COSTUL PRODUCŢIEI.

PROFITUL
ŞI RENTABILITATEA. PREŢURILE
ŞI TARIFELE
1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea producţiei.
2. Încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi rentabilitatea.
3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei.
4. Preţurile şi tarifele.

8.1. Cheltuielile întreprinderii. Clasificarea cheltuielilor la fabricarea producţiei

În procesul activităţii sale întreprinderea efectuează cheltuieli materiale şi băneşti pentru
reproducţia simplă şi lărgită a fondurilor fixe şi mijloacelor circulante, fabricarea şi realizarea
produselor, dezvoltarea socială a colectivelor de muncă etc.
Cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor întreprinderii o deţin cheltuielile pentru
fabricarea producţiei. Totalitatea cheltuielilor de producţie indică cheltelile întreprinderii pentru
fabricarea producţiei, adică preţul de cost al producţiei. întreprinderea suportă, de asemenea, cheltuieli
la realizarea (desfacerea) producţiei, adică suportă cheltuieli extraproductive sau comerciale (pentru
transport, ambalaj, păstrare, reclamă etc).
Cheltuielile de producţie şi cheltuielile comerciale alcătuiesc costul total sau comercial al
producţiei. Determinarea reală a acestuia la întreprindere este necesară pentru:
- investigaţiile marketing şi adoptarea în baza acestora a deciziei privind începerea
procesului de fabricare a unui nou articol (prestării unui nou tip de servicii) cu
cheltuieli mai mici;
- stabilirea gradului de impact al anumitelor articole de cheltuieli asupra costului
producţiei (lucrărilor, serviciilor);
- formarea preţurilor;
- Calcularea corectă a rezultatelor financiare ale activităţii, iar respectiv şi a
impozitului pe venit.
Costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) este astfel estimarea valorică a resurselor naturale,
materiale, termoenergetice, fondurilor fixe, resurselor de muncă şi a altor resurse utilizate în procesul
de fabricare şi realizare a produselor (lucrărilor, serviciilor).
Cheltuielile ce formează costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) se grupează conform
conţinutului lor economic în următoarele elemente:
• cheltuieli materiale (minus deşeurile restituibile), cota acestora în suma totală a cheltuielilor
constituie 60-90%; doar în ramurile industriei extractive cota lor e mai mică;
• cheltuielile pentru retribuţia muncii personalului principal de producţie al întreprinderii,
inclusiv primele pentru rezultatele de producţie;
• contribuţiile pentru necesităţile sociale sunt defalcările în fondurile sociale extrabugetare
(de pensii, asigurări sociale, angajare a forţei de muncă, de asigurare medicală obligatorie);
• amortizarea fondurilor fixe - uzura fondurilor fixe de producţie egală cu suma defalcărilor
de amortizare. Tot aici intră şi amortizarea accelerată a fondurilor fixe, precum şi indexarea lor;
• alte cheltuieli sunt impozitele, defalcările în fondurile extrabugetare speciale, plăţile
pentru degajările maximal admisibile (degajarea substanţelor poluante), asigurarea obligatorie a
bunurilor întreprinderii etc.
Structura cheltuielilor este redată în figura 8.1.
Cheltuielile incluse în costul de producţie pot fi clasificate după diferite criterii. În funcţie de
modul de includere în costul de producţie ele pot fi cheltuieli directe şi indirecte.
Cheltuielile directe sunt cheltuielile proprii unui produs şi pot fi nemijlocit incluse în costul
lui de producţie. Cheltuielile care sunt proprii mai multor tipuri de produse sunt numite cheltuieli
indirecte (cheltuielile de secţie, administrative şi altele). Ele se repartizează pe diferite tipuri de
produse prin diferite metode, de exemplu, proporţional cu salariile directe calculate pentru fabricarea
fiecărui tip de producţie.
La stabilirea costului unor anumite tipuri de producţie (lucrări, servicii) se foloseşte gruparea
cheltuielilor la unitatea de produs pe articole de calcul, necesară în procesul de formare a preţurilor la
diverse tipuri de articole. în calitate de grupare-tip se foloseşte următorul nomenclator al articolelor
de calculaţie: 1. Materia primă şi materialele. 2. Semifabricatele, piesele de completare procurate,
serviciile întreprinderilor cooperatiste. 3. Deşeurile restituibile (se scad). 4. Combustibilul şi energia
în scopuri tehnologice. 5. Salariul de bază al muncitorilor din cadrul producţiei. 6. Salariul suplimentar
al muncitorilor din cadrul producţiei. 7. Defalcările pentru asigurarea socială. 8. Cheltuielile pentru
pregătirea şi însuşirea producţiei. 9. rumentelor şi accesoriilor cu destinate specială şi alte cheltuieli
sociale. 10. Cheltuielile pentru întreţinerea şi exploatarea utilajului. 11. Cheltuielile comune ale
secţiei. 12. Cheluielie generale ale întreprinderii. 13. Pierderile în urma rebutului. 14. Alte cheltuieli
de producţie. 15. Cheltuieli ne legate de producţie.
 Cheltuielile întreprinderii

