulungului în simpli iobagi.
În ceea ce priveşte unele obligaţii militare, într-un document din 1813 se prevedea că
,,de 38 de ani, de când Bucovina se află sub sceptrul Austriei, locuitorii ei au fost scutiţi de
obligaţii militare.” În fapt, în 1797, când s-a constituit legiunea poloneză spre a se alătura
Franţei, s-au difuzat în Bucovina, fără ecoul scontat, două ordonanţe, la 6 şi 12 iulie 1797,
prin care se cerea mazililor din satele dintre Prut şi Nistru să înarmeze şi să trimită ostaşi care
să ajute la prinderea acelor ,,[…] rărăciţi şi tâlhari de leşi […].‖ În 1805 s-a încercat, de
asemenea, fără succes, să se introducă serviciul militar obligatoriu; dar – raporta agentul
Franţei la Iaşi – ,,[…] populaţia din numeroase sate s-a împotrivit, au avut loc ciocniri cu
armata de ordine şi circa 20 000 de persoane au părăsit Bucovina, fugind în Moldova
[…]‖,300,301. Împotrivirile din 1805, pe care consulul Franţei de la Iaşi le semnalează, vor avea
loc şi în fostul Ocol Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc.
În acest sens, fostul vornic de Câmpulung, răzeşul Gheorghe Piticari, împreună cu o
serie de funtaşi din Câpulung vor adresa un memoriu Comisariatului de la Suceava:
,,Cu mică şi pre plecată scrisoare noastră facem cerere şi rugăminte pentru o
întămplare ce s-a întămplat la Mart 8 zile 1805. Că intrănd ofiţerii ca să scrie o
conscripţie. Deci norodul văzând că ofiţerii pogoară la Dorna cu conscripţia
nifăcotă şi oameni mulţi venind în Câmpulung şi Câmpulungeni. Văzând
Câmpulungenii viind mulţi oameni dorneni şi alte sate anume din Sadova,
Pojorăta şi Fundul Moldovii în Cămpulung. Şi începănd ofiţerii a scrie o
conscripţie Cămpulungului a început să facă vorbă multă satele mai sus arătate şi
văzănd Cămpulungenii atăta frică şi spaimă de cătră cele sate sau tras înapoi şi
nau mers l ofiţiri ca săi scrie. Iară mergănd toate satele la locol lor noi am rămas
299
Ibidem, p. 154.
300
Ioan Nistor, ,,O răscoală în Bucovina în 1805”, în Codrul Cosminului, Cernăuţi, 10-12, 1936-1939, pp. 482-
484.
301
Mihai Iacobescu, ,,Evoluţia istorică a Bucovinei ăntre anii 1774-1821”, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu
revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura Encicplopedică, 2012, p. 691.
63
numai grămada Cămpulungului şi ne-am adunat la un loc şi cetim ţărcularul de
la cinstit Creisamt din numerul 1479 şi s-au înţăles grămada Câmpulungului şi s-
au priimit ca să vie ofiţerii şi să scrie. Camera Cămpulungului la care facem
cerere şi rugăminte ca să nu fim supt pedeapsă pentru greşeala unor nebuni care
nau vrut să ne asculte pe noi pănă acom. Iară acum sau înţăles grămada
Cămpulungului că nu este stricăciune şi cu acesta Vă săntem mici şi pre plecaţi
Cămpulungu Moldovenesc, în 10 Mart 1805.

†Gheorghe Piticari, Nichita Grămar. †Ion Lehaciu jurat
Grigore Sabie. Ion Romaga. †Ion Grigori jurat
Constantin Sabie. Alexandru Lehaci. †Gavil Piticar jurat
Toader Budăi. Vasile Pai. Şi Gavril Glinat (?)
Iacob Budăi. Gherghi Şelvar. Şi Ignat .... […]302.
Ion Erhan. Ion Ghervar.
Petru Palaghian Gavril Şalău
Un alt zapis va fi emis în data de 24 aprilie 1805, prin care locuitorii Ocolului
Câmpulungului, prin intermediul reprezentanţilor lor, Gheorghe Piticari din Câmpulung,
Pavăl din Sadova, Toadir din Fundul Moldovei, Andrieş din Pojorâta şi Grigori di la Dorna,
vor răspunde în faţa autorităţilor, în contextul neprezentării la recensământ:
,,Dată mai jos iscăliţii lăcuitori şi moşenaşi din Tărgul Cămpulungulu

moldovenesc cum şi din satile celi di prei-înprejur adică Sadova, Pojorâta,
Fundul Moldovii cum şi Dorna-Vatra şi Căndreni, dăm adevărat şi încredinţat
vechilicul nostru la măna acestor mai jos arătaţi a lui Vasile şi a lui Grigori din
Cămpulung, a lui Pavăl din Sadova, a lui Andrieş din Pojorăta şi a lui Toadir din
Fundul Moldovei şi a lui Grigori di la Dorna, dăndu-le toată voea, putere după
302
Teodor Bălan, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvesrtu”, 1929, pp. 74-
75.
64
cum mai jos am arătat cari lucru săl trimeată aceşti oameni aleşi cu toată voea şi
pofta grămezilor satilor mai sus arătati în numele a toati satile aceste acestii
oameni sau rănduit adică întârinduse o mari nedreptati făind noi răzeşi şi
moşinaşi la acel loc greu pustiă şi dispărat de hrană vieăţăi dela strămoşi, moşi
şi părinţăi noştrăişiavăndu voe şi puteri din poronca preinţăpilor moldoveni a
ne face curiţitură şi deşchizătură cum şi lazuri din munţi cumpliţi şi din păduri
verzi după cum am şi făcut cu mari trudă şi ostineală; deci dară din ceputul
nostru la această hrană amară avem şi ceva îndulcire făindu stăpăni nişte cari pe
părticica di moşie di spră moşi.”303
Conform acestui document, înaintat Comisariatului din Suceava, se vede că trimişii şi

reprezentanţii locuitorilor din Ocolul Câmpulung Moldovenes îşi afirmă din nou statutul de
mici nobili moldoveni, aceştia afirmând că: ,,[…] făind noi răzeşi şi moşinaşi la acel loc [...]
dela strămoşi, moşi şi părinţăi noştri şi avăndu voe şi puteri din poronca preinţăpilor
moldoveni a ne face curuţitură şi deşchizătură [...].” 304 Se vede că reprezentanţii
comunităţilor câmpulungene au preluat fraza: ,,[...] dela strămoşi, moşi şi părinţăi noştri
[...]” 305 din mărturia şertrarului Ilie Cârstea, emisă la 28 aprilie 1793, mărturie în care
şertrarul susţine că: ,,strămoşii, moşii şi părinţii lor <ai răzeşilor din Ocolul Domnesc al
Câmpulungului Moldovenesc> au deschis locuri din păduri vezi şi şi-au făcut casă şi
moşioare[…].306 Se poate ca această frază să fi fost introdusă pentru a conferi legitimitate
cererilor. Această ,,sinteză genealogică” a strămoşilor are scopul de a sublinia că ei,
câmpulungenii307, fuseseră răzeşi şi moşneni, mici nobili, care – datorită vitregiei zonei, cât şi
datorită misiei lor de străjeri şi păzitori ai drumui comercial medieval Bistriţa-Suceava –
fuseseră oblăduiţi de către domnitorii Moldovei cu privilegii.
În ceea ce priveşte fraza: ,,[…] făind noi răzeşi şi moşinaşi la acel loc [...] dela
strămoşi, moşi şi părinţăi noştri şi avăndu voe şi puteri din poronca preinţăpilor
303
Teodor Bălan, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvesrtu”, 1929, pp. 75-
76.
304
305
306
Noth – und Hilferuf der Gemeiden des Moldauisch – Campulunger Okols, text manuscris, pp. 203-205, nr. 21;
307
Locuitorii aşezărilor componenete ale Ocolului Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc:Câmpulung
Moldovenesc, Sadova, Pojorâta, Fundul-Moldovei, Dorna pe Giumalău, Dorna, Dorna-Candreni, Ciocăneşti,
Şarul Dornei, Holda, Crucea. În acest sens vezi Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 14.
65
moldoveni [...]”308, Piticăreştii, ca reprezentanţi ai micii nobilimi provinciale moldoveneşti,
nu făceau decât să istorisească, în câteva cuvinte, istoria lor de câteva secole. Nu era nimic
fără temei şi fantezist în această afirmaţie, fraza citată mai sus reprezentând realitatea
istorică concentrată la maximum, a întregului neam al Piticăreştilor, cât şi al celorlalte
neamuri309 din Ţinutul Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc.310 Legat de răzeşie şi de
caracterul său nobiliar, Sergiu Bacalov afirmă că: ,,[...] Astfel, indiferent dacă acceptăm sau
nu în calitatea de criteriu determinant al nobleţei stăpânirea pământului, răzăşul, indiferent
de ierarhia în poziţia socială şi politică, este un nobil (boier), deoarece răzăşia se baza în
primul rând pe apartenenţa la neam [...].”311 Legat de exploatarea moşiilor, inclusiv cele
răzăşeşti / moşneneşti ale Piticăreştilor, autorul mai afirmă că: ,,[...] Probabil, putem vorbi
despre o deosebire între stăpânirea funciară a unui mare stăpân de moşii şi cea a unui mic
stăpân de moşii doar în ceea ce ţine de modul de expolatare a ei. Un mare stăpân stăpân îşi
putea permite să dea moşiile sale în exploatarea ţăranilor (vecinilor), în schimbul achitării
unor anumite impozite şi dări. Însă dreptul de a dispune de ţărani (vecini), pentru
exploatarea moşiei (indiferent de dimensiuni), îl avea şi micul stăpân de moşie […]”312 – cum
au fost Piticăreştii, precum şi celelalte neamuri de moşneni / răzeşi din Ocolul Domnesc al
Câmpulungului Moldovenesc. În viziunea noastră, legat de acest termen, (de moşnean) ar fi
corect să îl utilizăm pentru desemnarea stăpânilor de moşii din Ţara Moldovei. Termenii
moşinaş, moşnean sau moşan evidenţiază atât stăpânirea pământului, manifestare a nobleţei,
cât şi caracterul său ereditar.313
Protestele târgului Câmpulung Moldovenesc nefiind luate în seamă, la 12 iulie 1843,
moşnenii câmpulungeni vor înainta împăratului un memoriu. Acest memoriu va fi semnat de
către răzeşul Ilie Piticari, preotul Miron Ciupercovici, Ioniţă Şandru, Vasile Morar, Nichita
Scheul, Andrieş Pralea, Gigori a Chiforesii, Ilie Iacoban, Vasile a Palaghioaiei şi alţii. 314
Legat de acest document, important izvor ce relevă faptul că răzeşii fostului ocol căutau să li
308
309
Lehăcenii, Flocenii, Nisioienii, Sfărghienii, Străjerenii, Crăciuneştii, Măzărenii, nemul Ciupercovici,
Alboienii, Şandrenii, neamul Alboi-Şandru etc.
310
Teodor V. Ştefanelli, Istoricul luptei pentru drept în Ţinutul Câmpulungului Moldovenesc, Cernăuţi, 1910, în
Academia Română. Discursuri de recepţie, Vol. 37, 1911 – Passium; Teodor V. Ştefanelli, Documente, p. IV
(Prefaţă).
311
Sergiu Bacalov, Boierimea Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea.
(Studiu istorico-genealogic), Chişinău, Academia de Ştiinţe a Moldovei. Institutul de Istorie, Stat şi Drept, p. 43.
312
Ibidem, p. 46.
313
Ibidem, p. 48.
314
66
se recunoască vechile privilegii, Teodor Bălan afirmă că: ,,[…] Lângă semnături se găsesc
apăsate peceţile comunelor.”315
Memoriul este un aspru rechizitoriu la adresa Domeniului Câmpulung şi a
funcţionarilor lui. S-au confiscat, în mod arbitrar, moşii, s-au dărâmat colibe şi s-au săpat
şanţuri despărţitoare. De ce aceste şicane şi nedreptăţi, când se ştie că de 500 de ani locuitorii
câmpulungeni sunt proprietarii moşiilor lor? În această stare au fost găsiţi de către autorităţile
austriece la 1775. În loc să fie lăsaţi în pace, li se iau moşiile într-un mod cu totul abuziv. În
câteva rânduri au apărut ingineri măsurând şi separând munţii de gospodăriile moşinaşilor.
Dar oricât s-ar măsura şi oricâte moşii de ale răzeşilor s-ar confisca prin aceste măsurători
ilegale, nu se vor putea anula vechile drepturi ale acestora. Cum se pot face măsurători fără
ştirea şi aprobarea locuitorilor băştinaşi? Ori de câte ori este întrebat pentru ce au sosit
inginerii hotarnici şi de ce măsoară munţii, Domeniul răspunde: „împăratul vrea să ştie cât
loc ocupă munţii, deoarece munţii vor fi impuşi cu biruri. Nu vă temeţi! Nime nu o să vă ia
nimic din moşiile voastre şi nime n-o să vă alunge din moşiile voastre. Totul rămâne
neschimbat.‖
Domeniul Câmpulung fusese înfiinţat pentru administrarea munţilor Fondului
Bisericesc, dar nu şi pentru moşiile locuitorilor. El îşi arogă drepturi pe care nu le are şi nu le
va putea avea. Din cauza protestelor înaintate de ţărani, funcţionarii Domeniului au devenit
,,impacienţi” şi obraznici, cruzi. Trăgeau şanţuri prin fâneţe şi grădini, distrugeau colibele şi
bordeiele ţăranilor. : ,,[…] distrug ca nişte ostaşi duşmani tot ce s-a clădit cu mari cheltuieli
în sudoarea feţei‖. Ţăranii sunt privaţi,, într-un mod mizerabil de avutul, de onoarea şi de
bunul lor renume […].‖ Se cere numirea unei comisii imparţiale pentru anchetarea
nedreptăţilor pe care le sufereau locuitorii.316
La 20 iulie 1844, ţăranii Petre Piticari şi Ştefan Jucan – Ilie Piticariu fusese arestat
între timp – au înaintat aceleiaşi Prefecturi a Bucovinei un nou protest. Comisia de delimitare
procedează în mod arbitrar. Unde găseşte un pomişor, îl reclamă pentru Domeniu sub
pretextul că reprezintă un început de pădure. Cine cutează să se opună, primeşte şi lovituri cu
bastonul. Cazul cu răzeşii Vasile Bogoş şi Grigore Burduhos este cea mai bună dovadă.
Ţăranii Grigori Grigoriţă şi Ilie Piticariu au fost arestaţi, fiindcă nu au îngăduit să li se ia
moşia. Moşinaşii se plâng că ,,[…] ni se iau fânaţele, fiindcă pe ele au crescut tufişuri
315
Ibidem, p. 172.
316
67
sămănate de vânt […].‖ Moşiile locuitorilor sunt ca ,,[…] haina pe care o sfăşie din toate
părţile fiarele sălbatice […]‖. Se cere din nou sistarea lucrărilor.
La acest protest a sosit un răspuns scurt din partea Prefecturii Bucovinei: cazul a fost
deferit spre referire Domeniului din Câmpulung, şi cu aceasta a fost îngropat pentru
totdeauna.317
7. Patrimoniul funciar al neamului Piticari (sec. XVII-XVIII)
Din cercetările realizate până în momentul de faţă, nu se poate şti dacă Chiril I Piticari,
menţioat în anul 1699 ca preot la biserica câmpulugeană ridicată de către Ştefan I Tomşa, a
deţinut sau nu bunuri funciare. ,,Vidul” lăsat de lipsa documentului istoric nu poate fi
completat decât cu o serie de indicii strecurate în unele documente referitoare la neamul
Piticari, emise în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Un astfel de zapis este cel din 1727, prin intermediul căruia câmpulungeanul Ion
Lucan, soţia, copii şi nepoţii săi au vândut ,,…un loc de casă…”318 lui Chiril II Piticariul, ,,…
fămeii lui, şi… copiilor lui…‖319 Terenul vândut de către Ion Lucanul Piticăreştilor fusese
cumpărat de neamul Lucan de la Măzăreni, documentul nespecificând data vânzării iniţiale.
Diacul care a scris acest zapis – probabil la indicaţiile lui Ion Lucan – a introdus în textul
documentului informaţia că neamul Lucan i-a întrebat pe Măzăreni dacă nu sunt interesaţi în a
răscumpăra terenul. În contextul în care nici Măzărenii şi nici rudele Lucăneştilor ,,… nu s` au
afla să-l cumperea…‖ 320 , terenul a fost vândut lui Chiril Piticariul. ,,Locul” vândut ,,…
slujestea din rădăcina mărului spri uliţa Piticariului de şes(ă)zăci de prăjini pănă undi-ar
veni…‖321; Ion Lucanul afirmând că ,,… deci acest loc să fie chiar moşiea driaptă Chirili şi
ficiorilor lui şi nepoţilor lui în veci…‖322
S-ar putea crede că acest teren (,,moşioară”) cumpărat de la Lucăneşti este prima
suprafaţă funciară deţinută de neamul Piticari, înregistrată de documente. Aceasta este, însă, o
eroare, în contextul în care documentul citat menţionează explicit că moşia vândută lui Chiril
317
318
319
320
321
322
68
Piticari se întinte între ,,rădăcina mărului spri uliţa Piticariului…‖323, uliţă pe care acest
Chirilă II Piticari din 1727, deţinea o anumită suprafaţă de teren, probabil moştenit de la
posibilul său părinte, preotul Chirilă I Piticari, menţionat în anul 1699. Zapisele de la sfârşitul
secolului al XVII-lea nu fac nicio menţiune referitoare la bunurile funciare deţinute de către
preotul Chiril I Piticari; zapisele din prima jumătate a secolului al XVIII-lea realizează o serie
de menţiuni, însă vagi şi lacunare.
,,Moşioara” cumpărată de către Piticăreşti de la Ion Lucanul este folosită drept
amplasament pentru o casă, construită de către Chirilă II cu suma de „12 lei i pol.‖324
Peste doi ani de la această tranzacţie funciară, în anul 1729, Chirilă al II-lea Piticari a
purtat un proces cu câmpulungeanul Iacob Bălan, în contextul în care Chirilă îi împrumutase
lui Iacob doi boi, pentru a aduce cu ei ,,vin din gios.‖325 La întoarcerea ,,din gios” a lui Iacob
cu boii şi vinul achiziţionat, boii au fost reţinuţi de către ,,un Pavel Porcescul”, deoarece tatăl
lui Iacob Bălan avea o datorie – nespecificată ca şi cuantum în hrisov – faţă de acest Pavel
Porcescul. Boii sunt reţinuţi probabil de către Pavel în contextul în care acesta nu îşi putuse
recupera banii împrumutaţi Bălăneştilor. Procesul în cauză a fost purtat în faţa vornicilor de
Câmpulung, Solomon Botez şi Toader Calmăşul. Sentinţa procesului prevedea ca Iacob Bălan
să îi acorde lui Chirilă II moşia ,,Muncelele‖326, moşie ce se afla ,,aice aproape de sat, şi i-am
dat acel loc, să-i fie moşie în veci‖ 327 , ca despăgubire pentru boii reţinuţi de către Pavel
Porcescul. În sentinţa lor, cei doi vornici de Câmpulung le dădeau voie Bălăneştilor să îşi
recupereze moşia Muncele de la Chirilă, doar cu obligaţia de a-i da acestuia ,,boii… precum
au fost a lui, sau bani preţul boilor.‖328
Moşia ,,Muncelele” 329 nu a fost cumpărată de către Piticăreşti, ci a intrat în
patrimoniul acestora ca despăgubire materială pentru perechea de boi pierdută; aşadar, un bun
imobil a înlocuit bunurile mobile pierdute – cei doi boi. Perechea de boi reţinută de către
Pavel Porcescul trebuie să fi fost destul de scumpă, în condiţiile în care valoarea lor o
echivala pe cea a moşiei sus-amintite.330 Boii în acea perioadă erau animale indispensabile
323
324
325
326
327
328
329
Ana-Maria Prisacaru, Toponimia românească din Bucovina habsburgică (actualele teritorii româneşti).
Germanizare şi reromânizare, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2015, p.
330
Cătălina Chelcu, ,,Avere furată, făptuitori şi pedepse în Moldova (Secolul al XVII-lea – prima jumătate a
secolului al XVIII-lea”, în: Cătălina Chelcu, Pedeapsta în Moldova între normă şi practică. Studii şi Documente,
Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi, 2015, pp. 97-99.
69
proceselor de transport şi cărăuşie în mediul alpin; rezistenţa, puterea de tracţiune şi
robusteţea acestor animale fiind foarte preţuite. Boii, deşi mai lenţi şi mai greu de întreţinut
decât cabalinele, erau mai de dorit în gospodărie, deoarece aceştia se pretau foarte bine
transportului de bunuri pe distenţe medii şi mari. Caii era rezervaţi mai degrabă pentru
deplasările pe drumurile, cărările şi potecile alpine. Deşi cabalinele se întreţineau cu jumătate
din cantitatea de nutreţ şi cereale destinată unei perechi de boi, acestea dezvoltau de multe ori
diverse deformări la nivelul copitelor, articulaţiilor inferioare şi superioare, ceea ce făcea ca
eficienţa lor să se reducă considerabil.
În acest context, taurii urmau un proces de seleţie de la nivelul de viţei, pentru a fi
castraţi şi apoi puşi la jug, proces ce se întindea pe parcursul a 2 sau chiar 4 ani. În acest
context, boii erau rezervaţi sarcinilor dificile, ce implicau: tracţiunea, transportul şi
capacitatea de a munci în condiţii climaterice defavorabile. Aceasta trebuie să fie explicaţia
pentru care Chirilă II a fost despăgubit pentru cei doi boi pierduţi cu moşia ,,Muncelele”.
Până acum am văzut că neamul Piticari, prin reprezentantul său, Chiril II Piticari, a
deţinut, între anii (ante / post) 1699 – 1775, deci într-un interval de aproximativ 76 de ani, trei
,,moşii” ce sunt menţionate în izvoare. Prima moşie pe care documentele o menţionează ca
fiind stăpânită de Chiril al II-lea este ,,uliţa Piticariului‖331, moşie pe care acesta probabil a
moştenit-o de la tatăl sau bunicul său, Chiril I Piticari, preotul menţionat la anul 1699.
Această ,,moşie” / ,,uliţă” este singura proprietate înregistrată de zapise, ce pare a fi moştenită
din tată în fiu. Celelalte două ,,moşii”, cea cumpărată de la Ion Lucanul în anul 1727, lângă
,,uliţa Piticariului” şi moşia ,,Muncelele” nu sunt proprietăţi moştenite, ci cumpărate şi
achiziţionate ca rezultat al unei despăgubiri. Din prima jumătate a secolului al XVIII-lea s-au
păstrat doar cele trei zapise avute în discuţie în rândurile de mai sus; aceasta neînsemnând că
Piticăreştii au deţinut în acest interval de 76 de ani doar aceste trei moşii, însă lipsa izvoarelor
nu ne permite să tragem alte concluzii decât cele expuse mai sus.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, membri ai neamului Piticari încep să
apară cu frecvenţă mai mare în surse, în postura de arendaşi, deţinători sau cumpărători de
moşii. Un astfel de caz ne este ilustrat de lista de socoteli a boieroaicei Maria Cananău (sora
domnitorului moldav Ioan-Teodor Callimachi) din 10 martie 1775. Această listă cuprinde
numele munţilor deţinuţi de către ea în Ocolul Câmpulungului, venitul pe care fiecare munte i
l-a dat, numele arendaşilor şi sumele plătite de către aceştia pentru arendarea acestor munţi.
331
70
332
Ultimul munte consemnat pe lista amintită, este ,,mutele Deia”333 ce a fost închiriat pentru
suma de 15 lei şi 8 vedre de Brânză ,,Pieticariului şi lui Grigore Mândrilă şi Lupului
Rusu.‖ 334 Munţii deţinuţi de Maria Cananău erau închiriaţi câmpulungenilor din Vatră şi
Ocol, pentru păşunatul turmelor de oi, capre, cai, boi şi vaci, cât şi pentru organizarea stânilor
în timpul verii.335 În ceea ce priveşte muntele Deia, acest masiv muntos se întinde astăzi pe
cca. 200 ha, nu ştim, în schimb, ce suprafaţă avea acest munte în anul 1775. În ceea ce îl
priveşte pe acest ,,Piticariul”, lista de venituri a Mariei Cananău nu îi dă numele de botez, ci
doar patronimicul; acest ,,Piticariul” poate fi unul dintre fraţii răposatului Chiril al II-lea,
Costandin, Dumitraşco, Neculai sau Teodor.
După cum se poate citi din document, muntele Deia nu a fost arendat doar de acest
,,Piticariul”, ci şi de câmpulungenii Grigore Măndrilă şi Lupul Rusu, poate în condiţiile în
care acest munte era prea mare pentru a se organiza o singură stână cu un singur ,,stăpân de
munte”. Suprafaţa şi productivitatea vegetală a Deii se prestează unui număr mare de animale,
ce avea nevoie de un număr însemnat de ciobani şi personal auxiliar. În acest context, cei trei
câmpulungeni au închiriat împreună muntele amintit, realizând probail o singură stână, care să
reunească animalele familiilor Piticari, Mândrilă şi Rusu, plus cele luate ,,în vărat” de la alte
familii de câmpulugeni. Cercetările întreprinse până în momentul de faţă nu ne-au îngăduit să
vedem dacă între cei trei arendaşi exista vreo legătură de sânge sau dacă aceştia mai
deţinuseră acest munte şi în anii anteriori.
Un alt document ce ne vorbeşte despre posesiunile funciare ale neamului Piticari este
mărturia fraţilor Ştefan, Nistor şi Iacob Merâlă, din 21 mai 1780. Din aceast izvor reie că
Maria, soţia lui Petrea Piticari (fiul lui Chiril al II-lea Piticari) i-a dat fiului său, Ioniţă sin
Petri Chirili, ,,moşie ce-au fost mai bună‖336, proprietate pe care Ioniţă sin Petri Chirili a
vânduto ,,la om strein.‖337 Această proprietate funciară a fost moştenită de către Ioniţă de la
tatăl său, Petrea Piticari, dar aceasta a intrat în stăpânirea lui Ioniţă abia după ,,comândul” lui
Petrea, adică după moartea şi pomenirea acestuia, indiciu că cei doi soţi nu lăsaseră o
împărţire riguroasă a moşiilor, din punctul de vedere al bunurilor mobile şi imobile. Ştefan,
332
Corneliu Istrati, Stăpânii şi sătenii în munţii Moldovei. La răscruce de veacuri, Iaşi, Editura Universităţii
,,Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi, 2013, pp. 43, 44, 48, 49, 53, 100, 113, 150, 211.
333
Teodor Bălan, Noui documente câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvestru”, 1929, pp. 39 -
40, (În continuare citat ca: T. Bălan, Noui documente).
334
T. Bălan, Noui documente, p. 40.
335
Corneliu Istrati, Sătenii şi stăpânii în munţii Moldovei. La răscruce de veacuri, Iaşi, Editura Universităţii
,,Alexandru-Ioan Cuza” , 2013, p. 48.
336
337
71
Nistor şi Iacob Merâlă mărturiseşte că Maria Piticari, sora lor, i-a dat fiului său, Ioniţă sin
Petri Chirili, ,,parte de moşi ce i-au plăcut ficiorului‖ 338 ; Maria oprindu-şi pentru sine,
conform mărturiei fraţilor săi, ,,moşie ce i-au lăsat ficiorul ei mai proastă.‖ 339 Partea de
moşie ce şi-a oprit-o Maria pentru sine, urmând a intra după moartea ei în posesia celuilat fiu,
a cărui nume nu este ilustrat în document, copil ce fusese conceput cu Ţicşe, şi nu cu Petrea
Piticari. Bunul funciar destinat acestui ,,fecior” conceput cu Ţicşe nu a mai putut fi moştenit
de către acesta, deoarece acest fiu ilegitim al lui Petrea Piticari ,,au murit de ciumă.‖340
Documentul cercetat nu ne lasă, însă, să ştim dacă moşia destinată acestui ,,fecior ce
au muri de ciumă” provenea din neamul Merâlă sau din cel al Piticăreştilor. Zapisul foloseşte
două atribute, prin care separă proprietăţile funciare ale lui Petrea Piticari, anume moşii:
,,bune‖341 şi ,,proaste”342; cele ,,bune” fiind luate de către Ioniţă, iar cele ,,proaste” rămânând
în stăpânirea Mariei, moşii ce trebuia să i le dea drept moştenire acelui copil al ei ,,ce au murit
de ciumă.‖ 343 În condiţiile în care acest copil ,,făcut cu Ţicşe” moare de ciumă, ,,moşie
proastă” deţinută de Maria revine fiului său legitim, Ioniţă Sin Petri Chirili. În acest context,
fraţii Mariei, Ştefan, Nistor şi Iacob Merâlă, în mărturia dată de către ei pentru sora lor, afirmă
că ,,acmu măsă, soro noastră, rămâne <cu> nemică, dară noi aşe ştim şi mărturism în frica
lui Dumnezău că am fost de faţă când au comândat soru-me ficiorul ei ce-au murit de ciumă
cu a (e)i cheltuială şi a bărbatului ei Petri Piticar.‖344
Acest document este preţios nu doar prin informaţiile de natură economico-funciară
transmise nouă, el este relevant şi prin faptul că surprinde anumite elemente din dreptul
cutumiar, practicat la acel moment în Vatra Câmpulungului 345 : în contextul în care capul
familiei (Petrea Piticari) a decedat, dreptul de moştenire asupra bunurilor mobile şi imobile
revine copiilor. Maria Piticari, soţia defunctului Petrea, a avut doar calitatea de ,,custode” a
acestor bunuri, atribuţii pe care le-a exercitat doar de la momentul morţii soţului său şi până la
momentul decesului fiului său, conceput cu Ţicşe. După moartea lui Petrea, Ioniţă (Ioniţă sin
Petri Chirili), fiul legitim al acestuia, a avut dreptul de a alege din suma totală a moşiilor
rămase de la tatăl său. În acest context, unchii lui Ioniţă, Ştefan, Nistor şi Iacob Mirălă, în
338
339
340
341
342
343
344
345
Municipiul Câmpulung Moldovenesc de astăzi.
72
mărturia dată pentru sora lor Maria, afirmă că ei au fost martori atunci ,,cănd i-au dat soru
noastră ficiorului <Ioniţă sin Petri Chirili> parte de moşie ce i-au plăcut ficiorului, iară soru
noastră au luat moşie ce i-au lăsat ficiorul ei mai proastă.‖346
Nu se ştie, însă, care sunt criteriile după care fraţii Merilă împart moşiile lui Petrea
Piticari în ,,bune” şi ,,proaste”, nici în ce măsură ei au fost obiectivi atunci când au împărţit
aceste proprietăţi în ,,bune” şi ,,proaste”. Cu alte cuvinte, ce calităţi ale moşiilor i-a determinat
pe cei trei merileşti să le împartă pe acestea în acest mod? Fraţii Merilă au avut în vedere
probabil anumite atribute ale terenurilor, cum ar fi: sursele de apă regăsite pe acestea, accesul
la proprietăţi, productivitatea agricolă a acestora, depărtarea sau apropierea de vatra satului,
resursele de materie lemnoasă şi speciile de arbori ce se regăseau pe aceste domenii, etc.
Între Maria Piticari şi fraţii săi, pe de o parte, şi Ioniţă sin Petri Chirili, pe de alta, se
poate să fi existat anumite conflicte, legate de gestionarea, administrarea şi exploatarea
bunurilor funciare rămase de la Petrea Piticari. Moşiile catalogate de către merileşti ca fiind
,,proaste” ar fi putut să fie, în realitate la fel de ,,bune” cu cele luate de către nepotul lor,
Ioniţă. Aceasta nu putem să o ştim, deoarece mărturia nu ne indică nici locaţia, suprafaţa sau
productivitatea moşiilor. Un fapt ce reiese sigur, însă, din mărturie este acela că între mamă şi
fiul supravieţuitor existau o serie de vexaţiuni. Acestea putem să le deducem tot din mărturia
fraţilor Merilă care afirmă, la un moment dat, că fratele vitreg al lui Ioniţă, ,,ficiorul mort de
ciumă” a cărui nume documentul nu ni-l dă ,,l-au comândat347 soru-me cu Petre Piticar, dară
nu frate-său.‖348 Spre finalul aceleiaşi mărturii, Iacob, Nistor şi Ştefan Merilă mai afirmă că
,,au mai fost un frate făcut cu Ţicşe, şi au murit de ciumă şi au avut şi Acela parte de moşie, şi
l’ au comândat măsa <Maria Piticari>349, dar nu frate-său <Ioniţă sin Petri Chirili Piticari>.
Şi acmu măsa, soro noastră, rămâne <cu> nemică.‖ 350 Încercând să îşi apere sora contra
nedreptăţilor pricinuite ei de către fiul Ioniţă, fraţii Merilă încheie mărturia afirmând că
346
347
Comând= masă de pomenire a unui mort, pomană, praznic; bani, lucruri, vite etc., pe care şi le păstrau
oamenii pentru înmormântare şi pentru praznic. Definiţia dată a fost preluată din: Gh. Bulgăre, Gh.
Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 2000, p.
72.
348
349
Croşetele le-am folosit pentru a completa anumite goluri din textul original, sau pentru a face acest text mai
inteligibil. În acest sens am consultat normele de transcriere regăsite în: Dumitru-Marcel Ciucă, Ştiinţele
Auxiliare ale Istoriei, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 2012, p. 212; respectiv Ovidiu Ghita, Scrierea
chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (Sec. XVIII), Cluj-Napoca, Editura Argonaut,
2015, pp. 7-10.
350
73
,,noi… ştim şi mărturisim în frica lui Dumnezău că am fost <de> faţă cănd au comăndat soru-
me ficiorul ei ce-au murit de ciumă cu a (e)i cheltuială şi a bărbatului ei Petri Piticar.‖351
De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, documentele cercetate au scos la iveală că Piticăreştii deţineau ,,moşii” în Vatra
Câmpulungului, intrate în patrimoniul neamului prin moştenire, cumpărare şi despăgubire. În
anul 1784, neamul Piticari va intra în posesia unei alte moşii, de data acesta acordată lor de
către juraţii din Vatra Câmpulungului. Beneficiarul acestei danii a fost vornicul de
Câmpulung, Gheorghe al VIII-lea Piticari, care începuse a ,,deşchide o bucăţică de loc din
loc domnescu la gura izvorului Runcului din gios de apa izvorului Runcului.‖ 352 Juraţii
câmpulugeni Nicolai Ulianul, Petre Mircăş şi Ion Piticar îi acordă acest ,,loc domnesc”
vornicului Gheorghe Piticari, în contextul în care ,,findu puţin loc deschis, <Gheorghe
Piticari> au mai deschis şi pădurea ca să-ş facă puţină moşie pentru fănaţ.‖353 Raţiunea de a-
i acorda vornicului Gheorghe al VIII-lea moşia nu era, potrivit documentului, doar aceasta,
locul domnesc îi era conferit şi în condiţiile în care acesta nu avea ,,moşioară.‖354 În acest
context, juraţii câmpulungeni i-au acordat lui Gheorghe Piticari ,,acestu loc căt ar pute
deschide pădure să-i fie moşie‖355, ei neimpunându-i o suprafaţă fixă spre defrişare; limitele
moşiei urmând a fi stabilite abia după ce procesul de ,,lăzuire” se va fi terminat. Pentru a
sublinia corectitudinea gestului lor, juraţii susţin că Gheorge Piticari ,,şi cu răzeşii s’ au
învoitu fiind niam cu Ionaşcu, şi pentru credinţa ni-am iscălit.‖356
Cu privire la acest document, academicianul Teodor V. Ştefanelli afirmă că ,,Este de
remarcat că la anul 1784 Bucovina era de 9 ani sub dominaţia Austriei şi că locul pe care îl
capătă Ion Piticari (sic!) 357 era loc domnesc, precum se spune aceasta în document.‖ 358
Referitor la observaţia lui Teodor V. Ştefaelli, era firesc ca locul primit de vornicul Gheorghe
Piticari să fie denumit ca fiind ,,loc domnesc”, în condiţiile în care abia de 9 ani Ocolul
Câmpulungului se afla sub stăpânirea Sfântului Imperiu Romano-German. În ceea ce priveşte
această ,,moşie din loc domnesc”, noi am putut să o identificăm şi localizăm pe ridicările
351
352
353
354
355
356
357
Probabil dintr-o eroare de culegere, Teodor V. Ştefanelli trece în observaţia dedicată documentului nr. 109,
pag. 149, numele de Ion Piticari în loc de Gheorghe Piticari!
358
74
topografice austriece dintre anii 1756-1869.359 Procesul a presupus suprapunerea ridicărilor
topografice austriece cu harta actuală, prin intermediul procesului de georeferenţiere, realizat
cu ajutorul sateliţilor. Rezultatele acestei metode noi pentru cercetarea istorică verificând-o
prin intermediul cercetărilor documentare şi de arhivă. Concluzia la care am ajuns a fost că
această moşie s-a extins ca suprafaţă, începând de la 1784 şi până în a doua jumătate a
secolului următor. Această extindere poate fi urmărită pe hărţile Josephinische Landesaufnahme
şi Franziszeische Landesaufnahme, pe suprafaţa cărora pădurea din jurul moşiei începe să se
reducă în detrimentul păşunii şi fânaţului. Se constată nu doar creşterea moşiei ca suprafaţă, ci
şi sporirea gradului ei de locuire. Dacă pe Josephinische Landesaufnahme apare doar un
singur cerc roşu pe suprafaţa moşiei (simbol grafic şi cartografic ce indica zona unde se afla
o ,,locuinţă” sau aşezare omenească), pe Franziszeische Landesaufnahme, apar trei astfel de
puncte roşii, ceea ce ne indică că între anii 1784-1869 Gheorghe Piticari şi descendenţii săi,
probabil din materialul lemnos rezultat în urma defrişării pădurii din jurul moşiei, au durat o
serie de construcţii. Perioada cronologică dintre 1784 şi 1869 corespunde unui număr de 85
de ani, astfel, conform regulilor ce stabilesc generaţia genealogică, ar rezulta că între anii
1784-1869 moşia obţinută de către vornicul Gheorghe Piticari a fost stăpânită de
aproximativ trei generaţii.360
Paragraful din zapisul emis pentru locul domnesc acordat lui Gheorghe Piticari (,,i-am
dat acestu loc căt ar pute deschide pădure să-i fie moşie‖361) i-a permis acestuia să ocolească
prevederile legislative ale Rânduielii privind defrişarea, folosirea şi exploatarea pădurilor din
Bucovina, emisă de către împăratul Iosif al II-lea în anul 1786. Aşezământul lui Iosif al II-lea
pentru moşinaşii din Bucovina, publicat la Viena în 1786 în text bilingv, german (scris cu
caractere gotice) şi român (redactat cu litere româno-chirilice), stabilea o serie de norme
riguroase privind folosire, exploatarea şi folosirea materialului lemnos de pe suprafaţa
Bucovinei. Astfel, la paragraful I din Aşezământ ( Pontu edin (I)) se reglementau următoarele:
,,În cee kip trebue după rânduială să să ţie pădurile în bună rânduială, să să
hăznuiască, şi să să tae.
Nicie odată nu trebue pădurile a fi călcate, sau după plăciearea kuiva a să tăia,
mai nainte şi pănăcie starea lor nu va fi kumpănită prin ispitiri şi ku ştiinţă
pădurari, fiind kă întru aciasta şi nu mai, stă ţinearea şi buna stare a pădurilor.
359
Josephinische Landesaufnahme şi Franziszeische Landesaufnahme. În acest sens vezi site-ul Historical Maps
of the Habsburg Empire, link: http://mapire.eu/en/, (Ultima dată a accesării: 04. X. 2016).
360
Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia Românească. Istoric şi bibliografie, Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros,
2000, p. 3.
361
75
Nui destul kă un moşinaş de pădure zicie, kumkă el are trebuinţă întrun an atâta
lemnu, şi apoi să şi poată tăia atâta, în vreme cie toată bucata lui de pădure, abia
este în stare pre jumătate de atâta să deae; ci moşinaşul de păduri poate, şi e
datoriu pe tot anul atâta lemnu să tae dentrânsa, pe kâtu pădurea întrun an poate
să deae; iar amintrele făcând apoi greşeaşte înprotiva rânduelii; şi aducie pe
acirmătoriu, sau moştenitoriu pur săi, la lipsă de lemnu, de kare un purtătoriu de
grijă, şi bun ikonom trebue tot de una să să fereaskă.
Akolo unde să află păduri îndestulate, cieare de multe ori trebuinţa ale măsura, şi
ale lua în scris geometriceaşte, şi apoi ale înpărţi în tăeturi, kare pe totu anul să
să tae din pădure, fiindkă amintrilea este ku neputinţă la păduri mari şi
despotrivite, a nu tea şti stapea lor ciea adevărată. Şi a putea rândui o drreaptă
înpărţeală, pentru cieaia cie trebuinţa cieare a tăia dintrânsele. Peste aciasta nui
destul ku atâta, kă pădurile sor înpărţi ku bună rânduială peste tot în tăeturi, de
unde pă tot anul poate să să tae lemnul: adekă drept întru atâtea părţi, pe kât
pădure peste tot socotind poate să deae lămnu întrun an.
Ci înkă trebue a griji ka pentru tâmplări de nenorociri, precum arsuri de foc şi
vărsături de ape, unde orcemează a să facee o mai mare kieltuială de lemnu, şi
unde trebue a rădica de iznoavă şi adeaseori sate întregi. să treace de odată
mai mult lemnu, decât în mulţi ani nu sar putea treace. Drept aceasta trebue,
ka să să kruţe o parte din acieaste păduri kare la întâmplări ka acieaste (fără
a păşi ku tăetura peste cieaia, cie este rânduit a să tăia pe an) poate să să
înciapă şi deakolo să să tae lemnul trebuincios. Aiastă parte de pădure să să
kiiame resărvată, sau parte de pădure kruţată, şi oprită pentru viitoare
tâmplări de nevoe.
Îndată cie lukrul aciesta, ku un kip, sau ku altul să va lămuri, adekă kumkă
stăpânul pădurilor peste partea poprită de păduri ştie hotărât kât poate să tae
peste anu; atuncia toată cieaia stă întru o bine rânduită tăiare de362 leamne.”363
Aceste prevederi din Aşezământ aveau menirea de a conferi noii provincii încorporate
Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană o bază legislativă unitară în ceea cee ce
priveşte regimul silvic al exploatărilor lemnoase. Aşa cum precizează şi textul codului de legi,
362
Ovidiu Ghita, Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (Sec. XVIII), Cluj-
Napoca, Editura Argonaut, 2015, Passium.
363
Aşezământul lui Iosif al II-lea pentru moşinaşii din Bucovina, Viena, 1786, pp. IV-VII, Biblioteca Academiei
Române, III, 439571.
76
el se adresa în primul rând moşinaşilor şi tuturor stăpânilor de moşii din Bucovina
habsburgică. Aducerea la îndeplinire a acestor prevederi se realizează cu ajutorul
funcţionarilor special numiţi în aceste scopuri. Moşia provenită din loc domnesc, a lui
Gheorghe Piticari, a eludat într-o oarecare măsură textul Aşezământului iosefin. Aceasta prin
intermediul acelui fragment inserat în textul zapisului de danie, care menţiona faptul că
vornicul de Câmpulung putea defrişa masa lemnoasă de pe ,,locul domnesc”, obţinând astfel,
prin procesul de lăzuire, teren pentru fânaţ sau păşune.
Peste un an, în 1785, Gheorghe Piticari se afla într-un proces cu ,,Ioniţă sin Petre
Chirili”, nepotul său. Cauza neînţelegerii este un ,,contract” încheiat între Gheorghe Piticari şi
Ioniţă, care ,,[...] nemergând [...] la ţară la plug, şi pe mine apucăndumă fiindcă nu am mers
la plug, făcând smintială oamenilor di i-au şezut plugul, şi căt au şezut plugul, eu să le
plătesc paguba [...].‖ 364 Acest Ioniţă este nimeni altul decât ,,Ioniţă sin Petri Chirili”,
persoana care a vândut moşia sa, în anul1760, unui ,,străin” – care susţinea că moşia în cauză
ar fi împărătească. Ioniţă se pare că a vândut cea mai bună moşie moştenită de la Petrea
Piticari, Ioniţă fiind silit să presteze diferite servicii localnicilor pentru a supravieţui. În acest
context, unchiul său, Gheorghe Piticari vornicul, îl ,,angaşează” să meargă la ,,ţară” pentru a-i
lucra pământul. În contextul în care Ioniţă nu respectă ,,termenii contractului”, unchiul său îl
trage la răspundere în faţa vornicilor. În această situaţie, Ioniţă, ,,[...] neavându cu ce plăti
(pagubele provocate lui Ghiorghe Piticari) m-am apucat înainte giuraţilor să mărg la plaiu un
rănd pentru tată-meau şi un rând pentru Ghiorghi Piticari, şi ce oi agonisi dela plaiu să aib a
duce la măna neni şi la măna lui Ghiorghi Piticari giurat [...].‖365 Deşi erau rude de gradul
II, răzeşi din Ocolul Câmpulungului, aceste legături de sânge şi neam nu îl împiedică pe
Gheorghe Piticari să-şi ducă nepotul în faţa dregătorilor. Pentru ca Ioniţă să-şi ,,întărească”
obligaţiile luate în faţa vornicilor şi a juratului Gheorghe Piticari, acesta declară că ,, [...] mi-
am pus degetul + eu Ion sin Petri Chirilii [...].‖366
În 5 august 1790, acelaşi Gheorghe Piticari de la 1784, împreună cu Gheorghe
Grămadă primesc de la vornicul şi juraţii câmpulungeni ,,un loc lăngă apa Moldovii ca să-ş
facă o moară, … aici lăngă sat adică din sus de gura Văii săci.‖367 Terenul de lângă moară
fusese moşia lui Ion Erhan care avusese o casă construită pe acesta.; moşia în cauză fusese,
însă, afectată cu câteva decenii în urmă de viiturile râului Moldova ce ,,viind Moldova mari,
364
365
366
367
77
au luat casa <lui Ion Erhan> cum şi locul l’ au stricat.‖ 368 După ce vornicul Ioniţă
Tudurian şi juraţii câmpulungeni cercetează statutul acestui loc de moară, ajungând la
concluzia că este un ,,loc slobod‖ 369 , aceştia acordă terenul lui Gheorghe Piticari şi
Gheorghe Grămadă ,,cu dreptate… ca să-şi facă moară şi să le fie dreaptă ocină în vecinica
vreme, lor şi ficiorilor lor precum mai sus am arătat neavănd nimine cuvănt de răspuns, şi
pentru credinţa ni-am iscălit.‖370
Documentele cercetate indică că nu doar Gheorghe Piticari şi Gheorghe Grămadă
deţineau mori sau ,,locuri de mori” în Vatra Câmpulungului, existau şi alte neamuri şi indivizi
care îşi construiseră în trecut asemenea instalaţii de măcinat cerealele, cum ar fi Dumitru
Burduhosul. Acesta va cumpăra, în anul 1785, un teren de la Ion Palaghioiul, în vatra satului,
pentru a-şi amenaja o moară, cu suma de 8 lei.371
Moşia achiziţionată de către cei doi câmpulungeni (Gheorghe Piticari şi Gheorghe
Grămadă) nu este cumpărată, ea intră în posesiunea lor prin acordare ,,din poronca
cinstitului K. K. scaunul nostru‖372, locul de moară este astfel primit fără bani. Pentru a obţine
această ,,moşiaoră”, nu este exclus ca Gheorghe Piticari şi Gheorghe Grămadă să fi uzat de
influenţa lor socială şi economică la nivelul Vetrei Câmpulungului. Gheorghe Piticari, înainte
de a deveni vornic al vetrei Câmpulung, în 1784, activase aproximativ două decenii în calitate
de hotarnic, sameş, jurat sau împăciuitor. Acesta acumulase un oarecare prestigiu la nivelul
Câmpulungului şi al autorităţilor habsburgice, ce i-au facilitat o serie de avantaje socio-
economice. Gheorghe Grămadă provenea din vechea familie a Grămădeştilor, atestată în
Ocolul şi Vatra câmpulungeană încă de la începutul secolului al XVII-lea. Acest neam dăduse
Câmpulungului o serie de ,,dinastii preoţeşti”, neam ce s-a înrudit cu neamurile boiereşti ale
Călmăşeştilor, Bănuleştilor şi Erhăneştilor.
Faptul că cei doi câmpulungeni se bucurau de o oarecare ,,trecere” la nivelul
autorităţilor habsburgice ne este arătat şi de fragmentul în germană din zapisul de primire a
locului de moară, ce menţionează explicit ca hotărărea să fie ,,zur genauen Darobhalting.‖373
Faptul că Gheorghe Piticari împreună cu Gheorghe Grămadă au cerut şi obţinut loc de
moară nu trebuie să ne mire, în contextul în care Gheorghe Piticari ne este suprins în
documentul din 1785 ca deţinând loc arabil ,,în gios”, exploatat cu scopul obţinerii de cereale.
368
369
370
371
372
373
78
Moara îi era, aşadar, trebuincioasă vornicului de Câmpulung, şi aceasta nu doar pentru
măcinarea propriilor cereale, ci şi pentru a presta activităţi de morărit celorlaţi câmpulungeni.
În 20 septembrie 1792, vornicul Toader Mercăş, împreună cu vornicii de Sadova, Ilie
Bălan şi de Pojorîta, Andrieş Măgurean, cu juraţii Chirila Floce, Nistor Străjer, Ştefan
Bedrule, Gavril Floce şi Lupul Forminte, realizează hotarnica moşiilor Piticăreştilor de cea a
Vlăgenilor, moşii localizate în satul Pojorâta, din apropiere de Câmpulung Moldovenesc.
Hotarnica prezintă faptul că răzeşii Vlăgeni şi Piticăreşti avuseseră în trecut o serie de dispute
referitoare la delimitarea moşiilor lor. În acest context:
,,cinstitu Scaun ne-au rănduit pe noi, şi mergând la starea locului fiind faţă
amândoaă părţile şi aşa am aflat cu dreptate după zapesul Piticarilor din hotarul
ce sau hotărât cu Ştefan Bedrule când au fost Domnul Controlor adică: din
Obârşie părăului ce sau în câmpu în margina, apucă pe costeşe la deal, şi sue
drept în muchie Obcioarii care singuri ei Piticarii cu Vlăgenii şau pus hotară
pietre fiind noi faţă, – adică: din capul din gios de muchie la vala pănă la hatul
Bedrulii trii prajini şi tot mergând pe muchie coasta au lăsat patru stănjeni şi s-
au pus alt hotar drept în vărful Opcioarii, şi apucă tot pe vârful muchii în piatra
ce mare despre sat, şi din muchie Obcinii spre moşia Vlăgenilor şi din muchie
încolo după piiatra a Piticarilor şi sau învoit cu bună voe lor, aşe să aibă a
stăpâni în veci de veci după hotarăle arătate feciorii şi nepoţii lor, şi pre cum sau
hotărât a, dat această hotarnică la măna Vlăgenilor pentru ştiinţă.‖374
Peste aproximativ 3 luni de la această hotarnică, în 15 decembrie 1792, autorităţile

