Analiza cheltuielilor

1. Consideraţii asupra noţiunii de cheltuială

Desfăşurarea activităţii în vederea realizării obiectului de activitate şi în special a celei de
exploatare, presupune utilizarea mai multor resurse grupate în resurse materiale, umane şi
financiare.
Expresia valorică a fluxurilor monetare determinate de asigurarea acestor resurse precum şi
de comercializarea rezultatelor activităţii dă conţinut noţiunii de cheltuială a societăților comerciale.
Înseamnă că, pentru a produce, întreprinderea are nevoie de resurse economice, pe care le
achiziţionează de pe piaţă, efectuând cheltuielile corespunzătoare. Drept urmare, în sens larg,
cheltuiala este sinonimă cu o „dare de bani”, adică o plată, ceea ce înseamnă că, în sens financiar,
plăţile constituie în toate cazurile cheltuieli.În mod practic se evidenţiază faptul că nu toate
cheltuielile sunt şi plăţi, deoarece în contabilitatea financiară se regăsesc şi cheltuieli care nu
presupun ieşiri de monetar, ci sunt efectele unor calcule efectuate după anumite reguli sau principii
economice.
Aceste cheltuieli, numite şi cheltuieli calculatorii (sau calculatorice) se referă la cheltuielile
cu amortizările, aferente imobilizărilor corporale sau necorporale, precum şi la cheltuielile cu
provizioanele constituite.
Indirect şi cheltuielile cu amortizările şi provizioanele sunt legate de o plată cu deosebirea că
amortizarea corespunde unei plăţi trecute (valoarea imobilizărilor corporale sau necorporale) pe
când provizioanele corespund unei plăţi viitoare (unui consum potenţial, cu o mare probabilitate de
apariţie).
Înseamnă că, din acest punct de vedere, cheltuielile exprimă nivelul plăţilor, monetare şi
calculate, ocazionate de desfăşurarea activităţii de asigurare a resurselor şi de comercializare a
rezultatelor obţinute.
ÎNTREPRINDERE

ASIGURARE FABRICAŢIE COMERCIALIZARE

RESURSE

PLĂŢI PLĂŢI

CHELTUIELI
- exploatare CHELTUIELI
- financiare COSTURI DESFACERE

CHELTUIELI TOTALE

Schema de formare a cheltuielilor și costurilor

 Dacă definim cheltuielile din prisma alocării resurselor pentru activitatea de exploatare
atunci cheltuielile de producţie reprezintă expresia valorică a factorilor de producţie daţi în consum
în scopul obţinerii produselor finite, executării de lucrări sau prestării de servicii.
Societăţile comerciale pot să-şi asigure resursele materiale necesare fără ca ele să fie
considerate cheltuieli. Ca urmare ele se vor regăsi, în majoritatea lor, înregistrate în bilanţ sub formă
de stocuri (imobilizate sau circulante) dar pe măsură ce sunt alocate activităţii de exploatare ele
devin cheltuieli.
În reglementările contabile în vigoare, cheltuielile se definesc ca fiind valorile plătite sau
de plătit pentru:
• consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază
societatea comercială;
• cheltuieli cu personalul;
• executarea unor obligaţii legale sau contractuale;
• amortizarea şi provizioanele constituite;
• pierderile perioadei.
Se poate observa că în acest caz sunt incluse în noţiunea de cheltuială valorile plătite sau care
urmează să fie plătite aferente resurselor utilizate în activitatea de exploatare precum şi valorile
calculate aferente mijloacelor economice regăsite sub forma ieşirilor sau scăderii valorii activelor,
cum ar fi: numerarul sau echivalentele numerarului, stocurile, terenurile şi activele imobilizate.

2. Clasificarea cheltuielilor
Pentru clasificarea cheltuielilor se folosesc mai multe criterii:
a) după natura lor economică, cheltuielile se grupează în:
• cheltuieli de exploatare;
• cheltuieli financiare;
• cheltuieli cu impozitul pe profit.

b) după comportamentul lor faţă de volumul previzionat al activităţii cheltuielile se împart

în:
• cheltuieli fixe;
• cheltuieli variabile.
Cheltuielile fixe sunt independente de volumul producţiei, suma lor nu se modifică
pe termen scurt, în timp ce valoarea unitară a acestora (cheltuieli unitare fixe) prezintă
tendinţe de scădere odată cu creşterea volumului de activitate.

CF cf
(totale) (unitare)

Investiţii Q Q

Evoluţia cheltuielilor fixe

 Cheltuielile fixe au în componenţa lor:
• o parte din cheltuielile indirecte aferente activităţii economice (amortizările şi provizioanele;
salariile, contribuţia pentru asigurări sociale şi protecţia socială a personalului indirect productiv,
cheltuielile de întreţinere şi reparaţii; impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate; alte cheltuieli
indirecte de exploatare);
• o parte din cheltuielile de desfacere care nu depind de volumul prestaţiilor efectuate;
• în totalitate cheltuielile generale de administraţie (salariile personalului administrativ şi de
conducere, alte cheltuieli administrative cum ar fi cheltuielile cu chiriile plătite, cheltuielile cu
furniturile de birou, cheltuieli cu abonamente, reviste, cărţi sau cheltuieli cu primele de asigurare,
cheltuieli cu protecţia mediului înconjurător).
Dacă se analizează cheltuielile fixe se poate observa că mărimea lor depinde în mare măsură
de factorul timp, rămânând relativ neschimbată sau schimbându-se în mărimi nesemnificative odată
cu modificarea volumului previzionat al producţiei.
Cheltuielile variabile totale sunt dependente de volumul previzionat de activitate, fiind
consecinţa deciziei de exploatare, de utilizare a capacităţilor existente. Cheltuielile variabile cuprind:
• cheltuielile directe în totalitate;
• parţial cheltuielile indirecte (consumurile de energie şi combustibili efectuate în
scopuri tehnologice);
• de asemenea parţial, cheltuielile de desfacere, respectiv cele a căror mărime este
dependentă de volumul vânzărilor.

CV cv

Q Q
Evoluţia cheltuielilor variabile

În funcţie de corelaţia dintre volumul previzionat al producţiei şi nivelul cheltuielilor

variabile, acestea se pot grupa în:
• cheltuieli variabile proporţionale, care se caracterizează prin faptul că se modifică în aceeaşi
proporţie şi în acelaşi sens cu modificarea nivelului previzionat al volumului fizic al
producţiei:
- cheltuieli cu materiile prime şi materialele directe;
- cheltuieli cu ambalajele;
- salariul muncitorilor direct productivi.
• cheltuieli variabile progresive (supraproporţionale) care se caracterizează prin faptul ca
nivelul lor creşte într-un ritm mai mare decât creşte volumul previzionat al producţiei.
Cauzele acestor modificări se regăsesc în:
- scăderea productivităţii muncii;
- micşorarea randamentului utilajelor sau instalaţiilor;
 - creşterea tarifului de salarizare a personalului într-un ritm mai mare decât creşterea
productivităţii munci;
- creşterea preţurilor materiilor prime şi materialelor.
• cheltuieli variabile degresive (subproporţionale), care se caracterizează prin faptul ca nivelul
lor creşte într-un ritm mai mic decât ritmul creşterii volumului previzionat al producţiei:
- cheltuieli cu materialele auxiliare;
- cheltuieli cu remunerarea personalului auxiliar;
- unele cheltuieli de întreţinere.
b) după posibilitatea de repartizare pe purtătorii de cheltuieli avem:
- cheltuieli directe;
- cheltuieli indirecte;
- cheltuieli de desfacere;
- cheltuieli generate de administraţie.
Cheltuielile directe sunt legate nemijlocit de activitatea unui loc de muncă sau de realizarea
unui produs fiind localizate şi repartizate direct pe unitatea de produs. Nivelul lor depinde de
consumul specific de resurse şi de preţul sau tariful la care se echivalează acest consum.
Cheltuielile directe sunt formate din contravaloarea materialelor directe, salarii directe,
contribuţia la fondul pentru asigurări sociale şi protecţia socială aferentă salariilor directe şi alte
cheltuieli directe legate de activitatea de exploatare.
Cheltuielile indirecte sunt cheltuieli care nu pot fi localizate direct pe unitatea fizică de produs
sau serviciu fiind ocazionate de funcţionarea întreprinderii în ansamblul său. Aceste cheltuieli
(cheltuieli ocazionate de întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe, energia, combustibilii, apa şi alte
cheltuieli globale efectuate pentru exploatare) sunt repartizate asupra produselor cu ajutorul unor
chei de repartiţie
Cheltuielile de desfacere sunt angajate pentru asigurarea condiţiilor de desfăşurare a vânzării
producţiei sau a mărfurilor;
Cheltuielile generale de administraţie sunt efectuate pentru administrarea şi conducerea
unităţii în ansamblul ei.

c) după conţinutul lor cheltuielile se grupează în:

• cheltuieli cu personalul;
• cheltuieli materiale.
Cheltuielile cu personalul cuprind plăţile generate de remunerarea personalului agentului
economic. Pe lângă cheltuielile cu salariile în această categorie sunt incluse şi o serie de plăţi impuse
de legislaţia economică cuprinse în alte cheltuieli asociate salariilor: contribuţia la asigurările sociale,
contribuţia la constituirea fondului de şomaj, impozitul asupra salariilor, indemnizaţii pentru
detaşări şi transferuri, prime de asigurare, etc.
Cheltuielile materiale sunt ocazionate de plăţile efectuate pentru asigurarea resurselor
materiale, stocate sau nestocate (materii prime şi materiale, combustibil, energie, apă, abur) precum
şi de recuperarea valorii activelor imobilizate (amortizarea mijloacelor fixe).
d) după incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie cheltuielile se împart în:
• cheltuieli monetare (numite şi pagatorice);
• cheltuieli nemonetare (numite şi calculatorice).
Cheltuielile monetare generează un flux monetar de plată şi urmăresc fluxurile de numerar
destinate partenerilor de afaceri. Aceste fluxuri de numerar reprezintă plata cumpărărilor din mediul
extern (achiziţii de materii prime, materiale, combustibil, energie, apă), plata unor servicii prestate
sau lucrări executate de terţi, plata salariilor angajaţilor, precum şi plata altor obligaţii (impozite,
taxe, dobânzi).
 Cheltuielile nemonetare nu presupun ieşiri de numerar la nivelul agentului economic, ci doar
o reflectare a deprecierii elementelor patrimoniale (cheltuieli cu amortizările) sau un consum
potenţial de resurse în perioada următoare (cheltuieli cu provizioanele).
e) după perioada de timp care le generează cheltuielile se împart în:
• cheltuieli pe termen scurt;
• cheltuieli pe termen lung.
Cheltuielile pe termen scurt sunt legate de dimensiunea, dotarea şi structura actuală a
întreprinderii.
Cheltuielile pe termen lung iau în considerare modificările asupra agentului economic
generate de incidenţa progresului tehnic.
f) după modul de încorporare în costuri cheltuielile se împart în:
• cheltuieli integral încorporabile în costuri;
• cheltuieli parţial încorporabile în costuri;
• cheltuieli neîncorporabile;
• cheltuieli supletive.
Cheltuieli integral încorporabile în costuri sunt cheltuieli care se vor include în costuri cu
suma egală cu plata lor înregistrată în contabilitatea financiară. În această situaţie se află cheltuielile
de exploatare şi cheltuielile financiare sub forma dobânzilor pentru activitatea cu ciclu lung de
fabricaţie.
Cheltuielile parţial încorporabile în costuri se referă la acele cheltuieli care deşi reflectă plăţi
ele privesc o perioadă mai mare decât perioada de gestiune, ceea ce face ca doar partea referitoare la
această perioadă să fie încorporată în costuri (cheltuieli cu chiriile, plata impozitelor şi taxelor etc.)
sau calculate după criterii impuse de legislaţia fiscală faţă de calculele tehnico-economice din
calculaţia costurilor (cheltuieli cu amortizarea).
Cheltuielile neîncorporabile în costuri sunt cheltuieli înregistrate în contabilitatea financiară,
nefiind considerate costuri deoarece nu au un caracter obişnuit în raport cu activitatea agentului
economic.
În această categorie intră, în primul rând, cheltuielile extraordinare deoarece sunt, în cea mai
mare parte, independente de activitatea curentă.
De asemenea, sunt neincorporabile cheltuielile financiare ocazionate de pierderi, cheltuielile
cu provizioanele pentru litigii şi alte riscuri, unele cheltuieli de exploatare din deprecieri ale
conturilor de creanţe-clienţi, pierderile din creanţe anulate precum şi cheltuielile privind impozitul
pe profit.
Cheltuieli supletive (sau suplimentare) nu reprezintă cheltuieli propriu-zise deoarece nu
sunt înregistrate în contabilitatea financiară ele fiind recunoscute doar ca şi costuri în contabilitatea
de gestiune.
În această situaţie se află:
− salariul întreprinzătorului;
− dobânzile calculate la capitalul propriu;
− chiria calculată pentru activele imobilizate aflate în proprietate şi folosinţă proprie.
Înregistrarea acestor elemente la costuri permite efectuarea unor calcule de eficienţă şi a
unor analize comparative pentru agenţii economici cu forme de organizare diferite.
g) după decalajul existent între momentul efectuării plăţii şi momentul includerii în costuri,
cheltuielile se împart în:
• cheltuieli curente;
• cheltuieli anticipate;
• cheltuieli preliminate.
 Cheltuielile curente cuprind acele plăţi efectuate în cursul perioadei de gestiune şi care se vor
regăsi în aceeaşi perioadă în costuri. În această categorie se includ cheltuielile cu materiile prime şi
materialele, cheltuielile cu salariile, cheltuielile cu utilităţile.
Cheltuielile anticipate sunt plăţi ale perioadei curente de gestiune dar care vor afecta
costurile perioadelor viitoare de gestiune: cheltuieli cu reparaţiile capitale şi reviziile tehnice,
cheltuieli cu abonamentele, plăţi anticipate de chirii, etc.
Cheltuieli preliminate (numite şi cheltuieli calculate sau contabile) se referă la acele cheltuieli
care afectează costurile perioadei curente de gestiune dara căror plată efectivă se va efectua într-o
perioadă ulterioară (plata concediilor care se efectuează în anumite perioade ale anului, dar
includerea în costuri se realizează preliminat proporţional pentru toate lunile anului, achiziţionări
de bunuri şi servicii fără facturi primite, dobânzi, impozite şi taxe datorate).
h) după legătura cu obiectul de activitate cheltuielile pot fi împărţite în:
• cheltuieli propriu-zise;
• cheltuieli sub formă de pierderi.
Cheltuielile propriu-zise apar în cursul activităţilor curente ale unui agent economic
regăsindu-se sub forma cheltuielilor aferente vânzărilor, consumului de stocuri, salariilor,
amortizărilor şi provizioanelor.
Cheltuielile sub formă de pierderi pot sau nu să apară în activităţile curente ale agentului
economic şi se referă la cheltuielile rezultate din vânzarea activelor fixe şi cheltuielile financiare sub
forma pierderilor nete din cedarea titlurilor de plasament, diferenţelor nefavorabile de curs valutar,
sconturilor acordate clienţilor.
i) după modul de evidenţă a cheltuielilor şi calculul costurilor, cheltuielile se clasifică în:
• cheltuieli pe elemente primare;
• cheltuieli pe articole de calculaţie.

3. Modalităţi de analiză a cheltuielilor

În esenţă cheltuielile înregistrate de un agent economic sunt legate de asigurarea şi
valorificarea resurselor necesare pentru realizarea obiectului de activitate.
Analiza cheltuielilor la acest nivel urmăreşte să evidenţieze evoluţia acestora, factorii care
influenţează nivelul lor, corelaţiile dintre factori şi cheltuieli, în vederea identificării rezervelor care
pot fi mobilizate pentru creşterea performanţelor şi a capacităţii concurenţiale.
Analiza cheltuielilor agenţilor economici are în vedere următoarele aspecte:
- analiza structurală a cheltuielilor;
- analiza factorială a cheltuielilor;
- efectele economice generate de modificarea cheltuielilor.
Aceste direcții de analiză se pot efectua atât pentru ansamblul activității desfășurate cât și
pentru fiecare element de cheltuială.

3.1 Analiza structurală a cheltuielilor

Pentru analiza structurală a cheltuielilor se utilizează de cele mai multe ori clasificarea lor
după natură, reflectată în contul de profit şi pierdere. Astfel cheltuielile se împart in:
• cheltuielile de exploatare;
• cheltuielile financiare.

Cheltuielile de exploatare sunt reflectate în contabilitate în clasa 6 – conturi de cheltuieli şi

cuprind:
• Cheltuieli privind stocurile, formate din următoarele elemente:
– cheltuieli cu materiile prime;
– cheltuieli cu materialele consumabile:
 - cheltuieli cu materialele auxiliare;
- cheltuieli privind combustibilul;
- cheltuieli privind materialele pentru ambalat;
- cheltuieli privind piesele de schimb;
- cheltuieli privind seminţele şi materialele de plantat;
- cheltuieli privind furajele;
- cheltuieli privind alte materiale consumabile;
– cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar;
– cheltuieli privind materialele nestocate;
– cheltuieli privind energia şi apa;
– cheltuieli privind animalele şi păsările;
– cheltuieli privind mărfurile;
– cheltuieli privind ambalajele.
• Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, cu următoarele conturi:
– cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile;
– cheltuieli cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile;
– cheltuieli cu primele de asigurare;
– cheltuieli cu studiile şi cercetările.
• Cheltuieli cu alte servicii executate de terţi:
– cheltuieli cu colaboratorii;
– cheltuieli privind comisioanele şi onorariile;
– cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate;
– cheltuieli cu transportul de bunuri şi personal;
– cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări;
– cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii;
– cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate;
– alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi.
• Cheltuieli cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate:
- impozitul pe clădiri;
- impozitul pe terenuri;
- taxa asupra mijloacelor de transport;
- taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat;
- taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate;
- accizele şi taxele vamale, etc.
• Cheltuieli cu personalul, regăsite în:
- cheltuieli cu salariile personalului;
- cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială.
• Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele cuprind:
- cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor;
- cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
- cheltuieli de exploatare privind provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor;
- cheltuieli de exploatare privind provizioanele pentru deprecierea activelor circulante.
• Alte cheltuieli de exploatare se referă la:
- pierderi din creanţe şi debitori diverşi;
- despăgubiri, amenzi şi penalităţi;
- donaţii şi subvenţii acordate;
- cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital;
- alte cheltuieli de exploatare.
 Cheltuielile financiare sunt generate de realizarea operaţiunilor financiare la nivelul
agenţilor economici şi cuprind:
- pierderi din creanţe imobilizate;
- cheltuieli privind investiţiile financiare cedate;
- diferenţele nefavorabile de curs valutar;
- dobânzile privind exerciţiul financiar în curs, plătite sau de plătit;
- sconturile acordate clienţilor;
- pierderi din creanţe de natură financiară;
- cheltuieli financiare privind amortizările şi provizioanele.

Ca şi metode de analiză structurală a cheltuielilor utilizate, cel mai frecvent se întâlnesc:

• modelarea fenomenului pe baza modelelor analogice (grafice);
• metoda ABC.
Tipurile de grafice care exprimă cel mai bine structura cheltuielilor unui agent economic sunt
diagramele sectoriale.
Analiza structurală a cheltuielilor cu ajutorul diagramelor sectoriale poate fi efectuată pe
ansamblul cheltuielilor sau pe elemente de cheltuieli, atât în mărimi absolute cât şi în mărimi relative.

cheltuieli de exploatare
cheltuieli financiare
cheltuieli extraordinare

Structura cheltuielilor în expresie valorică

Metoda ABC permite compararea grafică a structurii cheltuielilor cu o structură considerată

de referinţă. În urma acestei comparaţii concluzia reflectă fie o concentrare a ponderii cheltuielilor
pe anumite elemente de cheltuială, fie o repartizare uniformă a ponderii pe toate elementele
considerate.
Pentru analiza structurii cheltuielilor, ca și în cazul analizei cifrei de afaceri, se compară curba
teoretică cu cea reală, când se delimitează trei grupe sau zone:
• prima grupă, reprezentând 10 – 15% din numărul total de elemente contribuie cu 60 – 70%
la valoarea totală a cheltuielilor (Zona A);
• a doua grupă, reprezentând 25 – 30% din numărul total de elemente contribuie cu 25 – 30%
la valoarea totală a cheltuielilor (Zona B);
• a treia grupă, reprezentând 60 – 70% din numărul total de elemente contribuie cu 10 – 15%
la valoarea totală a cheltuielilor (Zona C).
Analiza structurală a cheltuielilor presupune urmărirea următoarelor aspecte:
• variaţia cheltuielilor, pe total şi pe activităţi, în mărimi absolute şi relative;
• ritmurile diferite de modificare a cheltuielilor;
• modificările intervenite în structura cheltuielilor totale şi pe activităţi;
• corelarea cheltuielilor, pe total şi pe activităţi, cu veniturile obţinute şi evidenţierea
eficienţei economice a cheltuielilor.
 3.2 Analiza factorială a cheltuielilor
Desfăşurarea activităţii unui agent economic necesită consumuri de resurse materiale,
umane şi financiare, grupate după natura lor în cheltuieli de exploatare, financiare şi extraordinare.
Dacă se face corelaţie între cheltuieli şi venituri se constată că sunt cheltuieli care generează
venituri şi cheltuieli care nu generează venituri. Astfel, cheltuielile de exploatare se corelează direct
cu veniturile din exploatare, în timp ce cheltuielile financiare nu au ca rezultat obţinerea de venituri
financiare. Unele cheltuieli financiare, cum sunt cele cu dobânzile plătite pentru creditele primite, pot
fi corelate cu veniturile din exploatare.
Analiza cheltuielilor aferente veniturilor are rolul de a evidenţia evoluţia acestora, factorii
care influenţează nivelul lor, precum şi identificarea rezultatelor care pot fi puse în valoare pentru
reducerea lor sau menţinerea în limitele de eficienţă care concură la performanţa economico-
financiară a societății comerciale.

3.2.1 Analiza cheltuielilor totale

Pentru analiza cheltuielilor totale se pot utiliza două modele de analiză.

Ch t = Chexp l + Ch fin
sau
Ch
Ch t 1000Vt = t 1000
Vt
unde:
Cht – cheltuieli totale;
Chexpl – cheltuieli de exploatare;
Chfin – cheltuieli financiare;

Cht/1000Vt – cheltuieli la 1000 lei venituri totale;

Vt – venituri totale.

În cazul primului model, numit şi model structural de analiză, cuantificarea acţiunii celor trei
elemente structurale (variabile independente) asupra cheltuielilor totale se face cu ajutorul metodei
balanţei.
Analiza pe baza celui de-al doilea model, numit model factorial de analiză, cuantificarea
acţiunii factorilor asupra cheltuielilor la 1000 lei venituri totale se face cu ajutorul metodei
substituţiilor în lanţ.
Factorii de influenţă asupra modelului sunt:
Δ gs i

Δ Cht/1000Vt
Ch t
Δ  1000
Vt
• Măsurarea influenţei modificării structurii veniturilor totale:
Ch Ch
ti ti
ΔCh
t/1000Vt
(gs ) =  gs
i i1
 0
 1000 −  gs i 0  0
 1000
V V
ti ti
0 0
 Creşterea ponderii veniturilor care au un nivel al cheltuielilor la 1000 lei venituri totale mai
mic decât nivelul din perioada de bază al cheltuielilor la 1000 de lei venituri totale și scade ponderea
veniturilor cu cheltuieli mai mari la 1000 lei venituri decât nivelul din perioada de bază al
cheltuielilor la 1000 de lei venituri totale, va determina reducerea cheltuielilor la 1000 lei venituri
totale.
Măsurarea influenţei modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri, pe categorii de venituri:
Ch Ch Ch
ti ti
  1000 −  gs i1 
ti 1 0
ΔCh ( 1000) =  gs * 1000
t/1000Vt i1
V V V
ti ti ti
1 0

Modificarea cheltuielilor la 1000 lei venituri totale, pe categorii de venituri va determina

modificarea în acelaşi sens al cheltuielilor la 1000 lei venituri totale.
Pentru reducerea cheltuielilor totale, la 1000 lei venituri totale se poate urmări:
• respectarea criteriului eficienţei economice în desfăşurarea activităţii, după care veniturile
fiecărei activităţi desfăşurate trebuie să acopere cheltuielile aferente;
• modificarea structurii veniturilor în sensul creşterii ponderii acelor categorii de venituri care
înregistrează un nivel al cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale mai redus decât nivelul
mediu al perioadei de bază;
• reducerea cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale pe categorii de venituri.

3.2.2 Analiza cheltuielilor de exploatare

Cheltuielile de exploatare constituie componenta de bază a cheltuielilor unui agent economic

cu activitate de producţie şi comercializare, deţinând ponderea principală în total cheltuieli.
Analiza cheltuielilor de exploatare se efectuează cu ajutorul indicatorului „cheltuieli de
exploatare la 1000 lei venituri din exploatare”:
Ch expl 1000Vt =
 Ch expl
 1000 =  gs i 
Ch expli
 1000
V expl Vexpli
unde:
Chexpl/1000Vexpl – cheltuieli de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare;
ΣChexpl – cheltuielile de exploatare pe categorii de cheltuieli;
ΣVexpl – venituri din exploatare pe categorii de venituri;
gsi – structura veniturilor din exploatare.
Factorii de influenţă asupra modelului sunt:
Δ gs i

Δ Chex/1000Ve
Δ Ch ex  1000
Ve

• Măsurarea influenţei modificării structurii veniturilor din exploatare:

Ch ex Ch ex
i0 i0
ΔCh ex/1000V (gs i ) =  gs i
e
  1000 −  gs i   1000
1 V 0 V
ei ei
0 0
Creşterea ponderii veniturilor care au un nivel al cheltuielilor la 1000 lei venituri din
exploatare mai mic decât nivelul din perioada de bază al cheltuielilor la 1000 de lei și scăderea
ponderii veniturilor care au un nivel al cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare mai mare decât
nivelul din perioada de bază al cheltuielilor la 1000 de lei, va determina reducerea cheltuielilor la
1000 lei venituri din exploatare.
• Măsurarea influenţei modificării cheltuielilor la 1000 lei venituri, pe categorii de venituri:
Ch ex Ch ex Ch ex
i1 i0
ΔCh ex/1000V (
e V
i
1000) =  gs i   1000 −  gs i  * 1000
1 Ve 1 V
ei i1 ei
0
Modificarea cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare, pe categorii de venituri va
determina modificarea în acelaşi sens al cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare.
Pentru reducerea cheltuielilor din exploatare, la 1000 lei venituri din exploatare se poate
urmări:
• respectarea criteriului eficienţei economice în desfăşurarea activităţii, după care preţurile de
vânzare sau tarifele practicate trebuie să acopere costurile unitare;
• modificarea structurii veniturilor, în sensul creşterii ponderii acelor categorii de venituri care
înregistrează un nivel al cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare mai
redus decât nivelul mediu al perioadei de bază și al reducerii ponderii acelor categorii de
venituri care înregistrează un nivel al cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din
exploatare mai ridicat decât nivelul mediu al perioadei de bază;
• reducerea cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare pe categorii de
venituri.
 Analiza performanței fianciare

Analiza randamentului financiar urmăreşte să evidenţieze raportul de eficienţă dintre

efectele de natura profitului şi eforturile ocazionate de obţinerea acestor efecte (efort financiar), pe
baza relației:
Efect
r  100
Efort
PROFITABILITATE

Mărimi
de CA
flux Vexpl
CT Indicatori
EBE de
Agent RE
At rezultate
Mărimi economic Rb de
de Ae
Rex natura
stoc Cinv
CAF profitului
Cpr
CF
CP

RENTABILITATE

Corelarea indicatorilor de efect şi efort la nivelul agenţilor economici

Construcţia ratelor de randament financiar, în mod general, raportează un rezultat de natura

profitului fie la un flux de activitate, fie la un stoc, urmărind să caracterizeze cât mai bine performanţa
agentului economic.
În funcţie de mărimile utilizate în construcţia sa, măsurarea randamentului financiar se
realizează printr-un sistem de rate, şi anume:
 rate de profitabilitate, cunoscute sub denumirea de rate de marjă, care se construiesc ca
raport între rezultatele de natura profitului şi venituri, respectiv cheltuieli;
 rate de rentabilitate, construite ca raport între rezultatele de natura profitului şi active
totale sau capitaluri;
 rate de randament bursier, care urmăresc eficienţa investirii în acţiuni.
Diferitele rate utilizate au putere informativă diferită, oglindind eficienţa diferitelor laturi ale
activităţii desfăşurate de agentul economic.
Ratele construite în funcţie de capitalul avansat sau ocupat exprimă preponderent interesele
investitorilor, în timp ce ratele construite pe baza resurselor consumate exprimă preponderent
interesele managerilor.

A. Analiza ratelor de profitabilitate

Pentru construcţia ratelor de profitabilitate se raportează diferitele forme ale indicatorilor
de exprimare a profitului la indicatori care exprimă activitatea desfăşurată. Cele mai întâlnite forme
de profitabilitate se referă la profitabilitatea comercială, profitabilitatea veniturilor şi profitabilitatea
resurselor consumate.
 a1). Analiza ratei profitabilităţii comerciale
Rata profitabilităţii comerciale caracterizează eficienţa politicii comerciale (a procesului de
aprovizionare, stocare, vânzare) şi competitivitatea produselor întreprinderii, reflectând mai ales
politica de preţuri practicată de aceasta.
Rata profitabilităţii comerciale se determină prin raportarea rezultatului exploatării sau a
rezultatului exerciţiului la cifra de afaceri evaluată în preţuri de vânzare, exclusiv TVA.
În acest fel se evaluează aptitudinea întreprinderii de a genera un anumit nivel al profitului
pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.
Relaţiile de calcul a ratei profitabilităţii comerciale sunt:
RE REx
Rv   100 ; Rv   100
CA CA
unde:
RE – rezultatul exploatării;
REx – rezultatul exerciţiului;
CA – cifra de afaceri;
Rata profitabilităţii comerciale este influenţată de doi factori:
 cifra de afaceri (producţia vândută exprimată în preţuri de vânzare);
 rezultatul exploatării sau rezultatul exerciţiului.

În funcţie de sfera de cuprindere a rezultatului exploatării sau exerciţiului, rata

profitabilităţii comerciale poate lua mai multe forme:
 rata marjei brute de exploatare, care indică aptitudinea proprie a activităţii de
exploatare de a degaja profit, indiferent de politica de amortizare, de politica
financiară şi fiscală, precum şi de incidenţa elementelor extraordinare. Relaţia de
calcul este:
Excedentul brut al exploatarii
R mbe  100
Cifra de afaceri
 rata marjei nete de exploatare, care reflectă eficienţa activităţii de exploatare, fiind
influenţată de amortismente şi provizioane, comparativ cu rata marjei brute. Rata se
determină cu relaţia:
Rezultatul exploatarii
R mne  100
Cifra de afaceri
 rata marjei brute a exerciţiului, care indică eficienţa globală a întreprinderii, respectiv
capacitatea întreprinderii de a degaja profit. Relaţia de calcul este:
Rezultatul brut al exercitiului
R mbex  100
Cifra de afaceri
 rata marjei nete a exerciţiului, care exprimă eficienţa globală a întreprinderii, dar
influenţată de nivelul impozitului pe profit, se calculează cu relaţia:
Rezultatul net al exercitiului
R mnex  100
Cifra de afaceri
În practica economică se consideră că o rată a profitabilităţii comerciale cuprinsă între 5% şi
15% este acceptabilă, ea variind însă de la un domeniu de activitate la altul.
Creşterea ratei profitabilităţii comerciale în dinamică, reflectă o îmbunătăţire a eficienţei
valorificării produselor societăţii şi are loc atunci când indicele profitului devansează indicele cifrei
de afaceri. Dacă societatea realizează un volum mare al vânzărilor, această rată se va putea micşora
fără a pune în pericol poziţia deţinută pe piaţă.
Rezervele de creştere a ratei profitabilităţii comerciale se regăsesc în:
 îmbunătăţirea structurii producţiei, în sensul creşterii ponderii produselor cu o rată
a profitabilităţii comerciale unitară ridicată;
  creşterea preţurilor;
 creşterea puterii de negociere a întreprinderii cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri
de aprovizionare avantajoase;
 sporirea vânzărilor;
 accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor;
 optimizarea cheltuielilor.

a2). Analiza ratei profitabilităţii veniturilor

Rata profitabilităţii veniturilor măsoară eficienţa globală a activităţii unei societăţi
comerciale, exprimată prin capacitatea veniturilor (ale exerciţiului, curente sau de exploatare) de a
genera profit.
Rata profitabilităţii veniturilor se determină, ca şi rata profitabilităţii comerciale, prin
raportarea indicatorilor care exprimă profitul (exerciţiului, curent sau al exploatării) la veniturile
corespunzătoare.

In funcţie de indicatorii luaţi în calcul se poate determina:

profitabilitatea veniturilor totale evidenţiază profitabilitate generală a unei societăţi
comerciale, ea putând fi calculată în formă brută sau netă, după cum rezultatul exerciţiului este
înainte sau după impozitare:
Rezultatul brut al exercitiului
Rpbv   100 ;
Venituri totale

Rezultatul net al exercitiului

Rpnv   100
Venituri totale

profitabilitatea veniturilor curente evidenţiază profitabilitate generală a activităţii curente

(exploatare şi financiară) a unei societăţi comerciale, calculându-se ca raport între rezultatul curent
şi veniturile curente.
Rezultatul curent
Rpcv   100
Venituri curente

profitabilitatea veniturilor din exploatare exprimă eficienţa generală a activităţii de

exploatare a unei societăţi comerciale, fiind calculată ca raport între profitul activităţii de exploatare
(brut sau net) şi veniturile din exploatare:
Excedentul brut al exploatarii
Rpbve   100
Venituri totale de exploatare

Rezultatul exploatarii
Rpnve   100
Venituri totale de exploatare

a3). Analiza ratei profitabilităţii resurselor consumate

Profitabilitatea resurselor consumate se calculează prin raportarea rezultatului aferent cifrei
de afaceri (rezultatul exploatării, rezultatul exerciţiului) la costul total al producţiei vândute. Această
rată mai este cunoscută şi sub denumirea de modelul standard al ratei profitabilităţii şi măsoară
capacitatea activităţii de a genera prin costuri, profit.
Modelul de calcul este:
 RE REx
Rc  100 ; Rc   100
CT CT
unde:
RE, REx – rezultatul exploatării, respectiv exerciţiului;
CT – costul total al producţiei vândute;
Factorii de influenţă în cazul primelor modele sunt:
 costul total;
 rezultatul exploatării sau rezultatul exerciţiului.

Analiza ratei profitabilităţii resurselor consumate pe baza costurilor totale

Folosirea costurilor totale pentru analiza ratei profitabilităţii resurselor consumate
presupune împărţirea lor în costuri variabile şi costuri fixe. În acest caz, modelul devine:
RE RE
Rc   100   100
CT CV  CF

Dacă se împarte şi numitorul şi numărătorul cu CA, relaţia devine:

RE
RE
Rc  CA 100 de unde Rc  CA
CV CF 100
 1

1
CA CA CA CA
CV CF

În acest caz, factorii de influenţă asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate vor fi:
 cifra de afaceri la 1 leu costuri variabile;
 cifra de afaceri la 1 leu costuri fixe;
 rezultatul exploatării la 1 leu cifră de afaceri.
Modificarea ratei profitabilităţii resurselor consumate este dată de relaţia:
RE1 RE 0
CA1 CA 0
Rc  Rc1  Rc0   100   100
1 1 1 1
 
CA1 CA1 CA0 CA 0
CV1 CF1 CV0 CF0

Factorii de influenţă ai ratei profitabilităţii resurselor consumate se regăsesc în:

ΔRc

Influenţa modificării fiecărui factor se determină astfel:

1. Influenţa modificării cifrei de afaceri la 1 leu costuri variabile:
 RE 0 RE 0
CA 0 CA 0
RcCA   100   100
1 1 1 1
CV  
CA1 CA 0 CA0 CA 0
CV1 CF0 CV0 CF0
2. Influenţa modificării cifrei de afaceri la 1 leu costuri fixe:
RE 0 RE 0
CA 0 CA 0
RcCA   100   100
1 1 1 1
CF  
CA1 CA1 CA1 CA 0
CV1 CF1 CV1 CF0
3. Influenţa modificării rezultatului exploatării la 1 leu cifră de afaceri:
RE1 RE 0
CA1 CA 0
RcRE   100   100
1 1 1 1
CA  
CA1 CA1 CA1 CA1
CV1 CF1 CV1 CF1
Creşterea ratei profitabilităţii resurselor consumate se poate face prin:
 creşterea cifrei de afaceri la 1 leu costuri variabile, dacă ICA > ICV;
 creşterea cifrei de afaceri la 1 leu costuri fixe, dacă ICA > ICF;
 creşterea ratei profitabilităţii comerciale, dacă IRE > ICA.
Nivelul recomandat al ratei profitabilităţii resurselor consumate este cuprins între 9% şi
15%.

B. Analiza ratelor de rentabilitate

Pentru construcţia ratelor de rentabilitate se raportează diferitele forme ale indicatorilor de
exprimare a profitului la indicatori care exprimă efortul depus de societate pentru asigurarea
condiţiilor de desfăşurare a activităţii (active totale sau capitaluri). Cele mai întâlnite forme de
rentabilitate se referă la rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară.

b1) Analiza ratei rentabilităţii economice

Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele activului total al întreprinderii, fără a
ţine seama de modul de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate) alocate pentru
constituirea acestui activ. Din acest motiv, se spune că rata rentabilităţii economice este
independentă de politica de finanţare promovată de întreprindere.

