 Imaginația

−  „Regina funcțiilor psihice” (Baudelaire);
− „Nebuna casei” (Spinoza);
− „Regina și cenușăreasa psih.” (Meyerson)

  Procesele imaginației: 
Procedeu imaginativ= modalitate de operare mintală bazată pe o înșiruire de compuneri și 
recompuneri de operații de analiză și sinteză care conduc la rezultate diferite din punct de vedere 
calitativ și cantitativ.
Procedee imaginative: 
−  aglutinarea   (se creeaza o noua structură prin combinarea unor elemente aparținând  unor 
obiecte diferite: sfinxul, centaurul, radiocasetofonul etc.)
−  amplificarea și diminuarea  (modificarea dimensiunilor unei structuri existente: Flamanzila, 
Setila, liliputanii din povestirile lui Swift etc.)
−  multiplicarea si omisiunea  (modificarea numarului de elemente ale unei structuri: Coloana 
Infinitului, Balaurul cu 7 capete, ciclopul)
−  adaptarea  (utilizată în artă și tehnică, constă în aplicarea unei idei, element, principiu 
funcțional în situații noi).
−  tipizarea  (extragerea trăsăturilor tipice unui grup de persoane care sunt individualizate într­
un personaj: tipul „lașului”, „omului de prisos” (oblomon), „avarului” ( Hagi Tudose)];
−  analogia  (compararea a doua serii de obiecte sau fenomene care au în comun anumite 
însușiri, iar unul din obiecte are în plus o însușire și prin analogie și celalalt obiect o va avea. 
Ex.: Ch. Darwin a conceput selecția naturală asemănând­o cu cea artificială practicată de 
secole în agricultură); 
−  empatia  („transpunerea imaginativă a cuiva în gandirea, simțirea și acțiunea altcuiva” R.F. 
Dymond).

     Produsul procesului imaginativ exprimă particularitățile desfășurării acestuia și prin urmare este 
un   proiect   mintal,   o   îmbinare   caracteristică   de   imagini   și   idei,   caracterizată   prin   noutate, 
originalitate și specificitate personală ( reflectând personalitatea)

      Formele imaginației: 
1.  În funcție de mecanismele interne : 
− structurare la nivelul oniric (concretizată în vise);
− structurare la nivelul reveriei (visul diurn);
− structurare la nivelul intențional (imaginație reproductivă, imaginație creatoare, 
vis de perspectivă).
      2.   În funcție de prezența intenționalității:
− imaginație voluntară (reproductivă, creatoare, vis de perspectivă);
−  imaginație involuntară (vis, reverie).
      3.   În funcție de gradul de activism al persoanelor:
− forme imaginative pasive (vis, reverie);
− forme imaginative active (imaginație reprezentativ creatoare, visul de 
perspectivă)
      4.    În funcție de domeniul în care se manifestă:
− al istoriei;
− al psihologiei;
− al literaturii etc.
  I.  Visul din timpul somnului e definit de Norbert Sillamy drept suită de imagini și de fenomene 
psihice care survin în timpul somnului.
     Durează 10­15 minute, constituie cca. un sfert din somn, apare la începutul și sfârșitul nopții. 
     Visele coincid cu miscările oculare rapide, toți oamenii visează, uitarea intervine rapid (după 8 
minute de la încetarea miscărilor oculare; numai 5­10% din subiecți iși amintesc ce au visat).
      În vis nu sunt respectate principiile gândirii logice, producându­se în sfera inconștientului.
      Visul are caracter simbolic, semnificația putând să fie individuală sau generală (G. Jung a 
indentificat în miturile unor popoare simboluri, „arhetipuri”)
      Interpretarea viselor­ 3 poziții: 
•  modalitate de comunicare ­ cu divinitatea;
•  rezultatul unei inhibiții mai profunde  a sferei motricității față de cea senzorio­
motorie;
•  starea de spirit  a celui care doarme;
       S. Freud susține că visul reprezintă realizarea unei dorințe, idee regăsită în textele tibetane, 
budiste și scrierile Parinților Bisericii. 
      Visul e modalitatea care ne permite să exprimăm într­o formă deghizată, idei și sentimente 
inacceptabile.
      Visul devine „paznicul somnului” deoarece ne protejează de tensiunile prea puternice. 
      A. Adler respinge această funcție, subliniind rolul lui în organizarea conduitei viitoare.

II.  Reveria e definita de Norbert Sillamy drept o stare de detașare față de realitate, intermediară 
între gândirea în starea de veghe și vis.
      E numită popular visarea cu ochii deschiși. Deși are efecte relaxante, reveria prelungită este 
dăunătoare personalității, deoarece reprezintă o satisfacere fictivă a trebuințelor și poate pierde 
contactul cu realitatea. 
      Reveria poate ocaziona combinații noi și originale care pot fi valorificate în formele superioare 
ale imaginației.
      Unii autori recomandă reveria de scurtă durată ca pe o care a stimulării creativității.   

III.  Imaginația reproductivă presupune obținerea unor imagini noi care au corespondent în experiența 
anterioară (ex.: reconstituirea modului în care se produce ploaia etc.)
      Ea nu se confundă cu memoria implicată în cazul amintirilor care sunt rezultatul proceselor 
perceptive, deoarece imaginația se desprinde de concret. Este valoroasa deoarece produsele se 
apropie mult de real.

IV.   Imaginația creatoare presupune elaborarea de reprezentări și de idei noi pe baza combinării și 
recombinării experienței anterioare, idei care nu au corespondent în experiența anterioară.
        Între imaginea reproductivă și creatoare nu există o graniță rigidă. 
        Imaginația creatoare este cea mai valoroasă formă a imaginației care stă la baza creației autentice.
        Toți oamenii sunt creativi, produsul depașește experiența individului și a societății. 
        Activitatea creatoare presupune perseverență, se identifică trei faze: pregatirea, crearea operei si 
desăvârșirea.
       Produsul imaginației creatoare este un proiect mintal caracterizat prin: 
 noutate                              
 ingeniozitate
 originalitate
 personalizare
      Stimulii ei sunt:
• interesul pentru nou;
• posibilitățile proprii;
 • trebuința de autorealizare;
• tendința de a explora necunoscutul.
      E implicată în toate activitățile omului, favorizează apariția ipotezelor, inventarea de căi de 
acțiune ducând la noi rezultate. 

V. Visul de perspectivă presupune proiectarea mintala a drumului propriu de dezvoltare 
conform disponibilităților personale și cerințelor societății.
       O astfel de proiectare are funcții de motivare importante mai ales în ceea ce privește acțiunile 
de autoformare și autoeducare. 

       Imaginația ca proces predilect al creativității.
Trăsăturile favorizante: 
− imaginația prelucreaza un material cognitiv divers: imagini, idei, imagini conceptualizate și 
semnificative;
− valorifică toate combinațiile care apar în sfera sub­conștientului și inconștientului;
− este susținută de procese afective motivaționale care pun în centrul transformărilor 
imaginative Eul;
− este legată de toate procesele și capacitățile psihice și mai ales de personalitate, căreia îi 
oferă noi direcții de autorealizare;
 

               

                              Condiții generale ale activității psihice umane 

I. Limbajul

II. Atenția 

     Limbajul este activitatea individuală de comunicare prin imtermediul limbii și a resurselor ei; e 
totodata o condiție esențială a socializării individului, a integrării sale în mediul social prin 
asimilarea normelor și valorilor promovate de aceasta și prin acomodarea propriilor structuri psihice 
la cerințele mereu schimbătoare ale mediului. 
                   

  
                                Limbajul și comunicarea  

             
         Comunicarea este procesul de transmitere a informațiilor. 
         Schema comunicării: 

Codare Decodare
Zgomot (perturbare)
 Emitator  Receptor
Feedback

Re ᑎ Rr

Re Rr

         Emițătorul transmite un mesaj receptorului, după ce l­a codificat și transpus în cod 
(sisteme de semne, simboluri, limbaj)
         Mesajul e trimis pe un canal de comunicare (vizual, telefonic etc.)
         Receptorul va decoda mesajul și va transmite un mesaj de răspuns, feed­back. 
         Comunicarea e condiționată de un repertoriu de coduri, sisteme, simboluri. 
         Re­repertoriul emițătorului; Rr­ repertoriul receptorului ⇒ au o zonă comună Re ᑎ Rr.

         Comunicarea poate fi analizată în funcție de trei indicatori:
− promtitudine;
− fidelitate;
− completitudine.
      
         Comunicarea poate fi apreciată în funcție de trei laturi:   
− cantitativă (statico­matematică);
− semantică (de conținut);
− pragmatică (utilitară)

         Comunicarea nonverbală.
  Cercetătorul american Mehrabian a demonstrat că interlocutorii sunt impresionați de cuvinte­7%, 
intonație­ 38%, comunicare non­verbală­ 55%
 Oamenii emit în permanență mesaje non­verbale care îi „demască” înainte de a spune vreun cuvant. 
*Cel mai semnificativ indicator este contactul vizual:
• în primul rând reglează dinamica dialogului; 
• în al doilea rând contactul vizual este o sursă permanentă de feed­back;
• în al treilea rând permite exprimarea emoției, într­o manieră involuntară prin dilatarea 
pupilei (ceea ce ne atrage provoacă o dilatare a pupilelor);
* Un alt indicator este spațiul personal. 
   Prietenii intimi stau cam la 0.5m, cei ocazionali la 1­1,5 m., cei care se întâlnesc întâmplător 1,5­4 
m., iar la întâlnirile publice cca 4m.
     Ceea ce încercăm să ascundem prin cuvinte ne trădeaza prin gesturi vezi Limbajul 2.
     Limba este suportul și instrumentul comunicării. E un sistem de semne și reguli logico­ 
gramaticale, elaborat social­istoric, care servește ca instrument de codificare și transmitere a 
informației în procesul real al comunicării. 
     Forma de bază a limbajului este vorbirea (limbajul oral) ( sau aspectul psihologic al limbajului 
este vorbirea). 
     Mecanismele vorbirii includ trei categorii de componente: 
− energetice ( aparatul respirator și muscular aferent acestuia);
− fonatoare (corzile vocale fixate în laringe);
− de rezonanță (mușchiul limbii, buzele, cavitatea buzală si nazală).