Incluse în preţul Cheltuieli mixte Raportate la rezultatele financiare Efectuate din contul
de cost al (contul Venituri şi pierderi) profitului net
producţiei pe
elemente Dobînda la Plate cheltuielilor
credite. Cheltuielile pentru comenzile „mixte” supra
1. Cheltuieli anulate şi cheltuielile din cadrul
Cheltuieli de normelor stabilite.
materiale. procesului de producţie ce nu s-au
deplasare. Plata dobînzilor la
2. Cheltuieli soldat cu produsele preconizate.
Cheltuieli de împrumuturile cu
pentru retribuţia Cheltuielile pentru întreţinerea
reprezentanţă. termenul expirat,
muncii. capacităţilor de producţie şi
Cheltuieli etc.
3. Defalcări obiectelor conservate (în afara
pentru instruirea Cheltuielile pentru
pentru necesităţile cheltuielilor compensate din contul
personalului. întreţinerea
sociale. altor surse).
Cheltuieli obiectelor social-
4. Amortizarea Pierderile necompensate de către cei
pentru reclamă. culturale,
fondurilor fixe. vinovaţi în urma staţionărilor
Formarea amenajarea oraşului.
5. Alte cheltuieli. fondurilor de cauzate de factori exteriori. Cheltuielile în
asigurare, etc. Pierderile în urma operaţiunilor cu legătură cu
ambalajul. întreţinerea,
Cheltuielile de judecată şi arbitraj. prestarea serviciilor
Amenzile, penalităţile, gratuite pentru
despăgubirile, şi alte tipuri de instituţiile de
sancţiuni pentru încălcarea învăţămînt.
condiţiilor stipulate în contractele Ajutoare materiale,
economice, precum şi cheltuielile cadouri, concedii
pentru compensarea daunelor suplimentare,
cauzate. adaosuri la pensie,
Sumele datoriilor problematice în etc.
decontările cu alte întreprinderi, Veniturile de la
precum şi cu alte persoane, necesar hîrtiile de valoare
să fie rezervate conform legislaţiei ale întreprinderii.
în vigoare. O serie de impozite
Pierderile în urma trecerii la pierderi locale (taxa pentru
a datoriilor debitoare, la care a dreptul la comerţ,
expirat termenul de prescripţie, şi a pentru tranzacţiile
altor datorii irecuperabile. bursiere, etc.)
Pierderile în urma operaţiunilor din Formarea diverselor
anii precedenţi, descoperite în anul fonduri ale
curent. întreprinderii, etc.
Pierderile incompensabile de pe
urma calamităţilor naturale
(distrugerea şi deteriorarea
rezervelor de producţie, a articolelor
finite şi a altor valori materiale,
pierderile în urma staţionării
producţiei, etc.), inclusiv cheltuielile
legate de prevenirea sau lichidarea
consecinţelor calamităţilor naturale.
Pierderile incompensabile de pe
urma incendiilor, avariilor, altor
situaţii extraordinare, cauzate de
fenomene extremale.
Pierderile cauzate de furturi,
vinovaţii conform deciziei de
judecată nu au fost stabiliţi.
O serie de impozite (pe proprietate,
pentru reclamă, etc.)
 Fig. 8.1 Structura cheltuielilor întreprinderii
Una dintre condiţiile principale pentru sporirea gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii
este reducerea costului al producţiei (lucrărilor, serviciilor). Factorii ce asigură reducerea costului
sunt: aplicarea tehnologiilor avansate, economisirea materiei prime, combustibilului, energiei
electrice, creşterea productivităţii muncii, reducerea pierderilor în urma rebuturilor şi staţionărilor,
îmbunătăţirea utilizării fondurilor fixe de producţie, reducerea cheltuielilor de desfacere a producţiei,
reglementarea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ, modificarea structurii
programului de producţie ca rezultat al realizărilor de asortiment etc.
8.2. încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor). Profitul şi rentabilitatea
Realizarea producţiei finite, a lucrărilor executate, serviciilor prestate permite stabilirea
rezultatului financiar al activităţii întreprinderii. Încasările de la realizarea producţiei constituie suma
mijloacelor băneşti obţinute de întreprindere pentru produsele fabricate, lucările executate, serviciile
prestate. Aceasta e principala sursă de mijloace pentru compensarea cheltuielilor şi formarea
veniturilor întreprinderilor.
În afară de încasările de la realizarea producţiei de bază, întreprinderea poate obţine încasări
din alte realizări (vinderea fondurilor fixe, a materialelor etc), precum şi de la operaţiunile
extrarealizare (darea bunurilor în arendă, activitatea mixtă, veniturile din operaţiunile cu hârtii de
valoare etc).
Un moment important în procesul încasărilor este încasarea operativă a mijloacelor. Mărimea
încasărilor de la realizare depinde de volumul producţiei fabricate, asortimentul acesteia, calitatea şi
nivelul preţurilor, ritmicitatea expedierii, formele de decontare etc.
În prezent pentru întocmirea dărilor de seamă financiare metoda determinării încasărilor de
la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se stabileşte doar după expedierea producţiei,
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor şi prezentarea documentelor de decontare cumpărătorului
(clientului). La declararea politicii sale în domeniul evidenţei întreprinderea alege metoda de
determinare a încasărilor de la realizare numai pentru scopurile impozitării: fie conform termenelor
de plată a producţiei expediate (în cazul achitării prin transfer - pe măsura acumulării mijloacelor de
la realizarea mărfurilor la conturile bancare, iar în cazul achitării cu bani în numerar- pe măsura
acumulării mijloacelor în casă), fie conform termenelor de expediere a producţiei şi prezentarea
cumpărătorilor a documentelor de decontare.
Potrivit standardelor internaţionale, veniturile şi cheltuielile se acumulează, adică se iau la
evidenţă pe măsura apariţiei lor şi nu pe măsura încasării banilor sau executării plăţilor, ceea ce
înseamnă că se foloseşte metoda de calculare a încasărilor după expedierea producţiei. însă aplicarea
acestei metode în perioada de tranziţie adesea duce la deficitul resurselor financiare reale din cauza
neachilării la timp a plăţilor de către cumpărători.
Un factor important, ce influenţează mărimea încasărilor de la realizarea producţiei (lucrărilor,
serviciilor), este modul de formare a preţurilor. În final preţul mărfii se stabileşte pe piaţă; asupra lui
acţionează esenţial coraportul dintre cerere şi ofertă şi el reprezintă un compromis dintre dorinţa
vânzătorului şi posibilităţile cumpărătorului. Dar punctul de plecare la formarea preţului de realizare
este calculaţia (calcularea costului).
Deopotrivă cu metoda de calculaţie se utilizează şi alte metode de formare a preţurilor la
articolele nou însuşite: parametrică, bazată pe dependenţa preţului de parametrul principal al
articolului (capacitate, tonaj, viteză de acţiune etc); statistică, bazală pe analiza şirului dinamic al
preţurilor la articolele similare sau înrudite etc. Însă în toate condiţiile preţul trebuie să compenseze
cheltuielile producătorului, de aceea folosirea calculaţiei este absolut necesară. De regulă, se
calculează 2 variante de preţ la fiecare marfă, producerea căreia se preconizează în anul planificat: de
realizare, ce îi asigură producătorului condiţii normale de lucru, şi minimal, ce compensează
cheltuielile întreprinderii cu profit minim.
 Profitul
Întreprinderea, realizând producţie cumpărătorilor, încasează anumite mijloace băneşti. însă
aceasta încă nu înseamnă că obţine profit. Profitul este sursa principală de resurse financiare ale
întreprinderii şi depinde nemijlocit de obţinerea venitului global. Venitul global al întreprinderii
constituie încasările de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) minus cheltuielile materiale,
adică include salariul şi profitul.
În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de activitate; profitul de la
realizarea mărfurilor: profitul de la realizarea producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter nemarfar;
profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri; veniturile şi cheltuielile extrarealizare. În
figura 8.2. este redată schema de formare a profitului global al întreprinderii.