Relaţia de calcul a ratei rentabilităţii economice este:

EBE; RE
Re  100
At
unde:
EBE – excedentul brut din exploatare;
RE – rezultatul exploatării;
At – active totale
Rata rentabilităţii economice, calculată cu această relaţie exprimă nivelul de remunerare a
activului total aflat la dispoziţia societăţii comerciale şi arată nivelul excedentului brut al exploatării
sau rezultatul exploatării obţinut la 100 lei active totale.
 Pentru o corelare riguroasă a efectului obţinut cu efortul depus, în locul activului total se
foloseşte activul de exploatare. Folosirea activului de exploatare este argumentată prin faptul că nu
tot activul întreprinderii este utilizat în exploatare şi nu contribuie la formarea rezultatului
exploatării. De exemplu, o parte a activului total este utilizată în activităţile financiare (plasamente,
titluri de participaţie), care are ca efect formarea rezultatului financiar.
În acest caz, relaţia de calcul devine:
EBE; RE
Re  100
Ae
unde: Ae – active de exploatare
Activul de exploatare poate fi brut sau net, după cum imobilizările includ sau nu amortizările
şi provizioanele pentru deprecierea acestora.
Rata rentabilităţii economice calculată pe baza activului de exploatare este:
EBE
 rata rentabilităţii economice brute  100 ;
Activ de exploatare brut
RE
 rata rentabilităţii economice nete  100 .
Activ de exploatare net

Pentru comparaţii între întreprinderi, rata rentabilităţii economice brute este mai relevantă,
deoarece nu este influenţată de politica de amortizare şi provizioane a întreprinderii.

Analiza ratei rentabilităţii economice se poate realiza cu ajutorul mai multor modele
explicative, pe baza metodei substituţiilor.
a) modelul de analiză factorială al ratei rentabilităţii economice cel mai frecvent
utilizat consideră că rata este rezultatul produsului dintre o rată de rotaţie şi o rată a
marjei:
CA RE
Re   100
Ae CA
unde: CA  rata de rotaţie a activelor de exploatare;
Ae
RE rata marjei (rata profitabilităţii comerciale).

CA
Se poate face distincţie între ratele de rentabilitate (raportul între rezultate şi capitaluri
alocate) şi marjele de rentabilitate (raport între rezultate şi cifra de afaceri), care nu sunt altceva
decât elemente componente ale ratelor de rentabilitate.
Rata marjei exprimă eficienţa comercială a întreprinderii, în timp ce rotaţia activului prin
cifra de afaceri exprimă intensitatea utilizării activelor întreprinderii.
Modificarea ratei economice se determină cu relaţia:
 CA1 RE1 CA0 RE0 
 Re  Re1  Re0        100
 Ae1 CA1 Ae0 CA0 
Factorii de influenţă sunt:
 cifra de afaceri la 1 leu active de exploatare;
 rezultatul exploatării la 1 leu cifră de afaceri.
Influenţa modificării factorilor asupra ratei rentabilităţii economice se determină astfel:
1. Influenţa modificării cifrei de afaceri la 1 leu active de exploatare:
 CA1 CA0  RE0
ΔRE CA       100
 
 Ae   Ae1 Ae 0  CA0
1.1. Influenţa modificării activelor de exploatare:
 CA0 CA0  RE0
REAe       100
 Ae1 Ae0  CA0
1.2. Influenţa modificării cifrei de afaceri:
 CA1 CA0  RE0
RECA       100
 Ae1 Ae1  CA0
2. Influenţa modificării rezultatului exploatării la 1 leu cifră de afaceri (influenţa marjei nete):
CA0  RE1 RE0 
RE RE      100
 
 CA 
Ae1  CA1 CA0 

Influenţa acestui factor poate fi extinsă prin substituirea factorilor de nivelul al doilea care
determina modificarea ratei rentabilităţii economice, prin intermediul ratei profitabilităţii
comerciale.
Creşterea ratei rentabilităţii economice se poate realiza fie prin creşterea rotaţiei activelor,
fie prin creşterea marjei comerciale:
 creşterea vitezei de rotaţie a activelor de exploatare presupune:
- optimizarea structurii activelor;
- creşterea ponderii mijloacelor fixe;
- creşterea ponderii mijloacelor fixe active;
- reducerea duratei şi costurilor investiţiilor în curs;
- reducerea stocurilor de active circulante şi a duratei în zile a unei rotaţii a acestora;
- creşterea cifrei de afaceri.
 sporirea ratei marjei comerciale se poate realiza prin:
- modificarea structurii producţiei vândute prin creşterea ponderii produselor cu
profitabilitate comercială mai mare;
- creşterea preţurilor de livrare ca urmare a îmbunătăţirii calităţii produselor;
- reducerea cheltuielilor de aprovizionare, exploatare şi comercializare;
- creşterea volumului fizic al producţiei, care va avea ca efect reducerea costurilor
unitare, ca urmare a influenţei costurilor fixe.

b) pe baza aceluiaşi principiu se poate construi şi următorul model de analiză:

EBE Af VA EBE
Re  100    100
At At Af VA
unde:
VA – valoarea adăugată;
Af – valoarea activelor fixe;
EBE – rata marjei asupra valorii adăugate;
VA
VA – randamentul activelor fixe;
Af
Af – rată de structură a activelor totale (ponderea activelor fixe în active totale
At
 ΔRe

Creşterea ratei rentabilităţii economice, în acest caz, se obţine în următoarele condiţii:

 IEBE > IVA – creşterea ratei marjei asupra valorii adăugate;
 IVA > IAf – creşterea randamentului activelor fixe;
 IAf > IAt – ritmul de creştere a activelor fixe să devanseze ritmul de creştere a activelor
totale

c) dacă se consideră că activul de exploatare este format din activ imobilizat şi

activ circulant, atunci relaţia ratei de rentabilitate economică poate fi scrisă:
RE
Re  100
Ai  Ac

Această relaţie mai poate fi scrisă prin luarea în considerare şi a cifrei de afaceri şi sub
următoarea formă:
RE RE
Re  CA  100  CA  100
1 1 1 1
 
CA CA Af CA St CA
 
Ai Ac Ai Af Ac St
unde:
RE
– rata marjei (rata profitabilităţii comerciale);
CA
CA CA CA CA
, , , – eficienţa folosirii activelor imobilizate, circulante, fixe şi a
Ai Ac Af St
stocurilor;
Af
– ponderea activelor fixe în active imobilizate.
Ai
În acest caz, modificarea ratei rentabilităţii economice este influenţată de următorii factori:
 ponderea activelor fixe în activele imobilizate;
 rata de rotaţie a activelor fixe;
 ponderea stocurilor în activele circulante;
 rata de rotaţie a stocurilor;
 rata profitabilităţii comerciale (rata marjei).

Modificarea ratei rentabilităţii economice se urmăreşte cu relaţia:

  RE   RE 
   
 CA 1  CA 0
Re  Re1  Re0   100  100
1 1 1 1
 
 Af   CA   St   CA   Af   CA   St   CA 
               
 Ai 1  Af 1  Ac 1  St  1  Ai 0  Af 0  Ac 0  St  0

Influenţa modificării factorilor asupra ratei se determină astfel:

1. Influenţa modificării rotaţiei activelor imobilizate:
 RE   RE 
   
 CA 0  CA 0
 Re CA    100   100
  1 1 1 1
 Ai   
 CA   CA   CA   CA 
       
 Ai 1  Ac 0  Ai 0  Ac 0
1.1. Influenţa modificării structurii activelor imobilizate:
 RE   RE 
   
 CA 0  CA  0
 Re  Af    100   100
  1 1 1 1
 Ai   
 Af   CA   St   CA   Af   CA   St   CA 
               
 Ai 1  Af 0  Ac 0  St 0  Ai  0  Af  0  Ac 0  St 0
1.2. Influenţa modificării ratei de rotaţie a activelor fixe:
 RE   RE 
   
 CA 0  CA  0
 Re  CA    100   100
  1 1 1 1
 Af   
 Af   CA   St   CA   Af   CA   St   CA 
               
 Ai 1  Af 1  Ac 0  St 0  1 
Ai Af  0  Ac 0  St 0
2. Influenţa modificării ratei de rotaţie a activelor circulante:
 RE   RE 
   
 CA 0  CA 0
 Re CA    100  100
  1 1 1 1
 Ac   
 CA   CA   CA   CA 
       
 Ai 1  Ac 1  Ai 1  Ac 0
2.1. Influenţa modificării structurii activelor circulante:
 RE   RE 
   
 CA 0  CA  0
 Re  St    100   100
  1 1 1 1
 Ac   
 CA   St   CA   CA   St   CA 
           
 Ai 1  Ac 1  St 0  Ai 1  Ac  0  St 0

2.2. Influenţa modificării vitezei de rotaţie a stocurilor:

 RE   RE 
   
 CA 0  CA 0
 Re CA    100   100
  1 1 1 1
 St   
 CA   St   CA   CA   St   CA 
           
 Ai 1  Ac 1  St 1  Ai 1  Ac 1  St 0
3. Influenţa modificării profitabilităţii comerciale:
  RE   RE 
   
 CA 1  CA  0
 Re  RE    100   100
  1 1 1 1
 CA   
  
Af CA     CA 
St   
Af CA     CA 
St
               
 Ai 1  Af 1  Ac 1  St 1  Ai 1  Af 1  Ac 1  St 1
Creşterea ratei rentabilităţii economice se obţine în următoarele condiţii:
 IAf > IAi – îmbunătăţirea structurii activelor imobilizate prin creşterea ponderii
activelor fixe şi, în special, a celor active;
 ICA > IAf– modificarea cifrei de afaceri să devanseze modificarea activelor fixe, adică
trebuie să aibă loc creşterea cifrei de afaceri obţinută la o unitate valorică de active
fixe;
 ISt < IAc – îmbunătăţirea structurii activelor circulante în corelaţie cu creşterea
gradului de utilizare a capacităţilor de producţie;
 ICA >ISt – accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor, adică creşterea cifrei de afaceri la
o unitate valorică a stocurilor;
 IRE > ICA – sporirea ponderii rezultatului exploatării în cifra de afaceri.
În termeni reali, rata rentabilităţii economice are două dimensiuni: nivelul minim, care este
cel puţin nivelul ratei dobânzii la capitalul împrumutat şi nivelul optim, care trebuie să acopere riscul
economic şi riscul financiar pe care şi l-au asumat posesorii capitalurilor puse la dispoziţia
întreprinderii.
În practică se apreciază ca optim un nivel al ratei rentabilităţii economice de 20%, ca urmare
a faptului că întreprinderea trebuie să aibă posibilitatea ca într-o perioadă de timp cât mai scurtă să-
şi reînnoiască şi să-şi crească activele.
Folosind formula lui Fisher se poate determina rata reală a rentabilităţii economice,
neinfluenţată de inflaţie.
În condiţiile normale ale inflaţiei (nu depăşeşte 10%), rata reală a rentabilităţii se calculează
cu relaţia: rr e  rn  ri
unde:
rre = rata rentabilităţii economice reală;
rn = rata nominală;
ri = rata inflaţiei.
Dacă rata inflaţiei este galopantă, atunci rata reală este dată de relaţia:
rn  ri
rre 
1  ri
În situaţia în care rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii la
împrumuturi, atunci întreprinderea beneficiază de „efectul de levier” dacă apelează la credite.

b2). Analiza ratei rentabilităţii financiare

Ratele de rentabilitate financiară măsoară performanţa numai a capitalului propriu, iar în
mod indirect, oportunitatea menţinerii acestuia în afacere.
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de
dividende şi creşterea capitalurilor proprii (creşterea rezultatelor), constituind un mijloc de
stimulare a participării la creşterea capitalului social, atât pentru acţionarii existenţi, cât şi pentru
noii acţionari.
Dacă nivelul ratei rentabilităţii financiare este ridicat, acţionarii acceptă ca o parte din
profitul lor să fie lăsată la dispoziţia întreprinderii, asigurând astfel mijloacele de creştere a acestora.
Rata rentabilităţii financiare se poate determina în două variante:
  rata rentabilităţii financiare nete, care remunerează proprietarii întreprinderii direct,
prin acordarea de dividende şi prin creşterea rezervelor şi indirect prin alocarea de
sume pentru dezvoltarea întreprinderii (în acest caz are loc creşterea valorii acesteia).
Rata rentabilităţii financiare, în acest caz, se calculează după relaţia:
REx (Pn)
Rf  100
Cpr
unde:
REx (Pn) – rezultatul exerciţiului (profit net);
Cpr – capital propriu.
Rata rentabilităţii financiare este dependentă de modalităţile de finanţare a activităţii, fiind
sensibilă la modificarea structurii financiare, în special a gradului de îndatorare. De asemenea este
influenţată de regimul de calcul al amortizărilor şi provizioanelor, al cheltuielilor deductibile şi
nedeductibile pentru determinarea bazei de calcul a impozitului pe profit.
 rata rentabilităţii financiare brute, care se determină prin folosirea în locul profitului
net a capacităţii de autofinanţare, pentru eliminarea incidenţei practicilor de
amortizare.
Relaţia de calcul este:
Capacitatea de autofinantare
Rf  100
Capital propriu
Dacă se utilizează analiza factorială, se identifică ca factori de influenţă:
 în cazul ratei rentabilităţii financiare nete:
- capitalul propriu (capital propriu);
- rezultatul exerciţiului (rezultatul exerciţiului).
 în cazul ratei rentabilităţii financiare brute:
- capitalul propriu;
- capacitatea de autofinanţare.
a) cel mai utilizat model de analiză al ratei rentabilităţii financiare este:
REx
Rf  100
Cpr
Modificarea ratei rentabilităţii financiare nete este pusă în evidenţă cu relaţia:
REx1 REx0
ΔRf  Rf1  Rf 0   100   100
Cpr1 Cpr0
Măsurarea influenţei modificării factorilor se face cu ajutorul relaţiilor:
1. Influenţa modificării capitalului propriu:
REx0 REx0
Rf(Cpr)   100   100
Cpr1 Cpr0
2. Influenţa modificării rezultatului exerciţiului:
REx1 REx0
Rf(REx)   100   100
Cpr1 Cpr1
Dacă se foloseşte metoda ratelor explicative, atunci rata rentabilităţii financiare se poate
analiza pe baza următorului model:
REx CA REx
Rf  100   100 unde:
Cpr Cpr CA
CA – rata de rotaţie a capitalului propriu;
Cpr
REx – rata profitabilităţii comerciale
CA
 Modificarea ratei de rentabilitate financiară este dată de relaţia:
CA1 REx1 CA0 REx0
ΔRf  Rf1  Rf 0    100    100
Cpr1 CA1 Cpr0 CA0
Măsurarea influenţei modificării factorilor parcurge următoarele etape:
1. Influenţa modificării ratei de rotaţie a capitalului propriu:
CA  CA1 CA0  REx0
Rf( )      100
Cpr  Cpr1 Cpr0  CA0
1.1. Influenţa modificării capitalului propriu:
 CA0 CA0  REx0
Rf(Cpr)       100
 Cpr1 Cpr0  CA0
1.2. Influenţa modificării cifrei de afaceri:
 CA1 CA0  REx0
Rf(Cpr)       100
 Cpr1 Cpr1  CA0
2. Influenţa modificării ratei nete a profitabilităţii comerciale:
REx CA1  REx1 REx0 
Rf( )     100
CA Cpr1  CA1 CA0 
Creşterea rate rentabilităţii financiare se realizează în următoarele condiţii:
 ICA > ICpr

îmbunătăţirea structurii şi creşterea ratei profitabilităţii

comerciale unitare;
 IREx > ICA reducerea cheltuielilor de exploatare şi
comerciale
creşterea preţurilor
modificarea politicii fiscale

Sintetizând modelele de analiză prezentate, putem evidenţia principalele căi de creştere a

randamentului financiar:
a) Reducerea costurilor bazată pe diminuarea cheltuielilor materiale şi a celor cu munca vie
poate fi realizată prin:
 utilizarea cât mai completă şi eficienţă a capacităţilor de producţie existente;
 automatizarea, mecanizarea şi modernizarea utilajelor şi instalaţiilor existente;
 introducerea de noi utilaje şi tehnologii, cu randamente superioare;
 respectarea şi scurtarea duratei de atingere a parametrilor proiectaţi la obiectivele
noi;
 sporirea fondului de timp disponibil prin eliminarea pierderilor de timp de orice
natură;
 scurtarea duratelor de efectuare a reviziilor şi reparaţiilor;
 perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie;
 aprovizionarea la timp cu materii prime şi materiale într-o cantitate şi calitate
corespunzătoare procesului de producţie;
 dimensionarea optimă a stocurilor de materii prime şi materiale, producţie
neterminată şi producţie finită;
 ridicarea calificării forţei de muncă;
 reducerea timpului normat pe unitatea de produs, prin măsuri de creştere a
productivităţii muncii;
  utilizarea cât mai completă a fondului de timp al personalului.
b) Creşterea volumului producţiei constituie o cale indirectă de creştere a ratei rentabilităţii,
deoarece ea acţionează indirect, prin reducerea costurilor, întrucât costurile fixe şi cele lent
variabile nu cresc sau cresc într-un ritm inferior creşterii volumului producţiei.
c) Realizarea unei structuri eficiente a producţiei trebuie să fie corelată cu cerinţele pieţei şi să
urmărească asimilarea de produse noi, cu performanţe superioare, precum şi îmbunătăţirea
structurii pe calităţi ale producţiei. O structură eficientă a producţiei se reflectă în nivelul
ratei medii a rentabilităţii, deoarece creşterea ponderii produselor cu o rată a rentabilităţii
mai mare decât rata medie a perioadei de bază va conduce la creşterea ratei medii a
rentabilităţii.
d) Accelerarea vitezei de rotaţie a resurselor, respectiv scurtarea duratei unui circuit are, de
asemenea, efecte pozitive asupra ratelor de rentabilitate, ca urmare a faptului că se obţine un
volum mai mare a profitului, fără a fi necesară sporirea volumului resurselor.
e) Folosirea pârghiei preţuri stimulează întreprinderile în vederea asigurării şi creşterii
rentabilităţii, dar aceasta se poate face doar în corelaţie cu creşterea nivelului calitativ şi a
complexităţii produselor.

b3). Corelaţia rentabilitate economică - rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară îşi are originea în rentabilitatea economică şi este determinată de

aproximativ aceeaşi factori, diferenţa dintre ele fiind determinată de politica de finanţare promovată
de societate.
Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite asupra rentabilităţii financiare.
Pentru a calcula impactul îndatorării asupra eficienţei utilizării activelor de exploatare se porneşte
de la structura simplificată a bilanţului financiar şi relaţia de calcul a ratei rentabilităţii financiare.

Cpr
(rf)
Ae
(re) Dat
(rd)

Structura bilanţului financiar

În ipoteza scutirii impozitului pe profit putem scrie următoarele relaţii de calcul:

rf = Rex Rex = RE – Dob
Cpr
RE
Din re = rezultă RE = Ae ·re iar Dob = Dat · rd
Ae
Înlocuind în relaţia de calcul a ratei rentabilităţii financiare vom avea:
Rex RE  Dob Ae  re  Dat  rd
rf = =  
Cpr Cpr Cpr
(Cpr  Dat)  re  Dat  rd Dat Dat Dat
  re   re   rd  re  (re  rd ) 
Cpr Cpr Cpr Cpr
levierul
 efectul de levier

Rata rentabilităţii financiare depinde de corelaţiile care există între rata rentabilităţii
economice şi costul datoriei (rata dobânzii), pe de o parte, iar pe de altă parte de nivelul îndatorării.
O societate comercială care apelează la credite se poate găsi în una din situaţiile de:
 siguranţă, când re > rd, iar apelarea la credite va conduce la îmbunătăţirea ratei
rentabilităţii financiare. Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât rata
îndatorării este mai mare;
 risc, când re < rd, iar apelarea la credite va conduce la diminuarea performanţelor
financiare, ceea ce impune minimizarea gradului de îndatorare;
 indiferenţă, când re = rd, iar apelarea la credite nu influenţează gradul de risc al
întreprinderii.

Dacă utilizăm ratele explicative putem să determinăm factorii de influenţă asupra ratei
rentabilității financiare, pe baza efectului de levier.

Dat
rf  re  (re  rd ) 
Cpr
Dacă se consideră şi influenţa ratei impozitului pe profit:
 RE CA  RE CA  Dat 
rf       rd     1  i p 
 CA Ae  CA Ae  Cpr 
viteza de rotaţie a activelor de exploatare

re rata profitabilităţii comerciale

∆rf efect levier diferenţa dintre re şi rd

gradul de îndatorare
impozitul pe profit

Efectul de levier se descompune în doi factori:

a) (Rec –KDft ) – este denumit levier financiar, care pune în evidenţă diferenţa favorabilă sau
nefavorabilă dintre rentabilitatea economică şi costul surselor împrumutate, diferenţă ce poate fi
amplificată sau diminuată de gradul de îndatorare al întreprinderii.Acesta poate lua valori ca:
a1) Rec –KDft > 0, când Rec > KDft, este semnificaţia efectului de levier pozitiv, şi arată că Rf > Rec ,
dacă rata de rentabilitate economică este superioară costului mediu al datoriilor;
a2) Rec –KDft< 0, când Rec < KDft, indică un efect de levier negativ(«efectul de măciucă») generat de
faptul că nivelul mediu al datoriilor este mai mare decât rata de rentabilitate economică ceea ce va
determina Rf < Rec.
b) Dft - este denumit «braţul levierului financiar» şi exprimă structura
Cpr financiară a întreprinderii;
b1) cu cât Dft este mai mare , rata de rentabilitate financiară
Cpr
va fi mai mare, dacă Rec > KDft (Rec –KDft > 0 );

b2) cu cât Dft este mai mică , rata de rentabilitate financiară

Cpr
 va fi mai mică, dacă Rec < KDft (Rec –KDft < 0 );

b3) la acelaşi nivel de îndatorare Dft , rata de rentabilitate financiară va fi

Cpr
mai mare cu cât va fi mai mare rata economică faţă de rata medie
a dobânzii.

Rentabilitatea financiară, pe baza modelului prezentat, are următorii factori de influență :

 accelerarea vitezei de rotaţie a activelor de exploatare;
 creşterea profitabilităţii comerciale;
 fundamentarea politicii financiare care să permită valorificarea conjuncturilor favorabile.

În concluzie, in analiza corelației dintre cele doua rate de rentabilitate și rata dobânzii
reținem:
 rata rentabilităţii financiare trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii
pentru a face mai atractive investiţiile în întreprinderea respectivă, decât în
depozitele bancare;
 depăşirea ratei dobânzii de către rata de rentabilitate financiară trebuie să fie
proporţională cu prima de risc pe care mediul economic al întreprinderii o prezintă
investitorului;
 efectul de pârghie financiară pune în evidenţă corelaţia (condiţionarea) dintre
valoarea de piaţă a întreprinderii şi structura capitalurilor acesteia. Luând în calcul
efectul îndatorării asupra rentabilităţii financiare, se poate fundamenta optimizarea
structurii capitalurilor , în scopul minimizării costului procurării lor şi al creşterii
rentabilităţii financiare.
 ANALIZA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Performanţa financiară este reflectată în contul de profit şi pierdere prin evidenţierea

veniturilor (de exploatare, financiare), a cheltuielilor generate de aceste venituri şi a rezultatului
exerciţiului, ca măsură contabilă a performanţei.
Rezultatul exerciţiului se defalcă în rezultatul din exploatare, rezultatul financiar,
rezultatul curent (suma rezultatului din exploatare şi a rezultatului financiar), , rezultatul brut al
exerciţiului, impozitul pe profit, rezultatul net al exerciţiului financiar şi rezultatul pe acţiune.
Contul de profit şi pierdere reflectă capacitatea societăţii comerciale de a modifica
resursele economice controlate de ea şi prin aceasta de a genera profit şi, mai departe, de a
modifica situaţia trezoreriei.
Spre deosebire de bilanţ, care prezintă starea patrimonială a societăţii la un moment dat,
contul de profit şi pierderea prezintă rezultatul fluxurilor economice şi financiare de intrare, de
prelucrare şi de ieşire, pe perioada considerată.
Informaţia comună, care se întâlneşte în aceste două documente de sinteză, este
rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere), ca o reflectare a performanţelor financiare şi a
noii stări patrimoniale a societăţii comerciale.

1. Prezentarea și clasificarea indicatorilor de rezultate

Analiza performanţelor financiare ale unei societăți comerciale permite formularea de

aprecieri asupra formării rezultatelor activităţii şi asupra corelaţiei lor cu structura financiară,
lichiditatea şi solvabilitatea acesteia.
Ca sursă principală de informaţii pentru analiza performanţelor financiare se foloseşte
Contul de profit şi pierdere care permite urmărirea activităţii desfăşurate de o societate
comercială pe tipuri de activităţi.
Desfăşurarea activităţii pentru atingerea scopului întreprinderii nu este altceva decât o
înlănţuire continuă de operaţiuni de achiziţii, plăţi, producţie, vânzări şi încasări care
influenţează contul de rezultate. Fiecare dintre aceste operaţiuni este subordonată obţinerii unui
rezultat net, prin obţinerea unui surplus financiar la fiecare nivel de activitate.
Contul de profit și pierdere explică modalitatea de determinare a rezultatului (profit sau
pierdere) prin intermediul a două rezultate intermediare:
- rezultatul de exploatare, ca parte a rezultatului exerciţiului, legat de desfăşurarea
unor activităţii obişnuite, repetitive ale unei societăți comerciale;
- rezultatul financiar, ca parte a rezultatului exerciţiului legată direct de activitatea
financiară a societății comerciale.
O apreciere cât mai corectă şi mai relevantă a situaţiei financiare a unei societăţi
comerciale impune necesitatea utilizării unor instrumente de măsurare a rezultatelor
susceptibile să traducă realitatea economică şi financiară a activităţii desfăşurate într-o manieră
mai semnificativă decât cea oferită de indicatorii contabili obişnuiţi. Aceşti indicatori ce vizează
volumul şi rentabilitatea activităţii societăţii comerciale sunt cunoscuţi sub denumirea de
solduri intermediare de gestiune (SIG).
Soldurile intermediare de gestiune nu reprezintă un alt document de sinteză, ci o altă
variantă de prezentare a contului de profit şi pierdere, care grupează într-un alt mod veniturile
şi cheltuielile unei societăți comerciale. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă,
pornind de la cel mai cuprinzător (producţia globală a exerciţiului) şi încheind cu cel mai sintetic
(rezultatul net al exerciţiului).

Indicatorii care reflectă rezultatele obţinute de o societate comercială și care se regăsesc

în soldurile intermediare de gestiune pot fi grupaţi, după gradul lor de cuprindere, în:
 • indicatori de rezultate care exprimă volumul activităţii desfăşurate: marja
comercială (Mc), producţia exerciţiului (Qex), cifra de afaceri (CA) şi valoarea
adăugată (VA);
• indicatori de rezultate de natura profitului: rezultatul brut al exploatării (RBE),
rezultatul exploatării (RE), rezultatul curent (Rc), rezultatul exerciţiului (Rex)
(înainte şi după repartizare);
• indicatori de rezultate care exprimă potenţialul de finanţare: capacitatea de
autofinanţare, autofinanţarea, fluxurile de numerar.

2. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri fiind definită ca ansamblul veniturilor provenite din operaţiunile

comerciale ale unei societăţi, are ca sursă de formare:
• vânzările de mărfuri;
• vânzările de produse finite, semifabricate şi produse reziduale;
• contravaloarea lucrărilor executate;
• contravaloarea serviciilor prestate;
• veniturile din studii şi cercetări;
• veniturile din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii;
• veniturile din subvenţii aferente cifrei de afaceri;
• alte venituri.

Ca şi indicator care măsoară volumul activităţii de producţie şi comercializare, cifra de

afaceri nu cuprinde veniturile financiare şi nici pe cele extraordinare.
Având în vedere că nivelul absolut al indicatorului este dat de expresia valorică a
bunurilor, lucrărilor şi serviciilor tranzacţionate în mod efectiv pe piaţă, putem afirma că
valoarea informaţională a cifrei de afaceri este predominant comercială, componenta productivă
fiind doar o necesitate fără de care procesul de comercializare nu poate avea loc.
Această caracteristică a cifrei de afaceri face din ea indicatorul cel mai utilizat din
sistemul de indicatori de rezultate care exprimă volumul activității desfășurate.

Cifra de afaceri se prezintă sub mai multe forme şi anume :

- cifra de afaceri totală;
- cifra de afaceri medie;
- cifra de afaceri marginală;
- cifra de afaceri critică;
- cifra de afaceri în preţuri constante sau comparabile.

Cifra de afaceri totală – este un indicator economic şi reprezintă suma totală a veniturilor
din operaţiuni comerciale efectuate de o societate comercială într-o perioadă de timp
determinată.
Relaţia de calcul este următoarea :
CA =  qi pi sau CA = Vvmf + Qv
unde :
CA – cifra de afaceri
q – volumul fizic al producţiei
p – preţul unitar de vânzare
i – tipul de produse
Vvmf – venituri din vânzarea mărfurilor
Qv – producţia vândută
Cifra de afaceri medie ( CA ) – reprezintă cifra de afaceri realizată pe o unitate de
produs sau serviciu şi se calculează după relaţia :
 CA  qi  pi
CA = = =  gsi  pi
 qi  qi
unde :
gs – structura fizică a producţiei

Cifra de afaceri marginală ( CAM ) – exprimă variaţia încasărilor unei întreprinderi,

generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute (  Q ) sau modificarea
nivelului cifrei de afaceri la derularea unităţii adiţionale de produse. Se calculează ca un raport
în care la numărător se află variaţia cifrei de afaceri iar la numitor variaţia cantităţii vândute:
CA CA
CAM = sau CAM =
Qi  qi
unde :
CA - variaţia cifrei de afaceri
Q - variaţia producţiei vândute
q - variaţia sumei cantităţii vândute

Cifra de afaceri critică ( Cac ) – reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură
acoperirea cheltuielilor şi, totodată, pragul de la care societatea comercială începe să
inregistreze profit. În punctul critic veniturile sunt egale cu costurile totale şi deci profitul este
nul.
În punctul critic :
CAc = CT
CAc = CF + CV
CF
CAc =
CV
1−
CA
unde :
CT – costurile totale ale întreprinderii
CF – costuri fixe
CV – costuri variabile

Cifra de afaceri în preţuri constante sau comparabile se determină după următoarea

relaţie de calcul :
1
Cac = CA curentă
ip ( if )
1+
100
unde :
Cac - cifra de afaceri în preţuri constante sau comparabile
ip - indicele de creştere a preţurilor la nivelul întreprinderii
if - indicele inflaţiei

Pentru analiza cifrei de afaceri principalele aspecte urmărite se referă la:

• nivelul şi dinamica cifrei de afaceri;
• structura cifrei de afaceri;
• analiza factorială a cifrei de afaceri;
• efectele modificării cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari.

Dinamica cifrei de afaceri reflectă evoluţia în timp a acesteia, măsurându-se în măsuri

absolute sau relative:
• în mărimi absolute:
ΔCA=CA1- CA0
 Dacă pe parcursul perioadei analizate s-a înregistrat un nivel ridicat al inflaţiei atunci
nivelul cifrei de afaceri trebuie corectat cu această influenţă, după relaţia:
1
ΔCA = CA 1  − CA 0
1+ ip
unde ip – indicele inflaţiei (indicele mediu al preţurilor).
• în mărimi relative:
ΔICA=ICA- 100
CA1
unde : I CA = * 100
CA 0
În evidenţierea dinamicii cifrei de afaceri, cu ajutorul indicilor, există trei posibilităţi:
ICA > 100 - societatea este în dezvoltare;
ICA = 100 - societatea stagnează;
ICA < 100 - societatea este în regres.
Şi în acest caz se poate elimina efectul inflaţiei, cu relaţia:
1
CA 1 
1 + ip
I CA =  100
CA 0
Dacă analiza se efectuează pe un interval de timp mai mare se poate calcula ritmul mediu
de creştere cu relaţiile:

CA t
r CA = t −1  100 − 100
CA 0
sau
1
CA t 
t −1 (1 + i p ) t
r CA =  100 − 100
CA 0

Structura cifrei de afaceri este influenţată de următorii doi factori esenţiali:

- nivelul de diversificare a activităţii;
- structura fizică a vânzărilor, pe grupe omogene.
a. Nivelul de diversificare a activităţii este un factor important, ce influenţează structura
cifrei de afaceri şi are la bază strategia de dezvoltare a întreprinderii, pe termen mediu şi lung,
în funcţie de această strategie putând exista o diversificare legată şi una nelegată, adică se
produce în cadrul aceluiaşi sector de activitate, respectiv în cadrul unor sectoare diferite. S-a
demonstrat că diversificarea legată este mai rentabilă decât cea nelegată, chiar dacă, în prezent,
companiile multinaţionale îşi diversifică activitatea în domenii diverse.
b. Structura fizică a vânzărilor este al doilea factor care influenţează structura veniturilor
şi, implicit, pe cea a cifrei de afaceri. Dacă managementul întreprinderii hotărăşte să crească
ponderea veniturilor unui produs, atunci va trebui să crească producţia şi comercializarea
produsului respectiv mai mult decât a celorlalte, în condiţiile în care preţurile de vânzare se
menţin aproximativ constante. În cazul în care se doreşte doar creşterea cifrei de afaceri, trebuie
să crească greutatea specifică, din vânzările fizice ale produsului care are un preţ de vânzare
mai mare decât preţul mediu al grupei din care face parte.
Structura unei afaceri poate fi privită din mai multe perspective, relevante fiind trei :
- structura afacerii pe produse
- structura afacerii pe clienţi
- structura afacerii pe zone geografice
 Analiza structurii cifrei de afaceri urmăreşte rezultatele economico-financiare ale firmei
prin prisma identificării variaţiei cifrei de afaceri pe diverse trepte structurale (produse,
activitate, sector, secţii, unităţi, etc. ).

Analiza factorială a cifrei de afaceri urmăreşte stabilirea modelului factorial, identificarea

principalilor factori de influenţă, măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor asupra
indicatorului, explicarea mecanismului de transmiterea influenţei factorilor şi de determinare a
nivelului acestora, astfel încât, în final, să poată fi stabilite măsuri pentru limitarea acţiunii
factorilor cu influenţă negativă, respectiv menţinerea şi amplificarea acţiunii factorilor ce
influenţează pozitiv nivelul cifrei de afaceri.
Analiza cifrei de afaceri, poate fi efectuată prin luarea în considerare a unei diversităţi de
modele factoriale, care surprind influenţa unor factori cum ar fi: volumul fizic al producţiei,
vândute numărul de angajaţi, valoarea medie a mijloacelor fixe, valoarea patrimoniului, valoarea
activelor circulante şi a componentelor acestora, nivelul indicatorilor de finanţare.

În funcţie de modalitatea de construcţie şi de modul de condiţionare a factorilor, pot fi

identificate două tipuri de analiză factorială a cifrei de afaceri :
• analiză factorială a cifrei de afaceri calculată ca indicator cu baza de calcul volumul fizic al
vânzărilor sau modelul clasic;
• analiză factorială a cifrei de afaceri pe bază de rate explicative.

Analiza factorială a cifrei de afaceri bazată pe volumul fizic al producţiei vândute

Analiza cifrei de afaceri pe baza acestui model evidenţiază influenţa exercitată asupra
indicatorului de cantitatea vândută şi preţul mediu de vânzare (în cazul modelului teoretic),
respectiv de cantitate a vândută, structura vânzărilor şi preţul unitar (în cazul modelului
practic).
Cifra de afaceri (CA) aferentă perioadei curente şi de bază poate fi calculată cu relaţiile:
CA1 = ∑q1p1 = p1 q 1 respectiv CA0 = ∑q0p0 = p 0 q 0

unde:
q – cantitatea fizică vândută, pe fiecare sortiment;
s – structura fizică a cantităţii vândute;
p – preţul unitar de vânzare pe fiecare sortiment;
p – preţul mediu de vânzare, calculat cu relația:
 qi  pi
− CA
p= = i =  g  pi
 qi  qi si
i i

Obiectivele principale ale analizei sunt :

• determinarea abaterii absolute şi relative a indicatorului faţă de o bază de comparaţie
(nivelul planificat, media pe ramură, o valoare reprezentată din perioada precedentă);
• identificarea factorilor de influenţă care, potrivit acestui model de analiză, sunt
relevanţi pentru abaterea indicatorului;
• determinarea nivelului şi a sensului influenței, produse de fiecare factor asupra cifrei
de afaceri;
• stabilirea măsurilor ce se impun a fi luate pentru eliminarea influenţelor nefavorabile,
respectiv menţinerea şi amplificarea influenţelor cu efect favorabil pentru firmă.

Factorii de influenţă care determină modificarea cifrei de afaceri, aferenţi celor două
modele, sunt:
- model teoretic:
ΔCA Δq

p Δs

Δpi
- model practic:
ΔCA Δq

Δs

Δpi
unde :
q - variaţia cantităţii fizice de produse, reprezentând factorul cantitativ
s - variaţia structurii fizice a producţiei sau ponderea pe care o deţine cantitatea din
fiecare produs în total producţie, reprezentând factorul de structură
pi - variaţia preţurilor unitare de vânzare, reprezentând factorul calitativ

Măsurarea influenţei modificării factorilor se realizează cu ajutorul mai multor relaţii :

a) Măsurarea influenţei modificării volumului fizic

Determinarea influenţei exercitată de modificarea volumului fizic asupra cifrei de afaceri
se face astfel: din nivelul recalculat al indicatorului influenţat de modificarea volumului fizic se
scade nivelul indicatorului aferent bazei de comparaţie.
CA( q ) = p0  q1 − p0  q0 = p0  q
CA( q ) =  q1 s0 p0 −  q0 p0
CA( q ) =  q0 p0 I q −  q0 p0
CA( q ) =  q0 p0 (I q − 1)
Între nivelul indicatorului şi cantitatea de produse vândute există o determinare directă,
ceea ce permite concluzia că volumul fizic al producţiei este un factor direct de influenţă pentru
cifra de afaceri. Influenţa modificării cantităţii vândute asupra cifrei de afaceri se transmite în
mod direct şi proporţional cu nivelul preţului mediu al perioadei de bază, astfel: dacă creşte
cantitatea vândută are loc creşterea cifrei de afaceri proporţional cu preţul mediu al perioadei de
bază iar dacă scade cantitatea vândută are loc scăderea cifrei de afaceri proporţional cu preţul
mediu al perioadei de bază.