habsburgice din Vatra Câmpuungului îi deleagă pe vornicii de Câmpulung şi Sadova să se
prezinte pe moşiile Piticăreştilor şi Vlăgenilor din Pojorâta, pentru a rezolva disputa apărută
între cele două neamuri. Cauza neînţelegerilor s-a datorat faptului că Vlăgenii au stricat ,,4
stănjini de făn, şi o falce şi giumătate de iarbă‖375 ce aparţinea Piticăreştilor; acest conflict va
fi rezolvat prin obligarea Vlăgenilor spre a plăti pagubele provocate Piticărenilor.
În anul următor, 1793, Gheorghe Piticari, fostul vornic de Câmpulung, va arenda
munţii ,,Creţele” şi ,,Runculeţă”, pentru suma de 15 lei, munţii fiind închiriaţi pentru păscutul
animalelor deţinute şi luate în ,,vărat” de către fostul vornic. Tot lui Gheorghe Piticari i se va
acorda, de către vornicia câmpulungeană, un salvconduct (pas) în 1794, în contextul în care
374
T. Bălan, Noui documente, pp. 50-51.
375
79
acesta ,,mearge la ţară”376 cu două slugi ,,călări pe un cal”, 6 boi şi 2 care. Plecarea la ţară este
determinată de muncile agricole ce trebuiau prestate la terenul pe care fostul vornic de
câmpulung îl deţinea acolo. Locaţia acestui pământ agricol nu ne este specificat de către
niciun document cercetat, academicianul Teodor V. Ştefanelli afirmând însă că:
„Muntenii din ţinutul Cămpulungului sunt obicinuiţi din moşi-strămoşi a sămăna

porumb pe câmpiile ţinutului Sucevei. Spre acest scop pleacă primăvara caravane
întregi la ţară unde ară şi samână pământul luat cu năimală şi aduc apoi toamna
păpuşoiul la munte. Obiceiul acesta există şi astăzi, cu toate că din cauza
drumului de fier, păpuşoiul se poate cumpăra mai ieftin pe piaţa din
Câmpulung.”377
Se poate ca fostul vornic să fi mers la câmpie chiar cu aceste raţiuni, pe care ni le

semnalează T. V. Ştefanelli. În acest mod s-ar explica şi de ce cu câţiva ani înainte, în 1785,
Gheorghe Piticari l-a împuternicit pe nepotul său, Ioniţă Sin Petri Chirili, să meargă ,,în gios”,
cu slugile vornicului, pentru a însămânţa terenul agricol. Astfel, se explică şi de ce Gheorghe
Piticari achiziţionează împreună cu Gh. Grămadă, la 1790, un ,,loc de moară” – pentru
măcinarea cerealelor (porumb, ovăz, orz, etc.) obţinute de pe terenul din ,,gios”, de la ,,ţară”.
Pregătirea terenului agricol pentru producţia sezonieră ar explica şi de ce fostul vornic ia cu el
şi cele 2 slugi, cele 3 perechi de boi, precum şi cele 2 care. Două perechi de boi ar fi avut
sarcina de a tracta carele cu acareturile până la terenul agricol deţinut, pe când a treia pereche
ar fi avut rostul de a servi ca animale de tracţiune pentru pluguri.
Cu fostul vornic ne vom mai întâlni în acelaşi an, atunci când Gavril sin Ştefan
Cojocariul împrumută de la acesta suma de ,,doisprăzeci lei bani turceşti sau opt lei bani
nemţăşti‖ 378 pentru a achita o serie de datorii. Gavril sin Ştefan Cojocariul îi acorda lui
Gheorghe Piticari drept garanţie ,,o parte de moşie de pe Izvorul Malului, osăbit de partea
fratelui meu, o falce şi giumătate loc bun şi în plăcere, la bordeiul ce avem.‖379 Gavril sin
Ştefan Cojocariul afirmă că locul zălogit lui Gheorghe al VIII-lea Piticari, pentru suma de
bani ce a împrumutat-o de la acesta, să devină peitor peste un an de la data realizării zapisului
(adică în 24 noiembrie 1795). Cu alte cuvinte, Gavril Cojocariul, în condiţiile în care nu putea
376
377
378
379
80
să îi restituie suma de bani lui Gheorghe Piticari, acesta îi acordă moşia de o falcie şi jumătate
de pe Izvorul Malului fostului vornic de Câmpulung.
Într-o mărturie din 1795, dată de către Gheorghe Piticari şi fraţii acestuia, Vasile,
Grigore şi Toader, reiese că tatăl lor, Ion Piticari, ,,pănă au trăit, acest dial Radul l’ au ţinut
în orândă de la un Gligore a popii lui Hasnăş, şi l’ au stăpănit mai mult de 12 ani.‖380
În anul 1808, ieromonahul Sisoe, de la Sihăstria Rarăului, îi vinde lui Ioniţă Piticari o
moşie pe care acest prelat o deţinea pe masivul Rarău. Potrivit documentului:
,,Mai gios iscălitul dat’ am adivărat şi încredinţat zapisul meu la măna dumisale
Ioniţă sin Vasile Piticar, precum să (să) ştie că cumpărând eu un petic di moşie
dela Grigori Sabie, cari moşie iaste la şchitul Rarăului piste părău dispri răsărit,
după cum scrie zapisul luat dela Grigori Sabie cum scriu hotarăle înprejur, şi la
cumpărare moşii neavănd bani gata, am împrumutat dela Ioniţă sin Vasile Piticar
110 lei bani, şi i-am dat pe numita moşie, socotind că stăpânindu moşie voiu da
banii cu vadele, şi neputănd a-i da pănă acmu, l’ am poftit ca să primască numita
moşie pentru banii ce-am luat, de vreme că nu priimesc scaunile ca să rămân
aice, moşie nu-m(i) trebuie, nice banii n’ am de unde să-i dau, şi i-am învoit ca
să rămăie moşie vecinică a dumisale nesupărat de nimene, şi poftesc şi pre
cinsti(te)le scaune sau judecătorii să să întărească la protocol, fiind că di bună
voe noastră ne-am priimit şi ne-am învoit şi pentru credinţa m’ am iscălit cu
măna me.‖381
Ioniţă Piticari trebuie să fie Ioniţă Diacul, menţionat în zapise ca diacon la Biserica
,,Naşterea Maicii Domnului” din Vatra Câmpulungului. Diaconul Ioniţă i-a împrumutat banii
pentru moşie ieromonahului Sisoe în condiţiile în care ambii erau prelaţi, ieromonahul
afirmând că şi ,,cinsti(te)le scaune sau judecători să să întărească la protocol.‖ 382 Prin
cinstitele scaune putem să înţelegem ,,scaunele arhiereşti”, adică superiorii eclesiastici ai
ieromonahului Sisoe şi diaconului Ioniţă; iar prin termenul judecători înţelegându-se
autorităţile civile sau administrative.
După cum am putut observa, neamul Piticari a deţinut o serie de moşii, părţi de moşii,
locuri de moară, mori, teren arendat la ,,ţară”, au fost arendaşi boiereşti, folosind terenurile
pentru văratul turmelor. Ei s-au implicat în vânzări şi cumpărări de bunuri funciare, ce le-au
380
381
382
81
facilitat venituri băneşti. Documentele surprind aceste chiziţii cu claritate din a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, semn că în această perioadă anumiţi reprezentanţi ai neamului
Piticari s-au implicat activ în procesul de achiziţionare de bunuri funciare.
9. Insemnele heraldice folosite de către Piticăreşti
Informaţiile extrase din izvoarele istorice pe care le-am certat ne-au permis să
constatăm că neamul Piticari nu a fost subiectul vreunei concedări armoriale, venită din partea
principilor transilvani, domnitorilor moldavi sau împăraţilor romano-germani. Cu toate
acestea, interogarea izvoarelor a scos la iveală faptul că unii reprezentanţi ai neamului Piticari
au folosit o serie de ,,simboluri” (heraldice sau nu) atunci când erau părtaşi la semnarea unor
documente, cu caracter personal sau oficial. Documentele cercetate scot la iveală că, în cea
mai mare măsură, Piticăreştii foloseau ,,pecetea-deget”. Spre exemplu, în anul 1727, atunci
când Chirilă II Piticari achiziţionează de la Ion Lucan un teren de casă, parafarea actului de
vânzare-cumpărare se realizează cu următoarea formulă: ,,şi pentru credinţă ni-am pus şi
degitile.”383 Acesta nu este, însă, singura situaţie în care Piticăreştii folosesc ,,pecetea-deget”
pentru sigilarea documentelor, sursele ne dau zeci de astfel de exemple. ,,Pecetea-deget” nu
era folosită doar de neamul Piticari, ci şi de celelalte familii şi neamuri câmpulungene şi
moldovene. Folosirea acestei ,,peceţi” a fost foarte răspândită în Evul Mediu şi Epoca
Modernă Timpurie, atât în spaţiul Europei Centrale şi de Est, cât şi în celelalte areale
geografice şi timpuri istorice.
Pecetea juca un rol important în sigilarea actelor, în contextul în care sigiliul
reprezenta ,,[...] un însemn probatoriu al actului, reprezentând simbolic autoritatea
384
emitentului (autoritate publică sau persoană particulară) şi consimţământul şi
participarea ei la faptele înscrise în act, îndeosebi hotărârea (dispositio) luată .”385
Cu toate acestea, acest tip de pecete nu ne poate spune nimica în legătură cu
simbolurile folosite de către neamul Piticari între anii 1660-1799. Primul însemn de tip
heraldic folosit de către Piticăreşti este sigiliul târgului Câmpulung, întrebuinţat de către
383
Teodor V. Ştefanelli, Documente, p.29.
384
Emil Vârtosu, ,,Din sigiliografia Moldovei şi Ţării Româneşti”, în: Documente privind Istoria României,
Introducere, Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1956, p. 338. (În continuare citat ca: Emil Vârtosu,
Din sigiliografia Moldovei”).
385
Nicolae Edroiu, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2003. p. 206.
82
Gheorghe Piticari, odată cu prelurea dregătoriei de vornic de Câmpulung, în anul 1784.
Dreptul acestor mici dregători de a folosi sigilii proprii nu era reglementat de către nicio
hotărâre a domniei 386 , posibilitatea de a-şi realiza un sigiliu sau nu rămânând la puterea
acestora de decizie.
Din ceea ce cunoaştem până în momentul de faţă, Gheorghe al VIII-lea Piticari, ca
vornic, a folosit pentru prima dată sigiliul târgului Câmpulung la data de 18 martie 1784,
atunci când a realizat lista de venituri şi cheltuieli a vorniciei câmpulungene.387 Referitor la
importanţa simbolică jucată de către sigiliu la nivelul satului, Nicolae Grămadă afirmă că: ,,În
ochii sătenilor pecetea satului stătea în mare cinste. Ea era simbolul dregătoriei vornicului.
Încredinţarea peceţii constituia actul de învestire a noului vornic, Termenii: i-au dat
pecetea, i-au luat pecetea, erau sinonimi cu: l-au pus vornic, l-au scos din vornicie.”388
În acest prim an, ca vornic de Câmpulung, Gheorghe
Piticari a folosit vechiul sigiliu al Câmpulungului, sigiliu creat,
conform opiniei lui Nicolae Grămadă, în anul 1740.389 Acesta
era construit din alamă, având 31 mm în diametru; iar matriţa
sigilară este compusă din două câmpuri sigilare (,,în inimă”).
Câmpul sigilare central avea gravat pe acesta un brad, exerga
acestuia fiind delimitată de a doua legentă prin intermediul unui
brâu torsat, în interiorul căruia găsim următoarea inscripţie:
,,acastai pecete Câmpulungului săs criad”. Deşi Nicolae
Grămadă apreciază că acest sigiliu datează din anul 1740, acesta nu înseamnă că înaintea
acestei date vatra Câmpulungului nu dispunea de sigiliu propriu, aceasta în condiţiile în care
într-un zapis emis la Câmpulung Moldovenesc în anul 1692, juraţii şi vornicii afirmă că ,,Şi
pintru mai mare credinţă ne-am pus şi peciate satului, ca să să crează.”390
Această pecete a fost, aşadar, întrebuinţată de către vornicul Gheorghe al VIII-lea
Piticari în anul 1784 şi, probabil, în primele luni ale anului următor, atunci când va intra în uz
noul sigiliu al Câmpulungului. Acesta a fost probabil creat în condiţiile în care Bucovina şi,
386
Emil Vârtosu, op. cit., p. 334.
387
388
Nicolai Grămadă, ,,Vechile peceţi săteşti bucovinene (1783-1900)”, în: Codrul Cosminului. Buletinul
,,Institutului de Istorie şi Limbă‖, X, 1936-1939, Cernăuţi, Institutul de Arte grafice şi Editură ,,Glasul
Bucovinei”, 1940, p. 222.
389
Ibidem, p. 231, ,, Un exemplu mai vechiu de inscripţie românească într-o pecete sătească bucovineană se
întâlneşte în vechea pecete a Câmpulungului Moldovenesc, întrebuinţată câtva timp – până pe la 1785 – şi după
răpirea Bucovinei; această pecete însă e din epoca moldovenească, din 1740”.
390
Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria familiei Callimachi, Vol. II, Bucureşti, 1902, p. 4;
83
implicit, Ocolul Câmpulungului cu tot cu vatra sa făceau acum parte din Sfântul Imperiu
Roman de Naţiune Germană. Din punct de vedere administrativ, Viena menţinuse după 1775,
în continuare, vechile structuri centrale şi locale de administraţie, moştenite de la domnitorii
moldoveni. Un staroste funcţiona în fruntea ţinutului Putna şi un ispravnic în fruntea ţinutului
Suceava, aceştia fiind secondaţi de vornicii şi vatamanii de la nivelul satelor bucovinene.391 În
acest context, Gheorghe al VIII-lea Piticari poate fi considerat ca fiind ultimul vornic
câmpulungean care a funcţionat în oficiul său după uzanţele administrative moldoveneşti; anii
1784-1785 fiind segemtul cronologic în care vornicii şi vătămanii de sat devin din mici
dregători funcţionari. Acest proces, de reforma administrativă, fusese anunţat încă din anul
1783, prin legile date în acest sens. Prin intermediul acestor reforme, instituţia ,,vornicului de
Ocolul Domnesc‖ dispare, elemente ale acesteia fiind însă moştenite de către noua instituţie a
,,vornicilor de sat‖; chintesenţa vechii dregătorii este conservată într-o oarecare măsură de
către vornicii târgului Câmpulung Moldovenesc – vechea reşedinţă a ocolului medieval.
Vornicii târgului Câmpulug au moştenit şi erijându-se în deţinătorii patrimoniului simbolic al
vechilor vornici de ocol. În acest context, dizolvarea instituţiei vornicului de acolo a fost
secondată de dizolvarea ,,simbolului dregătoriei vornicului” – sigiliul.
Conform noilor reglementări venite de la Viena în 1783-1784, sigiliile satelor
bucovinene căpătau un statut oficial, similar cu statutul sigiliilor autorităţilor centrale, ale
instituţiilor de învăţământ, al parohilor şi notarilor publici. 392 Potrivit legilor reformei
administrative din 1783-1784, doar vornicul, secondat de reprezentanţii săteşti, avea
privilegiul de a comanda la un gravor, printr-o adresă scrisă, confecţioarea unui sigiliu nou.393
Aşa cum afirmă şi Nicolae Grămadă :
,,Pecetea trebuia să indice, potrivit unor vechi dispoziţii legale, calitatea ei de

