Universitatea Petru Maior

Facultatea de Ştiinţe şi Litere

Departamentul de Istorie şi Relaţii Internaţionale

GRĂDINA DESFĂTĂRILOR
(Recenzie)

REFERENT ŞTIINŢIFIC:
conf.univ.dr. TEODOR CORINA

STUDENT ANUL I
Lazăr Aurel
 Jean Delumeau.
Date despre autor:

Jean Delumeau (n. 1923) a fost Director al Centre Armoricain de Recherches Historiques (1964–
1970), profesor de istorie modernă la Universitatea Paris I (1970–1975), director de studii la
Ecole Pratique des Hautes Etudes (1963–1978), profesor la College de France (1975–1994).
Membru al Institut de France (Academie des Inscriptions et Belles Lettres) din 1988. Președinte
al Comite național de la commemoration de l'Edit de Nantes, care reunește reprezentanți ai
catolicismului, protestantismului, iudaismului și islamului.

Lucrări:

Viața economică și socială din Roma, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, 1957-1959
Nașterea și afirmarea Reformei, 1988
Civilizația Renașterii în 1973
Catolicism între Luther și Voltaire, 1971
Italia Botticelli Bonaparte, 1974 legat Editie: Italia: de la Renaștere la Secolul Luminilor, 1990
Roma în secolul al XVI-lea, 1976;
Moartea a abundenței, 1976 (lucrare colectiva)
Va muri creștinismul ? 1978
Frica in Occident (XIV-XVIII), 1978
Povestea a poporului creștin (sub conducerea) 1979
O cale de istorie, creștinismului și creștinismul, 1981
Pescuit și frică. Vinovăția în Vest (XIII-XVIII), 1983
Cazul Luther, 1983
Prima Împărtășanie. Patru secole de istorie (secolul al saisprezecelea - douăzecea), 1987 (lucrare
colectivă)
Eu cred 1985
Durerile timp. Istoria de plăgi și calamități în Franța (sub conducerea lui Jean Delumeau, dacă
Yves Lequin), 1987
Garanții și a proteja. Sentimentul de securitate în Occident de odinioară, 1989
Istoria părinții de la autor (sub conducerea lui Jean Delumeau dacă Daniel Roche), 1990
Mărturisirea și iertare, dificultățile de confesiune (XIII-XVIII), 19911

1
http://www.humanitas.ro/jean-delumeau
 Grǎdina desfǎtǎrilor. O Istorie a paradisului.
Pentru realizarea recenziei am ales lucrarea ,, Grădina Desfătărilor ”, datorită faptului că
istoria paradisului, a paradisului pierdut a suscitat atenția istoricilor și nu numai o bună bucată de
timp. Autorul reușește să sintetizeze o vastă cantitate de informații și să pună cap la cap elemente
venite din perioade diferite, precum și diferite concepții care la un moment dat converg sau
dimpotrivă sunt întrutotul contrare. Punctul de plecare, baza este Geneza, căreia i se adaugă rând
pe rand o serie de concepții, perceptii despre cum ar putea să arate Paradisul Terestru, unde ar
putea fi localizat și bineînteles multa mitologie. Este subliniată pe tot parcursul lucrării tendința
diverselor personaje de a-i atribui un caracter material Paradisului, și incapacitatea de întelegere
din punct de vedere metaforic. Pe parcursul lucrării încetul cu încetul, trecând de la o perioadă la
alta putem observa că ideea de materialitate scade treptat, iar in cele din urma ajunge sa se
estompeze. În final este suștinută ideea de inexistentă a Paradisului, astfel eliminându-se și
percepția față de creatorul ,,mânios” care îi alungă pe strămoși din rai.
Capitolul I Amalgamul tradiţiilor:de la Moise şi Homer la Sfântul Toma
d΄Aguino.
Domnul Dumnezeu a sădit o gradină în Eden
Paradisul a fost la început și apoi o lungă perioadă de vreme un paradis terestru. La majoritatea
autorilor epocii patristice, până în secolul al VI-lea și chiar până in secolul al VIII-lea, al erei
noastre, cuvântul paradis, fără nici un epitet desemnează înainte de toate grădina desfătărilor unde
au trăit Adam și Eva.
Pe durata multor secole, timp de aproape trei milenii, evreii și ulterior creștinii, cu puține
excepții, n-au pus la îndoială caracterul istoric al povestirilor din Geneză privitoarea la grădina
minunată pe care Dumnezeu a ivit-o in Eden. Vom vedea pe parcurs că precizările geografice
indicate in Geneză au dat naștere mai ales în secolele al XVI-lea și al XVII-lea la o bogată
literatură, mobilizând comori de erudiție. Dar din epoca vechiului legămant evocarea paradisului
propusă de cartea Genezei a fost confirmată, precizată și îmbogațita de multe alte texte.2
Capitolul II. Paradisul ca loc de aşteptare
Evreii și creștinii au crezut multă vreme ca paradisul terestru a existat cu adevărat. Timp
de veacuri, multi dintre ei și-au imaginat chiar că paradisul continuă să existe pentru cei drepți ca
loc de așteptare înintea învierii și Judecații de Apoi, al căror soroc se credea a fi apropiat. În
cadrul acestei concepții generale, au apărut însă opinii diferite. Dupa unii, paradisul, păstrat în
starea sa dintîi, se găsea intr-un loc retras al pământului, la care ajungeau doar cei care aveau o
învestire excepționala, și având un înger drept călăuză. După alții, paradisul se îndepărtase de
pământul nostru după primul păcat și fusese înălțat la ceruri, mai exact în ,, cel de-al treilea cer”,
în care fusese răpit Sfântul Pavel, și care nu trebuie confundat cu ,, al șaptelea cer ” al fericirii
veșnice și al vederii lui Dumnezeu. În acel loc de așteptare, oriunde s-ar fi aflat, trăiau Enoch și
Ilie care, deși nu muriseră, nu mai erau văzuși de cei vii.3