Profitul global

Profitul de la Profitul de la Profitul de la Venituri (cheltuieli)

relizarea mărfurilor realizarea altor realizarea fondurilor extrarealizare
produse şi servicii cu fixe şi a altor bunuri
caracter nemarfar

Încasările de la Cheltuieli pentru Venituri de la participarea cu cotă în

realizarea producţie şi activitatea altor întreprinderi.
producţiei-marfă realizare, incluse în
(lucrărilor, preţul de cost Dividende, dobînzi de la acţiuni, obligaţii
serviciilor) şi alte hîrtii de valoare aparţinînd
întreprinderii.

Sancţiunile economice plătite şi alte

venituri (cheltuieli) extrarealizare.
Taxa pe valoare
adăugată, accizele.

Fig. 8.2 Formarea profitului global al întreprinderii.

Rezultatul financiar finit (profit sau pierderi) se compune din rezultatul financiar de la
realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor), fondurilor fixe şi a altor bunuri ale întreprinderii şi
veniturile de la operaţiunile extrarealizare, din care se scade suma cheltuielilor pentru aceste
operaţiuni.
Profitul (pierderea) de la realizarea producţiei (lucrărilor, serviciilor) se stabileşte ca
diferenţa dintre încasările de la realizare cu preţurile în vigoare fără TVA şi accize şi cheltuielile
pentru producerea şi realizarea producţiei.
întreprinderile, ce desfăşoară activitate de export, la calcularea profitului din încasările de la realizarea
producţiei exclud tarifele de export fig. (8.3.).
 Accize (la unele grupe
de mărfuri).

Profitul de la
realizarea producţiei
(lucrărilor, serviciilor)
Încasările de la
= realizarea producţiei
(lucrărilor, serviciilor)
+
- Preţul de cost al
producţiei (lucrărilor,
serviciilor)

Tarifele de export

Fig. 8.3 Încasările întreprinderii de la realizarea producţiei

Cea de-a doua componentă a profitului global (total) al întreprinderii este profitul de la
realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri (fg. 8.4).

Profitul de la realizarea
fondurilor fixe şi a altor
bunuri ale întreprinderii
Cheltuielile pentru
reclamă, transport,
Încasările de la
pregătirea de realizare, etc.
realizarea fondurilor
+
fixe, surplusului de
= utilaje, materiale, piese
de completare, etc.
Valoarea reziduală

Fig. 8.4 Profitul de la realizarea fondurilor fixe.

