11.

Aspecte generale privind etica, moralitatea și legea

Pitagora: “Nu te strădui să dobândești cunoașterea supremă; din toate științele.

Probabil că știința moralei e cea mai necesară, dar ea nu se învață.”

1.1. Ce reprezintă etica și morala?

Termeni de etică și morală sunt sinonimi în conținut; etimologic, primul provine din
limba greacă (ethicos), al doilea este o traducere a primului în limba latină (mores), ambii
însemnând moravuri.
Etica este definită ca un ansamblu de judecăți despre bine și rău, concretizate în norme
etice, menite sa ghideze comportamentul uman, în vederea căutarii și împlinirii binelui, dar și
știința având ca obiect studiul moravurilor, pentru îndrumatarea și formarea caracterului1.
Ce ne determină să căutăm comportamenul moral? Întrebarea este dificilă și a primit
răpspunsuri diferite: iubirea față de ceilalți, teama de lege, de oprobiul societății, mila, rațiunea.
A fi moral nu inseamnă sa faci ceea ce simți, ci să faci ceea ce știi că trebuie sau ce îți
dicteaza conștiinta. Kant descrie moralitatea ca pe o “voință bună”, adică dispoziția unei ființe
raționale imperfecte de a acționa din datorie. El susține că o acțiune este morală prin ea însăși,
ea corespunde celor mai înalte exigente ale rațiunii. Așadar, o persoană morală este un om de
conștiință, un om supus rațiunii sale fără nicio excepție. “Demnitatea umană” este un alt concept
al eticii sale potrivit căruia orice ființă raționala are o valoare intrisecă, dincolo de orice preț,
valoare ce presupune obligația de a nu trata ființele umane ca simple mijloace în virtutea altor
scopuri. “Acționează astfel încât să folosești umanitatea atât din persoana ta, cât și din persoana
altora totdeauna și ca scop, niciodată doar ca mijloc”. Consecința acestui principiu rezidă în
faptul că oricărei ființe umane trebuie să-i respectăm demnitatea umană, chiar dacă nu ar merita
un astfel de tratament, în caz contrar am leza o ființă umană. Pentru Kant existența umana ca
principiu al umanității nu trebuie să intre în sfera calculelor de profitabilitate unde poți lua o
viață pentru a salva o mie. Practic, moralitatea este în afara sferei utilității, fiind valorizată
pentru gratuitatea sa, căci acolo unde există corectitudine există o valoare morală și nu o valoare
de schimb. Altfel spus, o acțiune care presupune o răsplată nu este o acțiune morală. Și nici o
acțiune care este făcută sub presiunea pedepsei nu este o acțiune morală, căci atât pedeapsa cât
și răsplata face ca acea acțiune să fie făcută sub autoritatea unui interes personal și nu sub
autoritatea moralității.
Așadar, moralitatea este calitatea umană de a fi în acord cu standardele dreptatii, cu o
bună conduita sau cu un sistem de idei care se încadrează în aceleași categorii. Etica reprezintă
un set de reguli morale ale individului al cărui nucleu este corectitudinea, o înălțime de
conștiință care este sistematizată, conceptualizată și apoi definită în continuare de norme, religii
și culturi sociale (de exemplu, poligamie, sclavie).
Moralitatea descrie principiile care guvernează comportamentul nostru. Fără aceste principii, o
societate nu pot supraviețui mult timp. Pentru că suntem ființe umane născute cu instinctul
binelui, dar și dotate cu instincte precum autoapărarea, reproducerea și conservarea, moralitatea
este necesară, iar fără etică nu ne-am descurca. Practic, există valori și există acțiuni. Avem
nevoie de valori pentru a ne seta comportamentul corect și avem nevoie de reguli care să ne
arate ce trebuie să facem pentru a deveni ceea ce trebuie să fim. Omul trebuie să lupte cu viciile,
patimile sale și cu dorințele nesăbuite, iar orice abandon în acest sens va echivala cu o repudiere
din cadrul societății. Suntem produsul libertății noastre, spunea Sartre, deoarece ne construim
substanța prin hotărârile pe care le luăm. Nicio scuza și nici o dezvinuire a lipsei noastre de
angajament nu sunt admise, întrucât orice forma de relegare a responsabilității și asumării este
o manifestare de rea credință. Abandonul luptei prin justificări și dezvinovățiri reprezintă o fugă
1
A se vedea pentru aprofundarea problematicii acestui capitol studiul sistematic întreprins de Cristinel Ghigheci,
Etica profesiilor juridice, Ed. Hamangiu, 2017, p.9-126
de la conștientizarea libertății noastre și nu poate fi legitimat prin felul de a fi al omului, ci
trebuie asumat ca efect al voinței.
Prin prudență, individul aplică moralitatea cazurilor individuale, prin mijloace corecte
și înlătura toate erorile, îndoielile cu privire la bine și rău. Adevărul este recunoscut de judecăți
prudente. Oricine își urmează conștiința este cu adevărat prudent.
Prin dreptate, se respectă drepturile oamenilor și se creează o armonie umană.
Prin urmare, nici dorințele omenești, nici circumstanțele nefaste, nici dorințele
subiective nu pot scuza comportamentul unui cetățean nepăsător2.
Moralitatea trebuie să fie privită ca o responsabilitate față de noi înșine. Suntem
responsabili să demonstrăm că suntem oameni. Suntem autorii propriei noastre vieți, iar din
această perspectivă, trebuie să fim morali, pentru că de asta depinde cum ne vom crea pe noi
înșine.
În prezent, omul modern percepe moralitatea ca pe o obligație și o formă a supunerii
însoțită de pedeapsă. Astăzi, a fi moral înseamnă a face concesii, a renunța la plăcere, dorințe,
instincte și pasiuni.

4.7. Etapele cercetării științifice

Cercetarea ştiinţifică fiind ea însăşi un tip specific de acţiune umană, trebuie concepută
şi desfăşurată în baza unui program elaborat pe mai multe etape, fiecare însemnând un ansamblu
de demersuri metodologice specifice.
În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei
cercetări; importantă este respectarea logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice. O
schemă de desfăşurare a activităţii de cercetare ar putea fi:
-stabilirea problemei (obiectul analizei);
-analiza ipotezelor ştiinţifice;
-stabilirea metodelor de cercetare;
-elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor;
-recoltarea informaţiilor;
-prelucrarea informaţiilor;
-analiza informaţiilor şi explicarea proceselor studiate

5.6.Reguli de redactare
Redactarea unei lucrări debutează cu alcătuirea unui plan de redactare, mai bine alcătuit
decât planul provizoriu.
Planul de redactare constă într-o succesiune logică de titluri ale diviziunilor (părţi,
capitole) şi subdiviziunilor lucrării (subcapitole, paragrafe) cu indicarea ideilor ce urmează a fi
tratate şi a argumentelor care le susţin.
Este recomandabilă începerea redactării lucrării după adunare întregii documentaţii,
aceasta având avantajul reflecţiei asupra materialului „de construcţie” disponibil.
Parcurgerea fazei de reflecţie va uşura efortul de elaborare a planului de redactare. După
înţelegerea subiectului, se trece la repetarea textelor, iar în funcţie de criteriile propuse
ajungându-se la o ierarhizare de timpul: documente ce prezintă interes limitat „documente
pivot” şi „documente sertar”, apoi la analiza conţinutului şi structurarea lui pentru a putea
elabora un plan în detaliu.
Fiecare lucrare trebuie prevăzută cu un Cuprins şi o listă de abrevieri utilizate în lucrare,
iar la finalul ei, un index alfabetic, ce va cuprinde principalele noţiuni tratate. Indexul este
obligatoriu în cazul lucrărilor voluminoase şi în cazul lucrărilor ce tratează o tematică nouă, a
cărei structură nu este cunoscută publicului. De asemenea, fiecare lucrare va avea o bibliografie,

