Controversa Mircea Eliade

Adrian MARINO

Stefan BORBÉLY
Proza fantastica a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic
Editura Biblioteca Apostrof,
Colectia „Ianus“,
Cluj-Napoca,
2003, 224 p., f.p.

Sint rare, chiar foarte rare, volumele de critica – in general, de studii literare – care sa stimuleze,
sa incite, sa dea sugestii profunde si dupa rezolvarea temei de baza. Este si cazul unui recent si
imprevizibil studiu despre Proza fantastica a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic de Stefan
Borbély. Autorul, dupa o frecventare destul de atenta si prelungita a personalitatii sale, este –
indraznim sa spunem – cel mai interesant si valoros critic transetnic al literaturii romane actuale.
Maghiar, insa de formatie intelectuala integral romaneasca, el a depasit in mod fericit complexele
ambelor culturi. Reminiscentele provinciale sint putine, discrete si mai ales sentimentale (Cercul
de gratie, Editura Paralela 45, 2003). Indraznim (cu scuze) sa le trecem cu vederea, noi nefiind
produsul aceluiasi mediu universitar, format intr-o alta zona culturala. Stefan Borbély ramine intr-
adevar remarcabil prin spiritul sau independent, prin formatia sa teoretica si comparatista, prin
eruditie, poliglotie si putere de munca. In seria acestor realizari se inscrie si studiul sau –
neasteptat, sa recunoastem – despre „gnosticismul“ lui Mircea Eliade. Tema nu era complet
necunoscuta. Dar abia acum ea este tratata sistematic, in profunzime si competent.

Este greu de afirmat (si mai ales de dovedit) daca Mircea Eliade a fost direct influentat de
gnosticism (curent mistic din primele trei secole de dupa Christos, dar cu prelungiri pina in Evul
Mediu – erezie crestina dupa unii, „contracultura“ dupa altii) sau daca a „descoperit“ gnoza in
cadrul teoriei sale esentiale, formulate prin cercetari proprii, despre „camuflarea sacrului in
profan“. Sacrul nu este accesibil decit „ascuns“, „invesmintat“, „camuflat“ in mituri si credinte
accesibile, fragmentare, la nivel simbolic, folcloric, etnografic. Acest dualism devine la Stefan
Borbély insasi „cheia“ descifrarii si interpretarii intregii opere a lui Mircea Eliade, literare si
stiintifice. Criticul urmareste metodic infrastructura gnostica si prelungirile sale literare, prin
analiza unor texte foarte cunoscute, de la La tiganici la Pe strada Mintuleasa. Exercitii laborioase
de hermeneutica si anamneza. Cercetarile nu sint totusi exhaustive. Elemente gnostice puteau fi
surprinse si in Secretul doctorului Honigberger si Nopti la Serampore. Ce este, de pilda, jurnalul
secret al dr. Zerlendi, din primul text amintit, decit un lung exercitiu de anamneza? Patrunderea
dincolo de aparente, decriptarea unor mistere constituie, in acelasi timp, si una dintre definitiile
posibile ale fantasticului, inclusiv la Mircea Eliade. Cu observatia (sau rezerva), sugerata chiar de
scriitor, ca nu chiar totul trebuie decriptat in opera sa literara. Jocul gratuit al imaginatiei nu are
totdeauna implicatii neaparat gnostice.

Toate acestea sint sau pot fi adevarate. Si totusi, cartea pe care o discutam ne orienteaza si in
alte directii. Dupa noi, uneori mai semnificative in contextul cultural actual. Ca autor – in treacat
fie spus – al primei carti romanesti (si in versiune franceza) despre Mircea Eliade, scrise acum un
sfert de veac, cu mult inaintea publicisticii „eliadesti“ actuale, excesive, de pura inspiratie
polemica, ideologica (antisemitism, legionarism etc.), lucrare azi aproape complet uitata –, avem,
credem, cel putin dreptul la o pozitie personala. Pe atunci, acum – repetam – 25 de ani, ne
interesau doar doua probleme: recuperarea in spirit liberal a unui autor interzis de regimul totalitar
si intemeierea unei hermeneutici romanesti. Nu mai intram in amanunte. Prima operatie a reusit
pe deplin, dupa peripetii; a doua a esuat lamentabil. Critica romana (publicistica, foiletonistica,
eseistica etc.) numai de... „hermeneutica“ nu era interesata. Mergeam atunci in total contrasens.