*Mai apare auzul fonematic­ asigură însușirea limbii (prin imitație) și realizează controlul 
pronunțării cuvintelor.
     Aceste elemente reprezintă compartimentul executiv și receptiv, periferic al vorbirii, mult mai 
importante fiind neuromecanismele centrale. 

     Frecvența de utilizare a cuvintelor într­o limbă este un indicator important pentru diferite 
domenii de aplicație, cum ar fi telecomunicațiile. 
     Legea efortului minim­ a lingvistului german G. Zipf­ stabilește existența unei relații inverse într­
o frecvență și lungimea cuvintelor. Legea se evidențiază în limbajul cotidian.
     Cuvintele: monosilabice­ frecvența 50%;
                       cu doua silabe­ frecvența 30%;
                       cu trei silabe­ frecvența 13%.
  Teorii: 
− Teoria inneismului chomskyan (limbaj înnăscut psiholingvistul N. Chomsky)
− Teoria constructivismului piagetian (limbaj doban. Psihologul J. Piaget);
  
     Funcțiile limbajului
      a. De comunicare­ este cea mai importantă. Prin comunicare se transmite un mesaj care are un 
conținut: ­informațional: imagini, concepte, teorii;
               ­ emoțional: transmiterea unor trăiri afective. Se descarcă tensiuni, frustrări
      
      b. Cognitivă­ exprimă legătura limbajului cu gândirea.
          Limbajul este instrumentul de lucru al gândirii: operațiile gândirii se realizează prin mijloace 
verbale etc. Limbajul și gândirea sunt inseparabile, se dezvoltă împreună, se susțin și întemeiează 
reciproc.
      
      c. Reglatorie­ se poate realiza „ din interior” prin mijloacele limbajului intern.
          O formă aparte de exercitare a acesteia este persuasiunea care urmărește modificarea 
conduitei altuia, introducerea unor stări afective, convingeri, idei. 
          Persuasiunea poate apela la:
−  tehnica argumentării ;
−  tehnici ca amenințarea voalată/ promisiunea de avantaje deosebite 

 Paul Popescu­ Neveanu= limbajul e un ax al sistemului psihic uman care face posibil 
fenomenul de conștiință.
 Voința apare ca proces de autoreglaj verbal.
 Limbajul are un rol important în formularea gândirii și în formarea procesului de socializare.
 Vorbirea și scrisul presupun deprinderi motorii complexe dar și o conduită atentă și 
voluntară.
 Limbajul obligă raționalizarea și socializarea gândirii.
 Progresul învățării limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii.
 
     Formele limbajului: 
 1. Limbajul extern­ limbajul oral în ontogeneză este primul care se contituie și va sta la baza 
limbajului scris. El este modul natural și primordial de realizare a limbajului verbal. 
Comunicarea verbală are un grad ridicat de libertate, nu e supusă unor norme și reguli foarte 
riguroase. 
a) dialogul­ în care rolurile de emițător și de receptor se schimbă succesiv. Se pot distinge două 
forme: 
­ limbajul situativ (poate fi ințeles numai dacă te afli în situația în care se află interlocutorul)
­ limbajul contextual (accesibil fara a recurge la date percepute).

b) monologul­ discursul verbal public, formă de comunicare verbală unidirectionată, care valorifică 
feed­back­urile auditoriului. Discursul se supune unor reguli de concizie, claritate, cursivitate și 
expresivitate. 
Monologul oral absolut (în absența oricărei persoane) constituie o raritate și depășește normalul. 
­ limbajul scris­ utilizarea lui impune reguli mult mai stricte. Trebuie să fie: corect alcătuit, 
structural­ logic, explicit, complet și accesibil. El permite o reflectare mai fidelă a gândirii. În 
caracterele scrisului (grafologie) se exprimă trăsături de personalitate. 

 2. Limbajul intern­ este forma cea mai evoluată a limbajului care se dobândește prin 
interiorizarea celui oral
­ se desfășoară în plan intern ca vorbire cu sine, mijloc de elaborare a ideilor, modalitate de 
anticipare, conducere și coordonare a acțiunilor voluntare;
­ constituie intrumentul de lucru al gândirii;
­ daca cel oral are caracter, desfășurat în care succesiunea cuvintelor asigură înțelegerea, în cel 
intern viteza de derulare e foarte rapidă. 

       *   Limbajul se află în strânsă interdependență cu celelalte fenomene și procese psihice, în 
special cu gândirea, procesele intelectuale și cele motorii.
       *   Structura logică a gândirii­ rationamentele, judecățile, au caracter propozițional, înțelegerea 
și dezvoltarea de probleme dobândesc forma discursivă de la prop. po (punerea problemei) până la 
prop. Pn+1 (soluția).


Atenția                  

          Fenomenul psihic de orientare selectivă și de concetrare a energiei psihonervoase, în 
vederea desfășurării optime a activităților psihice.
2.         Atenția se referă la concentrarea și focalizarea efortului mental ce generează selectivitatea 
reflectării, bazată pe reflexul de orientare declanșat spontan la început, apoi dirijat voluntar prin 
intermediul cuvântului.
1. Daca revenim la legea selectivității perceptive, ne reamintim că ceea ce ne interesează 
devine obiectul central al percepției.
3.         În plan subiectiv, e resimțită ca o stare de încordare ce se observă din indicii 
comportamentali. 
Fenomenul nu are un conținut informațional specific și nici un produs propriu, fapt pentru care 
atenția e inclusă în funcțiile voinței, operațiile inteligenței și funcțiile generale ale conștiinței.
Mecanismul său îndeplinește două funcții:
−  de filtrare ­ selectare;
−  de activare focalizată; 

      Formele atenției: 
1.  După mecanismul și dezvoltarea sa :
◦  atenția involuntară ­ e neintenționată, spontană, declanșată de stimuli externi 
(intensitatea, noutatea, mișcarea stimulului) sau stimulii interni (interesul pentru 
activitate). Este un reflex de orientare, nefiind provocată de orice modificare a mediului 
și depinde de dispoziția fiecărei persoanevezi Atenția2
◦  atenția voluntară ­ e forma superioară a atenției declanșată intenționat, se realizează cu 
efortul voluntar, este autoreglată conștient. Un rol important în declanșarea ei revine 
mecanismelor verbale. E favorizată de anumite condiții: 
 stabilirea cât mai clară a scopului;
 semnificația activității;
 analiza prealabilă a planului activității;
 antrenamentul subiectului („aptitudinea de a fi ATENT”);
 condițiile ambientale favorabile;
 alternarea perioadelor de activitate cu cele de odihnă;
 eliminarea factorilor perturbatorii;
◦  atenția postvoluntara  („deprinderea de a fi ATENT”)
 
2.  Dupa direcția de orientare :
•  analiză internă ­ intervine în cadrul comunicării cu sine (introspecție, reflecție 
interioară).
•  analiză externă ­ este orientarea către lumea exterioară (obiecte, persoane, fenomene). 
Intervine în toate tipurile de activitate umană: muncă, joc, invățare, creație.

            Insușirile atenției și educarea lor:
a) Volumul­ se referă la aspectul cantitativ, adică numarul de elemente (stimuli) pe care le 
putem include concomitent în sfera de cuprindere a atenției. Putem extinde volumul atenției 
prin intermediul exercițiului și antrenamentului. Volumul mediu, la omul normal, este de 5­7 
elemente.

b) Concentrarea atenției­ presupune fixarea asupra unui obiect, a unei sarcini și neglijarea altora. 
Depinde de: 
  interesul pentru activitate;
 structura optimă a activității;
 antrenamentul special la factori perturbatori;
           Opusul ei este distragerea atenției.
c) Stabilirea atenției­ capacitatea de a menține racordată atenția la un stimul o perioadă mai 
mare de timp. Depinde de:
 complexitatea stimulului;
 natura sarcinii;
 motivația pentru activitate.
            Opusul ei este instabilitatea frecventă la preșcolari, persoanele obosite sau bolnave.
d) Distributivitatea­ capacitatea de a concentra simultan atenția asupra a doi sau mai mulți 
stimuli. 
e) Mobilitatea atenției­ ușurința comutării atenției de la un stimul la altul, de la o activitate la 
alta. 
            Opusul ei este fixitatea sau rigiditatea. 
f) Distragerea atenției­ incapacitatea de a fi atent, persoanele sunt distrase la orice modificare a 
mediului extern sau intern. 
      *    În cadrul tipologiei umane la persoanele introverte predomină atenția internă, iar la 
extrovertite predomină atenția externă. 
            Se mai diferențiază atenția expectativă sau de așteptare, atunci când suntem în așteptarea 
inițierii sau finalizării unor acțiuni.
 






 Psihicul și ipostazele sale

          Sistemul psihic uman (SPU) este un ansamblu de funcții și procese psihice aflate în 
interacțiune, organizate ierarhic și care contribuie la apariția fenomenului de conștiință (Paul 
Popescu­Neveanu)
 Psihicul este o formă specifică de reacție a organismului la solicitările mediului cu scopul 
adaptării la acesta.
 Psihicul este expresia vieții de relație.
 Psihicul este o construcție subiectivă (internă) mintală care se exteriorizează în 
comportament. Se observă că între psihic și comportamental există o strânsă 
interdependență. Astfel, comportamentele sunt interiorizate și transformate în acte 
subiective, iar actele subiective sunt exteriorizare prin intermediul conduitei.
 Psihicul este condiționat si determinat social­istoric. 
 