Cauzele care determină modificarea cantităţilor vândute sunt datorate în mare măsură
factorilor externi dar depind şi de efortul propriu al societăţii comerciale. Factorii interni de
influenţă se regăsesc în:
- gradul de asigurare cu resurse
- gradul de utilizare a resurselor
- gradul de organizare a producţiei şi a muncii.
a1) Gradul de asigurare cu resurse indică măsura în care unitatea economică a avut la dispoziţia
sa resurse necesare realizării producţiei fizice (investiţii, personal, materii prime, etc.)
Asigurarea cu resurse trebuie să se facă din punct de vedere cantitativ, calitativ,
structural şi la termen:
- cantitativ, adică cantitatea de resurse (umane – numărul de personal sau fondul disponibil al
personalului muncitor, tehnice – numărul de utilaje sau fondul maxim disponibil al utilajelor,
materiale – cantitatea de materii prime şi materiale) să fie asigurată la nivelul necesarului;
- structural, aspect care urmăreşte atât formarea şi menţinerea unor proporţii corespunzătoare
între cele trei categorii de resurse, dar şi asigurarea şi menţinerea proporţiilor interne specifice
fiecărei categorii de resurse;
- calitativ, aspect care asigură corelarea calităţii resurselor cu cerinţele proceselor tehnologice
de fabricaţie şi cu nivelul normal al calităţii produsului;
- al termenelor de asigurare, aspect care vizează ca asigurarea să se realizeze permanent, adică
la toate nivelurile şi structurile organizatorice trebuie să existe resursele în cantitatea, structura
şi calitatea cerută de derularea procesului de producţie.

Comparând necesarul de resurse (N) cu disponibilul (D) sau existentul în cursul unei
perioade se pot întâlni următoarele situaţii:
• D > N - în această situaţie există un surplus de resurse care poate constitui o rezervă
de creştere a volumului fizic sau de acoperire a depăşirii consumului specific. De cele
mai multe ori surplusul de resurse este echivalent cu imobilizarea lor şi are ca efect:
o imobilizarea resurselor financiare
o încetinirea vitezei de rotaţie
o creşterea costului de producţie
o diminuarea profitului
• D = N - în această situaţie există posibilitatea realizării volumului fizic previzionat,
situaţia fiind considerată normală. Dacă se doreşte creşterea volumului fizic al
producţiei aceasta se poate realiza doar pe seama reducerii consumului specific de
resurse
• D < N - în acest caz dacă nu se reduc consumurile specifice de resurse, înseamnă că
necesarul nu este acoperit, ceea ce va conduce la diminuarea volumului fizic al
producţiei.
a2) Gradul de utilizare a resurselor presupune alocarea lor în procesul de fabricaţie în scopul
transformării materiilor prime şi materialelor în noi valori de întrebuinţare. În mod sintetic,
gradul de utilizare a resurselor şi nivelul eficienţei acestora se reflectă în nivelul şi evoluţia
consumurilor specifice pe unitatea de produs, astfel:
• productivitatea muncii pentru personalul muncitor (timpul necesar pe unitatea de
produs sau numărul de produse în unitatea de timp);
• randamentul utilajelor pentru capacitatea de producţie (timpul de prelucrare pe grupe
de maşini sau producţia obţinută pe un utilaj);
• consumul specific pe unitatea de produs pentru materii prime şi materiale.
O reducere a consumului specific de resurse umane, tehnice şi materiale determină o
serie de efecte pozitive:
- eliberarea de resurse pe cele trei categorii menţionate;
- realizarea unei producţii suplimentare la consumul total planificat;
- realizarea nivelului planificat al producţiei cu un consum total de resurse mai scăzut;
- economisire absolută şi relativă a resurselor;
- accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
- reducerea costurilor de producţie şi implicit creşterea rezultatelor financiare.
O creştere a consumurilor specifice de resurse umane, tehnice şi materiale determină o
serie de efecte negative:
- neîndeplinirea planului de producţie, cu impact negativ asupra tuturor indicatorilor care au
baza de calcul volumul fizic al producţiei şi valoarea producţiei,
- încetinirea vitezei de rotaţie a fondurilor de producţie şi imobilizarea mijloacelor materiale
şi financiare,
- creşterea costurilor de producţie şi implicit diminuarea rezultatelor financiare.
a3) Gradul de organizare a producţiei şi a muncii asigură corelarea în timp şi spaţiu a resurselor
(umane, materiale şi financiare) şi are ca efect creşterea eficienţei şi a gradului de valorificare a
acestora, care se regăseşte în reducerea consumului specific de resurse, în economisirea
absolută şi relativă a resurselor .
b) Măsurarea influenţei modificării structurii volumului fizic
Determinarea influenţei exercitată de modificarea structurii asupra cifrei de afaceri se
face astfel: din nivelul recalculat al indicatorului influenţat de modificarea volumului fizic şi a
structurii se scade nivelul recalculat al indicatorului influenţat de modificarea volumului fizic.
(
CA( s ) = r p( q ) − p0 ) q 1

CA( s ) =  q1 p0 −  q1 s0 p0

CA( s ) =  q1 p0 −  q0 p0 I q
CA( s ) =  (gs 1 − gs0 ) p0  q 1

Acţiunea structurii producţiei vândute are la bază nivelul diferit al preţului pe produse şi
se manifestă prin intermediul nivelului mediu al preţului din perioada de bază. Modificarea
structurii producţiei vândute determină modificarea nivelului mediu al preţului şi prin
intermediul său modificarea cifrei de afaceri. Cauza modificării structurii producţiei se regăseşte
în realizarea programului de vânzări în proporţii diferite pe produse.
Dacă : atunci :
I q  I q i g si1  g si0
I q  I q i g si1  g si0
I q = I q i g si1 = g si0
Acţiunea modificării structurii asupra cifrei de afaceri se explică în felul următor: dacă
creşte ponderea produselor care au un nivel individual al preţului unitar mai mare decât nivelul
mediu al perioadei de bază și scade ponderea produselor care au un nivel al prețului unitar mai
mic decât prețul mediual aceleași perioade, atunci va avea loc creşterea nivelului mediu al
preţului care va determina modificarea cifrei de afaceri în sensul creșterii ei.
Acest raționament este valabil și în cazul modificării inverse a structurii producției.
Modificarea preţului mediu se va regăsi în acelaşi sens în modificarea cifrei de afaceri,
proporţional cu volumul fizic efectiv.
Modificarea structurii fizice a vânzărilor, în favoarea produselor care au un preţ
individual de vânzare mai mare decât preţul mediu, este condiţionată de următorii factori :
• existenţa cererii pentru produsele respective;
• existenţa capacităţilor disponibile la aceste produse sau să poată fi obţinute prin
substituirea, în producţie, a produselor cu preţ mic;
• nivelul de profitabilitate al acestor produse să fie superior sau comparabil cu cel
al produselor cu preţ de comercializare mai mic.
Structura producţiei vândute nu influenţează nivelul şi evoluţia cifrei de afaceri în
următoarele situaţii:
- avem un singur sortiment de produse comercializate (nu avem structura);
- programul de vânzare se realizează în aceeaşi proporţie la toate produsele (nu se
modifică structura);
- scăderea sau creșterea ponderilor unor produse se compensează reciproc în prețul
mediu;
- nivelul preţului este acelaşi pentru toate produsele.

c) Măsurarea influenţei modificării preţului unitar

Determinarea influenţei exercitată de modificarea preţului unitar asupra cifrei de afaceri
se face astfel: din nivelul efectiv al indicatorului se scade nivelul recalculat al indicatorului
influenţat de modificarea volumului fizic şi a structurii.
(
CA( p ) = p1 − r p( s )  q1 )
CA( p ) =  q1 p1 −  q1 p0
CA( p ) = q (p
1 1 − p0 )
 Modificarea preţului unitar determină modificarea în acelaşi sens a nivelului mediu al
preţului şi prin intermediul său modificarea cifrei de afaceri, proporţional cu volumul fizic
efectiv.
Preţul reprezintă un element strategic, de care firma trebuie să ţină seama în elaborarea
politicii sale comerciale iar procesul de stabilire a preţurilor de comercializare trebuie să ţină
seama de următoarele aspecte :
- obiectivele strategice ale întreprinderii, cum ar fi maximizarea profitului sau întărirea
poziţiei pe piaţă;
- situaţia financiară a întreprinderii (dacă poate sau nu să îşi permită menţinerea unui
nivel scăzut al preţului şi pe ce perioadă);
- nivelul costului unitar al produselor;
- tendinţele pieţei pe care activează întreprinderea (creştere, stagnare, regres);
- faza în care se află produsul pe curba sa de viaţă (lansare, creştere, maturitate sau
declin);
- concurenţa existentă pe piaţă şi poziţionarea produselor faţă de concurenţă.
Verificarea corelaţiilor factoriale se realizează cu ajutorul relaţiei:
ΔCA = ΔCA (q )  ΔCA ( s )  ΔCA (p )

Analiza factorială a cifrei de afaceri bazată pe ratele explicative

Această modalitate de analiză factorială prezintă avantajul că permite evidenţierea

contribuţiei pe care o au diferite categorii de resurse utilizate de societatea comercială la
realizarea volumului de activitate şi, implicit, la realizarea cifrei de afaceri.
Limitele acestor modalităţi de analiză se regăsesc în faptul că abaterea
indicatorului este atribuită, în totalitate, influenţelor produse de doi sau trei factori, care
sunt luaţi în calcul în cadrul modelului, făcându-se abstracţie de influenţa altor factori
care, de asemenea, au contribuit la realizarea cifrei de afaceri. Pentru cuantificarea
influenţei acestora trebuie să se utilizeze alte modalități de analiză factorială.

Modele care evidenţiază resursele utilizate şi gradul de valorificare a producţiei

Analiza cifrei de afaceri se poate realiza fie prin evidenţierea separată a fiecărui tip de
resursă implicată, fie prin evidenţierea concomitentă a acestora.
• Modelul bazat pe influenţa resurselor de muncă:
Q C
CA = N S  e  A
NS Qe
unde:
N S - numărul mediu de salariaţi
Q e - producţia exerciţiului
Q e - productivitatea muncii
;
NS
C A - gradul de valorificare a producţiei exerciţiului
Qe
Schematic, influenţele factorilor asupra cifrei de afaceri se prezintă astfel:
 ΔNs

Qe
ΔCA Δ
Ns

CA
Δ
Qe
Cuantificarea influenţei modificării fiecărui factor se realizează pe baza următoarelor
relaţii factoriale:
a) Măsurarea influenţei modificării numărului mediu de salariaţi:
 Qe   CA 
ΔCA ( Ns ) = (Ns1 − Ns 0 )      
 Ns  0  Qe  0

Modificarea numărului mediu de salariați va determina modificarea nivelului

cifrei de afaceri în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de
bază a productivităţii muncii şi a gradului de valorificare a producţiei exercițiului.
b) Măsurarea influenţei modificării productivităţii muncii:
 Qe   Qe    CA 
ΔCA  Qe  = Ns 1   −     
 
 Ns   Ns 1  Ns  0   Qe  0

Modificarea productivităţii muncii va determina modificarea nivelului cifrei de

afaceri în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu nivelul numărului de salariați din
perioada curentă și a gradului de valorificare a producţiei exercițiului din perioada de
bază.

c) Măsurarea influenţei modificării gradului de valorificare a producţiei exerciţiului

 Qe   CA   CA  
ΔCA  CA  = Ns 1       −   
 
 Qe 
 Ns 1  Qe  1  Qe  0 
Modificarea gradului de valorificare a producţiei exercițiului va determina
modificarea nivelului cifrei de afaceri în mod direct, în acelaşi sens şi proporţional cu
numărul mediu de salariați și cu productivitatea muncii din perioada curentă.
Verificarea corelaţiilor factoriale se realizează cu ajutorul relaţiei:
ΔCA = ΔCA(Ns )  ΔCA Qe   ΔCA CA 
   
 Ns   Qe 

• Modelul bazat pe influenţa resurselor tehnice

Q C
CA = M f  e  A
Mf Qe
unde:
M f - valoarea medie a mijloacelor fixe
Qe
- randamentul mijloacelor fixe
Mf
Dacă se ia în considerare structura mijloacelor fixe, pentru a evidenţia mijloacele fixe
utilizate în activitatea de exploatare, atunci relaţia devine:
Mf a Q e C A
CA = M f   
M f Mf a Q e
unde:
 Mf a - valoarea medie a mijloacelor fixe active
Mf a
- rata de structură a mijloacelor fixe
Mf
Qe
- randamentul mijloacelor fixe active
Mf a
Modelele bazate pe influenţa resurselor umane şi tehnice evidenţiază faptul că toţi
factorii prezentaţi sunt de ordinul întâi. Drept urmare substituirea lor se face în ordinea
condiţionării economice (începând cu factorul cantitativ şi terminând cu factorii calitativi).

• Modelul bazat pe influenţa celor două tipuri de resurse

Qe CA
Pornind de la modelul: CA = N S  
NS Qe
dacă se ia în considerare şi influenţa resurselor tehnice, modelul devine:
Mf Mf a Q e CA
CA = N S    
N S Mf Mf a Q e
unde:
Mf
- gradul de înzestrare tehnică a muncii
NS
Măsurile de creştere a cifrei de afaceri, pe baza modelelor prezentate presupun:
• corelarea necesarului de resurse umane şi tehnice cu procesul de fabricaţie și planul
de producție;
• corelarea volumului producției planificate cu cererea existentă pe piaţă;
• asigurarea resurselor să fie realizată cantitativ, calitativ, în structură și la termen;
• creşterea gradului de valorificare a:
(
- resurselor umane I Qe  I NS ; I VA  I NS ; )
- resurselor tehnice (I Qe  I Mf ; I VA  I Mf );
- (
producţiei exerciţiului I CA  I Qe . )
-
Modele care evidenţiază influenţa patrimoniului şi a elementelor sale componente
Analiza cifrei de afaceri pe baza acestor modele se poate dezvolta în funcţie de scopul
analizei şi de nivelul de detaliere al elementelor patrimoniale.
• Modelul bazat pe activul total şi structura acestuia
A c CA
CA = A t  
At Ac
unde:
A t - activul total
A c - activul circulant
Ac
- structura activului total
At
CA
- viteza de rotaţie a activelor circulante
Ac
• Modele bazat pe gestiunea activelor circulante(stocurilor și creanțelor)
A S CA
CA = A t  c  t 
A t A c St
sau
 A c C r CA
CA = A t   
A t Ac Cr
unde:
S t - nivelul stocurilor
C r - nivelul creanţelor comerciale
Cr St
; - rată de structură a activelor circulante
Ac Ac
CA CA
; - viteza de rotaţie a stocurilor, respectiv creanţelor
St C r
• Alte modele care se bazează pe elementele patrimoniale:
A c Mf CA
CA = A t   
A t A c Mf
sau
A c Mf a Mf a CA
CA = A t    
A t A c M f Mf
sau
A c Mf CA
CA = A e   
A e A c Mf
sau
A c Mf CA
CA = C inv   
C inv A c Mf
unde:
Mf
- raport tehnologic dintre mijloacele fixe şi activele circulante
Ac
A e - valoarea medie a activelor de exploatare
C inv - capitalul investit
 ANALIZA PROFITULUI

Profitul constituie pentru întreprindere unul din obiectivele majore, a cărui importanţă
poate fi reflectată din cel puţin două puncte de vedere:
• prin profit se reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate, pentru-că
profitul este determinat de diferenţa dintre preţuri şi costuri;
• profitul reprezintă una din sursele principale de finanțare ale unei societăți
comerciale, de mărimea sa depinzând poziţia sa în mediul concurenţial.
Ținând seama de multitudinea formelor sub care se poate regăsi profitul, analiza
acestuia se poate efectua cel puțin pe baza a doi indicatori parțiali de profitabilitate:
• rezultatul exploatării;
• rezultatul financiar.

Analiza rezultatului exploatării

Rezultatul exploatării exprimă profitul aferent activităţii de exploatare (producţie şi
comercializare) determinându-se ca diferenţă între veniturile din exploatare şi cheltuielile
pentru exploatare.
Veniturile din exploatare cuprind:
• cifra de afaceri;
• venituri din producţia stocată;
• venituri din producţia de imobilizări;
• venituri din subvenţii de exploatare;
• venituri din provizioane pentru activitatea de exploatare;
• alte venituri din exploatare.
Cheltuielile pentru exploatare cuprind:
• cheltuielile privind mărfurile;
• cheltuieli materiale, formate din:
- cheltuieli cu materiile prime;
- cheltuieli cu materialele consumabile;
- cheltuieli cu energia şi apa;
- alte cheltuieli materiale;
• cheltuieli cu lucrări şi servicii efectuate de terţi;
• cheltuieli cu taxe, impozite şi vărsăminte asimilate;
• cheltuieli cu personalul formate din:
- cheltuieli cu remuneraţiile personalului;
- cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială;
• cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
• alte cheltuieli de exploatare.

Analiza factorială a rezultatului exploatării se poate realiza cu ajutorul mai multor

modele:

a) Modele care evidenţiază resursele utilizate:

• Modelul bazat pe influenţa resurselor de muncă:

Qe CA RE
RE = N s   
N s Qe CA
sau
Qe Ve RE
RE = N s   
N s Qe Ve
unde:
Ns – numărul de salariaţi;
Qe
- productivitatea muncii;
Ns
CA Ve
, - gradul de valorificare a producţiei exerciţiului;
Qe Qe
RE RE
, - profitabilitatea vânzărilor, respectiv veniturile din exploatare.
CA Ve

• Modelul bazat pe influenţa resurselor tehnice:

Mf a Qe CA RE
RE = M f    
Mf M f a Qe CA
unde:
Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe;
Mf a
- rata de structură a mijloacelor fixe;
Mf
Qe
- randamentul mijloacelor fixe active.
Mf a

• Modelul bazat pe influenţa celor două resurse:

M f M fa Qe CA RE
RE = N s     
N s M f M fa Qe CA
sau
M f M fa Qe Ve RE
RE = N s     
N s M f M fa Qe Ve
Mf
unde: - gradul de înzestrare tehnică a muncii.
Ns
• Modele bazate pe fondul total de timp
Ve RE
RE = T  
T Ve
sau
CA RE
RE = T  
T CA
unde:
T- fondul total de timp de muncă;
Ve CA
; - productivitatea muncii calculată pe baza veniturilor din exploatare sau cifrei de
T T
afaceri;
RE RE
; - profitabilitatea veniturilor din exploatare, respectiv cifrei de afaceri.
Ve CA

b) Modele care evidenţiază influenţa patrimoniului şi a elementelor sale componente.

Ac CA RE
RE = At   
At Ac CA
sau
Qe Ve RE
RE = Ae   
Ae Qe Ve
 c) Modele bazate pe indicatori de rezultate:

• Modelul bazat pe producţia exerciţiului:

CA VA RE
RE = Qe   
Qe CA VA

• Modelul bazat pe cifra de afaceri:

VA RE
RE = CA  
CA CA

• Modelul bazat pe veniturile din exploatare:

 Ch e 
RE = Ve − Ch e = Ve  1 −  = Ve  pr e
 Ve 
unde: Ve – venituri din exploatare;
Che - cheltuieli din exploatare;
pr e - profitul mediu la un leu venituri din exploatare .
Factorii de influenţă asupra modelului sunt:
∆ Ve

∆RE
∆s
∆ pr e
∆pre
• influenţa modificării veniturilor din exploatare:
ΔRE (Ve ) = (Ve q - Ve 0 )  pr e0
• influenţa modificării profitului mediu la un leu venituri din exploatare:
ΔRE ( pr ) = Ve1  (pr e1 - pr e0 )
e

− influenţa modificării structurii veniturilor:

ΔRE (s) = Ve1  (rpr(s) - pr e0 )
Nivelul recalculat al profitului mediu la un leu venituri din exploatare se calculează cu
relaţia:

rpr(s) =
 V  pr
e1 0
=  gs 1  pr0
V e1

unde:
gs1 – structura veniturilor din exploatare aferentă perioadei curente;

− influenţa modificării profitului la un leu venituri din exploatare, pe categorii de

venituri.
ΔRE (pre ) = Ve1  (pr e1 - rpr(s )
 CURS 1
CONŢINUTUL TEORETIC ȘI METODOLOGIC AL ANALIZEI ECONOMICO-
ECONOMICO-FINANCIARE

1.1 Definirea și etapele analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară este unul dintre instrumentele de bază ale

managementului performant, fiind apreciată ca o modalitate de cunoaştere a
situaţiei economico-financiare a unui agent economic, pe baza informațiilor
privind factorii şi cauzele care o determină, precum şi a corelaţiilor dintre factori
și cauze.

Analiza economico-financiară constă într-un ansamblu de concepte, metode,

tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor referitoare la un agent
economic şi la mediul său, în scopul cunoaşterii poziției economico-financiare şi a
stării de performanţă a acestuia,care să faciliteze identificarea posibilităţilor de
îmbunătăţire a acestora.

Cu ajutorul metodelor, procedeelor și tehnicilor utilizate, analiza economico-

financiară descompune fenomenele economice în elemente componente și studiază
modul de manifestare al acestor.

Desfăşurarea procesului de analiză economico-financiară presupune

parcurgerea următoarelor etape:
• delimitarea obiectului analizei care constă în identificarea anumitor
fenomene, procese, rezultate, exprimate sub forma indicatorilor economico-
financiari. În funcţie de scopul analizei, delimitarea obiectului se face în
timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, prin utilizarea unor metode de evaluare
şi calcul;
• descompunerea fenomenului în elemente componente, ceea ce presupune
o analiză structurală a acestuia;
• alegerea modelului factorial de analiză, în funcție de scopul analizei și
informațiile avute la dispoziție;
• identificarea factorilor de influenţă şi a cauzelor care determină
fenomenul studiat. Factorii de influenţă se stabilesc în mod succesiv, trecând
de la cei cu acţiune directă la cei cu acțiune indirectă (care îşi transmit
influenţa prin intermediul celor cu acţiune directă). Această etapă se încheie
 cu identificarea cauzelor finale care au făcut posibilă apariţia şi manifestarea
factorilor.
• stabilirea relaţiilor de condiţionare dintre factori şi fenomenul analizat,
pe de o parte, cât şi dintre factorii identificați, pe de altă parte;
• măsurarea influenţelor modificării fiecărui factor asupra fenomenului
analizat cu ajutorul analizei cantitative. În această etapă, pe lângă măsurarea
influenţelor se dimensionează şi rezervele interne ale agentului economic şi
are loc şi aprecierea cât mai exactă a rezultatului;
• sinteza rezultatelor analizei când are loc formularea concluziilor
referitoare la fenomenul analizat;
• elaborarea recomandărilor şi a măsurilor care vor constitui conţinutul
deciziilor menite să asigure valorificarea resurselor şi sporirea eficienţei
economice.

Analiza economico-financiară îşi propune studiul activităţilor desfășurate de un

agent economic urmărind:

• nivelul şi evoluţia acestora;

• factorii şi cauzele care le determină;
• corelaţiile dintre factori şi fenomene;
• implicaţiile în economie ale activităţii studiate;
• formularea de concluzii şi estimarea evoluţiei viitoare în scopul
fundamentării deciziilor de management.

1.2 Noţiuni utilizate în analiza economico-financiară

Desfăşurarea procesului de analiză presupune utilizarea unor noţiuni

specifice ca: fenomen, element, factori, cauze, legături factorial-cauzale.
Fenomenele sunt forme exterioare ale realităţii economice, respectiv acele
aspecte sau laturi ale activităţii economice care apar şi se regăsesc în mod direct
sub forma indicatorilor economico-financiari.
Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului (rezultatului)
analizat.
Factorii reprezintă acele forţe motrice care, în anumite condiţii, provoacă
sau determină un fenomen (rezultat economic).
Cauzele sunt reprezentate de împrejurări care, în anumite condiţii, explică
apariţia unui fenomen (rezultat economic).
 Între noţiunea de factor şi cauză este o apropiere din punct de vedere a
funcţiilor de realizare a fenomenului (rezultatului). Astfel, noţiunea de factor se
utilizează pentru fenomene mai complexe, pe când noţiunea de cauză pentru
fenomene primare, simple, care, în desfăşurarea analizei nu mai pot fi descompuse
în alţi factori.
Legăturile factorial-cauzale sunt forme ale conexiunii sau dependenţei prin
care interacţiunea unor fenomene, sau părţi ale lor, generează fie transformarea
fenomenului, fie a altor fenomene.
Dintre noţiunile prezentate, un loc aparte îl ocupă factorii, deoarece studiul
lor explică schimbările care au loc la nivelul fenomenelor (rezultatelor). Tocmai
din această cauză una dintre sarcinile analizei o constituie cunoaşterea factorilor, a
naturii lor şi a legăturii prin intermediul cărora participă la formarea şi modificarea
fenomenelor (rezultatelor). Numai în acest fel, la nivelul societăți comerciale, se
pot identifica posibilităţile de amplificare a factorilor care au efecte pozitive asupra
activităţii societăți comerciale, respectiv eliminarea celor cu efecte negative.

FENOMENUL "X"

Elemente 1 2 3

Factori de 1 2 3
gradul I (direcţi)

1
Factori de 1 2 1 2

gradul II
(indirecţi)

Cauze

Fig. 1.1 Schema descompunerii fenomenului analizat

Gruparea factorilor care intervin în analiza unei societăți comerciale se

face după mai multe criterii:
 • după conţinutul (natura) lor, se disting: factori naturali, tehnici,
tehnologici, organizatorici, economici, biologici, psihologici, social-
politici, demografici etc.;
• după caracterul lor în sistemul legăturilor factorial-cauzale se disting:
factori cantitativi, factori de structură, factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi, fiind condiţia
preliminară şi indispensabilă a acţiunii acestora. Caracteristicile factorilor
cantitativi sunt:
- în general, se exprimă în alte unităţi de măsură faţă de factorii
calitativi;
- sunt factori extensivi, limitaţi fizic în efortul agenţilor economici de
modificare a fenomenelor.
Factorii de structură se manifestă întotdeauna când fenomenul analizat este
format din mărimi agregate (compuse din mai multe elemente) a căror elemente
componente participă cu intensităţi diferite la dezvoltarea sa.
Factorii calitativi sunt cei care au aceeaşi natură şi conţinut economic cu
fenomenul analizat şi se deosebesc de acesta doar prin gradul de extensiune.
Caracteristicile factorilor calitativi sunt:
- au aceeaşi natură cu fenomenul studiat;
- se exprimă în aceeaşi unitate de măsură cu fenomenul studiat;
- sunt factori intensivi şi practic reprezintă calea principală de
dezvoltare a fenomenului.
• după modul de acţiune asupra fenomenului distingem: factori cu acţiune
directă, respectiv factori cu acţiune indirectă.
Factorii cu acţiune directă sunt cei care îşi exercită nemijlocit acţiunea
asupra fenomenului analizat (factori de gradul 1), pe când factorii cu acţiune
indirectă acţionează asupra fenomenului prin intermediul altor factori(factori de
gradul 2,3,…,n).
• după gradul de agregare vorbim de: factori simpli şi factori complecşi.
Factorii simpli sunt cei care nu mai pot fi descompuşi în alţi factori, pe când
factorii complecşi sunt alcătuiţi din mai mulţi factori simpli.
• după locul de acţiune distingem: factori interni (endogeni) şi factori
externi (exogeni).
Factorii interni acţionează în interiorul societăţii comerciale şi au, de regulă,
un caracter determinist, pe când factorii externi provin din mediul ambiant şi au un
caracter probabilistic.
• după posibilităţile de evaluare vorbim de: factori determinabili-
ponderabili şi factori aproximabili-imponderabili.
 • după posibilităţile de previziune se disting: factori previzibili şi factori
imprevizibili.
Factorii previzibili acţionează în cadrul unor procese controlate, fără să
implice riscuri, în timp ce factorii imprevizibili acţionează necontrolat.
• după intensitatea acţiunii întâlnim factori dominanţi şi factori secundari.
Factorii dominanţi, spre deosebire de factorii secundari, reprezintă factori a
căror influenţă este hotărâtoare asupra fenomenului analizat.
• după sensul acţiunii lor, se disting: factori pozitivi, factori negativi şi
factori indiferenţi.
Factorii pozitivi, respectiv negativi determină modificarea fenomenului în
sens favorabil sau nefavorabil, pe când factorii indiferenţi nu influenţează
modificarea fenomenului.
• după modul cum participă la obţinerea rezultatului distingem: factori
independenţi şi factori interdependenţi.
Factorii independenţi sunt cei care pot determina rezultatul în mod
independent, transmiţându-şi influenţa în mod autonom, necondiţionat de ceilalţi
factori.
Factorii interdependenţi sunt factori care nu pot determina rezultatul decât
în interacţiunea lor.
• după posibilitatea de verificare a acţiunii lor identificăm: factori
controlabili şi factori necontrolabili.
Asupra factorilor controlabili decidenţii pot acţiona, evoluţia lor viitoare
putând fi previzionată, pe când manifestarea factorilor necontrolabili este
conjuncturală.
• după durata de exercitare a influenţei lor regăsim: factori de durată şi
factori tranzitorii.
Factorii de durată se manifestă o durată mai mare de timp, și din acest
motiv pot fi folosiţi în previzionarea activităţii.
• după stadiul circuitului economic, factorii se regăsesc în factori
specifici aprovizionării, factori specifici producţiei, factori specifici
desfacerii.

1.3 Metodologia analizei economico-financiare

Pentru realizarea obiectului de studiu, analiza economico-financiară

cercetează fenomenele desfăşurate şi reflectate în indicatori fie utilizând metode şi
instrumente specifice, fie împrumutate de la alte ştiinţe. Metodele utilizate pot fi
grupate, după cele două laturi ale analizei (latura calitativă şi latura cantitativă) în:
 • metode ale analizei calitative, care vizează esenţa fenomenului studiat,
depistarea legăturilor cauzale (comparaţia, diviziunea, modelarea);
• metode ale analizei cantitative, care urmăresc cuantificarea influenţelor
elementelor sau factorilor care explică fenomenul (metoda substituţiei în
lanţ, metoda balanţieră, metoda ratelor, metoda fluxurilor).

1.3.1 Metode ale analizei calitative

Metodele analizei calitative ale activității unei intreprinderi au ca obiect

stabilirea elementelor, factorilor şi cauzelor care influenţează un fenomen, a
relaţiilor de condiţionare dintre factori şi fenomen precum și a modului de
manifestare a fenomenului fie la nivelul intregii activități fie la nivelul elementelor
componente.

Comparaţia
Orice rezultat al activităţii întreprinderii se analizează şi apreciază nu numai
ca o mărime în sine, ci şi în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie.
Baza de comparaţie poate fi selecţionată dintr-o multitudine de criterii ca:
rezultatele perioadei (perioadelor) precedente; nivelul programat sau planificat al
unor indicatori, rezultatele altor întreprinderi din acelaşi domeniu de activitate;
rezultatele medii pe ramură; rezultatele unor întreprinderi similare din alte ţări;
nivelul optim al indicatorului; normative; standarde; rezultate de laborator; etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele
condiţii:
• să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei (indicatorii
comparaţi să aibă acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de
determinare);
• variabilele care se compară să fie exprimate în unităţi de măsură
comparabile;
• analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, semestru, trimestru,
lună, etc.);
• baza de comparaţie aleasă să fie corelată cu scopul urmărit.
După criteriul care stă la bază, se disting mai multe categorii de comparaţii:
• comparaţii în timp, când se compară fenomenul în diferite momente ale
evoluţiei;
• comparaţii în spaţiu, când se compară rezultatele obţinute de
întreprinderea analizată cu rezultatele altei întreprinderi din aceeaşi
ramură sau rezultatele obţinute de două secţii ale aceleiaşi întreprinderii;
 • comparaţii mixte, adică acele comparaţii care se bazează pe ambele
criterii (timp şi spaţiu);
• comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit, când se compară
rezultatele obţinute cu programe, norme, normative, standarde, clauze
contractuale;
• comparaţii cu caracter special, care au loc în determinarea eficienţei
unor măsuri sau soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în
vederea alegerii celei optime).
Rezultatul comparaţiei se exprimă în valori care arată gradul în care
fenomenul analizat se abate de la nivelul luat ca bază de comparaţie şi poate lua
forma de: abatere absolută, indicele variaţiei relative şi abatere relativă.
Abaterea absolută (∆F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel al
bazei de comparaţie a aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în
unitatea de măsură a indicatorului dat şi se determină cu ajutorul următoarei relaţii
de calcul:
∆F = F1 − F0
unde:
F1 – reprezintă nivelul efectiv al fenomenului;
F0 – reprezintă nivelul de comparaţie al fenomenului.

Dacă termenul comparat (nivelul efectiv) este un termen curent, cel al bazei
de comparaţie poate fi:
• un termen constant, menţinut la acelaşi nivel fix în toate cazurile, de
unde rezultă modificările cu bază fixă:
∆Ft = Ft − F0
0

• termenul anterior celui comparativ, astfel încât modificările succesive se

leagă între ele ca verigile unui lanţ, motiv pentru care se numesc cu bază
în lanţ:
∆Ft = Ft − Ft-1
t -1

Indicele variaţiei relative (IF) exprimă de câte ori nivelul efectiv al

fenomenului sau rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de
nivelul considerat ca bază şi se determină cu relaţia:
F1
IF =
F0
Indicii se determină cu ajutorul aceloraşi termeni ca şi indicatorii
modificărilor absolute, cu deosebirea că în acest caz comparaţia se face prin
raportarea termenului comparat la termenul considerat bază de comparaţie. Din
acest motiv indicii nu se pot calcula când una sau amândouă valorile sunt negative.
 Indicii se pot calcula, de asemenea, ca:
- indici cu bază fixă: F
IF = t t
0 F0
Ft
- indici cu bază în lanţ: IFt =
t −1
Ft -1
Nivelul indicelui poate fi:
- supraunitar (IF > 1), când reflectă creşterea fenomenului;
- unitar (IF = 1), când reflectă menţinerea fenomenului la nivelul
perioadei de bază;
- subunitar (IF < 1), când reflectă scăderea fenomenului.
Dacă indicele se înmulţeşte cu 100, el se exprimă procentual şi arată câte
procente reprezintă termenul comparat faţă de bază (baza de comparaţie fiind
egalată cu 100).
Abaterea relativă (∆IF) este rezultatul comparaţiei care exprimă în procente
abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare şi se calculează cu relaţia:
F
∆I F = 1 ⋅100 − 100 , respectiv ∆I F = I F − 100
F0
sau
F1 − F0 ∆F
∆I F = ⋅100 , respectiv ∆I F = 100
F0 F0

1.3.2 Metode ale analizei cantitative

Metodele cantitative de analiză a fenomenelor economico-financiare

urmăresc identificarea factorilor de influenţă asupra acestora şi a legăturilor
cauzale, în scopul măsurării nivelului influenţei şi al sensului în care se transmite
această influenţă.
Pentru separarea influenţelor factorilor se pot folosi diferite metode, în
funcţie de forma matematică pe care o îmbracă relaţiile dintre factori.

a) Metoda substituţiilor în lanţ

Se foloseşte în cazul legăturilor de tip determinist în care dependenţa

factorilor se materializează în relaţii matematice de produs sau raport.
În cadrul relaţiei de tip determinist există o asemenea dependenţă între fenomene,
încât la variaţia determinată a unui factor să corespundă o valoare bine determinată
a caracteristicii rezultative. Rezultă că valoarea pe care o ia una dintre variabile
determină valoarea rezultatului.
Metoda substituţiilor în lanţ constă în:
 • identificarea factorilor care influenţează abaterea fenomenului economic;
• stabilirea relaţiilor cauzale dintre factori şi fenomen;
• măsurarea influenţei factorilor, stabilind sensul şi intensitatea acţiunii
acestora.

Această metodă implică respectarea următoarelor reguli:

• ordonarea factorilor se face în funcţie de criteriul condiţionării economice:
în factori cantitativi, factori de structură şi factori calitativi;
• substituirile se fac succesiv, întâi factorul cantitativ şi apoi cel calitativ;
• un factor substituit se menţine la nivelul curent în substituţiile ulterioare;
• ultimul factor care se substituie este cel de natură calitativă.
Aceste reguli sunt convenţionale, rezultate şi acceptate de practica şi teoria
economică pe baza experimentelor aplicative.

Modelul substituţiilor în lanţ aplicat în relaţiile de produs.

Considerăm un fenomen (F), condiţionat de trei factori (a, b, c), unde relaţia
F = f(a, b, c) ia forma:
F = a ⋅b⋅c
Dacă notăm cu « 1 » nivelul efectiv şi cu « 0 » nivelul de comparaţie al
fenomenului, se formează două serii de valori şi mărimi ale acestuia:
F1 = a1 ⋅ b1 ⋅ c1
F0 = a 0 ⋅ b0 ⋅ c0
Modificarea sau abaterea absolută a fenomenului (∆F) rezultă din
compararea valorilor din baza de comparaţie cu cele efective.
∆F = a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 - a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0
Valoarea rezultată este o abatere în mărime absolută care ne arată cu cât se
modifică valoarea fenomenului în perioada curentă faţă de cea de bază (±)
Contribuţia fiecărui factor la modificarea fenomenului (abaterea
indicatorului) se stabileşte după următoarele relaţii:
a) Influenţa modificării factorului «a»
∆F(a) = a 1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 - a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0 = (a1 - a 0 ) ⋅ b 0 ⋅ c 0 ⇒ ±

b) Influenţa modificării factorului «b»

∆F(b) = a 1 ⋅ b1 ⋅ c 0 - a 1 ⋅ b 0 ⋅ c 0 = a 1 ⋅ (b1 - b 0 ) ⋅ c 0 ⇒ ±

c) Influenţa modificării factorului «c»

∆F(c) = a 1 ⋅ b1 ⋅ c1 - a 1 ⋅ b1 ⋅ c 0 = a 1 ⋅ b1 ⋅ (c1 - c 0 ) ⇒ ±
 Fiecare din cele trei relaţii arată cu cât s-a modificat starea iniţială a
fenomenului analizat, sub influenţa acţiunii factorului respectiv.
Suma algebrică a influenţei factorilor este egală cu abaterea totală:
∆F = ∆F(a) ± ∆F(b) ± ∆F(c)

Modelul substituţiilor în lanţ aplicat în relaţiile de raport.