2
Daniel Nica, Pastila Rosie, 2015, Editura Trei, Bucuresti, pag. 76.
generală sau selectivă, care va cuprinde sursele documentare utilizate la alcătuirea lucrării.
Pentru a fi usor consultate de cititori, subiectele tratate trebuie să fie coerente şi clar structurate,
utilizându-se un sistem unitar de împărţire pe grade de titlu (ex: Partea, Cartea, Titlul, Capitolul,
Secţiunea).
Sistematizarea fiecărei lucrări trebuie să cuprindă Capitole şi Secţiuni, de preferat este
ca în sistematizarea unei lucrari sa nu se utilizeze mai mult de patru grade de titlu. La redactarea
lucrării, gradele de titlu, până la nivel de secţiune, vor fi aliniate centrat, iar gradele de titlu mai
mici vor fi aliniate de la stânga. Acestea trebuie scrise cu acelaşi font şi aceeaşi dimensiune de
caracter, iar evidenţierea lor trebuie sa se facă doar prin aliniere (centrat/stânga) şi prin bolduire
(utilizarea caracterelor aldine).
Autorii pot să utilizeze prescurtările din Lista generală de abrevieri pe care o întocmesc
la începutul lucrării, lista principalelor abrevieri fiind poziţionată înaintea conţinutului propriu
zis al lucrării.
Partea centrală a lucrării, corpul lucrării este alcătuită din capitole şi paragrafe ce trebuie
să aibă aceeaşi structură: introducere, tratare şi concluzie. Între regulile redactării unui paragraf
sunt:
-să fie consacrat dezvoltării unei singure idei;
-explicarea ideii să fie suficientă;
-paragraful să se încheie cu o concluzie.
O etapă esenţială, deoarece informaţiile, fiind de obicei numeroase, lucrarea trebuie să
fie organizată pe baza unui plan de idei. Orice lucrare ştiinţifică are trei puncte principale:
-Introducere;
-Cuprins;
-Încheiere.
Pentru fiecare se realizează un plan de idei principale, unde informaţia trebuie să fie
clară, concisă şi să prezinte noutăţi în domeniu. Forma de redactare a lucrării trebuie să
îndeplinească fie condiţiile cerute de organizatorii conferinţei, fie respectând condiţiile standard
de redactare. Condiţiile standard sunt:
-Corp de literă titlu capitol 14 bolduit;
-Corp de literă titlu subcapitol 12 bolduit;
-Times New Roman cu caractere de 12 pentru text, spaţiu între rânduri de 1,5 şi alinierea
Justify;
-Formatul paginii este de obicei 2,5 sus, dreapta şi jos, iar la stânga este de 3,5 (pentru
că acolo se leagă lucrarea).
Fiecare lucrare conţine foaia de titlu care trebuie să cuprindă:
-Numele şi prenumele autorului
-Titlul lucrării
-Editura
-Localitatea
-Anul de publicare.
În cazul lucrărilor de licenţă, masterat şi doctorat, pe copertă se trece sus Universitatea
unde se susţine lucrarea, Facultatea, în centru se trece Lucrare de doctorat, disertaţie sau de
licenţă (fără titlu), în partea de jos a coperţii stânga, profesorul coordonator (nume, prenume,
titlu academic complet) şi dreapta absolvent, doctorand, masterand (nume şi prenume), iar
centrat jos anul. Doar pe foaia de titlu se trece în loc de lucrare, titlul lucrării respective.
După foaia de titlu prima pagină este destinată cuprinsului care trebuie să conţină
trimiterile la paginile lucrării.
Următoarea filă cuprinde argumentul autorului sau motivaţia alegerii temei (ce poate fi
de 2 pagini sau mai mult).
 Conţinutul lucrării poate avea 3-4 sau mai multe capitole plecând de la un capitol
introductiv care poate purta chiar numele de introducere, concluzii (rezumatul lucrării în câteva
pagini).
Bibliografia se trece la finalul concluziilor. Inserarea informaţiei prelevate din lucrări,
în text, se face respectând anumite reguli de trimitere. „ Există doua mari sisteme utilizate la
trimiterile bibliografice şi anume: Sistemul European recomandat şi în România de Academia
Română (sistemul APA) şi cel american bazat pe Chicago Manual of Style, sistemul Chicago”.
Sistemul european
Citatele inserate în text se vor marca cu ghilimele, apoi trimiterile se fac la subsolul
paginii utilizând setarea din calculator: Insert – References – Footnote. La nota de subsol se
utilizează abrevierile: prenumele şi numele autorului, titlul lucrării, editura, localitatea, anul
apariţiei lucrării, p. (prescurtarea de la pagină şi pentru mai multe pagini „pp”).
Pentru periodice – prenume şi nume autor, titlu „Numele periodicului”, localitatea, seria,
tomul, anul de apariţie, nr. pagină.
Izvoarele editate, manuscrise: Deţinător, fond de colecţie, prenumele şi numele
autorului, titlu, nr. manuscris, fila.
Trimiterile la subsol potrivit sistemului APA se fac cu următoarele prescurtări standard:
-apud, atunci când se citează o anumită opinie a unei persoane, dar apare în lucrarea
altui autor;
-idem (sau eadem) cănd sunt două note consecutive ale aceluiaşi autor însă lucrări
diferite. Idem se utilizează pentru autor şi eadem pentru autoare şi înseamnă acelaşi sau
aceeiaşi;
- ibidem (tot acolo) acelaşi autor, aceiaşi lucrare, doar pagină diferită.
Utilizarea acestor trimiteri ştiinţifice este obligatorie, fiind o recunoaştere a contribuţiei
adusă de autori diverşi, şi ne fereşte de plagiat.

Sistemul american de citare a surselor Chicago

Acest sistem practică o serie de prescurtări şi trimiteri la sursă, realizate între paranteze
rotunde în text, imediat după citatul respectiv, narat tot între ghilimele în text. Lucrările cu date
de identificare, se regăsesc fie la finele capitolului, fie la finele lucrării, în bibliografie.

5.7.Conținutul lucrării

a. Introducerea
Trebuie să-l pregătească pe cititor în vederea lecturii, a înţelegerii şi a aprecierii lucrării.
Autorul va enunța problema la care a încercat să răspundă prin cercetarea sa. Expune ideile
principale şi va prezenta pe scurt domeniul mai larg din care face parte lucrarea.
Va încerca să arate stadiul problemei respective înainte de începerea cercetării, se va
prezenta punctul său de vedere şi poate aduce lămuriri asupra planului lucrării. Astfel
introducerea are rolul să:
-exprime importanţa problemei ce va fi cercetată;
-să justifice alegerea subiectului, a temei;
-să anunţe planul de ansamblu al lucrării (descrierea lucrării pe capitole);
-să specifice metodologie de cercetare aplicată (prezentarea surselor, etc.);
-să spună ce aduce nou cercetarea, în raport cu celelalte puncte de vedere enunţate de
predecesorii săi;
-descrierea scurtă a rezultatelor obţinute.
Introducerea este de o importanţă majoră şi are o pondere mult prea mare în economia
unei prezentări pentru a fi lăsată la întâmplare. Ea trebuie să fie scurtă şi concisă la obiectul
prezentării, fără prea multe detalii. Nu se folosesc scuze sau anecdote niciodată într-o
introducere.

b. Cuprinsul lucrării sau tratarea subiectului

Aici se definesc principalele noţiuni şi termenii noi cu care se operează. Se precizează
principiile metodei de lucru şi principalele ipoteze de la care s-a plecat. Se prezintă dezvoltarea
subiectului respectiv.
Cuprinsul va fi structurat pe mai multe părţi sau capitole, subcapitole, secţiuni şi
subsecţiuni. Fiecare capitol tratează o problemă mai importantă a lucrării, iar titlul lor trebuie
să descrie exact conţinutul acestora.
Această parte a lucrării trebuie să demonstreze capacitatea autorului de a selecta sursele
bibliografice relevante, de a-şi formula propriul punct de vedere asupra subiectului studiat.
Este partea unde se explică tema în detaliu, se dezvoltă şi se argumentează.
Cuprinsul trebuie să conţină elemente de bază ale prezentării şi este nevoie de o claritate
a mesajului transmis.
Principalele capcane care trebuiesc evitate sunt:
- greşeala de a nu respecta subiectul;
-absenţa planului;
-lipsa retoricii;
-absenţa originalităţii şi a parafrazarea textului.