pecete sătească printr-o inscripţie circulară sau orizontală de cuprinsul următor:
,,Amtsiegel der Gemeinde N‖. Cheltuielile de confecţionare a peceţii săteşti erau
suportate de satul respectiv.‖394
În ceea ce îi priveşte pe gravorii sigiliilor săteşti, aceştia trebuiau să realizeze aceste

sigilii după o serie de norme, ce erau verificate de către căpitanii districtuali: ,,Die Gemeinden
warden am Besten thum, wenn sie wegen der Beischaffung dieser Siegel sich an die k. k.
391
Ibidem, p. 222.
392
Ibidem, p. 222; Dr. J. Polek (Ed.), Johann Budinszki, Die Bukowin zu Anfang des Jahres 1783, Cernăuţi,
1894, p. 55.
393
Franz des Ersten Gesetze und Verodnungen für die österr., böhm. Und galizischen Erbläuder, Vol. 48, Anul
1820, Viena, 1822, p. 193.
394
Nicolai Grămadă, op. cit. p. 223.
84
Beyirkshauptmannschaft weden, die in der Lage ist, die Bestellung bei den Graveurs rasch zu
vermitteln, auf thunliche Gleichförmigkeit (unbeschadet der Verschiedenheit der Embleme) zu
sehen, und, wenn ein dieser Vorschrift nicht entsprechendes Amtssiegel von einer Gemeide in
Antrag käme, die Berichtigung noch vor allem Kostenaufwand zu pflegen.”395
După cum am văzut din rândurile de mai sus, vornicul
era figura centrală care avea dreptul de a comanda sigiliul
sătesc, de a stabili elementele sale componenete şi
dimensiunile, bazându-se pe o serie de ,,norme” de elaborare
ale acestor sigilii, promulgate de autoritatea vieneză. În acest
context, se pot pune următoarele întrebări: 1. Cine a fost
responsabil de crearea nolui sigiliul al Câmpulungului la 1784?
2. Ce elemente au stat la baza concepţiei grafice a noului
sigiliu? 3. Cum au fost alese aceste elemente şi cu ce
semnificaţie simbolică erau încărcate?
În ceea ce priveşte prima întrebare, în anul 1784 (data intrării în vigoare a reformelor
administrative), vornic de Câmpulung era Gheorghe Piticari şi Ioniţă Tudorean, aceştia fiind
secondaţi de juraţii (vătămanii) Nicolae Ulian, Dumitraş Medrihan, Lupul Corlăţan, Petre
Mercheş şi Ion Piticari.396 În aceste împrejurări, cei doi vornici şi juraţii lor au fost cei care au
conceput noul sigiliu al Câmpulungului. Elementele inserate în noul sigiliu câmpulungean, de
către acest grup de dregători, au fost următoarele: un ,,muntean‖397, o halebardă sau un topor
cu mânerul prelungit, un arbore îndoit şi o ramură de copac. Din punt de vedere heraldic,
,,munteanul” este reprezentat într-o cămaşă încinsă la brâu, ţinând în mâna dinspre dexter o
halebardă sau un topor probabil ce prezintă două tăişuri. Acesta asupreşte cu piciorul dinspre
senester un arbore ce pare a fi îndoit, iar în mâna dinspre senester acest ,,muntean” ţine o
ramură de copac. Matriţa sigilară are şi o exergă semicirculară, în interiorul căreia se află
gravat, cu litere capitale latine numele Câmpulungului: ,,MOL. KIMPOLUNG”.398
În ceea ce priveşte alegerea acestor elemente compoziţionale, noi considerăm că există
o legătură între acestea şi ,,locul domnesc” obţinut de către vornicul Gheorghe al VIII-lea
Piticari de la juraţii câmpulungeni, la data de 30 mai 1784, dată la care ,,[...] Gheorghi [...]
Piticari începându a deşchide o bucăţică de loc domnesc [...]. [...] Acestu om neavăndu
395
Landes-Gesetz-und Regierungsblatt für das Kronland Krain, 1850, Viena, pp. 475-476.
396
397
Nicolai Grămadă, op. cit. p. 235
398
Ibidem, Tabelul III, Figura 42.a.
85
moşioară şi fiindu puţin loc deschis, au mai deschis şi pădure ca să-şi facă puţină moşie
pentru fănaţ, şi noi cu voea noastră i-am dat acestu loc căt ar pute deschide pădurea să-i fie
moşie [...] <subln. n.>.”399 Realizând o paralelă între textul zapisului şi imaginea de pe noua
pecete a Câmpulungului, noul sigiliu câmpulungean pare a ilustra în mod grafic textul
zapisului, prin care vornicul Gheorghe Piticari primeşte ,,locul domnesc” spre lăzuire /
defrişare. Noi credem că este posibil ca naşterea acestui nou sigiliu să fi avut ca bază
compoziţională tocmai această acţiune – de defrişare a ,,locului domnesc” primit de către
vornic. Documentul analizat nu reprezintă un act de danie dat lui Gheorghe Piticari de către
juraţi, acest zapis confirmând stăpânirea ab antiquo a vornicului de Câmpulung asupra
terenului avut în discuţie. Gheorghe Piticari a început cândva în trecut (documentul nu
precizează când anume) să defrişeze acest ,,loc domnesc”.
Nu trebuie scăpaţi din vedere nici termenii folosiţi
pentru descrierea terenului primit spre defrişare de vornicul
Gheorghe Piticari – acesta era un ,,loc domnesc”400, şi nu unul
,,comunal” sau ,,împărătesc”. Ultimii doi termeni sunt
folosiţi în epocă cu frecvenţă mare în zapise, atunci când
sătenii din Câmpulung primeau noi suprafeţe în proprietate.
Spre a exemplifica, la numai o lună şi jumătate de la
recunoaşterea stăpânirii vornicului Gheorghe Piticari asupra
,,locului domnesc”, aceiaşi juraţi câmpulungeni, împreună
cu vornicii Ioniţă Tudurean şi Gheorghe Piticari, îi acordă
,,…o bucaţică de loc din locul împărătescu…”401 lui Vasile
Olariul. Această danie de teren din ,,loc împărătesc” reprezentă un fel de răsplată dată lui
Vasile Olariul, pe care cei doi vornici şi juraţii îl considerau ca fiind un ,,bun gospodar şi
purtătoriu poroncilor împărăteşti”.402
În aceste condiţii, de ce nu apare această formulă şi în zapisul prin care i se acordă
teren lui Gheorghe Piticari? În contextul în care vornicul Câmpulungului era obligat mai mult
ca oricine în a ,,purta poruncile împărăteşti”, vornicul fiind nu doar acârmuitorul satului, ci şi
un exemplu pentru consătenii săi.
399
400
401
402
86
Lipsa frazei laudative din zapisul lui Gheorghe Piticari pare să lipsească în condiţiile
în care vornicul începuse probabil a defrişa acel teren înainte de anul 1775, deci înainte de
anexarea Bucovinei de către Austria şi înainte ca locuitorii Bucovinei să presteze jurământul
de fidelitate împăratului de la Viena. Aşa s-ar explica şi de ce juraţii câmpulungeni folosesc la
data de 30 mai 1784 termenul de ,,loc domnesc” pentru a denomina terenul deţinut de către
Gheorghe Piticari; iar la data de 10 iulie 1784, termenul de ,,loc împărătesc” – atunci când se
referă la terenul acordat lui Vasile Olariul. Tot din acest motiv, vornicii şi juraţii
câmpulungeni inserează ideea că Vasile Olariul este ,,bun… purtătoriu poroncilor
împărăteşti‖403 atunci când îi acordă ,,locul împărătesc” – pentru a arăta că doar supunerea
faţă de împărat poate aduce belşug şi bunăstare supusului; supunere care este reclamată şi
subliniată de nenumărate ori în Aşezământul lui Iosif al II-lea pentru moşinaşii, ţăranii şi
podanii din Bucovina.
Or, în cazul lui Gheorghe Piticari, ideea de supunere faţă de împărat nu putea fi
inserată în textul zapisului său, în condiţiile în care, la data începerii defrişării locului
domnesc (ante 1775), Gheorghe Piticari era supus nu împăratului, ci domnului Moldovei. Aşa
s-ar explica şi de ce se folosesc aceşti doi termeni diferiţi, la intervale cronologice apropiate –
aceia de ,,loc domnesc” şi ,,loc împărătesc”.
Sigiliul satului este pus de către săteni la loc ,,…de
mare cinste…‖ şi este ,,…simbolul dregătoriei vornicului…‖ –
aşa cum afirmă Nicolai Grămadă în studiul său –, noul sigiliu
al Câmpulungului trebuia să fie un simbol al privilegiilor de
care se bucuraseră câmpulungenii timp de secole, sub
domnitorii Moldovei; unul dintre aceste privilegii reprezentând
capacitatea câmpulungenilor de a deţine teren în nume propriu,
prin ,,lăzuirea” / defrişarea materialului lemnos de pe suprafaţa
acestuia. Tot terenul ce era lăzuit şi transformat de către
câmpulungeni în ,,moşii” sau ,,moşioare” provine din ,,loc
domnesc” – în condiţiile în care domnitorul era din punct de
vedere juridic cel mai mare şi singurul stăpân al ţării; acesta putând acorda, confisca şi întări
moşii supuşilor.
403
87
În aceste condiţii, noi considerăm că mesajul simbolic al noului sigiliu câmpulungean,
creat în 1784, conţinea pretenţia câmpulungenilor de a fi trataţi ca o comunitate privilegiată în
continuare, în condiţiile în care Casa de Austria, dorind eliminarea totală a privilegiilor de tip
medieval din Bucovina şi din restul imperiului, iniţiase o serie de reforme de sorginte
iluministă, privite cu îndoială de câmpulungeni. Mihai Iacobescu, referitor la acest conflict, al
răzeşilor câmpulungeni cu Viena, susţine că ,,[…] Modificarea structurii vechii proprietăţi
funciare medievale îi afectează, deopotrivă şi pe mazili şi pe răzeşi, care devin simpli birnici
şi ale căror nemulţumiri şi împotriviri faţă de noua administraţie se manifestă vehement, atât
în cazul mazililor – încă din timpul administraţiei militare – dar şi al răzeşilor – care, în
cazul celor din fostul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, într-un amplu şi îndelung proces
intentat statului austriac îşi revendică drepturile tradiţionale vreme de peste două generaţii,
trimiţând memorii şi delegaţii la Cernăuţi, Lemberg şi Viena şi, în unele din acele plângeri,
regretând chiar regimul fanariot […].‖404 Conflictul Piticăreştilor, cât şi al tuturor neamurilor
câmpulugene cu Viena cunoscând o diminuare după anul 1848, acesta se încheie după
formarea Imperiului Austro-Ungar, la 1867.
Noul sigiliu al Câmpulungului Moldovenesc, creat
cu concursul lui Gheorghe Piticari şi a celorlalţi dregători
săteşti, avea menirea de a sublinia privilegiile primite de
către câmpulungeni de la domnie şi necesitatea ca acestea să
fie menţinute în continuare. Aceaste deziderate, de
conservare a vechilor drepturi, se regăsesc în cadrul unui
zapis de la 1805, redactat de către reprezentanţii fostului
ocol domnesc şi înaintat autorităţilor austriece, în care, la un
moment dat se fac următoarele afirmaţii: ,,…făind noi
rezeşi şi moşinaşi la acel loc…di la strămoşi, moşi şi
părinţăi noştri şi avându voe şi puteri din poronca
preinţăpilor moldoveni a ne face curăţitură şi deşchizătură cum şi lazuri din munţii
cumpliţi şi din păduri verzi…, făindu stăpăni faişte cari pe părticica di moşie di spră
404
revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura Encicplopedică, 2012, p. 698. Nota bene, pentru detalii
referitoare la acest conflict, al răzeşilor din Ocolul Domnesc Câmpulung Moldovenesc cu Viena, vezi şi Mihai
Iacobescu, Din istoria Bucovinei, I (1774-1862). De la administraţia militară la autonomia provincială,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993.
88
moşi.” 405 Aceste fragmente din zapisul înaintat Vienei pot fi şi ele puse în legătură cu
simbolistica peceţii: anume puterea câmpulungenilor, în calitate de comunitate privilegiată de
a defrişa teren şi a obţine moşii, ,,moşii care <parafrazându-l pe cercetătorului Sergiu
Bacalov> asigurau statutul de boier, de nobil” al câmpulungenilor.
Noi nu susţinem că personajul reprezentat pe sigiliul de la 1784 l-ar înfăţişa pe
vornicul Gheorghe Piticari, însă aportul său, cât şi a lui Ioniţă Tudorean şi a juraţilor, credem
noi, a fost semnificativ în alcătuirea sigiliului. În aceste condiţii, simbolul neamului Piticari ar
putea fi considerat ca fiind acel personaj ce ţine în mâna din senestra o halebardă şi în cea
dispre senestra o ramură de copac. Totodată, în condiţiile în care sigiliul era ,,simbolul
dregătoriei vornicului”, acesta poate fi identificat ca fiind un apanaj şi al celorlalte neamuri
câmpulungene ce au dat vornici, după anul 1784.
În secolul al XIX-lea, pecetea creată în anul 1784 a fost transformată de către
autorităţile austriece şi apoi austro-ungare în stema târgului imperial Câmpulung
Moldovenesc. Câmpul sigilar se transformă într-un scut francez nou de azur, iar personajul
din câmp evoluează dintr-un ,,muntean” cu cîmaşă albă şi încins la brâu într-un cavaler de tip
occidental, îmbrăcat în armură, ce ţine în mâna dinspre dexter o halebardă. Heraldiştii
austrieci care au creat stema câmpulungeană elimină două
elemente pe care noi le considerăm importante, existente pe
câmpul sigilar al peceţii: arborele îndoit de sub piciorul
,,munteanului” şi ramura de copac din mâna dinspre senester.
În timpurile contemporane, stema Câmpulungului
Moldvenesc conţine, în chip fericit credem noi, atât elemente
ale vechii peceţi (cea din 1740), cât şi simboluri ce fac trimitere
la sigiliul creat în jurul anului 1784.
405
Teodor Bălan, Documente câmpulungene, p. 76.
89
Concluzii
Realizând un bilanţ al celor cercetate în prezentul studiu, constatăm că neamul
răzeşesc al Piticăreştilor a avut parte o evoluţie socială, politică şi economică interesantă, pe

parcursul secolelor XVII-XVIII. Piticăreştii, cât şi celelalte neamuri şi spiţe de neam din
Ocolul Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc, îţi au ascendenţa genealogică într-un
strămoş comun, au evoluat diferit pe parcursul veacurilor. Aceste neamuri, apărătoare ale
hotarelor de apus a Ţării Moldovei, s-au menţinut pe parcursul secolelor în clasa boierească
din principatul moldav. Practicând comerţ cu negustorii bistriţeni, angajându-se în diferitele
campanii militare iniţiate de principii moldavi, Piticăreştii, Blănăreştii, Mândrilenii sau
Lehăcenii nu au făcut altceva decât să îşi apere delniţa sau moşia. Documentele cercetate ne-
au permis să constatăm faptul că atât neamul Piticari, cât şi altele au fost înrolate ca luptători
în oştirile moldovene, poloneze sau transilvănene. Ocolul Domnesc al Câmpulungului
Moldovenesc reprezentă ,,bazinul” de recrutare de unde Uniunea Polono-Lituaniană,
voievozii şi principii transilvăneni sau cei moldoveni îşi adunau oşteni. Reprezentanţi ai
neamurilor Piticari, Mândrilă, Lehaci, Alboi, Flam sau Hurghiş sunt menţionaţi în zapise şi
hrisoave ca ,,panţiri”, ,,cătane” sau ,,drăgani”.
Odată cu secolul al XVII-lea, izvoarele ne menţionează cu frecvenţă din ce în ce mai
mare neamul Piticari, ştirile despre aceştia înmulţindu-se semnificativ din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea şi în veacul al XVIII-lea. Izvovoarele cercetate în prezentul studiu îi
înfăţişează pe Piticăreşti ca ,,moşinaşi şi răzeşi” (mici nobili) care, probabil, practicaseră într-
o perioadă anterioară menţionării lor documentare activităţi cu caracter comercial. Atât
săpăturile arheologice, cât şi documetele păstrate în arhivele din judeţele Bistriţa-Năsăud şi
Suceava înclină spre acest fapt. Graţie acestora, se cunoaşte faptul că micii nobili
câmpulungeni deţineau în secolele XV-XVIII pive, vâltori şi budăci, unde fabricau diferite
materiale textile. Bunuri ce constituiau elemente de schimb şi negoţ cu comercianţii veniţi din
Transilvania sau din Ţara de Jos a Moldovei. Documentele arată faptul că Piticăreştii se
deplasau la Bistriţa sau Suceava pentru a contracta bunuri, a le schimba sau a le vinde mai
departe. Nu doar Piticăreştii erau implicaţi în acest proces economic, de producere şi vindere
90
de manufacturi. Numele de familie ale unor neamuri vechi din Ocolul Câmpulungean
demostrează acest fapt: Blanariu, Rotariu, Sfarghiu, etc. Aceşti mici nobili ,,ot Dlogopole”
puteau realiza asemenea activităţi, cu caracter militar, economic şi dregătoresc, în condiţiile în
care dispuneau de privilegii primite de la domnitorii Ţării Moldovei. Pe lângă moşiile
deţinute, care pe parcursul secolelor se divizau din ce în ce mai mult, ca urmare a înmulţirii
populaţiei şi, deci, a moştenitorilor, Piticăreştii, cât şi celelalte neamurile din Ocol au fost
nevoite să îşi focalizeze energiile spre noile posibilităţi de menţinere a statutului de ,,moşinaş
şi răzăş ot Kimpolung”.
Totodată, domnia, fiind conştientă de rolul militar şi economic jucat de aceste neamuri
la hotarele de apus ale Ţării Moldovei, va căuta să le acorde privilegii şi scutiri, care să le
menţină statutul ,,nobil” şi capacităţile de apărare a hotarelor şi a drumului comercial.
Piticăreştii au profitat de privilegiile acordate de la nivel central lor, cât şi celorlate neamuri
mici-nobiliare din Ocol, căutând să le fructifice. În aceste condiţii, Piticăreştii îşi vor construi
pive şi budăci de ,,dubit”,,[…] sucmane, ţăsături şi cergi […]‖, aceste produse vânzându-le
fie în Transilvania, fie ,,în gios” în Ţara de Jos a Moldovei. Cercetarea efectuată în prezentul
volum, cât şi discuţiile ştiinţifice purtate cu Profesorul Universitar Mircea Ciubotaru, din Iaşi,
indcă faptul că numele de neam şi familie ,,Piticari” provine de la termenul popular ,,petice”
/,,a petici”; ceea ce, în limbaj modern, poate fi tradus prin: petic, pânză, pâslă, etc. Numele de
familie este, ca al multor neamuri mici-nobiliare din ocol, iniţial o poreclă (cognomen), ce s-a
transformat pe parcursul secolelor în nume de neam (nomen gentilicum).
Piticăreştii vor încerca să menţină şi să perpetueze descendenţilor statutul moştenit de
la strămoşi, nu doar prin servicii militare aduse domniei, activităţi economice şi comerciale.
Aceştia vor realiza şi o serie de alianţe matrimoniale cu familii de boieri din clasa imediat
superioară lor ( boierii de rangul al III-lea). În acest context, neamul Piticari se va înrudi,
prin linia genealogică femimină, cu neamurile Banul (Bănulescu-Bodoni), Erhan sau
Calmăşul, ultimul neam enumerat dând Ocolului Domnesc Câmpulung Moldovenesc un
vornic, Toader Calmăşul (n. 1660- d. 1740), şi trei domnitori. Neamurile Bănuleştilor şi
Călmăşeştilor au o ascendenţă genealogică ce poate fi urmărită documentar până în epoca lui
Alexandru cel Bun (1400-1432). Aceste alianţe matrimoniale ale Piticăreştilor cu familii
nobiliare ce ocupau dregătorii importante la nivelul ocolului câmpulungean (vornici, staroşti
etc) au menirea de a le spori prestigiul, puterea economică şi funciară. Izvoarele cercetate ne
îngăduie să observăm că nu era o cutumă ca reprezentanţi ai Piticăreştilor (boieri de rangul al
IV-lea) să realizeze alianţe matrimoniale cu spiţe de neam boiereşti de rangul al treilea sau al
91
doilea. Dovezi în acest sens sunt hrisoavele ce o menţionează pe Maria Merilă (Merâlă /
Mierlâ), soţia lui Petrea Piticari. Descendentă a unui neam vechi din Ocolul Domnesc
Câmpulung, dar care, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, nu a deţinut aproape nicio
dregătorie la nivelul ţinutului câmpulungean. Acestă familie (a Merilenilor) este angrenată în
intervalul cronologic 1600-1799 în activităţi cu caracter agro-pastoral (creşterea oilor şi a
bovinelor). Chiar dacă alianţa matrimonială cu acest neam nu le-a putut aduce Piticăreştilor
dregătorii, a facilitat în schimb intrarea în patrimoniul neamului Piticari a unor suprafeţe
funciare (moşii) destul de mari. Izvoarele istorice analizate ne arătă că Piticăreştii deţineau
moşii (alodiale, indivizionale şi răzeşeşti) înainte de realizarea legăturilor cu neamul
Bănuleştilor, Călmăşeştilor, Erhăneştilor sau Merileştilor.
În secolul al XVIII-lea, neamul Piticari va cunoaşte o ascensiune economică şi socială
la nivelul ocolului şi vetrei Câmpulung. Beneficiind de suprafeţele de teren moştenite,
cumpărate sau primite, ca urmare a căsătoriilor, aceste moşii le-au facilitat Piticăreştilor
menţinerea, cât şi oscilaţia între rangurile boiereşti patru şi trei. Având acest statut social
obţinut prin implicarea în activităţi cu carcter militar, economic, dar şi prin diferitele alianţe
de sânge, Piticăreştii se vor implica şi în sfera bisericească; neamul Piticari ocupă oficiile
ecleziastice de diac, diacon, preot şi arhimandrit. Indivizi proveniţi din sânul neamului,
precum Chiril Piticari (preot la biserica domnească, ridicată de către voievodul Ştefan Tomşa
în Câmpulung Moldovenesc), Ioniţă Piticari (diac la biserica ,,Naşterea Maicii Domnului”)
sau cavalerul Veniamin Piticari (arhimandrit de Râşca) constuie exemple în acest sens.
Piticăreştii nu vor ocupa, la nivel ecleziastic, doar oficii în sânul Bisericii, ci se vor implica şi
în ctitorirea sau rectiroriea unor lăcaşe de cult. În aces sens, Grigore Piticari va ctitori (în anul
1751) la Câmpulung Moldovenesc, în Capul Satului, o mică biserică de lemn, împreună cu
vornicul de Câmpulung, Nicolae Kogălniceanu. Vornicul Gheorghe Piticari (1784-
1788/1804), împreună cu vornicelul Grigore Sabie vor muta schitul voievodal din
Câmpulung, ridicat de către domnitorul Petru Rareş, la 1541. Schitul este demontat şi mutat
peste ,,cordunul” militar ce separa Ţara Moldovei de Bucovina habsburgică. Cei doi boiernaşi
câmpulugeni primesc aprobare în acest sens la Iaşi, din partea boierului Balş, de a reconstrui
schitul în satul moldovenesc Chiril, aflat la 5 km. de hotarul cu Sfântul Imperiu Roman de
Naţiune Germană, Imperiu care, în urma războiului ruso-austro-turc dintre anii 1763-1774,
profitând de conjunctura regională prielnică, a anexat o porţiune din Ţara de Sus a Moldovei
(inclusiv Ocolul Domnesc Câmpulung Moldovenesc), redenumind-o ,,Bucovina”.
92
Odată cu acest personaj, vornicul de Câmpulung Gheorghe Piticari, neamul
Piticăreştilor cunoaşte un avânt pe scara socială a lumii satului câmpulungean. Gheorghe
Piticari, vornic de Câmpulung între anii 1784-1788 şi în 1804, va fi implicat în hotărnicii de
delimitare a moşiilor răzeşeşti, va judeca procesele iscate în Ocol şi va căuta să împăciuiească
părţile împricinate. Acesta, deprinzând probabil tainele scrisului, cititului şi socotitului la
şcoala domnească din Câmpulung 406 , va realiza o serie de liste de socoteli, cheltuieli şi
venituri ale vetrei Câmpulung Moldovenesc. El va fi prezent, în calitate de ,,richter”, vornic şi
hotarnic la procesul de delimitare şi bornare cu ,,flamuri, vulturi împărăteşti” şi ,,bouri
gospod” a Bucovinei de Ţara Moldovei; proces iniţat în anul 1784 de către împăratul romano-
german Iosif al II-lea şi supravegheat de guvernatorul bucovinean Karl von Enzenberg.
Pe lângă dregătoriile deţinute: hotarnic, membru al Sfatului Oamenilor Buni şi
Bătrâni, jurat, vătăman şi vornic, Gh. Piticari se va implica într-o serie de activităţi
economice prevestitoare ale Modernităţii. În acest sens, construieşte o moară de măcinat
cereale la Câmpulung Moldovenesc la 1790, împreună cu Gheorghe Grămadă, moară ce
reprezintă o sursă de venit sigură şi mai rentabilă decât exploatarea agricolă, lemnoasă sau
creşterea animalelor.
Totodată, dispunând de sume de bani, zapisele ne arată că Gheorghe Piticari a
împrumutat cu camătă bani unor localnici, ce aveau nevoie de aceste sume (ex. ,,[…] 12 lei
turceşti sau 9 lei nemţeşti […]‖), pentru diverse trebuinţe. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-
le,a camăta şi cămătăritul constituiau o sursă de înavuţire, cât şi de ruinare pentru multe
neamuri, spiţe şi familii din Moldova, Transilvania sau Ţara Românească.
Vornicul Gheorghe Piticari, ca oricare alt individ din alte spaţii geografice, secole sau
epoci istorice, a fost ,,un om al veacului său”, un veac aflat la hotarul dintre medieval şi
modern. Aceste afirmaţii reprezintă rezultatul muncii de cercetare al izvoarelor, care,
mărturisim, a fost anevoios, dar a scos la lumină personaje şi evenimente demne de pana unui
pasionat de trecut.
Neamul Piticăreştilor, în contextul anexării Bucovinei, a dat atât Vetrei Câmpulung,
cât şi fostului Ocol domnesc reprezentanţi ai obştii câmpulungene, care se vor deplasa la
Viena, Cernăuţi sau în Transilvania, pentru a rezolva nemulţumirile, plângerile şi abuzurile
reclamate de către obştea răzeşească câmpulungeană. Nemulţumiri iscate de reformelele
sociale, economice şi educaţionale ale Josefinismului, ce căutau sa dizolve rămăşiţele ,,Lumii
406
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Editura
Presa Universitară Clujeană, 1999, pp. 22-31.
93
Vechi”; Casa de Austria ,,moştenind”, prin anexarea Bucovinei, un sistem social, politic,
economic şi instituţional ce amintea mult de Epoca Feudală. În acest sens, Dinastia de
Habsburg va anula vechile privilegii ale boiernaşilor moşneni şi răzeşi, din Ocolul Domnesc
al Câmpulungului Moldovenesc; privilegii ce le fuseseră acordate de către principii
Moldovei. În acest contex, aşa cum susţin şi profesorii universitari Mihai Iacobescu sau
Mihai-Ştefan Ceauşu, s-a pornit un conflic între câmpulungeni şi autorităţile de la Viena, ce
sa va înteţi în secolul al XIX-lea. Momentul culminant al acestuia este ,,Răscoala
câmpulungeană” de la 1806, ce îi avea drept capi, prinre alţii, pe Petrea şi Ilie Piticari,
,,răzeşi şi moşinaşi ot Câmpulong”.
Mihai Iacobescu, referitor la acest conflict al răzeşilor câmpulungeni cu Viena, susţine
că ,,[…] Modificarea structurii vechii proprietăţi funciare medievale îi afectează, deopotrivă
şi pe mazili şi pe răzeşi, care devin simpli birnici şi ale căror nemulţumiri şi împotriviri faţă
de noua administraţie se manifestă vehement, atât în cazul mazililor – încă din timpul
administraţiei militare – dar şi al răzeşilor – care, în cazul celor din fostul ocol al
Câmpulungului Moldovenesc, într-un amplu şi îndelung proces intentat statului austriac îşi
revendică drepturile tradiţionale vreme de peste două generaţii, trimiţând memorii şi
delegaţii la Cernăuţi, Lemberg şi Viena şi, în unele din acele plângeri, regretând chiar
407
regimul fanariot […].‖ Atât conflictul Piticăreştilor, cât şi al tuturor neamurilor
câmpulugene cu Viena cunosc o diminuare după anul 1848, acestea încheindu-se după
formarea Imperiului Austro-Ungar, la 1867.
În concluzie, neamul de răzeşi Piticari 408 a beneficiat de menţionare documentară
începând cu secolul al XVII-lea, acesta dând Ocolului Câmpulungului Moldovenesc
hotarnici, membri ai Sfatului Oamenilor Buni şi Bătrâni, goştinaşi, vătămani, juraţi, fruntaşi,
vornici de tîrg şi de ţinut, cavaleri, delegaţi ai obştii răzeşeşti la Viena, Lemberg sau
Cernăuţi, dieci, preoţi şi arhimandriţi.
Nu în ultimul rând, ţinem să precizăm că prezentul studiu se doreşte a fi un imbold şi
pentru cercetarea celorlate neamuri din fostul Ocol Domnesc Câmpulung Moldovenesc;
neamuri cu o istorie la fel de bogată, sub aspect documentar şi evenimenţial, cu al
Piticăreştilor.
407
revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura Encicplopedică, 2012, p. 698. Nota bene, pentru detalii
referitoare la acest conflict, al răzeşilor din Ocolul Domnesc Câmpulung Moldovenesc cu Viena, vezi şi Mihai
Iacobescu, Din istoria Bucovinei, I (1774-1862). De la administraţia militară la autonomia provincială,
408
Paolo Cammarosano, Ghid pentru studiul istoriei medievale, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007, pp. 3-37.
94
Privilegii acordate de către domnitorii Moldovei Piticăreştilor şi
celorlalte neamuri de răzeşi din Ocolul Domnesc al Câmpulungului
Moldovenesc
I. Privilegiul câmpulungenilor, emis de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica
7 februarie 1736
,, [...] Io Grigorie Ghica Voevod b[o]jiiu m[i]lostiiu g[o]sp[o]d[a]r zemli moldavscoi,
Adecă Domniia mea m-am milostivit şi am dat şi am întărit tutror lăcuitprilor