Formula generală de exprimare a dependenţei factorial-cauzale este dată de
relaţia:
a
F=
b
Procedeele de substituţie se diferenţiază în funcţie de locul pe care îl ocupă
factorul cantitativ (la numărător sau numitor).
Separarea influenţei celor doi factori, atunci când factorul cantitativ
reprezintă numărătorul raportului, se face pe baza formulelor:
a1 a 0
∆F = −
b1 b 0
a) Influenţa modificării factorului «a»
a1 a 0 a1 - a 0
∆F(a) = − =
b0 b 0 b0
b) Influenţa modificării factorului «b»
a1 a1
∆F(b) = −
b1 b 0
⇒ ∆F = ∆F(a) ± ∆F(b)
Separarea influenţei celor doi factori atunci când factorul cantitativ
reprezintă numitorul raportului, se face pe baza formulelor:
a1 a 0
∆F = −
b1 b 0
a) Influenţa modificării factorului «b»
a0 a0
∆F(b) = −
b1 b 0
b) Influenţa modificării factorului «a»
a1 a 0 a1 - a 0
∆F(a) = − =
b1 b1 b1

⇒ ∆F = ∆F(b) ± ∆F(a)

b) Metoda ratelor

O rată este un raport între două mărimi (indicatori) diferite, care

caracterizează anumite laturi ale activităţii şi rezultatelor unei întreprinderi.
 În fapt, este vorba de un raport care indică stabilirea unei legături între două
variabile, adică un raport care va da o măsură comportamentului relativ al unei
variabile în raport cu alta.
Utilizând informaţiile din bilanţ (variabile de stoc) şi din contul de profit şi
pierdere (variabile de flux) se pot construi patru grupe de rate generate de
următoarele rapoarte:
• raportul stoc/stoc, care este o rată de structură patrimonială (de activ sau
de pasiv), de lichiditate sau de finanţare;
• raportul flux/flux, care este o rată de profitabilitate (a veniturilor sau
cheltuielilor) sau o rată de structură operaţională (a veniturilor,
cheltuielilor, respectiv a rezultatelor);
• raportul stoc/flux, care este o rată de timp care indică intervalul
recuperării unui stoc prin fluxuri (viteza de rotaţie);
• raportul flux/stoc, care este o rată de rentabilitate (a activelor sau
capitalurilor) sau de rotaţie.
Rezultatul acestor rapoarte se exprimă prin coeficient (număr), procent sau
durată şi permite:
• evidenţierea unor aspecte care nu pot fi remarcate prin analiza separată a
mărimilor folosite;
• efectuarea de comparaţii în timp, spaţiu, mixte sau faţă de anumite mărimi
normative;
• previzionarea activităţii întreprinderii, fie în ansamblul ei (bugetul de
venituri şi cheltuieli, bilanţ previzional), fie pe anumite domenii;
• aprecierea sintetică a activităţii întreprinderii (acordarea de credite de către
bancheri).
Pentru ca informaţia furnizată să fie utilă, atunci când se compară două
întreprinderi, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
• omogenitatea produselor şi serviciilor oferite;
• comportamentul raţional al managerilor în gestiunea resurselor şi urmărirea
obiectivelor;
• atitudinea similară a gestionarilor faţă de risc;
• similitudini tehnologice, de practică contabile, de mărimi.
În utilizarea practică a metodei ratelor trebuie să ţinem seama de mai multe
condiţii pe care trebuie să le împlinească o rată:
• să aibă semnificaţie economică;
• ratele calculate pe mai multe perioade succesive să fie compatibile între ele;
• să aibă o valoare informaţională mai mare decât mărimile care o compun;
• să se compare întreprinderi sau grupe de întreprinderi care au acelaşi obiect
de activitate şi mărimi apropiate.
 Pe lângă faptul că metoda ratelor se utilizează atât în analiza internă şi
externă a unei firme, precum şi în compararea unor firme din cadrul aceleiaşi
ramuri de activitate, principalul avantaj al acestei metode constă în faptul că
permite compararea unor întreprinderi diferite ca dimensiune şi ramuri de activitate
în scopul oferirii unor informaţii investitorilor şi creditorilor.

În funcţie de scopul analizei, sistemul de rate poate cuprinde:

• rate de structură, care reflectă ponderea unui element în total activ sau
pasiv;
• rate de lichiditate şi solvabilitate, care caracterizează capacitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt sau lung;
• rate de creştere, care măsoară abilitatea societăţii comerciale de a-şi
menţine poziţia pe piaţă atunci când domeniul se dezvoltă;
• rate de gestiune, care evidenţiază modul de utilizare a resurselor de care
dispune întreprinderea;
• rate de finanţare, care evidenţiază modul de acoperire a diferitelor nevoi de
către resursele utilizate;
• rate de îndatorare, care explică în ce măsură societatea comercială se
finanţează prin credite;
• rate de randament, care urmăresc eficienţa desfăşurării activităţii.

1.4 Surse de informatii pentru analiza economico-financiară

Informaţiile necesare pentru analiza societăţilor comerciale sunt cuprinse, în

cea mai mare parte, în situaţiile financiare anuale. Obiectivul situaţiilor financiar -
contabile este de a furniza informaţii despre poziţia financiară (echilibrul
bilanţier), performanţa financiară (randamentul financiar), modificarea poziţiei
financiare (modificarea capitalurilor proprii) şi variația trezoreriei (modificarea
soldurilor de lichidităţi) de la un an la altul.
Conform legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, Standardelor
Internaţionale de Contabilitate şi Ordinului MFP nr. 1082/2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și
situațiile financiare anuale consolidate, situaţiile financiare anuale cuprind:
- bilanţul
- contul de profit şi pierdere
- situaţia modificării capitalului propriu
- situaţia fluxurilor de trezorerie
- notele explicative la situaţiile financiare anuale
 Documente
• Bilanţul
• Contul de profit şi pierdere
• Situaţia fluxurilor de trezorerie
• Situaţia modificării capitalurilor
Semnificaţia
• Poziţia financiară
• Performanţa financiară
• Lichiditatea societăţii comerciale
• Averea acţionarilor

Fig. 1 Semnificaţia situaţiilor financiare anuale

Poziţia financiară a unei societăţi comerciale este reflectată în bilanţ prin

evidenţierea activelor, a datoriilor şi a capitalurilor proprii. Elementele de activ
şi pasiv reflectă aceeaşi realitate văzută fie sub forma surselor de finanţare
(elementele de pasiv) fie sub forma utilizării acestor surse (elementele de activ),
ceea ce impune echilibrul permanent între active şi pasiv, indiferent de forma de
prezentare a bilanţului (tabelară sau listă).
Activele sunt resurse controlate de societate, care provin din evenimente
trecute şi sunt purtătoare de avantaje economice viitoare. Avantajele economice
corespund unui potenţial de producţie, unei posibilităţi de conversie în lichidităţi
sau unei capacităţi de reducere a ieşirilor de fonduri (reduceri de costuri) prin care
un activ contribuie, direct sau indirect, la un flux de lichidităţi specific activităţii
desfăşurate.
Datoriile sunt obligaţii actuale ale societăţii comerciale, care provin din
evenimente trecute şi care trebuie să antreneze, cu ocazia plăţii lor, o ieşire de
resurse (active) generatoare de avantaje economice.
Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele unei societăţi
comerciale, după deducerea tuturor datoriilor.
Din punct de vedere investiţional, activele reprezintă alocări de capitaluri,
inclusive atragerea de resurse prin închiriere (leasing), iar pasivele reprezintă
sursele de capitaluri (proprii, atrase sau împrumutate) pentru formarea activelor.
Poziţia financiară, înţeleasă ca şi capacitatea unei societăţi comerciale de a
se adapta schimbărilor din mediul în care îşi desfăşoară activitatea, este influenţată
de resursele economice pe care aceasta le controlează (resurse care vor genera
numerar sau echivalente ale numerarului în viitor), de structura financiară
(gradul de îndatorare), precum şi de gradul de lichiditate şi solvabilitate generat
(capacitatea de a-şi onora angajamentele financiare scadente, pe termen scurt sau
lung).
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este:
Capital propriu (Activ net contabil) = Activ total – Datorii totale
 Poziţia financiară a unei societăţi comerciale este cu atât mai bună cu cât
capitalul propriu este mai mare decât datoriile totale. În acest caz societatea
comercială are posibilitatea să-şi plătească datoriile faţă de terţi, atât în cazul
funcţionării normale cât şi în cazul apariţiei unor disfuncţionalităţi.

Performanţa financiară este reflectată în contul de profit şi pierdere prin

evidenţierea veniturilor (de exploatare, financiare şi extraordinare), a cheltuielilor
generate de aceste venituri şi a rezultatului exerciţiului, ca măsură contabilă a
performanţei.
Rezultatul exerciţiului se defalcă în rezultatul din exploatare, rezultatul
financiar, rezultatul curent (suma rezultatului din exploatare şi a rezultatului
financiar), rezultatul extraordinar, rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe
profit, rezultatul net al exerciţiului financiar şi rezultatul pe acţiune.
Contul de profit şi pierdere reflectă capacitatea societăţii comerciale de a
modifica resursele economice controlate de ea şi prin aceasta de a genera profit şi,
mai departe, de a modifica situaţia trezoreriei.
Spre deosebire de bilanţ, care prezintă starea patrimonială a societăţii la un
moment dat, contul de profit şi pierderea prezintă rezultatul fluxurilor economice şi
financiare de intrare, de prelucrare şi de ieşire, pe perioada considerată.
Informaţia comună, care se întâlneşte în aceste două documente de sinteză,
este rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere), ca o reflectare a
performanţelor financiare şi a noii stări patrimoniale a societăţii comerciale.
Rezultatul exerciţiului, ca element al contului de profit şi pierdere ce reflectă
performanţa unei societăţi comerciale, se determină pe baza veniturilor şi
cheltuielilor înregistrate, cu ajutorul relaţiei:

Rezultatul exercițiului = Venituri totale – Cheltuieli totale

Modificarea poziţiei financiare se determină pe baza bilanţurilor de la

începutul şi sfârşitul anului, precum şi a contului de profit şi pierdere. Prin această
situaţie se va reflecta evoluţia averii acţionarilor, când trebuie să se evidenţieze:
- profitul sau pierderea netă a perioadei;
- operaţiunile punctuale de capital, când se înregistrează creșteri sau reduceri
pentru fiecare element recunoscut direct în capitalul propriu;
- operaţiunile noneconomice, când se înregistrează efectul modificărilor
politicilor contabile şi corecţia erorilor fundamentale.

Modificarea (variaţia) fluxurilor de trezorerie se determină tot pe baza

bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, reflectând intrările şi ieşirile de
lichidităţi generate de activitatea societăţii comerciale şi regăsite în:
 - fluxuri de trezorerie ale activităţi de exploatare
- fluxuri de trezorerie ale activităţi de investiţii
- fluxuri de trezorerie ale activităţi de finanţare
Trezoreria asigură cunoaşterea modului de finanţare al activităţii
întreprinderii şi spre deosebire de fondul de rulment, necesarul de fond de rulment
şi capacitatea de autofinanţare, trezoreria nu este dependentă de convenţiile şi
politicile contabile ale conducerii.
Situaţia fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor situaţiilor financiare:
• să evalueze capacitatea întreprinderii de a degaja lichidităţi;
• să determine necesităţile de lichidităţi;
• să prevadă scadenţele şi riscul încasărilor viitoare;
• să compare rezultatele întreprinderii;
• să evalueze relaţiile dintre activităţile de exploatare, de investiţii şi de
finanţare.
Situaţia fluxurilor de trezorerie se bazează pe noţiunea de echilibru financiar,
urmărită cu ajutorul lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, indicatorul central
fiind fluxul de trezorerie generat de activitatea curentă.

Informaţiile furnizate de analiza economico-financiară sunt utilizate pentru

fundamentarea deciziilor de către un număr mare de utilizatori (fig. 2).
Sfera acestor utilizatori s-a extins în ultimul timp, interesul manifestat fiind
fie asupra totalităţii informaţiilor furnizate, fie mult mai frecvent, numai asupra
unei părţi din acestea, în funcţie de nevoile cerute de luarea deciziilor.

Acţionari şi consultanţii Clienţi Alți utilizatori

acestora

Manageri
Concurenți

Societatea comercială

Creditori Statul

Angajaţi şi
Furnizori Investitori
reprezentanţii
lor
Fig. 2 Utilizatorii informaț
informațiilor furnizate de analiza economico-
economico-financiară
 Acţionarii sunt preocupaţi de performanţele curente ale societăţilor
comerciale pentru a evalua eficienţa managerilor în conducerea afacerii şi pentru a
estima nivelul probabil al profitului şi al riscului aferent.
Acţionarii sunt interesaţi, de asemenea, şi de informaţiile care le permit să
evalueze capacitatea societăţilor comerciale de a plăti dividende.
Managerii utilizează informaţii referitoare la tranzacţiile curente, costurile,
veniturile şi profitul înregistrat, abaterile de la bugete, costul capitalurilor şi
eficienţa lor, pe care le raportează la principalii concurenţi sau la situaţia ramurii,
pentru a-şi localiza propria poziţie.
Informaţiile obţinute de manageri sunt utilizate pentru luarea deciziilor,
planificarea afacerii şi exercitarea controlului asupra activităţii desfăşurate.
Angajaţii şi reprezentanţii lor sunt interesaţi de informaţii privind
stabilitatea şi profitabilitatea afacerii, pentru a evalua capacitatea societăţii
comerciale de a continua să le ofere un loc de muncă, de a remunera efortul depus
de aceştia precum şi de a le oferi oportunităţi profesionale.
Clienţii sunt interesaţi de informaţii despre capacitatea societăţii comerciale
de a-şi continua activitatea şi de a-şi onora obligaţiile contractuale, mai ales când
au contracte pe termen lung sau sunt dependenţi de ea.
Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi de informaţii despre
dezvoltarea viitoare a afacerilor, despre poziţia deţinută pe piaţă şi despre
lichiditatea societăţii comerciale pentru a evalua capacitatea acesteia de a-şi plăti
bunurile livrate şi serviciile prestate. Dacă societatea comercială este principalul
client atunci furnizorii vor urmări şi capacitatea acesteia de a-şi continua activitatea
şi chiar riscul de faliment.
Concurenţii, pe lângă informaţiile referitoare la aspectele comerciale ale
societăţii sunt interesaţi şi de informaţii referitoare la tendinţa activităţii
desfăşurate, nivelul de performanţă atins precum şi la ameninţarea reprezentată de
societatea comercială asupra cotei de piaţă deţinută.
Investitorii şi consultanţii lor sunt interesaţi de evoluţia rentabilităţii
sperate, urmărită cu ajutorul profitului pe acţiune, şi de evoluţia riscului aferent. De
asemenea, la baza opţiunii de a deveni acţionari sau nu, stau şi informaţiile privind
nivelul lichidităţii (pentru plata dividendelor) şi al solvabilităţii (pentru recuperarea
investiţiei în caz de eşec).
Creditorii (în special băncile), dar şi investitorii în obligaţiuni asigură
societăţilor comerciale resursele financiare de care aceştia au nevoie, fiind
interesaţi de informaţii care să le permită să determine dacă împrumuturile
acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadenţă.
Cea mai importantă informaţie pentru această categorie de utilizatori se
referă la capacitatea de plată a societăţii comerciale, completată cu informaţii
despre lichiditate şi solvabilitate, structura financiară, stabilitatea rezultatelor şi
capacitatea acesteia de a genera fluxuri de lichidităţi, adecvate nivelului de
îndatorare.
Statul (organele fiscale, guvernul şi autorităţile locale, organele de urmărire
penală) urmăreşte cu preponderenţă activităţile desfăşurate de agenţii economici,
modul de alocare şi utilizare al resurselor nivelul veniturilor înregistrate, precum şi
capacitatea de a genera profit şi de a-şi onora obligaţiile.
Informaţiile sunt folosite pentru reglementarea activităţii agenţilor şi
formularea politicilor economice, pentru a determina politica fiscală, pentru a
evalua nivelul de impozitare, pentru a identifica nevoia de sprijin financiar, şi
pentru calculul indicatorilor macroeconomici.
Alţi utilizatori interesaţi de activitatea societăţilor comerciale sunt analiştii
financiari, experţii şi auditorii precum şi publicul.
Dacă analiştii financiari prelucrează informaţiile referitoare la activitatea
unei societăţi comerciale pentru emiterea de aprecieri diverse (poziţia şi
performanţa financiară, poziţia deţinută pe piaţă, perspectivele de dezvoltare a
societăţii, etc) experţii şi auditorii financiari urmăresc dacă activitatea desfăşurată
şi înregistrările contabile sunt în conformitate cu dispoziţiile legale.
Publicul, în general, are un interes modest pentru informaţiile economico-
financiare, dar este interesat de activitatea desfăşurată de societăţile comerciale, de
folosirea resurselor locale și impactul acestora asupra dezvoltării economiei locale,
prin crearea de locuri de muncă, de formarea profesională a angajaţilor, de
colaborarea cu furnizorii locali și de facilităţile oferite.

Utilizarea informaţiilor în procesele decizionale presupune existenţa

anumitor cerinţe pe care acestea trebuie să le îndeplinească:
- utilitatea informaţiei, care se determină prin modul în care aceasta serveşte
scopului;
- exactitatea informaţiei, care trebuie să reflecte modul de manifestare a
fenomenului la care se referă;
- profunzimea informaţiei prespune reflectarea legăturilor cauză-efect;
- operativitatea informaţiei, adică să poată fi obţinută în timp util;
- valoarea informaţiei, dată de impactul asupra deciziilor;
- costul informaţiei, care trebuie să fie acceptabil.
 CURS 2

Analiza poziției financiare

2.1. Analiza ratelor de structură şi sinteză ale bilanţului

BILANŢ FINANCIAR

Active imobilizate nete Capitaluri

- imob. necorporale Capitaluri proprii
- imob. corporale permanente
- imob. financiare Împrumuturi
pe termen
mediu şi lung

Active circulante Datorii pe termen scurt

- stocuri - furnizori
- creanţe - salariaţi
- investiţii fin. pe TS - stat
- disponibilităţi - asigurări sociale
- bănci

Ratele de structură ale bilanţului se calculează ca raport între un post sau o

grupă de posturi din activ sau pasiv şi totalul bilanţului precum şi ca raport între
diferitele componente din A sau P.

Ca obiective, analiza structurii bilanţului urmăreşte:

- stabilirea ponderii elementelor patrimoniale precum şi a raporturilor ce

există între aceste elemente,
- evidenţierea schimbărilor calitative în situaţia mijloacelor economice
şi a surselor de finanţare,
- aprecierea stării patrimoniale şi financiare,
- fundamentarea politicii şi a strategiei financiare.

Pentru aprecierea modificărilor din structura activului se compară indicele

postului de A ( I pa ) cu indicele activului total ( I At ).

Pa1 At1
I pa = I At =
Pa 0 At 0

Din această comparaţie pot rezulta următoarele situaţii:

 1. I pa > I At - are loc creşterea ponderii elementului de activ ca urmare a
modificării într-un ritm mai mare a acestui element faţă de ritmul modificării a
Activului total.

2. I pa = I At - ponderea elementului de Activ rămâne neschimbată ca

urmare a egalităţii dintre ritmul de modificare a elementelor de Activ şi ritmul
de modificare a Activului total.

3. I pa < I At - are loc reducerea ponderii elementului de activ ca urmare a

faptului că ritmul Activului total devansează ritmul postului de Activ.

Activul bilanţului poate fi analizat cu ajutorul indicilor, când pot exista

următoarele situaţii:

a) I At > 1 – activul total din perioada curentă a crescut faţă de perioada

de bază ca urmare a faptului că intrările de active sunt mai mari decât ieşirile de
active.

Intrările de active au loc prin:

- creşterea valorii elementelor necorporale

- achiziţionarea de noi imobilizări fixe
- creşterea valorii imobilizărilor financiare
- punerea în funcţiune a investiţiilor în curs
- creşterea activelor circulante.
Ieşirile de active se produc prin:
- diminuarea valorii nete a imobilizărilor ca urmare a amortizării
- vânzarea de active fixe şi circulante
- casarea mijloacelor fixe neamortizate integral
- diminuarea valorii stocurilor ca efect al deprecierii, degradării sau
înregistrării de lipsuri la inventar
- diminuarea valorii creanţelor ca urmare a scăderii volumului
vânzărilor.
b) I At = 1 – valoarea activului total se menţine la nivelul perioadei de
bază ca urmare a faptului că intrările sunt egale cu ieşirile de active fixe.
c) I At < 1 – are loc o reducere a valorii activelor totale în perioada
curentă faţă de perioada de bază ca urmare a înregistrării unei valori a ieşirilor
mai mare decât valoarea intrărilor de active fixe.
 2.1.1. Analiza ratelor de structură ale ACTIVULUI

Ratele de structură ale activului oferă informaţii privind patrimoniul

întreprinderii, apartenenţa sectorială a acesteia şi natura activităţii desfăşurate.
Cele mai utilizate rate în analiza activului bilanţului sunt:
a) Rata activelor imobilizate detaliată prin:
- rata imobilizărilor necorporale
- rata imobilizărilor corporale
- rata imobilizărilor financiare.
b) Rata activelor circulante detaliată prin:
- rata stocurilor
- rata creanţelor
- rata investiţiilor financiare pe TS
- rata disponibilităţilor.
Informaţiile oferite de aceste rate se referă la:
- destinaţia economică a capitalurilor
- gradul de lichiditate al elementelor de activ
- capacitatea întreprinderii de a-şi modifica structura activului ca urmare
a schimbărilor conjuncturale.
Rata activelor imobilizate – reprezintă ponderea elementelor patrimoniale
utilizate permanent în totalul patrimoniului.
Active.imob.nete
rai = * 100
Activ.total
Valorile acestei rate diferă în funcţie de domeniul de activitate cel mai
frecvent fiind cuprinsă între 40-60%. Rata activelor imobilizate se poate situa în
una din următoarele situaţii:
- rai1 > rai 0 - când are loc creşterea ponderii activelor imobilizate în
perioada curentă faţă de perioada de bază ca urmare a modificării
într-o proporţie mai mare a acestora faţă de modificarea activului
total ( I Ai > I At )
- rai1 < rai0 - când are loc reducerea ponderii activelor imobilizate
în perioada curentă faţă de perioada de bază ca urmare a modificării
într-un ritm mai mic faţă de modificarea activului total ( I Ai < IAt )
Pentru explicitarea ratei activelor imobilizate se mai pot folosi:
- rata imobilizărilor necorporale
- rata imobilizărilor corporale
- rata imobilizărilor financiare.
Rata activelor circulante – reprezintă ponderea activelor circulante în
total bilanţ şi se calculează cu relaţia:
 active.circulante
rac = *100
Activ.total
Ratele complementare ale rac sunt:
- rata stocurilor
- rata creanţelor
- rata investiţiilor financiare pe TS
- rata disponibilităţilor
Rata stocurilor ia valori diferite fiind influenţată de: sectorul de activitate
unde îşi desfăşoară activitatea întreprinderea, durata ciclului de exploatare şi
factori conjuncturali respectiv condiţiile pieţei.
În practică se consideră că un nivel echilibrat al ratei stocurilor ar fi de
aproximativ 30% în ramurile industriale şi 40-45% în construcţii şi comerţ.
Rata stocurilor mai poate fi completată şi de rata materiilor prime, rata
producţiei neterminate, rata produselor finite, rata ambalajelor şi rata stocurilor
de mărfuri.
Rata creanţelor comerciale este influenţată în cea mai mare parte de
domeniul de activitate, fiind foarte scăzută sau nulă în cazul societăţilor care
sunt în contact direct cu o clientelă numeroasă care achită valoarea produselor
sau serviciilor în numerar şi înregistrează valori mai ridicate în cazul relaţiilor
dintre întreprinderi. Valorile considerate normale pentru această rată sunt de 20-
30% în cazul întreprinderilor industriale şi de 10-15% în cazul întreprinderilor
de construcţii şi desfacere cu ridicata.
Analiza creanţelor trebuie aprofundată şi cu aspecte care vizează natura
creanţelor, certitudinea realizării lor, precum şi termenul de realizare.
Rata investiţiilor financiare pe TS reflectă ponderea titlurilor de
plasament în total activ, nivelul său depinzând de strategia întreprinderii şi de
nivelul disponibilităţilor băneşti.
Rata disponibilităţilor băneşti caracterizează gradul de lichiditate al
întreprinderii reflectând ponderea disponibilităţilor băneşti în patrimoniul
acesteia. Se consideră un nivel acceptabil al acestei rate 1,5-2% din totalul
activului sau 3-5% din activele circulante.

2.1.2. Analiza ratelor de structură ale PASIVULUI

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a

întreprinderii prin evidenţierea unor aspecte privind stabilitatea financiară,
autoritatea financiară şi gradul de îndatorare.

Rata stabilităţii financiare – reflectă legătura dintre capitalul permanent

aflat la dispoziţia întreprinderii şi patrimoniul total. Se calculează cu relaţia:
Cap. permanent
rsf = *100
Pasiv.total
 Dat. peTS
rsf = * 100
Pasiv.total

Rata stabilităţii financiare situează întreprinderea în una din următoarele

situații:
- rsf 1 > rsf 0 - când are loc o creştere a ponderii capitalurilor permanente
în totalul resurselor de finanţare sau în mărimi relative a surselor stabile în
raport cu sursele ciclice.
Creşterea ponderii resurselor stabile poate avea loc prin:
• majorarea capitalului social prin aporturi în numerar sau în natură
• creşterea profitului nerepartizat
• creşterea rezervelor
• constituirea de provizioane
• primirea de subvenţii
• contractarea de noi împrumuturi pe termen mediu şi lung
• lichidarea unor datorii pe termen scurt.
- rsf 1 < rsf 0 - când are loc reducerea capitalului permanent în total pasiv
sau în mărimi relative a surselor stabile în report cu sursele ciclice. Această
diminuare are loc prin:
• diminuarea capitalului social
• pierdere în cursul exerciţiului
• repartizarea rezultatului exerciţiului pentru dividende
• diminuarea sau anularea provizioanelor
• rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung
• creşterea datoriilor pe termen scurt într-un ritm superior creşterii
capitalului permanent.

Rata autonomiei financiare – exprimă gradul de finanţare a elementelor

de activ pe seama resurselor proprii şi se determină cu relaţiile:
- rata autonomiei financiare globale
Capital . propriu
rafg = * 100
Pasiv.total
Nivelul optim al acestei rate este dificil de stabilit, dar se consideră
satisfăcătoare o rată a autonomiei financiare care este mai mare decât 1/3. Avem
mai multe situaţii:
- rafg 1 > rafg0 - are loc o creştere a resurselor proprii utilizate pentru
finanţarea activelor datorită creşterii într-un ritm mai ridicat al
acestora faţă de ritmul activelor totale ( I cpr > I pt )
 - rafg 1 < rafg0 - are loc reducerea resurselor proprii alocate finanţării
activelor datorită ritmului de modificare mai mic al capitalurilor
proprii faţă de ritmul resurselor totale ( I cpr < I pt )
- rata autonomiei financiare la termen
Capital. propriu
raft = *100 > 50%
capital. perm
capital. propriu
raft = * 100 > 100%
ÎmprumuturiTML

Rata îndatorării – măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în total

resurse, calculându-se în următoarele variante:
- rata îndatorării globale
dat.totale( ÎTML + DTS )
rîg = *100 < 2/3
pasiv.total
- rata îndatorării la termen
ÎTML
rît = *100 < 50%
Cap.permanent
ÎTML
rît = * 100 <100%
Cap.propriu

2.1.3. Analiza ratelor de finanțare

Ratele de finanţare reflectă modul în care sunt finanţate investiţiile

întreprinderii, care pot fi:
- investiţii strategice
- investiţii de exploatare
- investiţii de echilibru

Rata de finanţare a activelor imobilizate din capitaluri permanente:

reflectă măsura în care capitalurile permanente contribuie la finanţarea
imobilizărilor:
cap. permanent
r fa =
active.imob.nete

Această rată constituie un indicator echivalent fondului de rulment şi

poate înregistra următoarele valori:
- rfa > 1 – când ne arată că activele imobilizate sunt finanţate integral din
capitaluri permanente, iar o parte a acestora este folosită pentru
acoperirea activelor circulante. Fondul de rulment înregistrat de
întreprindere în acest caz este pozitiv
 - rfa = 1 – când capitalurile permanente sunt folosite integral pentru
acoperirea activelor imobilizate nete, iar întreprinderea nu dispune de
fond de rulment.
- rfa < 1 – când o parte a activelor imobilizate este acoperită din
capitaluri permanente, iar diferenţa din resurse ciclice, în acest caz
întreprinderea înregistrând un fond de rulment negativ.

În situaţiile în care rata de finanţare a activelor imobilizate din capitaluri

permanente este ≥ 1 întreprinderea se găseşte într-o stare de echilibru, iar dacă
această rată < 1 la nivelul întreprinderii se manifestă starea de echilibru.
Condiţia necesară pentru asigurarea finanţării integrale a activelor
imobilizate din capitalurile permanente este ca ritmul de creştere a capitalurilor
permanente să devanseze ritmul de creştere a activelor imobilizate nete.
Dacă rfa1>rfa0 atunci are loc o îmbunătăţire a finanţării activelor
imobilizate din capitalurile permanente.
Dacă rfa1<rfa0 atunci are loc o înrăutăţire a acestei finanţări.

Rata de finanţare a activelor imobilizate din capitalurile proprii:

reflectă măsura în care capitalurile proprii contribuie la finanţarea imobilizărilor:
capital . propriu
r fp =
active.imob.nete

Valorile ratei pot fi <=> decât 1 ceea ce reflectă dacă activele imobilizate
nete sunt sau nu finanţate din capitalurile proprii.
O mărime supraunitară a acestei rate reflectă faptul că activele imobilizate
sunt finanţate integral din capitalurile proprii, iar excedentul este folosit pentru
finanţarea activelor ciclice.
- rfp1 > rfp0 – când are loc o îmbunătăţire a finanţării activelor imobilizate
din capitalurile proprii
- rfp1 < rfp0 – are loc o îmbunătăţire a acestei finanţări.

Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment (NFR): arată

proporţia în care fondul de rulment(FR) participă la finanţarea NFR:
FR
r fNFR =
NFR

Tendinţa ratei de finanţare a NFR este reflectată de următoarele situaţii:

- rfNFR1 > rfNFR0 – când are loc creşterea finanţării NFR pe baza FR
- rfNFR1 < rfNFR0 – când are loc o reducere a acestei finanţări.
 2.2. Analiza ratelor de lichiditate și solvabilitate

Ratele de lichiditate măsoară capacitatea întreprinderii de a face faţă

obligaţiilor pe care le are pe TS. Aceste rate se construiesc prin compararea
lichidităţii potenţiale cu a exigibilităţii potenţiale şi au următoarele forme:

- rata lichidităţii generale

- rata lichidităţii reduse
- rata lichidităţii curente
- rata lichidităţii imediate.

Rata lichidităţii generale – exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi

onora obligaţiile pe TS di activele de exploatare:

Ac St. + Cr. + Inv. fin.TS . + Dispon.

rlg = =
Pc DTS

Ac = active circulante

Pc = pasive circulante

Rata lichidităţii generale reflectă o situaţie favorabilă dacă are valori

cuprinse între 1,2 - 2, limita sa minimă fiind 1. Dacă rata lichidităţii generale are
valori mai mari decât 1,2 situaţia întreprinderii este bună deoarece cel puţin pe
TS activele circulante sunt mai mari decât obligaţiile curente, întreprinderea
având capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile.

Trebuie avut în vedere că o rată a lichidităţii generale mare nu înseamnă şi

o activitate eficientă deoarece mărimea ratei este influenţată de nivelul stocurilor
care de multe ori se caracterizează printr-un nivel redus al lichidităţii (stocuri cu
mişcare lentă, stocuri fără mişcare, stocuri depreciate şi nevandabile).

Dacă rlg = 1 atunci situaţia întreprinderii este delicată deoarece există o

corespondenţă deplină între activele circulante şi resursele corespunzătoare şi
orice întârziere în încasarea creanţelor duce la imposibilitatea acoperiri
obligaţiilor curente.

Dacă rlg < 1 situaţia întreprinderii este riscantă, ea fiind în situaţia de a

înregistra plăţi restante cu influenţă asupra fluxurilor băneşti şi financiare ale
întreprinderii. În acest caz remedierea situaţiei se poate realiza prin reducerea
nivelului stocurilor fără a influenţa ciclul de exploatare sau prin reducerea
duratei creditului client.
 Rata lichidităţii reduse – exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora
obligaţiile pe TS din acele active circulante care pot fi transformate relativ rapid
în disponibilităţi. În acest fel pentru calculul ratei lichidităţi reduse se elimină
influenţa lichidităţii stocurilor. Se poate determina în 2 modalităţi:

Acirc − stocuri Cr . + Inv. fin.TS + Disp.

rlr = rlr =
Pcirc (DTS ) Pc ( DTS )

Mărimea optimă a acestui indicator este 1, dar această rată este de regulă
subunitară considerându-se că un nivel între 0,6 – 1 reflectă o bună capacitate de
plată a obligaţiilor pe TS.

Depăşirea nivelului optim poate reflecta o utilizare ineficientă fie a

creanţelor (dificultăţi în încasarea lor) fie a disponibilităţilor (lipsa unei strategii
de utilizare a acestora).

Rata lichidităţii curente – pune în corespondenţă elementele cele mai

lichide ale activului cu obligaţiile pe TS reflectând capacitatea întreprinderii de
a-şi onora obligaţiile pe TS din plasamente şi disponibilităţi:

Inv. fin.TS + Dispon.

rlc =
Pcirc ( DTS )

Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între 0,4 – 0,6.

Rata lichidităţii imediate – caracterizează capacitatea întreprinderii de a

rambursa prompt datoriile ţinând cont de disponibilităţile existente:

Dispon.
rli =
Pcirc ( DTS )

Valoarea optimă a acestei rate de lichiditate este cuprinsă între 0,2 – 0,3.

O valoare mai ridicată a acestei rate nu constituie o garanţie că

întreprinderea poate să-şi plătească datoriile pe TS dacă celelalte elemente ale
activelor circulante au un grad redus de lichiditate.

Un nivel redus al acestei rate poate asigura menţinerea echilibrului

financiar dacă întreprinderea deţine stocuri, creanţe sau titluri de plasament uşor
mobilizabile în concordanţă cu exigibilităţile datoriilor pe TS.
 Analiza ratelor de solvabilitate pornește de la modul de definire a
solvabilității:
- ca aptitudine a întreprinderii de a face faţă angajamentelor sale în caz
de lichidare;
- ca şi capacitatea unei întreprinderi de a-şi achita obligaţiile.

Solvabilitate patrimonială – exprimă gradul în care capitalul social

asigură acoperirea obligaţiilor pe TML:

cap.social
g sp =
ÎTML + cap.social

Acest indicator reflectă o situaţie favorabilă pentru valoarea cuprinsă între

40-60%, limita sa inferioară fiind de 30%. Folosirea acestui indicator este
recomandată în cazul în care întreprinderea este în stare de faliment urmând a fi
aplicată procedura de lichidare.

Solvabilitate patrimonială la termen – arată măsura în care datoriile

totale ale întreprinderii sunt acoperite din activele totale:

Activ.total
g spt =
Datorii.totale

În acest caz întreprinderea este în stare de funcţionare. O întreprindere

aflată în stare de funcţionare, spunem că este solvabilă atunci când suma
activelor fixe şi circulante este mai mare sau cel puţin egală cu totalul pasivelor
exigibile. Înseamnă că o întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă la un moment
dat ea nu are capacitate de plată şi nu dispune de lichiditate financiară.

Lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii se datorează conjuncturii

economice, pe când solvabilitatea întreprinderii este generată de activitatea
eficientă a acesteia.

Mărimea optimă a acestei rate de solvabilitate este cuprinsă între 1,5 – 3.

Gradul de acoperire a serviciului datoriei – arată măsura în care

întreprinderea îşi acoperă rata de rambursare a creditului pe TML şi dobânda
aferentă acestui credit di profitul net şi amortizare:
 Pn + A − divid
g sd =
Rc + Dl

Pn = profit net
A = amortizare
Rc = rata creditului
Dl = dobânzi pe TL

Nivelul optim al gradului de acoperire al serviciului datoriei este

considerat a fi 3.

2.3 Analiza echilibrului financiar

Obiectivul principal al managementului financiar este acela de a

maximiza valoarea de piaţă a societăţii comerciale, care poate avea loc numai în
condiţiile unei activităţi profitabile şi de menţinere a echilibrului financiar.
În sens general, prin echilibru se înţelege o stabilitate a unei situaţii, o
armonie între elementele componente ale unui sistem, ceea ce în plan financiar
implică armonizarea surselor financiare cu nevoile financiare ale întreprinderii și
implicit egalitatea dintre activul și pasivul bilanțier.
Bilanţul financiar prezintă activul şi pasivul ca fiind format din două mari
mase şi anume:
• o masă relativ permanentă, cu o durată mai mare de un an, formată
din activul imobilizat şi capitalul permanent (partea de sus a
bilanţului);
• masă mobilă, cu o durată mai mică de un an, formată din activul
circulant şi obligaţiile pe termen scurt (partea de jos a bilanţului).