c. Încheierea (sau concluziile)

Concluziile sunt răspunsuri la întrebările ridicate în introducere şi reliefează esenţialul.
Au aceeaşi importanţă ca şi introducerea. Dacă introducerea a plecat de la un aspect general –
definirea domeniului de studiu – şi a ajuns la particular – lucrarea de faţă, concluzia parcurge
drumul invers, de la particular la general.
Concluzia trebuie să se caracterizeze prin:
-rezumă rezultatele cercetării;
-evită intrarea în detalii care se găsesc în cuprins;
-evidenţiază complexitatea cercetării şi dificultatea acesteia;
-indică posibile cercetări viitoare, plecând de la probleme nesoluţionate în lucrare;
-oferă un comentariu personal despre rezultatul cercetării în raport cu obiectivele
propuse, enunţate în introducere.
Încheierea sau sfârşitul este partea în care se prezintă tema în rezumat şi se fac
recomandări dacă este necesar. Este cel mai important element strategic al unei prezentări, ea
poate conţine fie rezumatul principalelor puncte expuse, fie îndemnul la o anumită acţiune, fie
chiar un compliment sincer adresat publicului.

d.Notele
Se folosesc pentru a indica sursa citatelor, a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire
despre un subiect discutat în text, a face trimiteri externe şi interne, a reda traducerea unui citat
din text, etc.Umberto Eco consideră că notele folosesc pentru:
-a indica sursa citatelor;
-a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect discutat în text;
-a face trimiteri externe şi interne;
-a introduce un citat de întărire a unui punct de vedere exprimat în text;
-a da amploare afirmaţiilor din text;
-a corecta unele afirmaţii din text;
-a reda traducerea unui citat din text;
-a plăti datorii.
 e. Anexele au rolul de a aduce o informaţie originală şi de a completa conţinutul
informaţional al lucrării. Anexele pot avea una sau mai multe pagini, care se vor numerota
consecutiv. Se recomandă ca în lucrările ce necesită demonstraţie, tabelele şi figurile să fie
trecute în anexe. Ele pot fi prezentate într-un volum separat.

f. Glosarul
Rostul unui glosar este de a-l face pe cititor să înţeleagă sensul termenilor de specialitate
folosiţi în cercetare. Acesta este plasat după anexe, înaintea listei bibliografice.
Lista cu explicaţiile termenilor utilizaţi va urma imediat textului lucrării, numai dacă,
nu s-au întocmit şi anexe.
Glosarul este util în manualele universitare, monografii, etc. ajutând la înţelegerea
termenilor de specialitate.

5.8. Stilul şi limbajul de redactare

O lucrare de cercetare trebuie să ţină cont de anumite exigenţe ale stilului ştiinţific.
Lucrarea trebuie redactată într-un limbaj academic impersonal, caracteristic lucrărilor
de cercetare.
Există condiţii şi principii impuse textelor redactate şi reguli pentru citarea textelor.
Umberto Eco a propus zece reguli pentru citare:
Regula 1. Fragmentele obiect de analiză interpretativă sunt citate cu o rezonabilă
amploare.
Regula 2. Textele din lectura critica sunt citate numai când ideile corelează, confirmă
o afirmaţie a noastră.
Regula 3. Citatul presupune să fie împărtăşită idea autorului citat, fragmentul să nu fie
precedat sau urmat de expresii critice.
Regula 4. Pentru orice citat trebuie precizat limpede autorul şi sursa tipărită sau
manuscrisă.
Regula 5. De preferinţă, trimiterile la surse primare trebuie făcute la ediţia critică sau la
ediţia adiacentă.
Regula 6. Atunci când se studiază un autor străin, citatele trebuie să fie în limba
originală. În anumite cazuri poate fi util ca citatul să fie urmat de traducere în paranteze sau
într-o notă.
Regula 7. Trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară.
Regula 8. Atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate insera în corpul
unui paragraf între ghilimele. Atunci, însă, când citatul este mai lung, este mai bine de a-l pune
cu un spaţiu în interiorul paginii, în acest caz nu sunt necesare ghilimelele.
Regula 9. Citatele trebuie să fie exacte. În primul rând, cuvintele trebuie transcrise aşa
cum sunt în text, în al doilea rând, nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru.
Regula 10. A cita este ca şi cum ai depune mărturie într-un proces. Trebuie să fiți
totdeauna în măsură să fie exactă (nu se citează fără a indica denumirea documentului şi pagina)
ca să poată fi controlată de oricine).
Expunerea ştiinţifică poate fi remarcată prin vocabularul special, utilizat pentr redarea
generală a materialului pentru definirea exactă a noţiunilor, a fenomenelor, fără de care ar fi cu
neputinţă reproducerea exactă a definiţiilor. Utilizarea terminologiei de specialitate este un
indiciu al competenţei profesionale, baza oricărei expuneri constituind-o elementele lexicale de
uz general, comune şi altor stiluri funcţionale ale limbii literare.
În stilul ştiinţific se face, de obicei abstracţie de persoana autorului, textele ştiințifice
caracterizându-se printr-o frecvenţă mai mare a pronumelor nepersonale, modul principal de
exprimare fiind impersonal.
 Prezenţa principiilor comune nu trebuie să ne facă să uităm că fiecare tip de lucrare are
propriile exigenţe metodologice.
De asemenea în elaborarea lucrărilor trebuie să ţinem cont de anumite „propuneri” ce
nu pot fi ignorate, cum ar fi:
-evitarea plagiatului
-să se respecte normele de citare a surselor şi de redactare
-să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură.
Discutarea datelor, de fapt întreaga lucrare, trebuie să respecte stilul ştiinţific de
redactare, ceea ce înseamnă o expunere sistematică a ideilor.
Particularităţile generale ale stilului sunt:
-proprietatea
-claritatea
-concizia
-varietatea
-eficienţa
-eufonia
-naturaleţea
-expresivitatea
-eleganţa
-originalitatea
Iar greşelile de combinare a cuvintelor sunt:
-pleonasmul
-contradicţia
-anacolutul
-construcţiile asimetrice
-construcţiile contaminate
A avea stil înseamnă a folosi corect cuvintele atât în ceea ce priveşte forma, cât şi sensul
lor. Pentru a rezolva această problemă avem nevoie de dicţionare explicative, etimologice,
ortografice, etc.
Claritatea ideilor se reflectă prin claritatea limbajului: când adăugăm termenii de
specialitate, trebuie să-i definim, aşa îl putem ajuta pe cititor să vadă relaţiile dintre enunţuri.

6.Plagiatul și autoplagiatul
Crearea de opere, indiferent de gen, implică inspirație și efort, premise care însă nu se
află la îndemâna oricui, motiv pentru care cei mai puțin dotați și/sau neperseverenți încearcă,
adesea, să suplinească premisele prin însușirea operelor altora și astfel, să dobândească benefici
morale și materiale nemeritate.
Fenomenul este cunoscut de mult timp și a fost analizat din diverse perspective, mai ales
din perspectiva eticii și legalității, cel din urmă aspect aflându-se cu predilecție în sfera analizei
noastre în acest capitol.
Utilizarea unei opere protejate, în condițiile legii, fără autorizarea titularului dreptului de
autor ori cu depășirea limitelor autorizării, constituie contrafacere, faptă care atrage raspunderea
civilă delictuală și răspunderea penală a făptuitorului. Utilizarea nu se limitează la sensul
obișnuit al cuvântului, adică reproducerea ilicită a operei, incluzand si orice modalitate de
reprezentare, adaptare și difuzare fără autorizație sau cu depășirea limitelor autorizării. Numai
ca exceptie, opera poate fi utilizată fără acordul titularului, in situatiile stabilite de lege și de
titular.
 Privitor la contrafacere, în doctrina juridică sunt analize temeinice3.

