Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Carte MF
Carte MF
Introducere
În cadrul cursului “Maşini frigorifice” se studiază capitole ale tehnicii frigorifice, care se
referă la baze termodinamice ale răcirii artificiale, construcţia, principiul de acţiune şi calculul
compresorului frigorific şi al aparatelor de schimb de căldură. Conform principiului al doilea a
termodinamicii, trecerea căldurii, în mod natural, fără consum de energie din exterior, are loc numai
de la corpurile cu temperatură mai ridicată la cele cu temperatură mai scăzută. Trecerea căldurii în
sens invers se poate realiza numai pe baza unui consum de energie din exterior sub diferite forme:
mecanică, termică, electrică, chimică etc. Maşinile şi instalaţiile în care se realizează asemenea
procese poartă denumirea de transformatoare de căldură. Funcţionarea acestora are loc într-un
interval de temperaturi definit de temperaturile celor două izvoare sau surse de căldură. Poziţia
acestui interval de temperaturi în raport cu temperatura mediului ambiant joacă un rol important în
clasificarea transformatoarelor de căldură. În cazul când temperatura sursei reci este inferioară
temperaturii mediului ambiant care joacă rolul rezervorului cald procesul este frigorific şi
transformatorul de căldură care permite realizarea acestui proces reprezintă o maşină frigorifică.
Dacă sursa rece este mediul ambiant, iar receptorul termic cald are o temperatură mai înaltă,
procesul este caloric şi transformatorul de căldură reprezintă o maşină calorifică sau pompă de
căldură. În cazul când sursa rece are temperatura mai joasă decât temperatura mediului ambiant, iar
rezervorul cald are potenţial mai înalt, procesul este combinat şi transformatorul de căldură în care
se desfăşoară acest proces se numeşte instalaţie combinată, frigorifico-calorică.
Până în secolul trecut singura modalitate de efectuare a proceselor de răcire a corpurilor la
temperaturi sub cea a mediului ambiant consta în utilizarea gheţii şi a unor amestecuri frigorifice
obţinute pe baza gheţii şi a sării.
Elaborarea şi utilizarea primelor maşini frigorifice a avut loc în secolul XIX. În 1810
inginerul englez Lesli a construit primul generator de gheaţă. În 1834 medicul englez Perkins a
construit maşina frigorifică cu comprimare cu utilizarea eterului etilic ( H 5C2 O C2 H 5 ). În 1845
Gorri a inventat maşina frigorifică de aer cu utilizarea aparatului special – a dispozitivului de
dilatare. În 1872-1874 Boili şi Linde au construit maşina frigorifică care e prototipul maşinii
frigorifice contemporane.
Frigul artificial joacă un rol important în dezvoltarea numeroaselor ramuri ale economiei, în
apariţia unor ramuri ale tehnicii precum şi în îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei. Se
remarcă , în special, utilizarea frigului în:
- industria alimentară pentru conservarea şi transportarea produselor alimentare uşor
alterabile, în vinificaţie, fabricarea berii, îngheţatei, produselor de cofetărie etc.;
- construcţia de maşini pentru obţinerea oxigenului şi gazelor inerte necesare pentru tăierea
şi sudarea metalelor, precum şi pentru prelucrarea oţelurilor la temperaturi joase, ceea ce permite
mărirea durităţii şi a rezistenţei. Micşorarea plasticităţii şi creşterea durităţii la temperaturi joase
permite mărirea eficacităţii prelucrării mecanice a multor materiale. Trebuie de remarcat şi faptul că
utilizarea frigului în tratamentul termic al metalelor permite stabilizarea dimensiunilor pieselor de
precizie şi obţinerea structurii necesare;
- metalurgie pentru intensificarea proceselor de topire a oţelului, elaborarea fontei,
feroaliajelor şi a metalelor neferoase prin îmbogăţirea aerului insuflat cu oxigen;
- industria chimică pentru separarea amestecurilor de gaze şi în particular, a aerului cu
obţinerea oxigenului, azotului şi a gazelor inerte. De asemenea, frigul este utilizat pentru
condensarea vaporilor, uscarea gazelor, separarea soluţiilor complexe, cristalizarea sărurilor,
reglarea sensului şi vitezei reacţiilor chimice, precum şi în scopul extragerii deiterului din hidrogen
tehnic, utilizat şi în fabricarea fibrelor sintetice, a materialelor plastice precum şi a cauciucului
sintetic;
- industria farmaceutică pentru producerea medicamentelor pe bază de penicilină,
streptomicină, eter etc.;
- industria minelor şi de construcţii pentru congelarea solurilor şi consolidarea minelor;
- medicină pentru răcirea locală în scop de anestezie în intervenţiile chirurgicale
(criochirurgie) precum şi pentru păstrarea unor organe în scop de transplantare;
- industria transporturilor feroviare, rutiere şi maritime pentru transportarea produselor
alimentare, a gazelor lichefiate şi a peştelui;
- energetică pentru crearea diferitelor dispozitive bazate pe superconductibilitate,
transformatoare şi generatoare de putere mare, linii de transport a energiei electrice;
- aviaţie şi cosmonautică pentru alimentarea cu oxigen a oamenilor la altitudine şi în spaţiul
cosmic, pentru condiţionarea aerului şi pentru răcirea aparaturii electronice;
- sport pentru realizarea patinoarelor artificiale;
- gospodărie pentru păstrarea şi tratamentul termic al produselor alimentare.
Procesul de laminare constă în expansiunea gazelor sau lichidelor la trecerea lor prin
ventilele de laminare sau alte rezistenţe fără îndeplinirea lucrului exterior fiind însoţită de scăderea
presiunii. Sunt două cazuri: laminarea gazului ideal şi laminarea gazului real.
Pentru simplificarea analizei se consideră că laminarea gazului ideal are loc în condiţii
adiabate, cu neglijarea variaţiei energiei cinetice a gazului. Între secţiunile 1 şi 2 ale conductei în
care are loc laminarea (fig. 2.1), se poate scrie pentru 1 kg s de agent că q1 2 lt1 2 0 astfel
că, aplicând ecuaţia q12 i lt1 2 rezultă: i 0 , sau i const , ceea ce constituie caracteristica
laminării adiabatice.
În cazul ideal, deoarece i c p T se ajunge la concluzia că T 0 sau T const . Schema
de precizare a laminării unui gaz ideal la T Ta este demonstrată în fig. 2.2 în diagrama T S .
S-a arătat că pierderile de presiune
care însoţesc circulaţia fluidelor prin
conducte, schimbătoare de căldură
etc., pot fi echivalente cu efectele unor
procese de laminare. Astfel,
În cazul gazelor reale, scăderea presiunii prin laminare este însoţită de o variaţie a
temperaturii cunoscută sub denumirea de efect Joule-Tomson de laminare. Sub formă diferenţială
acest efect este precizat de relaţia:
T
i . (2.1)
p i
În tehnica frigului ne
interesează mai ales cazul când prin
laminare temperatura scade (
dT 0 ). Astfel, deoarece dp 0
rezultă că i 0 .
Se reprezintă un proces de laminare
1 2 în domeniul i 0 în timpul
căruia presiunea scade de la P1 la
P2 , iar temperatura de la T1 Ta
până la T2 Ta .
După cum este cunoscut, aplicarea unei diferenţe de temperatură între punctele de sudură a
două materiale diferite aduce la apariţia unei tensiuni termoelectromotoare (t.t.e.m.), care la rândul
ei, generează un curent electric – efect descoperit în anul 1821 de către Seebeck. Acest efect stă la
baza funcţionării sistemelor de măsurare a temperaturii denumite termocupluri. Tensiunea
termoelectromotoare a unui termocuplu se determină pe baza relaţiei:
E 1 2 T T , (2.3)
unde 1 , 2 reprezintă coeficienţii t.t.e.m. ai celor două materiale, în V K iar T T -
diferenţa de temperatură aplicată.
În cazul metalelor valorile lui sunt relativ reduse şi, implicit, diferenţa 1 2 este
mică; în schimb însă semiconductorii permit obţinerea unor valori importante ale t.t.e.m. care
asigură funcţionarea generatoarelor termoelectrice.
În cazul când prin ansamblul format din două materiale diferite trece un curent electric se
constată că temperaturile celor două puncte de sudură devin diferite, efect descoperit în anul 1834
de către Peltier. Ca şi cazul precedent efectul este nesemnificativ pentru metale, dar important mai
ales la folosirea cuplurilor semiconductoare de tip “ p ” (cu goluri) şi de tip “ n ” (electronice).
Sensul schimbului de căldură cu
exteriorul este determinat de
sensul curentului electric în
circuit, aspect evidenţiat cu
ajutorul fig. 2.5.
Căldura absorbită sau
evacu-ată în punctul de sudură
considerat este precizată de
relaţia:
Q P I , [ J ],
(2.4)
unde este coeficientul lui
Fig. 2.5. Schema unui termoelement alimentat cu curent Peltier, în V , iar I -
electric: a - în situaţia Tc T0 ; b - în situaţia T0 Tc
intensitatea curentului electric, în A .
Între coeficienţii şi există relaţia de legătură:
1 2 T T , (2.5)
unde 1 2 , T este temperatura sudurii.
Pe lângă cele două efecte descrise, se constată că la trecerea unui curent electric print-un
material în care există un gradient de temperatură are loc degajarea sau absorbirea, în funcţie de
sensul curentului electric, a unei călduri, efect prevăzut de Thomson şi descoperit în anul 1867;
acest efect nu are legătură cu cel electrocaloric de degajare a căldurii la trecerea unui curent electric
print-un material având o rezistenţă electrică. Într-adevăr, la trecerea unui electron într-o zonă de
temperatură mai ridicată, acesta îşi completează energia pe seama energiei atomilor care îl
înconjoară ceea ce determină absorbirea căldurii; invers, la trecerea electronului într-o zonă de
temperatură mai coborâtă el cedează energie, ceea ce conduce la degajare de căldură.
Căldura Thomson este precizată de relaţia:
QT T T I [ J ], (2.6)
unde este coeficientul lui Thomson care poate fi corelat cu pe baza relaţiei:
d V
T . . (2.7)
dT K
Este evident că, pe lângă cele arătate, funcţionarea sistemelor termoelectrice este influenţată
şi de propagarea căldurii prin conducţie de la sudura caldă către cea rece.
În continuare, se procedează la stabilirea caracteristicilor unui termoelement în ipoteza că
este o mărime constantă. În aceste condiţii 0 , astfel că fluxul de căldură schimbat de sudura
rece a termoelementului prezintă trei componente:
- căldura primită ca urmare a conducţiei termice (pe baza legii lui Fourier):
QF k1 k 2 Tc T0 , [ J ], (2.8)
unde k1 , k 2 reprezintă coeficienţii care ţin seama de conducţia termică a fiecărei ramuri a
termoelementului, în W K :
s
k , (2.9)
l
unde: – conductivitatea termică a porţiunii considerate, în W m K ;
s – secţiunea porţiunii, în m 2 ;
l – lungimea porţiunii, în m .
Jumătate din căldură este degajată prin efect electrocaloric Joule, cealaltă jumătate fiind
evacuată prin sudura caldă la temperatura Tc :
1
QJ R1 R2 I 2 , (2.10)
2
unde R1 , R2 reprezintă rezistenţele electrice ale celor două porţiuni, în ;
l
R , (2.11)
s
în care este rezistivitatea electrică, în m ;
- căldura Q0 preluată din spaţiul răcit, în J .