Activele bilanţului Pasivele bilanţului

financiar financiar
Active imobilizate
(AI) Capitalul permanent
(CP)
Active circulante
(AC) Datorii pe termen scurt
(DTS)
Fig.2. Structura bilanţului financiar

Partea de sus a bilanţului reflectă influenţa structurii financiare a societății

comerciale asupra constituirii fondului de rulment net prin stabilitatea
elementelor componente, pe când partea de jos evidenţiază conjunctura, ciclul
de activitate al unei societati comerciale, punând pe primul plan problema
capacităţii acesteia de a face faţă datoriilor sale.
Pornind de la o astfel de grupare a elementelor în bilanţul financiar şi de
la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de finanţat
şi durata surselor de finanţare corespunzătoare, se pot evidenţia două reguli
principale ale finanţării:
• nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti se vor acoperi din
capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii;
• nevoile temporare se vor acoperi din resurse temporare.
Pentru menţinerea echilibrului unui agent economic este suficient ca
gradul de lichiditate al activelor circulante să fie corelat cu gradul de
exigibilitate al pasivelor circulante şi astfel obligaţiile pe termen scurt vor fi
acoperite la timp.
Pornind de la structura bilanţului se pot evidenţia, însă, anumite riscuri
care fac ca echilibrul financiar să nu fie respectat:
• în primul rând, există posibilitatea încetinirii vitezei de rotaţie a
activelor circulante datorată creşterii stocurilor într-un ritm mai mare
decât ritmul creşterii vânzărilor, creşterii duratei de încasare a
clienţilor sau datorită creşterii numărului clienţilor insolvabili;
• în al doilea rând, există posibilitatea reducerii valorii activelor
circulante ca urmare a degradării sau învechirii stocurilor;
• în al treilea rând, există posibilitatea creşterii vitezei de rotaţie a
pasivelor circulante ca urmare a reducerii duratei de plată a
furnizorilor.
Ca regulă generală a echilibrului financiar al întreprinderii, capitalul
permanent trebuie să acopere activele imobilizate şi o parte a activelor
circulante, deoarece pentru a putea funcţiona are nevoie, pe lângă clădiri, maşini
şi instalaţii, şi de un stoc minim de materii prime materiale, producţie în curs de
fabricaţie, respectiv produse finite.
Dacă se consideră că stocurile şi creanţele care se reconstituie permanent
pot fi considerate nevoi permanente, atunci acestea necesită resurse permanente
de finanţare.
La nivelul unei societăți comerciale, analiza statică a echilibrului financiar
se poate realiza pe trei nivele:
• echilibru pe termen lung, când se compară resursele permanente cu
utilizările permanente şi când pentru măsurarea echilibrului se
foloseşte indicatorul "fond de rulment";
• echilibru pe termen scurt, când se compară resursele temporare cu
utilizările temporare, iar indicatorul folosit este "necesarul de fond de
rulment";
• echilibrul curent, când se urmăreşte nivelul trezoreriei, prin
compararea disponibilităţilor cu nivelul creditelor bancare temporare.
 2.3.1. Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment este indicatorul de exprimare a echilibrului financiar pe

termen lung, prin corelarea capitalurilor permanente cu activele imobilizate,
care se calculează pe baza bilanțului financiar prin două modalităţi:
a) pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanţului,
ca diferenţă între capitalul permanent şi imobilizările nete:
FR = CP - Ain

Active
imobilizate Capitaluri
nete permanente

Fond de
rulment

Fig. 2.2 Fondul de rulment financiar

(calculat pe partea de sus a bilanţului)

b) pornind de la elementele cuprinse în partea de jos a bilanţului, ca

diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt:
FR = Ac - DTS

Datorii pe
Active termen scurt
circulante

Fond de
rulment

Fig. 2.3 Fondul de rulment financiar

(calculat pe partea de jos a bilanţului)

In prima variantă, fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse

permanente care asigură finanţarea activelor circulante pe când în a doua
variantă fondul de rulment evidenţiază surplusul activelor circulante în raport
cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanţată de resursele pe
termen scurt şi care este finanţată de resurse permanente.
 Indiferent de modalitatea de calcul, fondul de rulment apare ca o "marjă
de securitate financiară", care permite întreprinderii să facă faţă, fără dificultate,
diverselor riscuri care se manifestă pe termen scurt.

Stabilirea fondului de rulment pornind de la partea de sus a bilanţului

pune accentul pe structura de finanţare asupra constituirii fondului de rulment,
pe originea fondului de rulment, fiind denumită şi analiză externă a fondului
de rulment.
Stabilirea fondului de rulment pornind de la partea de jos a bilanţului
evidenţiază pentru ce se foloseşte fondul de rulment (finanţarea activelor
circulante), această modalitate fiind denumită şi analiză internă a fondului de
rulment.
Analiza fondului de rulment (pornind fie de la bilanţul financiar, fie de la
bilanţul funcţional), permite stabilirea următoarelor corelaţii:
a) fondul de rulment creşte (FR1 > FR0). Această situaţie este considerată
pozitivă deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanţată din
capitalul permanent. Dacă această creştere s-a datorat însă creşterii gradului de
îndatorare pe termen lung, prin apelarea la credite pe termen mediu şi lung,
atunci vor creşte şi dobânzile, care vor avea ca efect diminuarea rezultatului
exploatării. Înseamnă că apelarea la credite pe termen lung are un efect favorabil
asupra echilibrului financiar doar în situaţia în care rata rentabilității economice
este superioară ratei dobânzii bancare (re > rd).
Pornind de la structura fondului de rulment spunem că situaţia financiară
a întreprinderii se îmbunătăţeşte dacă creşterea fondului de rulment s-a realizat
pe seama creşterii capitalurilor proprii.
Singurele operaţii care au o incidenţă asupra fondului de rulment sunt cele
care modifică partea de sus a bilanţului, respectiv capitalurile permanente şi
activele imobilizate nete.
Dacă fondul de rulment net este pozitiv, dar înregistrează o tendinţă de
scădere, atunci o parte mai mică a nevoilor curente poate fi finanţată din
resursele permanente excedentare, rămase după acoperirea nevoilor stabile.
Factori de creştere a fondului de rulment se regăsesc în:
1. Creşterea capitalului permanent, care presupune:
• sporirea capitalului propriu prin:
- creşterea aportului asociaţilor
- creşterea rezultatului exerciţiului
- obţinerea de subvenţii
- creşterea rezervelor
- creșterea provizioanelor
• creşterea datoriilor pe termen mediu şi lung prin:
- emisiunea de obligaţiuni
- contractarea de noi credite pe termen mediu şi lung
2. Diminuarea activului imobilizat care presupune apelarea la:
 • dezinvestiţii prin:
- scoatere din funcţiune de mijloace fixe
- vânzarea activelor necorporale, corporale şi financiare
• amortizare
• reevaluarea mijloacelor fixe
• încasarea unor împrumuturi pe termen lung acordate de societate
b) fondul de rulment scade (FR1 < FR0). Deşi această situaţie de cele mai
multe ori este considerată negativă, scăderea fondului de rulment poate fi
compensată printr-o gestionare mai eficientă a activelor circulante.
Reducerea fondului de rulment va avea consecinţe negative dacă se
datorează reducerii capitalurilor proprii, însă dacă diminuarea fondului de
rulment se datorează creşterii activelor imobilizate, situaţia financiară a
întreprinderii se va îmbunătăţii în perioada următoare datorită rezultatelor
exploatării generate de investiţii.
Factori care diminuează fondul de rulment se regăsesc în:
1. Diminuarea capitalului permanent, care presupune:
• reducerea capitalului propriu prin:
- reducerea capitalului social
- distribuirea de dividende
- înregistrarea de pierderi
- distribuirea rezervelor
• rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung
• răscumpărarea obligaţiunilor
2. Creşterea activului imobilizat:
• creşterea cheltuielilor de constituire şi cercetare –dezvoltare
• investiţii (necorporale, corporale, financiare.
Dacă fondul de rulment este negativ (FRN<0) înseamnă că resursele
stabile nu acoperă nevoile stabile, societatea comercială confruntându-se cu o
insuficienţă de fond de rulment:
- activele imobilizate sunt finanţate din resurse pe termen scurt;
- principiul echilibrului dintre durata unei operații de finanțat și durata surselor
de finanțare corespunzătoare nu mai este respectat deoarece nevoile pe termen
lung sunt acoperite din resurse pe termen scurt ;
- finanţarea din resurse pe termen lung este mai ieftină, iar apelarea la finanțări
pe termen scurt pentru nevoi permanente poate conduce la lipsă de lichiditate,
insolvabilitate şi încetare de plăţi, adică poate genera riscul de faliment.
Analiza fondului de rulment negativ trebuie să efectuată cu grijă deoarece
această situație poate fi:
- pasageră, ca urmare a unui efort investițional semnificativ, care presupune
mobilizări importante de resurse financiare și care în viitor va genera venituri
suplimentare cu efect pozitiv asupra capacității de autofinanțare și asupra
rezultatului exercițiului;
- de durată, ca urmare a unei situații financiare neperformante, reflectată în
degradarea activității desfășurate.
c) fondul de rulment rămâne neschimbat (FR1 = FR0). Această situaţie
teoretic poate fi posibilă, dar practic este mai puţin probabilă, deoarece
presupune o armonizare totală a resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.
Pentru analiza fondului de rulment considerăm că duratele de lichiditate şi
exigibilitate sunt comparabile, caz în care când durata medie de încasare a
creanţelor este apropiată sau egală cu durata medie de plată a datoriilor iar
fondul de rulment poate avea următoarele valori:
• FR = 0; Ac = DTS, adică activele pe termen scurt sunt finanţate
integral pe seama datoriilor pe termen scurt şi, implicit, activele stabile
sunt finanţate din capitaluri permanente. Neexistând fond de rulment,
întreprinderea se află într-o situaţie riscantă generată de faptul că, pe
de o parte, obligaţiile de plată au termene de plată bine precizate, iar pe
de altă parte, transformarea activelor circulante în lichidităţi poate fi
întârziată datorită disfuncţionalităţilor apărute în activitatea
întreprinderii.
• FR > 0; Ac > DTS, există un surplus de surse permanente care poate fi
alocat finanţării ciclului de exploatare. Existenţa unui fond de rulment
pozitiv diminuează riscul de lichiditate în cazul unor dereglări ale
ciclului de încasări şi plăţi.
• FR < 0; Ac < DTS, adică transformarea activelor circulante în
lichidităţi nu acoperă datoriile pe termen scurt, ceea ce determină
întreprinderea să apeleze la împrumuturi pe termen scurt pentru a-şi
onora obligaţiile de plată. Mai mult decât atât, o parte a activelor
imobilizate sunt acoperite tot din datorii pe termen scurt,
întreprinderea nedispunând, în acest caz, de nici o marjă de securitate
pe termen scurt, reprezentată de active lichide excedentare. Această
stare reflectă un dezechilibru financiar ce însă trebuie analizat în
funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprindere.
Nu întotdeauna un fond de rulment negativ este expresia unei activităţi
ineficiente. Astfel, în cazul unui agent economic cu activitate de comerţ,
echilibrul se poate menţine şi cu un fond de rulment negativ. În acest caz,
ponderea redusă în totalul resurselor a capitalurilor proprii şi a datoriilor pe
termen lung este compensată de rotaţia rapidă a elementelor ciclului de
exploatare, care permit acoperirea unei părţi a utilizărilor stabile.

Nivelul fondului de rulment poate fi apreciat în corelaţie cu specificul

sectorului de activitate, când nivelul FR este ridicat în cazul întreprinderilor din
industria grea, putând coborî pentru întreprinderile fără probleme specifice de
stocuri până la 10% din cifra de afaceri sau 20% din activul circulant. În general,
dacă se compară fondul de rulment cu cifra de afaceri, atunci mărimea optimă ar
trebui să reprezinte 1/3 din cifra de afaceri.
 2.3.2 Analiza necesarului de fond de rulment

În cadrul activităţilor curente ale unei societăți comerciale ciclul de

exploatare presupune efectuarea unor operaţiuni repetitive sintetizate în trei
faze: aprovizionare, producţie, şi vânzare. Pentru desfăşurarea fiecăreia din
aceste faze sunt necesare resurse financiare care trebuie asigurate de
întreprindere.
Aceste resurse financiare corespund alocărilor de fonduri pe care
societatea este constrânsă să le efectueze pentru constituirea fondurilor sale
(materii prime şi materiale, producţie neterminată, produse finite) şi pentru a
acorda termene de plată clienţilor cărora le-a livrat produsele. Pe de altă parte,
societatea beneficiază de mijloace de finanţare legate de ciclul de exploatare
(numite resurse ciclice) de fiecare dată când obţine termen de plată de la
furnizorii săi sau când amână plata datoriilor faţă de stat, salariaţi sau acţionari.
Nevoile şi resursele de exploatare sau în afara exploatării fluctuează de la
o perioadă la alta şi la un moment dat sunt diferite ca mărime. Decalajul dintre
ele, precum şi cel dintre încasările şi plăţile efective generate determină
existenţa unui anumit necesar de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment reprezintă excedentul de nevoi ciclice de
finanţat, rămas după acoperirea activelor curente pe seama resurselor curente, ce
va trebui acoperit din resurse permanente.
Necesarul de fond de rulment este datorat unor decalaje în timp care se
manifestă la nivelul societăţii comerciale:
• decalaje între cumpărări şi vânzări, care generează constituirea
stocurilor;
• decalaje între vânzări şi plăţile corespunzătoare efectuate de clienţi,
care generează creanţele societăţii.
Aceste decalaje creează o nevoie de fond de rulment care este atenuată de
decalajul de care beneficiază, la rândul ei societatea comercială, dintre
cumpărări şi plata furnizorilor, decalaje care generează datoriile societăţii.
La nivelul unei societăți comerciale operaţiile de exploatare şi în afara
exploatării generează simultan:
• nevoi de finanţare, datorate constituirii de active circulante (de
exploatare şi în afara exploatării);
• resurse de finanţare, datorate în special relaţiilor cu furnizorii şi care
constituie datoriile întreprinderii (de exploatare şi în afara exploatării).

Necesarului de fond de rulment este definit ca fiind partea din activele

circulante care trebuie acoperită din capitalul permanent. Relaţia de calcul este:
NFR = Active curente – Pasive curente
NFR = (Stocuri + Creante) - Datorii nefinanciare
sau
 NFR = [Active circulante - (Ifts + Disponibilitati )] -
[Pasive circulante - (Credite curente + Soldul creditor la banci)]
unde:
Ifts – investiţii financiare pe termen scurt

Necesarul de fond de rulment indică mărimea capitalurilor pe care

întreprinderea trebuie să le deţină pentru finanţarea stocurilor, creanțelor şi a
decalajelor temporare între plata cumpărărilor şi a altor datorii de exploatare şi
încasarea vânzărilor.

Datorii
Stocuri de
exploatare
Creanţe de
exploatare Necesar de fond de
rulment de
exploatare

Necesar de
Datorii fond de rulment
Creanţe din din afara
afara exploatării
exploatării
Necesar de fond de
rulment din afara
exploatării

Fig. 3. Necesarul de fond de rulment

Pe parcursul desfăşurării activităţii unei societăţi comerciale, evoluţia

necesarului de fond de rulment este influenţată de următorii factori:
a) obiectul de activitate al agenţilor economici, care face ca în cazul
celor cu activitate de producţie necesarul de fond de rulment să fie pozitiv,
degajând o nevoie de exploatare, pe când în cazul celor cu activitate de comerţ
sau prestări de servicii să fie negativ, degajând o resursă de exploatare. Cele
două situaţii se datorează diferenţelor care există între duratele de imobilizare a
stocurilor şi duratele creditului clienţi.
b) durata ciclului de exploatare a cărei modificare determină
modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de rulment prin:
• schimbarea tehnologiilor de fabricaţie;
• modificarea structurii producţiei în favoarea unor produse cu durată a
ciclului de fabricaţie mai mare sau mai mică decât durata medie;
• măsuri de natură organizatorică, care conduc la diminuarea timpului
de lucru.
 c) mărimea cifrei de afaceri, care determină modificarea în acelaşi
sens a necesarului de fond de rulment. Limita inferioară a eficienţei creşterii
necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării necesarului de fond de
rulment să fie inferior, cel mult egal, cu ritmul de modificare a cifrei de afaceri
(INFR ≤ ICA).
d) mărimea valorii adăugate, determină, la fel ca şi cifra de afaceri,
modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de rulment. Astfel, pentru
agenţii economici cu un nivel redus al valorii adăugate şi o durată a ciclului de
exploatare mică, necesarul de fond de rulment din exploatare este foarte mic sau
chiar poate degaja resurse nete de exploatare.
În cazul agenţilor economici cu un volum mare al valorii adăugate şi o durată a
ciclului de exploatare mare, necesarul de fond de rulment înregistrează valori
substanţiale.
Prima situaţie se regăseşte în cazul agenţilor economici cu profil comercial, pe
când cea de-a doua în cazul agenţilor economici care produc echipamente
tehnice şi tehnologice.
e) modul de gestionare a stocurilor, exprimat prin viteza de rotaţie a
stocurilor, are o influenţă invers proporţională asupra necesarului de fond de
rulment. Reducerea necesarului de fond de rulment presupune:
• creşterea vitezei de rotaţie a stocurilor de materii prime, materiale şi
a stocurilor de produse finite;
• dimensionarea optimă a stocurilor;
• reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi desfacere.
f) indicele inflaţiei determină modificarea în acelaşi sens a
necesarului de fond de rulment;
g) costurile de producţie, care determină:
• reducerea necesarului de fond de rulment, ca urmare a reducerii
costurilor prin diminuarea consumurilor specifice de resurse
materiale şi umane;
• creşterea necesarului de fond de rulment ca urmare a depăşirii
costurilor de producţie prin neîncadrarea în consumurile specifice de
resurse sau prin creşterea preţurilor şi tarifelor;
h) nivelul datoriilor ciclice generat de obligaţiile întreprinderii faţă de
furnizori, bugetul statului, salariaţi, care are o influenţă invers proporţională
asupra necesarului de fond de rulment;
i) nivelul creanțelor-client generat de relațiile comerciale ale
societății cu clienții și politica comercială practicată, care are o influență directă
asupra necesarului de fond de rulment;
j) contextul economic, care are o influenţă asupra necesarului de fond
de rulment prin factorii externi care pot influenţa mărimea acestuia, cum sunt
creditul acordat clienţilor sau cel primit din partea furnizorilor. O mărime a
acestora care influenţează negativ nevoia de fond de rulment impune revizuirea
termenilor de negociere cu partenerii comerciali.
 Sensul şi intensitatea acţiunii acestor factori provoacă modificarea
necesarului de fond de rulment în perioada curentă faţă de perioada de bază în
aşa fel încât necesarul de fond de rulment al perioadei curente poate fi mai mare,
egal sau mai mic decât necesarul de fond de rulment al perioadei anterioare.
NFR1 > NFR0, semnifică o creştere a necesităţilor ciclice de finanţare a
întreprinderii generată fie de creşterea activelor din exploatare şi din afara
exploatării, fie de diminuarea datoriilor de exploatare şi din afara exploatării, fie
de acţiunea simultană a acestor două cauze.
NFR1 < NFR0, semnifică o reducere a necesităţilor ciclice de finanţare a
întreprinderii generată de diminuarea activelor din exploatare şi din afara
exploatării, de creşterea datoriilor de exploatare şi din afara exploatării sau de
acţiunea simultană a acestor două cauze.
Analiza necesarului de fond de rulment poate evidenţia următoarele stări:
a) NFR > 0, Ac > Pc
Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică faptul că există un
surplus de active ciclice în raport cu datoriile din exploatare, pentru care
întreprinderea trebuie să aloce resurse permanente.
Un necesar de fond de rulment pozitiv reflectă:
a) situaţie normală dacă este determinată de:
• politica de investiţii, care atrage creşterea nevoii de
finanţare a ciclului de exploatare;
• creşterea vânzărilor;
• mărirea duratei ciclului de fabricaţie, datorită creşterii
complexităţii produselor.
b) situaţie anormală, dacă este determinată de:
• existenţa unui decalaj nefavorabil între lichiditatea activelor
circulante şi exigibilitatea datoriilor din exploatare (a
crescut durata în zile a încasărilor şi s-a redus durata în zile
a plăţilor);
• existenţa unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă.
b) NFR < 0, Ac < Pc
Necesarul de fond de rulment este negativ, ceea ce reflectă existenţa
unui surplus de resurse temporare (ciclice) în raport cu activele ciclice (nevoi
temporare).
Situaţia este pozitivă dacă este determinată de:
• accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi creanţelor;
• angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată
mai relaxate.
În activitatea practică s-a constatat că raportul dintre NFR şi CA nu
trebuie să depăşească o rată de 10-15%.
 2.3.3. Analiza trezoreriei

Deciziile pe termen lung cu privire la politica de investiţii şi de finanţare

influenţează nivelul fondului de rulment net. Fluctuaţia nivelului de activitate,
măsurată prin cifra de afaceri, şi decalajele pe termen scurt dintre venituri şi
cheltuieli, încasări şi plăţi, influenţează nivelul necesarului de fond de rulment.
Corelarea valorii relativ constante a fondului de rulment net cu valoarea
fluctuantă, în timp, a necesarului de fond de rulment se regăsește în nivelul
trezoreriei nete.
În mod curent, prin trezorerie se înţelege soldul final al ansamblului de
fluxuri de încasări şi plăţi.
În practică, trezoreriei i-au fost ataşate mai multe noţiuni, ca totalul
valorilor de casă, ansamblul activelor lichide, cel mai frecvent utilizată fiind cea
de trezorerie netă. În această accepţiune, trezoreria reprezintă diferenţa dintre
activul realizat şi disponibilul de numerar, pe de o parte, şi datoriile financiare
pe termen scurt, pe de altă parte, respectiv diferenţa dintre valorile de trezorerie
de activ şi valorile de trezorerie de pasiv.
În categoria activelor de trezorerie se includ:
• disponibilităţile (în casă şi în cont curent);
• depozitele la termen;
• activele financiare de trezorerie, ca:
- investiţii financiare pe termen scurt;
- efecte comerciale de încasat;
- acreditive;
- bilete de trezorerie şi certificate de depozit;
- bonuri negociabile pe termen scurt;
- avansuri de trezorerie.

În categoria pasivelor de trezorerie intră:

• împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni (ct.161) cu scadenţă
sub un an corectate cu valoarea primelor privind rambursarea
obligaţiunilor (ct.169);
• partea din creditele bancare pe termen lung (ct.162) scadentă
sub un an;
• datoriile ce privesc imobilizările financiare (ct.166);
• alte împrumuturi şi datorii asimilate (ct.167), la care se adaugă
dobânzile aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate
(ct.168);
• creditele bancare pe termen scurt (ct.519).
Trezoreria, la nivelul unei societăți comerciale, este imaginea
disponibilităţilor monetare şi a plasamentelor pe termen scurt apărute din
evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, respectiv din plasarea excedentului
monetar sau din excedentul capitalului permanent faţă de nevoia de active
circulante neacoperite din resurse pe termen scurt.
Încasările şi plăţile efectuate reflectă operaţiunile pe care le realizează un
agent economic, ele fiind fie operaţiuni de intrare de trezorerie, fie operaţiuni de
ieşire de trezorerie.

Trezoreria se poate calcula în două modalităţi:

a. ca diferenţă între fondul de rulment sau fondul de rulment net global şi
necesarul de fond de rulment:
T = FR - NFR

În acest fel, trezoreria este influenţată atât de modificarea fondului de

rulment (financiar sau global), cât şi de modificarea necesarului de fond de
rulment:
• dacă fondul de rulment financiar (sau fond de rulment net global) este
mai mic decât necesarul de fond de rulment, trezoreria netă este
negativă;
• dacă fondul de rulment financiar (sau fond de rulment net global) este
mai mare decât necesarul de fond de rulment, trezoreria netă este
pozitivă.
b. ca diferenţă între trezoreria de activ şi trezoreria de pasiv:
T = TA - TP

Trezoreria este expresia desfăşurării unei activităţi eficiente sau

ineficiente a întreprinderilor, legată de posibilitatea obţinerii unei trezorerii
pozitive sau negative.
Trezoreria pozitivă (T > 0, FR > NFR) este rezultatul echilibrului
financiar curent al întreprinderii, când societatea dispune de excedent de
lichidități.
În desfășurarea activității se pot întâlni mai multe situații care generează
o trezorerie pozitivă:
a) fondul de rulment pozitiv este superior necesarului de fond de rulment
pozitiv. Expresia trezoreriei pozitive se regăseşte sub forma disponibilităţilor
băneşti în conturi bancare şi în casă şi investiţiilor pe termen scurt.

NFR > 0 FR > 0

T>0

Fig. 2.6 Trezoreria pozitivă

 Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a trezoreriei,
întrucât întreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit atât plata datoriilor pe
termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente pe piaţa monetară
sau financiară. În acest caz se poate vorbi de o autonomie financiară pe termen
scurt.
Chiar dacă înregistrarea unei trezorerii pozitive pe mai multe exerciţii
financiare demonstrează o rentabilitate economică ridicată, nu întotdeauna o
trezorerie pozitivă este semnul unei situaţii favorabile, deoarece scopul unei
societăți comerciale nu este obţinerea unei trezorerii pozitive, ci antrenarea
resurselor în activităţi eficiente.
b) un fond de rulment pozitiv corelat cu un necesar de fond de rulment negativ
va determina de asemenea o trezorerie pozitivă.
Dacă existenţa necesarului de fond de rulment negativ se datorează
îmbunătăţirii gestiunii activelor curente şi a datoriilor curente atunci atunci la
nivelul societăţii efectul se va regăsi în existenţa unor resurse suplimentare care
au un efect favorabil asupra echilibrului financiar.

FR > 0
T>0
NFR < 0

Fig. 2.7 Trezoreria pozitivă

c) o trezorerie pozitivă se poate obţine şi dacă societatea comercială

înregistrează un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment, de
asemenea negativ, dar în mărime absolută mai mare.

FR < 0 NFR < 0

T>0

Fig. 2.8 Trezoreria pozitivă

În acest caz, deşi teoretic trezoreria pozitivă reflectă un echilibru

financiar, practic societatea comercială, pe termen lung, se va confrunta cu un
dezechilibru major, deoarece o parte din imobilizări şi ciclul din exploatare sunt
finanţate din datoriile pe termen scurt (furnizori, salariaţi, stat şi bănci).
Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului
financiar, pe termen lung absenţa resurselor stabile folosite pentru acoperirea
nevoilor temporare ar putea semnifica ineficienţa utilizării lor cu efecte negative
în remunerarea capitalului, respectiv rambursarea împrumuturilor.
Trezoreria negativă (T<0, FR<NFR) evidenţiază un dezechilibru
financiar, când nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime din
resurse permanente.
Acest deficit monetar este acoperit prin angajarea de credite pe termen
scurt, societatea comercială fiind dependentă faţă de resursele financiare pe
termen scurt.
În acest caz situaţia de dependenţă a societății are ca efect limitarea
autonomiei financiare pe termen scurt.

NFR > 0 FR > 0

T<0

Fig. 2.9 Trezoreria negativă

Echilibrul financiar curent este grav afectat dacă la nivelul societăţii se

înregistrează un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment
pozitiv.
In acest caz, pentru acoperirea nevoilor financiare atât pe termen lung cât
şi pe termen scurt, se va apela la credite de trezorerie care dacă nu sunt corelate
cu măsuri de redresare a activităţii pot conduce la blocaj financiar.

FR < 0
T<0

NFR > 0

Fig. 2.10 Trezoreria negativa

În decursul desfăşurării activităţii sale, o societate comercială poate să

înregistreze o trezorerie pozitivă sau negativă (mai rar una nulă în situaţia, cu
totul întâmplătoare, când fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment au
aceeaşi mărime). O trezorerie netă pozitivă reflectă un excedent de trezorerie în
raport cu obligațiile financiare pe termen scurt, ceea ce asigură societății
comerciale posibilitatea de a-și extinde activitatea sau de a face plasamente pe
piața financiară.
O trezorerie netă negativă ne arată nivelul resurselor de trezorerie
furnizate de partenerii financiari (bănci) și este legată de gestiunea financiară pe
termen scurt. Această situație reflectă dificultăți în achitarea obligațiilor curente
către diverși parteneri, spre deosebire de necesarul de fond de rulment negativ
care reflectă resursele ciclice obținute în activitatea curentă.
 4. Analiza ratelor de gestiune

Analiza gestiunii resurselor urmăreşte completarea informaţiilor financiare statice, cu

valoare descriptivă rezultate din analiza echilibrului financiar şi a lichidităţii întreprinderii cu
informaţii care reflectă manifestarea dinamică a echilibrului financiar, a cărui scop este
acoperirea datoriilor din vânzările proprii.

Urmărirea modului de gestionare a resurselor se face cu ajutorul ratelor de gestiune

(viteze de rotaţie) care arată rapiditatea cu care resursele trec prin toate stadiile până se reîntorc
în formă bănească iniţială. Mai precis, cu ajutorul acestor rate se măsoară viteza de transformare
a activelor în lichidităţi, precum şi viteza de reînnoire a datoriilor.

În modul cel mai general, o rată de gestiune se exprimă prin două mărimi:

• numărul de rotaţii (nr):

CA
nr =
Element de activ sau pasiv

• durata în zile a unei rotaţii (dz):

Element de activ sau pasiv

dz = T
CA

Cifra de afaceri încorporează componentele valorice necesare pentru acoperirea

cheltuielilor de fabricaţie, reînnoirea stocurilor de materiale, a maşinilor şi utilajelor, pentru
plata furnizorilor, plata salariilor, rambursarea creditelor, cât şi pentru acoperirea altor nevoi
ale întreprinderii.

În consecinţă, fiecare element de activ va fi reînnoit într-un interval de timp specific

prin cifra de afaceri, iar fiecare datorie va fi achitată într-un anumit timp prin componenta
valorică corespunzătoare din cifra de afaceri.

Ca şi indicatori ai vitezei de rotaţie, numărul de rotaţii ne indică de câte ori elementele

de activ sau pasiv se rotesc prin cifra de afaceri într-o perioadă de calcul iar durata în zile a
unei rotaţii ne indică numărul de zile necesar elementelor de activ sau pasiv pentru parcurgerea
unei rotaţii.

Cu cât viteza de rotaţie este mai mare necesarul relativ de active şi fonduri este mai
mic, obţinându-se o masă a profitului mai mare.

Viteza de rotaţie a resurselor este, din această cauză, un indicator sintetic de eficienţă
în care se reflectă toate schimbările intervenite în activitatea întreprinderii. Prin viteza de rotaţie
se sintetizează aspecte legate de desfăşurarea procesului de aprovizionare şi producţie, de
scurtarea ciclului de producţie şi a perioadei de desfacere, precum şi aspecte legate de perioada
de plată şi de încasare a producţiei.
 Viteza de rotaţie depinde de doi factori care au o acţiune contradictorie:
• creşterea cifrei de afaceri determină accelerarea vitezei de rotaţie la acelaşi volum
al elementelor de activ sau pasiv;
• creşterea elementelor de activ sau pasiv, când se menţine cifra de afaceri, determină
reducerea vitezei de rotaţie.
În funcţie de corelaţia dintre cei doi factori vom avea următoarele situaţii:
• creşterea vitezei de rotaţie, dacă ICA > IEA sau IEP;
• menţinerea vitezei de rotaţie, dacă ICA = IEA sau IEP;
• încetinirea vitezei de rotaţie, dacă ICA < IEA sau IEP.
Accelerarea vitezei de rotaţie, ca urmare a creşterii numărului de rotaţii sau diminuarea
duratei în zile a unei rotaţii, înseamnă:
• reducerea necesarului de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de
afaceri;
• obţinerea unei cifre de afaceri mai mari la un consun total de resurse dat.
Încetinirea vitezei de rotaţie ca urmare a reducerii numărului de rotaţii sau creşterii
duratei în zile a unei rotaţii, înseamnă:
• creşterea necesarului de resurse pentru atingerea unui anumit nivel al cifrei de
afaceri;
• obţinerea unui nivel mai scăzut al cifrei de afaceri la un consum de resurse dat.

4.1 Analiza ratelor de gestiune a activelor totale

Rata de gestiune a activelor totale evidenţiază modul în care sunt gestionate mijloacele
economice de care dispune o întreprindere.
Această rată se referă la ansamblul activelor care se regăsesc în activul bilanţul unei
societăţi comerciale, atât imobilizate, cât şi circulante.
Din perspectiva utilizării eficiente a mijloacelor economice, ratele utilizate în
managementul activelor măsoară gradul de eficacitate cu care o societate comercială utilizează
activele pe care le are la dispoziţie.
Indicatorii utilizaţi sunt numărul de rotaţii al activelor totale şi durata în zile a unei
rotaţii:
CA At
nrAt = sau dz At =  360
At CA

În practică, pentru urmărirea eficienţei utilizării activului total se foloseşte frecvent

numărul de rotaţii, care reflectă nivelul de organizare. Pentru o întreprindere din domeniul
industrial:
• dacă nrAt < 1 rotaţie, organizarea este necorespunzătoare;
• dacă 1 < nrAt < 1,4 rotaţii, organizarea este mediocră;
• dacă 1,4 < nrAt < 2 rotaţii, organizarea este satisfăcătoare;
• dacă nrAt > 2 rotaţii, organizarea este bună.
Valoarea minimă care asigură o eficienţă acceptabilă a gestiunii activelor totale este de
2 rotaţii (180 de zile). Pentru unităţile din sfera comerţului si prestărilor de servicii valorile ratei
se decalează semnificativ tocmai datorită nivelului mai redus al imobilizărilor pe care le
utilizează.
 Pentru îmbunătăţirea ratei activului total, trebuie avut în vedere:

• optimizarea structurii activului în concordanţă cu obiectul de activitate,

specificul activităţii desfăşurate şi mediul economic;
• creşterea eficienţei utilizării activelor imobilizate şi circulante;
• creşterea cifrei de afaceri.

4.2 Analiza ratelor de gestiune a activelor circulante

În procesul de exploatare resursele băneşti sunt folosite pentru achiziţionarea materiilor

prime, materialelor şi energiei, a serviciilor şi lucrărilor executate de terţi.
În continuare acestea sunt utilizate în procesul de producţie sau de realizare a serviciilor,
urmând ca ulterior produsele finite, lucrările sau serviciile să fie comercializate.
În acest fel este încasată contravaloarea lor, în final obţinându-se reconstituirea formei
băneşti iniţiale care are ca şi destinaţie acoperirea nevoilor curente ale unui nou ciclu economic.
Pentru fiecare etapă parcursă de resursele băneşti până la reconstituirea lor este nevoie
de o anumită perioadă de timp, necesară desfăşurării procesului de exploatare. Pe parcursul
acestei etape ale procesului economic întreprinderea imobilizează resurse băneşti.
Indicatorii utilizaţi pentru analiza ratelor de gestiune a activelor circulante sunt:
• numărul de rotaţii a activelor circulante;
• durata în zile a unei rotaţii a activelor circulante.
CA Ac
nrAc = sau dz Ac =  360
Ac CA

a) Analiza numărului de rotaţii a activelor circulante

Factorii de influenţă care determină modificarea numărului de rotaţii sunt:

• nivelul activelor circulante;

• nivelul cifrei de afaceri.

CA1 CA 0
∆ nrAC = nrAC 1 - nrAC 0 = -
Ac1 Ac0

a1) Influenţa modificării activelor circulante:

∆ nrAC (Ac) = r nrAC (Ac) - nrAC 0

CA0 CA0
∆ nrAC (Ac) = -
Ac1 Ac0

a2) Influenţa modificării cifrei de afaceri:

∆ nrAC (Ac) = nrAC 1 - r nrAC (Ac)

CA1 CA0
∆ nrAC (CA) = -
Ac1 Ac1

∆ nrAC = ∆ nrAC (Ac) + ∆ nrAC (CA)

 b) analiza duratei în zile a unei rotaţii a activelor circulante
Factorii de influenţă asupra duratei în zile a unei rotaţii a activelor circulante se regăsesc
în:
• modificarea stocurilor;
• modificarea creanţelor;
• modificarea disponibilităţilor;
• modificarea cifrei de afaceri.
Ac1  360 Ac0  360
∆ dz AC = dz AC 1 - dz AC 0 = -
CA1 CA0

∆St

∆Ac ∆Cr

∆ dz AC

∆CA ∆Db

b1) Influenţa modificării activelor circulante:

∆ dz AC (Ac) = r dz AC (Ac) - dz AC 0
Ac1 Ac0 Ac1
∆ dz AC (Ac) =  360 -  360 =  360 - dz AC 0
CA0 CA0 CA0
b11) Influenţa modificării stocurilor:

St 1 + Cr0 + Db0 St + Cr0 + Db0

 360 − 0  360
∆ dz AC (ST) = CA 0 CA 0

St 1 St
=  360 − 0  360
CA0 CA0
b12) Influenţa modificării creanţelor:
St + Cr1 + Db0 St + Cr0 + Db0
∆ dz AC (Cr) = 1  360 − 1  360
CA0 CA0

Cr1 Cr
=  360 − 0  360
CA0 CA0

b13) Influenţa modificării disponibilităţilor:

St 1 + Cr1 + Db1 St + Cr1 + Db0

∆ dz AC (Db) =  360 − 1  360
CA0 CA0

Db1 Db0
=  360 −  360
CA0 CA0

b2) Influenţa modificării cifrei de afaceri:

 ∆ dz AC (CA) = dz AC 1 - r dz AC (Ac)

Ac1 Ac1 Ac1

=  360 -  360 = dz AC 1 -  360
CA1 CA0 CA0

Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante reprezintă dezideratul oricărui

management performant. Dacă are loc însă o reducere a vitezei de rotaţie (creşterea duratelor
de imobilizare a resurselor financiare) efectul negativ se va regăsi în:
• creşterea cheltuielilor indirecte;
• creşterea cheltuielilor totale;
• diminuarea rezultatului exerciţiului.

4.2.1 Analiza ratelor de gestiune a stocurilor

Rata de gestiune a stocurilor arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile
până se reîntorc în formă bănească iniţială.
Folosind indicatorii de gestiune determinăm de câte ori, într-o perioadă de gestiune,
stocurile materiale trec succesiv prin fazele aprovizionare – fabricaţie – vânzare, respectiv
durata în zile a unei rotaţii complete.
Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare, cu atât eficienţa folosirii lor este mai
ridicată, deoarece efectele obţinute în urma folosirii acestora sunt mai mari.
Principalii factori care determină mărimea stocurilor se regăsesc în:
• nivelul previzionat al vânzărilor;
• durata procesului de fabricaţie;
• perisabilitatea produselor finite;
• uşurinţa aprovizionării sau uşurinţa înlocuirii stocurilor;
• consecinţele neasigurării unui anumit tip de materie primă.