6.1.Noțiunile de contrafacere și plagiat

Reglementările naționale și internaționale folosesc noțiunea de contrafacere pentru cazul
utilizării de opere protejate. Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) a
recomandat o interpretare unitară a noțiunii de contrafacere, în sensul de încălcare a drepturilor
de proprietate intelectuală aparţinând unei persoane4. Doctrina franceză, în majoritate,
consideră că noțiunea de plagiat nu are valoare juridică5, nefiind consacrată printr-un text de
lege.
În acest context, folosirea noțiunii de plagiat pare a fi neadecvată, afirmație infirmată însă
de o parte a doctrinei și de legislația românească relativ recentă. In doctrina internă s-a tins a se
considera plagiatul o specie a contrafacerii, însemnând “imitația frauduloasă a unei opere
străine”6 sau “furt literar”7. Altfel spus, pentru operele literare, și nu numai, se poate folosi în
loc de noțiunea de contrafacere, cea sinonimă de plagiat, afirmație la care achiesăm.
Însă, legiuitorul român a apreciat că aspectele etice ale plagiatul trebuie să fie
reglementate, sens în care în art. 1 din Legea nr. 206/2004, privind buna conduită în cercetarea
ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, a considerat că asemenea activităti “se bazează
pe un ansamblu de principii morale si de proceduri destinate respectării acestora”, urmând a fi
“reunite în Codul de etică și deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare”,
buna conduită excluzând, printre altele, potrivit art.2, plagierea rezultatelor sau a publicațiilor
altor autori, prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători, neatribuirea corectă
a paternității unei lucrări, publicarea sau finanțarea repetată a acelorași rezultate ca elemente de
noutate științifică.
Noțiunea de plagiat a fost definită la art. 4 lit. d) din lege ca fiind “expunerea într-o operă
scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise,
inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere
la sursele originale” (s.n.), iar frauda în știință înseamnă “actiunea deliberată de confectionare,
falsificare, plagiere sau instrăinare ilicită a rezultatelor cercetării științifice”, pentru asemenea
fapte fiind prevazute la art. 14 sancțiuni disciplinare (îndepărtarea persoanei din echipa de
realizare a proiectului, schimbarea responsabilului de proiect, retragerea si/sau corectarea
tuturor lucrărilor publicate prin incălcarea regulilor de bună conduită, mustrare
scrisă, retrogradarea din funcție, suspendarea din funcție și concedierea) care se aplică
cumulativ cu cele prevazute de Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenție, Legea
nr.129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale și Legea nr.8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe.
S-a spus că acestă consacrare legală a fost preluată din practica editorială și academică8.
Am adăuga ca argument la utilizarea în continuare a noțiunii de plagiat că acesta are un
lung istoric, începând cu perioada antică, fiind menționat de scriitori ori critici literari care s-au
aplecat asupra fenomenului de rapt intelectual. Una dintre lucrările publicate este o istorie a

3
a se vedea A. Lucas, H.-J.Lucas, Traite de la Propriete litteraire& artistique, Ed. Litec, 1994, p.220-235, Pierre-
Yves Gautier, Propriete litteraire et artistique, Ed puf, 1991, p.834 si urm., V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei,
Dreptul de autor si drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck, 2005, p.513 si urm. I. Macovei, Tratat de drept al
proprietăţii intelectuale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 381 şi urm.
4
S. Florea, Consideratii privind notiunea tehnico-juridica de contrafacere. Evolutii legale si jurisprudentiale,
RRDPI nr.1/2012, p.165 si urm.
5
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, Droit de la propriete intellectuelle, Ed Gualimo, 2012, p.215
6
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor - Legea nr.8 din 14 martie 1996 comentata, Ed. Lumina Lex, 1997, p.290
7
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.521
8
idem
plagiatului la români, realizata de Alexandru Dobrescu9, autorul constatând că subiectul ales
este o ocupaţie „veche de când lumea”, greu de depistat şi ca orice indeletnicire lipsită de
onorabilitate, a găsit mijloacele de supravieţuire, prefacându-şi „înfăţişarea şi câteva obiceiuri
mai bătătoare la ochi”. Cu umor, autorul afirmă că „nu-şi propune să se transforme într-un
tribunal al plagiatului şi al practicanţilor săi”, tentativă ce ar eşua având în vedere dimensiunile
fenomenului, dar ar fi şi ridicolă întrucât ar trebui „să ţintuim la stâlpul infamiei întreaga istorie
culturală a omenirii”. De aceea, defineste plagiatul ca „însuşirea nemărturisită şi ad litteram a
unui text cu întindere de la nivelul propoziţiei simple până la acela al cărţii întregi”.
Din textul art.4 lit. d se constată că plagiatul privește expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date,
ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic “fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”, ceea ce
înseamnă nerespectarea obligaţiei de a cita potrivit standardelor academice, prin indicarea
numelui autorului, titlului operei, editurii, anului publicării, paginii, dar și prin marcarea
textului preluat.
Acest text legal a provocat reacția doctrinei10, observându-se cu pertinență că este în
discordanță cu dispozițiile art. 9 din Legea nr.8/1996 potrivit căruia sunt excluse de la protecție
prin dreptul de autor „ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele
de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare
ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare”, precum și textele oficiale de
natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora,
simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi stema,
sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia, mijloacele de plată, ştirile
şi informaţiile de presă, simplele fapte şi date”.
S-a observat11 posibilitatea de confuzie ivită, însa s-a apreciatcă cele două legi pot
coexista chiar dacă nu se poate stabili care este reglementarea generală și cea specială deoarece
au viziuni diferite: Legea nr.8/1996 consacră protecţia operei, înțeleasă ca idee care “îmbracă
forma unei opere originale în domeniul literar, artistic sau ştiinţific”, “topită în operă”, în timp
ce Legea nr.206/2004 protejează și ideile, ca formă a cunoaşterii logice, “nelegate într-un mesaj
creator” sau că „ideea” din Legea nr. 206/2004 are o accepţiune diferită de „ideea” din Legea
nr. 8/1996: “ideea interzis a fi plagiată are accepţiunea de opinie, soluţie, viziune asupra unui
subiect, pe când ideea exclusă de la protecţie are accepţiunea de concept abstract, general-
cunoscut, teză necontestată şi acceptată ca universal-valabilă, subiect al unei opere, schiţă,
proiect nerealizat încă. Însă în tăcerea legii, confuzia pare să pună probleme”12.
Se propune reglementarea unitară si completă a plagiatului in Legea nr.8/1996 prin
definirea noțiunii, a limitelor dreptului de autor, a citării s.a.
Apreciem și noi ca fiind necesară o reglementare unitară în materie, sub noțiunea de
contrafacere, agreată de OMPI și doctrină. Până la acel moment, opinăm că actul normativ cu
caracter de generalitate este Legea nr. 8/1996 deoarece reglementează dreptul de autor în
ansamblu, în timp ce Legea nr. 206/2004 are caracter special, privind doar etica în cercetarea
științifică, normele sale urmând a fi interpretate prin raportare la normele generale cuprinse în
Legea nr.8/1996.
De precizat că Legea nr. 206/2004 nu reglementează şi nu garantează autorilor un drept
exclusiv de proprietate intelectuală asupra elementelor precum ‘‘texte, expresii, idei,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice’’, aflate în opere anterior