2
Jean Delumeau, Grǎdina desfǎtǎrilor.O istorie a Paradisului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 7-8
3
Jean Delumeau, Grǎdina desfǎtǎrilor.O istorie a Paradisului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 24
 Capitolul III. Paradisul terestru şi geografia medievalǎ.
În Evul Mediu timpuriu, spațiul intermediar, unde cei drepți așteptau învierea s-a șters din
imaginarul creștin. S-a păstrat însă mai multă vreme convingerea că grădina Edenului, n-a
dispărut de pe pământ, cu toate că devenise inaccesibilă. Acestei credințe i s-a adăugat o alta, care
a impulsionat marile descoperiri geografice, dacă paradisul terestru era pe viitor interzis,
continuau să existe, niște tărâmuri fericite și minunate, unde cei îndrazneți, ar fi putut ajunge,
dobândind astfel bogății fabuloase. În sarcina noastră stă tocmai reconstituirea dublei geografii.4

Capitolul IV .Regatul Preotului Ioan. (Succesul unui fals).

O nouă credință, stăruitoare, s-a adăugat de-a lungul anilor, aceleia mai vechi, după care
paradisul terestru continua să existe, pe planeta noastră într-un loc devenit inaccesibil din cauza
păcatului originar. Se credea că împrejurimile paradisului, nu erau la fel de inaccesibile, și că se
aflau acolo locuri binecuvântate. Fie din pricina vecinătății paradisului, fie din pricina insularității
sau datorită ambelor motive la un loc, aceste locuri ar fi păstrat ceva din stările privilegiate ale
grădinii Edenului. Cel mai celebru din aceste ținuturi desăvârșite a fost regatul Preotului Ioan.
Legenda lui s-a născut se pare la începutul sec. al XII-lea și a supraviețuit până in sec. al XVII-
lea.
Din primele decenii, ale sec. XII-lea, datorită legăturilor prilejuite de cruciade, latinii luau
cunoștința de existența unui suveran creștin care îsi exercita autoritatea asupra unui ținut
învecinat cu țara negrilor si pe care erau înclinați să-l confunde cu împăratul Etiopiei. Numele
Jean (Ioan) era deformarea din franceză a lui Zan, care era de fapt numele Suveranului Etiopiei.
Î-a fost atribuită pesemne calitatea de preot fiindcă la urcarea sa pe tron fusese hirotonisit diacon.5

4
Jean Delumeau, Grǎdina desfǎtǎrilor.O istorie a Paradisului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag.37
5
Jean Delumeau, Grǎdina desfǎtǎrilor.O istorie a Paradisului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag.67
 Capitolul V. Alte ținuturi imaginare
Insule paradisiace
Îndelungata perioadă a Evului Mediu, ne ofera cazul exemplar al unei dialectici care
păstrează pe de o parte credința în supraviețuirea pe pământ a unei grădini interzise a Edenului,
iar pe de altă parte imaginează ținuturi fericite, accesibile acelor temerari, unde se conservă
rămașițele ispititoare ale paradisului pierdut.

Capitolul X. ,, De îndată ce a deschis ochii, omul s-a simțit fericit”

În Misterul Vechiului Testament, îl vedem pe Dumnezeu luându-l pe Adam, de mâna, și
arătându-i paradisul terestru. Creatorul îi spuse primului Om care-l privea fermecat:
Adam pregatitu-ți-am acest loc
De putere dumnezeiască, unde te vei bucura
De plăceri fără seamăn
Aici îți vei avea lăcașul
În acest frumos paradis terestru
Unde vei avea slavă și plăcere
În toate părțile, și la stânga și la dreapta

Asemenea autorilor de mistere, comentatorii Genezei nu conteneau sa amintescă

avantajele, darurile și privilegiile de care Adam si Eva s-au bucurat în grădina Edenului. Ei s-au
întrebat de asemenea în ce condiții ar trăi urmașii acestora dacă păcatul originar nu ar fi stricat
totul. Paradisul terestru ajunsese sub pană un ținut utopic, demn de cele mai nostalgice regrete și
un prilej de evocare a unei fabuloase plăsmuiri a trecutului.6

Concluzie.
6
Jean Delumeau, Grǎdina desfǎtǎrilor.O istorie a Paradisului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag.163
 Pe percursul lucrării Grădina Desfătărilor, este sesizată evoluția treptată pornind de la
Geneză, a paradisului în mentalul colectiv. În Evul Mediu, in Europa creștină, se credea ca
paradisul terestru se afla încă pe pământ. Era bineînteles, inaccesibil, fiind înconjurat de o centură
de foc, era păzit de un heruvim cu sabie, dar nu dispăruse. Hărțile îl localizau undeva într-un colț
retras din Răsărit. Călatorii încercau să ajungă până la el, iar Exploratorii Renașterii au crezut că
au ajuns în locuri care păstrau însa aspect și urme ale stărilor privilegiate din minunata grădină a
Edeneului.
Deși de cele mai multe ori paradisul la modul general a fost perceput greșit este de
urmarit constructivitatea pe care o are căutarea lui continuă care până la urmă indiferent de modul
de afirmare, în definitiv rezidă din dorința interioară a omului de a reîntregi creația dinaintea
căderii.