      Manifestări particulare ale psihicului: 
      Categoria proceselor psihice­ cuprinde fenomene psihice cu desfășurare în timp și funcții 
informațional­ reflectorii. Procesul psihic oglindește în mod subiectiv, realitatea obiectivă. 
      Procese psihice:
• cognitive:
− senzoriale: senzații, percepții, reprezentări;
− logice: gând, memorie, imaginație;
• afective: emoții, sentimente, pasiuni
• volitive (voința)

     Categoria activităților psihice­ modalitatea esențială prin care individul uman se raportează la 
realitatea înconjurătoare (jocul, învățarea, munca productivă, creația).
   
       Categoria   însușirilor   psihice­   include   formațiuni   psihice   sintetice,   calitativ   noi   care   redau 
structurile globale, stabile și caracteristice ale personalității umane. Acestea nu au același grad de 
dezvoltare la toți indivizii (ex.: la un om e dezvoltată mai mult sensibilitatea auditivă, decât cea 
vizuală etc.). Include: temperament, aptitudini, caracter, inteligență, creativitate. 
    
         Condiții psihice facilitoare  sau perturbatoare ale proceselor, activităților, însușirilor psihice: 
atenția, motivația, deprinderile etc.
 
       Mecanismul   psihic­   accelereaza   sau   încetinește   funcționarea   psihicului,   determină   ritmuri 
existențiale și perfomanțiale diferite.
        Clasificare:
−  mecanisme psihice informațional­ operaționale :
 de prelucrare primară (s, p, r);
 de prelucrare superioară (g, m, i);
−  mecanisme psihice stimulator­ energizante : 
 motivația;
 afectivitatea;
−  mecanisme psihice reglatoare : 
 comunicarea și limbajul;
 atenția;
 voința;
 −  mecanisme psihice integratoare :
 personalitatea;

           Ipostazele și nivelurile psihicului:
        Psihic: ­ conștient;
                 ­ subconștient;
                 ­ inconștient;
 
       Conștiința  este   o   formă   supremă   de   psihic,   acea   formă   prin   care   se   realizează   integrarea 
subiectiv­afectivă a tuturor fenomenelor vieții psihice și care ne permite raportarea la mediu. 
   Funcții:
− e o procesare cu stiință;
− e o procesare cu scop, orientată spre scop;
− e o procesare anticipativă a realității;
− e o procesare cu caracter planificat;
− e o procesare cu caracter creator;
   Tipuri:
­ conștiința individuală:
• a obiectelor;
• de sine;
• a altuia;
• de grup;
       În ceea ce privește conștiința individuală, există o stare de maximă acuitate și claritate (în starea 
de veghe), una de acuitate moderată sau minimă (în starea de ațipire), în alte stări conștiința poate fi 
umbrită, întunecată, iar în altele total abolită (coma).
     
        Subconștientul cuprinde toate actele care cândva au fost conștiente, dar care în prezent, actual 
se desfășoară în afara controlului conștient. Subconștient: 
 „ conșțiintă stinsă” (Ribot)
 „ conștiință implictită” (Freud)
 „ conștiință inferioară care coexistă cu cea centrală” (Janet)
 „ cerebrație latentă” (Wallon)

         Inconștientul  este   nivelul   primar,   bazal,   de   profunzime   a   organizării   psihicului   care,   deși 
aconștient, influențează psihismul. 
         Cel mai adesea e definit într­o manieră restrictivă sau negativă, dar psihologia contemporană îl 
definește într­o manieră extensiv­ pozitivă.
         
         Relații între conștient și inconștient: transformare
­ relații circulare (conținuturile conștientului trec în inconștient                 trecere în conștient);
­ relații de integrare și dominare a inconștientului de către conștient
­ relații de dominare a conștientului de către inconștient (în stările de afect);
­ relații de echilibrare și ușoară pendulare (în stările de reverie, de contemplații); 

        Psihicul uman se comportă în mod normal ca un sistem, toate elementele sale fiind în 
interdependență, condiționându­se și sprijinindu­se reciproc.     

 
Activități și procese psihice reglatorii
 
                                  Motivația
 
        Este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute, fie că sunt dobândite, 
conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte. (motivația e 
cauza internă a comportamentului)
 ! Motivația este un filtru al influențelor externe, o pârghie a autoreglării individului, forța motrice a 
întregii dezvoltări psihice umane. 
    Funcțiile motivației:
−  Funcția de activare internă  difuză și de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau 
psihologic (în această fază, starea de necesitate apare, dar nu declanșează încă acțiunea).
−  Funcția de declanșare a acțiunilor afective  (asigură pregătirea și punerea în disponibilitate a 
verigilor motorii, activatorii, în vederea satisfacerii stării de necesitate)
−  Funcția de direcționare  (constă în orientarea și centrarea atenției pe scop, pe obiectiv; lipsa 
ei face ca motivația să rămână dezordonată, haotică);
−  Funcția de susținere și energizare a acțiunii  pe durata satisfacerii trebuinței;
− Motivația instigă, impulsionează, declanșează acțiunea, iar acțiunea prin intermediul 
conexiunii inverse influențează baza motivațională și dinamica ei;
− Motivația prin caracterul ei propulsator și tensionant răscolește și reașează, sedimentează și 
amplifică materialul construcției psihice a individului.
    
Sistemul motivațional: niveluri structurale
      Piramida trebuintelor­ A. Maslow

Trebuinte de autorealizare
Trebuinte estetice
Trebuinte cognitive
Trebuinte de stima de sine
Trebuinte de iubire si apartenenta la grup

Trebuinte de securitate 
Trebuinte fiziologice

      În funcție de gradul de structurare se clasifică în: 
a)  Stări motivaționale simple,  slab organizate care cuprind pulsiunile, tendințele, impulsurile 
etc.
b)  Trebuințele ­ sunt structuri motivaționale bazale și fundamentale ale personalității, forțele ei 
motrice cele mai puternice reflectând cel mai pregnant echilibru biopsihosocial al omului.
       Clasificare:
     ­ primare (înnăscute);                                                   ­ secundare (formate în decursul vieții);
I
     ­ biologice/ organice ( de foame, sete, sexuale);           ­ fiziologice/ funcționale;

     ­ materiale (de locuință, confort);                                 ­ spirituale (de cunoaștere, estetice, etice);
II
     ­ sociale (de comunicare, anturaj, cooperare);
                                                     
        Satisfacerea firească trebuințelor se asociază cu reducerea tensiunilor, nesatisfacerea lor duce 
fie la dilatarea și exacerbatarea acestora, fie la stingerea lor prin saturație. Nesatisfacerea lor o 
perioadă mai îndelungată de timp pune în pericol existența fizică și psihică a individului. 

        c)  Motivele­ sunt considerate de N. Sillamy ansamblul de factori dinamici care determina 
conduita unui individ. Pot fi: conștiente sau inconștiente. Motivul este mobilul care declanșează, 
susține energetic și orienteaza acțiunea. Motivul are doua segmente:
◦ unul energizant și dinamogen;
◦ unul orientativ și direcțional;
 Motivele pot fi: individuale/ generale; pozitive/negative; majore/minore; intrinseci/extrinseci; 
altruiste/egoiste etc. 
   
        d)  Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile și active, spre anumite domenii de 
activitate. Dacă o persoană începe mai multe activități dar nu finalizează corespunzator niciuna, 
înseamnă ca nu și­a cristalizat înca interesele.
        În structura psihică a intereselor intră elemente cognitive, afective și volitive.
        Pot fi: personale/generale; pozitive/negative (cea mai cunoscută clasificare este după domeniul 
de activitate)  
        Ele sunt: preferințe spirituale, atracții irezistibile ale individului centrate pe un obiect fizic, o 
persoană sau activitate. Implică: organizare, constanță, eficiență.   
    
       
       e) Convingerile­ sunt idei cu caracter subiectiv, adânc implantate în structura personalității și 
care impulsioneaza spre acțiune. Ele sunt idei­forță, dar și idei­valoare, care interacționează cu 
întreaga personalitate. 
            Intensitatea convingerilor poate fi mare, ele acționând împotriva instinctului de 
autoconservare (Giodano Bruno, Thomas Morus au murit pentru convingerile lor). 

       f) Idealurile­ reprezintă proiecții ale individului în sisteme de imagini și idei care îi ghidează 
întreaga existență. 
           În structura psihologică a idealului se includ trei elemente fundamentale:
− sensul și semnificația vieții;
− scopul vieții;
− modelul de viață (un Eu ideal care calăuzește viața);

       g) Concepția despre lume și viață constituie o formațiune motivațională cognitiv­valorică de 
maximă generalitate ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură, societate. 
           Are rol de strategie a orientării comportamentului reunind cognitivul cu valoricul. Există 
concepții:
− științifice/neștiințifice;
− realiste/utopice (irealiste);
− materialiste/idealiste;
− progresiste/retrogradate;
            Concepția e formată sub incidența condițiilor de viață, dar și a culturii, educației, fiind 
rezultatul experiențelor personale trăite pe drumul sinuos și singular al vieții. 
* Dacă un tip de motivație este împiedicat, barat apare efectul frustrării. 
* Dacă sunt activate concomitent două sau mai multe tipuri de motive contradictorii, apare 
conflictul motivațional.
* Satisfacerea deplină a unor tipuri de motivație generează efectul de saturație.
* Când un scop al motivației e înlocuit cu altul, apare efectul de substituție.