9
Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii –Istoria ilustrată a plagiatului la români, vol. I, Editura EM.OL.IS , Iaşi,
2007, p.VII-XXIV.
10
Mirela Romitan, Unele consideratii cu privire la notiunea de plagiat, RRDPPI nr.2/2008, p.117.
11
Ligia Catuna, Opere și idei.Plagiat. Exceptia exceptiei in RRDPPI nr.1/2009, p.52 si urm.
12
Andreea Livadaru, Plagiatul- scurte consideratii din perspectiva juridica RRDPI nr.3/2016, pp.7-24
publicate şi nu interzice preluarea, ci sancţionează personalul din cercetare,inclusiv cadre
didactice universitare şi studenţi doctoranzi, pentru minciuna în activitatea academică, prin
preluarea acelor elemente fără citare și menționarea citării.
Dacă textele și expresiile preluate din opera altui autor, fără citare, sunt protejate prin drept
de autor conform art. 1 alin.1 şi art. 7 din Lege nr.8/1996, potrivit cărora ‘‘constituie obiect al
dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul ... ştiinţific...”, făptuitorii
săvârşesc, alături de fapta de plagiat sancţionată de Legea nr. 206/2004 și fapta de contrafacere
prevăzută de art. 141 din Legea nr. 8/1996, prin încălcarea dreptului moral “de a pretinde
recunoaşterea calităţii de autor al operei”, prevăzut la art. 10 lit. b din această lege.
În acest context normativ, considerăm că plagiatul nu este o formă de contrafacere, nefiind
prevăzut prin dispoziţiile art.141 din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia “constituie infracţiune şi
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei care îşi însuşeşte,
fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie intelectuală
proprie. (2) Împăcarea înlătură răspunderea penală”.
Cât privește metodele, procedurile, tehnologiile și rezultatele științifice, observăm că
acestea sunt, în general, creații tehnice, aflate sub incidența Legii nr. 64/1991 și Legii nr.
129/1992, iar însușirea creației tehnice a unei persoane este sancționată civil și penal de aceste
legi. Astfel, conform art. 34 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 “inventatorul are dreptul să i se
menţioneze numele, prenumele şi calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, precum şi
în orice acte sau publicaţii privind invenţia sa”, iar art. 55 prevede că “însuşirea fără drept, în
orice mod, a calităţii de inventator constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă”. De asemenea, art. 41 alin.1din Legea nr. 129/1992 prevede că
“autorul are dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea în certificatul de
înregistrare eliberat, precum şi în orice acte sau publicaţii privind desenul sau modelul”, iar art.
50 arată că “însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de autor al desenului ori modelului
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

6.2.Citarea
Potrivit art. 33 din Legea nr. 8/1996:
“(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii,
următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea
să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl
prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori
cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de
radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ
sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată
de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau
ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei
opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al
pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de
învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui
avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;
 f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,
distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care
imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări
şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ,
exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul
publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale
organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor
cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
(2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea,
radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau
economic:
a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul
informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de utilizare
este, în mod expres, rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere de
acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic
scop informarea privind actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de
actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare
ştiinţifică;
e) de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap
şi în limita cerută de handicapul respectiv.
(3) Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile prevăzute la alin. (1), actele
provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi
esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul unei
reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei opere ori a altui obiect
protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine stătătoare.
(4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie să se
menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi
imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se
menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.’’.
Din analiza textului de lege rezultă că dreptul de citare nu se confundă cu plagiatul. Textul
stabilește condiţiile cumulative generale, în ipotezele de la alin.1 lit. a – i şi la alin.2, pentru
utilizarea de către terți, de opere aduse anterior la cunoştinţa publicului și protejate prin drept
de autor, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii: utilizarea să fie conformă
bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor
sau pe titularii drepturilor de utilizare.
Citarea, conform art.33 alin.1 lit.b din lege, respectiv “utilizarea de scurte citate dintr-o
operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului”, cu îndeplinirea celor trei condiții menționate,
inclusiv cu menţionarea faptului preluării şi cu trimitere la opera originală din care s-a făcut
preluarea, nu este plagiat și nu poate fi sancționat conform Legii nr.206/2004.
 Dacă citatul nu este scurt, întinderea citatului nu este justificată prin folosirea acestuia sau
citarea nu se face în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, fapta
poate constitui contrafacerea dreptului patrimonial de autor.

6.3. Preluarea ideilor, teoriilor și altor elemente neprotejate prin drept de autor
Dispozițiile art. 9 lit. a din Legea nr. 8/1996 prevăd în mod expres că sunt excluse de la
protecție prin dreptul de autor „ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele,
metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare, deci nu pot beneficia
de protecţia legală a dreptului de autor, însă sunt protejate de dispozițiile art. 4 din Legea nr.
206/2004 pentru situația în care expresiile, ideile, demonstraţiile, datele, ipotezele, teoriile,
rezultatele ori metodele ştiinţifice sunt extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic,
aparținând altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale,
acest fapt fiind plagiat, ceea ce ar părea o contradictie între reglementări.
Așa cum am arătat mai sus, considerăm, alături de doctrina din domeniu 13, că Legea nr.
206/2004 nu interzice preluarea în sine a ideilor, teoriilor, conceptelor, descoperirilor ştiinţifice,
procedeelor, metodelor de funcţionare sau conceptelor matematice ca atare, sau a simplelor
fapte şi date din opera altui autor, ci interzice “preluarea fără a menţiona faptul că acestea au
fost preluate din opera altui autor şi fără a indica opera anterioară din care s-a făcut preluarea”,
ceea ce constituie plagiat deoarece creează impresia că acele elemente sunt fructul efortului
intelectual propriu.
Preluarea în opere proprii a ideilor exprimate anterior de un alt autor “poate fi făcută, spre
exemplu, prin traducere, sau prin parafrazarea unui fragment din textul acestei opere, sau prin
reformularea unei fraze, sau prin înlocuirea anumitor cuvinte, cu păstrarea ideilor exprimate de
un alt autor”.
S-a observat că pentru aceste elemente nu interesează originalitatea, întrucat “este o
condiţie legal reglementată pentru ca o operă care include aceste elemente să poată beneficia
de protecţie prin drept de autor, astfel cum prevede art. 7 din Legea nr. 8/1996”14.
Important pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică este indicarea operelor în care se
regăsesc aceleaşi elemente, dar și înlăturarea “conivențelor” între făptuitor şi autorul operei
originale ori operei care la rândul sau este un plagiat sau alte situații de minciună.

6.4. Criterii obiective de constatare și apreciere a contrafacerii

Dacă constatarea savârșirii faptei de plagiat prevăzută de Legea nr.206/2004 este relativ
ușoară, prin compararea lucrării plagiate cu cea din care s-au extras expresii, idei, demonstraţii,
date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice, aparținând altui autor, mult mai dificilă este
constatarea contrafacerii unei opere protejate prin drept de autor prevazut de Legea nr.8/1996.
O asemenea analiză este necesară deoarece plagiatul și contrafacerea pot fi săvârșite prin
aceeași faptă în anumite situații.
Pentru ca o operă să fie protejată prin drept de autor, ea trebuie să fie originală, să aibă o
formă concretă de exprimare și să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului15.
O operă este originală dacă este “o creaţie a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă
copie a unei opere anterioare”16, “o creaţie intelectuală proprie autorului său”17.