În regim staţionar de funcţionare suma celor trei componente este egală cu căldura evacuată
pe baza efectului Peltier:
1
QP Q0 QJ QF , (2.12)
2
sau
I Q0 0.5 R1 R2 I 2 k1 k 2 Tc T0 .
Din ecuaţia de bilanţ termic (2.12) se extrage fie T Tc T0 , fie Q0 :
I 0.5 R1 R2 I 2 Q0
T ; (2.13)
k1 k 2
Q0 I 0.5 R1 R2 I 2 k1 k 2 T , (2.14)
unde Q0 reprezintă fluxul de căldură, în W , preluat de termoelement prin sudura rece la
temperatura T0 .
Se observă că, pe măsură ce Q0 scade, se măreşte diferenţa de temperatură T care
devine maximă la acumularea lui Q0 .
Eficienţa cuplului de materiale din care este executat termoelementul se caracterizează cu
valoarea:
2
z , (2.15)
kR
unde 1 2 ; R R1 R2 ; k k1 k 2 .
Pentru determinarea diferenţei maxime de temperatură Tmax se pune condiţia Q0 0 ;
rezultă :
Tmax 0.5 zT02 . (2.16)
Materialele semiconductoare utilizate sunt, în general, aliaje pe bază de Bi , Te , Se şi
Sb .
Domeniile de utilizare a efectului frigorific termoelectric sunt multiple: frigidere casnice,
instalaţii de condiţionare, termostate, higrometre, aparataj medical etc.
2.4. Efectul frigorific turbionar (efectul Ranque)
Efectul frigorific turbionar, descoperit de către inginerul francez Ranque în anul 1931, are la
bază un proces gazodinamic, care se desfăşoară într-un curent turbulent spaţiul de fluid compresibil
vâscos. Prima cercetare experimentală a acestui efect aparţine fizicianului german Hilsch (1946).
Tubul de vârtej (fig. 2.6) constă dintr-un tub cilindric 1 prevăzut cu un ajutaj tangenţial 2, o
cameră de vârtej 3, diafragma 4 cu un orificiu central şi ventilul de reglaj 5.
Prin destinderea unui gaz comprimat, de obicei aer, în ajutajul tubului, se
formează un curent circular intens caracterizat prin aceea că straturile de gaz aflate în
vecinătatea axei tubului se răcesc, fiind evacuate prin orificiul diafragmei, iar cele
periferice se încălzesc şi părăsesc tubul prin secţiunea creată de ventil; prin reducerea
acestei secţiuni are loc o creştere a debitului de gaz rece prin diafragmă concomitent
cu reducerea corespunzătoare a debitului de gaz cald.
Un sistem termodinamic este determinat prin mărimile fizice care îl caracterizează, numite
parametri sau mărimi de stare.
Deoarece în tehnica frigului intervin în multe aplicaţii lichidele şi gazele, mai jos sunt redate
mărimile de stare principale ale fluidelor.
Masa m a fluidului reprezintă o măsură a cantităţii de substanţă.
Presiunea p este rezultatul loviturilor moleculelor fluidului asupra pereţilor vasului în care se
află sau a suprafeţelor oricărui corp cu care fluidul vine în contact direct, în practică, luându-se ca
origine presiunea atmosferică, se utilizează noţiunea de presiune relativă, care reprezintă diferenţa
dintre presiunea absolută care domneşte într-un sistem şi presiunea atmosferică.
În Sistemul Internaţional de unităţi de măsură, presiunea se măsoară în Pa (Pascal):
1Pa 1N / m 2 . (3.1)
Fie un sistem termodinamic oarecare (fig.3.1). În cazul general, el poate schimba cu exteriorul
energie şi substanţă, adică căldură, Q; lucru mecanic, L; masă, M.
Prin definiţie, un sistem se află în stare de echilibru termodinamic, atunci când, aflându-se în
condiţii exterioare invariabile, condiţiile lui interioare (adică mărimile de stare) nu se modifică ci se
menţin constante.
Dacă se consideră numai acţiunile
mecanice şi termice dintre corpuri, starea de
echilibru termodinamic a unui sistem omogen
cu n componenţi poate fi precizată în mod
univoc prin valorile a (n+2)
Principiul zero al termodinamicii se referă la echilibrul termic. Două corpuri sau sisteme
termodinamice se află în echilibru termic între ele dacă prin suprafeţele lor de contact diatermane
nu are loc nici un schimb de căldură. Altfel spus ele au aceeaşi temperatură (fig. 3.4).
Principiul zero al termodinamicii se poate exprima astfel: două sisteme aflate fiecare în
echilibru termic cu un al treilea sistem, se găsesc în echilibru termic între ele.
Rezultă:
dQ = dH + dLint + dLext. (3.23)
Dar dH şi dLint, rămân în interior şi deci suma lor
reprezintă variaţia elementară a energiei interne:
dH + dLint = dU. (3.24)
Rezultă că:
dQ = dH + dLext. (3.25)
Primul principiu exprimă echivalenţa dintre căldură şi lucru mecanic. El nu precizează sensul
în care se poate produce o transformare- sensul fiind legat de reversibilitate. Principiul al doilea se
poate exprima prin următoarele două enunţuri echivalente.
Enunţul I - în mod natural căldura trece de la un corp cald către un corp mai rece şi nu invers
(fig. 3.9).
Fluidele reale se comportă diferit faţă de gazul ideal. Doar în condiţii de temperaturi ridicate
şi presiuni mici se apropie de gazele ideale, în realitate, comportarea fluidelor reale în cadrul
transformărilor de stare este foarte complexă şi diferă de la un fluid la altul.
Discontinuitatea, caracteristică de bază a materiei, se manifestă şi în domeniul
termodinamicii fluidelor, în sensul că atunci când parametrii de stare, presiune şi temperatură, ating
anumite valori strict determinate şi mereu aceleaşi, un fluid real îşi schimbă brusc proprietăţile
fizice. Stările sub care se poate prezenta o substanţă din punct de vedere al rezistenţei la deformare
prin forţe exterioare definesc stările de agregare. Există trei stări fundamentale de agregare (solidă,
lichidă, gazoasă) şi o a patra stare de agregare (plasmă). Trecerea unei substanţe dintr-o stare de
agregare în alta se numeşte transformarea de fază.
Ca schimbări de fază există:
- topirea;
- solidificarea;
- vaporizarea;
- condensarea;
- sublimarea;
- desublimarea.
Toate transformările de fază ale substanţelor pure se produc la temperatură constantă, dacă
presiunea rămâne constantă. Valorile presiunii şi temperaturii la care are loc schimbarea de stare
definesc aşa numita stare de saturaţie.
Atât timp, cât nu intervine o schimbare de fază, cantitatea de căldură schimbată de un corp
este proporţională cu masa corpului, cu variaţia temperaturii acestuia şi depinde de natura sa.
Rezultă:
Q = m·c·ΔT, (3.43)
în care s-a notat cu Q cantitatea de căldură primită sau cedată de un corp, cu m masa corpului, cu
ΔT variaţia temperaturii corpului c o mărime care caracterizează corpul din punct de vedere termic,
numită căldură specifică şi măsurată în J/(kg·K) sau kcal/(kg·°C).
Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară variaţiei temperaturii unităţii de
masă cu un grad Kelvin. Dacă schimbul de căldură se face la presiune constantă, căldura specifică
se notează cu cp şi se numeşte căldură specifică masică la presiune constantă.
Produsul (m·c) se numeşte capacitate calorică şi reprezintă cantitatea de căldură primită sau
cedată de un corp pentru a-şi modifica temperatura cu 1 grad Kelvin.
Deoarece efectul căldurii primite de corp se manifestă prin creşterea temperaturii (în cazul în
care nu se produce schimbare de fază) această căldură se numeşte căldură sensibilă.
Atunci când, prin absorbţia sau cedarea căldurii de către un corp nu se produce o variaţie a
temperaturii sale şi are loc o schimbare de fază, căldura se numeşte căldură latentă. Astfel, căldura
necesară vaporizării unei mase de lichid se numeşte căldura latentă de vaporizare. Există similar
căldura latentă de condensare, de sublimare, de topire, de solidificare, de sublimare.
Conform primului principiu al termodinamicii (relaţia 3.35) cantităţile de căldură, atât
sensibile cât şi latente, pot fi exprimate, în cadrul transformărilor izobare, de variaţia entalpiei,
deoarece în acest caz lucrul mecanic tehnic Lt este nul. Pentru transformările adiabate, variaţia
entalpiei exprimă lucrul mecanic schimbat.
Parametrii de stare ai fluidelor reale folosite în tehnica frigului au fost măsuraţi şi calculaţi,
rezultatele trecându-se în tabele sau reprezentându-se în diferite diagrame numite diagrame de
vapori. Pentru fiecare fluid real se poate trasa o diagramă de stare.
Mărimile de stare pot fi împărţite în două mari clase:
- mărimi de stare intensive, care sunt independente de masa m, a corpului sau substanţei,
respectiv presiunea (p) şi temperatura (T);
- mărimi de stare extensive care sunt proporţionale cu masa m, a corpului sau substanţei,
respectiv
V U I S
, (3.44)
v u i s
în care V, v, U, u, I, i şi S, s sunt valorile şi valorile specifice ale volumului, energiei interne,
entalpiei şi entropiei.
Mărimile de stare, atât cele intensive cât şl cele extensive, admit diferenţiale totale exacte.
Mărimile căldură (de fapt cantitate de căldură) şi respectiv lucrul mecanic, sunt mărimi
extensive şi nu admit diferenţiale, totale exacte:
Q L
m. (3.45)
q l
Diagrama presiune - entalpie, larg utilizată în tehnica frigului, are reprezentate în abscisă
entalpii specifice în J/kg sau kcal/kgf, iar în ordonată presiuni în bar sau kgf/cm. Diagrama cuprinde
curba de saturaţie corespunzătoare transformării de fază lichid - vapori (vaporizare) şi vapori -
lichid (condensare), în fig.3.11 este reprezentată diagrama lg p – i (se preferă ca în ordonată să se
reprezinte logaritmi zecimali ai presiunii în loc de presiune, acest lucru asigurând o citire mai exactă
a valorilor parametrilor de stare în domeniul temperaturilor scăzute).
Câmpul diagramei este împărţit de către curba de saturaţie şi izoterma care trece prin punctul
critic (numită izoterma critică) în 4 zone:
- zona l de lichid, situată în stânga curbei de
saturaţie până în punctul K şi sub izoterma critică.
Ramura (aK) a curbei de saturaţie se numeşte curbă de
saturaţie a lichidului;
- zona II de vapori supraîncălziţi, în dreapta
curbei de saturaţie şi sub izoterma critică. Ramura
(Kb) a curbei de saturaţie poartă denumirea de curbă
de saturaţie a vaporilor;
- zona III de vapori umezi, numită astfel
deoarece aici există în echilibru cele două faze, lichid
şi vapori;
Laminarea este procesul de scădere al presiunii unui fluid la trecerea acestuia printr-o
îngustare a secţiunii de curgere. Ea este o transformare de stare adiabatică deci are schimb nul de
căldură cu mediul exterior (ΔQ = 0).