   Formele motivației (structuri motivaționale):
1.  Motivația pozitivă/negativă :
◦ motivația pozitivă­ produsă de stimulări premiale, se soldează cu efecte benefice și 
contribuie la menținerea și consolidarea statutului socio­profesional;
◦ motivația negativă­ produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ceartă, bătaie, pedeapsă), 
are efecte negative asupra subiectului uman.
2.  Motivația intrinsecă/extrinsecă :
◦ motivația intrinsecă­ sursa se află în subiectul uman;
◦ motivația extrinsecă­ sursa se află în afara subiectului;
3.  Motivația cognitivă/afectivă :
◦ motivația cognitivă­ își are originea în activitatea exploratorie; forma ei tipică e 
curiozitatea pentru nou;
◦ motivația afectivă­ determinată de nevoia omului de a obține aprobarea altora, de a se 
simți bine în compania unor persoane
    Formele motivației sunt inegal productive. Motivația pozitivă e mai productivă decat cea 
negativă. Motivația intrinsecă e mai productivă decat cea extrinsecă. Motivația cognitivă mai 
productivă decat cea afectivă. 
    Optimismul motivațional
              Motivație și performanță (nivel superior de îndeplinire a scopului)
    Relația dintre nivelul motivației și nivelul performanței depinde de complexitatea sarcinii pe care 
subiectul o are de îndeplinit. 
    Eficiența activității depinde de relația dintre intensitatea motivației și gradul de dificultate al 
sarcinii. Optimum motivațional­ intensitatea optimă a motivației care să permită obținerea unor 
performanțe înalte. Există două situații:
−  când dificultatea sarcinii e corect apreciată, subiectul adoptă motivația corespunzatoare; 
−  când dificultatea sarcinii e incorect apreciată: 
 subaprecierea dificultății sarcinii (subiectul este submotivat, va acționa în condițiile unui 
deficit de energie, ceea ce va duce la nerealizarea sarcinii);
 supraaprecierea dificultății sarcinii (subiectul este supramotivat, va acționa în condițiile 
unui surplus de energie, va fi stresat, dezorganizat, se va ajunge la eșec)
    Stimulul motivațional care împinge spre realizarea unor progrese și autodepășiri evidente, poartă 
denumirea de nivel de aspirație. Pentru a avea un efect pozitiv este bine ca nivelul de aspirație să fie 
stabilit cu puțin peste posibilitățile de moment ale subiectului.

     
  



 Afectivitatea

          Procesele psihice care reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub formă de trăiri, uneori 
atitudinale, poartă denumirea de procese afective. 
Procese cognitive Procese afective
In ele omul operează cu instrumente  Omul reacționează cu întreaga lui ființă, 
specializate (gândirea cu operații, memoria cu  afectivitatea e o vibrație, concomitent organizată, 
procese, imaginația cu procedee); psihică și comportamentală;
Subiectul se subordoneaza obiectului pe care  Subiectul se subordonează relației pentru că el 
încearcă să­l epuizeze cognitiv; introduce o semnificație emoțională;
Ceea ce contează sunt potențele și organizarea  Conteaza organizarea motivațională a indivizilor, 
cognitivă a indivizilor; raportul obiectului cu necesitățile, cu gradul lor de 
satisfacere;

           Diferențe există și între afectiv și motivațional, în cazul primului contează efectul de câmp, la 
al doilea caracterul vectorial. 
            Particularitățile afectivității (după Vasile Paveleu)
1. procesele afective au valoare motivațională;
2. procesele afective sunt subiective;
3. procesele afective se manifestă cu o anumită forță, intensitate și au o anumită durată;
4.  mobilitatea  proceselor afective;
5.  altele: ambivalența, expresivitatea. 
      Expresivitatea se poate manifesta prin: 
a. Mimică;        b. Pantomimică;        c. Modificările de natură organică;        d. Schimbarea vocii;   
      Clasificarea trăirilor afective: 
A) Procesele afective primare­ au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai 
aproape de biologic (instinctiv) și mai puțin elaborate cultural, ele tind să scape controlului 
conștient. Cuprind: 
• tonul afectiv al proceselor cognitive (se referă la reacțiile emoționale ce însoțesc și 
colorează afectiv orice act de cunoaștere; ex.: simțim un miros și imediat apare o trăire 
specifică);
• trăirile afective de proveniență organică (sunt cauzate de buna sau proasta funcționare a 
organelor interne; ex.: în cardiopatii predomină alarma afectivă, în bolile gastro­
intestinale apar stări de mohoreală etc.);
• afectele (sunt trăiri afective impulsive, violente, de scurtă durată, care pot scăpa de sub 
controlul conștientului, cu apariție bruscă și desfășurare tumultoasă; ex.: furia, 
groaza,râsul exploziv)
B) Procesele afective complexe­ beneficiază de un grad mai mare de conștientizare și 
intelectualizare. Cuprind:
• emoțiile curente (sunt trăiri afective de scurtă durată, intense, cu desfășurare calmă sau 
tumultoasă, fiind determinată de însușirile singulare ale obiectelor). Psihologul american 
R. Plutehik consideră că există opt emoții de bază (teama, surpriza, tristețea, dezgustul, 
furia, anticiparea, acceptul, bucuria);
• emoțiile superioare (integrate) (sunt legate de activitatea pe care o desfășoara individul. 
De obicei presupun evaluări, acordări de semnificații valorice. Spre deosebire de afecte, 
 ele se supun în mai mare măsură învățării existând o formă de învățare afectivă);
• dispozițiile afective (sunt stări difuze, cu intensitate variabilă și durabilitate relativă. 
Dacă emoțiile au o orientare precisă, ele sunt mai vagi. Dacă dispoziția afectivă se repetă 
se pot transforma în trăsături de caracter);
• procesele afective superioare­ se caracterizează printr­o mare restructurare și raportare 
valorică, situată nu la nivel de obiect, de activitate, ci la nivel de personalitate. Cuprind: 
 sentimentele (Psihologul Andrei Cosmovici­ sunt ample structuri de tendințe și 
aspirații, relativ stabile, care orientează, organizează, declanșează și reglează 
conduita). Psihologul Pavelcu­ procesualitatea sentimentelor.
 Faza de cristalizare;
                                                Faza de maturizare;
  Faza de decristalizare;
                                                Faza de dezorganizare;
                              Clasificare:
− intelectuale (curiozitate, mirare, uimire, îndoieli);
− morale (prietenie, patriotism, datorie);
− estetice (admirația, extazul)
− EU­lui (amorul propriu, sentimente de inferioritate/superioritate)
− sociale și psiho­sociale (vanitate, demnitate, sociabilitate)
 pasiunile (trăiri afective foarte intense, stabile, de lungă durată, care antrenează 
întreaga personalitate). Dacă emoția este pasageră, dezordonată, pasiunea este 
durabilă, organizată. Din punct de vedere valoric se clasifică în:
 pozitive, nobile, constructive, lucide (sportul, lectura);
 negative, oarbe, vicii (EUL­ pasiunile posesive: avariție, cupiditatea, 
fanatismul; ALTUL­ gelozia, ambiția; LUMEA­ pasiunea pentru 
jocurile de noroc)

          Proprietățile trăirilor afective: 
I.  Dispun de capacitatea de a se exterioriza ­ se numește expresivitate emoțională. Rolul 
expresiilor emoționale (exteriorizarea ↓)
• rol de comunicare; 
• rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte;
• rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm;
• rol de contagiune (de a transmite reacții altora);
• rol de accentuare sau de diminuare a însăși trăirii afective;
II.  Au proprietatea de a se converti unele în altele  (de a se transforma din pozitive în negative 
sau invers; de ex: dragostea poate trece în ura)
III.  Au capacitatea de a se păstra chiar și în lipsa stimulului care le­a generat  

Rolul proceselor afective:
 Emoțiile prin starea de agitație difuză, prin intensitatea și desfășurarea lor tumultoasa 
dezorganizează conduita umană (Pierre Janet)
 Emoțiile prin mobilizarea întregului organism, prin punerea lui în acord cu situația 
organizează conduita umană (W.B. Cannon)
 Emoțiile dezorganizează conduita în timp ce sentimentele o organizează (V. Pavelcu)
       „ Simpatia este baza întregii existențe sociale” (psihologul francez Theodule Ribot)
       Procesele afective constituie latura energetică a proceselor psihice și a comportamentului uman, 
fiind surse suplimentare de energie care potențează activitatea. 
                                 