13
Sonia Florea, Plagiatul si incalcarea dreptului de autor, în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale
nr.4/2016, p.109-134
14
idem, p 119
15
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.99-101
16 ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6428 din 30 iunie 2006, cit. supra, pp. 245 – 250.
17
ICCJ, cauza C-5/08Infopaq International A/S împotriva Danske Dagblades Forening, par. 37
 Privitor la originalitate, s-a spus că «opera este originală și beneficiază de protecție dacă
nu este copia partială sau totală a altei opere intelectuale, nu reprezintă o transformare
neautorizată a altei opere protejate preexistente si dacă nu se include în domeniul public
intelectual, constituit din ideile și unele creații excluse expres de lege de la protecție» 18.
Jurisprudența a confirmat acest punct de vedere, statuând că „opera este originală dacă este o
creaţie a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă copie a unei opere anterioare”19.
Pentru aprecierea originalității operei, s-a utilizat un criteriu traditional, subiectiv, al
amprentei personalității autorului, considerat însă «insuficient și evaziv»20, comparativ cu
criteriul noutății, folosit pentru creația tehnică21, considerat obiectiv, motiv pentru care o parte
a doctrinei a apelat la un criteriu obiectiv de apreciere a originalității, cel al aportului
intelectual22, adică al diferenței de operele anterioare.
Totuși, nici criteriul obiectiv nu este folosit adecvat, rezultatul fiind adesea irelevant, ceea
ce se răsfrange negativ și asupra aprecierii plagiatului.
Amintim întâmplarea redată de Eugen Petit, în articolul « Plagiatul », publicat în Pandecte
săptămanale nr.34/193723, unde relatează cazul unui poet talentat care a compus un sonet
mediocru, « Marea », despre care s-a constatat că este o traducere dintr-un autor nordic, dar
poetul s-a apărat suținând că a citit acea poezie în copilărie, a uitat de ea și întrucât își compunea
versurile în minte, le-a amestecat cu cele ale sonetului și le-a scris pe hârtie considerând că
poemul este al său, deci nu a plagiat cu bună stiintă, și pentru a-și dovedi nevinovăția, a compus
un alt poem, cu același titlu, «de o frumuseţe rară», ceea ce a convins că redarea acelui poem a
fost «o simplă reminiscență». Concluzia sa este că: «dacă se reproduce o idee comună, pe care
o găsim în mai toţi autorii de aceiaşi specialitate, chiar când se omite citarea numelui
predecesorului de unde a fost luată, numai de plagiat nu poate fi vorba. Pentru că în astfel de
cazuri va lipsi intenţiunea frauduloasă». Mai mult, crede că dacă un autor de reputație reproduce
« pasagii » din cartea unui autor modest, fără a-l cita, este « o simplă neglijentă » deoarece
plagiatorul « ca şi un hoţ, fură de acolo unde ştie că nu se va putea descoperi, şi pentru ca să
aibă folos! ». În fine, observă că în tratatele «de drept clasic se regăsesc aceleași idei repetate»,
«trecute în domeniu public spiritual» și «nimeni nu-şi mai dă osteneala să le arate originea».
Un alt observator atent al domeniului plagiatului24 ne îndeamnă să ne imaginăm de „câte
nume strălucite, ai căror purtători n-au rezistat dorinţei de a se împărtăşi din etern
ademenitoarele plăceri interzise, ar trebui să văduvim cărţile de căpătâi, enciclopediile, istoriile
ştiinţelor şi ale artelor! Pentru că fructul oprit n-a atras irezistibil doar spiritele mediocre,
incapabile de a zămisli prin propria-le sforţare şi, în consecinţă, nevoite a compensa
inaptitudinea biologică prin înfieri cu de-a sila, ci şi pe acelea recunoscute tocmai pentru
naturala lor prolificitate”, iar „aisbergul al cărui vârf îl zărim din când în când, nu ne va fi sorocit
niciodată a-l contempla în deplina lui măreţie”, neştiind „nici încotro să cauţi, nici cum, nici
cât”, astfel încât principalele cazuri de plagiat „s-au lăsat mai degrabă descoperite” din vina
autorilor care „s-au distins printr-o remarcabilă lipsă de profesionalism”, fiind „novicii breslei”,
în timp ce „asupra adevăraţilor corsari ai minţii nu a planat nici măcar umbra unei suspiciuni”.
Concluzia sa este drastică: ”în materie de plagiat, nimic nu e absolut sigur. Nu e sigur că două
fraze identice, semnate, fiecare, de alt autor, impun automat încheierea ca unul îl va fi plagiat
18
Gh.Gheorghiu, Operele audiovizuale, Ed. Lumina Lex, p.40
19Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 6428 din 30 iunie 2006, în O. Spineanu-Matei,
Proprietate intelectuală (2). Practică judiciară 2006-2007, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 245-250.
20
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op.cit., p.69
21
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.104
22Pe larg despre noţiunea de originalitate a operei ca criteriu pentru dobândirea protecţiei prin drept de autor, a se
vedea G. Gheorghiu, Criteriul originalităţii operelor protejate prin drept de autor, în Revista română dedreptul
proprietăţii intelectuale nr. 2/2016, pp. 7-19 (anexa 1 la acest curs).
23
redat de M.Romitan în articolul Unele considerații cu privire la notiunea de plagiat, inRRDPI nr.2/2008,
p.117 și urm.
24
Alexandru Dobrescu, op.cit., p.VII-XXIV
pe celălalt; fiindcă se prea poate ca amândoi să-l fi jefuit, în mod independent, pe un al treilea.
Cum nu e sigur că două propoziţii ce exprimă în chip diferit acelaşi gând exclud descendenţa
unea din cealaltă; căci inteligenta utilizare a disponibilităţilor sinonimiei face invizibile
înrudirile de sânge chiar şi pentru versaţii ochi ai experţilor în genealogie. Şi nu e sigur că
inflexibilii procurori ai brigandajului intelectual..nu adăpostesc, îndărătul sacrelor precepte
morale invocate, ruşinoasele cicatrici ale unor similare obiceiuri”25.
O motivare în aceeași direcție găsim și în decizia civilă nr. 8 din 11 ianuarie 2011 a Înaltei
Curți de Casatie și Justiție26, instanța apreciind că originalitatea„reprezintă un criteriu ce trebuie
luat în considerare atât la stabilirea caracterului de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât şi
la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind determinată de forma de exprimare a
ideilor. Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă şi protecţia juridică
acordată mai slabă», iar în speță, se constată că cele două lucrări comparate conţin „noţiuni
clasice cu valoare de bun universal…, folosite ca atare în lucrările de specialitate”. Se mai
observă că «atât limbajul medical, cât şi limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele
neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare întocmai de către utilizatori”, iar
originalitatea unor asemenea lucrări cu caracter ştiinţific „este atenuată de forma de exprimare a
ideilor sau de redare a informaţiilor, ce conţin un limbaj de specialitate, aproape standardizat”. În
fine, se motivează că nu trebuie ignorată situația în care lucrarea anterioară „nu este o lucrare
predominant originală, astfel încât nu poate constitui sursa unui plagiat”.
Este evidentă paleta largă de soluții și aprecieri, justificabila prin lipsa unei definiții
adecvate a originalității. Doctrina franceză27 constată că definiția operei din normele
europene28, însemnând «creația intelectuală proprie autorului său», este extrem de abstractă,
motiv pentru care se propune a se manifesta prudență atunci cand originalitatea se analizează,
pe de o parte, în opoziție cu noutatea din materia proprietății industriale, noțiune absolută
exprimând «caracterul inedit al invenției sau semnului distinctiv», iar pe de altă parte, în raport
cu banalitatea, de care trebuie delimitată, observându-se că, în practică, originalitatea și
noutatea se confundă deoarece efortul creativ, în cele mai multe cazuri, constă în noutatea adusă
față de operele anterioare.
Și noi considerăm că trebuie acordată prioritate criteriului obiectiv in aprecierea
originalității și implicit, a contrafacerii, cu observarea următoarelor precizări:
a. în jurisprudență, în general, originalitatea se prezumă29, și numai dacă pârâtul contestă
originalitatea operei, acesta va trebui să o dovedească deoarece, procedural, cine face o afirmație
trebuie să o dovedească, sarcina probei fiind adesea dificilă;
b. cvasitotalitatea operelor au un grad relativ de originalitate, fiind derivate sau compozite,
fiind absolut originale numai cele care deschid noi curente artistice, literare sau științifice, spre
exemplu în pictură (impresionismul, cubismul), muzica (jaz, pop), cinematografie.
Pentru opere absolut originale, este exclusă posibilitatea de contrafacere.
Operele relativ originale sau compozite au ascendența în operele absolut originale sau
relativ originale preexistente, însă nu sunt copii ale acestora deoarece diferă prin «amprenta
personala a autorului », urmând ca în caz de litigiu pentru contrafacere, să decidă magistratul,
fără însă a se raporta la meritul sau valoarea economică a operei30.