câmpulungeni pă a lor vechiu obiceiu ce au avut den cărţi şi testamenturi ce au avut şi
de la alţi domni ce au fost nainte de Noi.
Întăi pentru Vama domnească oricăte bucate şi-ar duce ei în Ţara Ungurească să le
vănză sau şi pă la alte tărguri pă ce ar fi dreapte bucatele lor nici o vamă să nu dea, iar
de ar face meşteşuguri ca să primească bucate oameneşti între a lor să le măntuiască
sau de la alţi de ar de ar cumpăra şi le-ar face că sănt ale lor, atunci să va strica
testamentul acesta, nici într-o samă nu s-a ţinea.
Aşijderea şi pentru mortasipia pă obiceaiu ce au avut ori la ce tărgu ar merge şi ce ar
duce de văndut sau ar cumpăra, să fie în pace de mortasipie, nici de vită, nic de brănză,
nici de sucmane, nici de altele de nimic mortasipie să nu dea.
Aşijderea şi pentru oamenii domneşti ce ar merge la Cămpulungu să aibă acest nartu:
copii de casă, armăşei, mai mult de trei galbeni ciobote să nu le dea, şi aprodul doi
galbeni şi măcar de s-ar ispitiei să ia mai mult decăt scrie într-acest testament, încă şi
mai mult să nu le dea.
Aşijderea şi pentru strănsul banilor, a civerturilor sau a goştenii pă obiceaiu ce au avut
ori în care laturi şi lătunoi ale satelor, nime alţi den zapcii sau den alte slugi vorniceşti,
nimeni alţi măna în bani să nu-şi bage ca să ia vr-un ban de la cineva, nici să să
ispitească la aceasta ca să străngă bani, făr decăt numai vătămanii de Vatra şi ei să-i
95
dea în măna vornicilor şi de galben să-i dea câte un potronic răsura, afară den răsura
visteriei, ca să fie pentu cheltuielile zapcilor, mai mult să nu dea.
Aşijderea şi petru ernaticul oilor adunăndu-le în toate ernile încoace în ţeară la ernatec
pă obiceaiul lor ori la care branişte şi pre a cui moşie ş-ar erna bucatele, dspre niminea
nici o supărare să n-aibă, nici să-i oprească, ci volici să fie a-ş erna bucatele şi nimurui
nici o dijmă să nu dea, nici să ispitească nimeni a le ceare dijmă pentru ernatec, nici
boiari, nici călugări, nici alţi nimine, căci lor aşa li s-au făcut obiceaiu, precum le scriu
cărţile şi de la alţi domni care au fost denainte de Noi.
Deci iată că poruncim tuturor vameşilor şi mortasipi şi la alte slugi domneşti sau
boierii sau alţi mai mult zulun păste acest testament al Domniei Meale, că cine le-ar
face mai mult supăr, bine să ştie că va fie de rea pedeapsă de la Domniia Mea şi acest
obiceai e după cum s-au legat cu acest testament, să rămâe în veci stătătoare şi nimini
mai mult să nu să amestece pread sim listom g[ospodst] v[a]mi.
L[et] 7244, februarie 7[…]”409.
II. Privilegiul acordat Câmpulungenilor de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica
Iaşi, 18 august 1747
,, […] Noi Grigore Alexandru Ghica V.V. din mila lui Dzeu Domn Ţerii
Moldovei, iată ne-am milostivit şi am înnoit şi întărit tuturor Câmpulungenilor toate
depturile ce le-au avut dela Domnia mea şi dela naintaşii noştrii cu cărţi domneşti întâi
pentru vamă dacă vor merge la ţara ungurească sau în alt târg cu vitele lor de vânzare,
să nu plătească vama pentru vitele lor, însă dacă cu înşelăciune ar lua vite streine şi le-
ar amesteca cu vitele lor, nu vor avea parte de această milp a Domniei mele.
Al doile pentru mortasipie după obiceiul vechiu, dacă vor merge la ori care târg
ca să vândă sau să cumpere ceva, nu vor plăti mortasipie nici pentru brânză, nici
pentru pânza de sumane, nici pentru alte cele.
409
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1960, p. 293; Ovidiu
Ghitta, Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (sec. XVIII), Cluj-Napoca,
Aditura Argonaut, 2015, p. 9.
96
Al treile pentru oamenii domneşti cari vor veni la Câmpulung să le plătească
cibotele, copiilor de casă şi armaşilor 3 galbeni şi aprozilor 2 galbeni, şi de ar cere mai
mult să nu li se dea.
Al patrule pentru strânsul banilor şi pentru goştină, să nu se atingă zapcii nici
slugile vornicilor de bani şi să nu-i strângă prin sate, ci numai vatamanul din sat să
strângă şi să-i dea vornicului, dar la un galbăn vor mai adaoge 5 bani pentru cheltueala
zapciilor, şi mai mult nu.
Al cincilea pentru iernatul oilor ce le trimit după obiceiul vechu iarna la ţară, să
fie volnici a le paşte pe a oricui moşie, şi să nu fie supăraţi sau opriţi de nimene, ori de
vor paşte pe branişte sau în pădure.
Al şaselea pentru vinul ce-l vor aduce din gios dela Odobeşti cu vitele lor, să
n’aibă a plăti vamă nici părcălăbie, adică la Trotuş să nu plătească Tulf sau 22 bani
pentru un vas şi 15 bani starostelui, nici părcălabului. Pentru aceea poroncim tuturor
vameşilor precum şi tuturor oamenilor domneşti şi boiereşti şi locuitorilor să nu
ăndrăznească peste această cartea a noastră a-i supăra cu mai mult, va fi de mare
pedeapsă, şi acest obiceiu precum este întărit prin această a noastră carte domnească să
rămâe în veci, şi nimene să nu se amestece în potriva cărţii noastre.
În Iaşi 18. August 7255 […]”410.
III. Privilegiul acordat câmpulungenilor de către domnitorul Grigore Callimachi
1762, Ianuarie 22.

,, […] Noi Grigorie Ioan VV. Din mila lui D-ZEU Domn Ţării Moldovii. Iată
am întărit tuturor Câmpulungenilor din ţinutul Sucevii toate drepturile ce le-au avut
dela alţi Domni şi de la răposatul părinte al Domniei mele:
Întâi dacă vor merge la târguri cu lucrurile lor la vânzare să nu plătească vamă, nici să
nu plătească mortasipie, după cum e obiceiul, la oricare târg ar merge ca să vândă sau
să cumpere ceva, nici pentru vite sau brânză, nici pentru sumane, nici pentru alte cele;
însă dacă s-ar întâmpla, că cu înşelăciune ar amesteca şi vite străine şi le-ar ascunde
410
T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, pp. 43-44;
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1960, pp. 295-296 → !
Teodor Bălan a interpreat şi tradus greşit emitentul documentul, în loc de Grigore al II-lea Ghica apare ca
emitend Matei Ghica, ceea ce este o eroare cronologică, întrucât Matei Ghica va domni în Moldova între 1753-
1756; Ovidiu Ghitta, Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (sec. XVIII), Cluj-
97
sau dacă ar cumpăra vite dela oameni străini şi ar spune că sunt ale lor şi ar păgubi
astfel la vamă visteria domnească, atunci, după cercetare, se va rupe această scrsoare şi
va rămâne răsuflată.
Aşijdere oamenii domneşti cari vor veni la Câmpulung pentru trebile domneşti vor
observa măsura hotărâtă şi amintită mai jos: slugile domneşti şi armăşeii nu vor lua
gloabă mai mare decât 3 galbini şi un aprod 2 galbini, iară dacă ar cuteza să ia mai
mult decât s-a amintit mai sus să nu i să dea, ci fiecare să arate scrisoarea pe care
Domnia mea s-a miluit s-o dea.
Aşijdereabirul folăritului să se ia după vechiul obiceiu adecă dela o stână de 500 oi 6
vedre de brânză, iar dacă ar fi mai puţine oi, tot 500 oi se va socoti şi se vor da cele 6
vedre de brânză, dar mai mult nu vor fi supăraţi cu nici un ban. Iar preuţii din
Câmpulung vor fi scutiţi pentru oile lor de birul folăritului, aşijdere şi preotul de la
biserica domnească din Dorna, care va fi scutit de toate birurile domneşti şi
episcopeşti, dar despre destina el va fi socotit asemenea cu toţi preuţii cari slujesc la
bisericile domneşti, iar despre stâna ce va avea va fi asemenea cu Câmpulungenii.
Cu caeastă a noastră scrisoare domnească dăm voie Câmpulugenilor să-şi ierneze oile
la ţară, să le ţină şi să le pască de la sf. Dimitrie la sf. Gheorghi pe moşia oricui, fie
boierească sau mănăstirească, şi nime să nu-I supere cu nimica ci să fie în drept a paste
oile lor pe fânaţe, nefăcând stăpânului pagubă.
Iar dacă vor face grajd pentru fătatul oilor, se vor înţelege cu stăpânii moşiilor după
obiceiul pământului şi vor ridica grajdul cu voia stăpânilor.
Iar pentru capre, dacă vor voi să dărâme în pădure crengile copacilor, se vor înţelege
mai întâi, după obicei, cu stăpânul moşiei.
Aşijdere poruncim cu această a noastră scrisoare domnească că oricine din stăpânii a
luat dela Câmpulungeni zălog pentru iernatul oilor, să le plătească înapoi fără multă
vorbă. Dacă nu vor voi, poruncim ispravnicului judeţului să le restituie.
Aşijdere pentru vinul lor ce-l vor adduce dela Odobeşti să nu fie supăraţi nici cu vama,
nici cu părcălăbia, adecă la Trotuşi cu obişnuiţii71/2 bani şi cu (birul) starostesc sau
părcălăbesc câte 13 bni pentru un poloboc.
Eară petru pricinile ce vor ave între ei şi pentru pricinile ce vor ave cu ciobanii lor să
nu fie judecaţi de ispravnicul ţinutului ci numai de dvornicul lor. Numai pentru o
pricină mare adecă pentru moarte de om şi pentru furturi ii va judeca ispravnicul
judeţului ca un slujbaş pus de Domnia noastră.
98
Aşijdere poruncim ca să nu dea Câmpulungenii cai de olac; şi să urmeze după cum s-a
poruncit.
7270 Ianuarie 22.
Proci marele vistiernic
Grigori Ioan VV. S-a trecut la conduca visteriei
Vasile[…]”411.
IV. Privilegiul acordat câmpulungenilor de către domnitorul Grigore Callimachi, prin care
îi scuteşte pe aceştia de dările cerute de către boieroaica Maria Cananău
,,[...] 4 Iunie 1763(=7271)
Noi Grigore Ioan V.V. din mila lui Dumnezeu Domn Ţerii Moldovei facem ştire cu
această carte a Domniei Mele că s-au jeluit locuitorii din Câmpulung ot Suceava spunând că
Dumneaei Maria jitniceroaia le cere pe an dela fiecare casă câte un leu din venitul moşiilor şi
zeciuiala pentru grădinile de legumi şi pentru fânaţe, deci cercetându-să această pricină de
Divanul Domniei mele, s-au aflat cu cale să nu fie supăraţi cu leul de pe casă şi cu zeciuiala
dela grădinile de legumi şi dela fânaţele ce s-ar afla pe acele văi, precum şi până acuma au
fost scutiţi de aceste dăjdii, fiindcă locuesc în loc strâmt, iar pentru munţii dăruiţi Mariei
jitniceroaiei pe cari Câmpulungenii pasc vitele lor, s-a aflat cu cale ca dejma după obiceiul
vechiu asemene să urmeze ca şi pentru munţii mănăstireşti şi numai atăta să aibă a lua şi
Dumneaei jitniceroaea şi nici un ban mai mult. Deci pentru întocai urmare a acestei sus
arătate hotărâri am dat Câmpulungenilor această carte a Domniei Mele.
Aceasta poruncim. 4 ianuarie 7271
○ Pecetea domnească
Vel Logofăt procit.
Al 2-le Logofăt, procit […]”412.
411
Teodor Bălan, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvestru”, 1929, pp. 33-
35; Ovidiu Ghitta, Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (sec. XVIII), Cluj-
412
T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, pp.69-70;
99
V. Privilegiul acordat câmpulungenilor de către domnitorul Grigore Callimachi
1763, iunie 26
,,[…] Noi Grigorie Ioan Calimah Voevod bojiiu milostiiu gospodar zemli-
moldavscoi.
Facem ştire cu aceasta carte a Domniei Mele pentru cămpulungenii de la

Cămpulung moldovenesc ot Suceava, care fiind la loc strămtu şi de a purure păzitori
acei margine şi văzănd Domnie Me şi hrisoavele luminaţilor domni ce au fost mai
înainte de Noi de milă ce au făcut cu dănşii, adecă pentru acele ce au ei de vănzare de
văndut lătăiciuiri, sucmane, cergi, brăe, catrinţă, brănză, lănă şi bucate, oi, miei, vite,
cai, de n-au dat mortasipie, nici părcălăbie, aşijdere nici folărit cum şi pentru vinurile
ca au adus din gios cu carele şi cu boi lor, n-au dat ortul stărostesc, nici părcălăbie,
asupra cărore şi Domniei Mele pentru folărit de drepte stănele lor să nu deie nici un
ban folărit cum şi pentru sucmane, cergi, brăe, catrinţi, brănză, lănă ce vor aduce pe
la tărgure de văndut, să de mortasipie pe giumătate, adecă numai parte lor, eară pe
giumătate deie cumpărătoriul, iară pentru vamă fiind un lucru de obştii şi cu dreptate
a plăti toţi, nu vor fi scutiţi nici ei, ce să plătească pe obiceiu ţărei şi aşa la toate să să
urmeze de cătră toşi păzindu-să mila ce am făcut Domnie Me cu dănşii. Aceasta
înştiinţăm.
1763, iunie 26
Gregorii Ion Calimah Voevoda
Proci vel vist [...]‖413.
413
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1960, pp. 299-300.
100
VI. Privilegiul acordat câmpulungenilor de către domnitorul Grigore al III-lea Al. Ghica
,, [...] 1766 Ianuarie 16
Noi Grigore Alexandru Ghica V.V. din mila lui Dumnezeu Domn ţerii Moldovei,
facem ştire cu acestă carte a Domniei mele ăentru locuitorii din Câmpulung t
Suceava, că fiind ei peste putinţa lor asupriţi şi cu nedreptate scurtaţi la rândueala
birului, atât pentru čferturi, cât şi la ajutorinţă şi la mucaret, de n-au ştiut nici ei cât
au să plătească pe an, deci am hotărât Domnia mea să se facă bună orândueală cu
dăjdiile lor, pentru a-i linişti şi a aduce la cunoştinţa lor cât au de plătit pe an pentru
a nu fi scurtaţi din partea Visteriei, dar şi spre uşurarea lor a face o dreaptă împărţire
a vadelelor de plată, deci ne-am milostivit a statori birurile lor, ca în toată şara, aşá
ca să plătească pe an 920 de lei, cari vor umblá pe opt lunişi pe lună vor da un čfert
pentru poclonul baeramului, şi la vremea mucareriului or da două čferturi, cari vor
umblá pe o lună, iar la vremea ajutorinţii vor da patru čferturi în două luni, iară
pentru morile şi crâşmele lor, vor plăti cum vor socoti slujbaşii. Cum şi preoţii şi
ţiganii cari se vor afla la Câmpulung, se vor scrie, şi vor plăti după cum va hotărâ
Visteria. Şi aceasta va fi tot birul lor pe un an, iar peste ceastă sumă arătată să nu fie
cu nimic mai mult supăraţi. Totodată facem ştire că pentru păzirea acestei hotarâri
am dat această carte a Domniei mele la mâna Câmpulungenilor.
1766 Ianuarie 16.
○ Pecetea domnească.
Grigori Alexandru Ghica V.V.
s-a scris la Condica Visteriei.
Ioan Scarlatachi, visternic. [...]‖ 414.
414
T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 82; Teodor
Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1960, pp. 300-301.
101
VII. Hrisov domneasc cu privilegii, acordat câmpulugenilor de către domnitorul Grigore
Callimachi
,, […] 1767, iunie 25
Noi Grigori Ioan Calimah Voevod din mila lui Dumnezeu Domn ţării Moldovii,
Facem ştire cu această carte a Domnei Mele pentru oile pe care lăcuitorii Câmpulungu
ar dori să le scoată la cămp la păşunat de la sf. Dimitrie pănă la sf. Gheorghe, să fie
volnici a umbla ori pe a cui moşie vor vre, neopriţi şi nesupăraţi de nimeni, ferind
fănaţele şi nefăcând nici o stricăciune celor cu moşie. Dar dacă unii stăpăni e moşie ar
cuteza să le ia zăloage pentru păşunatul de pe moşia lor, atunci iată că vă poruncim
vouă ispravnicilor ţinuturilor unde s-ar afla ei cu păşunatul, dacă s-ar întămpla ca unii
cămpulungeni să aibă supărare de la stăpănii moşiilor pentru păşunatul oilor de la sf.
Dimitrie pănă la sf. Gheorghe şi dacă s-ar jelui să chemaţi pe stăpânii moşiilor
făcându-le ştire despre porunca din hrisovul Domniei Mele şi să aibă a întoarce
zăloagele luate de la cămpulugeni, poruncidu-le să nu-i mai asuprească, ci toşi să
asculte de hotărârea Domniei Noastre.
Iar pentru dărmatul caprelor să se tocmească cu stăpănii moşiei unde se află în
iernatic.
Acesta poruncim. 1767 Iunie 25.
○Pecetea domnească [...]” 415
415
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1960, p. 302; T. V.
Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 90; Ovidiu Ghitta,
Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică (sec. XVIII), Cluj-Napoca, Aditura
Argonaut, 2015, p. 19.
102
VIII. Privilegiul câmpulugenilor, acordat de către domnitorul Grigore Callimachi
,, […] 1767, iunie 26
Noi Grigorie Ioan Calimah Voevod bojiiu milostiiu gospodar zemli moldavscoi.
Facem ştire cu această carte a Domnei mele pentru locuitorii din Câmpulung
moldovenesc în ţinutul Sucevii, cari locuiesc în locuri strâmte şi păzesc hotarele ţerii,
văzând noi Hrisoavele luminţilor Domni cari au fost înainte de noi şi cari sau
milostivit şi au hotărât ca pentru locurile ce duc Câmpulungenii la târguri, precum
pentru sumane, cergi, brâie, brânză, lână, oi, miei, vite şi cai să nu plătească martosipie
nici pârcălăbie nici folărit adecă 2 lei 30 bani pentru postelnic, esemene pentru vinul
ce-l aduc din jos cu carele şi boii lor, să nu dea starostelui 15 bani, şi nici pârcălăbie,
deci şi Domnia mea am făcut milă, pentru că se cuvine a ne milostivi de aceşti păzitori
ai hotar lor acestor părţi de ţară, şi am hotărât cu această a noastră carte domnească să
fie scutiţi de folărit, precum şi pentru cergi, sumane, catrinţe, brănză şi lâna ce o vor
duce de vânzare prin târguri, să nu plătească martosipie nici părcălăbie, iară pentru
vitele ce vor vinde în târguri sau oriunde, vor plăti numai jumătate martosipie, iar
jumătate va plăti cumpărătorul, dar pentru vamă, fiind un lucru de obşte, nu vor fi
scutiţi nici ei, ci să plătească după obiceiul ţerii.
Şi aşa să urmeze întru toate şi să fie păzită mila ce am făcut-o Domnia mea cu
Câmpulungenii. Aceasta facem ştire.
1767 Iunie 26
○Pecetea domnească
Grigore Ioan Calimah V.V. [...]”416
416
T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 91; Teodor
Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1960, pp. 303-304.
103
IX. Hrisov cu privilegii acordat Piticăreştilor şi celorlalţi câmpulugeni de către domnitorul
Grigore Callimachi
,, [...] 1767 Decemvrie 5
Cu mila lui D-zeu Noi Grigore Ioan Kalemah

V.V. Domnul ţării Moldovii:
Facem ştire cu acest hrisov al Domniei mele, pentru Câmpulungenii dela

Câmpulung ot Sočava, carii aflându-să la ace parte de loc ca o strajă a ţării, şi ne
putând a ave cu îndestulare cele de trebuinţă hranii lor, au avut hrisoave dela toţi
luminaţii Domni, atăt de orânduiala birului lor, căt şi de altele ce sănt pentru trebuinţa
chiverniseli lor:
Deci şi Domnia me, asemene m-am milostivit, şi printra cest Hrisov al
Domniei mele hotarăm întăiu pentru orânduiala birului lor, peste anu întra cesta chip
după cum mai gios să arată; adecă: vor da opt čferturi pe an, câte 920 lei noi la čfertu,
care vor umbla pe opt luni, şi pe o lună vor da un čfert pentru poclonul biramului la
reme sa. Si la vreme mucareriului vor da doaă čferturi pentru mucareri, care vor umbla
într-o lună, cum şi la vreme agiutorinţii vor da patru čerturi care vor umbla pe doaă
luni.
Iară pentru morile şi crăşmile ce să vor scrie la vreme agiutorinţii şi a
mucareriului, vor plăti precum să vor socoti de slujbaşi, cum şi preoţii şi ţăganii ce să
vor afla în Câmpulung, iar asemene să să scrie, şi vor plăti după cum să va hotărâ dela
visterie şi acesta va fi dare atot birul lor întron an. Iară mai mult peste suma arătată
întru nimică nu vor fi supăraţi.
Dar pentru goştină după mila ce am făcut Domnia me cu toată ţara de s-au lăsat pe
zece bani noi de oae, asemene să urmeze şi pentru oile lor, şi vor plăti pe toate oile ce
vor ave căte zăce bani noi de oae, osăbit pentru pricinile munţilor ce ave în toată
vreme câmpulugenii cu stăpânii munţilor şi la Domnia sa Grigore Alexandru Ghica
104
Voevod, cu hotărârea Divanului sau pus la rânduială în ce chip să să urmeze dup cum
să arată prin Hrisovul Domniei Sale: Adecă toţi munţii mănăstireşti sau boiereşti să
aibă lăcuitorii cei ce lăcuiesc acolo aş văra şi aş păşuna vitele în munţi, cum şi iarba ce
va fi de fănaţ iar ei să o cosască, însă cu tocamlă şi cu voie stăpânilor moşiei, după
cum să vor pute aşăza, iar de streini afară de lăcuitorii ce sânt acolo în munţi, nimene
să nu fie volnic a intra, măcar de ar vre să adaogă oare cât de mul la preţu, sau de ar
vra să să întovărăşască măcr cu stăpânii moşii, sau cu vreunii din lîcuitorii de acolodin
munţi, nici cu un chip nici cu un felu să nu fie volnici a intra cu bucatele lor, sau
aocoli, fărănumai lăcuitorii de acolo din munţi să fie volnici a intra la munţi după
tocmala ce vor face cu stăpânii moşiei.
Iar pentru poene cu fănaţă ce vor fi de trebuinţa mănăstirii sau pentru păşunatul
vitelor mănăstirii, să aibă voe mănăstirea aş opri, iar pe cine să va afla că cu numele
mănăstirii popreşte iarbă de cosit sau munţi de păşunat şi pe urmă va băga pe alţi
negustori sau pe alţi lăcuitori de pre afară care nu lăcuiesc acolo în munţi, unul ca
acela să-şi piardă venitul a toată moşie. Pentru vânatul peştelui şi pentru alte gujulii să
fie neopriţi lăcuitorii şi cu dejmă să nu se supere, de vreme că vânatul nu este stătorot
la un loc, ce astăi este pe o moşie iar măne pe alta: deosebit că şi boierii care aumoşie
la munte şi la câmpu nu supără cu dejmă pe cei ce prind gijulii pe moşiile Domnilor
sale: drept aceea şi despre egumeni asemene să să urmeze şi să nu se supere cu dejma,
fără numai păscăritul peştelui apa dela mănăstire în sus giumătate de ceas; şi apa dela
mănăstire în gios iară giumătate de ceas, să nu umble lăcuitorii păscărind ce să fie
pentru triaba părinţilor:
Osăbit au mai jeluit Domniei mele cei ce să află la lăcuinţa pe moşii
mănăstireşti şi boiereşti cum că stăpânii moşielor pără acum îi jăcuie pentru ale
locului, fieşte care după cum pute cu cu podvozi, cu jderi şi cu multe alte ca de aceste:
Deci Domnia me vrând ca săi scoatem şi dintra cesti supărări peste peste dreptate ce
trăgea, iată hotărâm pentru cestu Hrisov a Domniei mele, fieşte care om gospodari să
deie peste anu stăpânului moşiei un leu şi dejma din cele ce va ave de zece, după
obiceiu, afară de grădinile cu legumi, iar mai mult întru nemica să nu îndrăzniască
cineva ai supăra. Cum şi pentru opt munţi ce sând Danie de preânălţatul părintele
Domniei mele, Ioan Voevod, D-sale jitniţeroaia Maria, asemene să se urmeze ca şi
pentru munţii mănăstireşti. Aşijdere arătând cărţi şi dela alţi luminaţi Domni cum şi
dela Domnia me din ceilaltă Domnie pe alor vechiu, liam întărit şi cu hrisovul acesta
105
pentru cele ce au iai de vânzare şi duc de vând pre pre la târguri, sucmane, cergi, brâe,
catrinţă, brânză, lână, să nu de mortasipie nici părcălăbie, iar pentru vitele lor ce vor
vinde la târguri sau ori unde, să scutiascp mortosăpie pe giumatate: adecă numai partea
lor, iar pe giumătate să deie cumpărătorul; iar cât pentru vamă, fiind un lucru de
opştie, nu vor fi scutiţi nic ei, ce să plătiască pe obiceiul ţării:
Deosăbit am făcut Domnia me milă şi pentru folărit pe drepte stănele lor şi a
preoţilor să nu dee nici un ban folărit, şi pentru oile ce le scot în ţară iarna le ernatic
pentru păşunat pe unde vor trece şi vor umbla de la sfeti Dimitrie şi păr la sfeti
Gheorghie, ferind fănaţele şi ne făcănd nici o stricăciune celor cu moşie, să fie volnici
a umbla ori pe a cui moşie, ori boerească, ori mănăstirească ori răzăşască < subln. n.
>sau ori cui, neopriţi şi nesupăraţi cu vre o dajdie.
Iar pentru dărmatul caprelor pe acui moşie ar vra să le aşeze la ernatic, pentru să să
tocmească cu stăpânii moşiei şi după tocmală ce vor face, să fie volnici a dărma în
pădure.
Aşijdere şi pentru vinul ceş aduc de gios dela Odobeşti pe drept vin ce vor ave
ei, cu părcălăbie sau cu urtul stărostelui să nu să supere cum şi pentru vornecul lor pe
vinul ce vor aduce la Câmpulung, iarăşi nici o supărare să naibă nici să le ia nemic, şi
pentru pricini ce vor ave printre dânşii nime dentralţi Ispravnici să nu să amestece, fără
numai vornecul lor săi giudece, şi să le caute pricinele şi trebile ce vor ave, iar când
vor ave pricină cu vre un aom de a ţânutului, le ce ţănut se va întâmpla, va căuta
ispravnicul acelui ţănut pricina, şi va giudeca după dreptate.
Pentru oamenii domneşti, ce ar merge la Câmpulung cu vre o poroncă, ori
pentru rămăşiţă de banii visteriei, sau pentru vre o pricină de giudecată, ciubotele lor
să aibă acest nartu ce s-a arătat, copii de casă şi armăşei mai mulr decât cinci lei şi
giumătate noi, să nu ia ciubotele şi aprodu trii lei patruzăci de bani, şi măcar de sar şi
ispiti ei să ceiă mi multu decât s-au arătat, nici decum să nu deie. Pentru ptru preoţi şi
patru diaconi ce sând în Câmpulung, şi doi preoţi ce sând în Dorna, şi un preot dela
biserica ce s-au făcut făcut mai pre urmă în Pojorâta, şi un preot în Bistriţă, de dejdie
Domniască, de poclonul vlădicesc, şi de banii şcoalei să nu fie supăraţi. Cum şi cinci
ţărcovnici ce sânt la cinci biserici în Câmpulung să nu fie supăraţi, şi pentru destina de
stupi şi de mascuri, să plătiască şi ei ca şi alţi preuţi de pre la alte biserici păr la triizăci
stupi de zăce bucate un leu vechiu.
106
Drept aceia dar mila ce sau arătat asupra lor şi –au întărit cu Domnescul nostru
Hrisov, va fi bine păzită şi ne strămutată, şi poftim Domnia me şi pe alţi luminaţi
Domni carii din Pronia lui Dumnezeu vor fi rânduiţi în urma noastră cu Domnia aceştii
ţări, să nu strice acestă milă ce am făcut Domnia me cu Câmpulungenii, ce mai vărtos
să întăriască pentru bună staria şi întemeierea şi pentru alor vecinică pomenire, Velet
1767. Dek. 5.
Grigori Ioan Kalimah V.V.