Vaporii de agent frigorific sunt gaze reale şi deci au un comportament diferit de cel al
gazelor ideale. Transformările reversibile au un caracter limită, ideal. De aceea, transformările
adiabatice sunt la limită izentrope deşi, în cazul general, ele sunt, de regulă, neizentrope.
Laminarea este un proces tipic ireversibil, în timpul laminării se consumă căldură datorată
frecărilor sub formă de lucru mecanic disipativ, astfel încât există egalitatea:
dq fr vdp . (3.54)
Conform primului principiu, se poate scrie
dq fr di vdp , (3.55)
Dar, deoarece există relaţia:
dq fr vdp ,
rezultă că di=0 şi deci
i2=i1, (3.56)
în care i2 şi i1, sunt entalpiile specifice agentului frigorific la sfârşitul şi respectiv la începutul
laminării.
Deoarece, conform principiului al doilea al termodinamicii, există relaţia
di–vdp = Tds, (3.57)
şi ţinând seama de relaţia (3.56), rezultă:
Tds =–vdp,
sau:
ds = – (v/T)dp, (3.58)
care exprimă variaţia entropiei în timpul unui proces de laminare.
Este de reţinut faptul că laminarea adiabatică este şi izentalpică şi că în orice situaţie,
laminarea este însoţită de o scădere a temperaturii, în laminările reale, datorită existenţei frecărilor,
entropia creşte.
Procesul de laminare este reprezentat în diagrama lg p–i şi respectiv T–s în fig. 3.15.
Vaporizarea şi condensarea sunt transformări de fază la care dacă presiunea este constantă şi
temperatura este constantă. Lichidul cu starea 1 de saturaţie (fig. 3.16.), pe baza căldurii primite,
începe să vaporizeze şi-şi modifică poziţia către dreapta, pe izobara-izotermă 1-2. Pentru starea 1'
agentul este un amestec bifazic de vapori cu starea 2 şi lichid cu starea 1 în proporţia dată de regula
pârghiei şi exprimat de titlul de vapori x1:
11
x1 . (3.59)
12
a) b)
Agentul de lucru al maşinii frigorifice săvârşeşte ciclul inversat datorită energiei mecanice
sau a altui tip de energie. Sunt trei variante ale ciclurilor inversate: de răcire, de pompă termica şi
combinat.
Maşina frigorifică funcţio-nează pe baza ciclului de răcire şi serveşte pentru răcirea unui
mediu oarecare sau pentru menţinerea temperaturii joase în obiectul de răcire dacă căldura de la
sursa cu temperatura joasă Tstj se transmi-te la mediul ambiant. Acest ciclu inversat este prezentat
în fig. 4.1.
În procesul 4 1 de la sursa cu temperatura joasă se transmite la agentul de lucru căldura q0 , în
timpul procesului 1 2 agentul de lucru se comprimă, în timpul procesului 2 3 are loc
evacuarea căldurii q de la agentul de lucru la mediul ambiant. Procesul 3 4 prezintă destinderea
agentului de lucru cu producerea lucrului mecanic tehnic specific ld .
Fig. 4.1. Cicluri inversate în diagrama T S : a – ciclu de răcire; b - ciclu de pompă termică;
c - ciclu combinat
Conform legii a doua a termodinamicii mediului ambiant i se transmite mai multă căldură
decât se evacuează de la sursa cu temperatură joasă cu mări-mea lucrului mecanic specific
al ciclului:
q q0 l . (4.1)
Lucrul mecanic specific care trebuie să fie cheltuit pentru realizarea ciclului inversat este
egal cu:
l lc ld . (4.2)
Eficacitatea termodinamică a ciclului de răcire se caracterizează cu ajutorul eficienţei
frigorifice :
q0
. (4.3)
q
Dacă căldura se transmite de la mediul ambiant la sursa cu temperatura mai înaltă, atunci
maşina frigorifică funcţionează pe baza ciclului pompei termice. În acest caz maşina frigorifică se
utilizează pentru termoficare. Acest mod de termoficare uneori e numit încălzire dinamică. Ciclul
de pompă termică este arătat în fig. 4.1,b. În timpul procesului 4 1 căldura se transmite de la
mediul ambiant la agentul de lucru. În procesul comprimării (procesul 1 2 ) agentului de lucru
entalpia şi temperatura se măreşte, iar în procesul 2 3 agentul frigorific transmite căldura q la
sursa cu temperatură înaltă a apei sau aerului, care se utilizează pentru încălzirea locuinţelor sau
pentru alte scopuri tehnologice. Procesul 3 4 este destinderea agentului de lucru cu producerea
lucrului mecanic specific ld .
Eficacitatea termodinamică a ciclului de pompă termică se determină cu ajutorul
coeficientului de încălzire
q
. (4.4)
l
Între eficienţa frigorifică şi coeficientul de încălzire există legătura:
q q l
0 . (4.5)
l l
Ciclul combinat este ciclul în care căldura se transmite de la sursa cu temperatură joasă la
sursa cu temperatură înaltă. Acest ciclu este reprezentat în fig. 4.1, c, unde 4 1 este procesul de
transmitere a căldurii q0 de la sursa cu temperatură joasă la agentul de lucru; 1 2 - procesul de
comprimare a agentului de lucru; 2 3 - evacuarea căldurii q de la agentul de lucru la sursa cu
temperatură înaltă; 3 4 - procesul de destindere a agentului de lucru cu producerea lucrului
mecanic tehnic specific ld .
Cu ajutorul ciclului combinat se poate obţine în acelaşi timp şi frig, şi căldură. Din această
cauză el se caracterizează atât de eficienţa frigorifică , cât şi de coeficientul de încălzire :
q q
0; ,
lr lt
unde lr şi lt - lucrul mecanic tehnic specific a ciclurilor 1 b a 4 şi b 2 3 a
corespunzător.
Pentru determinarea valorilor pierderilor ireversibile ale proceselor reale de lucru în cicluri
inversate se utilizează ecuaţia Gouy-Stodola.
La baza legilor I şi II a termodinamicii pentru ciclurile inversate. Ecuaţia lui Gouy-
Stodola are forma:
l Ta S , (4.6)
unde: l - este mărirea lucrului ciclului, cauzată de ireversibilitatea proceselor;
Ta - temperatura mediului ambiant;
S - creşterea sumară a entropiei tuturor corpurilor care participă în procese.
Fiindcă entropia este funcţie de starea corpului, atunci în ciclul inversat circular efectuat de
agentul de lucru entropia lui va primi valoarea iniţială, iar variaţia entropiei va fi egală cu zero. Deci
sub S în timpul efectuării ciclului inversat se subînţelege schimbarea entropiei surselor.
Utilizarea ecuaţiei lui Gouy-Stodola pentru determinarea pierderilor legate de ireversibilitatea
ciclului frigorific este posibilă numai în acel caz când acest ciclu ireversibil se compară cu ciclul
reversibil (pe plan intern şi extern), care are aceeaşi putere frigorifică (cantitatea căldurii obţinută de
agentul de lucru de la surse).
Acest ciclu reversibil este numit ciclu cu lucru minim sau ciclu-model.
Pentru procesele ce au loc în pompa termică ecuaţia lui Gouy-Stodola este corectă în acel
caz când se compară cicluri care produc cantităţi asemenea de căldură.
E raţional de efectuat determinarea acestor pierderi ireversibile prin părţi pentru ca mai
târziu de a totaliza toate pierderile şi a determina gradul de reversibilitate al ciclului teoretic faţă de
cel model.
Presupunem că trebuie de răcit o oarecare sursă de temperatură joasă de la starea a până la
starea b (fig. 4.2). Aceasta se poate face cu ajutorul maşinii frigorifice ce lucrează după ciclul
1 2 3 4 . În acest ciclu căldura de la agentul de lucru de transmite la mediul ambiant, în
procesul 2 3 la diferenţă infinit de mică a temperaturilor. Procesele de comprimare şi destindere
ale agentului de lucru 1 2 şi 3 4 au loc la S const , adică sunt reversibile, 4 1 -
transmiterea căldurii de la sursa cu temperatură joasă la agentul frigorific cu diferenţă finită a
temperaturilor. Procesul a b este arătat în diagrama T S convenţional. Ciclul 1 2 3 4 se
construieşte astfel ca puterea frigorifică specifică a lui q0 să fie egală cu cantitatea de căldură, care
se evacuează de la sursa cu temperatură joasă, adică
aria m b a f aria m 4 1 n . (4.7)
Din termodinamică este ştiut că lucrul mecanic specific al ciclului 1 2 3 4 este
echivalent cu aria 1 2 3 4 . Comparăm lucrul mecanic specific al ciclului 1 2 3 4 , având
ireversibilitatea în procesul de transmitere a căldurii la agentul de lucru cu ciclul reversibil (ciclu cu
lucru minim). Acest ciclu pentru aceleaşi surse va fi ciclul a c 3 b . Într-adevăr, în acest ciclu
schimbul de căldură al agentului de lucru cu sursa de temperatură joasă şi cu mediul ambiant se
realizează la diferenţă infinit de mică a temperaturilor, procesele de comprimare şi destindere a c
şi 3 b , de asemenea, sunt reversibile ( S const ), adică acest ciclu este reversibil pe plan intern
şi extern. Puterea frigorifică specifică a ciclului a c 3 b şi cea a ciclului 1 2 3 4 sunt
egale între ele din condiţia de construire a ciclului 1 2 3 4 .
Atunci
l aria 1 2 3 0 1 aria 1 2 5 4 aria 4 5 3 0
aria 1 2 5 4 aria m 3 5 nlmin Ta S lam llam llam .
În fig. 4.4 este arătat ciclul 1 2 3 4 al maşinii frigorifice reale cu procesul
adiabatic de comprimare. În acest ciclu sunt prezente toate pierderile
ireversibile care au fost analizate anterior – pierderile ireversibile legate de
schimbul de căldură al agentului de lucru cu sursele, precum şi pierderile
legate de procesul de laminare.
Pentru ca să determinăm
gradul perfecţiunii
termodinamice al ciclului
1 2 3 4 şi gradul de
reversibilitate trebuie să
construim ciclul-model. Ciclul-
model pentru ciclul analizat se
construieşte în modul următor.
Fiindcă schimbul de
căldură al agentului de lucru cu
sursele în
Să analizăm unele principii generale referitor la ciclurile inversate pentru condiţiile diferitor
surse externe.
Dacă temperatura surselor nu se schimbă în procesul de schimb de căldură atunci unicul
ciclu posibil unde se vor respecta condiţiile reversibilităţii va fi ciclul Carnot 1 2 3 4 sau ciclul
1 5 6 4 (fig. 4.5), unde S 6 S 4 S5 S1 (acest ciclu se numeşte regenerativ). În aceste cicluri
procesele izotermice de transmitere a căldurii la agentul de lucru şi evacuării căldurii de la el vor
satisface condiţiile externe, dacă temperatura agentului de lucru în procesul de schimb de căldură va
fi tot timpul infinit apropiată de temperatura constantă a surselor (mediul ambiant şi sursa cu
temperatură joasă).
Procesele de comprimare şi de destindere a agentului de lucru în ciclul
Carnot sunt izentropice, adică reversibile. În ciclul regenerativ creşterea
entropiei agentului de lucru în timpul procesului de comprimare
este egală cu reducerea entropiei în
procesul de destindere, adică
variaţia totală a entropiei în aceste
două procese este egală cu zero.