Gestiunea stocurilor se urmăreşte cu ajutorul ratei de gestiune exprimate prin:

• numărul de rotaţii într-o anumită perioadă;

• durata în zile a unei rotaţii.
CA Stoc mediu
nr = sau dz =  360
Stoc mediu CA

Si + Sf
Sm =
2

În cadrul stocului mediu se includ:

• stocul de materii prime şi materiale;

• stocul de producţie în curs;
• stocul de produse finite.
 a) analiza numărului de rotaţii
CA1 CA 0
∆nr = nr1 – nr0 = −
Sm1 Sm0

∆Sm

∆nr

∆CA

a1) Influenţa modificării stocului mediu:

CA0 CA0 CA0
∆nr(Sm) = − = − nr0
Sm1 Sm 0 Sm1
a2) Influenţa modificării cifrei de afaceri:
CA1 CA0 CA0
∆nr(CA) = − = nr1 −
Sm1 Sm1 Sm1

b) analiza duratei în zile a unei rotaţii

Sm1 Sm 0
∆ dz = dz 1 - dz 0 =  360 −  360
CA1 CA0

∆Sm

∆dz ∆CA

b1) Influenţa modificării stocului mediu:

Sm1 Sm 0 Sm1
∆ dz =  360 −  360 =  360 − dz0
CA0 CA0 CA0
b11) Influenţa modificării stocului mediu de materii prime şi materiale:
Smp1 + Spn 0 + Spf 0 Smp 0 + Spn 0 + Spf 0
∆ dz (Smp) =  360 −  360
CA0 CA0
b12) Influenţa modificării stocului mediu de producţie neterminată:
Smp1 + Spn 1 + Spf 0 Smp1 + Spn 0 + Spf 0
∆ dz (Spn) =  360 −  360
CA0 CA0
b13) Influenţa modificării stocului mediu de produse finite:
Smp1 + Spn 1 + Spf1 Smp1 + Spn 1 + Spf 0
∆ dz (Spf) =  360 −  360
CA0 CA0
b2) Influenţa modificării cifrei de afaceri:
Sm1 Sm1 Sm1
∆ Dz =  360 −  360 = Dz1 −  360
CA1 CA0 CA0

O creştere a stocului mediu va conduce la reducerea numărului de rotaţii, respectiv la o

creştere a duratei în zile a unei rotaţii.
Scăderea stocului mediu va conduce la creşterea numărului de rotaţii respectiv,
reducerea duratei în zile a unei rotaţii.
 Factorii de influenţă asupra duratei unei rotaţii pot fi grupaţi după mai multe criterii,
dintre care pot fi reţinute două:

a) după locul unde se manifestă vom avea:

• factori interni;
• factori externi.
Factorii interni sunt legaţi de activitatea agentului economic şi se regăsesc în:

- durata ciclului de producţie;

- complexitatea procesului tehnologic;
- particularităţile produselor stocate;
- caracterul sezonier al producţiei.
Factorii externi sunt legaţi de mediul în care îşi desfăşoară activitatea agentul
economic, fiind regăsiţi în:
- conjunctura economică;
- relaţiile dintre întreprindere ţi partenerii de afaceri (furnizori, clienţi).
b) după stadiile circuitului activelor circulante, vorbim de factori ai:
• aprovizionării;
• producţiei;
• comercializării.

În stadiul aprovizionării căile de creştere a vitezei de rotaţie privesc:

• reducerea cheltuielilor cu materiile prime şi materialele;
• reducerea la minimum necesar a stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de
inventar.
Măsurile de accelerare a vitezei de rotaţie în acest stadiu vizează:
- dimensionarea optimă a stocurilor;
- aprovizionarea ritmică cu resurse materiale;
- organizarea corespunzătoare a relaţiilor cu furnizorii şi cu cărăuşii, pentru
asigurarea ritmicităţii şi continuităţii procesului de producţie;
- aprovizionarea cu materii prime şi materiale de la sursele cele mai apropiate şi
cu mijloacele de transport cele mai economice;
- urmărirea schimbărilor care au loc în tehnologia de fabricaţie şi adaptarea
aprovizionării la necesităţile procesului de producţie;
- eliminarea degradărilor şi a pierderilor din timpul transportului;
- reducerea şi eliminarea stocurilor supranormative şi a cheltuielilor
neeconomicoase;
- îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare şi manipulare prin folosirea mijloacelor
mecanizate şi automatizate în vederea eliminării pierderilor, degradărilor şi
sustragerilor de materiale.

În stadiul producţiei căile creşterii vitezei de rotaţie privesc:

• reducerea duratei ciclului de producţie;
• reducerea costurilor de fabricaţie.
În acest stadiu, măsurile de creştere a vitezei de rotaţie sunt mult mai complexe şi
privesc:
- perfecţionarea şi modernizarea tehnologiilor de fabricaţie;
- îmbunătăţirea calităţii produselor şi eliminarea rebuturilor;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie;
 - aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă;
- îmbunătăţirea organizării muncii prin folosirea completă a zilei de muncă;
- ridicarea calificării personalului muncitor;
- asigurarea ritmicităţii producţiei;
- reducerea consumurilor specifice;
- eliminarea circuitelor inutile;
- creşterea productivităţii muncii;
- raţionalizarea cheltuielilor de conducere, administrare şi servire.

În stadiul comercializării căile de creştere a vitezei de rotaţie urmăresc reducerea

duratei de imobilizare în produse finite şi creşterea ritmului de încasare a produselor livrate.
Măsurile în acest stadiu privesc:
• încheierea, în termen, a contractelor de livrare a produselor;
• desfăşurarea ritmică a livrărilor, conform termenelor stabilite;
• organizarea depozitării de produse finite şi a transportului de la secţiile de producţie
la depozite;
• îmbunătăţirea relaţiilor cu beneficiarii şi cu unităţile de transport;
• urmărirea modului de respectare a clauzelor contractuale, atât de către unitate, cât
şi de către clienţi:
• promovarea unor programe de marketing care să conducă la creşterea vânzărilor;
• evitarea lansării în fabricaţie a unor produse fără desfacere asigurată;
• alegerea celei mai avantajoase forme de decontare;
• urmărirea şi evidenţierea exactă a documentelor de decontare;
• reducerea şi eliminarea cauzelor care generează refuzuri de plată;

4.2.2 Analiza ratelor de gestiune a clienţilor

Clienţii reprezintă creanţe ale întreprinderii, rezultate din livrarea de bunuri şi/sau
prestarea de servicii şi care au o anumită scadenţă de încasare.

Rata de gestiune a clienţilor (viteza de rotaţie a creanţelor) ne arată în câte zile îşi
încasează întreprinderea contravaloarea livrărilor de la clienţi, putându-se aprecia fie prin
numărul de rotaţii al creditului clienţi, fie prin durata de încasare, în zile a creditului:

CA Clienti
nrCl = sau dz Cl =  360
Clienti CA

Pentru determinarea vitezei de rotaţie a creanţelor în postul clienţi se includ sumele

aferente contului clienţi, efectele de primit şi efectele neajunse la scadenţă.
Durata în zile a creditului „clienţi” exprimă decalajul în zile de la data facturării până
la data încasării contravalorii facturii.
Mărimea acestui indicator este influenţată de:
• strategia întreprinderii furnizoare care, dacă este în expansiune, va acorda un
interval de timp de plată mai mare decât concurenţii ei;
• relaţiile stabilite cu clienţii, când se acordă un termen mai mare de plată pentru
clienţii tradiţionali, pentru întreprinderi care prezintă garanţii serioase;
• specificul producţiei când pentru produsele perisabile intervalul este mult mai mic;
 • conjunctura economică care dacă este favorabilă, determină întreprinderea să acorde
un interval de timp mai mare;
• politica de credit practicată pe piaţă care determină ca atunci când dobânzile cresc
să scadă durata creditului client, iar atunci când scad să crească aceste credite.

În analiza creditului client trebuie să ţinem seama de următoarele aspecte:

• dacă durata în zile a creditului este mare înseamnă că se folosesc resursele financiare
ale întreprinderii. În cazul în care această durată depăşeşte 30 de zile întreprinderea
se confruntă cu dificultăţi în încasarea facturilor.
• tendinţa de creştere a duratei în zile a creditului client este un semnal fie al
înrăutăţirii situaţiei întreprinderii, fie a situaţiei clienţilor.
• dacă durata în zile a creditului client este mai mare decât durata în zile a creditului
furnizor atunci la nivelul întreprinderii se creează un deficit de resurse financiare.

4.3 Analiza ratelor de gestiune a furnizorilor

Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotaţie) ne arată în câte zile întreprinderea

îşi achită obligaţiile sale faţă de furnizori exprimându-se prin număr şi durata în zile a unor
rotaţii.

Costuri totale Furnizori

nrFz = dz Fz =  360
Furnizori Costuri totale

Aprovizionari totale Furnizori

nrFz = dz Fz =  360
Furnizori Aprovizionari totale

CA Furnizori
nrFz = dz Fz =  360
Furnizori CA

În analiza creditului furnizor reţinem:

• durată în zile mare a creditului furnizor înseamnă că întreprinderea foloseşte resursele
acestuia. Dacă însă este mai mare de 30 de zile, întreprinderea trebuie să-şi analizeze
cauzele lipsei de lichiditate;
• dacă tendinţa este de creştere atunci întreprinderea se confruntă cu dificultăţi de plată.
 ANALIZA VALORII ADĂUGATE

Valoarea adăugată reprezintă bogăţia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane
şi financiare ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la terţi.
Prin comparaţia valorii adăugate cu cifra de afaceri, putem spune că în timp ce aceasta
din urmă exprimă capacitatea unei societăți comerciale de a vinde, valoarea adăugată exprimă
aportul economic al societății comerciale, surplusul de valoare pe care aceasta reuşeşte să-l
genereze ca urmare a efortului depus în procesul de producţie.
Analiza valorii adăugate prezintă interes pentru toți agenții economici indiferent de
domeniul de activitate, deoarece permite o bună evaluare a performanţelor şi a eficienţei
folosirii factorilor de producţie. Se poate spune astfel că valoarea adăugată exprimă, mult mai
bine decât orice alt indicator, eficacitatea combinării factorilor de producţie muncă şi capital.
Reflectând surplusurile de bogăţie create ca urmare a utilizării factorilor de producţie,
peste valoarea consumurilor intermediare, valoarea adăugată este întotdeauna pozitivă.
Pentru calculul valorii adăugate se poate folosi metoda substractivă (deductivă)
sau metoda aditivă.
Valoarea adăugată se calculează, pe baza soldurilor intermediare de gestiune,
prin metoda deductivă, ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului şi consumul
intermediar.
VA = Producţia globală a exerciţiului - Consumul intermediar
unde:
Producţia globală a exerciţiului = Marja comercială + Producţia exerciţiului
Consumul intermediar = Cumpărări de materii prime şi materiale ± Variaţia stocurilor de
materii prime şi materiale + Alte cheltuieli şi cumpărări externe (lucrări şi servicii executate de
terţi).
Valoarea adăugată reprezintă pentru o societate comercială sursa de acumulări băneşti
care este utilizată pentru remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea sa.
Valoarea adăugată va reveni:
• personalului şi organismelor sociale, sub forma cheltuielilor cu personalul;
• statului, sub formă de impozite, taxe, vărsăminte asimilate şi impozit pe profit;
• acţionarilor, sub forma dividendelor;
• creditorilor, sub forma cheltuielilor financiare;
• societăţii comerciale, sub formă de autofinanţare (amortizare şi profit net repartizat
întreprinderii).
Pornind de la această modalitate de repartizare a valorii adăugate, putem utiliza pentru
calculul indicatorului o altă metodă, numită metoda aditivă, care presupune însumarea
elementelor componente a acestuia. Dacă rezultatul exercițiului se repartizează pentru
dividende și investiții, relațiile sunt:
VA = S + Am + Db + I + Pn
sau
VA = S + I + Db + Div + Af
unde:
S - salarii; Am - amortizare anuală;
Db - dobânzi; I - impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
Pn - profit net; Div - dividende;
Af - autofinanţarea.

Valoarea adăugată reprezintă unul din principalii indicatori de rezultate care se

urmăresc la nivel microeconomic, importanţa indicatorului fiind cu atât mai mare cu cât
informaţiile pe care le conţine au un grad mai mare de sinteză, în sensul că elimină repetările de
rezultate din circuitul economic (spre deosebire de cifra de afaceri care include şi cifra de
afaceri a unităţilor din amonte de întreprindere).
Pentru analiza valorii adăugate principalele aspecte urmărite se referă la:
• nivelul şi dinamica valorii adăugate;
• structura valorii adăugate;
• analiza factorială a valorii adăugate;
• efectele modificării valorii adăugate asupra principalilor indicatori economico-financiari.

Analiza nivelului şi dinamicii valorii adăugate

Analiza nivelului și a dinamicii valorii adăugate se efectuează pe total valoare adăugată

sau pe fiecare element component.
Dinamica valorii adăugate se urmărește în valori absolute, respectiv relative, cu
relațiile :
a) Abaterea absolută în mărimi absolute
ΔVA = VA1 – VA0
sau
ΔVA = VAn – VAn-1.
Abaterea absolută în mărimi absolute a valorii adăugate cuantifică în mărimi absolute,
creşterea sau descreşterea nivelului valorii adăugate faţă de o bază de comparaţie sau faţă de
nivelul valorii adăugate din perioade precedente.
Acest tip de abatere permite compararea şi cu alte baze de comparatie decât cele de la
nivelul întreprinderii.
b) Abaterea absolută în mărimi relative- de natura indicelui

IVA = VA1 x100

VA0
sau
IVA = VA n x100 .
VA n-1
Abaterea absolută în mărimi relative a valorii adăugate arată de câte ori se regăseşte
valoarea adăugată din perioada de bază, sau baza de comparaţie în valoarea adăugată din
perioada curentă sau cea comparată.
c) Abaterea absolută în mărimi relative - de natura ritmului (abaterea indicelui)
ΔIVA = IVA – 100
Ritmul arată procentual, în mărimi relative, abaterea absolută a valorii adăugate de la o
perioadă la alta, sau abaterea absolută a valorii adăugate comparate faţă de baza de comparaţie.

Analiza structurală a valorii adăugate

Pentru analiza structurii valorii adăugate se porneşte de la metoda de repartiţie (sau

aditivă) când pentru aprecierea contribuţiei fiecărui element component se iau în considerare
următoarele:
• cheltuielile cu personalul, când se evidenţiază:
- cheltuielile cu salariile;
- contribuţiile la asigurări sociale;
- cheltuielile cu protecţia socială.
• amortizarea activelor imobilizate;
• cheltuielile financiare, în principal dobânzile bancare pentru creditele angajate;
• profitul net, repartizat pentru dividende sau pentru dezvoltare;
• alte elemente de natura valorii adăugate (impozite, taxe, vărsăminte asimilate, impozitul
pe profit).
 Ratele de remunerare ale valorii adăugate, reprezintă ponderea deţinută de fiecare
element component (ca expresie a remunerării diferiţilor parteneri) în valoarea adăugată.
Valoarea adăugată de o societate comercială, ca urmare a derulării unei activităţii Dintre
ratele valorii adăugate, cele mai folosite în teoria şi practica economică sunt:
a) Rata variaţiei valorii adăugate
Rv = VA1−VA0 x100
VA0
Această rată mai este denumită în literatura economică „rata de creştere a întreprinderii”.
b) Rata valorii adăugate
R = VA x100
CA
Acest indicator este o expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create la un anumit
nivel de activitate. În industrie ea se ridică în medie la 50-60% din cifra de afaceri, pe când în
sfera distribuţiei este mult mai redusă (15-20%). Interpretarea evoluţiei ratei valorii adăugate
trebuie făcută luând în considerare structura cifrei de afaceri pe tipuri de activităţi. Pentru o
întreprindere mixtă (de producţie şi comercializare) degradarea ratei valorii adăugate semnifică
creşterea ponderii activităţii comerciale, cu o rată specifică mai redusă.
lucrative (valoarea adăugată brută globală) se repartizează între participanții la crearea sa :
- personalul salariat este retribuit prin salarii şi protecţia socială aferentă (inclusiv
impozitul pe salarii);
- statul percepe impozite (impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, inclusiv impozitul pe
profit);
- creditorii percep dobânzi şi comisioane pentru creditele acordate societății;
- acţionarii societății încasează dividende;
- societatea comercială beneficiază de autofinanţarea netă reală, adică profit
repartizat pentru investiţii şi amortizări.
Analiza modului de repartizare a valorii adăugate este importantă pentru a pune în
evidenţă evoluţia părţii care revine fiecărui participant şi astfel să se aprecieze contribuţia
fiecărui participant la crearea bogăţiei societății. Pentru aprecierea modului de distribuire a
valorii adăugate se utilizează următoarele rate:

PERSONAL Cheltuieli de personal

x100
Valoarea adaugata
STAT: Impozite si taxe
x100
Valoarea adaugata
Dividende si repartizari
ACŢIONARI: x100
Valoarea adaugata
Cheltuieli cu dobânzile
CREDITORI: x100
Valoarea adaugata
ÎNTREPRINDERE: Autofinantare
x100
Valoarea adaugata
Nivelul ratelor de distribuire a valorii adăugate este important, atât pentru a se urmări
evoluţia în timp şi mutaţiile care pot avea loc între cele cinci categorii, cât şi pentru a fi
comparate cu nivelurile medii pe ramură sau cu nivelurile realizate de alte întreprinderi din
ramură.

În teoria şi practica economică se operează şi cu alte rate ale valorii adăugate, cum ar fi:
- valoarea adăugată realizată în medie de un salariat (care nu este altceva decât o formă
de exprimare a productivităţii muncii):
 VA
R=
Ns
- valoarea adăugată la 100, 1000 lei active imobilizate sau active fixe:
VA VA
R= x1000 sau R= x1000
Ai Af
Pentru ca aceste rate ale valorii adăugate să fie utile în procesul de decizie e necesar ca în
determinarea lor să se ţină seama de eroziunea monetară. Analiza valorii adăugate prezintă
interes pentru orice întreprindere, indiferent de domeniul de activitate, deoarece permite
evaluarea performanţelor, a eficienţei folosirii factorilor de producţie, a politicii comerciale.

Modele factoriale de analiză a valorii adăugate

Pentru analiza factorială a valorii adăugate se pot folosi mai multe modele grupate astfel:

a) Modele care evidenţiază resursele utilizate

Ca şi resurse în realizarea valorii adăugate o societate comercială foloseşte resurse
umane, materiale şi financiare. Un loc aparte îl deține timpul, ca resursă utilizată.

• Modelul bazat pe influenţa resurselor de muncă

Q e VA
VA = NS  
NS Q e
unde:
N S - numărul de salariaţi
Q e - producţia exerciţiului
Qe
- productivitatea muncii
NS
VA
- rata valorii adăugate (valoarea adăugată la 1 leu producţia exerciţiului respectiv
Q
e
la 1 leu cifră de afaceri)

• Modelul bazat pe influenţa resurselor tehnice

Mf a Q e VA
VA = Mf   
Mf Mf a Q e
unde:
Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe
Mfa - valoarea medie a mijloacelor fixe active
Mf
a - rata de structură a mijloacelor fixe
Mf
Q
e - randamentul mijloacelor fixe active
Mf
a

• Modelul bazat pe influenţa celor două resurse

Mf Mf a Q e VA
VA = N S    
N S Mf Mf a Q e

• Modelul factorial care ia în considerarea consumul total de timp de muncă

VA = Nh x  Qex  x  VA 
 Qex 
 Nh   
 Factorii de influenţă asupra valorii adăugate sunt:

Δ Nh – numărul de ore lucrate de salariaţi într-un an

 Qex 
Δ VA Δ  - producţia exerciţiului medie orară (productivitatea
 Nh 
medie orară cu baza de calcul în producţia exerciţiului)
 VA 
Δ  - rata valorii adăugate (cu baza de calcul în producţia exerciţiului)
 Qex 

Măsurile de creştere a valorii adăugate conform modelului trebuie să vizeze:

• Utilizarea extensivă, dată de creşterea nivelului consumului total de timp de muncă (Nh),
în condiţiile păstrării constante a productivităţii muncii medii orare şi a ratei valorii
adăugate ;
• Creşterea productivităţii muncii medii orare ;
• Creşterea valorii adăugate într-un ritm superior creşterii producţiei exerciţiului (IVA >
IQex).

b) Modele bazate pe indicatori de rezultate (Modelul bazat pe producţia exerciţiului)

CA VA
VA = Q e  
Q e CA
unde:
CA
Q e - producţia exerciţiului ;
Q e - gradul de valorificare a producţiei exerciţiului
Modelele de analiză a valorii adăugate prezentate până acum utilizează ca metodă de
analiză metoda ratelor explicative în care modificarea este influenţată de modificarea unui factor
cantitativ şi a mai multor factori calitativi.

c) Alte modele de referinţă a valorii adăugate

• Modelul bazat pe capacitatea întreprinderii de a spori valoarea consumurilor
intermediare.
 C 
ΔVA = Q e - C m = Q e  1 - m  = Q e  va
 Qe 
unde:
Qe – producţia exerciţiului
Cm – consumul intermediar;

v a - valoarea adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului.

Factorii de influenţă asupra valorii adăugate sunt:
∆Ns
∆T
∆Qe
∆VA ∆ wh ∆t

∆ va ∆S

∆vai
unde:
T – fondul total de timp de muncă (ore/an);
wh - productivitatea medie orară;
Ns – număr mediu de salariaţi;
t - timp de lucru pe un salariat (ore salariat/an);
S – structura producţiei exerciţiului;
vai – valoarea adăugată la un leu producţie a exerciţiului, pe produse.

• influenţa modificării producţiei exerciţiului:

ΔVA (Qe ) = (Q e1 − Q e0 )  v a0
- influenţa modificării fondului total de timp de muncă:
ΔVA (T) = (T1 − T0 )  wh 0  v a0
▪ influenţa modificării numărului de salariaţi:
ΔVA (Ns) = (Ns 1 − Ns 0 )  t 0  wh 0  v a0
▪ influenţa modificării timpului de muncă pe un salariat:
ΔVA (E) = Ns 1 (E 1 − E 0 )  wh 0  v a0
- influenţa modificării productivităţii medii orare:
ΔVA ( wh) = T1 ( wh 1 - wh 0 )  v a0
• influenţa modificării valorii adăugate medii, la un leu producţie a exerciţiului:
ΔVA ( va ) = Q e1  ( v a1 − v a0 )
- influenţa modificării structurii producţiei exerciţiului:
ΔVA (s) = Q e1  (rv a(s) − v a0 )
- influenţa modificării valorii adăugate la un leu producţie a exerciţiului, pe produse;
ΔVA (va) = Q e1  ( v a1 - rv a(s) )
Factorii de creştere a valorii adăugate, pe baza acestui model, sunt:
• creşterea productivităţii medii orare;
• îmbunătăţirea utilizării timpului de muncă;
• reducerea cheltuielilor materiale la un leu producţie a exerciţiului, concomitent cu
creşterea calităţii producţiei;
• creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie.

• Modelul bazat pe consumul total de timp de muncă

VA
VA = T  unde:
T
T – fondul total de timp de muncă (ore/an).
VA
- valoarea adăugată medie (pe unitatea de timp de muncă consumată).
T
Factorii de influenţă asupra valorii adăugate sunt:

∆Nm
∆T ∆nz
∆VA ∆nh
∆hz
VA
∆
T
unde:
Nm – numărul de muncitori;
 nh – numărul de ore lucrate de un muncitor într-un an;
nz – numărul de zile lucrate de un muncitor într-un an;
hz – numărul de ore lucrate de un muncitor într-o zi.
• influenţa modificării consumului total de muncă, exprimat prin total om – ore lucrate
într-un an:
VA 0
ΔVA (T) = (T1 − T0 ) 
T0
− influenţa modificării numărului de muncitori:
VA 0
ΔVA (Nm) = (Nm1 − Nm 0 )  n h 0 
T0
− influenţa modificării numărului mediu de ore lucrate de un muncitor:
VA 0
ΔVA (n z ) = Nm1  (n z1 - n z 0 )  h z 0 
T0
− influenţa modificării numărului mediu de ore lucrate pe zi de un muncitor:
VA 0
ΔVA (h z ) = Nm1  n z1  (h z1 - h z 0 ) 
T0
• influenţa modificării valorii adăugate medii orare:
VA 1 VA 0
ΔVA VA = T1  ( − )
(
T
) T1 T0
Creşterea valorii adăugate are ca factori de influenţă:
− creşterea fondului total de timp de muncă, pe seama:
− creşterii numărului de muncitori;
− creşterii numărului de ore lucrate de un muncitor într-un an, prin:
• creşterea numărului de zile lucrate de un muncitor;
• creşterea numărului de ore lucrate pe zi de un muncitor.
− creşterea valorii adăugate pe unitatea de timp de muncă.

Considerăm că pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare a întreprinderii, în vederea

creşterea valorii adăugate, în primul rând ar trebui mobilizaţi factori calitativi prin:
• creşterea productivităţii muncii;
• creşterea gradului de utilizare a timpului de muncă;
• creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie;
• creşterea calităţii produselor;
• creşterea gradului de valorificare a producţiei exerciţiului;
• creşterea vitezei de rotaţie a activelor circulante;
• reducerea cheltuielilor materiale la 1 leu producţie a exerciţiului.
 ANALIZA COSTURILOR

1. Consideraţii asupra noţiunii de cost

Costul reprezintă echivalentul valoric al consumului de resurse materiale, umane şi

financiare efectuat pentru obţinerea unui bun, efectuarea unei lucrări sau prestarea unui
serviciu.
Pentru desfăşurarea activităţii de exploatare societatea comercială are nevoie de
resurse economice pe care şi le asigură de pe piaţă. Dacă pornim de la noţiunea de asigurare
cu resurse atunci putem defini cheltuielile ca fiind expresia bănească a asigurării de resurse în
scopul realizării obiectului de activitate.
În continuare aceste resurse sunt consumate (utilizate) în vederea de realizării de
bunuri, prestării de servicii sau executării de lucrări. Repartizarea cheltuielilor efectuate
pentru asigurarea de resurse asupra unui bun, serviciu sau lucrare formează costul bunului,
serviciului sau lucrării.
Privit din acest punct de vedere costul poate fi tratat ca un mod de grupare sau
regrupare, în funcţie de anumite criterii, a cheltuielilor sau, altfel spus, cheltuiala este o
componentă a costului. Factorul determinant care transformă o cheltuială în cost este
consumul, adică legătura ei nemijlocită cu o activitate concretă.
Pornind de la aceste considerații putem evidenția câteva caracteristici ale noțiunii de
cost:
- costul exprimă un consum de resurse, în expresie monetară;
- costul include elemente de cheltuieli pe care o societate comercială le efectuează
pentru realizarea bunurilor și serviciilor din obiectul de activitate;
- costul este componenta majoră a prețului de vânzare.

Din perspectiva contabilității de gestiune, utilizarea noțiunii de cost devine o categorie

economică importantă în fundamentarea analizei costurilor.
1.1 Clasificarea costurilor

Criteriile de clasificare a costurilor pot fi:

• după comportamentul lor faţă de volumul de activitate costurile se împart
în:
- costuri variabile;
- costuri fixe.
• după modul de identificare și repartizare pe produse avem:
- costuri directe;
- costuri indirecte;
• după conţinutul lor costurile se grupează în:
- costuri cu personalul;
- costuri materiale.
Principalele aspecte urmărite în analiza costurilor se referă la:
- analiza costurilor totale;
- analiza structurală a costurilor în care se urmărește analiza diferitelor categorii de
costuri clasificate după anumite criterii (costuri variabile, costuri fixe, costuri cu
salariile, costuri materiale, etc.);
- analiza costului pe unitatea de produs;
 1.2 Analiza costurilor totale
Costurile totale reprezintă consumul total de resurse în expresie monetară aferent
volumului de producție fabricat.
În analiza costurilor totale se pot utiliza următorii indicatori:
- costuri totale aferente volumului de producție fabricat;
- costuri totale la 1000 lei cifră de afaceri.

1.2.1 Analiza costuri totale aferente volumului de producție

Relația factorială de calculat utilizată este:

CT1 = ∑q1c1 = c1  q1 respectiv CT0 = ∑q0c0 = c0  q 0

Factorii de influență, relațiile de cuantificare a influenței modificării lor, precum și

mecanismul de acțiune asupra costurilor totale se analizează ca și în cazul cifrei de afaceri
totale, cu precizarea că factorul calitav ia forma costului unitar în loc de preț unitar.
1.2.2 Analiza costurilor totale la 1000 lei cifră de afaceri
Indicatorul utilizat pentru analiză îl reprezintă costuri totale la 1000 lei cifră de
afaceri.

C / 1000CA =
CTCA
1000 =
 q * c 1000
CA q* p
Factorii de influență asupra modelului sunt grupați în factori de de gradul I și factori
de gradul II:

C / 1000 CA gs (structura valorică a producţiei)

c
 1000 Δp
p

Δc
a) Influenţa modificării structurii valorice a producţiei:

C / 1000CA (gs ) =
q 1 * c0
1000 −
q 0 * c0
1000 =
q 1 * p0 q 0 * p0
c0 c
=  gs 1 1000 −  gs 0 * 0 1000
p0 p0

Structura valorică a producţiei îşi transmite influenţa asupra costurilor totale la 1000
lei cifră de afaceri datorită faptului că nivelul costurilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse
este diferit. Modalitatea de transmitere este următoarea:
- dacă creşte ponderea produselor cu un nivel al costurilor la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse mai mare decât nivelul costurilor totale la 1000 lei cifră de afaceri din
perioada de bază și scade ponderea produselor cu un nivel al costurilor la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse mai mic decât nivelul costurilor totale la 1000 lei cifră de afaceri din
perioada de bază, atunci va avea loc creşterea nivelului costurilor totale la 1000 lei cifră de
afaceri din perioada curentă;
- dacă creşte ponderea produselor cu un nivel al costurilor la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse mai mic decât nivelul costurilor totale la 1000 lei cifră de afaceri din
perioada de bază și scade ponderea produselor cu un nivel al costurilor la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse mai mare decât nivelul costurilor totale la 1000 lei cifră de afaceri din
perioada de bază , atunci va avea loc reducerea nivelului costurilor totale la 1000 lei cifră de
afaceri din perioada curentă;

b) Influenţa modificării costurilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse:

C / 1000CA  c  = q 1 * c1
1000 −
q 1 * c0
1000 =
 
p
q 1 * p1 q 1 * p0
c1 c
=  gs 1
p1
1000 −  gs 1 * 0 1000
p0

Modificarea costurilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse se va regăsi în acelaşi

sens în costurile totale la 1000 lei cifră de afaceri.
b1) Influenţa modificării preţurilor unitare:

C / 1000CA (p ) =
q 1 * c0
1000 −
q 1 * c0
1000 =
q 1 * p1 q 1 * p0
c0 c
=  gs 1 1000 −  gs 1 * 0 1000
p1 p0

Modificarea preţurilor unitare determină modificarea în sens invers a costurilor la

1000 lei cifră de afaceri, influenţa transmiţându-se prin intermediul costurilor la 1000 lei cifră
de afaceri pe produse.
b2) Influenţa modificării costurilor unitare:

C / 1000CA (c ) =
q 1 * c1
1000 −
q 1 * c0
1000 =
q 1 * p1 q 1 * p1
c1 c
=  gs 1 1000 −  gs 1 * 0 1000
p1 p1

Modificarea costurilor unitare determină modificarea costurilor la 1000 lei cifră de

afaceri în acelaşi sens, prin intermediul costurilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse.
Reducerea costurilor la 1000 lei cifră de afaceri se poate realiza prin:
- îmbunătăţirea structurii fabricaţiei prin creşterea ponderii produselor cu nivel al
costurilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse mai redus;
- creşterea preţurilor de vânzare ca urmare a îmbunătăţirii calităţii produselor;
- reducerea costurilor unitare;
- reducerea costurilor de producţie şi comercializare
 1.3 Analiza costurilor variabile
Costurile variabile (operaţionale) sunt acelea care se modifică în raport cu modificarea
volumului de producţie, în cadrul costurilor totale de exploatare deținând ponderea cea mai
mare.
În această categorie de costuri intră: costuri cu materii prime, costuri cu materiale
auxiliare directe, costuri cu energia electrică și apă pentru nevoi tehnologice, costuri cu
salariile muncitorilor direct productivi, salarizaţi în acord, contribuţiile la asigurările sociale
(C.A.S) aferente acestor salarii, etc.
Pentru analiza costurilor variabile se utilizează funcţia costurilor pe termen scurt, ceea
ce înseamnă că, în condiţiile date (relativ constante) ale structurii şi echipamentului firmei, se
realizează un volum al producţiei mai mare sau mai mic în legătură cu care costurile variabile
au un comportament strict sau non strict proporţional.
Analiza costurilor variabile presupune urmărirea următoarelor aspecte:
- costurile variabile la 1000 lei cifră de afaceri;
- costurile variabile medii;
- costurile variabile totale.

1.3.1 Analiza costurilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri

Modelul factorial de analiză este:

CV  q * cv 1000 = gs cv 1000
Cv / 1000CA = 1000 =  p
CA q* p
unde:
q = volumul fizic al producţiei;
q* p
gs = structura valorică a producţiei ;
q* p
cv = cost variabil unitar;
p = preţ de vânzare unitar.

Nivelul și dinamica costurilor variabile se urmărește în mărimi absolute și mărimi

relative:
Cv / 1000 CA = Cv 1 / 1000 CA − Cv 0 / 1000 CA

Cv1 / 1000CA − Cv 0 / 1000CA

I Cv / 1000CA = 100
Cv 0 / 1000CA

Factorii de influenţă asupra modelului sunt:

Cv / 1000 CA gs

Cv
 1000 Δp
p

Δcv
 a) Influenţa modificării structurii valorice a producţiei:

Cv / 1000CA( gs ) =
 q * cv
1 0
1000 −
q 0 * cv0
1000 =
q * p 1 0 q 0 * p0
cv0 cv
=  gs1 1000 −  gs0 * 0 1000
p0 p0

Structura valorică a producţiei influenţează modificarea costurilor variabile la 1000 lei

cifra de afaceri datorită nivelului diferit înregistrat de costurile variabile la 1000 lei cifra de
afaceri pe produse. Modul de transmitere a influenţei este următorul:
- dacă creşte ponderea produselor cu un nivel al costurilor variabile la 1000 lei
cifră de afacere pe produse mai mare și scade ponderea produselor cu costuri la 1000 lei cifră
de afaceri mai mici decât nivelul costurilor variablile la 1000 lei cifră de afaceri din perioada
de bază, atunci va avea loc creşterea nivelului costurilor la 1000 lei cifră de afaceri din
perioada curentă;
- dacă creşte ponderea produselor cu un nivel al costurilor variabile la 1000 lei
cifră de afacere pe produse mai mic și scade ponderea produselor cu un nivel al costurilor
variabile mai mare decât nivelul costurilor variablile la 1000 lei cifră de afaceri din perioada
de bază, atunci va avea loc reducerea nivelului costurilor la 1000 lei cifră de afaceri din
perioada curentă;

b) Influenţa modificării costurilor variabile la 1000 lei CA pe produse:

Cv / 1000CA cv  =
 q * cv
1 1
1000 −
 q * cv
1 0
1000 =
 
 p 
q * p 1 1 q * p 1 0

cv1 cv
=  gs1 1000 −  gs1 * 0 1000
p1 p0

Modificarea costurilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri pe produse determină

modificarea în acelaşi sens a costurilor la 1000 lei cifră de afaceri.

b1) Influenţa modificării preţurilor unitare:

Cv / 1000CA( p ) =
 q * cv
1 0
1000 −
 q * cv
1 0
1000 =
q * p
1 1 q * p
1 0

cv0 cv
=  gs1
p1
1000 −  gs1 * 0 1000
p0

Modificarea preţurilor unitare determină modificarea în sens invers a costurilor la

1000 lei cifră de afaceri, influenţa transmiţându-se prin intermediul costurilor variabile la
1000 lei cifră de afaceri pe produse.

b2) Influenţa modificării costurilor variabile unitare:

Cv / 1000CA(cv ) =
 q * cv
1 1
1000 −
 q * cv
1 0
1000 =
q * p
1 1 q * p
1 1

cv1 cv
=  gs1 1000 −  gs1 * 0 1000
p1 p1
 Modificarea costului variabil unitar determină modificarea costurilor variabile la 1000
lei cifră de afaceri în acelaşi sens, prin intermediul costurilor variabile la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse.

Reducerea costurilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri se poate realiza prin:
- îmbunătăţirea structurii fabricaţiei prin creşterea ponderii produselor cu nivel al
costurilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse mai redus și scăderea ponderii
produselor cu costuri variabile la 1000 lei cifră de afaceri mai mari.Această
modificare a structurii producției se va face ținând cont de structura cererii de
produse de pe piață;
- creşterea preţurilor de vânzare ca urmare a îmbunătăţirii calităţii produselor;
- reducerea costurilor variabile unitare;
- reducerea costurilor de producţie şi comercializare.

1.3.2 Analiza costurilor variabile medii

Modelul de analiză factorială a costurilor variabile medii este:

CV  q * cv = gs * cv
Cv = = 
q q
unde:
 
gs = structura fizică a producţiei  q  .
q 
 
Cv = Cv1 − Cv 0
Factorii de influență asupra modelului se regăsesc în:
Cv gs

cv

a) influenţa modificării structurii fizice:

Cv ( gs ) =
 q * cv
1 0
−
 q * cv
0 0
=  gs1 * cv0 −  gs0 * cv0
q 1 q 0

Structura fizică a producţiei influenţează modificarea costurilor variabile medii datorită

nivelului diferit înregistrat de costurile variabile unitare. Modul de transmitere a influenţei
structurii este similar ca în cazul costurilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri.
b) influenţa modificării costurilor variabile unitare:

Cv (cv ) =
 q * cv
1 1
−
 q * cv
1 0
=  gs1 * cv1 −  gs1 * cv0
q 1 q 1

Modificarea costurilor variabile unitare îşi transmite influenţa asupra costurilor

variabile medii în mod direct şi în acelaşi sens.
 Măsurile de reducere a costurilor variabile medii urmăresc:
- îmbunătăţirea structurii fizice a producţiei prin creşterea ponderii produselor cu un
nivel al costurilor variabile unitare mai mic decât nivelul costurilor variabile medii
din perioada de bază;
- reducerea costurilor variabile unitare;
- reducerea consumurilor specifice;
- reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi desfacere.

1.3.3 Analiza costurilor variabile totale

Analiza costurilor variabile totale se efectuează cu ajutorul modelului care are ca bază
de calcul volumul fizic al producției.