Componenta a treia a profitului global o constituie profitul de la operaţiunile extrarealizare,
adică de la operaţiuni ce nu ţin nemijlocit de activitatea de bază a întreprinderii cum ar fi: darea în
arendă a bunurilor, veniturile de la hârtiile de valoare ale întreprinderii, suma mai mare a amenzilor
încasate faţă de cea a amenzilor plătite, profitul de la activitatea mixtă, profitul rămas din anii
precedenţi şi descoperit în anul curent etc.
Pentru ridicarea gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii, o importanţă deosebită are
evidenţierea rezervelor de majorare a volumului de producţie şi realizare, de reducere a preţului de
cost al producţiei (lucrărilor, serviciilor) şi sporire a profitului.
Pentru determinarea direcţiilor principale de găsire a rezervelor pentru majorarea profitului,
factorii ce acţionează asupra obţinerii acestuia sunt clasificaţi după diverse criterii (fig. 8.5).
Factorii ce acţionează asupra mărimii profitului

Interni Exteriori

De producţie Extraproducţie

Extensivi Intensivi
 Fig. 8.5. Clasificarea factorilor ce acţionează asupra mărimii profitului

Din factorii exteriori fac parte condiţiile naturale, reglementarea de stat a preţurilor, tarifelor,
dobânzilor, cotelor şi facilităţilor fiscale, a sancţiunilor de amendă etc. Aceşti factori nu depind de
activitatea întreprinderii, dar pot avea un impact substanţial asupra mărimii profitului. Factorii interni
se împart în factori de producţie şi neproductivi. Factorii de producţie caracterizează existenţa şi
utilizarea mijloacelor de muncă, resurselor de muncă şi financiare şi, la rândul lor, pot fi extensivi şi
intensivi. Factorii extensivi influenţează procesul de obţinere a profitului prin intermediul
modificărilor cantitative: a volumului de mijloace şi obiecte ale muncii, resurselor financiare, timpului
de funcţionare a utilajului, numărului de personal, timpului de lucru etc.
Factorii intensivi acţionează asupra procesului de obţinere a profitului prin modificări
"calitative": creşterea productivităţii utilajului şi a calităţii acestuia, utilizarea unor noi tipuri de
materiale şi perfecţionarea tehnologiilor de prelucrare, accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante,
ridicarea gradului de calificaţie şi productivitate a muncii personalului, reducerea volumului de muncă
şi de materiale, perfecţionarea sistemului de organizare a muncii şi o mai eficientă utilizare a
resurselor financiare etc.
Din factorii extraproducţie fac parte, bunăoară, activitatea de aprovizionare şi realizare,
condiţiile sociale şi de muncă etc.
Un rol deosebit în sistemul de indicatori economici ai eficienţei activităţii antreprenoriale îl
are indicele rentabilităţii. Rentabilitatea poate fi calculată în mod diferit. Se deosebeşte rentabilitatea
generală, rentabilitatea producţiei şi rentabilitatea vânzărilor.
Indicatorul rentabilităţii generale (rentabilitatea fondurilor de producţie), denumit oficial
rentabilitatea activelor se calculează după formula:
R = (P: A) x 100, (8.1)
unde: R - rentabilitatea activelor, %;
P - suma profitului după achitarea impozitelor, lei;
A - suma activelor firmei, lei.
În afară de rentabilitatea activelor în procesul analizei activităţii antreprenoriale se foloseşte
pe larg indicatorul rentabilităţii producţiei, calculat ca raportul dintre profitul de la realizarea
producţiei şi valoarea totală a acestei producţii după formula:
R = (P: Ct) x 100, (8.2)
unde: R - rentabilitatea producţiei, %;
P - profitul global al întreprinderii, lei;
Ct-costul total (preţul de cost) al producţiei realizate, lei.
Având în vedere că profitul depinde atât de preţul de cost al produsului, cât şi de preţul
la care se realizează acesta, rentabilitatea producţiei poate fi calculată ca raportul dintre profit şi
valoarea producţiei realizate la preţuri libere sau reglementate, adică încasările de la vânzări. De aceea
în cazul dat acest indicator se numeşte indicatorul rentabilitatea vânzărilor.