25
Pe larg despre despre cazuri de plagiat si incrminarea lor penala, a se vedea Ciprian Raul Romitan Insusirea in
intregime sau in parte a operei unui alt autor, RRDPI nr.4/2017, pp.113-144, redat in anexa la curs.
26 Publicată în www.csj.ro.
27
Pierre Yves Gautier, op.cit. p.50
28
art.1 din Directiva privind programele de calculator, din 14 mai 1991 si art.1 din Directiva privind bazele de date,
din 11 martie 1996
29
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op.cit., p.69
30
Pierre Yves Gautier, op.cit. p.792
 Este notorie analiza procesului creativ efectuată de profesorul Henri Desbois31, prin
stabilirea a trei etape în elaborarea unei opere:
- etapa idee, în care autorul gândește asupra unei idei, nesusceptibilă de apropiere;
- etapa compoziție, în care autorul își construiește un plan al operei;
- etapa manifestării creative într-o expresie personală, în care autorul demonstrează un stil
personal în redactarea romanului, scrierea partiturii muzicale, realizarea tabloului etc.
«Originalitatea relativă se manifestă fie deodată în compoziție și expresie, fie numai în
expresie, fie în sfârșit, numai în compoziție».
c. contrafacerea se săvârșește într-o modalitate principală, de folosire în sine a unei opere
anterioare sau de imitare a acesteia, și în modalități secundare: depașirea limitelor autorizării
date de autor, opera derivată neautorizată, difuzarea ilicită a operei s.a.
Modalitatea principală a contrafacerii poate fi realizată prin imitarea servilă a operei
anterioare, caz care nu comportă comentarii, fiind sancționată potrivit legii. Există însa și o
preluare, împrumutare, dintr-o operă anterioară, la care se adaugă părți sau elemente de către
autorul celei de-a doua opere, caz în care contrafacerea este mai dificil de constatat.
d. la analiza contrafacerii,magistratul compară opera originală cu cea contrafăcută, prin
găsirea și cumularea punctelor de contact, adică a asemănărilor caracteristice esențiale dintre
cele două opere.
Elementele caracteristice se identifică în funcție de genul de operă32: în cazul operelor
literare și audiovizuale, se analizează “similitudinile repetate și incontestabile” sau “o aranjare
de idei identice, împrumutul expresiei particulare și originale”, “realitatea caracteristică a
personajelor, locurilor și evenimentelor”; la operele științifice, “aranjarea cunoștințelor”,
“planul sau referințele comune”, ori “ipotezele formulate de primul autor”. Indiferent de genul
operei, se va analiza dacă opera verificată aduce vreo noutate față de “fondul comun” al genului,
în caz contrar fiind banală.
După analiza asemănărilor, magistratul va purcede la analiza diferențelor dintre opere
numai in situatia in care acestea depasesc si sunt mai importante decât asemănările fortuite, iar
impresia de ansamblu nu este afectată de asemănări.
În fine, se analizează opera originală care a fost contrafăcută, privitor la lipsa originalității,
iar dacă se constată că la rândul său, a împrumutat de la o altă operă, deci nu prezintă
originalitate, reclamantul nu mai are calitatea de a pretinde sancționarea acestui delict.
e. în analiza contrafacerii trebuie avute în vedere și limitele dreptului de autor.
Orice drept subiectiv civil este reglementat de lege cu un anumit scop economico-social pentru
a-i permite titularului satisfacerea unor trebuințe, având limite materiale și juridice de exercitare
care nu trebuie încălcate, altfel fiind săvârșit un abuz de drept33.
Stabilirea limitelor protectiei legale a operei și mai ales a ceea ce este permis terților fără
acordul titularului, dincolo de excepțiile legale, este considerată o problemă dificilă 34. Astfel,
se consideră că reluarea unei idei nu este reprobabilă și nu constituie contrafacere, ci eventual
concurență neloială sub forma parazitismului, cum nici simpla imitare a stilului unui autor35.
Dreptul de autor, s-a statuat in jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene,
are scopul de a proteja drepturile morale şi de a asigura o recompensă pentru efortul creator36.
În consecință, dacă un terţ săvârşeşte acte de folosinţă care nu afecteaza acest scop, actele
sale nu constituie contrafacere37. Mai precis, în viziunea Curții, preocupata de a proteja piața
internă europeană și concurența la nivel european, constituie contrafacere numai acele acte de
31
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, Dalloz, 1978, p.32 si urm
32
idem, p.794
33
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, 2012, p.105-107
34
A. Lucas, H.-J.Lucas, op.cit., p.222
35
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, , p.214
36
T-69/89.
37
C-235/09.
folosinţă ale terțului, săvârşite în activităţi comerciale38. În acest sens sunt și dipozițiile art.34
din Legea nr.8/1996 care permit reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru
uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera să fi fost adusă anterior
la cunoștinta publică, iar reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl
prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.
-f. În fine, analiza contrafacerii se realizează și prin raportare la situațiile legale de folosire
a unei opere fara acordul autorului și fără remunerație, prevăzute de art.33 din Legea nr.8/1996,
noi rezumându-ne la citare, reglementată la lit.b, astfel: «utilizarea de scurte citate dintr-o operă,
în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului”, cu obligația prevăzută la alin.2, de a se menționa
sursa și numele autorului.
Contrafacerea nu se confundă cu citarea. Citarea este un drept, așa cum s-a remarcat de
către un reputat autor39, prevăzut de art.33 din Legea nr.8/1996, care conferă posibilitatea terților
de a folosi operele altora, iar pentru autor este o limitare legală a dreptului său exclusiv asupra
operei. Dreptul la citare nu poate justifica contrafacerea, iar magistratul trebuie să cunoască
limitele acestuia pentru a stabili cazurile de plagiat. Doctrina40 a stabilit limitele dreptului la citare,
pe care le redăm succint:
- opera din care se citează să fie legal adusă la cunoștința publicului;
- pasajul preluat să însemne o reproducere identică, fără modificări și să fie identificabil
prin indicarea sursei şi numelui autorului;
- citatul să fie scurt, apreciere de competența judecătorului, în funcție de situație, adică de
contribuția proprie a autorului, citatul fiind considerat un accesoriu;
- citarea să fie făcută cu bună credință. Dispozițiile art. 10 din Convenţia de la Berna din
1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice, stabilesc următoarele: ‘‘(1) Sunt permise
citatele extrase dintr-o operă făcută deja cunoscută publicului în mod legal, cu condiţia ca ele
să fie conforme bunelor uzanţe şi în măsură justificată de scopul urmărit, inclusiv citatele din
articole din jurnale şi culegeri periodice, sub formă de revistă a presei. (2) Se rezervă legislaţiei
ţărilor Uniunii şi acordurilor speciale existente sau care se vor încheia între ele dreptul de a
permite folosirea în mod legal, în măsura justificată de scopul urmărit, a operelor literare sau
artistice, cu titlu de ilustrare în învăţământ, prin intermediul publicaţiilor, emisiunilor de
radiodifuziune sau al înregistrărilor sonore sau vizuale, cu condiţia ca o asemenea folosire să
fie conformă bunelor uzanţe. (3) Citatele şi utilizările avute în vedere în alineatele precedente
vor trebui să menţioneze sursa şi numele autorului, dacă acest nume figurează în sursa
folosită (s.n.).’’
- citarea să fie justificată de caracterul critic, polemic, pedagogic, ştiinţific sau de
informare al operei în care sunt încorporate citatele. S-a spus că citarea este licită sau ilicită
« după cum citarea a fost făcută în scopul ilustrării sau întăririi demonstraţiei sale sau dacă are
drept scop de a concura opera din care citatul a fost împrumutat »41.
- citarea sa nu aducă un prejudiciu autorului, prin afectarea operei, în sensul că prin aceasta
«devine inutilă lectura operei sale».