CV =  q * cv = cv *  q
Factorii de influență identificați cu ajutorul modelului sunt:
CV q

 Cv gs

cv

a) Măsurarea influenţei modificării volumului fizic

CV( q ) = cv 0  q 1 − cv 0  q 0 = cv 0  q
CV( q ) =  q 1 s 0 cv 0 −  q 0 cv 0
CV( q ) =  q 0 cv 0 I q −  q 0 cv 0
CV( q ) =  q 0 cv 0 (I q − 1)
Influenţa modificării cantităţii vândute asupra costurilor variabile totale se transmite
în mod direct şi proporţional cu nivelul costului variabil mediu al perioadei de bază, astfel:
dacă creşte cantitatea vândută are loc creşterea costurilor variabile totale proporţional cu
costul variabil mediu al perioadei de bază iar dacă scade cantitatea vândută are loc scăderea
costurilor variabile totale proporţional cu costul variabil mediu al perioadei de bază.
Cauzele care determină modificarea cantităţilor vândute sunt datorate în mare
măsură factorilor externi dar depind şi de efortul propriu al societăţii comerciale. Factorii
interni de influenţă se regăsesc în:
- gradul de asigurare cu resurse
- gradul de utilizare a resurselor
- gradul de organizare a producţiei şi a muncii.

b) Măsurarea influenţei modificării structurii volumului fizic

CV( s ) = (r cv (q ) − cv 0 ) q 1
CV( s ) =  q 1 cv 0 −  q 1 s 0 cv 0
CV( s ) =  q 1cv 0 −  q 0 cv 0 I q
CV( s ) =  (gs 1 − gs 0 )cv 0  q 1
 Acţiunea structurii producţiei vândute are la bază nivelul diferit al costului variabil
unitar şi se manifestă prin intermediul nivelului mediu al costului unitar din perioada de bază.
Modificarea structurii producţiei vândute determină modificarea nivelului mediu al costului
variabil şi prin intermediul său modificarea costului variabil total. Cauza modificării structurii
producţiei se regăseşte în realizarea programului de producţie în proporţii diferite pe produse.
Acţiunea modificării structurii asupra costurilor variabile totale se explică în aceeași
modalitate ca și în cazul analizei cheltuielilor totale, cu precizarea că diferă factorul calitativ
(în locul costului unitar regăsim costul variabil unitar).
c) Măsurarea influenţei modificării costului variabil unitar

CV( p ) = (cv 1 − r cv (s ) ) q 1
CV( p ) =  q 1 cv 1 −  q 1 cv 0
CV( p ) =  q 1 (cv 1 − cv 0 )
Modificarea costului variabil unitar determină modificarea în acelaşi sens a nivelului
mediu al costului variabil şi prin intermediul său modificarea costurilor variabile totale,
proporţional cu volumul fizic efectiv.
Verificarea corelaţiilor factoriale se corelează cu ajutorul relaţiei:

ΔCV = ΔCV(q )  ΔCV(s )  ΔCV( p )

1.4 Analiza costurilor fixe

Costurile fixe (de structură, de capacitate) sunt acelea a căror mărime rămâne relativ
nemodificată în raport cu modificarea volumului producţiei.
Pe termen lung, toate costurile sunt variabile, deoarece, la orizontul de timp la care se
referă, este posibilă o modificare a dotării întreprinderii, perfecţionarea procesului tehnologic,
modificarea numărului de muncitori, cantitatea de materii prime supuse prelucrării, etc
Pe termen scurt însă, numai o parte din costuri poate fi variabilă, altă parte fiind fixă,
întrucât procesul de producţie se desfăşoară în anumite condiţii, date de o anumită dotare a
agentului economic şi de folosirea unor anumite tehnologii.
Costurile fixe apar doar într-un orizont de timp scurt şi cuprind costuri referitoare la:
amortizarea capitalului fix sau chiriile plătite pentru aceasta, salariile personalului de
management, C.A.S.-ul aferent acestora, cheltuielile aferente abonamentelor la radio,
televizoare, reviste şi alte publicaţii, impozitul pe teren, cheltuieli de deplasare, cheltuieli cu
poşta, telefonul, faxul,etc.

1.4.1 Analiza costurilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri

Modelul factorial de analiză este:

CF CF
Cf / 1000CA = 1000 = 1000
CA q* p
Factorii de influență asupra costurilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri sunt:

Cf / 1000 CA CA q

gs

CF p
 a) Influenţa modificării cifrei de afaceri:

CF0 CF0
Cf / 1000CA(CA ) = 1000 − 1000
 q1 * p1  q0 * p0
Modificarea cifrei de afaceri determină modificarea în sens invers a costurilor fixe la
1000 lei cifră de afaceri.
a1) Influenţa modificării volumului fizic al producţiei:

CF0 CF0
Cf / 1000CA(q ) = 1000 − 1000
 q0 p0 * Iq  q0 * p0
Modificarea volumului fizic al producţiei îşi transmite influenţa asupra costurilor fixe
la 1000 lei cifră de afaceri în sens invers prin intermediul cifrei de afaceri. Creşterea
volumului fizic va determina creşterea cifrei de afaceri şi implicit reducerea reducerea
costurilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri.
a2) Influenţa modificării structurii fizice a producţiei:

CF0 CF0
Cf / 1000CA( s ) = 1000 − 1000
 q1 p0  q0 p0 * Iq
Structura producţiei fizice se manifestă ca factor de influenţă asupra costurilor fixe la
1000 lei cifră de afaceri datorită nivelului diferit al preţului unitar pe produse. Modificarea sa
influenţează în sens indirect costurile fixe la 1000 lei cifră de afaceri, prin intermediul cifrei
de afaceri.
a3) Influenţa modificării preţului unitar:
CF0 CF0
Cf / 1000CA( p ) = 1000 − 1000
 q1 p1  q1 p0
Preţul unitar îşi transmite influenţa asupra costurilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri la
fel ca şi structura producţiei fizice, indirect, prin intermediul cifrei de afaceri.
b) influenţa modificării costurilor fixe totale:

CF1 CF0
Cf / 1000CA(CF ) = 1000 − 1000
 q1 p1  q1 p1
Modificarea costurilor fixe îşi transmite influenţa asupra costurilor fixe la 1000 lei
cifră de afaceri în mod direct şi în acelaşi sens cu modificarea sa.
Măsurile de îmbunătăţire a costurilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri vizează în primul
rând reducerea costurilor fixe totale şi în al doilea rând creşterea cifrei de afaceri.
 Indicatori de rezultate care exprimă potenţialul de finanţare

Capacitatea de autofinanţare

În decursul existenţei sale, o societate comercială trebuie să finanţeze:

• achiziţionarea de imobilizări destinate dezvoltării capacităţii de producţie;
• rambursarea împrumuturilor contractate în vederea acoperirii lipsei de lichidităţi;
• acoperirea deprecierii probabile a stocurilor şi creanţelor, precum şi a riscurilor şi
cheltuielilor la care este expusă activitatea;
• creşterea fondului de rulment ca urmare a creşterii induse de creşterea necesarului de fond
de rulment, datorată creşterii cifrei de afaceri.
Finanţarea acestor nevoi poate fi realizată din resurse externe (în special noi aporturi de
capital, subvenţii pentru investiţii sau împrumuturi) sau din resurse interne (din încasarea
veniturilor diminuate cu plata cheltuielilor).
Dacă finanţarea nevoilor întreprinderii se realizează din resurse monetare interne, atunci
ele reflectă un conţinut diferit de rezultatul exerciţiului şi se regăsesc în noţiunea de capacitate de
autofinanţare.
Rezultatul exerciţiului (profitul net) este o noţiune esenţialmente fiscală, care nu
caracterizează potenţialul de lichidităţi al întreprinderii, deoarece pentru calculul său se folosesc
atât veniturile şi cheltuielile monetare, cât şi cele calculate.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) neglijează veniturile şi cheltuielile nemonetare
(calculate), fiind un rezultat parţial şi tranzitoriu.
Privită din punct de vedere a fluxurilor monetare, capacitatea de autofinanţare este un
surplus monetar net global. Caracterul „net” se explică prin determinarea acestui indicator după
deducerea impozitului pe profit, iar caracterul global prin faptul că este degajat de întreaga
activitate a întreprinderii.
Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare se poate lua în calcul fie excedentul brut
de exploatare, fie rezultatul exploatării.
Spre deosebire de excedentul brut al exploatării care nu ţine seama decât de veniturile şi
cheltuielile de exploatare, capacitatea de autofinanţare ia în considerare toate veniturile încasate
şi toate cheltuielile plătite ale întregii activităţi a întreprinderii (exploatare, financiară,
extraordinară).
Capacitatea de autofinanţare reprezintă surplusul monetar, efectiv sau potenţial, degajat de
ansamblul operaţiunilor de gestiune în cadrul unei anumite perioade, care rămâne la dispoziţia
întreprinderii pe termen lung. Destinaţia indicatorului este remunerarea capitalurilor proprii (prin
dividende datorate), finanţarea investiţiilor de expansiune (partea din profit repartizată pentru
constituirea rezervelor şi a fondului de dezvoltare) şi de menţinere sau reînoire (prin amortizări)
din exerciţiile viitoare.
Capacitatea de autofinanţare se determină în două modalităţi (metoda deductivă și metoda
aditivă) care se bazează pe noţiunile de venituri încasabile (adică generatoare de încasări) şi
cheltuielile plătibile (care generează plăţi). Înseamnă că trebuie luat în considerare faptul că nu
toate veniturile sunt încasabile, după cum nu toate cheltuielile sunt plătibile.
 Cheltuielile neplătibile se referă la:
− cheltuieli cu amortismentele;
− cheltuieli cu provizioanele;
− valoarea contabilă a elementelor de activ cedate.
Veniturile neîncasabile se regăsesc în:
− reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor;
− cota-parte a subvenţiilor pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului;
− venituri din cesiunea activelor, chiar dacă contribuie la încasări, pentru calculul
CAF se consideră neîncasabile.

Pentru calculul CAF, se pot utiliza două metode:

a) prin metoda deductivă, CAF este calculată ca diferenţă între veniturile monetare
(încasabile) şi cheltuielile monetare (plătibile), punctul de pornire fiind excedentul brut al
exploatării. Analitic relaţia de calcul a capacităţii de autofinanţate pe baza metodei deductive
este:
EBE
+Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli din exploatare (chelt. cu despăgubiri,donații și activele cedate)
+Venituri financiare (cu exceptia veniturilor din provizioane )
-Cheltuieli financiare (cu excepţia chelt. financiare privind amortizarea şi provizioanele)
-Impozit pe profit
= Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

Această metodă consideră că excedentul brut de exploatare este format în totalitate din
venituri încasabile, respectiv din cheltuieli plătibile, din care motiv contribuie în totalitate la
formarea CAF, constituind punctul de plecare în calculul acestuia.

b) prin metoda aditivă, calculul CAF pune în evidenţă elementele contabile

negeneratoare de fluxuri monetare. În acest caz se porneşte de la rezultatul net al exerciţiului,
la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări şi provizioane), neplătibile la o anumită
scadenţă şi se scad veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor).

Analitic relaţia de calcul a capacităţii de autofinanţate pe baza metodei aditive este:

Rezultatul net al exerciţiului
+Amortizări şi provizioane calculate:
• de exploatare;
• financiare.
-Venituri din provizioane:
• de exploatare;
• financiare.
+Valoarea contabilă netă a activelor cedate
-Venituri din vânzarea de active (cesiunea elementelor de activ)
-Subvenţii pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului
= Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

Indiferent de modul de calcul, CAF este un indicator ce reflectă performanţele întreprinderii,

reflectând capacitatea acesteia de a degaja resurse interne de finanţare din propria activitate.
 Ca şi resursă, CAF permite finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii, finanţarea unor
nevoi ale gestiunii curente, creşterea fondului de rulment, rambursarea împrumuturilor şi
remunerarea capitalurilor investite.

Achiziţii de imobilizări
Capacitate
Autofinanţare Rambursări de împrumuturi
de
autofinanţare Creşterea fondului de rulment

Dividend

Utilizarea capacităţii de autofinanţare

În esenţă, CAF este un indicator al activităţii financiare a întreprinderii, care reflectă un

flux de trezorerie real sau potenţial (pentru că se transformă treptat în disponibilităţi pe măsura
încasărilor efective), modificarea sa fiind rezultatul politicii de amortizare, a politicii fiscale şi a
acţiunii întreprinderii pe linia creşterii rentabilităţii.

Autofinanțarea (AF) ne arată surplusul bănesc aflat la dispoziția întreprinderii, după ce au

fost remunerați în prealabil toți participanții la activitate (acționarii, prin dividende; iar angajații –
prin salariul social). Autofinanțarea creionează o imagine mai exactă a posibilității întreprinderii
de a-și finanța dezvoltarea, calculându-se prin scăderea din valoarea CAF a dividendelor
distribuite, respectiv a participării salariaților la profit.

În funcție de valoarea acesteia față de CAF, putem identifica trei valori ale autofinanțării:
− AF < CAF și AF= Amortizarea, când tot profitul a fost distribuit;
− AF < CAF autofinanțare parțială, când o parte din profit a fost distribuit și o parte
este folosit pentru investiții;
− AF = CAF, autofinanțare completă , când întreg profitul va fi reinvestit, firma
neacordând dividende sau drepturi de participare.

Fluxurile de numerar (cash-flow)

Fluxul de numerar (cash-flow-ul) este considerat cea mai nouă expresie a performanței
financiare fiind folosit în mod complementar ratelor de profitabilitate pentru a contribui la
managementul și măsurarea performanței firmei. Folosirea sa în analiză elimină unul din
dezavantajele imputate profitului – caracterul său istoric. În consecință, fluxurile de numerar pot
fi interpretate ca o performanță certă, pe când profitul reprezintă doar o performanță probabilă.
Astfel, cash flow-ul este văzut ca o resursă pe care firma o deține efectiv, pe când profitul este un
rezultat cu caracter de potențialitate.

Informaţiile referitoare la fluxurile de numerar ale unei societăţi comerciale oferă

utilizatorilor de situaţii financiare, pe de o parte, posibilitatea de a evalua capacitatea acesteia de a
genera numerar şi echivalente de numerar, iar pe de altă parte, de a estima nevoile sale de a utiliza
aceste fluxuri de numerar.
 Indiferent de domeniul de activitate societăţile comerciale au nevoie de numerar, în
principiu, pentru aceleaşi motive: desfăşurarea activităţii, plata obligaţiilor şi pentru a asigura
rentabilitatea investitorilor.
Urmărirea dinamică a resurselor de care a dispus societatea comercială şi modul lor de
alocare se efectuează cu ajutorul fluxurilor de numerar.

Prin analiza fluxurilor de numerar se obţin informaţii relevante privind intrările, respectiv
ieşirile de numerar, mişcări grupate pe trei activităţi:
• activităţi operaţionale (de exploatare);
• activităţi de investiţii;
• activităţi de finanţare.
Analiza fluxurilor de numerar, permite:
• identificarea capacităţii fiecărei activităţi de a genera numerar;
• separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică numerar;
• evaluarea capacităţii societăţii comerciale de a-şi acoperi obligaţiile de plăţi cash;
• realizarea de investiţii (plasamente) financiare fie pe piaţa de capital, fie pe piaţa monetară;
• aprecierea stabilităţii echilibrului financiar, autonomiei şi lichidităţii societăţii comerciale;
• evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţi viitoare;
• evaluarea viabilităţii derulării în continuare a activităţii;
• evaluarea capacităţii societăţii de a influenţa valoarea de piaţă a acestora.

Spre deosebire de capacitatea de autofinanţare care este un indicator care măsoară resursele
monetare potenţial disponibile în urma desfăşurării unei activităţi, fluxul de numerar (cash-flow-
ul) măsoară resursele monetare efectiv disponibile.
Capacitatea de autofinanţare arată cum activitatea desfăşurată de o societate comercială
poate să acopere, în totalitate sau numai în parte, nevoile sale de finanţare, pe când fluxurile de
numerar nete indică modul în care societatea comercială generează şi foloseşte numerarul şi
echivalentele de numerar.
Această situaţie face posibilă remunerarea efectivă a tuturor participanţilor direcţi şi
indirecţi la activitatea societăţii comerciale, dintre aceştia interesul prioritar fiind exprimat de
acţionari, care vor beneficia fie de dividende fie de creşterea valorii acţiunilor ca urmare a
dezvoltării afacerii.

Fluxul de numerar la nivelul societăţii comerciale se poate determina însumând fluxul de

numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.

Fluxul de numerar din activităţile de exploatare este un indicator cu un rol determinant,

pentru evoluţia viitoare a unei societăţi comerciale deoarece de nivelul său depinde rambursarea
împrumuturilor, menţinerea capacităţii de producţie, plata dividendelor şi realizarea de noi
investiţii fără a recurge la surse externe de finanţare.
Din acest motiv majoritatea specialiştilor consideră că rezultatul generat de activitatea de
exploatare constituie principala sursă de finanţare, fluxul de numerar al acestei activităţi fiind
concentrat pe finanţare şi nu pe măsurarea profitului.
 Situaţia fluxurilor de numerar transformă rezultatul exploatării într-un rezultat efectiv
încasat, din care să se poată plăti cel puţin obligaţiile ce decurg din menţinerea potenţialului actual
de activitate al societăţii comerciale, şi anume (CECCAR, 2004:39):
• plata stocurilor ce constituie aprovizionări – sugerată prin variaţia stocurilor în cauză;
• susţinerea decalajului dintre aprovizionare şi obţinerea stocurilor de produse - sugerat prin
variaţia stocurilor de produse;
• susţinerea decalajului dintre obţinerea stocurilor de produse şi valorificarea lor - sugerat
prin variaţia creanţelor clienţi;
• efectuarea investiţiilor de înlocuire - care au ca sursă amortizarea înregistrată;
• eventual, plata remuneraţiilor cuvenite acţionarilor şi creditorilor.

Adeseori, în literatura de specialitate, se pune semnul egalităţii între fluxul de numerar din
exploatare şi rezultatul brut al exploatării.
Chiar dacă se poate considera că excedentul brut al exploatării este un surplus monetar din
exploatare numai cu totul întâmplător cele două mărimi sunt şi egale. Această situaţie se explică
(Ștefea, P., 2002:78) prin permanenta modificare a valorii elementelor patrimoniale ale societăţilor
comerciale, modificare ce determină absorbţie sau degajare de numerar (extinderea creditului
clienţi echivalează cu o absorbţie de numerar, pe când diminuarea stocurilor echivalează cu o
eliberare de numerar).

Modificările patrimoniale amintite reprezintă în fapt variaţia nevoii de fond de rulment

(ΔNFR) din care motiv fluxul de numerar al activităţii de exploatare mai este cunoscut şi sub
denumirea de excedent de trezorerie al exploatării (ETE).
Excedentul brut de exploatare reprezintă trezoreria potenţială a unei societăţi comerciale:
• dacă nu există variaţii ale stocurilor de produse finite;
• dacă nu există decalaj între:
- vânzări şi încasări;
- aprovizionări şi plăţi.
-
Datorită existenţei acestor decalaje ETE (trezoreria de exploatare) se calculează cu relaţiile:
ETE = EBE – (ΔS + ΔCE – ΔDE) sau ETE = EBE – ΔNFRE
unde:
ΔS – variaţia stocurilor;
ΔCE – variaţia creanţelor de exploatare;
ΔDE – variaţia datoriilor de exploatare;
NFRE – necesarul de fond de rulment din exploatare.
Pentru determinarea fluxului de numerar al exploatării se cunosc două metode: metoda
directă şi metoda indirectă.

Fluxul de numerar al activităţii de investiţii reflectă în mod direct măsura în care aceste
activităţi s-au autofinanţat şi indirect posibilitatea ca în viitor sumele alocate investiţiilor să
genereze fluxuri pozitive de numerar în viitor.
Fluxurile de numerar generate de activitatea de investiţii corelează sumele încasate din
vânzarea şi valorificarea de active imobilizate cu sumele cheltuite pentru achiziţionarea sau
executarea în regie proprie de imobilizări.
 Fluxul de numerar al activităţii de finanţare pune în evidenţă încasările şi plăţile
generate de apelarea la finanţări externe:
Dacă se consideră fluxul de numerar net ca suma fluxurilor de numerar aferente celor trei
activităţi atunci avem următoarea relaţie:

FNN = FNE + FNI + FNF

unde:
FNN – flux de numerar net;
FNE – flux de numerar din activitatea de exploatare;
FNI – flux de nmerar din activitatea de investiţii;
FNF – flux de numerar din activitatea de finanţare.
Fluxul de numerar net poate înregistra următoarele variante:
• flux de numerar net pozitiv (FNN>0) reflectă un excedent de numerar generat de
activitatea desfăşurată care constituie o sursă suplimentară de creştere economică internă,
prin autofinanţare;
• flux de numerar neutru (FNN=0) , caz în care se asigură un echilibru între încasările şi
plăţile perioadei;
• flux de numerar negativ (FNN<0) care reflectă un deficit temporar de lichidităţi care
poate fi acoperit fie din lichidităţile existente la începutul perioadei, fie din împrumuturi
temporare.

Determinarea cash-flow-ului, utilizând informații atât din contul de profit și pierdere, cât
și din bilanț, are în vedere două abordări: franceză și anglo-saxonă.
Abordarea franceză explică cash-flow-ul pe seama echilibrului pe termen lung și a celui
pe termen scurt, adică prin variația trezoreriei nete (ΔTN), calculată ca diferență între variația
fondului de rulment (Δ FR) și variația necesarului de fond de rulment (ΔNFR).

CF = ΔTN = ΔFR - ΔNFR

Abordarea anglo-saxonă se calculează ca suma variațiilor de trezorerie din activitățile de

exploatare, investiții și finanțare:

CF = CF de exploatare + CF investiții + CF finanțare

Cash-flow-ul de exploatare (operațional) furnizează informații despre activitatea internă

a societății, reprezintând fluxurile de trezorerie generate de încasările creanțelor și plățile datoriilor
legate de furnizori, deci de activitatea de producție.

CF de exploatare (operațional) = PN + AMO – Venituri financiare încasate – ΔNFR

unde:
PN = profitul net;
AMO = cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor în cursul exercițiului financiar;
Venituri financiare încasate = veniturile obținute, de regulă, pe seama imobilizărilor financiare;
ΔNFR = diferența calculată între necesarul de fond de rulment dintre două exerciții financiare.
Un cash - flow operațional negativ indică fie un management defectuos, care nu generează
câștig din activitatea de bază, fie o afacere care nu este rentabilă.
 Cash-flow-ul de investiții implică variația investițiilor în imobilizări, ca diferență între
încasările din cesiunea sau rambursarea activelor fixe și plățilepentru achiziția de active fixe.

CF investiții = Veniturile financiare încasate – ΔIMO brute

ΔIMO brute = IMO1 + AMO – IMO0
unde:
IMO1= imobilizările de la sfârșitul exercițiului financiar;
AMO = cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor în cursul exercițiului financiar;
IMO0 = imobilizările de la sfârșitul exercițiului financiar.

Un cash - flow de investiții negativ indică faptul că plățile pentru imobilizări depășesc
încasările din valorificarea acestora, situație normală pentru o societate aflată în expansiune, în
timp ce un cash – flow de investiții pozitivevidențiază faptul căplățile pentru imobilixări sunt
inferioare încasărilor obținute din valorificarea acestora.

Cash-flow-ul de finanțare se bazează pe variațiile capitalurilor proprii și a creditelor:

CF finanțare = ΔCPR + ΔDTL – PN

unde:
ΔCPR = diferența dintre valorile înregistrate ale capitalurilor proprii;
ΔDTL = diferența dintre valorile înregistrate ale datoriilor pe termen lung.

Cash – flow-ul de finanțare reprezintă diferența dintre încasările din atragerea de resurse
de finanțare și plățile pentru rambursarea lor.
Un cash – flow de finanțare pozitiv evidențiază faptul că încasările realizate pentru
atragerea de resurse sunt mai mari decât plățile efectuate rambursarea acestora (societăți
comerciale recent inființate). Invers, un cash – flow de finanțare negativ sugerează că plățile
realizate pentru rambursarea resurselor atrase sunt superioare încasărilor efectuate pentru atragerea
de resurse (societăți comerciale mature).

CF = CF de exploatare + CF investiții + CF finanțare =

= ΔCPR + ΔDTL - ΔIMO nete – ΔNFR

CF = ΔFR - ΔNFR= ΔTN

 INDICATORI DE REZULTATE DE NATURA PROFITULUI

Indicatorii de rezultate exprimaţi sub forma profitului oferă o imagine sintetică a activităţii
desfăşurate de către o societate comercială. În funcţie de sfera lor de cuprindere aceştia pot fi grupaţi
în:
• indicatori parţiali ai profitului:
✓ activitatea de exploatare: rezultatul brut al exploatării (RBE),
rezultatul exploatării (RE);
✓ activitatea financiară: rezultatul financiar (Rf).
• indicatori globali ai profitului: rezultatul exerciţiului (Rex)- înainte şi după impozitare;

a) Rezultatul brut al exploatării (RBE), reprezintă capacitatea brută de autofinanţare care se

degajă din activitatea de exploatare, respectiv exprimă potenţialul de autofinanţare a investiţiilor
pentru exploatare. Aceasta poate lua valori pozitive, caz în care poartă denumirea de excedent brut
din exploatare (EBE) sau valori negative fiind denumită deficitul brut din exploatare (DBE).
Din punct de vedere al repartiţiei RBE, acesta este în principal influenţat de structura
financiară a firmei cu costurile aferente de politica de dezvoltare a firmei, de sistemul de amortizare
şi politica fiscală a statului.
Cuvântul „brut” din denumirea indicatorului semnifică faptul că RBE se determină înaintea
deducerii amortizării şi provizioanelor.
Ca indicator care evidenţiază performanţele economice ale unei societăţi comerciale legate
de activitatea de exploatare (operaţii legate de producţie, de activitatea comercială sau prestări de
servicii), excedentul brut al exploatării este resursa principală a societăţii comerciale care
influenţează atât indicatorii de eficienţă cât şi capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Din acest motiv se consideră că excedentul brut al exploatării reflectă contribuţia capitalului
la crearea bogăţiei întreprinderii.
Pe de altă parte se consideră că indicatorul constituie un rezultat parţial, în sensul că nu ţine
cont de toate cheltuielile suportate de un agent economic în activitatea sa de exploatare (neluând în
considerare cheltuielile cu amortizarea şi nici provizioanele din exploatare).

Calculul rezultatului brut al exploatării se poate face cu ajutorul a două metode:

• metoda substractivă:
- prin deducerea remunerării statului şi personalului din suma valorii adăugate şi a
subvenţiilor pentru exploatare:
EBE = (VA + Subvenţii pentru exploatare) - (Impozite şi taxe + Cheltuieli de personal)
- prin deducerea cheltuielilor de exploatare plătibile din veniturile din exploatare încasabile:
EBE = Venituri din exploatare încasabile - Cheltuieli de exploatare plătibile
• metoda aditivă:
EBE = Rezultatul exploatării
+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele aferente exploatării
+ Alte cheltuieli de exploatare .
- Venituri din provizioane privind exploatarea
- Alte venituri din exploatare
Excedentul brut al exploatării obţinut prin deducerea remunerării statului şi a factorului
muncă din valoarea adăugată reprezintă de fapt contribuţia capitalului la crearea bogăţiei
întreprinderii, permiţând menţinerea şi dezvoltarea capitalului tehnic şi remunerarea capitalurilor
investite.
 Cheltuieli cu Salarii
personalul
Cheltuieli
asociate
Impozite,
V.A. taxe, Cheltuieli
vărsăminte financiare
(bănci)

Subvenţii Dividende
ptr.
exploatare E.B.E. (acţionari)
Impozit pe
profit (stat)

Autofinanţare
(întreprindere)

Legătura dintre V.A. şi E.B.E.

Ca şi destinaţie EBE este folosit pentru:

• remunerarea capitalurilor investite, proprii sau împrumutate (plata dividendelor şi plata
dobânzii către creditori);
• plata impozitului pe profit;
• rambursarea împrumuturilor;
• menţinerea echipamentului, pe baza amortizării;
• dezvoltarea întreprinderii prin sumele repartizate din profitul net.

Analiza rezultatului brut al exploatării se poate efectua fie în mărimi absolute, fie în măsuri
relative. (când se utilizează pentru analiza ratelor de profitabilitate, rentabilitate sau a ratelor de
structură).

Ratele de profitabilitate sau rentabilitate construite cu ajutorul excedentului brut al

exploatării sunt:
• rata marjei brute a exploatării, determinată ca raport între excedentul brut al exploatării
şi cifra de afaceri:
EBE
rb =  100
CA
• rata rentabilităţii economice calculată ca raport între excedentul brut al exploatării şi
capitalul investit:
EBE
re =  100
Cinv
 Ratele de structură sau repartiţie construite pe baza excedentului brut de exploatare sunt:
Cheltuieli financiare
• rata cheltuielilor financiare =  100
EBE
Imprumuturi rambursate
• rata de rambursare a împrumuturilor =  100
EBE
Dividende
• rata dividendelor =  100
EBE
Amortizare
• rata amortizării =  100
EBE

Analiza excedentului brut al exploatării evidenţiază rolul pe care acest indicator îl are asupra
unei societăţi comerciale:
• permite măsurarea performanţelor economice a societăţilor comerciale prin
calculul indicatorilor relativi ai profitabilităţii şi rentabilităţii: rata marjei brute de
exploatare (EBE/CA); rata rentabilităţii economice (EBE/capital investit);
• permite acoperirea obligaţiilor societăţilor comerciale, dacă nivelul
indicatorului este suficient de mare. În acest caz se vor putea rambursa împrumuturile şi
plăti dobânzile aferente, se vor putea reînnoi imobilizările pe seama amortizării şi se vor
acoperi riscurile din provizioanele constituite. Diferenţa va fi distribuită statului (impozit
pe profit), acţionarilor (dividende) şi societăţii comerciale (autofinanţare);
• excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară a
societăţii (nu este influenţată structura financiară a acesteia, care modifică nivelul
veniturilor şi cheltuielilor financiare), de politica de investiţii (reflectată în amortizare),
de politica de provizioane (nu ia în considerare provizioanele), de politica de dividend
(reflectată în repartizarea profitului net), de politica fiscală (nu ia în considerare modul
de calcul al impozitului pe profit) şi de elementele extraordinare ale activităţii
desfăşurate (rezultatul extraordinar).

b) Rezultatul exploatării (RE) evidenţiază toate cheltuielile şi veniturile privind exploatarea şi

exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare (producţie şi comercializare). La
fel ca şi excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării este independent de politica financiară,
fiscală şi de dividend a întreprinderii, dar ţine seama de politica de amortizare şi de politica de
provizioane.
Spre deosebire de EBE, rezultatul exploatării nu este influenţat de importanţa relativă a
capitalului şi a forţei de muncă, ca factor de producţie şi nici de evoluţia lor în timp (de exemplu,
înlocuirea muncii cu echipamente). Ca urmare, rezultatul exploatării permite o mai bună comparaţie
între întreprinderi, cu toate că luarea în considerare a deprecierilor la activele de exploatare poate
influenţa într-un sens sau altul performanţele economice.

Rezultatul exploatării pune în evidenţă rezultatul degajat din exploatare, după luarea în
considerare a tuturor cheltuielilor de producţie şi comercializare şi a riscurilor de exploatare,
calculându-se în două modalităţi:
• pornind de la excedentul brut al exploatării
Rezultatul exploatării (RE) = (Excedentul brut al exploatării (EBE) + Venituri din provizioane
privind exploatarea+ Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli privind amortizarea şi provizioanele
pentru exploatare+ Alte cheltuieli pentru exploatare)
 • luând în considerare veniturile şi cheltuielile activităţii de exploatare, fără a calcula EBE:
Rezultatul exploatării (RE) = Venituri din exploatare –
Cheltuieli de exploatare

c) Rezultatul financiar (RF) este expresia politicii de finanţare şi de plasament adoptată de

societate, calculându-se ca diferenţă între veniturile financiare şi cheltuielile financiare.
Rezultatul financiar exprimă performanţele obţinute de societate ca urmare a implicării sale
în activitatea financiară, performanţe care se regăsesc în plasamentele financiare sau participaţiile
societăţii, datoriile şi împrumuturile financiare.

d) Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării (rezultatul brut al exerciţiului) se determină ca

diferenţă între veniturile totale (exploatare, financiare) şi cheltuielile totale (exploatare, financiare).
Dacă nivelul cheltuielilor totale este superior nivelului veniturilor totale atunci rezultatul
brut al exerciţiului se concretizează în pierdere şi va avea acelaşi nivel cu rezultatul net al exerciţiului
(pierdere).
În situaţia inversă rezultatul brut al exerciţiului se materializează în profit care va fi supus
impozitării.

e) Rezultatul impozabil (rezultatul fiscal) este format din rezultatul exerciţiului înaintea
impozitării la care se adaugă depăşirile faţă de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli
(cheltuieli de protocol, cheltuieli de transport, cheltuieli de diurnă) şi cele neadmise a se scade din
rezultatul impozabil (amenzi, penalităţi, provizioane nedeductibile) şi se scad deducerile fiscale
prevăzute (rezerve legale, pierderi raportate, sume încasate din vânzarea mijloacelor fixe, mai puţin
valoarea neamortizată şi cheltuielile de valorificare a acestora, sume încasate din vânzarea activelor,
mai puţin impozitul aferent acestora, alte sume deductibil legal).

Relația simplificată de calcul a profitului impozabil:

Profit impozabil = Rezultatul brut al exercițiului + cheltuieli nedeductibile – cheltuieli
deductibile

f) Rezultatul exerciţiului după impozitare (Rex) se determină ca diferenţă între rezultatul

exerciţiului înaintea impozitării şi impozitul pe profit.

Schematic, formarea rezultatului exerciţiului se prezintă în figura următoare:

EBE

Rezultatul
exploatării
Cheltuieli Rezultatul
cu exerciţiului
amortiza înainte de
rea impozitare
Rezultatul Rezultatul
financiar exerciţiului
după
impozitare
Impozit
pe
profit

Determinarea rezultatului exerciţiului

 Calculând rezultatele ca diferenţă între venituri şi cheltuieli se observă modul de acţiune pe
care îl poate adopta o societate comercială pentru a-şi ameliora aceste rezultate: fie majorând
veniturile (în condiţiile menţinerii constante a cheltuielilor), fie diminuând cheltuielile (în condiţiile
menţinerii constante a veniturilor), fie sporind ambele componente (în condiţiile în care ritmul de
creştere a veniturilor devansează ritmul de creştere al cheltuielilor).

Indicatori ai
Mod de calcul Semnificaţie
rezultatului
Rezultatul Venituri din exploatare – Măsoară performanţa activităţilor industriale
exploatării Cheltuieli de exploatare si comerciale ale întreprinderii
Rezultatul Venituri financiare – Exprimă contribuţia (pozitivă sau negativă) a
financiar Cheltuieli financiare operaţiunilor financiare la rezultatul global
Rezultatul brut al Rezultatul exploatării + Măsoară performanţa totală a întreprinderii,
exerciţiului Rezultatul financiar profitul sau pierderea ei
Rezultatul brut al
Rezultatul Măsoară performanţa totală a întreprinderii,
exerciţiului -Impozitul pe
exercițiului după plata impozitului pe profit
profit

Modul de determinare a rezultatelor

 STRUCTURA BILANȚULUI

Posturile de activ sunt structurate în bilanţ astfel:

a) active imobilizate;
b) active circulante;
c) cheltuieli în avans.

a) Activele imobilizate sunt reprezentate de acele valori patrimoniale, mobile sau

imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau produse de întreprindere care sunt
destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea întreprinderii.
La rândul lor, activele imobilizate sunt formate din:
• imobilizări necorporale sau intangibile;
• imobilizări corporale;
• imobilizări financiare.

a1) Imobilizările necorporale se caracterizează prin faptul că nu se concretizează în bunuri

materiale, fiind deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau
servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative. Imobilizările
necorporale cuprind posturi ce nu sunt omogene.
Taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi
înmatriculare

Cheltuieli privind emisiunea şi vânzarea

Cheltuieli de de acţiuni şi obligaţiuni
constituire
Cheltuieli de prospectare a pieţei şi de
publicitate

Alte cheltuieli legate de înfiinţarea şi

extinderea activităţii
Cheltuieli de
dezvoltare Concesiuni

Brevete
Concesiuni,
Licenţe
brevete mărci
Mărci de fabrică şi de comerţ
Imobilizări
necorporale Alte drepturi şi valori similare

Clientela

Vadul comercial
Fondul
comercial Debuşeele

Reputaţia

Alte imobilizări Programe informatice

necorporale
Alte imobilizări necorporale

Avansuri şi imobilizări
necorporale în curs de
execuţie

Structura imobilizărilor necorporale

a2) Imobilizările corporale constituie substanţa unei întreprinderi fiind reprezentată de
bunurile fizice cu utilizare îndelungată. Deţinând ponderea cea mai mare în totalul
imobilizărilor unei întreprinderi productive, imobilizările corporale determină capacitatea de
producţie a acesteia.
Imobilizările corporale sunt active care:
• sunt deţinute pentru a fi utilizate în producţia proprie de bunuri sau prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
• sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;
• au valoare mai mare decât limita prevăzută în reglementările legale în vigoare.