 Activitatea voluntară. Voința
        
          Activitatea (în sens general) este un raport selectiv între subiect și un anumit complex de 
sarcini cu un conținut obiectiv, cu grade diferite de complexitate, dificultate, în cadrul căruia 
subiectul își utilizează forțele psihice și fizice pentru realizarea unui anumit scop. 
    Structura activității: 
1. Din punct de vedere psihologic în structura ei intră: 
➙  Motivul  (trebuință, interes, aspirație, ideal) De ce? 
➙  Scopul  (proiecția mintală a finalizării acțiunii) Ce?
➙  Mijlocul  (cunoștințe, deprinderi) Cum? 
2. Din punct de vedere operațional (cibernetic) ea presupune corelarea și conexiunea inversă 
dintre:
➙  blocul de comandă intern  (aici se realizează: analiza și evaluarea sarcinii, elaborarea 
planului, alegerea mijloacelor, elaborarea anticipată a scopului);
➙  blocul extern de execuție  (selectarea și activarea acțiunilor, se realizează f­b de la cel de 
execuție la cel de comandă). Cuprinde: mișcări, operații și acțiuni. Acțiunile se 
subsumează activității însă nu dispun de un motiv propriu. 
                  Blocul conexiunii inverse e format din operatori logici de analiză comparativă a 
rezultatului obținut în funcție de ceea ce s­a propus. Formele activității: 
(1) După planul de desfășurare și după natura produsului:
•  activitate predominant spirituală  (intelectuală);
•  activitate predominant materială  (fizică);
(2) După locul ocupat în viața subiectului:
•  activitate principală  (de bază);
•  activitate secundară  (subordonată);
(3) După natura și evoluția ontogenetică:
•  focul  (motivație intrinsecă cu rol formativ);
•  învățarea  (școlară)
            Motivația poate fi intrinsecă/extrinsecă. După conținut poate fi: perceptivă/conceptuală/ 
operațioanală/socială. Invățarea presupune formarea și dezvoltarea simultană a laturii informative și 
a celei formativ­aplicative.
• munca (dominantă în viața adultului activ). Are caracter normativ; forma specifica de 
structurare este profesia. După natura componentelor dominante munca poate fi: 
intelectuală, fizică. După caracterul produsului: reproductiv­executivă; novator­
creatoare;
(4) După gradul de conștientizare a componentelor:
• activitate în totalitate conștientă (voința);
• activitate cu componente automatizate (deprinderile);
      Voința este o formă de autoreglare a conduitei. E o autoreglare conștientă pentru ca în urma 
deliberării alegem în conștiință de cauză, varianta de acțiune. 
      Voința reprezintă procesul psihic complex, prin intermediul căruia omul își mobilizează si­și 
canalizează forțele și capacitățile fizice și spirituale în vederea învingerii obstacolelor care apar pe 
traiectoria activității. 
      J. Piaget­ „Voința este un reglat al reglajelor”. L.Vagotski­ „În evoluția sa, copilul învață 
comenzile verbale ale adultului, pe care ulterior le interiorizează, ajungând sa­și dea comenzi 
singur”. Adulții constituie pentru copii modele de comportament și chiar modele de voință.
Voința poate fi înțeleasă ca:
− modalitate de coordonare a activității;
 − proces superior de autoreglaj;
− aptitudine de a acționa în vederea realizării unui scop conștient propus;
      Din punct de vedere psihologic, *obstacolul nu se identifică cu niciun obiect sau fenomen al 
realității și nici cu rezistența internă resimțită de individ în desfășurarea unei activități ci reprezintă 
o confruntare între posibilitățile omului și condițiile obiective ale activității. 
      Natura obstacolului poate fi: exterioară/internă
      În evaluarea obstacolului poate să se produca subaprecierea obstacolului, supraaprecierea lui sau 
reflectarea adecvată a acestuia. În depășirea obstacolului e mobilizat efortul voluntar. * Efortul 
voluntar= focalizare, o concentrare a energiei psihonervoase, o mobilizare a resurselor fizice, 
intelectuale, emoționale prin intermediul mecanismelor verbale.
* Scopul= proiecția mintală a finalității acțiunii. La elaborarea lui participă:
⇝  reprezentarea și imaginația; 
⇝  limbajul pentru integrare, denumire, conștientizare; 
⇝  gândirea pentru anticiparea mijloacelor de atingere; 
⇝  afectivitatea la susținerea energetică; 
   Etapele actului voluntar:
1)  Articularea motivațională, prefigurarea intenției sau impulsul ­ exprimă o tensiune interioară 
care tinde să se exteriorizeze și să activeze veriga motorie. Conștientizarea impulsului 
devine punctul de plecare al acțiunii voluntare. 
2)  Analiza și lupta motivelor ­ motivele elaborate intră în raporturi de concordanță sau de 
opoziție, ceea ce impune aprecierea avantajelor și a dezavantajelor, alegerii unuia sau altuia.
3)  Adoptarea hotărârii  (ca urmare a deciziei). Factorii: 
a) informația, experiența cu privire la utilitate, la probabilitatea succesului sau a eșecului 
(ex.: unii oameni tind să aleagă sarcini dificile în speranța obținerii satisfacției 
succesului, iar dacă pierd, eșecul e atenuat)
b) trăsăturile de personalitate, nivelul de aspirații, dorința de succes, tendința de a evita 
eșecul, valorile subiectului;
c) experiența succesului și a eșecului, s­a constatat că după succes nivelul de aspirații tinde 
să crească, iar după eșec tinde să scadă.  
4)  Îndeplinirea planului sau faza execuției ­ formată din operații concrete și uneori operații 
automatizate. Execuția are caracter secvențial și constă în succesiuni de operații. Factorii 
care influențează executarea optimă:
• confruntarea permanentă cu planul inițial;
• confruntarea cu problemele curente care îndeplinesc rolul de feed­back;
• utilizarea adecvată a sistemului de cunoștiințe și deprinderi;
5)  Faza de evaluare și verificare a rezultatelor parțiale și transformarea lor în informatie inversă  
pentru efectuarea operațiilor viitoare. Etapa implică: evaluări+ operații complexe de ordin 
cognitiv și pragmatic.
      Calitățile voinței ( integrate în structuri mai complexe devin trăsături de caracter)
a)  Puterea voinței ­ expresia energiei fizice și nervoase investite, fermitatea și tăria de caracter, 
ambiția în urmărirea scopurilor propuse. Tindem să apreciem mai mult puterea voinței unui 
om care și­a învins un viciu, care a luptat cu o suferință puternică, decât a celui care inițiază 
o activitate.
b)  Perseverența ­ denotă răbdare, tenacitate, rezistență la eșec, puterea de a reveni după eșec, 
urmărirea minuțioasă a planului de acțiune. Opusul ei e încăpățânarea însușire negativă).
c)  Curajul ­ implică înfruntarea riscurilor într­o manieră lucidă și asumată.
d)  Independența ­ evaluarea autonomă a planurilor de acțiune, asumarea deciziilor, riscurilor, 
eșecurilor. (Opusul ei e sugestibilitatea însușire negativă)
e)  Calmul în situații de incertitudine ­ este expresia capacității de autocontrol, de evaluare 
lucidă a variantelor de acțiune, adoptarea celei care permite obținerea de „beneficii” maxime 
 cu „costuri” minime.  
                                       Deprinderile
 
       Reprezintă componente automatizate ale activității, elaborate conștient, consolidate prin 
exercițiu și desfășurate fără un control conștient permanent.
★ Deprinderile sunt declanșate conștient, însă devin subconștiente, fiind acțiuni involuntare.
★ Deprinderile se dezvoltă de­a lungul vieții și sunt prezente doar la indivizii care le­au 
învățat.
Clasificarea deprinderilor:
1. Dupa complexitate:
•  simple  (trasarea liniilor, ovalelor, bastonașelor);
•  complexe  (scrierea literelor, silabelor, cuvintelor);
2. Dupa procese psihice automatizate implicate:
•  senzorio­perceptive ;
•  verbale ;
•  de gândire ;
•  motorii ;
3. Dupa tipul activității în care se încadrează: 
•  de joc  (a sări coarda, a juca cărți);
•  de învățare  (a scrie, a citi, a calcula);
•  de muncă  (a croșeta, a zidi, a dactilografia);
Formarea și interacțiunea deprinderilor. Condiții pentru formare:
­ instruire verbală;                    ­ realizarea de exerciții pentru formarea și automatizarea mișcărilor
­ demonstrarea acțiunii;           ­ controlul și autocontrolul execuției;        ­ păstrarea metodelor;

Conditii externe 
­ interesul celui care învață;     ­ existența unor trăiri afective;         ­ prezența unor calități înnăscute; 
­ prezența altor deprinderi asemănătoare          

Conditii interne

   Etapele formării:
−  familiarizarea cu acțiunea 
−  învățarea analitică; 
−  organizarea și sistematizarea; 
−  automatizarea; 
−  perfecționarea ;
    Analiza interacțiunilor existente între deprinderi pun în evidență două fenomene:
A. Transferul (relația pozitivă între o deprindere deja formată și una în curs de formare)
B.  Interferența (fenomenul de influență negativă între două deprinderi). Poate fi retroactivă sau 
productivă.
     
    Priceperile apar în urma interacțiunilor dintre deprinderile și cunoșțintele deținute, fiind prezente 
în toate domeniile.
    Obișnuințele sunt componente automatizate ale activității, rezultate din interacțiunea 
deprinderilor cu trebuințele.
Pot fi:
−  pozitive  (salutul, plimbarea de dimineață etc.);
−  negative  (fumatul, consumul de alcool etc.). 
 
Structura și dezvoltarea personalității
                           
                               Conceptul de personalitate

        „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului, a acelor sisteme psihofizice 
care determină gândirea și comportamentul său caracteristic „ (G. W. Allport)
        
       „Personalitatea este în esență elementul stabil al conduitei unei persoane, modul său obișnuit de 
a fi, ceea ce o diferențiază de altele.” (N. Sillamy)
       
 Delimitări conceptuale
• Conceptul de individ
             Individul se definește ca fiind totalitatea însușirilor biologice care asigură adaptarea la 
mediul natural. Caracteristici ale individului:
− e un produs în întregime determinat biologic;
− e un reprezentant al speciei (vegetală/animală/umană);
− e o noțiune aplicabilă tuturor organismelor, fără conotații descriptive sau evaluative; 

• Conceptul de individualitate. 
             Individualitatea­ individul cu organizarea lui specifică, diferențială, irepetabilă, ireductibilă
  
• Conceptul de persoană. 
             Persoană­ individul luat în accepțiunea lui psihologică. 
             Caracteristici:
− e un produs determinat socio­istoric, desemnând omul în contextul relațiilor sociale 
sau ca membru al societății;
− e aplicabilă doar omului normal dezvoltat din punct de vedere psihic;

• Conceptul de personalitate. 
Putem spune că personalitatea este persoana plus o valoare, e organizarea superioară a persoanei. 
Goethe scria în „Faust” „O spun și regii/O spun și magii/ Ca din toate cate pe lume 
avem/Personalitatea este binele suprem”. Din spusele lui Goethe trebuie să înțelegem nu că 
personalitatea e o valoare morala ci, înainte de toate, e o valoare.

• Conceptul de personaj. 
Personajul= veșmântul social al personalității, uneori chiar învelișul ei protector, mecanismul de 
apărare. Între personaj și personalitate există relații de echilibru, de coexistență, de armonie dar și de 
disonanță și dezechilibru.
  
 Caracteristicile personalității:

A)  Caracterul sistem, chiar macro­sistematic.  
Personalitatea e compusă dintr­o serie de elemente corelate, nu independente sau simplu juxtapuse

B)  Durabilitatea, stabilirea, persistența în timp.  
Personalitatea e relativ stabilă, relativ identică cu sine însăși, neputând fi radical modificată de 
situații tranzitorii sau accidentale.
 C)  Esențialitatea. 
Însușirile care compun personalitatea sunt esențiale, definitorii pentru om, vizând aspectele cele 
mai importante ale manifestării lui.

D)  Structuralitate și dinamism.  
Personalitatea presupune organizare, ierarhizare, dar și dezintegrare progresivă.