Acest ciclu regenerativ se numeşte în
termodinamică „ciclul Carnot
generalizat”.
Eficienţa frigorifică a ciclului
Carnot sau a ciclului Carnot
generalizat
q0 dq0
4
(4.23)
q q0 2 1
dq dq0
3 4
Agenţii frigorifici reprezintă substanţe omogene sau amestecuri de substanţe, ale căror
proprietăţi termodinamice trebuie să corespundă cerinţelor impuse de schema şi tipul maşinii
frigorifice, precum şi de nivelul de temperatură al celor două surse de căldură.
5.1. Clasificarea agenţilor frigorifici şi cerinţele faţă de ei
Proprietăţile fizice ale celor mai importanţi agenţi frigorifici utilizaţi în maşinile cu
comprimare de vapori sunt prezentate în tab. 5.1.
În continuare vom enumera unele caracteristici ale agenţilor frigorifici utilizaţi în tehnica
frigului moderat.
Amoniacul NH 3 este utilizat pe scară largă în instalaţiile frigorifice cu comprimare de
vapori cu o treaptă şi cu două trepte, precum şi în cele cu absorbţie pentru temperaturi de vaporizare
t 0 60 ºC; temperatura normală de vaporizare a amoniacului este de t 0 33.35 ºC. Printre
avantajele amoniacului se numără volumul specific mic la temperaturile de vaporizare uzuale,
uşurinţa depistării scurgerilor de amoniac datorită mirosului specific, solubilitatea redusă în ulei, nu
exercită acţiuni corozive oţelului, dar în prezenţa apei atacă zincul, cuprul, bronzul şi alte aliaje pe
bază de cupru cu excepţia bronzului fosforos. Dintre dezavantaje se menţionează faptul că este
toxic, exploziv şi inflamabil la concentraţii de 19.0 26.8 % amoniac în aer. La temperatura de
-77.7 ºC amoniacul se solidifică şi la temperatura de 260 ºC se descompune în azot şi hidrogen.
Bioxidul de carbon CO2 este utilizat în principal în instalaţiile de producere a gheţii uscate
(zăpadă carbonică). Este neutru în raport cu metalele, neinflamabil, netoxic. Dezavantajul său
constă în aceea că temperatura critică este relativ ridicată ( t cr 31 C ) la presiunea critică
Pcr 7.383 MPa . Din acest motiv CO2 conduce la presiuni ridicate în condensator.
Freonii sunt utilizaţi pe scară largă în tehnica frigului datorită avantajelor pe care le prezintă
şi anume: nu sunt toxici, au inflamabilitate redusă, sunt neexplozivi, prezintă neutralitate chimică.
De asemenea, fiind caracterizaţi prin exponenţi adiabatici mici ( k freon 1.12 1.20 k NH 3 1.3 )
freonii determină temperaturi de comprimare reduse. Ca definiţie, freonii reprezintă derivaţi dublu
halogenaţi ai hidrocarburilor saturate ( C m H 2 n 2 ) obţinuţi prin înlocuirea parţială sau completă a
atomilor de hidrogen prin atomi de fluor, clor sau brom. În consecinţă deci, formula freonilor este
C m H n Fx Cl y Brz unde n x y y 2m 2 .
Notaţia prescurtată a freonilor este F N sau R N (refrigerent), N fiind numărul
freonului format din două sau trei cifre care se stabileşte după următoarele reguli:
a) la derivaţii fără atomi de hidrogen ( n 0 ) prima cifră (dacă N este format din 2 cifre)
sau primele două cifre (dacă N este format din 3 cifre) definesc hidrocarbura în modul următor:
1 - pentru metan ( CH 4 ); 11 - pentru etan ( C 2 H 6 ); 21 - pentru propan ( C3 H 8 ); 31 - pentru
butan ( C 4 H 10 ). În continuare se scrie numărul atomilor de fluor ( x ); exemple: freonul CF2 Cl 2 -
difluordiclormetan: R 12 ; freonul C 2 F4 Cl 2 - tetrafluordicloretan: R 114 ;
b) la derivaţii cu atomi de hidrogen ( n 1,2... ) numărul acestor atomi se adaugă în felul
următor: la derivaţii metanului la prima cifră, iar la ceilalţi derivaţi, la cifra a doua; exemple:
freonul CHFCl 2 - monofluordiclormetan: R 21 , freonul C 2 H 3 F3 - trifluoretan: R 143 ;
c) la derivaţii cu atomi de brom ( z 1,2... ), după numărul principal se pune litera B după
care se scrie numărul atomilor de brom; exemplu: freonul CF2 Br2 : R 12B 2 .
Se remarcă faptul că la reducerea numărului atomilor de hidrogen scade inflamabilitatea
şi pericolul de explozie. La creşterea numărului de atomi de fluor scade toxicitatea şi acţiunea
corozivă.
Tabelul 5.1
CH 3 CF3
Freon-143
Trifluoretan 84.04 -47.6 73.1 4.11 2.305 -111.3 -
R – 143
Bioxid de carbon CO2 R – 744 44.10 -78.5 31.0 7.383 2.156 -56.6 1.30
Freon-13
Trifluormono-clormetan CF3Cl 104.46 -81.59 28.75 3.868 1.721 -180.0 -
R – 13
Joasă Freon-14
Tetrafluor-metan CF4 88.0 -128.02 -45.5 3.745 1.580 -184.0 1.22
R – 14
Freon-170
Etan C2H6 30.06 -88.6 32.1 5.03 4.7 -183.2 1.25
R – 170
59.9% R-13 Freon-503
Amestec azeotrop +40.1% R-23
87.25 -87.84 19.50 4.338 - - -
R – 503
Dezavantajele freonilor constau în viscozitatea lor foarte redusă care favorizează scurgerile
precum şi solubilitatea reciprocă cu uleiul care se accentuează la mărirea presiunii şi reducerea
temperaturii freonului. Tot în categoria dezavantajelor se încadrează şi faptul că freonii au o
densitate mai ridicată, ceea ce determină creşterea rezistenţelor hidraulice la circulaţia lor prin
conducte. Pentru limitarea acestor rezistenţe se procedează la mărirea secţiunii de trecere prin
conducte. Astfel, diametrul conductei de freon-12 se impune a fi de două ori mai mare decât cel
pentru NH 3 în condiţiile aceleaşi puteri frigorifice. De asemenea, se remarcă faptul că freonii
conduc la coeficienţi de transfer de căldură sensibil mai mică în cazul amoniacului.
Freonii atacă garniturile de cauciuc şi se recomandă utilizarea unor materiale rezistente la
acţiunea freonilor de tipul sevanitului sau a cauciucului freonorezistent. De regulă, apa nu se
dizolvă în freoni. Pentru a evita blocarea secţiunilor de trecere se limitează procentul masic de apă
la 0.004 %.
Înlocuirea unui atom de clor cu un atom de fluor, în cazul freonilor obţinuţi din metan, etan,
propan şi butan determină reducerea temperaturii normale de vaporizare cu t s :
m 1 2 3 4
t s , grd 51 44 39 35
În calitate de agenţi purtători de frig la nivelul frigului moderat sunt utilizate saramurile,
adică soluţiile de clorură de sodiu ( NaCl ) şi clorură de calciu ( CaCl 2 ) în apă.
Temperatura de congelare a acestor soluţii depinde de concentraţia masică a sării în soluţie.
Pentru 0 rezultă că temperatura de congelare este de 0 ºC. La creşterea concentraţiei această
temperatură scade până la o anumită valoare critică cr a concentraţiei, temperatura de congelare
devine minimă. În fig. 5.1 sunt arătate legile de variaţie a temperaturii de congelare în funcţie de
concentraţia pentru cele două soluţii.
Punctul C este punctul criohidric. În cazul soluţiei de clorură de sodiu, temperatura minimă
de congelare în punctul criohidric este de 21.2 C la cr 23.1 % . În cazul soluţiei de clorură de
calciu această temperatură este de 55 C la cr 29.9 % .
Curba A în figura 5.1 caracterizează schimbarea temperaturii de congelare a soluţiilor sau
temperaturii de topire a amestecului, curba B este linia de solubilitate a sării în apă sau linia de
degajare a cristalelor de sare.
Ca agenţi purtători de frig pot fi utilizate lichidele antigel de tipul soluţiei de etilenglicol
C 2 H 4 OH 2 şi propilenglicol C 3 H 6 OH 2 . De asemenea, se poate folosi în anumite condiţii
amoniacul ( NH 3 ), freonul- 30 ( CH 2 Cl 2 ), freonul-11 ( CFCl 3 ).
Fig. 5.1. Influienţa concentraţiei asupra tem-
peraturii de congelare a soluţiilor de NaCl (
a ) şi CaCl 2 ( b )
5.5. Cercetări actuale privind limitarea efectelor negative ale agenţilor frigorifici asupra
mediului ambiant
Printre efectele negative ale agenţilor frigorifici asupra mediului ambiant se remarcă
încălzirea globală a planetei noastre prin distrugerea stratului de ozon şi prin intensificarea efectului
de seră.
Ozonul ( O3 ) este un gaz din atmosferă compus din trei atomi de oxigen. El se formează atunci
când razele solare ultraviolete cauzează descompunerea moleculelor de oxigen ( O2 ). Atomii de
oxigen ( O ) formaţi reacţionează cu moleculele de oxigen pentru a forma ozonul. Ozonul este un
gaz rarefiat situat la altitudinea de 15-60 km. Acolo el formează aşa-numitul “strat de ozon”. În
acest strat ozonul persistă în cantităţi foarte mici: concentraţia sa maximă la înălţimea de circa 20–
25 km este doar 10 părţi la un milion.
Ozonul este unic prin faptul că el absoarbe anumite tipuri de raze ultraviolete ce nu pot fi
absorbite de alte gaze din atmosferă. Cu toate acestea, o anumită cantitate de radiaţie ultravioletă
este necesară pentru menţinerea vieţii, dar prea multă radiaţie ultravioletă poate avea efecte nocive.
Unele din aceste efecte sunt:
creşterea riscului de cancer al pielii;
creştera riscului de dezvoltare a cataractei;
efecte dăunătoare asupra sistemului imun uman;
reducerea recoltei culturilor agricole;
efecte nefavorabile asupra dezvoltării fitoplanctonului, verigă primară în lanţul alimentar
marin.
Unii agenţi frigorifici sunt atât de stabili (unii CFC nu se descompun timp de 100 ani), încât
ei nu sunt descompuşi în troposferă (partea inferioară a atmosferei). Prin circulaţia aerului aceşti
agenţi frigorifici stabili se degajă în aer şi sunt dispersaţi pe tot globul, ajungând în stratosferă
(partea supeioară a atmosferei). Aici ei sunt expuşi la o cantitate mai mare de radiaţie ultravioletă.
Razele ultraviolete puternice pot descompune agenţii frigorifici, eliberînd clorul. Clorul
reacţionează cu ozonul formând oxigen. Atomul de clor doar catalizează procesul, el nu este
implicat în reacţie. Cu toate acestea un singur atom de clor continuă transformarea ozonului în
oxigen prin mii de reacţii similare.