8.3. Căile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei

În condiţiile concurenţei libere preţurile la produsele fabricate de către întreprinderi, firme se
echilibrează automat. Ele se află sub influenţa legilor de creare a preţurilor în condiţiile de piaţă.
Totodată fiecare producător tinde spre a obţine un profit maximum posibil. De aceea, pe lângă factorii
de sporire a volumului de producţie, înaintarea lor spre pieţele necomplete etc, apare insistent
problema reducerii cheltuielilor la fabricarea şi desfacerea acestei producţii.
Reducerea costului producţiei concomitent cu sporirea calităţii ei creează condiţiile necesare
pentru sporirea eficienţei producţiei. Sursele de reducere a costurilor indică unde trebuie căutate
posibilităţile de reducere a cheltuielilor la fabricarea producţiei. Cunoscând ponderea diferitor tipuri
de cheltuieli, pot fi determinate principalele direcţii, factori de reducere a costului producţiei.
 Printre principalele căi de reducere a costului produselor pot fi numite:
• folosirea raţională a resurselor materiale (materiei prime, materialelor, combustibilului,
energiei ş.a.);
• modificarea volumului şi a structurii producţiei;
• reducerea cheltuielilor de muncă şi sporire a productivităţii muncii;
• îmbunătăţirea organizării muncii şi economisirea timpului de muncă;
• reducerea cheltuielilor la deservirea producţiei şi în domeniul gestionării;
• perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor;
• perfecţionarea normării;
• folosirea raţională a capitalului fix şi mijloacelor circulante;
• micşorarea şi reducerea completă a rebutului etc.
Deoarece în structura costului producţiei ponderea cheltuielilor resurselor materiale constituie
60 - 90%, o deosebită însemnătate are folosirea raţională a acestor resurse. Pe prim-plan stă problema
folosirii tehnologiilor noi care asigură economisirea resurselor materiale şi energetice. Una dintre
principalele surse de reducere a costului producţiei este aplicarea normelor progresive de folosire a
materiei prime şi materialelor la unitatea de producţie, de economisire a resurselor energetice ş.a.
O pondere considerabilă în structura cheltuielilor la fabricarea producţiei revine remunerării
muncii (10-15%, iar în ţările dezvoltate 20-25%). De aceea problema reducerii intesităţii de muncă a
producţiei, sporirii productivităţii muncii, reducerii personalului administrativ şi de deservire este
foarte actuală pentru orice întreprindere.
La firmele din ţările dezvoltate se analizează şi aşa factori de reducere a cheltuielilor la
fabricare a producţiei ca determinarea şi menţinerea la un nivel optim a mărimii partidelor de materiale
procurate, a volumului de producţie fabricate, rezolvarea unor aşa probleme cum ar fi: de a produce
de sine stătător sau de a procura de la alte firme specializate diferite piese de completare.
Costul producţiei poate fi redus şi în rezultatul micşorării cheltuielilor neproductive ce ţin de
realizarea producţiei, reducerea tarifelor la transportare şi folosirea raţională a mijloacelor de
transport, reducerea timpului de staţionare a lor, reducerea sau lichidarea completă a cheltuielilor
neproductive (sancţiunilor, penalităţilor, despăgubirilor).
În agricultură, de exemplu, în afară de factorii menţionaţi un rol deosebit la reducerea costului
producţiei îl are micşorarea pierderilor la strânsul roadei, păstrarea şi transpoprtarea ei, reducerea
diferitor cheltuieli neproductive etc.
Impactul unor grupe de factori asupra costului producţiei poate fi determinat prin calcule.
Astfel, economia în rezultatul realizării măsurilor pe grupa de factori “sporirea nivelului tehnic al
producţie” poate fi calculat comparând nivelul de cheltuieli la unitatea de producţie până şi după
aplicarea măsurilor înmulţind diferenţa obţinută la volumul producţiei fabricat după introducerea
tehnicii noi.
Suma de economisire (în lei) se calculeaă după formula:
E = (C0-Cn)Qn, (8.3)
unde: E - economisirea cheltuielilor curente directe;
C0 - cheltuielile curente directe la unitatea de producţie până la aplicarea procedeului;
Cn - cheltuielile curente directe la unitatea de producţie după aplicarea tehnicii noi;
Qn -producţia în unităţi naturale de la aplicarea tehnicii noi sau oricare procedeu până
la sfârşitul perioadei analizate.
Ca rezultat al realizării factorilor "folosirea raţională a materiei prime, materialelor,
combustibilului şi energiei" poate fi obţinută economisirea de la reducerea cheltuielilor materiale. Ea
poate fi calculată după formula:
Em = (N0P-N1P)Q1 (8.4)
unde: Em- economisirea cheltuielilor materiale, lei;
 N0 şi N1 - norma de consum a materiei prime; materialelor la unitatea de producţie până
şi după aplicarea măsurilor;
P - preţul la unitatea de materie primă, materiale, combustibil; energie;
Q1 - volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la
sfârşitul perioadei analizate.
Reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în rezultatul reducerii
cheltuielilor de muncă la unitatea de producţie poate fi determinată aplicând formula:
Es = (T0S0 - T1S1)*(1+ β/100)*(1 +ή/100) Q1 (8.5)
unde: Es - reducerea fondului de salarizare şi a defalcărilor în fondul social în rezultatul
reducerii cheltuielilor de muncă la o unitate de producţie, lei;
T0 şi T1 - cheltuielile de timp la unitatea de producţie concomitent până şi după
aplicarea măsurilor;
S0 şi S1- tariful de salariu al muncitorilor până şi după aplicarea măsurilor;
β - procentul mediu de salariu adăugător pentru categoria dată de muncitori;
ή - cota stabilită de defalcări în fondul de asigurare socială;
Q1 - volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la
sfârşitul perioadei prognozate.
Economisirea sau mărirea cheltuielilor (în lei) de la sporirea calităţii producţiei (Ec) se
determină aplicând formula:
Ec = (Ch1-Ch0)Q1 (8.6)
unde: Ch0 şi Ch1 - cheltuielile la unitatea de producţie după şi până la sporirea calităţii
producţiei;
Q1 - volumul producţiei în unităţi naturale după introducerea tehnicii noi până la
sfârşitul perioadei prognozate.
Economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în rezultatul îmbunătăţirii
folosirii fondurilor fixe poate fi calculată aplicând formula:
Ea = (A0/Tn0 – A1/Tn1)En1 (8.7)
unde: Ea - economisirea de la reducerea defalcărilor în fondul de amortizare în rezultatul
îmbunătăţirii folosirii fondurilor fixe, mii lei;
A0 şi A1 - suma totală de defalcări în fondul de amortizare concomitent în perioada de
bază şi termenului de prognozare, mii lei;
Tn0 şi Tn1 - volumul producţiei marfă amortizate concomitent în perioada de bază şi
termenului de prognozare, mii lei.
Impactul schimbărilor structurale în producţie (modificarea asortimentului) asupra
cheltuielilor se determină în baza datelor privitor la preţuri şi cheltuielile unitare la fabricarea unor
produse în perioada de bază şi termenul de prognozare. Mărimea cheltuielilor variabile se determină
conform calculului preţului de cost (calculaţiei) al producţiei în perioada de bază, iar la producţia nouă
conform calculaţiei în perioada prognozată.
Economisirea sau mărirea cheltuielilor (E) se determină aplicând formula:
  Q0 C 0  Q n C 0 
E   *  Qn P0 , (8.8)
  Q0 P0  Qn P0 
unde: Q0 şi Qn - volumul producţiei în unităţi naturale fabricate în perioada de bază şi perioada
de prognozare;
C0- costul unitar al producţiei (după cheltuielile variabile) în perioada de bază;
P0 - preţul unitar al producţiei în perioada de bază.
Impactul dării în exploatare a secţiilor noi (lichidarea secţiilor vechi) se determină aplicând
formula:
EP= Q[(C1 –C0)/100], (8.9)
 unde: Ep - economisirea sau mărirea cheltuielilor în rezultatul dării în exploatare a
întreprinderii sau secţiei noi;
Q - volumul producţiei fabricate în întreprinderea (secţia) nouă în perioada prognozată;
C0 şi C1 - cheltuielile la un leu a producţiei marfă concomitent în perioada de bază şi perioada
de prognoză.
Impactul diferitor factori asupra cheltuielilor la fabricarea producţiei este prezentat într-un
tabel general al reducerii costului producţiei pe baza factorilor tehnico-economici.
Metodica de calcul a impactului factorilor tehnico-economici se aplică, de asemenea, când se
analizează costul de facto al producţiei.
Studierea surselor şi a factorilor de reducere a costului producţiei are o mare însămnătate
teoretică şi practică. Deoarece fiecare procent de reducere a costului producţiei în cadrul economiei
naţionale asigură economisirea a sute de milioane lei.