6.5.Autoplagiatul
Autoplagiatul este definit în art. 4 alin.1 lit. e din Legea nr. 206/2004 ca fiind “expunerea
într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise,

38
Privitor la incidența dreptului comunitar al concurenței în materia proprietății intelectuale, a se vedea pe larg,
Gh.Gheorghiu, M.Nita, Dreptul concurenței interne și europene, Ed. Universul Juridic, 2017, p. 155-184
39
Viorel Roș, Dreptul de citare, in RRDPI nr.3/2009, p.15 si urm.
40
idem
41
idem
inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi
fără a face trimitere la sursele originale”.
S-a spus ca “raportat la reglementările Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe este un non sens”42, având în vedere că art.12 din lege care recunosc autorului “dreptul de
a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa”.
Totuși, față de distincțiile făcute între scopurile urmărite de cele două legi – protecția operei
în cazul Legii nr.8/1996 și etica în cerecetarea științifică în cazul Legii nr.206/2004 –
autoplagiatul este corect incriminat de cea din urmă lege, deși Legea nr. 8/1996 nu sancţionează
autoplagiatul. Există și un argument de text legal, prin dispoziţiile art. 2 din Lege, potrivit cărora
“recunoaşterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu exclude protecţia
acordată prin alte dispoziţii legale” ce permit reglementarea şi sancţionarea faptei de autoplagiat
prin alte acte normative, pentru raţiuni care exced sferei de reglementare a Legii nr. 8/1996.
Spre deosebire de Legea nr. 8/1996, Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de
cercetare-dezvoltare, la care fac trimitere dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 206/2004,
prevede că ‘‘Activitatea personalului de cercetare-dezvoltare este de interes naţional şi cuprinde
dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice (art.4), iar personalul de cercetare-dezvoltare: a) asimilează,
utilizează şi generează noi cunoştinţe şi b) respectă misiunea cercetării, etica şi deontologia
profesională (art. 5).
Rezultă că scopul legii nu poate fi asigurat dacă s-ar permite fapte de autoplagiat, motiv
pentru care Legea nr.206/2004 sancţionează faptele personalului din cercetare-dezvoltare de a
prezenta ca informaţii noi “texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice” extrase din propriile opere scrise, inclusiv în format electronic, fără a menţiona acest
lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”.
Autoplagiatul se manifestă la autorii care după ce prezintă o lucrare la manifestări
științifice, ori o publică în reviste sau în tratate, cursuri, monografii sau alte lucrări ştiinţifice,o
folosește din nou la alte manifestări științifice ori o republică,fără a menţiona însă că acesta a
mai fost prezentată ori publicată.
Potrivit art.2 alin 5 din Legea nr.206/2004, buna conduită în cercetare-dezvoltare se
asigură în conformitate cu reglementările internaționale din domeniu, cu legislația Uniunii
Europene și cu regulile de etică ale programelor de cercetare științifică ale acesteia și a codurilor
deontologice profesionale, iar același articol în alin.3 stabilește faptele exluse din sfera bunei
conduite în cercetare-dezvoltare, printre care se află și“publicarea sau finanțarea repetată a
acelorași rezultate ca elemente de noutate științifică".
Autoplagiatul este incriminat, ca și plagiatul, pentru minciuna în activitatea științifică,
evident pentru obținerea unor avantaje personale.
Precizăm că autoplagiatul este sancționat numai pentru operele științifice realizate în
mediul academic, ca o excepție de la dreptul de autor. Pentru alte categorii de opere nu poate
exista autoplagiat, operele ulterioare asemănătoare fiind opere derivate. Spre exemplu, un pictor
realizează o serie de picturi pe o anumită temă.

6.6. Trebuie interzisă contrafacerea?

Răspunsul nu este simplu, având în vedere situația actuală cand, pe de o parte, statele,
organismele internationale și cea mai mare parte a doctrinei militează pentru apărarea operelor
de creație intelectuală, iar pe de altă parte, opinia publică, si mai ates tinerii, cer acces liber la
informație și cultură.
Confruntarea este acerbă si s-a manifestat în anii trecuți prin incercarea de ratificare a
Acordului comercial de combatere a contrafacerii între Uniunea Europeană și statele membre
ale acesteia, Australia, Canada, Japonia, Republica Coreea, Statele Unite Mexicane, Regatul
42
Sonia Florea, op.cit.
Maroc, Noua Zeelanda, Republica Singapore, Confederația Elvețiană și SUA, pe scurt,
Tratatului ACTA. În preambulul acordului părțile recunoșteau că aplicarea eficace a drepturilor
de proprietate intelectuală este esențială pentru a susține creșterea economică în toate sectoarele
industriale, cât și la nivel mondial și că proliferarea mărfurilor contrafăcute și a serviciilor prin
care se încalcă drepturile de proprietare intelectuală subminează comerțul legitim și dezvoltarea
durabilă a economiei mondiale, cauzează pierderi financiare semnificative pentru titularii
drepturilor și pentru întreprinderile legitime și, în unele cazuri, furnizează o sursă de venit
pentru criminalitatea organizată, prezentand, în plus, și riscuri pentru public. Pentru a combate
această proliferare se convine o cooperare internațională consolidată și o aplicare a legii mai
eficace la nivel internațional și național. Astfel, potrivit art.8 alin.1, în cadrul procedurilor
judiciare civile privind aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, trebuie să se prevadă că
autoritățile judiciare «să aibă autoritatea de a ordona unei părți de a înceta să încalce un drept
și, printre altele, de a ordona acelei părți sau, după caz, unei părți terțe asupra căreia autoritatea
judiciară relevantă își exercită competența, de a împiedica ca mărfurile care implică încălcarea
unui drept de proprietate intelectuală să intre în circuitele comerciale», cu obligarea, potrivit
art.9, la daune-interese corespunzatoare pentru a compensa prejudiciul suferit de titularul
dreptului, determinat prin luarea în considerare a pierderii profiturilor, valoarea mărfurilor sau
a serviciilor care au făcut obiectul încălcării, măsurate la prețul pieței sau la prețul cu amănuntul
propus, profiturile făptuitorului. În articolele următoare se prevede obligatia statelor de a
legifera măsuri de suspendare și control la frontieră, cauțiune sau garanții echivalente, măsuri
de remediere, taxe, sancțiuni penale, sechestrarea, confiscarea și distrugerea mărfurilor piratate
și a materialelor și instrumentelor utilizate la săvârșirea de infracțiuni, precum și măsuri de
aplicare a legii în mediul digital care să sancționeze conform art.27 alin7, eliminarea sau
modificarea oricărei informații privind regimul drepturilor în format electronic, distribuirea,
importul în vederea distribuirii, radiodifuzarea sau televizarea, comunicarea către public sau
punerea la dispoziția publicului a unor opere, interpretări, execuții sau fonograme, știind că
informațiile privind regimul drepturilor în format electronic au fost eliminate sau modificate
fără autorizație. Pentru realizarea unei legislații uniforme, se constituie Comitetul ACCC pentru
a adopta regulile și procedurile necesare.
Parlamentul European s-a opus în iulie 2012 ratificării acordului urmare presiunilor
politice care au acuzat puterea exagerată pe care ar căpăta-o marile companii și votului negativ
dat de mai multe comitete europene, printre care cele pentru justiție și pentru drepturi civile.
Este surprinzătoare decizia Parlamentului European, mai ales că regulile menționate în
ACTA se aflau deja consacrate în alte tratate internaționale anterioare; practic, Acordul ACTA
a însemnat o conjugare a eforturilor prin reguli materiale și procedurale uniforme la nivelul
parților contractante, menite să apere dreptul de autor și drepturile conexe, supuse reproducerii
nepermise, urmare mijloacelor informatice moderne, cu consecinte grave atât asupra autorilor,
mai ales a celor de opere muzicale și audio-vizuale, cât și a industriilor de profil.43
Sustinerea folosirii nestingherite a operelor, cu încălcarea drepturilor autorilor și
titularilor de opere, prin invocarea libertății de expresie și de informare, nu poate decât să
conducă la afectarea progresului cunoașterii, demobilizarea creatorilor de opere și escaladarea
pirateriei și plagiatului.
În doctrină s-a spus că plagiatul trebuie analizat și sanctionat cel puțin pentru o „terapie a
răului”, pentru a-l cunoaşte şi înlătura44.

43
A se vedea E.G.Olteanu, Dreptul de autor si progresul tehnic, in RRDPI nr.2/2010, p.16 si urm.
44
Alexandru Dobrescu, op.cit.
 Ne manifestăm încrederea în raționalitatea fiintei umane și dorința de progres, ceea ce nu
este posibil decât prin creație, iar faptele contrare acestui demers, inclusiv plagiatul, trebuie
considerate reprobabile și sancționate.