Ozonul este distrus nu numai prin intermediul agenţilor frigorifici. El este distrus şi pe cale
naturală, fiind transformat în oxigen de razele solare ultraviolete. Acest proces s–a petrecut pe tot
parcursul existenţei Pământului, aşa cum reacţia inversă (oxigenul în ozon). Se consideră că până la
introducerea substanţelor chimice produse de om, acest proces a fost în echilibru, cantitatea de ozon
fiind relativ constantă.
Cercetările ştiinţifice au demonstrat că cantitatea de ozon din atmosferă în anumite regiuni şi
în anumite perioade a anului s–a redus. Parţial de aceasta sunt responsabile substanţele chimice care
conţin clor. Aceşti compuşi sunt utilizaţi drept carburanţi, ca agenţi de expandare, solvenţi în
electrotehnică şi agenţi frigorifici. Substanţele chimice longevive cu conţinut de brom, cum sunt
halonii pentru instalaţii antiincediare, de asemenea, contribuie la epuizarea ozonului.
Hidroclorfluorcarburile (HCFC) fac parte din CFC şi au fost fabricate în calitate de
substituienţi. Ele sunt folosite preponderent ca agenţi frigorifici şi în producerea spumelor. HCFC
sunt mai puţin periculoase decât CFC, deoarece prezenţa atomului de hidrogen le face să se
descompună cu preponderenţă în straturile inferioare ale atmosferei prevenind ca o mare parte a
clorului să ajungă în stratosferă.
Pentru a contribui la distrugerea ozonului, substanţa trebuie să posede două proprietăţi. Să
posede clor, brom sau alţi atomi similari pentru a participa la reacţia chimică dintre ozon şi oxigen.
Ea trebuie să fie longevivă în atmosfera inferioară pentru a ajunge în stratul de ozon.
Dintre freoni, cei mai nocivi sunt cei care conţin în molecula lor brom şi–l eliberează.
Moleculele agenţilor frigorifici halogenaţi sunt foarte stabile, iar durata de existenţă a acestora poate
atinge chiar sute de ani. Din acest considerent majoritatea freonilor eliberaţi în atmosferă constituie
un pericol pentru generaţia viitoare şi pentru viitorul planetei. Durata de existenţă a unei molecule
de agent halogenat este funcţie de numărul de atomi de hidrogen care au fost înlocuiţi cu atomi de
clor şi în special prin atomi de fluor. Astfel, duratele de existenţă estimate sunt pentru R–22 de 20
ani, pentru R–12 – 120 ani, în timp ce pentru R–13 este de 400 ani. În consecinţă, din punct de
vedere al duratei de existenţă, cei mai nocivi freoni sunt cei care nu mai conţin hidrogen în
moleculă, adică R–11, R–12, R–113, R–114, R–115, R–502 ş.a.m.d.
În literatura de specialitate există referiri la ordinea nocivităţii diferiţilor freoni asupra
stratului de ozon. Fiecărei molecule a unui agent halogenat i se atribuie un indice relativ de
nocivitate pentru stratul de ozon, denumit “potenţial de distrugere a ozonului” şi notat prin PDO
(ODP=”Ozone Depletion Potential”). Fiind cel mai nociv, freonului R–11 i s–a atribuit indicele
unitar de distrugere a ozonului:
PDO R11 1 .
Dacă se consideră 100 % nocivitatea pentru stratul de ozon al freonului R–11, atunci,
informativ, nocivităţile altor freoni sunt după cum urmează: R–12, R–114 (100 %), R–113 (80 %),
R–115 (60 %), R–502 (40 %), R–141B (10 %), R–22, R–123, R–142B ş.a.m.d.
Cu toate că procesul de epuizare a stratului creşte de la tropice spre latitudinele medii,
piederile maxime au fost constatate deasupra Antarcticii în lunile septembrie şi octombrie.
Acest fenomen este numit gaură de ozon. Fiecare iarnă vortexul polar izolează o masă largă
a stratosferei Antarcticii. În timpul iernii, cantitatea razelor solare se micşorează şi se face extrem de
frig. Temperatura joasă favorizează creşterea norilor reci, care servesc drept suprafaţă pentru recţii
chimice speciale. În pofida absenţei razelor solare, chimicalele care conţin clor şi sunt “inactive”
sunt transformate în forme “active”, capabile să atace ozonul. Primăvara, cînd cantitatea razelor
solare creşte, acest proces se accelerează şi rezultă în distrugerea foarte rapidă a ozonului până când
dispare vortexul polar, dispersând aerul în direcţia ecuatorului.
Experienţele efectuate recent în Arctica au arătat că aici sunt prezente unele mecanisme de
distrugere rapidă a ozonului. Din fericire, vortexul polar în Arctica, de obicei, dispare primăvara
devreme; înainte ca razele solare să reuşească să distrugă o cantitate mare de ozon şi să provoace
apariţia unei găuri mari în învelişul de ozon.
În ultimii 20 ani au fost elaborate acorduri internaţionale stricte referitor la necesitatea
protecţiei stratului de ozon. Primul pas de transformare a acestor acorduri în acţiuni globale a fost
efectuat în martie 1985, în baza dovezilor ştiinţifice ferme că chimicalele produse de om dăunează
stratului de ozon. Aceasta s–a soldat cu adoptarea la Viena a Convenţiei privind protecţia stratului
de ozon. Părţile Convenţiei au căzut de acord să ia măsuri corespunzătoare pentru protecţia
ozonului şi au anticipat negocierea protocoalelor de măsuri speciale.
Necesitatea unui protocol a apărut, practic, imediat, când în iunie 1985 au fost publicate
primele date despre apariţia găurii de ozon în Antarctida. Negocierile globale pentru un protocol au
fost puse pe primul plan şi în septembrie 1987 au rezultat în adoptarea la Montreal a Protocolului
privind substanţele care distrug stratul de ozon. Protocul de la Montreal a intrat în vigoare în
ianuarie 1989 şi este baza legală pentru eforturile mondiale de a proteja stratul de ozon prin
intermediul controlului producerii, consumului şi folosirii substanţelor care distrug ozonul.
Actualmente Protocul de la Montreal a fost ratificat de 181 ţări, care au devenit părţi ale
Protocolului şi s–au încadrat legal în condiţiile lui. Circa 1/3 sunt ţări dezvoltate, iar 2/3 sunt ţări în
curs de dezvoltare. Protocolul de la Montreal original defineşte măsurile care trebuie luate de părţi
pentru a limita producerea şi consumul a 5 substanţe care distrug ozonul (SDO), cunoscute în
limbajul protocolului ca substanţe controlate. La întâlnirile de la Londra şi Copenhaga din 1990 şi
1992, controlul a fost înăsprit şi extins asupra altor chimicale. În loc de reducerea producerii şi
consumului a doar 5 CFC şi 3 haloni, Protocolul cerea de la ţările dezvoltate să suprime eşalonat 15
CFC, 3 haloni, 34 HBrFC, tetraclorura de carbon şi metilcloroformul. Orarul reducerii de lungă
durată a fost aprobat pentru 40 HCFC, care la fel va duce la suprimarea lor completă. Lista
substanţelor controlate este în prezent extinsă pentru a include bromura de metil conform întrunirii a
şaptea a Părţilor.
Părţile Protocolului de la Montreal au convenit de a reduce şi elimina utilizarea SDO până
când vor fi accesibili substituenţi şi tehnologii alternative. Aceasta a fost recunoscută ca o strategie
de succes. Industriile şi manufacturile au elaborat deja substanţe şi tehnologii alternative pratic
pentru fiecare utilizare a SDO. Multe ţări deja au succese considerabile în suprimarea SDO.
Recunoscând necesitatea ţărilor în curs de dezvoltare de a creşte economic şi deoarece
utilizarea lor a CFC este relativ joasă, Protocolul de la Montreal le garantează o perioadă de
amânare de 10 ani, în comparaţie cu ţările dezvoltate, pentru a implementa măsurile de reducere şi
suprimare a SDO. La întrunirea din 1990 de la Londra, părţile au creat un mecanism financiar care
prevede asistenţa tehnică şi financiară a programelor din ţările în curs de dezvoltare care prevăd
protecţia stratului de ozon. Pentru a fi eligibile de a primi suport în cadrul mecanismelor financiare,
părţile trebuie să fie ţări în curs de dezvoltare şi să consume pe parcursul unui an mai puţin de 0,3
kg de substanţe controlate pe cap de locuitor. Mai mult de 100 de ţări corespund acestor criterii; ele
sunt numite ţări ale Articolului 5, deoarece statutul lor este definit în Articolul 5 al Protocolului de
la Montreal.
Republica Moldova a ratificat Protocolul de la Montreal, coform căruia agenţii economici
din ţară pot să utilizeze agenţii frigorific CFC până în anul 2008, iar HCFC până la finele anului
2030.
Se ştie că o parte din energia venită de la soare este absorbită de pământ, iar altă parte este
reflectată în atmosferă. Gazele care compun atmosfera, cum sunt bioxidul de carbon, vapori de apă,
metanul etc., absorb o parte din această energie, producând aşa numitul efect de seră. Aceasta este
un fenomen natural şi dacă nu ar exista, temperatura medie a pământului ar atinge aproximativ -18
°C, fapt ce ar duce la dispariţia vieţii, deci efectul de seră este un fenomen natural care face posibilă
viaţa pe Pământ.
Dar acest echilibru natural poate fi înlăturat prin apariţia unor factori perturbatori. Astfel,
dezvoltarea industriei din ultimii ani a dus la eliminarea în atmosferă a mari cantităţi de bioxid de
carbon, fapt ce accentuiază efectul de seră. Această mărire a efectului de seră produce o încălzire
globală a planetei. Aşa de exemplu, dublarea concentraţiei de CO2 în atmosferă va duce la o
creştere a temperaturii medii a pământului cu 2–4 °C. De fapt, unele date indică că în ultimii 130
ani temperatura s–a ridicat cu aproximativ 0.5 °C şi se presupune că aceasta s–ar datora parţial
creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră produse de om.
Agenţii frigorifici au aceeaşi proprietate ca şi gazele cu efect de seră. Protocolul de la
Montreal conţine restricţii nu doar în baza efectului de distrugere a ozonului. De asemenea, este
important de menţionat efectul încălzirii globale, care este luat în considerare de Convenţia privind
Schimbarea Climei, semnată la Rio de Janeiro în 1992.
Agenţii frigorifici pot contribui la încălzirea globală prin fenomenul numit efect de seră.
Acest proces are loc la rezultatul interacţiunii atmosferei cu radiaţia solară. Radiaţia solară ce
ajunge la suprafaţa terestră este parţial absorbită, parţial reflectată, iradiată, fiind iarăşi emanată de
suprafaţa Terrei cu diferite lungimi de undă comparative cu cele ale radiaţiei solare.
Consecinţele schimbărilor în compoziţia atmosferei asupra climei Pământului sunt greu de
prognozat cu precizie. Diverse modele matematice ce simulează compoziţia atmosferei şi clima
coincid numai în prognozarea lor, dacă creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră se va solda
cu încălzirea globală, dar ele se deosebesc mult referitor la cât de mult se va încălzi. Mai mult ca
atât, este cu mult mai greu de estimat cum se va schimba temperatura într–o anumită regiune a
globului şi consecinţele posibile. Aceste schimbări climatice locale sunt cel mai greu de estimat.