Structura imobilizărilor corporale este prezentată în figura următoare:

Terenuri

Terenuri şi
construcţii Construcţii

Echipamente tehnologice

Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi

reglare
Instalaţii
tehnice şi Mijloace de transport
maşini
Imobilizări Animale
corporale
Plantaţii

Mobilier

Alte instalaţii,
Aparatură birotică
utilaje şi
mobilier
Echipamente de protecţie a valorilor
umane şi materiale

Alte active corporale

Avansuri şi imobilizări
corporale în curs de
execuţie

Structura imobilizărilor corporale

Postul bilanţier „Terenuri şi construcţii” cuprinde valoarea terenurilor şi a

construcţiilor deţinute de societatea comercială.
Terenurile, ca structură patrimonială, cuprind terenurile propriu – zise, precum şi
amenajările de terenuri (valoarea lucrărilor privind racordarea lor la sistemul de alimentare cu
energie, împrejmuirile, valoarea căilor de acces, etc).
 Construcţiile sunt reprezentate de spaţiile destinate asigurării condiţiilor pentru
desfăşurarea activităţilor de exploatare, social – cultural şi administrative, asigurând
protejarea împotriva factorilor de mediu.
În această categorie se includ şi construcţiile speciale, concretizate în acele bunuri
materiale de folosinţă îndelungată care pot fi utilizate, de regulă, numai pentru destinaţia
pentru care au fost create, cum ar fi: sonde de ţiţei şi gaze, platforme de foraj marin, centrale
de producere a energiei electrice, căi ferate, şosele, autostrăzi, drumuri.
Postul bilanţier „Instalaţii tehnice şi maşini” cuprinde echipamentele tehnologice
(maşini, utilaje şi instalaţii de lucru care contribuie efectiv la realizarea bunurilor, serviciilor
şi lucrărilor), aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare, mijloacele de transport,
animale şi plantaţii.
Postul bilanţier „Alte instalaţii, utilaje şi mobilier” cuprinde activele corporale
imobilizate care nu au fost incluse în posturile anterioare cum ar fi: mobilierul, aparatura
birotica, echipamentele de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.
Postul bilanţier „Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie” cuprinde
avansurile achitate de întreprindere pentru imobilizările corporale precum şi valoarea
investiţiilor neterminate, efectuate în regie proprie sau în antrepriză.

Valoarea imobilizărilor corporale se modifică în sensul scăderii sau creşterii acesteia.

Scăderea valorii imobilizărilor corporale are loc sub influenţa următorilor factori:
• înregistrarea amortizării anuale;
• scoaterea din funcţiune a imobilizărilor corporale neamortizate, prin casare;
• vânzarea unor imobilizări corporale;
• reevaluarea imobilizărilor corporale;
• cedarea cu titlu gratuit, sub formă de donaţie;
• cedarea în regim de leasing financiar;
• retragerea aportului în natură de către acţionari;
• minusuri de gestiune la inventariere sau ca urmare a unor situaţii de forţă majoră
(calamităţi, incendii, etc.).

Creşterea valorii imobilizărilor corporale poate avea loc prin:

• reevaluarea imobilizărilor corporale;
• achiziţionarea şi punerea în funcţiune de noi imobilizărilor corporale;
• modernizarea imobilizărilor corporale existente;
• recepţionarea şi înregistrarea imobilizărilor corporale în curs;
• aport în natură de la acţionari pentru constituirea sau mărirea capitalului social;
• producţie proprie;
• donaţii cu titlu gratuit;
• primirea în regim de leasing financiar;
• plusuri de gestiune la inventariere.

Sensul şi semnificaţia modificării valorii imobilizărilor corporale sunt:

• IIC > 1, respectiv valoarea imobilizărilor corporale în perioada curentă este mai
mare decât în perioada de bază. Această modificare are loc când:
- valoarea terenurilor achiziţionate este mai mare decât valoarea terenurilor
vândute;
- valoarea amenajărilor de terenuri este mai mare decât valoarea amortizării
şi a scoaterii din funcţiune a amenajărilor de terenuri;
 - valoarea de intrare a mijloacelor fixe puse în funcţiune devansează
valoarea amortizării şi a mijloacelor fixe scoase din funcţiune (vândute,
casate);
- creşte valoarea imobilizărilor corporale prin reevaluare.

• IIC = 1, valoarea imobilizărilor corporale se menţine constantă, când ritmul

intrărilor este egal cu ritmul ieşirilor;

• IIC < 1, respectiv valoarea imobilizărilor corporale în perioada curentă este mai
mică decât în perioada de bază. Această modificare are loc când:
- valoarea terenurilor achiziţionate este mai mică decât valoarea terenurilor
vândute;
- valoarea amenajărilor de terenuri este mai mică decât valoarea amortizării
şi a scoaterii din funcţiune a amenajărilor de terenuri;
- valoarea de intrare a mijloacelor fixe puse în funcţiune este devansată de
valoarea amortizării şi a mijloacelor fixe scoase din funcţiune;
- scade valoarea imobilizărilor corporale prin reevaluare.

Aprecierea eficacităţii modificării valorii lor poate fi pusă în evidenţă prin compararea
indicelui valorii imobilizărilor corporale (IIC) cu indicele cifrei de afaceri (ICA), sau cu indicele
veniturilor totale (IVT) sau cu indicele producţiei exerciţiului (IQex). Compararea indicilor
menţionaţi se încadrează în una din următoarele situaţii:

a) IIC > ICA sau IVT sau IQex, ceea ce înseamnă:

• diminuarea eficienţei utilizării imobilizărilor corporale;
• reducerea vitezei de rotaţie a imobilizărilor corporale;
• creşterea consumului specific de imobilizări corporale pe unitatea valorică de
producţie;
• scăderea nivelului indicatorilor de eficienţă a folosirii mijloacelor fixe (cum este
producţia la 1000 lei imobilizări corporale);
• creşterea necesarului relativ de imobilizări corporale (pentru realizarea producţiei
din anul de bază sunt necesare mijloace fixe suplimentare).

Această situaţie este justificată din punct de vedere economic dacă este consecinţa:
• punerii în funcţiune a unor investiţii noi cu pondere mare în totalul imobilizărilor
corporale, care se află în perioada de probe sau de atingere a parametrilor
proiectaţi;
• punerea în funcţiune a unor investiţii noi la sfârşitul perioadei de gestiune, durata
de exploatare a lor fiind redusă;
• creşterea valorii imobilizărilor corporale prin acţiuni de reevaluare, când ritmul de
creştere a acestora devansează ritmul de sporire a producţiei.

b) IIC = ICA sau IVT sau IQex, are semnificaţia:

• menţinerea (reproducerea) la nivelul anului de bază a eficienţei exploatării
imobilizărilor corporale;
• realizarea aceleiaşi viteze de rotaţie a imobilizărilor corporale.

c) IIC < ICA sau IVT sau IQex, aceasta însemnând:

• sporirea eficienţei utilizării imobilizărilor corporale faţă de perioada de bază;
• accelerarea vitezei de rotaţie a imobilizărilor corporale;
 • scăderea (eliberarea) necesarului relativ de imobilizări corporale (producţia anului
de bază se poate realiza cu un volum de mijloace fixe mai mic sau utilizarea
aceluiaşi volum de mijloace fixe va determina obţinerea unei producţii
suplimentare);
• creşterea nivelului indicatorilor de eficienţă a utilizării imobilizărilor corporale.

a3) Imobilizările financiare sunt constituite din anumite titluri a căror posesie durabilă
permite exercitarea unui control sau a unei influenţe în gestiunea unităţii emitente şi eventual
obţinerea unor venituri financiare (dividende, dobânzi), precum şi din anumite creanţe.

de participare

imobilizate ale
Titluri activităţii de
portofoliu

Imobilizări alte titluri

financiare imobilizate

creanţe legate de
participaţii

Creanţe împrumuturi pe
imobili- termen lung
zate acordate terţilor
garanţii

alte creanţe
imobilizate
cauţiuni

Structura imobilizărilor financiare

Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acţiuni sau alte titluri de
valoare în capitalul altor unităţi patrimoniale, care asigură unităţii deţinătoare exercitarea unui
control precum şi realizarea unui venit.
Titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu sunt dobândite de către unitatea
patrimonială în vederea realizării unor venituri financiare, fără ca aceasta să poată interveni în
gestiunea unităţii patrimoniale emitente.
Alte titluri imobilizate sunt consecinţa unui fapt petrecut în viaţa unităţii, fără a fi
rezultatul unei voinţe exprimate de unitate la achiziţionarea acestora. Prin urmare, deţinerea
lor nu este judecată de unitate ca a fi utilă în activitatea societăţii.
Dacă primele două categorii de imobilizări sunt urmarea unor decizii de investiţii luate
de unitate, „alte titluri imobilizate” sunt rezultate din realizarea unor obligaţii impuse unităţii.
 Creanţele imobilizate sunt reprezentate de acele investiţii financiare pe termen mediu
şi lung cum ar fi: împrumuturile acordate societăţilor la care deţin titluri de participare,
împrumuturi acordate altor societăţi, alte creanţe imobilizate (garanţii şi cauţiuni depuse la
terţi în vederea garantării bunei execuţii a unei obligaţii), precum şi dobânzile aferente
creanţelor imobilizate.
O altă diferenţiere a titlurilor imobilizate este în funcţie de intenţia cu care au fost
achiziţionate (utilitatea lor), după care ele se clasifică astfel:
• titluri imobilizate deţinute pentru tranzacţionare;
• titluri imobilizate păstrate până la scadenţă;
• titluri imobilizate create de întreprindere;
• titluri imobilizate disponibile pentru vânzare.
În bilanţ imobilizările financiare sunt înregistrate la valoarea netă contabilă. Cum
acestea nu fac obiectul amortizării, valoarea contabilă netă se obţine pornind de la valoarea de
intrare diminuată de eventualele provizioane pentru depreciere si de valoarea sumelor de
achitat în contul imobilizărilor financiare achiziţionate.

Modificarea valorii imobilizărilor financiare presupune:

• creşterea valorii prin:
- investiţii financiare în noi titluri de participare;
- dobândirea de noi titluri imobilizate;
- creşterea valorii altor active imobilizate;
- acordarea de împrumuturi atât societăţilor la care deţin titluri de
participare, cât şi altor societăţi;
- activarea creanţelor imobilizate
• diminuarea valorii prin:
- vânzarea titlurilor de participare şi a celor imobilizate;
- încasarea împrumuturilor acordate;
- lichidarea creanţelor imobilizate.

b) Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de

exploatare care, datorită destinaţiei şi naturii lor, nu au vocaţia de a rămâne o perioadă mare
de timp în unitate. Din acest motiv activele circulante sunt bunuri curente care se reînnoiesc
în permanenţă, fiind caracterizate printr-o viteză de rotaţie mare şi o durată de utilizare mai
mică de un an. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice în cea de creanţe şi
apoi în disponibilităţi.

În categoria activelor circulante se cuprind:

• stocuri;
• creanţe;
• investiţii financiare pe termen scurt;
• casa şi conturi la bănci.

b1) Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul unităţii patrimoniale,
destinate a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie, fie a fi
consumate la prima lor utilizare.

Stocurile de materii prime şi materiale consumabile grupează informaţii referitoare la

valoarea netă contabilă a stocurilor de materii prime, materiale consumabile, materiale de
natura obiectelor de inventar şi ambalaje, aflate în unitate sau la terţi.
 Materii prime

Materiale consumabile

Materii prime şi Materiale de natura

materiale obiectelor de inventar
consumabile

Ambalaje

Producţia în
curs de execuţie

Produse finite

Stocuri
Animale şi păsări
Produse finite şi
mărfuri

Produse reziduale

Mărfuri

Avansuri pentru
cumpărări de
stocuri

Fig. 2.8. Structura stocurilor

Variaţia stocurilor de la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei se explică prin

acţiunea modificării următorilor factori:
• cantitatea de materii prime şi materiale aflate în stoc;
• structura materiilor prime şi materialelor aflate în stoc;
• preţul materiilor prime şi materialelor.

Cauzele modificării stocurilor pot fi identificate în funcţie de sensul şi ritmul

modificării valorii acestora când se pot regăsi următoarele situaţii:

• Is > 1, când semnifică creşterea stocurilor la materii prime şi materiale în perioada

curentă comparativ cu perioada precedentă.

Această creştere se explică prin:

• creşterea cantităţii de materii prime şi materiale în stoc, datorită:
- aprovizionării unor cantităţi mai mari;
- ritmul aprovizionării devansează ritmul producţiei;
- aprovizionarea unor materii prime şi materiale înainte de termen.
 • modificarea structurii materiilor prime şi materialelor, în sensul că are loc o
creştere a ponderii materiilor prime şi materialelor care au preţuri mai mari,
datorită:
- modificării tehnologiilor sau reţetelor de fabricaţie care impun asigurarea
unor materii prime şi materiale superioare calitativ şi cu preţuri mai mari;
- modificarea structurii producţiei în sensul creşterii ponderii produselor
pentru a căror fabricaţie sunt necesare materii prime şi materiale mai
scumpe;
- renunţarea la utilizarea unor materii prime şi materiale de calitate inferioară
şi eliminarea acestora din consum.
• modificarea preţului la materii prime şi materiale, în sensul creşterii acestuia,
datorită:
- modificării preţului furnizorilor;
- metodei de evaluare a stocurilor utilizate;
- evaluarea stocurilor în cursul perioadei de stocare şi înregistrarea
diferenţelor de preţ.

• Is = 1, când semnifică menţinerea ritmului şi în perioada curentă ca şi în perioada

precedentă. În mod practic, situaţia de excepţie deoarece ar însemna că cei trei
factori se regăsesc la acelaşi nivel în cele două perioade comparate.

• Is < 1, când semnifică scăderea valorii absolute a stocurilor din perioada curentă
comparativ cu perioada precedentă prin:
- diminuarea cantităţilor de materii prime şi materiale aflate în stoc la
sfârşitul perioadei, datorită:
▪ ritmul producţiei devansează ritmul intrărilor de materii prime şi
materiale;
▪ diminuarea cantităţilor aprovizionate;
▪ întârzieri în aprovizionare.
- modificarea structurii stocurilor de materii prime şi materiale în sensul
creşterii ponderii materiilor prime şi materialelor cu preţuri mai mici,
datorită:
▪ aprovizionării cu materii prime şi materiale la preţuri mai scăzute;
▪ schimbarea tehnologiilor sau reţete de fabricaţie şi utilizarea unor
materii prime şi materiale cu preţuri mai mici;
▪ folosirea de înlocuitori cu preţuri mai mici
- modificarea preţului de aprovizionare al materiilor prime şi materialelor,
datorită:
▪ reducerii preţului furnizorului;
▪ metodelor de evaluare a stocurilor.

Stocurile de producţie în curs de execuţie reflectate în structura postului „Producţia

în curs de execuţie”, reprezintă stocurile de producţie care nu au parcurs toate fazele (stadiile)
de prelucrare, prevăzute în procesul tehnologic, precum şi produsele nesupuse probelor şi
recepţiei tehnice sau necompletate în întregime. În această categorie se includ şi
semifabricatele, precum şi lucrările, serviciile şi studiile în curs de execuţie.
Producţia în curs de execuţie este evaluată la cost de producţie, diminuat sau majorat
cu diferenţele de preţ favorabile sau nefavorabile, respectiv diminuat cu provizioanele
constituite

Nivelul producţiei în curs de execuţie este influenţat de patru factori:

 • volumul fizic al producţiei;
• durata ciclului de fabricaţie;
• structura producţiei;
• costul de producţie.

Volumul fizic al producţiei influenţează direct nivelul producţiei neterminate,

modificarea sa determinând modificarea în acelaşi sens a nivelului producţiei în curs.
Cauzele care conduc la această situaţie se referă la creşterea costurilor de producţie,
respectiv mărirea duratei ciclului de fabricaţie.
Efectele generate în acest caz se regăsesc în:
• încetinirea vitezei de rotaţie a activelor circulante;
• imobilizări absolute şi/sau relative de active circulante;
• creşterea necesarului relativ de resurse materiale şi umane pentru realizarea unui
anumit volum al producţiei fizice;
• diminuarea profitului brut aferent producţiei stocate.

Durata ciclului de fabricaţie determină modificarea în acelaşi sens a producţiei în curs

de execuţie. Cu cât durata ciclului de fabricaţie este mai mare, cu atât volumul producţiei în
curs este mai mare, iar din punct de vedere financiar are loc o imobilizare a resurselor pe
termen scurt.
Structura producţiei influenţează nivelul producţiei în curs de execuţie, prin
intermediul costului de producţie. Astfel:
• dacă creşte ponderea produselor cu un cost unitar mai mare decât costul mediu al
perioadei anterioare, atunci va creşte costul mediu şi valoarea producţiei în curs de
execuţie;
• dacă creşte ponderea produselor cu un cost unitar mai mic decât costul mediu al
perioadei anterioare, atunci va scădea costul mediu şi valoarea producţiei în curs
de execuţie.
Costul de producţie determină modificarea în acelaşi sens cu producţia în curs de
execuţie.

Nivelul costului de producţie aferent producţiei în curs de execuţie depinde de:

• nivelul şi evoluţia consumurilor de resurse materiale, umane şi financiare;
• nivelul şi evoluţia preţurilor de aprovizionare la materii prime, materiale,
combustibili, energie, etc., tarifelor de transport şi salarizare;
• stadiul procesului de fabricaţie parcurs de producţia în curs de execuţie şi/sau
structura pe faze de fabricaţie.

Produse finite şi mărfuri cuprinde stocurile de produse finite, animale şi păsări,

produse reziduale şi mărfuri.
Produsele finite sunt acele bunuri materiale care au parcurs în întregime fazele
procesului de fabricaţie şi sunt destinate livrării terţilor.
Animalele şi păsările cuprind animalele născute şi cele tinere de orice fel, crescute şi
folosite pentru reproducţie, animalele şi păsările la îngrăşat pentru a fi valorificate, precum şi
animalele crescute pentru producţia de lapte, lână, blană.
Produsele reziduale sunt bunurile secundare, rezultate din procesele de fabricaţie, cum
sunt rebuturile, deşeurile şi materialele recuperabile.
Mărfurile reprezintă bunurile materiale achiziţionate în scopul vânzării lor în aceeaşi
stare sau produsele predate spre vânzare magazinelor proprii.
 Evaluarea elementelor cuprinse în post se face la cost efectiv, diminuat sau majorat cu
diferenţele de preţ favorabile sau nefavorabile, respectiv diminuat cu provizioanele
constituite.
Valoarea produselor finite aflate în stoc este influenţată de trei factori:
• volumul fizic al produselor aflate în stoc;
• structura produselor în stoc;
• costul efectiv al produselor.

Modificarea stocurilor de produse finite în perioada curentă faţă de perioada anterioară

este cauzată de:
• raportul dintre ritmul fabricaţiei şi ritmul livrărilor;
• evoluţia structurii producţiei fabricate şi livrate;
• modificarea costurilor de producţie unitare;
• acţiuni de reevaluare a produselor finite.

Avansuri pentru cumpărări de stocuri cuprind sumele aferente avansurilor acordate

furnizorilor pentru cumpărări de bunuri de natura stocurilor.

b2) Creanţele reflectă sumele băneşti ce urmează să fie încasate de către agentul economic şi
care sunt generate de relaţiile acestuia cu partenerii de afaceri, personalul propriu, bugetul
asigurărilor sociale, bugetul statului precum şi alţi debitori.

Creanţele sunt structurate în bilanţ în următoarele elemente:

Creanţe comerciale

Sume de încasat de la societăţi din

cadrul grupului

Sume de încasat din interese de

Creanţe
participare

Alte creanţe

Creanţe privind capitalul subscris şi

nevărsat

Fig. 2.9. Structura creanţelor

Creanţele comerciale cuprind creanţele asupra furnizorilor, decurgând din sumele

achitate anticipat acestora pentru achiziţionarea de bunuri, prestarea de servicii sau executarea
de lucrări, precum şi contravaloarea bunurilor livrate, lucrărilor executate sau prestărilor de
servicii către clienţi care urmează a se deconta ulterior prin virament sau prin intermediul
efectelor de comerţ.
 Sumele de încasat de la societăţile din cadrul grupului reprezintă contravaloarea
livrărilor de bunuri, prestării de servicii sau executării de lucrări precum şi virării de sume
către alte unităţi ale grupului, peste valoarea celor primite de la celelalte unităţi ale grupului.
Sume de încasat din interese de participaţie reprezintă valorile de primit în urma
derulării operaţiunilor de participaţie.
Alte creanţe este un post bilanţier care grupează creanţele rezultate din relaţiile cu
personalul propriu, organismele de asigurări şi protecţie socială, bugetul statului, organismele
publice, debitori diverşi.
Aceste sume provin din: avansuri acordate şi alte creanţe în legătură cu personalul;
sume de încasat de la organismele de asigurări şi protecţie socială; sume de încasat de la
bugetul statului drept subvenţii şi TVA sau ca urmare a achitării în plus a impozitelor, taxelor
şi vărsămintelor asimilate; sume achitate în plus drept contribuţii la diverse fonduri speciale;
decontări din operaţii în curs de decontare; sume datorate de terţe persoane, provenind din
reclamaţii, pagube materiale, titluri executorii, vânzarea pe credit a unor imobilizări şi titluri
de plasament, etc.
Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat reflectă creanţele unităţii faţă de
asociaţi pentru valoarea capitalului subscris şi nevărsat până la încheierea exerciţiului.

Pentru analiza creanţelor se pot folosi mai multe criterii de clasificare a acestora,
astfel:
• după natura lor se disting:
- creanţe comerciale:
▪ creanţe reprezentând avansuri acordate furnizorilor pentru prestări
de servicii şi executarea de lucrări;
▪ creanţe aferente vânzărilor de produse, serviciilor prestate sau
lucrărilor executate.
- creanţe necomerciale:
▪ creanţe determinate de relaţiile cu personalul;
▪ creanţe determinate de relaţiile cu acţionarii;
▪ creanţe de natură socială (asigurări şi protecţie socială);
▪ creanţe de natură fiscală (bugetul statului, fonduri speciale);
▪ creanţe generate de relaţiile de asociere din cadrul grupului sau din
afara acestuia.
• după vechimea lor, creanţele se împart în:
- creanţe sub 30 de zile;
- creanţe între 30 şi 60 de zile;
- creanţe între 60 şi 90 de zile;
- creanţe peste 90 de zile. (până la un an şi peste un an)
• după riscul de neîncasare a creanţelor, distingem:
- debitori incerţi;
- debitori rău platnici;
- debitori în litigiu.

În analiza creanţelor se pot combina criteriile folosite în aşa fel încât informaţia
furnizată să răspundă următoarelor cerinţe:
• nivelul creanţelor pe categorii de debitori şi ponderea lor în totalul creanţelor;
• vechimea creanţelor şi durata medie de încasare;
• natura relaţiilor cu debitori (tradiţionale, temporare, accidentale, etc.)
• posibilitatea de încasare a creanţelor.
 Creşterea nivelului creanţelor de la o perioadă la alta poate crea pentru întreprindere
probleme de lichiditate financiară, fiind generată în principal de:
• creşterea cifrei de afaceri;
• creşterea duratei medii de încasare a creanţelor;
• influenţa unor factori aleatori (dificultăţi financiare ale clienţilor, blocajul
financiar, etc.).

Dacă se analizează evoluţia creanţelor în corelaţie cu evoluţia cifrei de afaceri, se pot

distinge următoarele situaţii:
• ICA > ICr, respectiv indicele cifrei de afaceri devansează indicele creanţelor, ceea
ce înseamnă o reducere a duratei medii de încasare, cu efecte favorabile asupra
situaţiei financiare a firmei.
• ICA = ICr, când se păstrează acelaşi nivel al duratei medii de încasare din perioada
precedentă, ca urmare a faptului că nivelul cifrei de afaceri şi al creanţelor se
modifică în aceeaşi proporţie.
• ICA < ICr, respectiv modificarea creanţelor înregistrează un ritm mai accentuat
decât modificarea cifrei de afaceri, ceea ce înseamnă o creştere a duratei medii de
încasare, cu efecte nefavorabile asupra situaţiei financiare a firmei.

b3) Investiţiile financiare pe termen scurt se regăsesc la nivelul firmei sub forma titlurilor
de plasament.
Titlurile de plasament sunt titluri de valoare sub forma acţiunilor, obligaţiunilor şi
altor titluri de portofoliu achiziţionate în vederea realizării unor câştiguri pe termen scurt. Ele
nu au ca efect exercitarea unor influenţe asupra unităţii emitente, urmărind în special elemente
speculative (creşterea cursului acţiunilor sau a ratei de randament în cazul obligaţiunilor).
Includerea titlurilor de plasament în activele circulante se datorează faptului că ele au
fost cumpărate în scopul de a fi comercializate atunci când firma are nevoie de lichidităţi.

Sunt incluse în acest post bilanţier:

• acţiunile proprii răscumpărate;
• acţiunile achiziţionate;
• obligaţiunile emise şi răscumpărate;
• obligaţiunile achiziţionate;
• alte titluri de plasament achiziţionate în vederea realizării unui profit într-un
termen scurt.

b4) Casa şi conturi la bănci este postul bilanţier care cumulează elementele cele mai lichide
ale activului:
• cecuri şi efecte comerciale de încasat;
• conturi la bănci, în lei şi în valută;
• casa, în lei şi în valută;
• sume în curs de decontare;
• acreditive, în lei şi în valută;
• avansuri de trezorerie;
• alte valori (timbre fiscale şi poştale, bilete de tratament şi odihnă, tichete şi bilete
de călătorie, etc).
Ponderea cea mai mare a acestui post o reprezintă disponibilităţile băneşti, exprimate
atât în lei cât şi în valută.

Modificarea volumului disponibilităţilor băneşti este influenţată de:

• viteza de rotaţie a activelor circulante;
 • raportul dintre nivelul creanţelor şi nivelul datoriilor pe termen scurt;
• raportul dintre termenele de încasare a creanţelor şi cele de plată a obligaţiilor;
• nivelul profitului;
• efectele şi termenele de încasare a titlurilor de plasament.

Pentru continuitatea activităţii desfăşurate, la nivelul întreprinderii trebuie asigurat un

nivel optim al disponibilităţilor:
• dacă disponibilităţile băneşti sunt sub limita minimă necesară pentru o durată mai
mare de timp, aceasta înseamnă:
- incapacitate de onorare a plăţilor imediate;
- întârzieri în onorarea obligaţiilor care generează penalităţi şi costuri
suplimentare;
- nevoia de a apela la credite de trezorerie, purtătoare de costuri.
• dacă disponibilităţile băneşti se află pentru o durată mai mare de timp la un nivel
superior necesarului curent înseamnă:
- imobilizări de lichidităţi;
- nefructificarea şi neconservarea lichidităţilor având în vedere efectele
inflaţiei;
- lipsa unei politici de plasament care să asigure, pe de o parte, menţinerea
valorii banilor, iar, pe de altă parte, realizarea unor venituri suplimentare
din dividende sau dobânzi şi/sau din vânzarea titlurilor de plasament la
preţuri mai mari decât cele de achiziţie.

b) Cheltuieli înregistrate în avans sunt cheltuieli plătite cu anticipaţie, cum ar fi:

cheltuieli cu reparaţiile capitale neprevizibile, reparaţii curente şi revizii tehnice, abonamente
şi chirii şi alte cheltuieli efectuate anticipat, cheltuieli ce sunt aferente exerciţiului următor.
Pentru unităţile care au contractat un leasing financiar, în cheltuielile înregistrate în
avans va fi cuprinsă, de asemenea, şi valoarea dobânzilor aferente contractelor de leasing,
potrivit prevederilor contractuale.
Cheltuielile înregistrate în avans se prezintă detaliat în notele explicative, ca informaţii
pentru completarea informaţiilor din bilanţ.

Pasivul bilanţier evidenţiază prin natura sa, compoziţia, modul de finanţare a

bunurilor economice precum şi gradul de exigibilitate al surselor de finanţare.
Caracteristica esenţială a pasivului bilanţier constă în faptul că el arată faptul că
agentul economic are obligaţii actuale rezultate ca o consecinţă a unui contract sau a
obligaţiilor statutare sau legale.

Obligaţiile cuprinse în pasivul bilanţier pot fi stinse prin:

• plata din disponibilităţi;
• compensarea cu avansurile acordate furnizorilor;
• transfer de alte active;
• prestare de servicii;
• acceptarea efectelor comerciale de plătit;
• înlocuire cu o altă obligaţie;
• conversia obligaţiei în capital propriu.
• prescrierea sau anularea obligaţiilor.

Posturile de pasiv sunt structurate în bilanţ, în ordinea descrescătoare a exigibilităţii,

astfel:
• datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an (datorii pe termen scurt);
 • datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an (datorii pe termen
lung);
• provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
• venituri în avans;
• capital şi rezerve.

a) Datoriile cuprind resursele de finanţare externă de care dispune agentul economic,

o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungată.
emisiunea de obligaţiuni
Datorii
financiare
împrumuturi bancare

avansuri încasate

Datorii datorii faţă de furnizori

Datorii
comerciale

efecte comerciale de plătit

de grup

Alte datorii salariale

fiscale

Structura datoriilor

Datoriile financiare reprezintă împrumuturile pe termen scurt, mediu şi lung atrase de

la instituţiile financiare specializate pentru finanţarea activităţii curente şi de investiţii şi
pentru utilizarea cărora agentul economic plăteşte o dobândă.

Soldul datoriilor într-o perioadă de gestiune, poate să:

• crească, prin contractarea de noi datorii într-o sumă mai mare decât sumele
rambursate din aceeaşi perioadă;
• scadă, prin rambursarea datoriilor într-o sumă mai mare decât eventualele datorii
contractate în cursul perioadei.

Datoriile comerciale cuprind resursele băneşti atrase temporar de la partenerii de

afaceri, pentru desfăşurarea activităţii curente, pentru care nu se plătesc dobânzi şi care sunt
grupate în:
• avansuri încasate în contul comenzilor;
• datorii comerciale faţă de furnizori;
• efecte de comerţ de plătit.

Avansurile încasate în contul comenzilor exprimă datoriile financiare faţă de clienţi

care decurg din avansurile primite de la aceştia în contul unor livrări ulterioare de produse,
efectuării unor livrări, prestării de servicii sau din valoarea ambalajelor care circulă în sistem
de restituire, facturate clienţilor.
Datoriile comerciale faţă de furnizori este un post ce reflectă datoriile societăţii
comerciale faţă de cei care asigură fluxul de intrări materiale în unitate, de natura mijloacelor
circulante sau imobilizărilor, respectiv executarea de lucrări sau prestarea de servicii.
În acest post vom regăsi:
• furnizori;
• furnizori de imobilizări;
• furnizori –facturi nesosite.
Efectele de comerţ de plătit reflectă obligaţiile de plătit pe bază de efecte comerciale
ca bilet la ordin, cambie, cec, etc. regăsite în:
• efecte de plată;
• efecte de plată pentru imobilizări.

Ponderea cea mai mare în totalul datoriilor comerciale o deţin sumele care reflectă
relaţiile stabilite cu furnizorii pentru asigurarea resurselor materiale (datorii comerciale faţă
de furnizori, efecte de comerţ de plătit).

Modificarea nivelului datoriei faţă de furnizori în perioada curentă faţă de perioada

precedentă este cauzată de :
• sporirea sau diminuarea volumului intrărilor (materii prime, materiale,
combustibili, energie, obiecte de inventar, servicii etc.);
• modificarea preţurilor sau tarifelor pentru intrări;
• creşterea sau reducerea numărului mediu de zile de plată a datoriilor.

Alte datorii se referă la:

• datorii ce privesc imobilizările financiare:
- datorii către societăţile din cadrul grupului
- datorii către societăţile la care deţin interese de participare
• alte împrumuturi şi datorii asimilate:
- garanţii primite
- valoarea concesiunilor
- valoarea imobilizărilor financiare primite în leasing financiar
• datoriile faţă de personalul propriu:
- salarii datorate
- drepturi de asigurări sociale şi stimulente din profit neachitate
- drepturi de personal neridicate
- sume nevirate către terţi din reţinerile făcute personalului
- sume datorate personalului propriu pentru care nu s-au întocmit statele de plată
• datoriile faţă de bugetul asigurărilor sociale;
• datorii faţă de bugetul de stat;
• obligaţii faţă de fondurile speciale;
• decontări din operaţiuni în curs de clarificare.

b) Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli constituie resurse destinate acoperirii

de riscuri şi cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs de desfăşurare le fac
probabile. Astfel de evenimente privesc cazuri precise, dar realizarea lor este nesigură.
Constituirea de provizioane reflectă politica de prudenţă economică, de anihilare sau
de reducere a riscurilor care apar în activitatea agenţilor economici.
 La nivelul agenţilor economici se constituie provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
pentru a căror realizare ori plată este incertă sau pentru acele cheltuieli ce devin exigibile în
perioada următoare. Acestea sunt:
• provizioane pentru pensii şi alte obligaţii similare;
• alte provizioane:
- provizioane pentru litigii;
- provizioane pentru garanţii acordate clienţilor, generate de obligaţia
întreprinderii ca în perioada de garanţie să efectueze gratis lucrări de remediere
a defecţiunilor apărute;
- provizioane pentru dezafectarea imobilizărilor corporale;
- provizioane pentru restructurare;
- provizioane pentru despăgubiri, daune şi alte datorii incerte;
- provizioane pentru amenzi şi penalităţi;

Modificarea sumei provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli are loc prin:

• creşterea valorii provizioanelor constituite;
• diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau anularea ca urmare a
neproducerii riscului.

c) Veniturile înregistrate în avans reprezintă sumele alocate de la buget sau alte

unităţi pentru realizarea de investiţii, respectiv încasări sau creanţe aferente unor bunuri
nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care nu afectează veniturile exerciţiului
curent.
În această categorie se includ:
• subvenţiile pentru investiţii care reflectă sumele nerambursabile primite pentru
finanţarea investiţiilor (subvenţii pentru echipament, pentru crearea de noi locuri de
muncă), precum şi bunurile de natura imobilizărilor primite cu titlu gratuit şi
mijloacele fixe constatate în plus la inventariere;
• veniturile înregistrate în avans (chirii, locaţii de gestiune, abonamente, prime de
asigurare, etc.).

d) Capital şi rezerve reprezintă sumele nedatorate de întreprindere în momentul

întocmirii bilanţului, ele aparţinând proprietarilor care sunt dobândite prin aporturi ale
proprietarilor, reevaluare şi autofinanţare.
Capitalul social reprezintă ansamblul aporturilor în bani şi/sau natură puse la
dispoziţie în mod permanent de către asociaţi, fie în momentul constituirii societăţii fie pe
parcursul funcţionării acesteia, cu ocazia creşterii de capital.
Pe durata existenţei unei societăţi comerciale capitalul social se poate modifica în
sensul creşterii sau reducerii acestuia.

Creşterea capitalului social poate avea loc prin:

• aport nou în numerar;
• aport nou în natură;
• încorporarea primelor legate de capital;
• încorporarea rezervelor;
• absorbţie sau fuziune;
• transformarea obligaţiunilor în acţiuni;
• transformarea datoriilor în acţiuni.

Reducerea capitalului social se poate realiza prin:

 • reducerea numărului de acţiuni sau reducerea valorii nominale a acţiunilor ca
urmare a retragerii unor acţionari;
• reducerea valorii nominale a acţiunilor;
• răscumpărarea acţiunilor proprii şi anularea lor;
• scutirea totală sau parţială a acţionarilor de vărsămintele datorate;
• restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune;
• acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi.

Capital social
prime de emisiune

prime de fuziune

Prime legate de capital

prime de aport

prime de conversie

legale

Capital
şi pentru acţiuni proprii
rezerve
Rezerve
statutare

alte rezerve

Rezultatul reportat

Rezultatul exerciţiului

Repartizarea profitului

Structura capitalului

Primele legate de capital reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune, respectiv

valoarea bunurilor primite ca aport şi valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale
acordate.
Primele legate de capital pot îmbrăca următoarele forme:
• prime de emisiune;
• prime de fuziune;
• prime de aport;
• prime de conversie a obligaţiunilor în acţiuni.
 Rezervele din reevaluare reprezintă diferenţa (pozitivă sau negativă) dintre valoarea
actuală (mai mare sau mai mică) şi valoarea înregistrată în contabilitate (mai mică sau mai
mare) a activului reevaluat.
Operaţiunea de reevaluare a activelor nu se efectuează decât asupra imobilizărilor
corporale şi financiare (în special terenuri, construcţii, instalaţii tehnice şi maşini) şi urmăreşte
actualizarea preţurilor de înregistrare a activelor deţinute cu indicele inflaţiei, pentru protecţia
capitalului fizic şi financiar şi pentru stabilirea corectă a rezultatului exerciţiului.
Diferenţa negativă rezultată din reevaluare reprezintă o descreştere faţă de valoarea
contabilă netă.
Rezervele, ca parte componentă a capitalurilor proprii, se constituie din profitul brut,
profitul net sau alte surse.
Acest post bilanţier este format din patru categorii de rezerve:
• rezerve legale, constituite anual din rezultatul brut, în cotă de 5% până la atingerea
unui nivel de 20% din capitalul social. În această categorie se includ şi primele de
capital;
• rezerve pentru acţiuni proprii, care se constituie din profitul net şi au ca obiectiv
susţinerea valorii de piaţă a acţiunilor proprii cotate la bursă;
• rezerve statutare, constituite din profitul net conform statutului şi care au ca scop
temperarea asociaţilor sau acţionarilor de a pretinde dividende în dauna altor
obligaţii mai mari şi mai urgente ale întreprinderii;
• alte rezerve, neprevăzute de lege sau statut, care pot fi constituite facultativ pe
seama profitului net sau altor surse (prime legate de capital, rezerve din reevaluare),
pentru acoperirea pierderilor, creşterea capitalului social sau alte scopuri potrivit
hotărârii adunării generale a acţionarilor.
Rezultatul reportat reprezintă fie rezultatul sau partea din rezultatul exerciţiului
precedent, a cărei repartizare a fost amânată de adunarea general a acţionarilor, fie pierderea
din exerciţiile anterioare a cărei acoperire a fost amânată pentru exerciţiile următoare.
Rezultatul exerciţiului reprezintă diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor înregistrate în cursul exerciţiului financiar încheiat.
Rezultatul exerciţiului se concretizează în profit, când veniturile sunt mai mari decât
cheltuielile, sau în pierdere, când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile.
Repartizarea profitului este un cont care grupează informaţii referitoare la sumele
repartizate din profit în cursul anului, pe destinaţii legale.

Modificarea capitalului propriu în perioada curentă faţă de perioada precedentă poate

avea loc:
• în sensul creşterii capitalului propriu:
- emisiunea de noi acţiuni (ca urmare a aportului în numerar sau natură)
subscrise de acţionari sau noii investitori;
- creşterea rezervelor pe seama repartizărilor din profit;
- înregistrarea diferenţelor favorabile din reevaluare;
- creşterea rezultatului reportat respectiv a rezultatului exerciţiului.
• în sensul diminuării capitalului propriu:
- reducerea capitalului social;
- înregistrarea diferenţelor nefavorabile din reevaluare;
- acoperirea pierderilor din exerciţiile precedente;
- înregistrarea de pierderi în exerciţiul financiar curent.