[...]417.
X. Aşezământul împăratului Iosif al II-lea pentru moşinaşii, ţăranii şi podanii din

Bucovina, Viena, 1786
,,Noi Iosif al doilea din mila lui Dmnezieu alesu î<m>păratul romanilor î<n> toată
vreamea adăoghătoriu î<m>părăţiei, Kraiul î<n> Germania, Oungaria, Boemia, ş. cea.
Arhiduxul Austriei, Duxul Burgundiei şi a Lotaringiei ş. cea ş. cea.
Pentru ca să apărăm şi pe podanii noştri din Bucovina de toată reaoa volniceaie. A.

tăriei stăpânilor de moşie, dăm şi punem stăpânilor moşinaşi şi dregătorilor lor, cum şi
podanilor pravila ourmătoare.
1. Î<nt>teiu
Î<n>teiu: Totu podanul este datoriu a fi cu asculrea şi supunerea nu numai

preînaltelor î<n>suş a noastre porunci, judecăţilor, şi rânduelilor a î<m>părăteş<t>ilor noastre
judeaţe, ci şi poruncilor stăpânului său de moşie şi a dregătorilor lui trebue să fie supusu, şi
ascultătoriu.
417
T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, pp. 92-95;
Teodor Bălan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura Ştiiinţifică, 1960, pp. 304-308;
107
Al doilea: C<h>iar când să i să pară ţăranului porunca stăpânească nedreaptă, şi prin
aceasta să să socotească pe sine a fi asuprit: totuş nu este el volnic a să face î<n>suş pe
sine judecătoiul său, ci el are numai după căzuta rânduială a face şi a da jalobă, asupra unii
porunci ca aceştie, iar î<n> vreamea aceasta, pănă ce va ourma hotărârea pe jaloba sa, el este
datoriu să î<m>plinească porunca stăpânului său, cu atâta mai mult, cu câtu lui i să va
î<m>plini o deplină î<n>toarcere de pagubă, şi satisfacţie de cătră stăpânul moşinaşu, sau
deregătoriul lui, când jaloba lui aceaia să să afle că este dreaptă, şi cu temeiu.
Al treilea: Fieşte care ţăranu, care nu va ourma o supunere ca aceasta la porunca

stăpânului său, este vreadnic de pedeapsă, şi noi lăsăm hotărârea pedeapsii la stăpânul său;
î<n>să când pedeapsa unui podanu ca acesta ne ascultătoriu să să hotârască di cătră noi
î<n>suş, sau de cătră vreun î<m>părătescu al nostru judeţu, atuncia nu poate mai multu
stăpânia să pedepsască pe ţăranu pentru aceaiaş greşeală, cu vreo deosăbită pedeapsă.
Al patrulea: Aşijderea aciei ţărani răzvrătitori, şi carii pe mai mulţi ţărani, sau sate
î<n>tregi smomescu şi î<n>tartă spre neascultare asupra stăpânului lor; aseamene, pe unii ca
aciaia a cărora neascultare este î<n>tovărăşită, cu î<m>pot<r>iviri de tărie, cu turburarea
liniştii, şi păcii de obşte, sau cu o obraznică siame ţie de a să atinge cu mѧ na sau vătajii
stăpânilor lor; unii ca aceştea prinzindusă î<n>dată să să deae judecătoriei celii 418 mai
deaproape, care judecă pricini de osîndire spre moarte, dîndusă î<m>preună î<n>scris şi fapta
vinovăţiei lor, spre judecată osânditoare .
–
Al cincilea: Mai nainte de ce moşinaşul stăpânu sau dregătoriul lui hotăreaşte vreau
fealiu de pedeapsă asupra vreunui podanu, trebue mai nainte să isă areate podanului
în<n>aintea vornicului sau a doi de treabă, şi fără prihană vecini, şi să asculte cu blândeaţe,
dezvinovăţirea lui, de cumva el are să arate vreo î<n>dreptare, dar află stăpânul moşinaşu, sau
dregătoriul lui cum că ţăranul nu să poate î<n>drepta pe cum să cade de fapta ce i să î<n>pută
sau neascultarea, sau că cu toată tăgăduirea e el facie, totuş s-ar dovedi prin î<n>suş lucrul,
sau prin mărturie a oamenii de credinţă, atuncia are stăpânul a hotărâ, şi a numi o pedeapsă
potrivită greşelii sau vinii lui.
418
În text apare sub forma ,,ceii” – ,,чєіи”. Probail o greşeală a editorului.
108
A<l> şaselea: Î<n>să de acum înainte este datoriu totu stăpînul, a facie şi a ţinea î<n>
dregătorească canţelăria sa pentru aciestu fealiu de pricină un protocolu, anume de toată
curgerea judecăţii, cu spusurile, arătările, şi măr-
–
Turiile cie sau tâmplatu şi de pedeapsăle ce sau hotărâtu şi sau urmatu cu vinovatul.
Î<n>traciestu protocol trebue totu de una î<n>dată, şi î<n>nainea vornicilor, şi a vecinilor ce
să află de faţă la cercetarea ţăranului, să să scrie î<n>dată şi cu credinţă la protocol a nume
greşala, sau vina ţăranului cu î<n>semnare: de au mărturisitu el singur, sau de sau doveditu el
prin mărturii, scriindusă î<n>preună la protocol şi pedeapsa ce i sau hotărâtu, dinpreună cu
ziua, î<n> carea sau făcutu judecata, şi aşa să să cetească, şi să să iscălească de megiişi, carii
c<h>iematu şi au fostu de faţă la ascu<l>tarea sau luară î<n> scris, şi curgerea judecăţii.
Al şaptelea: V<r>ând să i să pară ţăranului cumcă pedeapsa care i sau hotărâtu este
nedreaptă, şi peste măsura, şi pentru aceasta să voiască a să jălui: atuncia el este volnic, a
cieare de la stăpânie o credincioasă copie de toată curgerea judecăţii din protocolul de
judecată şi pedeapsă ce i s-au rânduitu, care copie trebue să i să dea, lui de cătră stăpânie
neapăratu, şi fără nice un banu; cu toate acieaste, stăpânia poate î<n>dată să plinească asupra
lui pedeapsa hotărâtă, şi rânduită.
A opta: Î<n>tre pedeapsele care sânt lăsate hotărârii judecătoreşti, a stăpânului satului
sau diregătorilor aşezaţi de dânsul voim nui a î<n>ţăleage: a) O cuviincioasă î<n>cisoare, şi
nice de cum vătămătoare de sănătate cu pâne şi apă.
b) Punere la lucru spre pedepsă.
c) Î<n>greunarea î<n>chisoarii, şi punere la lucru spre pedeapsă cu punerea fierrelor în
picioare, peste aceaste.
d) Scoaterea din casă şi ogradă, î<n>să la hotărâri de pedepsiri ca agieaste trebue să să caute
cu dreaptă lure aminte, atâtu la vîrsta ciea mare şi ciea mai mică, precum şi la alcătuirea
trupului şi aşezemîntul podanului vinovatu; aşijderea pedeapsele cieale mai de ocară şi mai
greale, trebue numai acelor din podani să să deae, la carii trecuta domoală pedeapsă sau
ciertare nimica nau folositu; drept aceasta şi numai î<n> protocolul, unde să scriu pedepsile,
109
au roru de una să să pomenească419 pe scurt ciertările trecute. Lăngă aciasta poruncimu noi şi
aciasta anume. Ca î<n>plinirea pedeapsii cu î<n>chisoare şi de
–
punere la lucru să nu să facă î<n> vreame dricului lucrului de kîmpu, cii să aşteapte şi să să
facă înplinirea aciestoru pedeapse după cie să va săvârşi vreamea lucrului.
A noaălea: Iară cînd să voiască vreun stăpînu, a pedepsi pe ţăranul său cu

î<n>c<h>isoare sau punere la lucru, care treacie peste optu zile: atuncia este datoriu stăpînul,
asupra unii pedeapse ca acieştia mai î<n>teiu acieaste aprobaţi sau î<n>tăritura dregătoriei
ţinutului, spre care scopus.
A zeacielea: Stăpînia trebue să trimită protocolul de pedeapsele rînduite, la dregătoria

ţinutului şi trebue să î<n>cemieaze cu o prescurtă arătare; în cie c<h>ipu stăpînia cieare
hotărîrea pedeapsii, iară diregătoria ţinutului are atuncia a cieti protocolul de pedeapse, şi
aflînd î<n> trînsul, cumcă starea greşelii, care ţăranului i să î<n>pută este de ajuns bine
ciercietată, atuncia are fără zăbavă ciel multu
–
Pănă î<n> optu zile, să facă de ştire stăpîniei pedeapsa cie trebue să să deae ţăranului, iară
când să nu afle dregătoria ţinutului î<n> protocolul de pedeapse a stăpîniei î<n>destulatu
lămurită ciercietarea greşealii, atuncia trebue să facă mai cu deamăruntul căzuta420 şi după
aciastă ciercietare cîtu să poate mai de grabă să hotărască pedeapsa ciea potrivită greşelii şi
vinii ţăranului.
A unsprăzeacielea: Ţăranul care să plătească nimic pe[i]<n>tru î<n>c<h>isoare, şi nu

pate nicie î<n>trun c<h>ipu să să ciară de la dînsul gloabă de banii, sau cieva î<n> preţul
banilor; iarea la î<n>tîmplării unde trebue să să î<n>toarcă vreao pagubă făcută stăpîniei, sau
altui cuiva trebue totu de una să aibă locu datornica, şi dreapta î<n>toarciere de pagubă; tutuş
nu are locu mai nainte aciastă î<n>toarciere, fără numai după cie mai î<n>teiu paguba făcută
sau ispăşitu şi sau preţuitu pe cum să cade, tregîndusă la ispaşă sau la preţuitu , ispăşitori, sau
419
420
110
preţuitori, nepărtenitori şi cu ştiinţă, şi după cie sau scrisu hotărîrea unii î<n>torcierii de
pagubă ca aciasta, la dregătoria stăpînească î<n> protocolul de ciercietare judecătorească, şi
de pedeapse, cu toate peristasurile421 ei î<n>tracielaş c<h>ipu pe cum sau rânduitu mai sus
î<n> pontul a cincilea sau grăitu de pedeapse.
A doaosprăzeacielea: Cu cîtu de tare, şi neschimbatu noi sîntemu hotărîţi a ocroti cu

deadincul, după c<h>ipul aiciea poru<n>ncitu şi a facie de a să ţiniea şi a să păzi de cătră
ţăranu ascultătoare supunerea ciea neapăratu trebuincioasă spre buna rînduială, şi spre binele
şi folosul de obşte: cu atѧ ta mai cu tărie poruncim aşijdere şi stăpânilor de moşie, şi
dregăto<ri>lor lor, ca să nu cuteaze a facie ţăramilor vreun neajunsu, cii mai vârtosu săi422
apere, şi săi diafendefsască423 cu toată putearea, şi săi ocrotească, la dreptăţile şi slobozeniile
lor. Pentru aciasta aciei stăpâni, carii î<n>potriva a toată [v]ună aşteptarea, vor poruncii
ţăranilor lor să facă cieva, care ei nu sîntu datori a facie, aciei stăpîni424, nu numai că trebue
din poruncă, şi din tărie, să î<n>toarcă ascultătoriului ţăranu toată paguba de plin, şi săi dea
toată î<n>destularea; cei după cum a fi pricina trebue să să tragă la greu cuvîntu de
răspundere şi pedeapsă, drept aciasta dein trebue, şi de cătră dregătorii ţinutului nu numai să
să oprească î<n>dată toată rea volnicia, dîn[e]du pentru aciasta căzuta ciertare şi pedeapsă; ci
trebue să să facă arătare de aciasta, şi la î<n>părăteştile noastre judeaţe, după toată a treia
lună, prin trimiterea protocoalelor obicinuite, î<n>tru care sînt de a să î<n>semna pe scurtu
pricinile pedeapselor, şi pedeapsele rânduite, pentru ca să să poată vedea şi şti dintru aciasta
toate ourmările.
După care aciasta fieştecare are să să poate şi să să ferească de pedeapsă, iară aşezatele
a noastre dregătorii, au să să ţie de poruncă, şi să ourmeze pravilii acieştii ca unui direptariu425
dela care nicie decum mai cu deamăruntul purtare de grije, şi privegiare, ca să să ourmeze
cătră toţi.
Sau datu î<n>ătral nostru şi a scaunului nostru de frunte oraşu Vienna, î<n> î<n>tîia zi
noembrie, î<n> anul o mie şeapte sute optzăci şi şease, iar a î<m>părăţiei noastre râmleneşti
111
î<n>tral doaozăci şi doilea anu, şi a î<m>părăţiei noastre peste ţările moştenitoare î<n>tral
şaselea anu.
Joseph. L.S. 426