E)  Finalitate adaptivă.  
Personalitatea nu e inactivă, inertă, ea filtrează, motivează, direcționează, selectează și 
programează.

F)  Unicitatea.  
Personalitatea realizează sinteza dintre trăsăturile generale, particulare și individuale ale omului, 
căpătând un caracter propriu, specific, unic.
   
   Personalitatea nu e înnăscută. Omul nu se naște cu personalitate ci devine personalitate. La 
naștere, copilul e un candidat la dobândirea acestui atribut.

Tipuri de personalitate: 

  Personalități imature caracterizate prin:
− simplitatea structurilor psihice componente;
− lipsa corelației logice dintre ele;
− funcționalitate neeficientă;
− scăzute posibilități adaptive;

  Personalități mature caracterizate prin:
− complexitatea structural­funcțională cu componente intim corelate între ele;
− organizare și ierarhizare;
− adaptare suplă, flexibilă;
− mare eficiență;

      Personalități accentuate cu caracteristici care ies din comun, cu tendință de a aluneca în 
patologic, fără a fi însă patologic; îngreunează adaptarea la mediu.
      Personalități anormale/destructurate care se deosebesc total față de media populației; sunt 
incapabile de a se adapta.

  Laturile personalității:
−  temperamentul  (latura dinamico­energetică);
−  aptitudinile  (latura instrumental­operatională);
−  caracterul  (latura relational­valorică);
−  inteligența  (latura rezolutiv­productivă);
−  creativitatea  (latura transformațional­constructivă)

  Centralitatea personalității în psihologie:
☆ Le controlează pe celelalte;
☆ Le integrează și subordonează scopurilor personale;
☆ Le „forțează” să interacționeze activ între ele;
☆ Influențează pozitiv sau negativ funcționarea particulară a mecanismelor psihice;
 ☆ Valorifică diferențiat și maximal celelalte mecanisme psihice și chiar propriile ei laturi.
                                              Temperamentul
− latura dinamico­energetică a personalității­

      Temperament­ provine din limba latina de la verbul „temperare”­ a amesteca.

※  Temperamentul constituie cea mai expresivă latură a personalității noastre , însușirile 
temperamentale punându­și amprenta asupra tuturor manifestărilor noastre 
psihocomportamentale.
※  Temperamentul este înnăscut,  particularitățile sale țin de structura somatică, de sistemul 
nervos, de reactivitate, resurse energetice.
※  Temperamentul evoluează în raport cu întregul organism  și sistemul nervos astfel încât 
trăsăturile lui sunt pe deplin reliefate la sfarșitul adolescenței, se mențin constante până spre 
bătrânețe, când se aplatizează datorită pierderii vitalității, vigorii, vivacității
※  Temperamentele nu sunt bune sau rele, de dorit sau, indezirabile .
※  Nu există temperamente pure . 
※  Temperamentul este o particularitate foarte generală a personalității 
※ Tipologia temperamentală­ un ansamblu de caracteristici temperamentale comune unui 
număr mare de indivizi. 
※ Tipul întruneste atributele cele mai caracteristice, e prototipul unei tipologii temperamentale
※ Temperamentul se poate defini drept latura dinamico­energetică a personalității, cu caracter 
înnăscut, care structurează din punct de vedere formal conduita umană.
            Tipologii temperamentale+ portrete
− Prima tipologie cunoscută este cea realizată de medicii antichitătii Hipocrate și Galenus. Ei 
au pus la bazale temperamentului, combinarea a patru umori sau substanțe primare ale 
corpului omenesc: sânge­sangvinic; bila galbena­ coleric; limfă­ flegmatic; bila neagra­ 
melancolic.
− Mai târziu (la începutul secolului al XX­lea), psihiatrul german E. Kretschmer ajunge la 
concluzia că o anumită constituție corporală se asociază cu manifestări în plan psihologic, 
afectiv, psihopatologic.
•  picnicul  : scund, bondoc, îndesat, extravert, vioi, dinamic­ un ciclotim, oscilează ître 
tristețe și veselie; 
•  astenicul : filiform, longilin, interiorizat, oscilează între instabilitate și calm­ un 
schizotim, cu trăiri afective foarte interiorizate
•  atleticul : alură sportivă, armonios, dezvoltată, tip discret și deschis în manifestări, cu 
o mare nevoie de mișcare
•  displasticul:  prezintă malformații corporale cu efecte variabile în plan 
temperamental.
             Tot la începutul secolului al XX­lea în Rusia, fiziologul J.P.Pavlov a cercetat dinamica 
activității nervoase superioare (ANS) urmărind:
a) forța­ desemnează amplitutinea modificărilor electro­chimice de la nivelul neuronului, în raport 
cu ea se stabilesc 2 tipuri: puternic/slab
b) mobilitatea, excitația și inhibiția; în raport cu ea se stabilesc 2 tipuri: mobil/inert
c) echilibrul­ exprimă raporturile de forță între excitație și inhibiție
  Dacă domină forța excitatorie vorbim de impulsivitate. 
  Dacă domină forța inhibitorie vorbim de inhibiție
  Dacă domină forța egală vorbim de echilibru
Tipuri­ echilibrat
          ­ neechilibrat: ­ excitabil;                 ­ inhibat;
        
 Pe baza acestor caracteristici a fost delimitat:
1.  colericul: puternic, neechilibrat, excitabil; 
2.  sangvinic: puternic, echilibrat, mobil; 
3.  flegmatic: puternic, echilibrat, lent 
4.  melancolic: tip slab; 
          Savantul elvețian G. Jung precizează diferența dintre: 
1. extravert: sociabil, caută emoții puternice, își asumă riscuri, îi place schimbarea, este 
optimist, îi place distracția, este superficial în sentimente
2. introvert: liniștit, introspectiv, izolat, rezervat, își cenzurează sentimentele, rareori agresiv, 
înclinat spre pesimism, stabil în sentimente.
Teoria lui G. Heymans și E.D. Wiersma: tipologia temp. e delimitată în funcție de 3 parametri:
•  emotivitate  (persoane emotive/non­emotive)
•  activism; 
•  ecou  (persoane caracterizate de primeritate­ preocupare pentru prezent, superficialitate, 
optimism, secundaritate­ evenimentele influențează accentuat prezentul și viitorul);
          Pe baza lor se diferențiază 8 tipuri temperamentale: pasionații, sentimentalii, nervoșii, 
colericii, flegmaticii, sangvinicii, apaticii, amorfii.
          Psihologul englez H.J. Eysenk­ pornind de la teoria lui Jung a adăugat dimensiunea 
extroversiune­introversiune, dimensiunea stabilității­instabilității neuropsihice, numită nervozism 
(acesta prezintă la un pol note ridicate de stabilitate emoțională, rezistență la șocuri și lovituri 
morale, la celalalt pol labilitate emoțională, rezistență scazută la șocuri emoționale și la stres)
      Melancolic: INSTABIL          Coleric:
 întristat;  reactiv
 anxios;  neastâmpărat
 rigid;  agresiv
 sobru  excitabil
 pesimist  schimbător
 rezervat  impulsiv
 nesociabil  optimist
I  limitat  activ
E
N  înclinat spre autoanaliză excesivă;  are căderi nervoase și depresii
X
 înclinat spre visare  tinde să ia inițiativă
T T
 cu un slab spirit practic  orientat spre schimbare
R R
 capabil de activități de migală  dornic să conducă și să se impună
O  înclinație spre exagerare O
V V
E       Flegmatic:           Sangvinic:
E
R  pasiv  sociabil
R
 grijuliu  vorbăreț
T T
 pașnic  săritor
I I
 îngândurat  hazliu
T  controlat  vivace T
 demn de încredere  spirit de grup
 temperat  aptitudini de conducere
 calm  tinde să fie superficial și inconstant în 
 perseverent sentimente
 leagă mai greu prietenii  știe să se facă plăcut
 răbdător  leagă ușor prietenii
 rareori izbucnește, dar cand o face are   bine dispus
        STABIL
 manifestări explozive
                                             Caracterul
   
          Totalitatea insușirilor psihice esențiale și stabile care se exprimă în valorile promovate și prin 
atitudinile (comportamentului) omului în raport cu diferite domenii ale vieții sociale și în raport cu 
sine.
        Așadar dacă temperamentul este neutral, nu implică orientări valorice, în schimb caracterul 
este încărcat valoric, descrie profilul psihomoral al omului. 
        Dacă temperamentul este înnăscut, caracterul se dobândește prin modelare socio­culturală. 
        Caracterul este alcătuit din trăsături care se desfășoară pe un continuum de la pozitiv la 
negativ: toți oamenii au caracter, dar orientat valoric într­o maniera diferită.
        Puterea caracterului este dată de forța convingerilor, de tăria cu care le apărăm și susținem, de 
constanța și perseverența lor în timp și în împrejurări variate și nu de încărcătura lui valorică.
        
       Caracterul nu este imuabil, neschimbător, el se poate modifica în timp sub influența unor 
factori de mediu socio­culturali.
       Trăsăturile de caracter reprezintă poziții ale subiectului fața de cele din jur, un mod de a se 
raporta la evenimentele existenței sale in lume. 
Atitudinea reprezintă modalitatea de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene.

Tipuri de atitudini:
−  față de ceilalți oameni 
−  față de sine 
−  față de muncă și activitate 
−  altele : culturale, față de natură, față de familie; și prin care persoana se orientează subiectiv 
și se autoreglează preferențial.