Alte efecte presupuse că vor apărea includ:
Creşterea nivelului mediu al mărilor. S–a prognozat că temperaturile majorate vor
contribui la topirea şi scurgerea în ocean a gheţii care actualmente este depozitată deasupra
nivelului mării.
Clima. Modelele utilizate actualmente ne dau rezultate medii globale. Dar schimbările în
temperatură, precipitaţii, strălucirea soarelui, etc. variază pe un interval mare.
Recolte. Concentraţia mai mare de CO2 poate influienţa pozitiv la creştera unor culturi, dar
nesiguranţa privind unele schimbări climatice regionale nu ne permit să prognozăm ce culturi se pot
adapta la schimbări în fiecare zonă.
Ecosistemele. Ecosistemele locale sunt foarte sensibile la schimbările temperaturii,
precipitaţiilor şi umidităţii solului. Sporirea concentraţiei de CO2 favorizează creşterea plantelor.
Unele animale şi specii de plante pot dispărea în anumite regiuni dacă nu se vor adapta la noile
condiţii sau migra destul de rapid în ecosisteme mai favorabile.
Agenţii CFC, HCFC şi generaţia nouă de agenţi frigorifici HFC sunt considerate gaze cu
efect de seră. Mulţi cred că ei vor intensifica efectul de seră şi vor contribui la încălzirea globală
dacă sunt eliminaţi în atmosferă.
Odată ce gazul cu efect de seră este eliminat în atmosferă el poate contribui la încălzirea
globală. Cantitatea necesară pentru aceasta depinde de capacitatea gazului de a absorbi energia
infraroşie şi de perioada de timp ce trece până el este eliminat din atmosferă. Efectul total depinde
de timp, deoarece o cantitate anumită de gaz eliminată în atmosferă descreşte continuu cu timpul.
Luând în consideraţie aceşti factori, se elaborează un anumit coeficient, „Potenţialul
Încălzirii Globale” (PÎG), pentru a determina aportul unei anumite cantităţi la încălzirea globală.
Valorile PÎG, similar valorilor PDO sunt calculate comparativ. Bioxidul de carbon are valoarea PÎG
exact de o unitate, fără a lua în consideraţie timpul. Toate celelalte gaze au o valoare raportată la
valoarea PÎG al CO2 . De notat că aceste valori pot fi diferite pentru aceeaşi substanţă în
dependenţă de perioada de timp. În fig. 5.2 se conţin valorile PÎG pentru unele substanţe tipice.
Sistemele de condiţionare a aerului şi frigorifice pot contribui la încălzirea globală în alt
mod. Toate aceste procese necesită energie pentru funcţionare şi în multe cazuri această energie
este curentul electric sau un combustibil. În toate cazurile, sau emisiile de CO2 sunt prezente sau
se reduce absorbţia de CO2 (prin fotosinteză).
Fig. 5.2. Longevitatea agentului şi valorile PÎG ale unor substanţe tipice
CO2 este cel mai preponderent gaz de origine antropică ce duce la încălzirea globală.
Cărbunele, petrolul şi gazul natural emană CO2 la ardere pentru a crea curent electric. Energia
este, de asemenea, consumată în crearea combustibilului nuclear cu eliminarea CO2 în atmosferă.
Sistemele cu motor cu gaz natural, sistemele cu absorbţie şi alte tehnologii de transformare directă
emit CO2 . Energia solară este una din sursele energetice ce poate fi utilizată fără eliminarea CO2 .
Echivalentul total al influenţei încălzirii ţine cont de două moduri principale prin care o
anumită aplicare contribuie la încălzirea globală, şi anume, efectul direct de la eliminarea agenţilor
şi efectul indirect de la utilizarea energiei. Efectul direct depinde de valoarea PÎG a agentului, de
cantitatea de gaz eliminată şi de perioada de timp luată în considerare. Efectul indirect depinde de
eficienţa procesului (de exemplu de cantitatea de energie necesară pentru funcţionare) şi de originea
energiei (de exemplu ce cantitate de CO2 /kWt·h se produce).
Până nu demult agenţii frigorifici de bază, care se utilizau în instalaţiile frigorifice bazate pe
comprimarea vaporilor, erau cei distrugători de ozon şi anume R–12, R–22 şi R–502, în cazuri
speciale se utiliza R–114, R–12B1, R–13B1 şi R–503.
În perspectivă, din toate aceste gaze refrigerante, doar R–22 va fi permis, şi oricum doar
pentru o perioadă limitată de timp, deoarece şi acest agent frigorific conduce la epuizarea rezervelor
de ozon, deşi neînsemnată.
În urma acestor inovaţii se aşteaptă schimbări enorme în industria refrigeratoare şi de
condiţionare a aerului datorită iniţierii unei programe vaste pentru cercetarea agenţilor alternativi şi
a amestecurilor de agenţi ce nu conţin clor. Toate aceste cercetări au arătat rezultate impunătoare cu
perspective încurăjătoare.
La momentul de faţă se conturează următoarea schemă de substituire a agenţilor frigorifici
care epuizează rezervele de ozon (fig. 5.3).
Aşadar, conform clasificării agenţilor frigorifici de substituire a celor ce distrug ozonul, toţi
agenţii alternativi se divizează în două grupe: agenţi frigorifici de tranziţie, care pot fi de o singură
substanţă (R–22, R–124, R–142b) cât şi amestecuri neazeotrope (binare sau triple) de freon în care
predomină R–22, care se vor utiliza până la găsirea unor agenţi de lucru optimi, şi agenţi frigorifici
cu o durată medie şi majoră de utilizare. Ultima grupă de agenţi frigorifici se divizează în două
subgrupe: agenţi frigorifici halogenaţi fără clor (HFC) cât şi agenţi frigorifici nehalogenaţi. Din
ultima subgrupă face parte amoniacul, hidrocarburile saturate sub diferite forme de substanţe
singulare, cât şi sub forme de amestecuri.
Tabelul 5.3
Agenţi frigorifici HFC şi amestecuri fără clor (alternativi de lungă durată)
Freonul R–134a a fost primul agent frigorific HFC lipsit de clor testat pe deplin. În prezent
este folosit cu succes la multe instalaţii frigorifice şi de condiţionare a aerului. Este utilizat atât ca
substanţă pură, cât şi în componenţa a mai multor amestecuri. R–134 are proprietăţi termofizice
asemănătoare cu ale R–12, de aceea, se utilizează pentru substituirea lui.
Tabelul 5.4
Agenţi frigorifici fără halogeni (alternativi de lungă durată)
Tabelul 5.5
Compoziţia şi unele proprietăţi termofizice ale agenţilor frigorifici alternativi
1
puterea frigorifică şi presiunea de vaporizare a agentului alternativ variază considerabil; 2 variaţii
la temperaturi mai joase de -60°C; 3 utilizat şi în calitate de component a amestecurilor R290/600a
(alternativă directă a R12); 4 valabil pentru comprimarea într–o treaptă; 5 punctul triplu la 5,27 bari,
6
temperatura de fierbere, 7 temperatura critică, 8 potenţialul de distrugere a ozonului [R11=1,0], 9
potenţialul de încălzire globală CO2 1,0 .
Pentru obţinerea unor temperaturi joase până la 120 C se utilizează maşini frigorifice cu
vapori, care pot fi: cu comprimare într-o singură treaptă; cu comprimare în două trepte; cu
comprimare în trei trepte; în cascadă.
Maşinile frigorifice cu comprimare într-o singură treaptă sunt utilizate pentru obţinerea
temperaturilor joase până la 20 30 C . Cu scopul obţinerii unor temperaturi mai joase cu
ajutorul maşinii cu comprimare într-o singură treaptă se recurge la perfecţionarea ciclului prin
subrăcire avansată a agentului înainte de laminare, introducerea schimbului de căldură regenerativ,
utilizarea unor agenţi frigorifici cu caracteristici superioare.
Scăderea continuă a temperaturii de vaporizare impune trecerea la comprimarea în două
trepte, sub 60 C maşina în două trepte devine neeconomă, astfel încât este necesară trecerea la
comprimarea în trei trepte sau în cascadă.
Superioritatea maşinilor frigorifice cu vapori constă în aceea că agenţii de lucru evoluează
în domeniul vaporilor umezi, ceea ce permite realizarea proceselor izotermice prin vaporizare la
preluarea căldurii de la sursa rece şi la condensarea la evacuarea căldurii către mediul ambiant. În
acest mod devine posibilă reducerea pierderilor datorită ireversibilităţii transferului de căldură între
agent şi cele două surse de căldură prin menţinerea diferenţelor de temperatură în limitele
acceptabile.
6.1. Schema şi ciclul ideal al maşinii frigorifice cu comprimare de vapori (MFV) cu o treaptă
În fig. 6.1 sunt arătate schema principială ( a ) şi ciclul ideal al MFV reprezentat în
diagrama T S ( b ).
Maşina constă din patru elemente principale: compresorul I , condensatorul II , detentorul
III şi vaporizatorul IV . Procesele din care e compus ciclul sunt următoarele:
1 x4 i1 i4 aria k 1 4 l 1
1 i1 i4 aria k 1 4 m . (6.22)
Întrucât q0 i1 i4 este puterea frigorifică specifică în cazul MFV fără separator de picături,
iar r0 i1 i4 este căldura de vaporizare specifică a agentului frigorific la P0 şi T0 , se ajunge la
concluzie că:
q
0. (6.23)
r0
În aceste condiţii eficienţa frigorifică a ciclului MFV cu separator de picături este dată de:
t
1 x4 r0 r0 q0
t, (6.24)
1 l l l
unde t este eficienţa frigorifică a ciclului MFV fără separator de picături. Deci introducerea
separatorului de picături nu modifică eficienţa frigorifică a ciclului MFV.
În condiţii reale de funcţionare MFV are loc o serie de abateri ale proceselor funcţionale
care sunt cauza pierderilor ireversibile. Ele sunt următoarele:
- procesele de transfer de căldură între agentul frigorific şi mediul de răcire (apă, aer) care au
loc în condensator şi subrăcitor, de asemenea, şi între mediul răcit şi agentul din vaporizator se
desfăşoară la diferenţe finite variabile de temperatură;
- procesul de laminare care înlocuieşte procesul de destindere în ciclul ideal Carnot;
- procesul de comprimare din compresor nu este un proces adiabatic reversibil din cauza
existenţei frecărilor mecanice şi gazodinamice precum şi a schimbului de căldură cu pereţii;
- circulaţia agentului frigorific prin maşină este însoţită de pierderi de presiune;
- aparatele, conductele etc. prin care evoluează fluidele de lucru schimbă căldura cu mediul
ambiant.
Aceste pierderi măresc esenţial consumul de energie pentru obţinerea frigului artificial.
În fig. 6.7, în diagrama T S este arătat ciclul 1 2 2 3 3 4 cu procesul de
comprimare izentrop. Ciclul-model (ciclul cu lucru minim) pentru acest ciclu va fi ciclul
abcd .
Puterea frigorifică specifică a
acestor cicluri este egală.