”
426
Aşezământul lui Iosif al II-lea pentru moşinaşii, ţăranii şi podanii din Bucovina, Viena, 1786.
112
Glosar de termeni
 Alac= Specie de grâu foarte rezistentă cu un singur bob în spic, care se cultivă
în regiunile muntoase; secară albă; orz de toamnă în trei muchi427.
 Albinărit = ,,Veche dare asupra produselor albinelor (miere şi ceară), deosebită
de darea asupra stupilor, care apare ca un impozit pe avere. Termenul
,,albinărit” este întâlnit în documentele muntene şi transilvănene (datul
albinelor, ,,banii albinelor”). Darea de ceară şi miere s-a achitat în natură;
ridicarea ei se făcea de albinari, care percepeau şi dijma din stupi. Cuantumul
obişnuit al ,,albinăritului” era de 1/10 din produse (djmă, datul (zeciuială). În
Transilvania, datul (dijma) albinelor sau stupilor era general şi reprezenta, de
obicei, 1/10, putând fi răscumpărat (cu 1 – 4 dinari pentru un stup)”428.
 Alodiu =,,În Ţara Românească şi Moldova, prin termenul de alodiu se poate
înţelege proprietatea boierească fie anterioară întemeierii statelor feudale (sic!),
fie cea concedată de domnitori şi transformată prin novaţiune. Acest tip de
proprietate a tins să se apropie de termenul de ,,alodiu” prin jocul imunităţilor
concesionate de către domni prin hrisoave, eliberându-se de sarcini feudale şi
devenind ereditară. Un regim mai favorabil l-a avut proprietatea eclesiastică.
Domnii au căutat să-şi păstreze, până în secolul XVIII, două prerogative
derivate din dreptul feudal, şi aume dreptul de confiscare a proprietăţilor pentru
hiclenie şi dominium eminens (în virtutea concepţiei patriliniarităţii). În
Transilvania, alodiul a devenit instituţia specifică a proprietăţii nobiliare, fără
sarcini şi ereditară,,429.
 Anatemă = ,,Osândire pronunţată de Biserică, afurisenie folosită ca ameninţare
pentru asigurarea respectării unui act juridic: ,, [...] cine se va ispiti de stricare
427
Saeculum I.O., 2000, p. 10. (În continuare citat ca: Gh. Bulgăre, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar).
428
Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 11.
429
Ibidem, p. 13.
113
şi a călcare mila şi [...] hrisovul nostru [...], acela om să fie anathima şi
proclet afurisit‖; ,, iară muiarea ceaea ce va face curvie una cu altă [...], iaste
anatemată[…]”430.
 Anteriu= Haină lungă purtată în trecut de boierii români sau de lăutari; haină
lungă purtată de preoţii ortodocşi, sutană431
 Arcaş = ,,Categorie de ostaşi moldoveni specializaţi în mânuirea arcului şi
săgeţii. Ei mergeu la război ,, […] pe jos, cu arcul, fără poveri, numai cu o
tolbă cu săgeţi şi cu arcul pe braţ […]‖. Pomeniţi rar în documente cu acest
nume (sec. 16-17), după opinia lui Miron Costin, arcaşii ar fi fost colonizaţi de
Dragoş Vodă în sudul Moldovei432”.
 Arendaş= ,,Persoană care ia în arendă un bun (mai ales o proprietate agricolă
mai întinsă”433.
 Arhiereu =,,Denumire generală pentru gradele superioare eclesiastice
(episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliţi”. Mitropoliţii sunt arhierei titulari, poartă
fiecare titlul oraşelor din eparhiile pe care le păstoresc; în afară de aceştia mai
sunt şi arhierei locoteneţi sau vicari, care nu sunt titulari de eparhie, dar
înlocuiesc în atribuţii pe conducătorii efectivi ai eparhiilor. Arhiereii adevereau
catastife, diate şi foi de zestre. Ei puteau primi în depozit sume litigioase şi
rezolvau rapoartele dicasteriilor, în legătură cu cercetările întreprinse pentru
căsătorii ,,neputearnice”434”.
 Arhimandrit = ,,Stareţul unei mănăstiri mari. Era numit de episcopul locului,
uneori chiar de către domn, după ce fusese ales, ca şi stareţul (egumenul), de
către soborul mănăstirii, dintre monahii care s-au distins printr-o viaţă austeră
şi capacitate. Denumirea de ,,arhimandrit” s-a folosit în tot Evul Mediu
românesc ca o titulatură privilegiată acordată egumenilor mănăstirilor mai mari
şi mai însemnate (Tismana, Bistriţa – Vâlcea, Argeş, Cozia, Putna, Neamţ şi
Bistriţa. În ordinea ierarhiei bisericeşti, arhimandritul era aşezat după episcop.
Într-un document de secol 18, arhimandritul era asemănat cu abatele, care era
430
Ibidem, p. 15.
431
Gh. Bulgăre, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar, p. 12.
432
Nicolae Stoicescu, ,,Arcaş”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 18.
433
434
Tudor Voinea, ,,Arhiereu”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
114
egumenul unei mănăstiri catolice. Ca şi egumenul, arhimandritul supraveghea
întrega viaţă religioasă şi particulară a monahilor şi gospodăria mănăstiri.
Prezida soborul mănăstirii şi sfatul monahilor bătrâni chemaţi să judece
abaterile călugărilor, având dreptul să aplice pedepse canonice. Către sfârşitul
Evului mediu, titlul de arhimandrit s-a acordat şi egumenilor de la mănăstiri
mai mici. În afară de daruri şi plocoane, pe care le primeau de la călugări şi
laici, către sfârşitul evului de mijloc, arhimandriţii sunt retribuiţi cu lefuri
fixe435”.
 Arhondologie= ,,1. Istorie a nobilimii 2. Registrul nobililor dintr-o ţară cu
familiile lor”436
 Aruncătură ( zvârlitură) de arc, săgeată, suliţă, buzdugan, băţ, măciucă, topor,
secure, puşcă = ,,Stabilirea hotarului se făcea, în Moldova, prin zvârlirea cu arcul
sau săgeata, cu băţul, măciuca, toporul sau securea în cele patru puncte cardinale.
Însăşi folosirea toporului (securii) este un semn al vechimii procedeului: el datează
din timpul când oamenii desţeleneau codrul cu toporul şi se aşezau în curătura
făcută. În felul acesta se lua în posesie individuală o porţiune de pământ din
hotarul comun, delimitându-se şi marcându-se cu semne de hotar, fără a se ieşi însă
din devălmăşie; porţiunea astfel delimitată era supusă unui drept de folosinţă
temporară. Aruncătura era privită ca măsura capacităţii de muncă şi deci a
întinderii posesiei de cercetare a voinţei soartei. Procedeul a fost utilizat şi după
dispariţia raţiunii lui iniţiale, prin puterea obiceiului. Îl întâlnim şi la întemeierea
mănăstirilor sau cu ocazia aşezării în ,,pustie” a unor oameni veniţi de aiurea.: ,,
[…] Iar hotarul acestei prisăci să fie cât va puteaarunca un flăcău din mijlocul
prisăcii cu un băţ, în toate părţile […]‖, sau cât ar putea arunca cu măciuca,
toporul, securea, arcul. Alexandru Lăpuşneanu dă o carte de volnicie călugăriţelor
mănăstirii Vânători, ca ,,[…] să-şi apere locul din preajma mănăstirii, loc de 2
aruncătui de săgeată în toate părţile […]”. Ultima menţiune: 13 mai 1814437”.
 Arvună = ,,Suma de bani care se dă la încheierea unui contract de către una dintre
părţile celeilalte, pentru întărirea acordului de voinţă intervenit între ele. În cazul în
435
Ibidem, p. 21.
436
437
Ovidiu Sechelarie, ,,Aruncătură” în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale
din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 26.
115
care contractul nu se realizează din culpa uneia dintre părţi, partea care a plătit
arvuna o pierde, dacă ea este vinovată pentru neexecutare; iar dacă este în culpă
partea care a primit-o, aceasta trebuie să o restituie îndoită.
De la începutul secolului al XVII-lea, arvuna apare în documente româneşti cu
această caracteristică, pe care o întâlnim şi în pravile. Era obişnuită la vânzări, dar
se putea da arvună şi de către logodnic la logodna făcută ,,nedesăvârşit” şi în cazul
când, fără just motiv, el renunţa la căsătorie, pierdea arvuna. Dacă renunţarea
nemotivată venea din partea logodnicei, aceasta trebuia să întoarcă arvuna îndoită.
În mod curent, arvuna era dată la încheierea acordului părţilor şi consacra acest
eveniment ca expresie a carcterului consensual al convenţiei; restul preţului trebuia
să se achite la facerea zapisului. Se întîmpla chiar – la ocine nehotărnicite – să se
dea arvună când părţile cădeau de acord în principiu asupra vânzării, deşi preţul nu
era definitv stabilit, ceea ce urma a se face numai după determinarea suprafeţei.
Şi în vechiul drept feudal transilvănean arvuna (arrha) a fost folosită ca
procedeu de dovedire şi asigurare a aducerii la îndeplinire a contractului încheiat.
Ea consta într-o mică sumă care nu reprezenta o valoare considerabilă, nici o parte
din preţ, dar care juca din punct de vedere juridic un rol apreciabil, prin
îndeplinirea funcţiilor amintite. Se utiliza în special în contractele de vânzare-
cumpărare, dar şi în cele de închiriere, iar potrivit unui decret al regelui
Coloman438 şi la încheierea căsătoriilor439”
B
 Baştină = ,,Des întâlnit în documente, în toată epoca medievală, cuvântul
,,baştină” sau ,,de baştină” însemna de moştenire, strămoşesc: domul dăriueşte mai
multe sate, ,, ... baştina lui Tatomir şi a lui Voicu şi a lui Radoslav”; ,, bătrâne şi
drepte moşii de baştină ... de la moşi, de la strămoşi”, ,, baştini strămoşeşti şi
prestrămoşeşti”. Când diferenţierea avea importanţă din punc de vedere al
regimului bunurilor, era absolut necesar să se indice provenienţa acestora; ,,[…]
acele moşii n-au fost lor de baştină, ci au fost drepte ocine de cumpărătură [...]‖.
438
Regele Coloman, rege al Ungariei, provenind din Dinastia Arpadiană. Acesta a domnit între anii: 1095-1116.
În acest sens vezi: Pál Engel, Regatul Sântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale (895-1526), Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2011, pp. 64-67.
439
Ovidiu Sechelarie, ,,Arvună”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
116
Exercitatrea dreptului de protimisis, la finele secolului 16, pare a fi fost limitată la
baştină, fiind exclusă agonisinţa (sic!) personală a înstrăinătorului. După reforma
lui Costantin Mavrovordat, se remarcă o tendinţă a stăpânilor de pământ de a
revendica tot mai mult un drept de dispoziţie necondiţionat atât pentru baştină, cât
şi pentru agonisiţa lor personală. Se întâmplă să se facă referire la originea
bunurilor şi numai a se da ideea de totalitate a lor. Astfel, la o hotărâre se
cercetează ,, atât baştina, cât şi cumpărătura din moşiile ce să arată ... 440”.
 Bătrân = ”În Moldova şi moş în Ţara Românească erau vechi subdiviziuni
teritoriale, egale între ele. Satul umbla în cazul unei asemenea subdevălmăşii pe
mai mulţi bătrăni sau moşi: ,, îmblă numai pe 2 bătrăni”; ,, au fost trei moşii”. În
mod obişnuit, devălmăşiile boiereşti umblătoare pe bătrăni aveau caracter
succesoral. Existau, dealtfel, bătrâni mănăstireşti ( partea unei mănăstiri într-o
devălmăşie sătească mixtă), bătrâni străinaşi ( cuprinzând pe străinii intraţi în
oraşe) etc. Fiecare bătrân era format din mai multe pământuri şi fiecare moş din
mai mulţi stănjeni. Suprafaţa bătrânului nu era tot timpul la fel de bine precizată în
actele de transmisiune. Astfel, întâlnim formule ca: ,, un bătrân la satul Onceni,
care bătrân s-au chemat bătrânul lui Dodea, câtă se va alegi partea acelui bătrân
...”. sau ,, partea lui Vasile Diaconul şi nepotul său Ioan au fost 5 bătrâni din
Româneşti şi alegându-i s-au venit în frunte hotarul 172 stânjeni pol”, adică:
bătrânul era 34 stânjeni, 4 palme441”.
 Bir = ,,Într-o accepţiune foarte cuprinzătoare, birul a reprezentat o dare datorată la
început exclusiv domnului, mai târziu visteriei publice. Originea lui îl situează
printre instituţiile cu precis profil feudal; treptat birul îşi estompează caracterul
feudal şi capătă funcţiuni de impozit: contribuţie generală pentru nevoile statului,
reprezentant al intereselor colective. Vechimea instituţiei nu coincide cu apariţia în
limbaj şi documente al termenului. Dealtfel, birul a evoluat spre impozit persoanl
bine caracterizat, trecând sub incidenţa sa totalitatea locuitorilor, indiferent de
condiţia socială şi avere. Formele înbrăcate de bir au fost multiple, după categoriile
sociale impuse ori după detinaţia lui442”.
440
Ibidem, p. 38.
441
Ibidem, p. 41.
442
Alexandru Constantinescu, Nicolae Stoicescu, ,,Bir”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori),
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pp. 42-43.
117
 Birnic = ,,(Ţara Românească şi Moldova). Formau o categorie fiscală
neprivilegiată, care alcătuiau majoritatea populaţiei şi asupra căreia apăsa
principala greutate a dărilor. Birniciii plăteau proporţional cu averea şi erau
solidari la plata acestora. Din această cauză, locuitorii mai înstăriţi căutau să iasă
din rândurile birnicilor şi să obţină de la visterie un regim mai bun, ca breslaşi sau
ruptaşi. În documentele din secolul al XVII-lea, birnicii apar ca categorie
deosebită de boieri, curteni şi slujitori, termenul de birnic fiind înlocuit uneori cu
acela de ţăran, sărac sau mişel. La 1819, în Ţara Românească, birnicii au fost
împărţiţi în 3 categori, după avere: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. Datorită tendinţei
locuitorilor de a scăpa din rândurile birnicilor, numărul lor a scăzut în secolul 18 şi
începutul secolului 19 în favoarea altor categorii fiscale. La 1826, în Moldova, din
12.1625 capi de familie, câţi erau înregistraţi, daor 47.036 erau birnici havalegii,
28.864 scutelnici, 11.769 breslaşi şi 21.936 slugi la ranguri443”.
 Biserică = ,,Instituţie a creştinismului întemeiată de Hristos, care asigură
comuniunea oamneilor cu Dumnezeu prin actul de credinţă şi prin participarea la
slujbele săvârşite de cei investiţi cu puterea Duhului Sfânt în vederea mântuirii.
Este alcătuită din totalitatea celor botezaţi şi care cred în Hristos. Locaş de
închinare public al creştinilor în care este preamărit Dumnezeu şi se săvârşeşte
Liturghia444”.
 Biv = ,,Prefix la titlurile marilor dregători în documentele slavo-române pentru
desemnarea lor ca foşti dregători. Rămas în limba română cu acelaşi sens atât în
documentele române, cât şi în cronicile secolelor XVII-XVIII, ; în secolul al XIX-
lea îl găsim în Legiuirea Caragea şi chiar după Regulamentele Organice: biv vel
ban Gheorghe Brâncoveanu445”.
 Boier = ,,1. În Moldova, Ţara Românească şi Ţara Făgăraşului boierul era omul
din clasa de sus (feudalulă). Cuvântul este de origine bulgară, luat apoi în slava de
sud (boliar). Apare în documente odată cu organizarea Ţăriii Româneşti şi a
Moldovei. În tot Evul Mediu, criteriul fundamental ce definea calitatea de boier l-a
Gheorghe Boldişor, Anişor Vasiliu, Mircea Strugariu, Dicţionar de termeni, evenimente istorice,
personalităţ.,Eelemente de cronologie, Iaşi, Editura Universitas XXI, 2009, p. 24.
443
Nicolae Stoicescu, ,,Bir”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pp. 44-45
444
personalităţ.,Eelemente de cronologie, Iaşi, Editura Universitas XXI, 2009, pp. 24-25.
445
Petre Strihan, ,,Biv”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 49.
118
constituit posedarea de moşii. 2. În Evul Mediu din Ţările Române era stăpân de
moşii, exploatate prin munca ţărănimii dependente, beneficiind de anumite
privilegii. Din secolul al XVIII-lea boierii se împărţeau în boieri mari (veliţi), ai
căror urmaşi se numeau neamuri, şi boierii mici, ai căror urmaşi se numeau
mazili446”.
 Boiernaş = ,,Categoria ce a mai de jos a boierimii. Categoia boiernaşilor era
formată fie din boieri mai săraci sau decăzuţi, fie prin ascensiunea unor moşneni
înstăriţi care ajungeau să capete o slujbă sau o mică dregătorie. Dimitrie Cantemir
deosebea 2 categorii de boiernaşi: 1. Tinerii, feciori de boieri care îşi făceau
novicatul în vederea promovării lor într-o dregătorie şi îndeplineau ,,slujbe de taină
ale curţii”. 2. Dregătorii de la curtea domnului, care îndeplineau sarcini în
interesul personal al domnului, precum: marele cămăraş, vătaful de aprozi, cuparul
etc. Cantemir arată că aceşti dregători se recrutau nu numai dintre boieri, ci şi
dintre ,,oamenii cei mai de jos” şi chiar dintre prizonieri.
Neculce confirmă. La 1728, Grigore al II-lea Ghica, arată că boiernaşii ,,de curte”
erau consideraţi cei pănă la uşarul II. Uneori, boiernaşii făceau parte din suita unui
mare dregător care însoţea un (sic!) demnitar străin sau chiar dintr-o ambasadă;
alteori, aveau sarcini minore. Domnul îi rânduia ca şi pe boierii mari să cerceteze
pricini judecătoreşti. Boieranşii nu erau prea numeroşi; astfel, în Oltenia, sub
ocupaţia austriacă, erau cam 200. Hotărârea divanului din 1776 privitoare la
hotărnicii, înţelegea prin boiernaşi pe ,, cei ce n-au îmbrăcat caftan”. Dar acesta nu
era un criteriu, deoarece nu toţi boierii aveau drept de caftan.
Apartenenţaboiernaşilor la clasa boierească este neândoielnică. În Moldova, un
document din 1818 ne spune că prin boiernaş se înţeleg cei care nu se trag din
boieri şi ,, au dobândit cinuri mai mici ce sânt de la vel sătrar în gios” Boiernaşii se
bucurau de privilegii boiereşti, dar numai ei personal; urmaşii lor intrau în
categoria mazililor. Boierii mari aveau repulsie la ideea încuscririi cu familiile de
boiernaşi; poporul venea mai des în contact cu boiernaşii decât cu boierii, îi
446
personalităţ.,Eelemente de cronologie, Iaşi, Editura Universitas XXI, 2009, p. 26.
119
ridiculiza, definindu - ,,[…] mai mare peste cei mici, staroste peste calici
[…]‖447”.
C
 Carte = ,,Act scris emanat de la o autoritate publică sau de la un particular,
denumit astfel atât în Moldova , cât şi în Ţara Românească. Acestea erau diferite şi
variau după scopul cărţilor, de la o reglementare generală pentru toată ţara sau
numai pentru o clasă socială, până la satisfacerea unui interes individual448”.
 Cavaler = ,,Iniţial luptători călări medievali, apoi în urma unui proces evolutiv
complex, membri ai unei elite militare dotată cu privilegii şi imunităţi, care ajunge
astfel un strat nobiliar şi, în majoritatea ţărilor europene, o a devărată instituţie
dotată cu statute juridico-morale, dezvoltată paralel cu feudalismul şi interferând
frecvent cu instituţiile feudale. În afara acestor cavaleri integraţi într-un anumit
ordin cavaleresc şi ascultând de un statut specific, în toate ţările Europei catolice,
luptătorii călări care se puteau echipa pe cont propriu au tins să devină, începând
cu secolele IX-X, o categorie socială constituind stratul inferior al nobilimii. Toată
nobilimea europeană şi chiar cavalerii aspirau la titlul de cavaler. Ca în toate ţările
europene, categoria luptătorilor călări din Transilvania a avut tendinţa să constituie
o mică nobilime dotată cu privilegii şi imunităţi care reprezentau în acelaşi timp
răsplata regală şi posibilitatea de echipare pentru a face faţă primejdiilor militare.
Iniţial, o clasă deschisă tuturor luptătorilor, ca în Occident, cavaleria a tins să se
constituie în categorie socio-militară închisă, cu privilegii şi imunităţi ereditare,
dar situată după nobilimea de curte şi după magnaţi (barones, proceres, comites),
alcătuind astfel, ca şi în Occident şi din motive asemănătoare, mica nobilime449”.
 Cazac = ,,Un important corp de mercenari în Ţara Românească şi Moldova (sec.
XVI-XVIII). În Ţara Românească au fost aduşi de Mihai Viteazul, care le dădea
leafă bună şi ,,pradă întreagă” şi în luptele căruia au jucat u rol însemnat. În
vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu existau încă 13 steaguri de cazaci,
447
Petre Strihan, ,,Boiernaş”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
448
Ovidiu Sechelarie, Valeriu Şotropa, Nicolae Stoicescu, ,,Carte”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu
(Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p.
72.
449
Dan Amedeu Lăzărescu, ,,Cavaler”, în: : Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 79.
120
alcătuite din 1000 de ostaşi, comandaţi de un mare căpitan. În Moldova,
mercenarii cazaci au existat de la sfârşitul secolului XVIII până la sfârşitul
secolului XVIII, când se mai numărau 3 steaguri cu un efectiv de 132 de oameni şi
9 zapcii. În Ţara Românească, la 1803, un locuitor bătrân şi bolnav era iertat de
,,slujba căzăciei”450”.
 Cătană = ,,Ostaşi pedeştri întâlniţi atât în Transilvaia, de unde a fost împrumutat
termenul, cât şi în Ţara Românească şi Moldova, unde a avut la început
accepţiunea de ostaşi mercenari aduşi din Transilvania. De pildă, la 1646, Vasile
Lupu a adunat din Transilvania 500 de cătane. În a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, Şerban Cantacuzino a împărţit dorobanţii în două categorii: talpoşi şi
cătane, iar Constantin Brâncoveanu avea 3 steaguri de cătane. În secolul al XVIII-
lea, termenul de cătană cuprindea şi alte categorii de ostaşi mercenari. La 1717, în
Moldova, exista un steag de cătane ,,tot voinici sârbi”. Cătanele au continuat să
exista şi în primele decenii le secolului XIX, când sunt amintite cătanele
spătăreşti. La 27 ianuarie 1812, spătăria poruncea căpitanilor din judeţele
Mehedinţi ca, împreună cu cătanele de sub ordinea lor, să răspundă la chemarea
ispravnicilor pentru păstrarea ordinei. Menţionăm că tot cătane erau numiţi ostaşii
austrieci veniţi în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească în timpul războaielor
cu turcii451”.
 Cifert = ,,Termen sinonim cu cel de Sfert. Numele dat celor 4 rate (mai târziu mai
multe) în care se împărţea suma fixată drept bir prin reformele lui Antioh Cantemir
şi Constantin Mavrocordat. Cifertul purta fie numele lunii în care se încasa
(cifertul lui aprilie, noiembrie etc.), fie după ordinea în care era perceput (cifertul
întâi, al doilea etc.), fie după numele unei dări nou înfiinţate (ex. Cifertul căldărilor
ce lucrau rachiu, încasat în Moldova în anii 1822-1825)452”.
 Cârciumărit/ Crâşmărit = ,,Dare asupra cârciumelor/crâşmelor, introdusă în
Moldova de Mihai Racoviţă (1716-1726) şi desfiinţată, pentru scurtă vreme, de
Grigore II Ghica (1726-1733). Reactivat de acest domn, cârciumăritul este fixat la
450
Nicolae Stoicescu, ,,Cazac”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
451
Ibidem, pp. 87-88.
452
Ibidem, p. 99.
121
,,[…] câte 5 lei de cârciumă […]‖. Un ,,cârciumărit” a existat şi în Transilvania,
dar cu sensul de monopol seniorial al vânzării vinului şi rachiului453”.
 Copil de casă = ,,(Ţara Românească, Moldova, seccolele al XVII-lea şi al XVIII-
lea). Categorie de slujbaşi ai domniei, asemănătoare cu aprozii. Ca şi aceştia,
locuiau la curtea domnească, unde îndeplineau diverse slujbe. După informaţiile
date de Dimitrie Dantemir, exista un vechi obicei, care ,,[…] cu vremea adobândit
aproape putere de lege […]‖, ca toţi tinerii de nobili să fie trimişi la curtea
domnească, unde făceau ucenicia de paji, ,, învăţau obiceiurile curţii şi
dobândeau deprinderi mai elegante […]‖, după care erau avansaţi în funcţii mai
înalte. Uneori, slujba de copil de casă dura până la bătrâneţe. La 2 ianuarie 1776,
Grigore III Ghica scuteşte de toate dările pe Antohi Pelin care slujise ,,[…] la
rânduiala copilăriei de casă [...] din copilăria lui şi pănă au agiunsu la vărsta
bătrăneţilor şi la neputinţă […]”. În afară de domn, şi unii mari boieri aveau copii
de casă. În secolul XVIII, în Ţara Românească exista un steag de 100 de copii de
casă, conduşi de un ceauş, iar în Moldova de un vătaf454”.
 Cordunaş sau Cordunean(u) = ,,Termen provenit din cordun ,,cordon”. Locuitorii
care îndeplineau funcţia de străjeri la graniţa Moldovei cu Bucovina, după
anexarea ei de către Imperiul Habsburgic, în 1775. Cordinaşii mai sunt amintiţi şi
în Ţara Românească, la 1819, şi judeţele Bacău şi Săcuieni, făcând pază alături de
potecaşi455”.
D
 Delniţă = ,,Instituţie specifică stăpânii în obşte în Ţara Românească: 1. Partea de
pământ atribuită unei gospodării în vatra satului; 2. Dreptul de folosinţă –
recunoscut unei gospodării – asupra tuturor felurilor de bunuri aparţinând obştei.
Documentele disting, în general, ,,delniţa de sat”, ,,delniţa vatră” sau ,,delniţa de
casă” care reprezintă porţiunea din vatra satului, destinată locuinţei, şi delniţa ,,de
la câmp”, ,,[…] de preste tot hotarul […]‖, care era dreptul revenit fiecărei
453
Alexandru Constantinescu, ,,Cârciumărit”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pp. 104-105.
454
Nicolae Stoicescu, ,,Copil de casă”, în: Ovidiu Sechelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale
455
Ibidem, p. 125.
122
gospodării ,,[…] la câmp şi la pădure şi în apă şi în susul satului şi în jos [...] şi de
în pomet şi de în livezi […]‖. Distincţia aceasta nu se făcea însă riguros: termenul
desemnează uneori, în mod generic, partea şi dreptul gospodăriei asupra bunului
obştesc, din sat şi de peste tot hotarul. Regimul juridic al delniţei este intermediar
între proprietatea individuală şi folosinţa în comun; delniţa, în sesn restrâns,
conferea familiei un drept mai complet decât simpla folosinţă; ea putea fi
moştenită, vândută, dată de zestre. Iniţial, delniţa, în sesn larg, a conferit numai
folosinţa, pe un număr de ani, a unei părţi din bunul comun, atribuită probabil prin
tragere la sorţi. Acest regim special presupune preexistenţa unui dominium
eminens al obştii asupra bunurilor folosite de membrii ei. Cu timpul, după
destrămarea obştii, şi această delniţă a căpătat un statut juridic similar primeia. O
altă distincţie se face după starea socială a deţinătorilor; din acest punct de vedere
existau rumâni fără delniţă, numiţi săraci, care lucrau pe domeniile boiereşti.
Categoria rumânilor cu delniţă implica vocaţia rumânului, în caz de răscumpărare,
de a lua şi porţiunea respectivă de pământ; delniţa boierească aparţinea casei
boiereşti, constituia rezerva sa feudală. 3. Termenul ,,delniţă” a circulat şi în
Moldova, dar cu sensul, foarte restrâns, de loc pentru fâneţe sau vii, sau de măsură
a acestor locuri. Cu sensul din Ţara Românească, s-a numit jirebie locul de casă,
ograda din sat atribuită prin sorţi unei gospodării, în Moldova, sub regimul obşti
agrare. S-a numit jirebie şi partea dată în folosinţă cultivatorilor dintr-o obşte,
ţinere individuală, numită mansa în Franţa, Hube sau Hufe în Germania, jdreabie
în Serbia. Instituţia, deşi poartă nume slav, are origine latină, structura ei amintind
de sorţi, bine cunoscuţi în Transilvania (sec.13) şi în Moldova. Întinderea unei
jirebii varia după natura locului şi după ţinut456”.
 Devălmăşie =,,Devălmăşia şi indiviziunea privesc, ambele, o stăpânire în comun.
Dar pe când indiviziunea este specifică proprietăţii individuale absolute – fiind
proprietatea comună a mai multor persoane asupra unuia sau mai multor bunuri,
fiecare având câte o cotă parte nedetermunată material. Delniţa începe prin a fi de
obşte sau de neam (rude de sânge), în care treptat – cu rezistenţă din partea obştii –
se admit străini, mai întâi direct, prin înfrăţire, apoi direct, ca într-o perioadă târzie
(1819) ,,stăpânirea răzăşască” să poată fi definită într-o carte de judecată dată de
456
Alexandru Constantinescu, ,,Delniţă”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pp. 146-147.
123
moldoveni ca fiind ,, […] aceia unde o bucată de loc încongiurată cu hotară o
stăpânesc multe obrazi împreună stăpânitorii cu toţii, însă fără să fie parte
nemărui dispărţită cu hotară, nici locul cunoscut undi este parte fiştecăruie, ci
stăpânesc toţi toată acea moşie împreună, având ei în de ei ştiinţă numai câtă
parte i se vine fieştecărue dintr-ace moşie stăpânită de toţi împreună […]457”.
 Drăgan = (Ţ. Rom., Mold., sec. XVII-XVIII). Categorie, redusă ca număr, de
ostaşi mercenari călări, de provenienţă germană, cunoscuţi de aceea şi sub numele
de ,,nemţi”. Constantin Şerban avea astfel un steag de drăgani, alcătuit din 110
ostaşi; la 1728, drăganii din Moldova erau comandaţi de un căpitan.458
 Dregător = ,,Cuvântul ,,dregător” trebuie să fi circulat în limba română vorbită încă
de când documentele redactate în slavonă desemnau noţiunea cu termenii
echivalenţi de rabotnik, pravilele în Ţara Românească şi ureadnic în Moldova.
Până în secolul al XVI-lea prin termenul de dregător se înţelegeau atât demnitari
înalţi, cât şi slujbaşi mărunţi, ca de exemplu găletarii, dijmarii, în Ţara
Românească, sau numai asemenea slujbaşi în Moldova. Treptat, odată cu
însemnătatea câştigată de dregătorii, s-a ajuns ca, în secolul al XVI-lea, dregători să
fie numiţi numai titularii dregătoriilor însemnate, menţionaţi în documete împreună
cu boierii, dar înaintea acestora. În secolul al XVII-lea, noţiunea de dregător
ajungând sinonimă cu aceea de boier, dregătorii fiind desemnaţi des în documete cu
numele de boieri; a boieri pe cineva însemna a-l numi în degătorie459”.
 Egumen = ,,Cârmuitorul unei mănăstiri, ales sau numit dintre călugări. Denumirea
de egumen, cea mai frecventă, apare chiar în documentele de limbă slavă. Mai rar
apar denumirile de stareţ şi nastavnic. Stareţ figurează în documente încă din
457
Ovidiu Sachelarie, Valeriu Şotropa, ,,Delniţă”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori),
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 151.
458
Nicolae Stoicescu, ,,Drăgan”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
459
Petre Strihan, Nicolae Stoicescu, ,,Dregător”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori),
124
secolul al XV-lea şi, de asemenea, nastavnic, acesta chiar până în secolul al XIX-
lea. Între termenii de egumen şi acela de stareţ nu exista întotdeauna echivalenţă,
mai ales în Moldova, unde stareţii erau călugări bătrâni, deosebiţi de egumeni.
Egumenul era ales de soborul călugărilor (regula athonită) sau numit de domn şi
recomandat de mitropolit (regula ecumenică)460”.
 Evghenie = ,,Termen receptat prin fanarioţi şi răspândit în secolul al XVIII-lea,
pentru a semnifica obârşia (reală sau presupusă) nobilă. Este redat în româneşte
prin locuţiunea ,,de bun neam” şi este folosit în Codul Callimachi la adopţie,
definită ca transmiterea ,,evgheniei şi mărcii unui neam”. Termenul a dat apelativul
evgheniţi, calificativ onorific dat boierilor de rang înalt, consideraţi ipso facto a fi
de neam ales461”.
F
 Falce = ,,Una dintre vechile forme de măsurare a terenului în Imperiul Roman:
suprafaţa de fân cosită într-o zi. În Ţările Române, aceasta reprezenta o unitate de
măsură a suprafeţelor, echivalent cu aproximativ 1 ½ hectar sau 3 pogoane.
Împreună cu pogonul, falcia a marcat un sistem mai avansat de măsurătoare decât
cele empirice. A fost utilizată, cu o frecvenţă diferită, în toate cele trei ţări din
spaţiul carpato-dunărean: cea mai largă aplicare a falciei fiind înregistrată în Ţara
Moldovei, unde documentele o menţionează mai timpuriu decât în Ţara
Românească. În Transilvania, falcia apare sporadic în documentele din secolul al
XIX-lea. Documetele cele mai vechi ce menţionează această unitate de măsură nu
precizează mărimea falciei. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, falcia
moldovenească avea ,,80 de prăjini fălceşti, iar la începutul secolului al XIX-lea i se
fixează suprafaţa de 320 de prăjini pătrate (80 x 4) sau 2.880 stânjeni pătraţi (240 x
12). De remarcat este că falcia s-a menţinut în Moldova şi după introducerea
sistemului metric modern, până la începutul secolului al XX-lea462”
 Fecior =,,(Ţara Românească şi Moldova). În afară de sensul obişnuit de fiu, a mai
avut, între secolele XVI-XVII, şi pe acela de subaltern apropiat al unui mare
460
Petre Strihan, ,,Egumen”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările
461
Dan Amedeu Lăzărescu, ,,Evghenie”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
462
Alexandru Constantinescu, ,,Falce”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale
125
dregător, pe care îl ajuta la îndeplinirea atribuţiilor sale. La 12 septembrie 1641-
1643, Toderaşco mare vornic şi Toma mare stolnic dau poruncă ,,[…] feciorilor
noştri care îmblaţi pentru pâine la Chigeciului […]‖463”.
 Folărit = ,,Dare asupra stânelor, în Moldova (secolele XVII-XVIII). Documentele
secolului al XVIII-lea circumscriu obiectul şi precizează cuantumul (4 lei pe stână)
acestei dări. Într-o carte domnească din 1763, se determină cuantumul în bani şi
natură: de fiecare stână se dădeau câte 2 ughi, 2 pelcele negre de oaie şi 2
caşcavale. La 1717, folăritul totaliza 184 ½ galbeni, constituind venitul marelui
logofăt. Strângătorii folăritului se numeau folari. Folăritul moldovean numit şi
strungărit, ca şi în Transilvania, corespunde căşărituluidin Ţara Românească464”.
G
 Gloabă = ,,Termenul era folosit în Moldova şi Ţara Românească cu 2 accepţiuni
principale: A. în materie penală, ca pedeapsă; B. în materie civilă, cu scopul de a
face să fie respectate hotărârile şi ordinele domneşti, cât şi învoielile dintre
particulari. La toate gloabele întâlnim aceeaşi caracteristică: se plătea domniei o
amendă de către vinovat (autorul infracţiunii sau cel ce nesocotea cuvântul dat de el
însuşi ori porunca autorităţii exprimate printr-o hotărâre sau printr-un ordin
domnesc), în numerar ori în natură, de obicei în boi465”.
 Goştină = ,,Var. gorştină, goşterit, goştinărit, goştinit. Termen de origine slavă, cu
o etimologie ambiguă, a reprezentat o dare (taxă) asupra oilor şi porcilor.
Ambiguitatea etimologică a determinat un distinguo între darea plătită pentru porcii
şi oile care merg la îngrăşat la munte şi darea impusă străinilor (oaspeţilor) pentru
oile şi porcii aduşi în ţară la păscut466”.
463
Nicolae Stoicescu, ,,Fecior”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
464
Alexandru Constantinescu, Nicolae Stoicescu, ,,Folărit”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu
(Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p.
199.
465
Ovidiu Sachelarie, ,,Gloabă”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
466
Alexandru Constantinescu, ,,Goştină”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
126
H
 Hotar = ,,Figurează în documente cu 3 sensuri: 1. Cuprinsul unei posesiuni private
sau publice, 2. linia despărţitoare dintre bunurile funciare private sau dintre ţări, 3.
margine, limită467”.
 Hrisov = ,,Documentul prin care, în Ţara Românească şi Moldova, domnul acorda
o danie, un privilegiu, o imunitate sau întărea un transfer de proprietate, o judecată,
un hotar anterior. Noţiunea şi denumirea de hrisov au fost adoptate de cancelaria
domnească din practica Imperiului Bizantin prin filiera sud-slavă. Din prima
jumătate a secolului al XVII-lea cărţile domneşti încep să se numească tot mai
mult hrisoave, iar în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, denumirea de hrisov se
generalizează şi dăinuieşte pănă după Regulamentele Organice468”.
L
 Legea (obiceiul) gârlii = ,,Ansamblu de cutume, întâlnit în Moldova, în
documentele secolului al XVII-lea, privind aşezarea morilor şi folosirea în comun
a apei. La 15 mai 1634 are loc o judecată pe gârla Putnei făcută ,,[…] cumu-i legea
gârlei‖ care hotărăşte: ,,când va îneca o moară pre altă moară, atunci să-şi
slobozească morile cei din gios, să îmble şi cea din sus, săvai (chiar) de ar hi şi
pământul altuia, că apa nu îmblă cu pământul […]‖. Uneori i se spune ,,obicei”
sau ,,obiicină”469”.
M
 Margine = ,,A însemnat zona din vecinătatea frontierei, care a făcut obiectul unei
organizări speciale: autoritatea centrală era interesată în apărarea liniei
despărţitoare – hotarul –, în controlul atent al oamenilor şi bunurilor, în rezolvarea
litigiilor dintre locuitorii celor două state vecine. În Moldova, răspunderea
467
Alexandru Constantinescu, ,,Hotar”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
468
Petre Strihan, ,,Hrisov”, în: : Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările
469
Nicolae Stoicescu, ,,Legea (obiceiul) gârlii”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori),
127
administraţiei şi justiţiei de margine o aveau staroştii sau pârcălabii, iar
răspunderea pazei militare, vel căpitanii de margine sau serdarii470”.
 Neam = Reprezintă una sau, adesea, mai multe familii înrudite. Deşi fac parte din
ceată, neamurile sunt ceva distinct. Neamurile îşi au numele tot după un autor
comun; de exemplu ,,ceata Tilimpeşti”, ,,neamul Năneşti”, compus din 8-10
familii.471
P
 Panţâr = ,,(Moldova). Corp de mercenari localnici ,,[…] ce erau în leafă din ţară
[…]‖, înfiinţat de Grigore al II-lea Ghica la 1727-1728. Numele a fost împrumutat
din Polonia, unde existau ,,[…] panţâri care sânt cu zale […]‖ îmbrăcaţi. Mai
târziu, panţârii au fost repartizaţi ca slujitori pe la isprăvniciile ţinuturilor, unde
făceau ,,[…] slujbă isprăvnicească […]‖. La 1766 existau 11 steaguri de panţâri,
cu un efectiv de 490 de oameni şi 33 de zapcii472”.
R
 Rohministru = ,,Ca titlu se întâlneşte în Transilvania şi în Moldova, unde a fost
adus de moldovenii intraţi în armata polonă în secolul al XVII-lea. Unul dintre
aceşti rohminiştri a fost viitorul domn Constantin Cantemir, precum şi hatman
Alexandru Buhuş473”.
 Ruptaş = ,,Categorie fiscală privilegiată care plătea dările prin sistemul ruptei sau
ruptoarei. În Moldova, în secolul al XVIII-lea – primele decenii ale secolului al
XIX-lea, se acordau ,,cărţi de ruptaşi” unor locuitori pe motiv că erau ,,neamuri de
ruptaşi”, situaţie care se moştenea. În afară de darea globală, ruptaşii mai plăteau
uneori şi alte dări; în noiembrie 1768, ,,ruptaşii cămării” din ţinutul Iaşi, în număr
de 91, plăteau suma de 332 de lei şi 57 de bani la ,,slujba agiutorinţei”. La 23
470
Alexandru Constantinescu, ,,Margine”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
471
Ovidiu Sachelarie, ,,Neam”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
472
Nicolae Stoicescu, ,,Panţâr”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
473
Nicolae Stoicescu, ,,Rohministru”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale
128
august 1786, Alexandru Mavrocordat hotăra să nu mai rămână între ruptaşi decât
cei ,,[…] ce vor fi trecuţi prin izvoadile de dajdi cu pecete gospod […]‖. În 1795
s-a hotărât să fie trecuţi între ruptaşi numai străinii, ,,[…] nicidecum pământenii de
loc […]‖ (Mold.)474”.
S
 Samă = ,,(seamă, sămeşie). În Ţările Române apare cu sens de: recensământ,
dare de seamă, socoteală anuală. Cancelaria Domnească folosea chiar expresia
,,sama talerului” pentru acest recensământ”475.
V
 Vatra satului = ,,Loc cuprinzând întâia aşezare a unui sat, ca un perimetru
calculat în jurul stâlpului central al satului. Vatra satului constituia iniţial un
cerc magico-juridic închis, izolând un spaţiu sacru de tot ce era profan şi
rezervat spiţelor de neamul, descinse din moşul întemeietor. Dreptul de
aşezare pe moşia obştească (atât în vatra satului, cât şi la marginea sau la
hotarele lui) era strict îngrădit de voinţa colectivă a coborâtorilor din moşul
întemeietor. Pământul de arătură din vatra satului putea fi folosit numai pentru
grădinărit476”.
 Văcărit =,,Dare ce a existat în Ţările Române între secolele al XVII-lea şi a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În Ţara Românească, văcăritul este
introdus de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, iar în Ţara Moldovei de
către Constantin Duca. Aceasta avea o serie de caracteristici, cum ar fi: 1. era o
dare reală; 2. obligatorie pentru toţi posesorii de vite; 3. discontinuă în timp; 4.
avea un cuantum variabil; 5. rentabilitate ridicată pentru Vistieria Domnească;
474
Nicolae Stoicescu, ,,Ruptaş”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pp. 416-417.
475
Nicolae Stoicescu, ,,Samă”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii feudale din
476
Dan Amedeu Lăzărescu, ,,Vatra satului”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori), Instituţii
129
6. apăsătoare pentru ţărani; 7. impusă de evenimente politico-militare de
excepţie”.
 Vornic de poartă(de gloată) = ,,Dregători specifici Ţării Moldovei, vornicii de
poartă au funcţionat patru secole: din secolul al XV-lea până la introducerea
Regulamentelor Organice (1832). Sarcina lor iniţială a fost să trieze pricinile în
faţa Porţii Domneşti şi să judece pe cele mici ale oamenilor din popor (gloată).
Deşi rangul lor era mic (ultimii boieri din starea a treia), însemnătatea lor
socială era mare: aveau scaun de judecată, pecete proprie (,,pecetea porţii
gospod,,), participând uneori şi la Divanul Domnesc. Veniturile dregătoriei
erau mari: Nestor Ureche, ca vornic al gloatelor, a cumpărat mai multe sate cu
suma de 1.200 de galbeni, iar peste trei ani de la aceasta a ajuns mare logofăt.
Vornicii de poartă nu erau subalternii marelui vornic. Ei erau ai Porţii
Domneşti (simbol al domniei şi al puterii domneşti, după modelul Porţii
Otomane) şi primeau ordine de la domn sau de la marele logofăt. Numărul
vornicilor de poartă a variat în timp: 12 în secolul al XVII-lea, 4 la începutul
secolului al XVIII-lea, 6 în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Atribuţiile
vornicilor de poartă erau: 1. Competenţa de judecată; 2. Rol de auxiliari ai
justiţiei. Până în secolul al XVIII-lea, ei judecau, cu drept propriu, pricini mici.
Din însărcinare, ei judecau şi pricini importante ca: hotărnicii, revendicări,
tulburări de posesie etc. Ca auxiliari ai justiţiei, vornicii de poartă făceau
expertize şi aduceau pe împricinaţi de la poartă la judecata domnească ,,după
catastif”. În secolul al XVIII-lea, au pierdut atribuţiile de a judeca pricinile
mărunte şi de a pedepsi pe femeile imorale. În schimb, s-au accentuat
atribuţiile de cercetare şi de judecată în pricini importante, în special la
hotărnicii de moşii. Ei îndeplineau aceste sarcini, rânduiţi de domn, de divan,
de vel logofăt su chiar de ispravnic. În secolul al XVIII-lea (a doau jumătate),
ei au primit leafă (mică: 10 lei pe lună), dar li s-au fixat tarifele la expertize şi
la stâlpirea hotarelor moşiilor hotărnicite de ei. În secolul al XVIII-lea şi al
XIX-lea, vornicii de poartă şi-au păstrat consideraţia de care s-au bucurat în
trecut. La mesele domneşti din ziua Crăciunului, la care erau invitaţi numai
boieri mari, erau invitaţi şi 2 vornici de poartă477”.
477
Petre Strihan, ,,Vornic de poartă (de gloată)”, în: Ovidiu Sachelarie, Nicolae Stoicescu (Coordonatori),
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, pp. 512-513.
130
*ANEXE*
ANEXA NR. 1
Reprezentanţii neamului Piticari ce au deţinut dregătorii în Ocolul Câmpulungului

Moldovenesc (Sec. XVII-XIX)
An Nume Dregătoria Sursa

ocupată
1699 Chiril Piticari ,,Ierei”/preot Pr. Ioan Fleischner, Cronica de la
Adormirea Maicii Domnului, Câmpulung
Moldovenesc, Parohia Creştin-Ortodoxă
,,Adormirea Maicii Domnului”
11 februarie 1727 Toader Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti,
1915, p. 29.
21 mai 1744 Nicolae Piticari ,,Membru al T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
Sfatului al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti,
Oamenilor 1915, p. 40.
Buni şi
Bătrâni” (în
continuare ca:
S.O.B.B.)
14 noiembrie 1476 Nicolae Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
1915, p. 40.
16 mai 1750 Ion Piticari ,,martur” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
1915, p. 50.
131
23 februarie 1758 Gheorghe Piticari ,,răzeş” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
ocol al Câmpulungului Moldovenesc,
Bucureşti, 1915, p. 61.
9 martie 1763 Ion Piticari S.O.B.B. T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
2 aprilie 1763 Nicolae Piticari Jurat/martor T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul

1.Constantin Piticari T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al

2.Dumitru Piticari Juraţi/martori Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 81.
3.Nicolae Piticari
4.Chiril Piticari
10 iulie 1784 Gheorghe Piticari ,,vornic” I. T. V. Ştefanelli, Documente din

vechiul ocol al Câmpulungului
Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 150.
decembrie 1784 Gheorghe Piticari ,,jurat” I. T. V. Ştefanelli, Documente din