8.4. Preţurile şi tarifele

Preţul ca expresie bănească a valorii mărfurilor a apărut şi a evoluat odată cu apariţia şi
dezvoltarea producţiei de mărfuri. După cum este cunoscut din economia politică, deşi preţurile au o
existenţă îndelungată, natura economică a acestora a fost analizată mai târziu, odată cu apariţia teoriei
economice clasice. Toţi cei care au făcut aprecieri asupra naturii economice a preţurilor au un element
comun în analiza efectuată, în sensul că susţin aceeaşi structură a preţurilor: cheltuieli materiale,
salarii, profit.
În cadrul economiei de piaţă, locul şi rolul preţurilor decurge din faptul că ele permit
informarea operativă a agenţilor economici despre activităţile remunerate şi îi orientează spre
desfăşurarea unor activităţi rentabile. Pentru a fi viabil pentru producător (vânzător), preţul de piaţă
trebuie să le asigure recuperarea costului şi obţinerea profitului normal, care-l recompensează pe
întreprinzător.
Totodată, preţurile oferă posibilitatea reglării activităţii productive şi alocării resurselor în
conformitate cu necesităţile sociale. Agenţii economici, care nu reuşesc să răspundă acestor două
imperative, desfăşoară de fapt o activitate nerentabilă şi sunt eliminaţi din mecanismul economico-
social, dând faliment.
Preţul este categoria fundamentală prin intermediul căreia se apreciază necesitatea produselor
fabricate sau a serviciilor prestate. El exprimă suma de bani la care vânzătorul este de acord să vândă
(preţul vânzătorului), iar cumpărătorul este gata să procure (preţul de cumpărare) unitatea de produse.
Mecanismul de formare a preţurilor în economia contemporană se află sub influenţa următoarelor legi:
Prima lege arată influenţa cererii şi ofertei asupra preţurilor. Dacă cererea creşte, iar oferta
ramîne neschimbată, preţurile cresc. Dacă creşte oferta, iar cererea ramîne neschimbată, preţurile vor
fi în scădere.
Cererea şi oferta pot avea şi o influenţă inversă: să scadă cererea şi să scadă şi oferta,
împrejurare în care preţurile vor avea şi ele o evoluţie diferită de cea prezentată anterior. Aşadar,
evoluţia cererii într-un sens sau altul determină la nivelul preţurilor o evoluţie de acelaşi sens, pe când
evoluţia ofertei conduce la o mişcare de sens invers în nivelul preţurilor: creşte oferta, scade preţul;
scade oferta, creşte preţul.
A doua lege arată influenţa preţurilor asupra cererii şi ofertei. Atunci când preţul creşte,
cererea, ca tendinţă, se restrânge, adică vor fi mai puţini cei dispuşi să cumpere şi, invers, la o creştere
a preţului oferta tinde sa crească. Sunt mulţi doritori să vândă la preţuri ridicate. În situaţia opusă,
dacă preţurile scad, cererea de bunuri şi servicii va creşte, în schimb oferta se reduce, fiind puţini cei
ce vor dori să vândă la un preţ redus.
A treia lege arată că schimbul vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii are loc atunci când
cererea şi oferta coincid ca mărime şi tind spre echilibru. Acest preţ este unul - al pieţei, un preţ de
echilibru. El satisface şi producătorul şi cumpărătorul şi asigura efectuarea celor mai numeroase
tranzacţii.
Influenţa dintre cerere, ofertă şi preţuri poate fi reprezentată grafic într-o diagramă care are
următoarea formă (fig. 8.6.). Dacă în sistemul de coordonate vom prezenta pe verticală preţul mărfii
- P, iar pe orizontală -volumul producţiei (oferta) - Q, atunci cererea concomitent va creşte odată cu
reducerea preţului iar oferta contrar va creşte odată cu creşterea preţului. Intersecţia curbelor cererii
şi a ofertei în punctul E corespunde preţului de echilibru - P1 căruia îi corespunde cantitatea de
echilibru a bunului – Q1.