În ciclul cu proces de laminare
lucrul mecanic specific al ciclului
poate fi precizată de:
l lmin l .(6.25)
În suma pierderilor l intră
pierderile, care au legătură cu
procesul de laminare llam cu
procesele de transfer de căldură în
condensator lcd şi în vaporizator
lvp şi pierderile
ia i2 C pT T T0
C x C p
1
(6.36)
r0 r0
Valoarea P de la care depinde eficienţa ciclului cu comprimare pe curba limitrofă dreaptă
este egală cu:
P
C pT T T0
C x C p
.
1
(6.37)
r0
Fig. 6.10.
Dependenţa d a f 1 y
În fig. 6.11 este arătată dependenţa d a f P . Pentru R 11 , R 12 , R 22 care au
valoarea P 0.034 0.086 efectul energetic de la realizarea ciclului cu comprimare pe curba
limitrofă dreaptă nu este prea mare şi egal cu 2 5 % . Pentru amoniac ( P 0.15 ) el atinge
valoarea de 12.5 % .
În prezent ciclul cu comprimarea vaporilor pe curba limitrofă dreaptă nu se utilizează,
întrucât poate apărea pericolul loviturii hidraulice în timpul injecţiei agentului de lucru în cilindrul
compresorului cu piston.
Acest ciclu este perspectiv pentru
maşinile frigorifice cu compresoare
elicoidale, care funcţionează cu
siguranţă în timpul pătrunderii
picăturilor de lichid în spaţiul de
comprimare. Aceasta ne dă
posibilitatea să majorăm coeficienţii
volumici şi energetici ai compresorului.
Ga 2 Ga1
i3 i9 G i3 i9
i4 i6 a1 i4 i7 . (6.57)
6.10. Schema principială şi ciclul teoretic al MFV cu două laminări şi răcire intermediară
completă
Schema şi ciclul teoretic a acestei MVF sunt arătate în fig. 6.16. În acest caz debitul Ga 2
comprimat în treapta de înaltă presiune (procesul 4 5 ) condensat şi subrăcit (procesul
5 5 6 6 ), este laminat în ventilul de laminare V de la Pc până la Pi (procesul 6 7 ). În
continuare, acest debit de lichid este dirijat în butelia intermediară VI , unde prin vaporizarea
parţială determină răcirea intermediară completă (procesul 3 4 ) a debitului Ga1 comprimat în
treapta de joasă presiune (procesul 1 2 ). În timp ce vaporii uscaţi cu starea 4 sunt aspiraţi în
compresorul III , restul debitului de lichid saturat Ga1 rămas în butelia intermediară VI este
laminat în ventilul VII de la Pi la P0 (procesul 8 9 ). Vaporizarea (procesul 9 1 ) şi efectul
frigorific q0 se realizează în vaporizatorul VIII .
Fig. 6.16. Schema principială ( a ) şi ciclul teoretic al
MFV cu două trepte cu două laminări şi răcire
intermediară completă reprezentată în diagrama
lg P i ( b )
Pentru MFV cu răcire intermediară completă bilanţul masic al buteliei intermediare are
forma:
Ga 2 Ga1 Ga 2 x7 Ga , (6.61)
unde Ga este masa lichidului care se vaporizează în butelia intermediară datorită răcirii vaporilor
(procesul 3 4 ). Ga se determină din ecuaţia:
Ga i4 i8 Ga1 i3 i4 , (6.62)
unde Ga1 Q0 i1 i9 .
Debitul masic Ga 2 se determină din bilanţul termic al buteliei intermediare:
Ga 2 i6 Ga1 i3 Ga1 i8 Ga 2 i4 , (6.63)
de unde
i3 i8 Q0 i3 i8
Ga 2 Ga1 . (6.64)
i4 i6 i1 i9 i4 i6
Determinând Ga1 şi Ga 2 precum şi starea agentului de lucru în punctele caracte-ristice ale
Ga1 i3 i8 3 8
ciclului se poate face calculul MFV. Raportul 1 , deci debitul masic Ga 2
Ga 2 i4 i6 4 6
comprimat în treapta a doua este mai mare decât Ga1 din treapta de joasă presiune, ce determină
reducerea dimensiunilor compresorului I .
Laminarea în două trepte este însoţită de creşterea puterii frigorifice specifice a agentului:
q02lam i1 i9 i1 i7 i7 i9 q01lam q0 q01lam . (6.65)
Lucrul mecanic specific de comprimare raportat la 1 kg de agent se determină cu ajutorul
relaţiei:
l2tr lc1 lc 2 i2 i1 i5 i4 . (6.66)
În aceste condiţii eficienţa frigorifică a ciclului cu două laminări este precizată de relaţia:
2lam
q0
i1 i9
. (6.67)
l2tr i2 i1 i5 i4
Comparând pentru cele două cicluri cu o laminare şi cu două laminări se constată că, deşi
2lam 1lam , creşterea puterii frigorifice specifice a agentului q0 prin efectuarea a două laminări
este predominantă astfel că 2 lam 1lam .
6.11. Schema principială şi ciclul teoretic al MFV cu două trepte cu două laminări şi cu două
vaporizatoare
Fig. 6.17. Schema principială ( a ) şi ciclul teoretic al MFV cu două trepte cu două laminări şi cu
două vaporizatoare reprezentat în diagrama lg P i ( b )
În butelia intermediară va avea loc răcirea vaporilor agentului de lucru Ga1 şi Ga 2 până la starea
5 datorită schimbului de căldură cu agentul care se formează în butelia intermediară. În timpul
vaporizării se formează vaporii Ga . Din butelia intermediară toţi vaporii se îndreaptă în
compresorul treptei a doua III . Bilanţul masic al buteliei intermediare este:
Ga 2 Ga 2 x8 Ga1 Gai Ga . (6.69)
Debitul masic de agent frigorific Ga 2 se determină din bilanţul termic al buteliei
intermediare:
Ga 2 i7 Ga1 Gai i4 Ga1 Gai i9 Ga 2 i5 , (6.70)
de unde
Ga 2
Ga1
Gai i4 i9
. (6.71)
i5 i7
6.12. Schema principială şi ciclul teoretic al MFV cu două trepte pentru freoni
Schemele şi ciclurile analizate anterior sunt utilizate în principal, în cazul MFV cu amoniac.
În cazul utilizării freonilor aceste scheme prezintă unele particularităţi. O asemenea schemă precum
şi ciclul teoretic de funcţionare sunt arătate în fig. 6.18. În calitate de agent de lucru se utilizează
mai frecvent freonul R 22 .
Agentul frigorific se comprimă în treapta de joasă presiune – compresorul I (procesul
1 2 ) şi se recurge la răcirea intermediară cu apă de răcire în răcitorul II (procesul 2 3 ).
Înaintea compresorului III vaporii sunt răciţi (procesul 3 4 ) prin adaos de vapori reci cu starea
11 , proveniţi din subrăcitorul VI . Prin urmare, în compresorul III se îndreaptă agent de lucru în
cantitate mai mare decât cea care se comprimă în treapta de joasă presiune, în compresorul primei
trepte I . După comprimarea în treapta de înaltă presiune, în compresorul III (procesul 4 5 ), şi
condensarea în condensatorul IV (procesul 5 5 6 ), agentul este subrăcit în subrăcitorul V din
contul supraîncălzirii vaporilor (procesul 12 1 ) produşi în vaporizatorul IX . Apoi ei sunt
subrăciţi în subrăcitorul de lichid VI (procesul 7 8 ), după care o parte din lichid ( Ga1 Ga 2 )
este laminat în ventilul de laminare VII de la Pc la Pi (procesul 8 10 ), restul debitului Ga1
îndreptându – se în vaporizatorul IX . Prin vaporizarea agentului de lucru în vaporizator (procesul
9 12 ) se realizează efectul frigorific q0 . Din vaporizatorul IX agentul de lucru trece în
schimbătorul de căldură V unde se încălzeşte (procesul 12 1 ) datorită căldurii care se transmite
de la agentul de lucru lichid ce vine din condensator, şi apoi se duce în treapta de joasă presiune, în
compresorul I . Introducerea schimbătorului de căldură V şi VI aduce la scăderea
temperaturii agentului frigorific înainte de laminare şi la reducerea pierderilor
ireversibile legate de procesul de laminare.
Fig. 6.18. Schema principială ( a ) şi ciclul
teoretic al MFV cu două trepte pentru freoni
reprezentat în diagrama lg P i ( b )
Ga 2 Ga1
i11 i8 i1 i12
, (6.76)
i11 i6
şi raportul
Ga 2 i11 i8 i1 i12
1. (6.77)
Ga1 i11 i6
Dacă este cunoscută puterea frigorifică Q0 :
Q0
Ga1
i12 i9 , (6.78)
şi atunci
Ga 2 Q0
i11 i8 i1 i12
i12 i9 i11 i6 . (6.79)
6.13. Schema principială şi ciclul teoretic al MFV cu comprimare de vapori în două trepte, cu
ejector în treapta de joasă presiune şi răcire intermediară completă
În tab. 6.1 sunt reprezentate rezultatele calculelor privind MFV cu două trepte de
comprimare; aceste calcule au fost efectuate pentru t 0 40 C , t c 30 C şi t i 10 C .
Deşi ciclul cu două laminări este cel mai economic, se constată că exploatarea acestor
instalaţii prezintă unele dificultăţi determinate de vaporizarea agentului înainte de intrarea în
ventilul de laminare. Din acest motiv, în cazul când pierderea de presiune în conducta de alimentare
a ventilului de laminare este importantă, se recurge la ciclul cu subrăcirea lichidului de înaltă
presiune.
6.15. Schema principială şi ciclul teoretic al MFV cu trei trepte de comprimare şi răcire
intermediară completă
de unde rezultă:
Ga 2 i2 i12 2 12
1, 2 1, (6.90)
Ga1 i3 i11 3 11
- pentru butelia intermediară VII :
Ga 2 i( 4)5 Ga 3 i9 Ga 2 i10 Ga 3 i6 , (6.91)
de unde se obţine:
Ga 3 i( 4) i10 45 10
5
2,3 . (6.92)
Ga 2 i6 i9 69
Mai departe se determină:
- puterea frigorifică specifică:
q0 i1 i13 1 13 , (6.93)
- sarcina termică specifică la condensare:
qcd i7 i8 7 8 , (6.94)
- lucrul mecanic specific de comprimare raportat la 1 kg de agent de lucru din treapta de
joasă presiune:
l3tr lc1 1, 2 lc 2 1, 2 2,3 lc 3 i2 i1 1, 2 i4 i3 1, 2 2,3 i7 i6
1, 2 2,3 i7 i6 (6.95)
în care lc1 , lc 2 şi lc 3 reprezintă consumurile de lucru mecanic specific în procesele de
comprimare din cele trei trepte.
Rezultă eficienţa frigorifică a ciclului:
q i1 i13
f 3tr 0 . (6.96)
l3tr i2 i1 1, 2 2,3 i7 i6
Maşinile cu trei trepte posedă unele dezavantaje şi anume:
- sânt complicate şi dificil de exploatat;
- coeficienţii de debit ai primei trepte şi chiar câteodată şi ai celei de a doua trepte au valori
reduse datorită presiunilor absolute mici;
- funcţionarea compresorului cu piston al primei trepte la presiuni coborâte face ca
încărcarea pieselor să fie redusă şi deci neeconomă; pentru îmbunătăţirea economicităţii se
recomandă utilizarea în primele două trepte a unor compresoare rotative.