8 februarie 1785 Gavril Piticari ,,jurat” I. T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
1915, p. 156.
132
7 septembrie 1786 Gheorghe Piticari ,,vornic” I. T. V. Ştefanelli, Documente din
1.Cronica de la Adormirea Maicii

Domnului, Câmpulung Moldovenesc –
text manuscis/cronică.
7 septemnbrie 1786 Ioniţă Piticari ,,Diac”~ Diacon 2. I.T. V. Ştefanelli, Documente din
3. Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu,
Câmpulungul Moldovenesc –
confesiuni, lăcaşuri de cult şi slujitori
ai acestora, Botoşani, Editura Axa,
2007, p. 16
5 iunie 1787 Gheorghe Piticari ,,vornic” Teodor Bălan, Noui Documente
Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia
,,Mitropolitul Silvestru”, pp. 47-48.
17 februarie 1788 Gheorghe Piticari ,,vornic” I. T. V. Ştefanelli, Documente din
11 ianuarie 1790 Gheorghe Piticari ,,giurat” I. T. V. Ştefanelli, Documente din

9 iunie 1790 Gheorghe Piticari ,,giurat” I. T. V. Ştefanelli, Documente din

133
14 septembrie 1790 Gavril Piticari sin ,,martor” . T. V. Ştefanelli, Documente din
Ioniţă vechiul ocol al Câmpulungului
27 decembrie 1790 Gheorghe Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
29 decembrie 1790 Gheorghe Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
Moldovenesc, Bucureşti, 1915, pp.
205-211.
3 martie 1791 Gavril Piticari sin S.O.B.B. Teodor Bălan, Noui Documente
Ioniţă Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia
,,Mitropolitul Silvestru”, p. 49.
6 mai 1791 1.Gheorghe 1. ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
Piticari vechiul ocol al Câmpulungului
2.Ion sin Toader 2. ,,martor” Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 213.
Piticari
1.Gheorghe 1. ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din

3 iulie 1791 Piticari vechiul ocol al Câmpulungului
2.Nicolae Piticari 2. S.O.B.B.
/,,fruntaş”
26 septembrie 1791 Gheorghe Piticari ,,giurat”
T. V. Ştefanelli, Documente din
15 noiembrie 1791 Gheorghe Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
2 ianuarie 1792 Gheorghe Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
134
20 septembrie 1792 1.Nicolae Piticari 1. ,,răzeş” Teodor Bălan, Noui Documente

Câmpulungene,Cernăuţi, Tipografia
2.Gheorghe 2. ,,răzeş”
Piticari
21 mai 1793 1.Gheorghe 1. ,,arendaş” T. V. Ştefanelli, Documente din
Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p.231.
2.Vasile Piticari 2. ,,giurat”
22 noiembrie 1793 Gheorghe Piticari ,,hotarnic” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul

Bucureşti, 1915, pp. 235-236.
23 martie 1794 Gheorghe Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
10 septembrie 1794 Gheorghe Piticari ,,giurat” Teodor Bălan, Noui Documente
24 moiembie 1794 Gheorghe Piticari ”giurat,,/,,un T. V. Ştefanelli, Documente din
stăpânitoriu”478 vechiul ocol al Câmpulungului
8 iulie 1795 Gheorghe Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
10 iulie 1795 Gheorghe Piticari479 ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
28 mai 1796 Gheorghe Piticari ,,sameş” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
478
TeodorV. Ştefanelli, Documente, p. 247.
479
În document, numele lui Gheorghe Piticari apare astfel: ,,[...] Ghiorghie sin Ioniţă Piticar, giurat[...]‖. În
acest sens vezi: Teodor V. Ştefanelli, Documente, p. 257.
135
1915, p. 265.
28 august 1797 Gheorghe Piticari ,,împuternicit” T. V. Ştefanelli, Documente din

23 august 1800 Niculai Piticari ,,moşenaş” T. V. Ştefanelli, Documente din
10 martie 1805 Gheorghe Piticari ,,fruntaş” Teodor Bălan, Noui Documente
2 noiembrie 1803 Gavril Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
29 martie 1804 Gheorghe Piticari ,,vornic” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
24 iulie 1804 Gheorghe Piticari ,,hotarnic” T. V. Ştefanelli, Documente din
18 martie 1806 Gheorghe Piticari ,,jeluitor” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol
1915, p. 325.
29 iulie 1806 Gheorghe Piticari ,,hotarnic” T. V. Ştefanelli, Documente din
26 martie 1807 Gheorghe Piticari ,,hotarnic” T. V. Ştefanelli, Documente din
4 iunie 1807 Vasile Piticari ,,martor” T. V. Ştefanelli, Documente din
1 martie 1808 1.Alecsandru 1. ,,martor” T. V. Ştefanelli, Documente din
136
1808 2.Gavril Piticari 2. ,,giurat” Teodor Bălan, Noui Documente
13 noiembrie 1811 1.Ioniţă Piticari 1. ,,giurat” Teodor Bălan, Noui Documente
13 noiembrie 1811 2.Gheorghe 2. ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
2.Gheorghe ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
13 noiembrie 1811 Piticari vechiul ocol al Câmpulungului
3 august 1813 Gavril Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
3 August 1813 Gavril Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
4 august 1813 Gavril Piticari ,,tij” T. V. Ştefanelli, Documente din
24 septembrie 1816 Gavril Piticari ,,giurat” T. V. Ştefanelli, Documente din
2 august 1822 Alecandru Piticari ,,martur” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
1822 Ion Piticari ,,martur” T. V. Ştefanelli, Documente din
137
Ghiorghie săn ,,martor”
Gligore Piticar
26 februarie 1835 Petrea Piticari ,,vornic” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
23 noiembrie 1837 Constantin Piticari ,,martor” T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul
1893 Veniamin Piticari ,,Arhimandrit”, Arhimandrit Timotei Aioanei, Aduceri
,,Cavaler” aminte despre oameni şi locuri din Ţinutul
Fălticenilor, Suceava, Editra
MUŞATINII, 2009, pp. 88-94.
138
ANEXA NR. 2
Menţionarea lui Gheorghe şi Petrea Piticari ca vornici de Câmpulung Moldovenesc
An Nume Dregătoria Însemnul Sursa bibliografică
ocupată/ Folosit
Titlul
19 noiembrie Gheorghe I. Vornic480 I. T. V. Ştefanelli, Documente

1785 Piticari~Giorgie din vechiul ocol al
481
Pitikar II. Richter Câmpulungului Moldovenesc,
II. Nicolae Iorga, Documente
privitoare la istoria familiei
Callimachi, Vol. II, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice şi
Editură Minerva, 1903, p. 205.
I. T. V. Ştefanelli, Documente
18 martie Gheorghe Piticari Vornic din vechiul ocol al
1784 Câmpulungului Moldovenesc,
10 iulie 1784 Gheorghe Piticari Vornic I. T. V. Ştefanelli, Documente

din vechiul ocol al
Câmpulungului Moldovenesc,
480
I.T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 134.
481
Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria familiei Callimachi, Vol. II, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice şi Editură Minerva, 1903, p. 205.
139
7 septembrie Gheorghe Piticari Vornic I. T. V. Ştefanelli, Documente
1786 din vechiul ocol al
5 iunie 1787 Gheorghe Piticari Vornic Teodor Bălan, Noui Documente

Câmpulungene, Cernăuţi,
Tipografia ,,Mitropolitul
Silvestru”, pp. 47-48.
17 februarie Gheorghe Piticari Vornic I. T. V. Ştefanelli, Documente

1788 din vechiul ocol al
29 martie Gheorghe Piticari Vornic T. V. Ştefanelli, Documente din

1804 vechiul ocol al Câmpulungului
Moldovenesc, Bucureşti, 1915,
p. 315.
Vornic

27 martie Petrea Piticari
1834
Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p.
404.
26 februarie Petrea Piticari Vornic T. V. Ştefanelli, Documente din

1835 vechiul ocol al Câmpulungului
Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p.
406.
140
141
ANEXA NR. 3
Clerici proveniţi din neamul de răzeşi Piticari (Sec. XVII-XIX)
An Nume Rangul Parohia Sursa bibliografică
clerical
1. Cronica de la Adormirea Maicii

Biserica ,,Naşterea Domnului, Câmpulung Moldovenesc –
1699 Chiril Ierei/ text manuscris/cronică.
Mântuitorului482” –
Piticari preot 2. Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu,
Câmpulung Mold. Câmpulungul Moldovenesc –
confesiuni, lăcaşuri de cult şi slujitori ai
acestora, Botoşani, Editura Axa, 2007,
p. 16
1.Cronica de la Adormirea Maicii
Domnului, Câmpulung Moldovenesc –
text manuscis/cronică.
1786 Ioniţă Diac~ Biserica ,,Naşterea 2. I.T. V. Ştefanelli, Documente din
Piticari Diacon Maicii Domnului” – vechiul ocol al Câmpulungului
Câmpulung Mold. Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 165.
3. Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu,
Câmpulungul Moldovenesc –
confesiuni, lăcaşuri de cult şi slujitori ai
acestora, Botoşani, Editura Axa, 2007,
p. 16.
1893 Veniamin Arhimandrit, Biserica ,,Sfântul Arhimandrit Timotei Aioanei, Aduceri

Piticari Cavaler Nicolae”– Mănăstirea aminte despre oameni şi locuri din
Râşca – Râşca Ţinutul Fălticenilor,Suceava,Editra
MUŞATINII,2009, pp. 88-94.
482
Legat de istoricul şi amplasarea acestui lăcaş de cult, profesorul Ioan Bileţchi-Albescu susţine că: ,, [...]
Ştefan Tomşa, bătrânul domn al Moldovei, de scurtă durată, ar fi înălţat pe un tăpşan de la gura pârîului Deia o
biserică de lemn pe la anul 1611 [...] ”. În acest sens vezi: Dr. Ioan Bileţchi-Albescu, Din trecutul
Câmpulungului Moldovenesc, text dactilografiat, Câmpulung Moldovenesc, 1949, pp. 232-234.
142
ANEXA NR. 4
483
Bunurile mobile deţinute de către Piticăreşti
Secolele XVII-XVIII
An Nume Oi Capre Bovine Viţei/ Lei Creiţari
Junici
(Poli484)
1 Ion Piticari 40 18 9 3 4 50
noiembrie
1792
1 Toader Piticari 25 10 5 1 2 55
noiembrie
1792
1 Gheorghe 82 40 4 ,,-” 10 10
noiembrie Piticari, vornicul
1792
1 Gavril Piticari 80 30 9 ,,-” 9 10
noiembrie
1792
1 Vasile Piticari 50 8 8 ,,-” 4 50
noiembrie
1792
1 noiembrie Gligore 50 3 3 ,,-” 4 25
1792 (Gheorghe)Piticari
1 noiembrie Toader Piticari 34 6 ,,-” ,,-” 1 35
1792
23 Nichita Piticari ,,-” ,,-” 5 1 5 ,,-”
483
Informaţiile legate de numărul de animale deţinute de către neamul răzeşesc Piticari sunt extrase din lucarea
lui I.T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, pp. 199-204;
pp. 226-229.
484
Prin termenul de ,,poli” se înţeleg bovinele care nu au atins încă vârsta maturităţii/ reproducţiei. Viţei/junici. I.
T. V. Ştefanelli ne dă următoare definiţie termenului de ,,pol-poli”: ,, [...] căci poli, după cum m-au asigurat
gospodarii bătrâni din Câmpulung, înseamnă jumătăţi de vite, adică vite mici [...]”. În acest sens vezi: I.T. V.
Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915, p. 203, ,,Observare‖.
143
decembrie
1790
Total oi Total Total bovine Total Total Total
capre viţei/ju lei creiţari
nici
361 109 38 5 39 235
SUBTOTAL SUBTOTAL
274
513 animale
unităţi
monetare
144
Tabelul genealogic al neamului de răzeşi Piticari (1699-1799)
I Spiţele de neam rezultate din Chirilă I Piticariul
Chirilă Piticariul I
Preot la biserica domnească
,,Naș terea Mântuitorului”din
Vatra Câmpulungului
(menț . 1699)
Chirila II Iftimia Costandin I Dumitraș co I

Neculai I Piticari
Piticariul OO (menț Piticari Piticari Toader I Piticari
(menț . 1727)
(menț . . 1766) (menț . (menț . 1727) (menț . 1727)
1727, 1727) ,,răzeș ș i
†1766) moș inaș ‖
Ioniț ă săn Ion (Ioniț ă)

Neculaiu Piticariul
? Piticariul (menț . 1772)
(menț . 1773)
Ioniț ă sin Chirila
(menț . 1785)
Diac la biserica ,,Naș terea
Maicii Domnului”
+ Ț icș e
Petre Piticari Maria Merâlă
(menț .
(menț . 1766) (Mierlâ)
OO 1780)
(menț . 1780)
,,ficior ce-au
murit de
,,ficiorul ei” Ioniț ă sin Petri
(menț . 1780) Chirili (menț .
OO ? ciumă”
(menț . 1780,
1785) † aprox. 1780)
Gavril sin Ioniț ă

Peticariul
(menț . 1790)
145
II. Descendenţii lui Chirilă al II-lea Piticariul
(Spiţa de neam ,,Chirila al II-lea Piticari”)
Iftimia
OO (menț . 1766)
Chirila Piticariul II
(menț . 1727,
†1766)
?
Ioniț ă sin Petri Chirili
(menț . 1785)
Diac la biserica
,,Naș terea Maicii
Domnului”
Petre Piticari Maria Merâlă + Ț icș e

(Mierlâ) (menț .
(menț . 1766) OO
(menț . 1780) 1780)
,,ficiorul ei” Soț ie ,,ficior ce-au

(menț . 1780) Ioniț ă sin Petri Chirili OO necunoscută murit de
(menț . 1785) ciumă”
(menț . 1780,
† aprox. 1780)
Gavril sin Ioniț ă Soț ie

Peticariul OO necunoscută
(menț . 1790)
146
III Descendenţii lui Costandin I Piticariul
(Spiţa de neam ,,Costandin I Piticari)
Soț ie
necunoscută
Costandin Piticari OO
(menț . 1727)
? ? ?
Descendenț i
neidentificaț i
147
IV Descendenţii lui Dumitraşco I Piticariul
(Spiţa de neam ,,Dumitraşco I Piticari)
Soț ie
necunoscută
Dumitraș co Piticari
(menț . 1727) OO
,,răzeș ș i moș inaș ‖
? ? ?
Descendenț i
neidentificaț i
148
V Descendenţii lui Neculai I Piticariul
(Spiţa de neam ,,Nicolae I Piticari)
Soț ie
OO necunoscută
Neculai Piticari
(menț . 1727)
Ioniț ă săn Gavril sin

Neculai Piticariul Nicolai Piticari
(menț . 1773) (menț .)
149
VI Descendenţii lui Toadir I Piticariul
(Spiţa de neam ,,Toader I Piticari”)
Toadir I Piticariul
(menț . 1727)
Odochiț a Vasile sin Toader Ghiorghi sin Toadir Ion (Ioniț ă) sin Soț ie
(menț . 1766) OO Piticari Piticariul Toadir Piticariul OO necunoscută
(menț . 1766) (menț . 1786) (menț .1772)
Grigore Pitecariul Vasile Piticar Toadir II Piticar Ioana

(menț . 1773) (menț . 1795) ( n. 1776, menț . OO
(menț .1823)
Unul dintre ctitorii 1795)
bisericii ,,Naș terea
Gheorghe Piticari
Maicii Domnului”
(menț . 1761)
Vornic de Câmpulung
(1784-1788/1804)
Ghiorghe sin Grigore Ioan sin Vasile
Piticariul Piticari
(menț . 1800) (menț . 1816)
Descendenț i ce
întemeiază spiț a Piticari
,,de Rotopăneș ti”
(Vezi VII)
150
VII Descendenţii lui Toadir al II-lea Piticari
(Spiţa de neam Piticari ,,de Rotopăneşti”)
Ioana
(menț .1823)
Toadir II Piticar oo
( n. 1776, menț .
1795)
Vasile?? Soț ie Paraschiva

OO necunoscută (menț .
1823)
Soț din familia

Elena Piticari
(Teodorescu) Teodorescu
Vasile (n. ?, † ?) oo
(Veniamin) Piticari
(n. 1848, †1922)
Arhimandrit de
Râș ca, Cavaler
151
VIII Sub(spiţa) de neam întemeiată de Ilie Piticari
Spiț ă
ascendentă
neidentificată
Ilie Piticar Paraschiva

(menț . 27 Martie OO ,,soț u”
1843) (menț . 27 Martie
1843)
? ? ?
Descendenț i
neidentificaț i
152
IX Ascendenţii (pe linie feminină) Erhăneşti, Bănuleşti şi Călmăşeşti
ai neamului Piticari
Secolele XV- XVIII
Familia boierească BENE

(Originară din Orhei)
Atestată din secolul al XV-lea
Neamul Banul
(Câmpulung Moldovenesc)
Neamul Erhan (menț . în Câmpulung:
(Câmpulung Moldovenesc) Neamul Calmăș ul 1686)
(menț . în Câmpulung: (Bene)
1686) -Callimachi-
(Originar din Orhei)
Nastasia OO
Toader Calmăș ul din Orhei
(n.?-† 1690) (n. aprox.1660- † 1740)
Vornic de Câmpulung (1729)
,,Piticariul
răzăș ”
(ante 1680)
Chirila Piticariul I
Preot la biserica domnească
,,Naș terea
Mântuitorului”din Vatra
Câmpulungului
(menț . 1699)
Chirila Costandin I Dumitraș co I

Piticari Neculai I Piticari Toader I Piticari
Piticariul II Piticari
(menț . 1727) (menț . 1727) (menț . 1727)
(menț . (menț .
1727, 1727) ,,răzeș153și
†1766) moș inaș ‖
Legenda tabelului genealogic
Simbolul Semnificaţia
Alianţă matrimonială (căsătorie)
Ascendenţă
Descendenţă
Ascendenţă pe linie matriliniară
Descendenţi neidentificaţi
Răzeş
154
Vornic de Câmpulung Moldovenesc
Diacon
Preot
Arhimandrit
n. Născut
Decedat
†
menţ. Menţionat
Soţ/Soţie neidentificat(ă)
?
Descendent neidentificat
155
Relaţie în afara căsătoriei (ilegitimă)
156
Izvoare referitoare la istoria Ocolului Domnesc Câmpulung
Moldovenesc şi a neamului răzeşesc Piticari485
(ALBUM)
485
În ceea ce priveşte aranjarea izvoarelor în cele două categorii: I. Tipărituri şi II. Documente, ne-am ghidat în
acest sens după următoarele lucrări de specialitate: Ovidiu Ghitta, Scrierea chirilică românească din
Transilvania şi Ungaria habsburgică (Sec. XVIII), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015, Passium; Nicolae
Edroiu, Scrierea chirilică româneacă, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, Passium; Olimpia Mitric, Curs şi
album de paleografie chirilică românească: (pentru specializările: Istorie-Geografie, Istorie-Limbă străină,
Limba şi literatura română şi Muzeologie), Suceava, Editura Universităţii Suceava, 1998, Passium; Henri Stahl,
Damian P. Bogdan, Manual de paleografie slavo-română, Bucureşti, Fundaşia pentru Literatură şi Artă ,,Regele
Carol II”, 1936, Passium.
157
I. Tipărituri
Tipăritura nr. 1
Frankfurt şi Lepzig, 1771
Pagina de titlu a lucrării principelui Dimitrie Cantemir, ,,Descrierea Moldovei”,

scrisă cu grafie gotică şi în limba germană
158
Tipăritura nr. 2
Pagina 261 din varianta germană a lucrării ,,Descrierea Moldovei”, în care este
descrisă a IV-a stare a nobilimii moldave, răzeşii
159
Tipăritura nr. 3
descrisă situaţia geografică, politică, socială, economică şi administrativă a
Ocolului Domnesc Câmpulung Moldovenesc
160
Tipăritura nr. 4
descrisă situaţia geografică, politică, socială, economică şi administrativă a
Ocolului Domnesc Câmpulung Moldovenesc
161
Tipăritura nr. 5
1786, Viena
,,Orânduiala” lui Iosif al II-lea pentru pădurile din Bucovina
(Prima pagină)
162
II. Documente
Documentul nr. 1
25. Decembrie. 1765
Mărturie dată înaintea vorniculului de Câmpulung
163
Documentul nr. 2
1766
Carte de judecată eliberată de vornicul de Câmpulung, Constantin Gane
164
Documentul nr. 3
24. Iulie. 1772
Hotarnică de împărţire de moşie
165
Documentul nr. 4
26. August.1776
Hrisov de învoire la vânzarea moşiei părinteşti
166
Documentul nr. 5
30. Mai. 1784
Document de mărturie emis de juraţii din Vatra Câmpulungului
167
Documentul nr. 6
23. August. 1786
Scrisoarea judecătorului Ştor din Suceava către vornicul de Câmpulung,

Gheorghe Piticari
168
Documentul nr. 7
14. August 1787
Document prin care i se recunoaşte lui Ioniţă, fiul lui Teodor Piticari din
Câmpulung, stăpânirea asupra parcelei de pământ nr. 352, primită de la socrii săi
(Pagina nr. 1)
169
14. August 1787
Document prin care i se recunoaşte lui Ioniţă, fiul lui Teodor Piticari din
Câmpulung, stăpânirea asupra parcelei de pământ nr. 352, primită de la socrii săi
(Pagina nr. 2)
170
Documentul nr. 8
1.Iulie. 1789
Juratul Gheorghe Piticari împreună cu alţi câmpulungeni delimitează fâneţele

neamului Şandru de ,,lângă apa Moldovei”
(Pagina nr. 1)
171
1.Iulie. 1789
Juratul Gheorghe Piticari împreună cu alţi câmpulungeni delimitează fâneţele

neamului Şandru de ,,lângă apa Moldovei”
(Pagina nr. 2)
172
Documentul nr. 9
1 Iulie 1789
Gheorghe Piticari, Lupu Corlăţanu şi Gherasim Grămadă delimitează
suprafeţele de cosit ale Şandrenilor, de lângă râul Benea şi Moldova
173
Documentul nr. 10
22 August 1791, Suceava
Zapis prin care delegaţii câmpulungenilor adeveresc că muntele Cocoşul

aparţine de târgul Câmpulung
174
Documentul nr. 11
28. Mai. 1794
Salvconduct (,,Pas”) acordat de vornicia Câmpulungului
biv vornicului Gheorghe Piticari
175
Documentul nr. 12
26 Iulie 1794, Câmpulung
Hotarnică prin care juraţii Gheorghe Piticari şi Simion Şandru, vornicul de

Pojorâta Nistoriţă, Ioniţă Gliga şi Andrei Şuiu delimitează moşia lui Grigore
Tonegari
176
Documentul nr. 13
2. Iunie 1795
Mărtuire dată de ,,fruntaşii” Vetrei Câmpulungului
177
Documentul nr. 14
10. Iulie. 1795
Mărturie dată de către fiii răzeşului Ioniţă Piticariul înaintea vornicului de

Câmpulung, pentru muntele ,,Radul”
178
Documentul nr. 15
29 Iulie 1798, Câmpulung-Moldovenesc
Hotarnicul Gheorghe Piticari împarte pe cinci ,,bătrâni” moşia neamului

Mândrilă din Benea
(Pagina nr. 1)
179
29 Iulie 1798, Câmpulung-Moldovenesc
Hotarnicul Gheorghe Piticari împarte pe cinci ,,bătrâni” moşia neamului

Mândrilă din Benea
(Pagina nr. 2)
180
Documentul nr. 16
30. Martie. 1799
Mărturie dată în faţa vornicului şi a juraţilor din Vatra Câmpulungului
181
Documentul nr. 17
17. Iulie. 1804
,,Carte de judecată” dată de către vornicul de Câmpulung, Gheorghe Piticari
182
Documentul nr. 18
3 Februarie 1803
Zapis prin care reprezentanţii câmpulungenilor arendează lui Gavril Piticari şi

Ioniţă Lehaci păşunatul pe muntele ,,Botuşul” pe anul 1803, pentru suma de 35
de lei.
(Pagina nr. 1)
183
3 Februarie 1803
Zapis prin care reprezentanţii câmpulungenilor arendează lui Gavril Piticari şi

Ioniţă Lehaci păşunatul pe muntele ,,Botuşul” pe anul 1803, pentru suma de 35
de lei.
(Pagina nr. 2)
184
Documentul nr. 19
14 Mai 1834
Nicolae Piticari, cu soţia sa, Aniţa, vând lui Niţucă Piticari 21 de prăjini din
livada ,,răzăşaască”, pentru suma de 20 de lei
(Pagina nr. 1)
185
14 Mai 1834
Nicolae Piticari, cu soţia sa, Aniţa, vând lui Niţucă Piticari 21 de prăjini din
livada ,,răzăşască”, pentru suma de 20 de lei
(Pagina nr. 2)
186
Lista figurilor
Sigiliul folosit de Vatra Câmpulungului până în anul 1784

Imagine preluată din: Teodor V.Ştefanelli , Documente din vechiul ocol al Câmpulungului
Moldovenesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1915, planşa VIII.
Mâner pentru prinderea sigiliului
Imagine preluată din: Emil Vârtosu, ,,Din sigiliografia Moldovei şi Ţării Româneşti”,
în Documenteprivind Istoria României, Introducere, Vol. II, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1956, p. 527.
187
Sigiliul Vetre Câmpulungului, creat în anul 1784 de vornicul de Câmpulung,
Gheorghe Piticari
Moldovenesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1915, planşa XIII.
Stema vornicului de Câmpulung Gheorghe Piticari (1784)

Moldovenesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1915, planşa XV.
188
Stema târgului Câmpulung Moldovenesc din anul 1879
Imagine preluată din: Friedrich Heyer von Rosenfeld, J. Siebmacher’s Grosses und
allgemeines Wappenbuch in einer neuen, vollständig geordneten und Reich vermehrten
Auflage. Der Adel von Galizien, Lodomerien u. der Bukowina, Nürenberg, Verlag von Bauer
und Raspe, 1905., p. 300.
Stema oraşului Câmpulung Moldovenesc între anii 1923-1947
Imagine preluată din: Stemele Regatului României, judeţelor şi municipiilor. După originalele
Comisiunei Consultative Heraldice, Braşov, Institutul Cartografic ,,Unirea”, 1935, planşa 15.
189
Bibliografie
IZVOARE, EDIŢII DE DOCUMENTE ŞI CRONICI:
Bălan, Teodor, Documente bucovinene, Bucureşti, Editura Academiei Române, Vol.I,

1507-1653.
Bălan, Teodor, Documente bucovinene,Bucureşti, Editura Academiei Române, Vol.II,
1519- 1662.
Bălan, Teodor, Documente bucovinene,Bucureşti, Editura Academiei Române,
Vol.III, 1573-1720.
Vol.IV, 1720-1745.
Bălan, Teodor, Documente bucovinene,Bucureşti, Editura Academiei Române, Vol.V,
1745-1760.
Vol.VI, 1760-1833.
Bălan, Teodor, Noui Documente Câmpulungene, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul
Silvesrtu”, 1929.
Bethlen, Nicolae, Descrierea vieţii de către el însuşi, Cluj-Napoca, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, 2004.
Bileţchi-Albescu, Ioan, Din trecutul Câmpulungului Moldovenesc, text manuscris,
Câmpulung Moldovenesc, 1949.
Bogdan, Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Vol. III, Bucureşti, Editura Socec &
Co., 1913.
Budai-Deleanu, Ioan, Kurzgefasse Bemerkungen über Bukowina, 1803.
Budai-Deleanu, Ioan, Kurzgefasse Bemerkungen über Bukowina (pp. 633-644), în:

Chindriş, Ioan, Iacob, Niculina, Ioan Budai-Deleanu în mărturii antologie, Cluj-
Napoca, Editura Napoca Star, 2012,
Cantemir, Dimitire, Descierea Moldovei, Chişinău, Ed. Litera, 1997.
Cantemir, Dimitire, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1973.
Cantemir, Dimitire, Descriptio Moldaviae, Ed. Gh. Guţu, M. Holban, N. Stoicescu,
Bucureşti, 1973.
190
Cantemir, Dimitrie, Opere (ediţie Gr. Tocilescu), Vol. VIII, Bucureşti, 1901.
Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României, culese din arhivele polone.
Secolul al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1979.
Cosma, Ela, Împăratul călător şi ardelenii în memoriile lui Michael Conrad von
Heydendorff cel Bătrân, Cluj-Napoca – Gatineau, Argonaut Publishing –
Symphologic Publishing, 2015.
Costin,Miron, Opere, (Ediţie critică de P.P.Panaitescu), Bucureşti, 1958.