Formarea caracterului
✮ Geneza caracterului debuteaza în copilărie, imediat după naștere, în procesul învățării 
sociale pe căi variate

✮ In primul rând familia va încuraja comportamentele dezirabile și le vor sancționa pe cele 
indezirabile
Copilul învață că un anumit comportament aduce recompensă, laudă iar altul provoacă reproșuri, 
pierderea unor beneficii, sancțiuni aspre. 
            Acesta este mecanismul condiționării.
✮ Mecanismul autorității. 
            Autoritatea adultului se impune de la sine, el este purtătorul „adevărului suprem”, ceea ce 
            decide el e literă de lege, iar nerespectarea se lasă cu sancțiuni. 
✮ Mecanismul imitației și al modelului. 
            Copilul va imita și va adopta modele de conduită din mediul lui familial. Se produce un 
            proces de „imprimare”, de întipărire a acestor modele. 
✮ Modelul este o sursă puternică de formare a caracterului.
Caracterul ca mecanism integrator al personalității
1. Caracterul este mecanismul integrator sintetic, orientativ și reglator ce reunește ansamblul 
de atitudini, valori definitorii pentru profilul psihomoral al personalității.
  Trăsăturile caracteriale și de personalitate trebuie să dispună de:
−  atributul generalității 
−  atributul constanței, al stabilității 
−  atributul plasticității. 

  Trăsăturile de caracter exprimă ceea ce este constant, relativ invariabil, stabil și definitoriu pentru 
personalitatea umana 

  Conceptul de atitudine:
  În structura atitudinii intră: 
−  componența cognitiva 
−  componența motivațională  Latura 
−  componența afectivă  orientativă
−  componența voluntară – latura reglatorie  

Conceptul de valoare
     
     Psihologul american Linton introduce termenul de atitudine­valoare prin care desemnează o 
structură complexă de natură socio­culturală în cadrul căreia primul element este forma, iar cel de­al 
doilea conținut.
    
     Valoarea conferă conținut atitudinii. Valoarea este rezultatul unei relații dintre subiect și obiect.
      
     Ceea ce apărăm, susținem și promovăm prin trăsăturile noastre de caracter sunt tocmai sistemele 
de valori interiorizate, structurate si stabilizate. 

Allport susține că există:
­ trăsături cardinale (1­2 maxim fiecare);
­ trăsături principale (10­15 fiecare);
−  trăsături secundare  (sute, mii fiecare);
−
Portretul caracterial cuprinde anumite carecteristici: 
−  unicitatea caracterului; 
−  expresivitatea caracterului; 
−  originalitatea caracterului; 
−  bogația caracterului; 
−  statornicia caracterului; 
−  plasticitatea caracterului; 
−  tăria de caracter; 

                 
  
                                                                  
                                      Inteligența

       Este dimensiunea personalității ce favorizează adoptarea conduitei intelectuale practice sau 
sociale la situații noi. 

Caracterizare:
        
      Inteligența e o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizata în capacitațile ( M. 
Golu)
−  de disociere ­ corelare­sistematizare­generalizare a proprietăților semnificative ale obiectelor 
din lumea externă și a relațiilor dintre ele
−  de a face față situațiilor problematice  
−  de a crea și alege mijloace adecvate scopului stabilit  (în plan intern­ideal sau în plan extern­
practic)
−  de a realiza succesiuni logice  (și legice) în câmpul unor evenimente haotice, aleatoare, de a 
sesiza inadvertențe, lacune sau absurbități în teste verbale sau nonverbale 

Teorii privind inteligența:
1.  Teoria bifactorială a inteligenței ­ formulată de C. Spearman. Ea diferențiază factorul „g” 
(int. Generala) de factorii „s” (specifica) cum ar fi: cel verbal, cel numeric, cel spațial. Cu 
ajutorul factorului „g” oamenii obțin performanțe în toate domeniile de activitate, iar cu cei 
„s” doar in anumite domenii.

2.  Teoria multifactoriala a inteligenței ­ formulată de L. Thurstone. El înlocuieste factorul „g” 
cu factori comuni, numiți abilități mentale primare: 
◦ comprehensiune verbală (capacitatea de a ințelege sensul cuvintelor)
◦ fluență verbală (capacitatea de a combina cuvintele pentru a exprima idei)
◦ factorul numeric (capacitatea de a opera cu numere)
◦ factorul spațial (capacitatea de a sesiza relațiile dintre formele spațiale)
◦ factorul memoriei (calitățile memoriei)
◦ factorul percepției (capacitatea de a sesiza detaliile, asemănări+deosebiri)
◦ factorul raționament (capacitatea de a gasi regula generală etc)

3.  Teoria genetică ­ formulată de J. Piaget care consideră că inteligența este o adaptare a 
organismului la mediu, care la randul ei este o echilibrare între asimilare si acomodare.
            
            Conduita inteligentă parcurge patru stadii:

1) Stadiul senzorio­motor (0­2 ani)­ specifice lui sunt reacțiile circulare, prin intermediul 
cărora se diferențiază asimilarea de acomodare și intervine focalizarea obiectelor, odată cu 
stocarea unor reprezentări și dobandirea unor semne ce pot simboliza obiectele.

2) Stadiul preoperațional (2­7 ani)­ în mod progresiv, copilul devine capabil de formarea 
simbolurilor. Apar noțiunile empirice, sunt inițiate operațiile de seriere și de clasificare. 
Totuși copilul preșcolar rămâne tributar ireversibilității perceptive. 
 3) Stadiul operațiilor concrete (7­12 ani). La 7­8 ani copii admit conservarea materiei, la 9 ani 
copii admit conservarea greutății. La 11­12 ani copii admit conservarea volumului.

4) Stadiul operațiilor formale (12­17 ani)­ presupune capacitatea de a coordona propozițiile în 
unități mai mari. Apare raționamentul ipotetico­deductiv

4.  Teoria triarhica ­formulată de dr. Sternberg cuprinde: 
• subteoria contextuală­ inteligența și compotamentul inteligent sunt determinate social­
cultural 
• subteoria componențială – vizează mecanismele implicate în conduita inteligentă (procese 
executive, modalități de procesare și utilizare a informației pentru realizarea problemelor)
• subteoria celor doua fațete­ individul se confruntă cu sarcini familiare sau inedite

5.  Teoria inteligențelor multiple ­ formulată de Gardner, susține existența a 7 forme ale 
inteligenței: lingivistică, muzicală, logico­matematică, spațială, kinestezică, intrapersonală/ 
interpersonală;

6.  Teoria inteligenței emoționale­  formulată de D. Goleman. Conform ei există 5 componente 
emoționale: cunoașterea de sine, auto­controlul, motivarea, empatia, deprinderi sociale

      Masurarea inteligenței și implicații practice. 
        
      Testul de inteligență­ metoda prin care se masoară nivelul de dezvoltare si funcționalitate 
cognitivă a individului.
       
      A. Binet (parintele psihometriei) cu Th. Simon au construit prima „scară metrică a inteligenței” 
compusă din 30 itemi (sarcini)
 
      L. Terman a preluat testul Binet­Simon, l­a îmbunătățit introducând formula propusă de W. 
Stern pentru calcularea coeficientului de inteligență (QI) QI= vârsta mentală            X 100
Vârsta cronologică
testul a fos revizuit pentru ulima oara în 1985 și cuprinde 15 subteste. Teste de inteligență­
clasificare: I. generală, concretă, abstractă, tehnică, socială, emoțională, lingvistică, artistică, II. 
teste individuale/teste de grup

Testele de inteligență trebuie sa îndeplinească cerințe: 

−  fidelitatea ­ capacitatea de a oferi informații constante în cazul replicării lui

−  validitatea ­ capacitatea testului de a măsura ceea ce­și propune

Testele de inteligență sunt folosite în activitățile de consiliere școlară și vocațională dar și în 
activitatea de selecție profesională. 

                                              
                                    Creativitatea
     
        Creativitatea este ansamblul unitar al factorilor subiectivi și obiectivi care duc la realizarea de 
către indivizi sau grupuri a unui produs original și de valoare pentru societate.
Factorii psihologici implicați în procesul creației: 

1.  Factorii intelectuali: 
− factori de fluență identificați de Guilford: fluența verbală, asociaționistă, expresională, 
ideațională
− flexibilitatea gândirii (opusul ei este rigiditatea care influențează fenomenul fixității 
funcționale)
− originalitatea care are mai mulți indicatori: caracterul neuzual al soluțiilor, raritatea lor 
statistică, ingeniozitatea etc.
− referitor la inteligență, studiile au arătat că există o corelație pozitivă între nivelul de 
inteligență și creativitate: 
• sunt unii foarte creativi, cu un nivel de inteligență relativ scăzut (mai ales în 
domeniul creației artistice) 
• alții au coeficient foarte ridicat, dar nu sunt deloc creativi și productivi
− imaginația (mai ales cea productivă și creatoare)

2.  Factorii non­intelectuali: 
• factori aptitudinali (e vorba de aptitudinile speciale)
• factori motivaționali și atitudinali (motivația, mai ales cea intrinsecă, dar și atitudinile)
• factorii temperamentali
      
      P.P. Neveanu a arătat că creativitatea poate fi explicată prin modelul bifactorial prin intermediul 
căruia ea este definită ca interacțiune optimă între aptitudine și atitudini, între vectori și operații.

Vectorii pot fi:
− pozitivi (creativi) cu rol de energizare și direcționare a activității. Ex.: motivația intrinsecă, 
niveluri ridicate de aspirație, atitudini creative etc
− negativi. Cu rol de frânare a procesului creației. Ex: motivația extrinsecă, lipsa unor interese 
adecvate, nivel scăzut de aspirații, atitudini noncreative.