6.16. Schema principială şi ciclul teoretic al MFV cu trei trepte de comprimare pentru
producerea zăpezii carbonice
MFV cu trei trepte poate fi utilizată pentru producerea zăpezii carbonice. Temperatura de
sublimare a bioxidului de carbon ( CO2 ) t sb 78.5 C la presiunea atmosferică. Schema
principială şi ciclul teoretic al MFV cu trei trepte de comprimare pentru producerea zăpezii
carbonice reprezentat în diagrama T S sunt arătate în figura 6.21.
Agentul de lucru ( CO2 ) în această maşină realizează ciclul rupt când bioxidul de carbon se
extrage din maşină în stare solidă. Aceasta reiese din faptul că CO2 are următorii parametri ai
punctului triplu: presiunea PT 0.52 MPa şi temperatura tT 55.6 C , deci la temperaturile şi
presiunile care sunt mai joase decât în punctul triplu bioxidul de carbon se află numai în stare solidă
sau gazoasă. Astfel, dacă bioxidul de carbon se laminează până la presiunea care este mai joasă de
0.52 MPa (de exemplu până la presiunea atmosferică), atunci zăpada carbonică obţinută se poate
extrage din maşină şi utilizată pentru răcire în afara maşinii. Să analizăm mai detaliat funcţionarea
maşinii frigorifice pentru obţinerea zăpezii carbonice. Presupunem 1 kg de bioxid de carbon
lichid se laminează în ventilul de laminare VII (procesul 9 10 ), atunci la sfârşitul procesului de
laminare se formează vapori umezi care se împart în butelia intermediară VIII în x10 kg de
vapori saturaţi uscaţi în starea 11 şi 1 x10 kg de lichid în starea 12 .
Fig. 6.21. Schema principială ( a ) şi ciclul teoretic al
MFV pentru reprezentat în diagrama T S ( b )
Lucrul compresorului:
1
Lc P1V1 PdV P2V2 . (7.5)
2
Lucrul fiecărui din cele trei procese în diagrama P V este echivalent cu aria de sub
procesul corespunzător, deci lucrul compresorului este proporţional cu suma ariilor 2 3 4 2 şi
1 2 2 1 minus aria 1 4 4 1 . În consecinţă primim că lucrul compresorului în scara
diagramei P V se exprimă ca aria 1 2 3 4 din această cauză se poate scrie:
2
Lc VdP . (7.6)
1
Ecuaţia (7.9) are importanţă mare teoretică şi practică fiindcă în primul rând permite să
determinăm lucrul pentru orice tip de compresor în diferite procese termodinamice de comprimare
şi în al doilea rând ea este corectă pentru mediul comprimat, care se supune legilor gazelor ideale şi
reale.
O altă expresie pentru lucrul adiabatic al compresorului o obţinem din egalitatea (6.9):
lc ad i2 i1 . (7.15)
Acest lucru este echivalent cu aria 2 2 b c în fig. 7.3 pentru gazul real şi se măreşte cu
valoarea ariei de sub procesul 2 3 pentru gazul ideal.
Fig. 7.4. Lucrul compresorului în procesul politropic de Lucrul compresorului în
comprimare procesul politropic de comprimare se
determină din expresia (7.13) unde
exponenta adiabatei k o substituim cu
exponenta politropei n . La evacuarea
căldurii de la mediul comprimat spre
sursa externă va avea loc corelaţia
n k şi procesul de comprimare se va
abate la stânga de adiabată – linia
1 2 în fig. 7.4. În acest caz doi
membri din partea
dreaptă a egalităţii (7.9) sunt pozitivi şi se exprimă în conformitate cu aria 2 5 a b şi
1 2 b c , iar lucrul e echivalent cu aria 1 2 5 a c . În practică procesul de comprimare
cu evacuarea căldurii are loc în compresoarele cu răcire cu apă a cilindrului.
În admisiunea căldurii din afară şi procesul de comprimare se abate la dreapta de la adiabată
– linia 1 2 în fig. 7.4. În acest caz pentru obţinerea lucrului compresorului din aria 2 5 a d ,
ce corespunde diferenţei entalpiilor i2 i1 trebuie să scădem aria 2 1 c d ce corespunde
2
cantităţii de căldură TdS . Ca rezultat obţinem aria 2 5 a c 1 , din aceasta se poate face
1
concluzie că admisiunea căldurii e lipsită de sensul practic, fiindcă afară de consumul căldurii se
măreşte şi lucrul de comprimare în comparaţie cu procesul adiabatic.
În practică procesul de comprimare se poate abate de la dreapta adiabatei din altă cauză –
din cauza prezenţei frecării interne a mediului comprimat şi frecării mediului cu elementele
construcţiei compresorului. În acest caz lucrul compresorului se exprimă prin aria 2 5 a d .
Una din caracteristicile tehnice principale ale compresorului este debitul volumic şi masic.
Debitul volumic este volumul vaporilor comprimaţi în condiţiile de aspiraţie care trec prin
compresor într-o unitate de timp. Pentru compresorul teoretic cu piston această mărime are şi o altă
denumire – volumul teoretic descris de pistoanele compresorului.
El prezintă volumul, care se eliberează de pistoanele compresorului într-o unitate de timp,
pentru a admite vapori aspiraţi.
Debitul volumic teoretic se determină în dependenţă de rotaţia arborelui cotit.
Pentru compresorul cu piston:
D 2
Vt s i n, (7.16)
4
unde: D este diametrul cilindrului, m ;
s - cursa pistonului, m ;
i - numărul de cilindri;
n - frecvenţa de rotaţie a arborelui cotit, s 1 .
Debitul masic Gt Vt v1 ( kg s ), unde V1 este volumul specific al vaporilor aspiraţi,
m 3 kg .
Utilizând ecuaţia pv zRT , obţinem:
V
Gt t p1 , (7.17)
zRT
unde: z este coeficientul de compresibilitate;
R - constanta universală a gazelor, J kg K ;
T1 - temperatura de aspiraţie, K ;
p1 - presiunea de aspiraţie, Pa .
Expresia (7.17) demonstrează că debitul masic al compresorului teoretic este proporţional cu
presiunea de aspiraţie şi nu depinde de presiunea de refulare.
Cel mai general caz este lucrul compresorului cu procesul politropic de comprimare,
caracterizat de exponentul politropiei n . Menţionăm că această exponentă e convenţional constantă
şi se determină de parametrii finiţi ai procesului de comprimare. Cunoscând lc şi Gt , se poate
determina puterea compresorului teoretic:
n 1
n p n
N t Gt p1v1
. (7.18)
2
1
n 1
p1
Vc1
Coeficientul volumic, ţinând cont că pr pr pr :
1
p pr nd
v 1 m r 1 . (7.23)
p1
Conform datelor experimentale pentru compresoarele de amoniac nd 0.95 1.1 , iar
pentru cele de freon nd 0.9 1.05 . Aceste cifre demonstrează că pentru calcule practice se poate
primi nd 1 , iar coeficientul de debit v poate fi determinat din formula:
p pr
v 1 m r 1 . (7.24)
p1
Din expresia (7.23) urmează că coeficientul de debit volumic v depinde de mărimea
relativă a spaţiului mort, raportul de comprimare pr p1 şi exponenta politropei de destindere
inversă nd .
Prezenţa depresiunii la aspiraţie aduce la reducerea presiunii Pa înainte de începutul
comprimării vaporilor în cilindru în comparaţie cu presiunea în manşonul de aspirare Pa . Aceste
presiuni se egalează (punctul 1 ) după ce pistonul va trece o parte din cursa de comprimare.
Volumul cilindrului părţii pierdute a cursei de comprimare şi constituie pierderile de debit datorită
depresiunii la aspiraţie.
Coeficientul de debit de laminare se determină din corelaţia l V V . Însemnând
V V V primim:
V V V
l 1 . (7.25)
V V
În afară de aceasta V poate fi prezentată prin diferenţa
V Vcil V1 ,
unde Vcil este volumul complet al cilindrului;
V1 - volumul cilindrului în poziţia pistonului din punctul 1 .
Se poate admite că pe sectorul 1 1 are loc comprimarea izotermică a gazului ideal. Atunci
paVcil p1V1 , de unde V1 Vcil pa p1 .
Substituind valoarea V1 în expresia pentru V , obţinem
pa
V Vcil Vcil Vc1 1 m .
p1
Substituim V în ecuaţia (7.25) şi obţinem:
1 m Pa
l 1 1 . (7.26)
v P1
În compresoarele cu piston moderne coeficientul l are valoarea 0.95 1.0 . La calculul
construcţiilor noi se recomandă de considerat l 1.
Coeficientul de debit indicat:
V V V
i v l .
Vc1V Vc1
Ţinând cont de expresiile (7.24) şi (7.26) coeficientul de debit indicat este egal:
p pa p pa p1 pa
i 1 m 2 . (7.27)
p1 p1 p1
Coeficientul de debit de încălzire î ţine cont de reducerea debitului compresorului datorită
creşterii temperaturii vaporilor, ce intră în cilindru, ca urmare a cedării de căldură de la pereţii
spaţiului de aspiraţie, pieselor supapei şi cilindrului. Aceasta este o pierdere „latentă” fiindcă
volumul vaporilor V (fig.7.5) se păstrează, dar masa acestor vapori va fi mai mică datorită
reducerii densităţii la creşterea temperaturii. Schimbarea stării termodinamice a vaporilor sub
influenţa schimbului de căldură în procesele reale de lucru poate fi analizată în diagrama T S
(fig.7.6). Pentru simplificare primim că presiunile în punctele 4 şi 1 , 2 şi 3 sunt egale
pereche cu pereche (fig.7.5) şi că presiunea de vaporizare P0 şi de condensare Pc sunt reciproc
egale cu presiunile Pa şi Pr .
Starea vaporilor în manşonul de aspirare se caracterizează cu punctul a şi procesul a b
corespunde comprimării izentropice în compresorul teoretic. Schimbarea stării vaporilor de la
manşonul de aspirare până la intrarea în cilindru poate fi reprezentată convenţional prin suma
următoarelor procese: procesul de lami nare a A şi procesul izobar de încălzire A B .
Creşterea temperaturii vaporilor până la Tc are loc datorită transferului de căldură de la pereţii
cilindrului cu temperatura mai înaltă decât TB . În sfârşit, temperatura vaporilor care intră în
cilindru creşte până la T1 , datorită amestecării lor cu vaporii care se destind din spaţiul mort.
Bineînţeles că procesele B C şi C 1 au loc în acelaşi timp şi împărţirea lor are un caracter
convenţional.
Reducerea debitului se cauzează de încălzirea vaporilor de la pereţii pieselor (de la TA
până la TC ). Încălzirea vaporilor datorită amestecării nu are influenţă asupra debitului fiindcă
amestecarea izobară a unor cantităţi ale gazului cu temperatură diferită nu provoacă schimbări ale
volumului lor sumar.
Procesul de comprimare, care se
începe de la punctul 1 , trece la
început cu admisiune iar apoi cu
evacuarea căldurii, ce se determină de
corelaţiile temperaturilor variabile a
vaporilor comprimaţi şi suprafeţelor
pieselor ce vin în contact cu ei.
Comprimarea se termină la
presiunea finită Pr - punctul 2 .
Segmentul 2 3 caracterizează
redu-cerea posibilă a tempera-