Cronica de la Adormirea Maicii Domnulu – text manuscris/cronică, Câmpulung
Moldovenesc.
Creţulescu, Narcis, Istoria sfintei mănăstiri Râşca, Fălticeni, 1901.
***Documenteprivind Istoria României, Introducere, Vol. I/II, Bucureşti, Editura
Academiei, 1956.
Dudaş, Florian, Ediţia princeps a cărţii lui Dimitrie Cantemir ,,Descrierea Moldovei”:
Beschreibung der Moldau, Hamburg, 1769-1770. Studiu bibliologic şi Ediţie
anastatică, Oradea Editura Lumina, 2013.
Erbiceanu, Constantin (Ed.), Cronicarii greci carii au scris despre români în Epoca
Fanariotă, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1888.
Κυπαρισσα, Νικολαυ, Γςήγήδιξ ηωγ δςμδσςηων έγ Μολδαϐ ία σαηά ηό 1716 έηο έπί ηήρ
ηπίηήϊ ήγεμογίαρ ηοΰ ΰϕ ηλοηάηος γαληνοηάηος σαι ϑ εοθποπίηος αδϐ έγηος σαί
ήγεμόνορ πσζηρ Μολδοϐ λασίαρ σςπίζς σςπίζς ΙΩΑΝΝΟͲ ΜΙΧΑΙΙΛ ΡΑΚΟΒΙͲZA
BOEBOΓA, (pp. 65-87) în: Erbiceanu, Constantin (Ed.), Cronicarii greci carii au
scris despre români în Epoca Fanariotă, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
1888.
Feneşan, Costin (Ediţie, traducere, studiu introductiv, note explicative şi anexe),
Regimentul I românesc de graniţă (nr. 16) din Transilvania de la înfinţare până la
sfârşitul războaielor napoleoniene (1762-1815), Cluj-Napoca, Academia Română,
Centrul de Studii Transilvane, 2015.
Ghibănescu, Gheorghe, (Ed.), Surete şi Izvoare (Documente Slavo-Române), Vol. I –
XXI, Iaşi – Huşi, Tipografia ,,Dacia” - ,,Leţcae” - ,,Viaţa Românească”, 1906-1929.
Gyémánt, Ladislau, Câmpeanu, Remus, Dörner, Anton, Mureşan, Florin (Ed.),
Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Vol 1, Partea I, Descrierea
localităţilor conscrise, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009.
191
Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Vol. 1, Partea a II-a, Descrierea
localităţilor conscrise, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009.
Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, Vol. 2., Partea I, Tabelele statistice,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016.
Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, Vol. 2., Partea a II-a, Tabelele
statistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016.
Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, Vol. 2., Partea a III-a, Tabelele
statistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XV.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XV.
Iorga, Nicolae, Documente privitoare la familia Callimachi, Vol. I, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1903.
Iorga, Nicolae, Documente privitoare la familia Callimachi, Vol. I, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1903.
Iorga, Nicolae, Documente româneşti din archivele bistriţene (Scrisori domneşti şi
scrisori private), Vol. I/II, Bucureşti, 1900.
Iorga, Nicolae, Documente româneşti din archivele bistriţene (Scrisori domneşti şi
scrisori private), Vol. II, Bucureşti, 1900.
K,T,G, ,,Un proces de hotar la Valea Viei” Partea I, II, în Avântul. Ziar săptămânal – Cultural
şi Informativ, Anul XI, Nr. 159, Anul XI, Nr. 160, Piatra-Neamţ, 27 februarie 1939/5 martie
1939.
Kaindl, R. F. , Geschichte der Bukowina, Vol. II, Cernăuţi, 1896.
Kantemiris, Demetrii, Beschreibung der Moldau nebst dem Leben des Berfassers und
einer Landeharte, Frankfurt un Leipzig, 1771.
Kemény, Ioan, Memorii 1607-1662 – Scrierea vieţii sale –, Ediţie şi prefaţă de Ştefan
J. Fay. În româneşte de Pap Francisc. Cuvânt înainte de acad. Camil Mureşanu, Cluj-
Napoca, Editura Casa Cârţii de Ştiinţă, 2002.
192
Miron, Vasile Gh., Ceauşu, Mihai-Ştefan, Irimescu, Gavril, Irimescu, Sevastiţa, Din
tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente, 1393-1848, Bucureşti, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, 1983.
Nicolaescu, Stefan, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţării Româneşti şi
Moldovei cu Ardealul în sec. XV, XVI, Bucureşti, 1905.
***Noth –und Hilferuf der Gemeiden des Moldauisch – Campulunger Okols.
***Noth – und Hilferuf der Gemeiden des Moldavischen Kimpolunghicshen Okols,
Viena, 1861.
PASCV, STEPHANO (CVRANTE), NEAMŢV, ALEXANDRVM, FENEŞAN, COSTINUM,
FONTES SEDITIONIS HORIANAE, Series A. Diplomataria, Vol. Ium. Praemissae
Seditionis Horianae (1773-1784), BVCVRESIIS, IN AEDITIBVS ACADEMIAE
ROMANIAE, MCMLXXXII.
PASCV, STEPHANO (CVRANTE), NEAMŢV, ALEXANDRVM, FENEŞAN, COSTINUM,
FENEŞAN, CHRISTINAM, FONTES SEDITIONIS HORIANAE, Series A. Diplomataria, Vol.
IIum. October – December 1784, BVCVRESIIS, IN AEDITIBVS ACADEMIAE ROMANIAE,
MCMLXXXIII.
PASCV, STEPHANO (CVRANTE), NEAMŢV, ALEXANDRVM, TÄUBER, LELIAM,

DORNEA, IOANNES, WOLFMANN, VOLKERUM, FONTES SEDITIONIS HORIANAE,
Series A. Diplomataria, Vol. IIIum. December 1784-Aprilis 1785, BVCVRESIIS, IN
AEDITIBVS ACADEMIAE ROMANIAE, MCMLXXXIV.
PASCV, STEPHANO (CVRANTE), NEAMŢV, ALEXANDRVM, TÄUBER, LELIAM,
DORNEA, IOANNES, WOLFMANN, VOLKERUM, FONTES SEDITIONIS HORIANAE,
Series A. Diplomataria, Vol. IVum. Maius 1785-December 1785, BVCVRESIIS, IN
AEDITIBVS ACADEMIAE ROMANIAE, MCMLXXXVI.
PASCV, STEPHANO (CVRANTE), CERHEDEAN, MICHAELEM, GYÉMÁNT,
LADISLAUM, IONAS, BASILIUM, VÂNĂTORU, VIOREL, FONTES SEDITIONIS
HORIANAE, Series A. Diplomataria, I. Iudicium montanum Transilvanicum, 18
november 1773-3 october 1785, II. Comitatus Hunyad cum Zarand uniti, 7 aprilis
1772-15 december 1784, BUCURESTIIS, IN AEDITIBUS ACADEMIAE, MCMXC.
Sava, Aurel, V., Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944.
***Stemele Regatului României, judeţelor şi municipiilor. După originalele

Comisiunei Consultative Heraldice, Braşov, Institutul Cartografic ,,Unirea”, 1935.
193
Ştefanelli, Teodor V. , Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc,
Un Răzeş Bucovinean, Apel către răzeşii din satele înstrăinate. Lămuriri asupra
originei Răzeşilor şi îndemnuri cătră Răzeşii bucovineni, de-a se emancipa de
influenţa ruteană, Cernăuţi, Editura ,,Gazatei Mazililor şi Răzeşilor”, 1911.
Rosenfeld von,Heyer, Friedrich, J. Siebmacher’s Grosses und allgemeines
Wappenbuch in einer neuen, vollständig geordneten und Reich vermehrten Auflage.
Der Adel von Galizien, Lodomerien u. der Bukowina, Nürenberg, Verlag von Bauer
und Raspe, 1905.
Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul
anilor şi de viiaţa domnilor acrea scrie de la Dragoş Vodă pănă la Aron Vodă,
Bucureşti, Editura Tineretului, 1961.
Văcaru, Silviu,Supuşii austrieci în Principatul Moldovei (1833-1835). Contribuţii,
Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru-Ioan-Cuza”, 2014.
Zimmerman, Franz; Werner, Carl, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutchen in
Siebenbürgen, in Kommission bei Franz Michaelis, Vol. III, Hermannstadt, 1892, pp.
527-528.
DICŢIONARE, ENCICLOPEDII, REPERTORII
Boldişor, Gheorghe, Vasiliu, Anişor, Strugarii, Mircea, Dicţionar de termeni,

evenimente istorice, personalităţ. Elemente de cronologie, Iaşi, Editura Universitas
XXI, 2009.
Bulgăre, Gh., Constantinescu-Dobridor, Gh., Dicţionar de arhaisme şi
regionalisme, Vol. I, II, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2013.
Cammarosano, Paolo,Ghid pentru studiul istoriei medievale, Bucureşti, Editura BIC
ALL, 2007.
Ceauşu, Mihai-Ştefan, Chelcu, Marius, (Ed.), Domeniul mănăstirilor din Bucovina în
secolele XIV-XVIII. Inventar de documente, Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru-
Ioan-Cuza”, 2007.
194
Chelcu, Cătălina,Pedeapsa în Moldova între normă şi practică. Studii şi documente,
Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi, 2015.
Constantinescu, N.A., Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1963.
Constantinescu-Dobridor, Gh., Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic şi de
punctuaşie a limbii române, Bucureşti, Editura Lucman, 2002.
Crăciun, Ioachim, Ilieş, A, Repertoriul manuscriselor de cronici interne privind
istoria României, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963.
D’ Hacourt, Geneviéve, Durivault, Georges, Le blason, Vendôme, Imprimerie des
Presses Universitaires de France, 1975.
Dogaru, Maria, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1976.
*** Glosar de termini şi expresii din documentele latine privind istoria medie a
României (Institutul de Istorie Cluj).
Gal, Ionel, (Coord.) Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică,
cronologie, diplomatică,genealogie, heraldică, paleografie, sigiliografie, Bucureşti,
Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
Ghitta, Ovidiu, Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria

habsburgică (sec. XVIII), Cluj-Napoca, Aditura Argonaut, 2015.
Guţu, Gh., Dicţionar Latin-Român (Ediţie revăzută şi completă), Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1993.
Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Lungu, Radu, Domnitori şi principi ai Ţărilor Române, Cronologie ilustrată,
Bucureşti, Editura Paideea, 2010.
Răduţiu, Aurel, Gyémánt, Ladislau, Repertoriul izvoarelor statistice privind
Transilvania, 1690-1847, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995.
Rus, Viorel, Neamuri şi familii rebrene (1698-2013) - Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013.
Sachelarie, Ovidiu, şi Stoicescu, Nicolae, (coord.), Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988.
195
Stahl, Henri, Bogdan, Damian P., Manual de paleografie slavo-română, Bucureşti,
Fundaţia pentru Literatură şi Artă ,,Regele Carol II”, 1936.
Stoicescu, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova
în sec. XIV-XVII, Bucureşti, Editura Enciclopedică română, 1971.
Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medieval
din Moldova, Bucureşti, Direcţia patrimoniului cultural naţional, Biblioteca
monumentelor istorice din România, 1974.
Szemkovics, Laurenţiu-Ştefan, Dogaru, Maria,Tezaur sfragistic românesc. Sigiliile
emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856)Vol. I, Bucureşti,
Editura Ars Docendi, 2006.
Szemkovics, Laurenţiu-Ştefan, Dogaru, Maria,Tezaur sfragistic românesc. Sigiliile
emise de cancelaria domnească a Moldovei (1387-1856), Vol. II, Bucureşti, Editura
Ars Docendi, 2006.
Ştefănescu, Ştefan, Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, Editura
ISTORIOGRAFIE
A. SINTEZE
Bruja, Radu-Florian, Boghean, Carmen, Patrimoniul istoric al Bucovinei = Istorycha

spadshcyna Bukovyny = Historical legacy of Bukovina, Suceava, Editura Universităţii
”Ştefan cel Mare”, 2014.
Câmpeanu, Remus,Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea,
Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999.
Câmpeanu, Remus,Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-
Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2008.
Cars, Jean Des, Saga dinastiei de Hambsburg: de la Sfântul Imperiu la Uniunea
Europeană, Bucureşti, Editura Trei, 2015.
Cernovodeanu, Paul, Edroiu, Nicolae (Coord.), Istoria Românilor, Românii între
Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
196
Chindriş, Ioan, Frumoşii oameni de demult, Târgu Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg,
2010.
Cernovodeanu, Dan, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în
zilele noastre. (Sec. XIII-XX), Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2005.
Ghitta, Ovidiu, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul
ei secol de existenţă (1667-1761), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană,
2001.
Giurescu C.C., Giurescu, Dinu C.,Istoria Românilor, vol.I. Din cele mai vechi
timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun, Bucureşti, Ed. All, 2007.
Giurescu C.C., Giurescu, Dinu C.,Istoria Românilor ,Vol.II. De la Mircea cel Bătrân
şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Bucureşti, Ed. All, 2007.
Giurescu, C.C.,Giurescu, Dinu C.Istoria Românilor, Vol III, Partea Întâi, Partea a
doua, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul Epocii Fanariote, Bucureşti,
Editura Bic All, 2007.
Iacobescu, Mihai,Din istoria Bucovinei, I (1774-1862). De la administraţia militară
la autonomia provincială, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor, vol. IV, Cavalerii, Ediţie nouă, volum îngrijit de
Stela Cheptea şi Vasile Neamţu, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1996.
Miron, Greta Monica, Biserica Greco-Catolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi
(1697-1782), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2004.
Pastoureau, Michel, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Bucureşti,
Editura Cartier Istoric, 2012.
Pál, Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale – 895-1526, Cluj-
Napoca, Editura Mega, 2011.
Pecican, Ovidiu, Istoria Românilor, Vol. I, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2010.
Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers,
1981.
Pop, Ioan-Aurel, Bolovan, Ioan, Istoria României – Compendiu, Cluj-Napoca, Edit.
Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, 2007.
Pop, Ioan-Aurel, Nágler, Thomas, Magyari, András, Istoria Transilvaniei, Vol.I ,
Edit. Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, 2007.
197
Prodan, David, Transilvania şi iar Transilvania – Consideraţii istorice –, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1992.
Kaindl, R.F.Geschichte der Bukowina, Vol II, Cernăuţi, 1896.
B. MONOGRAFII, EDIŢII CRITICE, CULEGERI DE STUDII
Atanasiu, Mihai-Bogdan, Din lumea cronicarului Ion Neculce – Studiu prosopografic

–, Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi, 2015.
Bacalov, Sergiu, Boierimea Ţării Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea –
începutul secolului al XVIII-lea, Chişinău, Academia de Ştiinţe a Moldovei, 2012,
Bălan, Teodor, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1960.
Berindei, Acad. Dan, Genealogie şi societate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2013.
Bileţchi-Albescu, Ioan, Dr., Din trecutul Câmpulungului Moldovenesc, text
manuscris, Câmpulung Moldovenesc, 1949.
Călinescu, T., Câteva cuvinte despre originea moşnenilor şi răzeşilor, Bucureşti,
1908.
Cernat, Ion, Lazarovici, Elena, 600 de ani de istorie ai satului Vama. Studii şi schiţe
monografice (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Iaşi, Editura Pim, 2009.
Chindriş, Ioan, Iacob, Niculina, Samuil Micu în mărturii antologice, Târgu Lăpuş,
Editura Galaxia Gutenberg, 2010.
Chindriş, Ioan, Iacob, Niculina, Ioan Budai-Deleanu în mărturii antologie, Cluj-
Napoca, Editura Napoca Star, 2012.
Chindriş, Ioan, Iacob, Niculina, Secvenţe iluministe, Cluj-Napoca, Editura Napoca
Star, 2013.
Diaconescu, Emil, Vechi drumuri moldoveneşti: Contribuţii în legătură cu luptele lui
Ştefan cel Mare pentru ocuparea domniei, Iaşi, Editura Brawo, 1939.
Dogaru, Maria, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric. Album sigiliografic,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1976.
Dudaş, Florian, Vasile Sturze Moldoveanul peregrinul transilvan (1693-1730),
Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 1993.
198
Magina, Livia, Instituţia judelui sătesc în Principatul Transilvaniei, Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2014.
Marte, Johann, Ioniţă, Viorel, Rappert, Wolfgang Kikolaus, Stanciu, Laura, Sutter,
Ernst Christoph (Ed.), Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, Vol. II, De
la 1701 până în anul 1761, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015.
Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Mureşan, Florin Valeriu, Satul românesc din Nord-Estul Transilvaniei la mijlocul
secolului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii
Transilvane, 2005.
Edroiu, Nicolae, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Editura
Accent, 2003.
Edroiu, Nicolae (Coord.), David Prodan, Scrieri istorice, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 2012.
Filitti, Ioan, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, Bucureşti,

1935.
Giurescu, Constantin, Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943.
Giurescu, Dinu, C., Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, Editura Militară, 1974.
Gorovei, Ştefan, S., Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, Editura
Universităţii ,,Alexandru-Ioan Cuza”, 2014.
Halic, Bogdan-Alexandru (Cord.), Ştefan Ştefănescu. Scrieri Istorice, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2014.
Iorga, Filip-Lucian, Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al
boierimii române, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013.
Istrati, Corneliu,Sătenii şi stăpânii în munţii Moldovei. La răscruce de veacuri, Iaşi,
Editura Universităţii ,,Alexandru-Ioan Cuza”, 2013.
Lemny, Ştefan, Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din
secolul al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Polirom, 2010.
Panu, Gheorghe, Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute, Vol. I/II,
Bucureşti, 1910.
Pop, Ioan-Aurel, Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca, Editura Şcoala
Ardeleană, 2016.
199
Pop, Ioan-Aurel, Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI-lea.
Între acceptare şi excludere, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012.
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române
(Ediţie cu adăugiri şi completări), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea. Supuşii, Vol.I,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea. Stăpănii, Economia
domenială, Vol II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
Prodan, David, Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, Bucureşti, Editura
Prodan, David, Răscoala lui Horea, Vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979.
Prodan, David, Răscoala lui Horea, Vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Presecaru, Ana-Maria,Toponimia românească din Bucovina habsburgică (actualele
teritorii româneşti). Germanizare şi reromânizare, Iaşi, Casa Editorială Demiurg,
2015.
Radovici, S., Moşnenii şi răzeşii. Originea şi caracterele juridice ale proprietăţii lor,
Bucureşti, 1909.
Rădulescu, Mihai-Sorin,Genealogia românească. Istoric şi bibliografie, Brăila,
Muzeul Brăilei, Editura Istros 2000.
Rosetti, Radu, Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare în Moldova,
Bucureşti, 1906, Pământul, sătenii şi stăpânii in Moldova, Bucureşti, 1907.
Rusan, Dumitru, Zahaniciuc, Marcel, Zona etnografică a Câmpulungului
Moldovenesc, Câmpulung Moldovenesc, Muzeul ,,Arta Lemnului”, 1966.
Sbiera, I.G., Familia Sbiera după tradiţie şi istorie. Amintiri din viaţa autorului,
Cernăuţi, 1899.
Sfarghiu, Vasile, Sfarghiu, Otilia, Câmpulungul Moldovenesc – confesiuni, lăcaşuri
de cult şi slujitori ai acestora, Botoşani, Editura Axa, 2007.
Sfarghiu, Vasile, Sfarghiu, Otilia, Câmpulungul Moldovenesc – vornici şi primari de-
a lungul timpului. Botoşani, Editura Axa, 2008.
200
Spinei, Victor, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Spinei, Victor, The Great Migrations in the East and South East of Europe. From the
ninth to the Thirtheenth century, Cluj Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2003.
Stoicescu, Nicolae, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.
Ştefanelli, Teodor V., Istoricul luptei pentru drept în Ţinutul Câmpulungului
Moldovenesc, Cernăuţi, 1910.
Zup, Iulia-Elena,Traducerile legislaţiei austriece în Bucovina habsburgică (1775-
1918), Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi, 2015.
C. STUDII ŞI ARTICOLE
Aioanei, Timotei, Arhimandrit, Arhimandritul Veniamin Piticariu şi preafrumoasa

icoană (I), www.ziarullumina.ro, Link: http://ziarullumina.ro/opinii/arhimandritul-
veniamin-piticariu-si-preafrumoasa-icoana-i, (ultima dată a accesării: 22.IV. 2016).
Aioanei, Timotei, Arhimandrit, Arhimandritul Veniamin Piticariu şi preafrumoasa
icoană (II), www.ziarullumina.ro, Link: http://ziarullumina.ro/opinii/arhimandritul-
veniamin-piticariu-si-preafrumoasa-icoana-ii, (ultima dată a accesării: 22.IV. 2016).
Bălan, Constantin, ,,Domniile fanariote în Ţara Românească şi Moldova”, în
Cernovodeanu, Paul,Edroiu, Nicolae, (Coord), Istoria Românilor. Românii între
Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012.
Bălan, Teodor, ,,Cordonul Bucovinei”, în Arhiva Istorică, 6/1945.
Bogrea, Vasile, ,,Cordun – originea numelui de Bucovina”, în Daco-Romania,Vol.3,
1925.
Bozac, Ileana, ,,Două documente din 1744 privitoare la trecutul minelor din Rodna” în
Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, 1961.
Constantinescu, Alexandru, ,,Margine”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
(Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura
201
Constantinescu, Alexandru, Stoicescu, Nicolae ,,Folărit”, în Sachelarie,
Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române.
Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988.
Constantinescu, Alexandru, ,,Cârciumărit”, în: Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu,
Nicolae (coord.), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Constantinescu, Alexandru, ,,Delniţă”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Constantinescu, Alexandru, ,,Delniţă”, în: Sechelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae
Constantinescu, Alexandru, ,,Falce”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Constantinescu, Alexandru, ,,Goştină”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Constantinescu, Alexandru, ,,Hotar”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Constantinescu, Alexandru, Stoicescu, Nicolae, ,,Bir”, în:Sachelarie,
Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coord.), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar,
Constantinescu, Alexandru, Stoicescu, Nicolae, ,,Folărit”, în Sachelarie,
Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române.
Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988.
Gyémánt, Ladislau, ,,Studiu Introductiv – I. Populaţia Contribuabilă – XI. Concluzii.
Imaginea societăţii contribuabile a Transilvaniei la mijlocul secolului al XVIII-lea – ”
(pp. XI-CCCLXI), în: Gyémánt, Ladislau, Câmpeanu, Remus, Dörner, Anton,
Mureşan, Florin (Ed.), Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, Vol. 2.,
Partea I, Tabelele statistice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016.
202
Grămadă, Nicolai, ,,Sătenii şi stăpânii în Bucovina între 1775 şi 1848”, în Anuarul
Muzeului Bucovinei, Cernăuţi, Tipografia ,,Mitropolitul Silvestru”, 1944.
Grămadă, Nicolai Vechile peceţi săteşti bucovinene, 1783-1900”, în Codrul
Cosminului. Buletinul ,,Institutului de Istorie şi Limbă‖, X, 1936-1939, Cernăuţi,
Institutul de Arte grafice şi Editură ,,Glasul Bucovinei”, 1940.
Iacobescu, Mihai, ,,Evoluţia istorică a Bucovinei între anii 1774-1821”, în:
Cernovodeanu, Paul, Edroiu, Nicolae, (Coord.), Istoria Românilor. Românii între
Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012.
Ionaşcu, I., ,, Domnii din Moldova şi Ţara Românească până la 1859”, în Documente
privind Istoria României, Introducere, Vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956.
Ionescu, M. E., ,,Organizarea militară românească în ,,Secolul Reformelor” – (Din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea până la revoluţia populară din 1784” – .
Recrutarea, Mobilizarea”, în: Ceauşescu Ilie, (Coord), Istoria militară a poporului
român, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până în secolul al XIV-lea, Bucureşti,
Editura Militară, 1984.
Iorga, Nicolae, ,,Câmpulungul”, în: Iorga, Nicolae (Ed.), Documente privitoare la
familia Callimachi, Vol. I, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva,
1902.
Lăzărescu, Dan, Amedeu, ,,Evghenie”, în:Sachelarie,Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Lăzărescu, Dan, Amedeu, ,,Cavaler”, în: : Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
(Coord.), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Lăzărescu, Dan, Amedeu, ,,Vatra satului”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Nistor, Ioan, ,,O răscoală în Bucovina în 1805”, în Codrul Cosminului, Cernăuţi, 10-
12, 1936-1939.
203
Pippidi, Andrei, ,,Organizarea oastei, cadre şi comandamente”, în. Ceauşescu, Ilie,
(Coord), Istoria militară a poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până în
secolul al XIV-lea, Bucureşti, Editura Militară, 1984.
Piticariu, Porfira, Amintiri despre soţul meu – primarul Vladimir Piticariu, text
manuscris, colecţia personală Piticari.
Platon, Gheorghe, ,,Repere Cronologice”, în Cernovodeanu, Paul, Edroiu, Nicolae
(Coord.), Istoria Românilor. Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor
(1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Vol. VI, Bucureşti, Editura
Popa, Radu, ,,Constituirea voievodatului independent al Moldovei”, în Ceauşescu,
Ilie, (Coord.), Istoria militară a poporului român, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri
până în secolul al XIV-lea, Bucureşti, Editura Militară, 1984.
Prodan, David, ,,Teoria imigraţiei românilor din Principatele Române în Transilvania
în veacul al XVIII-lea. Studiu istoric”, în: Edroiu, Nicolae (Coord.), David Prodan,
Scrieri istorice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012.
Sachelarie, Ovidiu, ,,Aruncătură” în: Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae (Coord.),

Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1988.
Sachelarie, Ovidiu, ,,Arvună”, în: Sachelarie, Ovidiu, Stoicescu, Nicolae (Coord.),
Române, 1988.
Sachelarie, Ovidiu, ,,Neam”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Sachelarie, Ovidiu,Şotropa, Valeriu, ,,Delniţă”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu,
Nicolae, (Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti,
Sachelarie, Ovidiu, Şotropa, Valeriu, Stoicescu, Nicolae, ,,Carte”, în: Sachelarie,
Ovidiu, Stoicescu, Nicolae, (Coord.), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar,
Stan, Maria, Domnul Traian Piticaru, în memoria mea, manuscris, 2006.
204
Stoicescu, Nicolae, ,,Arcaş”, în: Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae
Stoicescu, Nicolae, ,,Bir”, în: Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coord.),
Române, 1988.
Stoicescu, Nicolae, ,,Cazac”, în: Sachelarie, Ovidiu, Stoicescu, Nicolae. (Coord.),
Române, 1988.
Stoicescu, Nicolae, ,,Copil de casă”, în: Sachelarie, Ovidiu, Stoicescu, Nicolae
(Coord.), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Stoicescu, Nicolae, ,,Drăgan”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Stoicescu, Nicolae, ,,Fecior”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Stoicescu, Nicolae, ,,Legea (obiceiul) gârlii”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu,
Stoicescu, Nicolae, ,,Panţâr”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Stoicescu, Nicolae, ,,Rohministru”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Stoicescu, Nicolae, ,,Ruptaş”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
(Coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române., Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1988.
205
Stoicescu, Nicolae, ,,Samă”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae,
Strihan, Petre, ,,Egumen”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coordonatori),
Române, 1988.
Strihan, Petre, ,,Biv”, în: Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coord.), Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988.
Strihan, Petre, ,,Boiernaş”, în: Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coord.),
Române, 1988.
Strihan, Petre, ,,Hrisov”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coordonatori),
Române, 1988.
Strihan, Petre, ,,Vornic de poartă (de gloată)”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu,
Strihan, Petre,Stoicescu, Nicolae, ,,Dregător”, în Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu,
Şerban, Constantin, ,,Economie şi societate. Meşteşugurile şi manufacturile”, în:
Cernovodeanu, Paul, Edroiu, Nicolae (Coord.), Istoria Românilor, Românii între
Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Ştefănescu, Ştefan, ,,Istoria Românilor în Epoca Premodernă”, în: Halic, Bogdan-
Alexandru (Cord.), Ştefan Ştefănescu. Scrieri Istorice, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2014.
Turcu, Constantin, ,,Ştează – instalaţie primitivă sătească pentru perfecţionarea unor
ţesături casnice”, în: Studii şi Materiale de Istorie Medie, 8, 1955.
Ungureanu, George, Spre aducere aminte, discurs ţinut la 5 iulie 1992, la sfinţirea
fundaţiei Mănăstirii din Poiana Sihăstriei de către Î. P. S. Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei şi Rădăuţilor, Câmpulung Moldovenesc, lucrare dactilografiată.
206
Vârtosu, Emil, ,,Din sigiliografia Moldovei şi Ţării Româneşti”, în: Documente
privind Istoria României, Introducere, Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1956.
Voinea, Tudor, ,,Arhiereu”, în: Sachelarie, Ovidiu,Stoicescu, Nicolae, (Coord.),
Române, 1988.
207

Piticăreștii. Trecutul Unui Neam de Răzeși Din Oocolul Câmpulungului Moldovenesc 1660 1799 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Piticăreștii. Trecutul Unui Neam de Răzeși Din Oocolul Câmpulungului Moldovenesc 1660 1799 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru-Daniel Piticari

Trecutul unui neam de răzeşi din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc

Tema de cercetare dedicată neamului de răzeşi Piticari, din Ocolul Domnesc al

Câmpulungului Moldovenes, constituie un subiect necercetat. Documentele studiate, edite şi

Din alt fragment al aceluiaşi articol mai aflăm următoarele:

,,Obiectivul esenţial al conscripţiei fiscale din anul 1750 a fost determinarea cu

Conscripţia de la 1750 cuprinde nu numai date de factură statistică, demografică,

În ceea ce priveşte domeniile de activitate a locuitorilor din Rodna, Conscripţia

Referitor la activităţile aducătoare de venit pe care le practicau maierenii, Conscripţia

,,Arătand intr'aceste ispisoace şi alte semne despărţitoare, despre alte părţi, am

2.1 Răzeşul Gheorghe Piticari şi ascensiunea neamului Piticăreştilor la

Observăm că Piticăreştii deţineau moşii, ridicau case, se implicau în alianţe

2.2 Urcarea lui Gheorghe Piticari pe scaunul de vornic de Câmpulung

Primul înscris ce îl pomeneşte pe Gheorghe Piticari în calitate de vornic este zapisul

lapte de oaie”. În acest sens, vezi: www.dexonline.ro,

3.1. Răzeşul Grigore Piticari, Schitul voievodal ,,Sfântul Evanghelist Ioan”

3.2 Arhimandritul Veniamin, Cavaler de Piticari

Aşa cum am observat în capitolele anterioare, neamul Piticari apare cu o mare

5.1.1 Privilegiile cutumiare/ izvorâte din vechime

Structura social-politică a comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic, la începutul

5.1.2 Privilegiile economice

Privilegiile de factură economică, de care locuitorii ocolului se bucurau, se datorau în

În acest sens, trebuie semnalată încercarea unor domnitori, cum ar fi Antioh şi

5.1.4 Privilegii acordate de către domnii Moldovei răzeşilor din Ocolul

Mici şi pre plecaţi, + Ioniţă<Tudorean> vornicel ;

Legat de delimitarea hotarelor Ocolului Domnesc al Câmpulungului Moldovenesc şi a

,, [...] De către K.K. Comisie.

Phi: Cranistre von Cronnenwald

Aşadar, procesul de delimitare va începe în anul 1783, el terminându-se în 1785, după

Deşi toate zapisele din perioada în care Ocolul Domnesc al Câmpulungului

Cămpulungu Moldovenesc, în 10 Mart 1805.

Toader Budăi. Vasile Pai. Şi Gavril Glinat (?)

Iacob Budăi. Gherghi Şelvar. Şi Ignat .... […]302.

Ion Erhan. Ion Ghervar.

Petru Palaghian Gavril Şalău

,,Dată mai jos iscăliţii lăcuitori şi moşenaşi din Tărgul Cămpulungulu

Conform acestui document, înaintat Comisariatului din Suceava, se vede că trimişii şi

7. Patrimoniul funciar al neamului Piticari (sec. XVII-XVIII)

Peste aproximativ 3 luni de la această hotarnică, în 15 decembrie 1792, autorităţile

„Muntenii din ţinutul Cămpulungului sunt obicinuiţi din moşi-strămoşi a sămăna

Se poate ca fostul vornic să fi mers la câmpie chiar cu aceste raţiuni, pe care ni le

9. Insemnele heraldice folosite de către Piticăreşti

,,Pecetea trebuia să indice, potrivit unor vechi dispoziţii legale, calitatea ei de

În ceea ce îi priveşte pe gravorii sigiliilor săteşti, aceştia trebuiau să realizeze aceste

Realizând un bilanţ al celor cercetate în prezentul studiu, constatăm că neamul

răzeşesc al Piticăreştilor a avut parte o evoluţie socială, politică şi economică interesantă, pe

I. Privilegiul câmpulungenilor, emis de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica

Adecă Domniia mea m-am milostivit şi am dat şi am întărit tutror lăcuitprilor

L[et] 7244, februarie 7[…]”409.

II. Privilegiul acordat Câmpulungenilor de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica

Iaşi, 18 august 1747

III. Privilegiul acordat câmpulungenilor de către domnitorul Grigore Callimachi

1762, Ianuarie 22.

,,[...] 4 Iunie 1763(=7271)

Facem ştire cu aceasta carte a Domniei Mele pentru cămpulungenii de la

,, [...] 1766 Ianuarie 16

1766 Ianuarie 16.

,, […] 1767, iunie 25

○Pecetea domnească [...]” 415

,, […] 1767, iunie 26

,, [...] 1767 Decemvrie 5

Cu mila lui D-zeu Noi Grigore Ioan Kalemah

Facem ştire cu acest hrisov al Domniei mele, pentru Câmpulungenii dela