P1
C

Q1
Q
Fig. 8.6 Model de interacţiune între cerere, ofertă şi preţ.

În condiţiile economiei de piaţă preţurile îndeplinesc diferite funcţii inclusiv:

Funcţia de calcul şi de evidenţiere a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice care
reflectă costul la marfa corespunzătoare.
Funcţia de stimulare reprezintă influenţa preţurilor asupra creşterii ori deducerii producţiei şi
costului ei.
Funcţia de redistribuire. Prin intermediul acestei funcţii a preţurilor se asigură redistribuirea
veniturilor între diferite sectoare ale economiei naţionale, între diferite categorii de agerţi economici
şi între diferite pături sociale.
Funcţia asigurării balanţei între cerere şi ofertă. Modificarea preţului face ca cererea şi oferta
să se modifice în sens invers. Preţurile bunurilor economice se formează pe piaţă în funcţie de oferta
şi cererea acestora. Cu cât este mai mare preţul unui produs, cu atât sunt mai interesante firmele în
producerea lui, şi invers.
Se deosebesc următoarele tipuri de preţuri: preţurile cu ridicata; preţurile de achiziţie a
producţiei agricole; preţurile cu amănuntul; tarifele de transport; tarifele serviciilor; preţurile de
export; preţurile de import; preţurile producţiei de construcţie şi altele.
Preţurile cu ridicata sunt preţurile stabilite de întreprinderile (firmele) care vând produse cu
ridicata (în cantităţi mari) altor firme ori firmelor intermediare. Ele trebuie să acopere cheltuielile de
producţie ale întreprinderii şi să asigure profitul care le-ar permite să funcţioneze şi să se dezvolte în
continuare în condiţiile pieţei. Conform legislaţiei în vigoare, preţurile cu ridicata includ impozitul pe
valoarea adăugată şi accizele.
 Preţurile de achiziţie a producţiei agricole, de asemenea, trebuie să acopere cheltuielile de
producţie ale producătorilor şi să le asigure obţinerea unui profit.
Preţurile cu amănuntul sunt preţurile mărfurilor care se vând cu amănutul în sistemul de
comerţ. Preţul cu amănutul include preţul cu ridicata, adaosul firmelor intermediare şi impozitul pe
valoarea adăugată.
Formarea şi structura preţului cu amănutul este prezentată în următoarea schemă (fig. 8.7).
Conform schemei, orice produs trece mai multe etape până ajunge la consumator. Cu cât mai
puţine etape va trece produsul, cu atât mai mici vor fi adaosurile la preţul finit de comercializare cu
amănuntul a acestui produs. După cum se vede, preţui produsului la fiecare etapă include preţul etapei
precedente şi un adaos.