Operațiile pot fi:
− noncreative (rutiniere, automatizate, bazate pe algoritmi)
− creative (deschise, de tip euristic, bazate pe procedeele imaginației, pe descoperire, invenție)
Procesul creativ. G. Walles distinge 4 etape esențiale întâlnite la creativitatea artistică, dar și cea 
științifică:
1.  Preparea ­ care cuprinde:
• sesizarea problemei
• desprinderea ei din cadrul contextului
• informarea minuțioasa asupra ei
• emiterea ipotezelor
2.  Incubația ­ perioada dintre elaborarea ultimei ipoteze până la definirea soluției. Se mai 
 numește perioada frustrației și poate dura mai mult sau mai puțin, dar poate fi și etapa 
renunțării.
3.  Iluminarea ­ în care răspunsul căutat apare după eforturi intens depuse sau brusc. El poate să 
apară chiar și­n timpul somnului
4.  Verificarea ­ etapa în care soluția este testată logico­matematic sau experimental 
Niveluri ale creativității: 
J. Taylor consideră că există 5 niveluri:
1.  Creativitatea expresivă , constituie forma fundamentală si se manifestă în comportamentul 
spontan.
2.  Creativitatea productivă , orientată spre obținerea unor produse noi, ea decurgând din 
modalitatea originală de combinare a unor factori psihici individuali
3.  Creativitatea inventivă , valorificata prin invenții și descoperiri 
4.  Creativitatea inovatoare ­ presupune modificarea fundamentelor, principiilor care stau la baza 
artei sau științei, fapt ce permite transformarea.
5.  Creativitatea emergentă , cel mai înalt nivel al creativității, caracterizat prin formularea la 
nivelul cel mai profund și abstract a unui principiu sau ipoteze noi. Se manifestă la omul de 
geniu.
Stimularea si dezvoltarea creativității
    N. Sillamy spune că „ ea (creativitatea) există sub forma latentă, virtuală, în grade și proporții 
diferite, la fiecare individ.” 
    În consecință se poate vorbi despre stimularea, educarea și antrenarea potențialului creativ
Dezvoltarea creativității presupune înlăturarea blocajelor care pot fi:
1.  Blocaje cognitive ­ datorate unor scheme sau stereotipuri ce nu permit individului realizarea 
restructurărilor, a noilor asociații.
2.  Blocaje de natură psihosocială . Creația fiind ținută pe loc datorită conformismului
3.  Blocaje afective ­ teama de a nu greși, de a nu se face de ras, de a nu se compromite 
Exista de asemenea metode folosite pentru stimularea creativitații
I. Brainstormingul, metoda fundamentată de psihologul american A. Osborn, se aplică unui 
grup, 10­12 subiecți lucrează 30­50 minute respectând anumite reguli. 
• Dau frau liber imaginației
• aprecierile critice sunt interzise
• sunt încurajate asociațiile neobișnuite de idei
            Esența metodei constă în separarea intenționată a actului imaginației de faza gândirii critice, 
obiective, raționale. Brainstormingul = furtună în creier, asalt de idei

II. Sintetica metodă fundamentată de W. Gordon se caracterizează prin: 
• e o metodă de grup, metodă calitativă
• e o încercare disciplinată de a folosi stări psihologice și aspecte emoționale
• grupul cuprinde 5­6 persoane cu pregătire diferită
• se folosesc două operații de bază: a) să faci un lucru ciudat și să devină familiar   b) să 
faci ca obișnuitul să devină ciudat. Aplicarea ei presupune 3 faze:                         1. 
convertirea ciudatului în familiar (înțelegerea problemei) 2. convertirea familiarului în 
straniu (îndepărtarea de ea) 3. reconvertirea ciudatului în familiar (revenirea la ea). 
Metoda se mai numește ”a analogiilor” 
• metoda 6­3­5 a cărei denumire provine de la faptul că grupul cuprinde 6 persoane, iar 
primele 3 idei emise sunt prelucrate de alte 5 persoane

Creativitatea nu poate fi dezvoltată numai prin metode speciale. Astfel:
−  creația nu aparține ereditar doar unei minorități 
−  relația educațională trebuie să fie distinsă, democratică 
−  eliminarea blocajelor culturale și emoționale 
−  stimularea inițiativei în a formula probleme, a exprima opinii, a formula soluții 
−  utilizarea unor metode și procedee de invățare care să permită deschiderea către noi  
alternative formularea de noi întrebări
                                        Aptitudinile 
                       ­latura instrumenal­operațională a personalității­
      
        Ansamblu de însușiri de ordin instrumental­operațional care diferențiază oamenii între ei în 
ceea ce privește maniera de desfășurare a diferitelor activități și mai ales, în ceea ce privește 
randamentul cantitativ și calitativ al acestora. 

 Caracteristici ale aptitudinilor:
- Nu orice însușire psihică e aptitudine, ci numai cea care favorizează desfășurarea unei 
activități cu rezultate supramedii;

- Aptitudinea diferențiază indivizii între ei, elementul principal constituindu­l randamentul 
cantitativ și calitativ;

- Aptitudinile pot fi analizate după: rapiditate, volum, precizie, originalitate, eficiență;

- Aptitudinile se realizează prin procese psihice, ”funcționalitatea acestora constituind cea mai 
generală explicație psihologică a lor” (P.P.­Neveanu);

Astfel:
A.  Aptitudini mnezice ­ are cel care reproduce corect și fidel foarte multă informație
B. Aptitudini senzorio­perceptive­ cei care reușesc să identifice și să diferențieze cu ușurință 
stimuli
C.  Aptitudini intelectuale ­ reci care rezolvă ușor și într­o manieră originală situații problemative
      
      Capacitatea ” este aptitudinea plus câștigul ei în calitate, venit prin exercițiu ” (FL Ștefănescu­ 
Goangă)

      Talentul este forma superioară de dezvoltare a aptitudinilor, precum și combinarea lor originală 
care asigură creația de valori noi și originale. 

      Geniul este nivelul cel mai înalt de dezvoltare a aptitudinilor manifestate într­o activitate 
creatoare de importanță istorică pentru viața societății și progresul cunoașterii. 
    
      Rolul creativității și mediului în formarea și dezvoltarea aptitudinilor:

-  Aptitudinile sunt înnăscute . Metoda folosită este cea a genealogiilor care constă în stabilirea 
numărului personalităților de seama din cadrul descendenților unor persoane cu înalt statut 
social.
-  Aptitudinile sunt dobândite . Metoda folosită e metoda gemenilor sau gemelară. E vorba de 
studiul gemenilor univitelini și bivitelini crescuți în aceleași condiții sau condiții diferite în 
vederea evidențierii deosebirilor pe linie intelectuală și de personalitate. 
-  Aptitudinile  deși depind de ereditate, sunt influențate în mai mare măsură de factorii de 
mediu și de educație
-  Psihologia modernă ia în considerare interacțiunea factorilor ereditari și a celor de mediu 

     Factorii ereditari nu au rol de determinare ci de condiționare a aptitudinilor și se refera la 
ansamblul de dispoziții și predispoziții de ex:
• Particularitățile morfo­funcționale ale organelor de simț
 • Tipul de sistem nervos
• Plasticitatea scoarței cerebrale
• Particularități ale aparatului fonator și sistemul osteomuscular 
      
     Existența unor însușiri înnscute favorizează dezvoltarea unor aptitudini specifice, lucru susținut 
în exemplele: G. Enescu cânta la vioară la 4 ani, la 7 intra la Conservatorul din Viena; Goldoni scria 
o comedie la 9 ani, Mozart compunea menuete la 5 ani etc.
      
     Aceste personalități au devenit „productive” timpuriu. Există și cazul în care au inceput „să 
producă” mai târziu: primul volum de versuri al lui T. Arghezi apare la 47 de ani, M. Cervantes 
termină de scris „Don Quijote” la 68 de ani etc. 

    Clasificarea aptitudinilor: 

1) după structură și gradul lor de complexitate
• simple­ sunt cele care operează omogen, influențand un singur aspect al activității (ex.: 
auzul muzical, finețea simțului gustativ, percepția spațială)
• complexe­ sisteme organizare și ierarhizare de aptitudini simple

2) După specificul activității solicitante:
a) Aptitudini speciale­ asigură eficiența activității într­un anumit domeniu. Ex:
•  Aptitudinea pedagogică ­ „ce se manifestă în activitatea cadrului didactic și se referă 
la ansamblul de calitați necesare pentru exercitarea cu succes a acestei profesii” Ea 
implică:
 competența psiho­morală
 competența profesional­stiințifică
 competența psiho­pedagogică
 competența psiho­socială

•  Aptitudini sportive : 
 generale (simțul orientării și echilibrului, rezistența la efort, dorința de 
întrecere etc)
 specifice practicării unei anumite ramuri de sport (ex. Viteza de reacție la 
box, atletism, simțul ritmului la gimnastică etc.)
Pentru activitate sportivă de înaltă performanță: atitudini pozitive față de activitate, motivație 
puternică pentru domeniu, aptitudinea psihosomatică.

•  Aptitudini tehnice : 
A. Rosca si B. Zorgo disting:
 etajul funcțional inferior ce cuprinde configurații ale funcțiilor senzorio­
motorii
 etajul al doilea bazat pe primul, cuprinde structura percepțiilor și 
reprezentărilor spațio­temporale
 etajul superior care se bazează pe primele două, reprezintă nivelul 
gândirii tehnice formale
•  Aptitudini școlare: 
Vernon consideră că nucleul lor central este format de inteligența generală, de factorul verbal­
educațional, motivație, atitudine, interes. Alți factori: factorul spațial­mecanic, factorul verbal, 
numeric, aptitudini tehnice, psihomotorii etc.
 
b) Aptitudini generale­ cele care se dovedesc utile în toate domeniile de activitate (spiritul 
de observațe, capacitatea de învățare, anumite calități ale memoriei, inteligența etc)
  
  Aptitudinea și succesul profesional.
  Aptitudinile favorizează obținerea succesului profesional. Există aptitudini dar și inaptitudini care 
pot fi:
a) absolute (prezența lor împiedică fundamental buna desfășurare a activității)
b) relative (prezența lor nu împiedică în mod fundamental nici cantitatea, nici calitatea 
prestațiilor)

      Teorii privind originea și formarea aptitudinilor:
− teoria ereditaristă (le consideră determinate genetic, înnascute)
− teoria ambientalistă (consideră că determinante pentru constituirea aptitudinii sunt mediul și 
educația)
− teoria dublei determinări (consideră că fiecare individ se naște cu un potențial biologic care 
se valorifică într­un mediu, cu o educație adecvată)