Cum facem de altfel si azi, citind cu neplacere, intre altele, extrapolarea lui Ioan Petru Culianu,
conform caruia, „in lumea de astazi, sacrul nu e numai camuflat si profan, ci si profanul este
sacru“ (p. 37). Teza, dupa noi, inacceptabila. Orice crima profana, antiumana este „sacra“?
Respectam orice credinta religioasa care nu cade in dogmatism, fanatism si intoleranta. Ne
amintim fugitiv si de un vechi aforism care descinde din spiritul Luminilor: „Tout ce qui est excessif
est insignifiant“. Toate platitudinile sau aberatiile secolului XX (totalitarisme, masacre, persecutii
etc.) sint „sacre“? O astfel de teorie risca sa faca din Mircea Eliade un profet al obscurantismului
mistic, antirationalist, antiumanist, un tribun al derutelor ocultiste, un guru al tuturor mistagogiilor
si fundamentalismelor posibile, fanatice, irationale. Este pentru noi, romanii – in perioada actuala
–, o solutie de existenta spirituala, dupa lunga noapte totalitara, care urmarea suprimarea oricarei
reactii personale a spiritului critic, arestarea si incarcerarea liberului arbitru? Cui foloseste o astfel
de teza, mai ales dupa 1989, cind sintem tot mai asaltati de valuri-valuri de „mistica degradata“
(notiune folosita, in sens critic, si de Mircea Eliade, cf. Fragmentarium), de „apocrife crestine“
etc.?

Cind adorarea „moastelor“ si pelerinajele tind sa devina, in unele medii neinstruite, un adevarat
stil de viata. Cind si ghicitoarele si vrajitoarele dau tot mai des anunturi la „mica publicitate“ si
apar – culmea! – chiar la TV. Sint tot mai numerosi compatriotii nostri care cred efectiv in
„minuni“, in icoane care „pling“, in „mir sfintit“? Acum citiva ani, cu prilejul unei calatorii in Israel,
am fost uimit de cantitatile de „apa sfintita“ de la „Sfintul mormint“ exportate in Romania de unii
„pelerini“. Liber este sa creada oricine orice. Dar episodul ne-a reamintit de calugarii evocati de
Boccaccio, care vindeau pene din aripa Arhanghelului Mihail si carbuni stinsi din rugul Sf.
Laurentiu. Si am suris in sinea noastra. Dar cind am citit foarte recent in presa o stire: „S-a
descoperit un depozit in care se vindeau ilegal obiecte de cult“ (Romania libera, 24 ianuarie
2004), n-am mai suris. No comment (deocamdata).

Incitantul eseu al lui Stefan Borbély ne trimite insa si in alte directii. O atentie speciala merita
prelungirile critice si istorico-literare pe care le sugereaza. Un prim aspect ar fi reexaminarea si
reevaluarea raportului suprainterpretare/subinterpretare. Daca, in Proza fantastica a lui Mircea
Eliade, unele citate par, si uneori chiar sint, suprasolicitate, la alti critici, o intreaga arborescenta
de sensuri hermeneutice nu exista sau este trecuta total cu vederea. Am avut curiozitatea sa
recitim capitolul (semi-negativ) despre Mircea Eliade din Istoria... lui G. Calinescu. Evident ostil.
Aproape totul este redus la nivelul plat al unor parafraze critice curente. Nu este suficient sa
amintesti fugitiv, o data sau de doua ori, de „hermetism“, fara sa adincesti sau macar sa definesti
notiunea. In al doilea rind, tot la capitolul literar, insasi notiunea centrala de „gidism“, sub care
este situat Mircea Eliade, se cere corectata.

Perspectiva, devenita traditionala, se cere modificata. Daca ea este sau ar fi valabila partial
pentru faza de tinerete a scriitorului discutat, scrisa in tara, opera sa de maturitate, din perioada
exilului, numai „gidista“ nu este. In mod evident, aceasta analiza critica este incompleta si
derutanta, facindu-i pe multi sa ignore tot ce a scris Mircea Eliade dupa 1940 (inclusiv filozofia
religiilor). Si, in sfirsit, la acest capitol, credem ca trebuia subliniata si contributia lui Mircea Eliade
la regenerarea romanului romanesc, prin depasirea – sa zicem – a fazei traditionale Rebreanu.
Exotismul, ocultismul, fantasticul sint elemente noi care, mai ales acum, patrund masiv in proza
romaneasca. Alaturi de Camil Petrescu, Mircea Eliade contribuie la „modernizarea“ prozei
romanesti.
Aspecte noi aduce, in sfirsit, acest eseu si in materie de critica hermeneutica. Spre deosebire de
critica traditionala, bazata pe parafraze, rezumate si impresii, aceasta critica pune in valoare
sensurile cele mai profunde, primordiale, ale textelor. Intr-un mod foarte general, dualismul
esential al gnozei, o realitate ascunsa, intrinseca, „invesmintata“ in epifanii profane, este refacut
la nivelul eseului critic. El poate fi deci considerat tot ca o gnoza, prin care se decripteaza
ansamblul unei intregi opere. O nota originala ce trebuie subliniata. Un „lexic filozofic al lui Mircea
Eliade“, din culegerea Eliadiana (1997), nici nu include notiunea de gnoza.