Preţul Profit TVA Acci

de cost z

Preţul cu ridicata Adaosul firmelor intermediare TVA

Cheltuieli Profit

Preţul cu ridicata a firmelor intermediare – de livrare Adaosul TVA

comercial

Chel Pro
tuieli fit

Preţul cu amănuntul

Fig. 8.7 Formarea preţurilor

În scopul reducerii preţurilor de comercializare cu amănuntul a mărfurilor, unele firme îşi
comercializează direct produsele, organizând unităţi comerciale proprii.
Tariful înseamnă următoarele: 1) tarifele de plată a diferitor servicii prestate populaţiei de către
întreprinderi; 2) tarifele de remunerare a muncii; 3) tarifele vamale ş.a.
Aşadar, tarifele de transport reprezintă costul transportării mărfurilor şi a pasagerilor.
Aceste tarife includ, de asemenea, cheltuielile întreprinderilor (firmelor) de transport, profitul
şi impozitul pe valoare adăugată. Aceeaşi structură o au şi tarifele serviciilor.
Preţurile de export sunt preţurile producţiei comercializate pe piaţa mondială. Aceste preţuri
se formează ca şi preţurile cu ridicata. Dar conform legislaţiei în vigoare, în aceste preţuri nu se include
taxa pe valoare adăugată.
Preţurile de import se stabilesc la valoarea lor vamală, care include valoarea mărfurilor
procurate, cheltuielile de transport şi de asigurare, taxele vamale, accizele şi taxa pe valoarea adăugată.
Preţurile producţiei de construcţie reprezintă devizele de cheltuieli ale lucrărilor de
construcţie şi ale obiectivelor de construcţie, calculate în conformitate cu cataloagele preţurilor în
vigoare ori cu preţurile contractuale.
Toate tipurile de preţuri sunt într-o interdependenţă. Modificarea unui grup de preţuri cauzează
modificarea preţurilor din toate grupurile. Prin urmare, modificarea preţurilor cu ridicata poate genera
şi modificarea preţurilor cu amănuntul, şi invers. Un rol deosebit în formarea sistemului de preţuri
revine preţurilor la resursele energetice. Modificarea preţurilor la resursele energetice se reflectă în
stabilirea preţurilor la majoritatea bunurilor şi serviciilor. O legătură strânsă există, de asemenea, între
preţurile de achiziţie a produselor agricole şi preţurile la produsele alimentare.
În practica economică există preţurile libere şi preţurile administrate. Preţurile libere sunt
cele care se formează în condiţiile concurenţei deschise, libere, în care, nici unul dintre agenţii pieţei
nu poate influenţa sau decide în mod unilateral stabilirea nivelului şi dinamicii pnţurilor. Ele respectă
în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi a cererii, semnalînd prin evoluţia lor raportul dintre
modul de alocare şi consumare a factorilor de producţie şi dinamica necesităţilor sociale.
Preţurile administrate sînt acelea, ale căror nivel şi dinamică se află sub influenţa firmei
(firmelor) cu poziţie-cheie, care controlează piaţa. Majoritatea preţurilor la bunurile de consum
practicate, ale preţurilor la bunurile de capital, credite (dobândă, taxa scontului) pe piaţa financiară
(cursul acţiunilor) şi pe piaţa muncii (salariul) sunt preţuri administrate. în toate ţările cu economie de
piaţă, statul are rol activ în formarea şi evoluţia preţurilor, utilizând, în special, pârghii economice:
achiziii de stat, subvenţii acordate unor producători, politica de comerţ exterior, sistemul stocurilor
strategice, alocaţii şi asistenţa socială de la buget, investiţii publice etc.
Stabilirea preţurilor la produsele noi. Orice agent economic îninte de a introduce în producţie
un bun sau de a presta servicii îşi face calculele de cost şi de câştig, adică de preţ. Prognozarea
preţurilor reprezintă cercetarea în perspectivă a evoluţiei proceselor şi fenomenelor economice ce
determină preţurile şi fundamentarea în baza informaiilor furnizate a tendinţelor acestora.
Pentru ca preţurile să-şi poată îndeplini în mod corespunzător funcţiile este necesar ca ele să
reflecte cât mai aproape de realitate cheltuielile de muncă socială. Preţul, spre deosebire de alte unităţi
de măsură, este o mărime dinamică, pentru că serveşte la măsurarea unor fenomene şi procese
economice dinamice, care prin evoluţia lor condiţionează nivelul preţurilor. De aceea este necesară
determinarea şi cunoaşterea nu numai a nivelului preţurilor la un moment dat, ci şi a evoluţiei lor într-
o anumită perioadă. Întreprinderile (firmele) trebuie permanent să studieze structura preţurilor,
coraportul dintre cheltuieli şi profit cuprinse în preţul respectiv şi pe această bază să prognozeze
nivelul preţurilor în perspectivă. Totodată, trebuie să se aibă în vedere, în temei, următorii factori:
• influenţa modificării produselor (valoarea de întrebuinţare, schimbarea calităţii, viteza de
înnoire a sortimentelor);
• influenţa modificării costurilor (consum de fonduri, schimbări în structura materialelor,
evoluţia productivităţii muncii);
• influenţa modificării condiţiilor pieţei (evoluţia cererii şi ofertei pe piaţa internă şi externă,
evoluţia preţurilor);
• influenţa modificărilor în relaţiile de repartiţie (evoluţia veniturilor băneşti ale populaţiei,
diversificarea necesităţilor de consum şi a posibilităţilor de utilizare a veniturilor).
Este cunoscut faptul că fiecare întreprindere tinde de a maximaliza masa profitului. Dar
maximalizarea profitului nu înseamnă stabilirea preţurilor ridicate. Profitul poate fi maximalizat şi pe
baza extinderii pieţei, astfel încât volumele de producere vor creşte, ceea ce va duce la reducerea
costurilor de producţie, deci la maximalizarea profitului.
Esenţial în politica preţurilor este acceptarea de către consumatori a produsului la preţul
stabilit.