Indicatori de rezultate care exprimă potenţialul de finanţare

Capacitatea de autofinanţare

În decursul existenţei sale, o societate comercială trebuie să finanţeze:

• achiziţionarea de imobilizări destinate dezvoltării capacităţii de producţie;
• rambursarea împrumuturilor contractate în vederea acoperirii lipsei de lichidităţi;
• acoperirea deprecierii probabile a stocurilor şi creanţelor, precum şi a riscurilor şi
cheltuielilor la care este expusă activitatea;
• creşterea fondului de rulment ca urmare a creşterii induse de creşterea necesarului de fond
de rulment, datorată creşterii cifrei de afaceri.
Finanţarea acestor nevoi poate fi realizată din resurse externe (în special noi aporturi de
capital, subvenţii pentru investiţii sau împrumuturi) sau din resurse interne (din încasarea
veniturilor diminuate cu plata cheltuielilor).
Dacă finanţarea nevoilor întreprinderii se realizează din resurse monetare interne, atunci
ele reflectă un conţinut diferit de rezultatul exerciţiului şi se regăsesc în noţiunea de capacitate de
autofinanţare.
Rezultatul exerciţiului (profitul net) este o noţiune esenţialmente fiscală, care nu
caracterizează potenţialul de lichidităţi al întreprinderii, deoarece pentru calculul său se folosesc
atât veniturile şi cheltuielile monetare, cât şi cele calculate.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) neglijează veniturile şi cheltuielile nemonetare
(calculate), fiind un rezultat parţial şi tranzitoriu.
Privită din punct de vedere a fluxurilor monetare, capacitatea de autofinanţare este un
surplus monetar net global. Caracterul „net” se explică prin determinarea acestui indicator după
deducerea impozitului pe profit, iar caracterul global prin faptul că este degajat de întreaga
activitate a întreprinderii.
Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare se poate lua în calcul fie excedentul brut
de exploatare, fie rezultatul exploatării.
Spre deosebire de excedentul brut al exploatării care nu ţine seama decât de veniturile şi
cheltuielile de exploatare, capacitatea de autofinanţare ia în considerare toate veniturile încasate
şi toate cheltuielile plătite ale întregii activităţi a întreprinderii (exploatare, financiară,
extraordinară).
Capacitatea de autofinanţare reprezintă surplusul monetar, efectiv sau potenţial, degajat de
ansamblul operaţiunilor de gestiune în cadrul unei anumite perioade, care rămâne la dispoziţia
întreprinderii pe termen lung. Destinaţia indicatorului este remunerarea capitalurilor proprii (prin
dividende datorate), finanţarea investiţiilor de expansiune (partea din profit repartizată pentru
constituirea rezervelor şi a fondului de dezvoltare) şi de menţinere sau reînoire (prin amortizări)
din exerciţiile viitoare.
Capacitatea de autofinanţare se determină în două modalităţi (metoda deductivă și metoda
aditivă) care se bazează pe noţiunile de venituri încasabile (adică generatoare de încasări) şi
cheltuielile plătibile (care generează plăţi). Înseamnă că trebuie luat în considerare faptul că nu
toate veniturile sunt încasabile, după cum nu toate cheltuielile sunt plătibile.
 Cheltuielile neplătibile se referă la:
− cheltuieli cu amortismentele;
− cheltuieli cu provizioanele;
− valoarea contabilă a elementelor de activ cedate.
Veniturile neîncasabile se regăsesc în:
− reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor;
− cota-parte a subvenţiilor pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului;
− venituri din cesiunea activelor, chiar dacă contribuie la încasări, pentru calculul
CAF se consideră neîncasabile.

Pentru calculul CAF, se pot utiliza două metode:

a) prin metoda deductivă, CAF este calculată ca diferenţă între veniturile monetare
(încasabile) şi cheltuielile monetare (plătibile), punctul de pornire fiind excedentul brut al
exploatării. Analitic relaţia de calcul a capacităţii de autofinanţate pe baza metodei deductive
este:
EBE
+Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli din exploatare (chelt. cu despăgubiri,donații și activele cedate)
+Venituri financiare (cu exceptia veniturilor din provizioane )
-Cheltuieli financiare (cu excepţia chelt. financiare privind amortizarea şi provizioanele)
-Impozit pe profit
= Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

Această metodă consideră că excedentul brut de exploatare este format în totalitate din
venituri încasabile, respectiv din cheltuieli plătibile, din care motiv contribuie în totalitate la
formarea CAF, constituind punctul de plecare în calculul acestuia.

b) prin metoda aditivă, calculul CAF pune în evidenţă elementele contabile

negeneratoare de fluxuri monetare. În acest caz se porneşte de la rezultatul net al exerciţiului,
la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări şi provizioane), neplătibile la o anumită
scadenţă şi se scad veniturile calculate (reluări asupra provizioanelor).

Analitic relaţia de calcul a capacităţii de autofinanţate pe baza metodei aditive este:

Rezultatul net al exerciţiului
+Amortizări şi provizioane calculate:
• de exploatare;
• financiare.
-Venituri din provizioane:
• de exploatare;
• financiare.
+Valoarea contabilă netă a activelor cedate
-Venituri din vânzarea de active (cesiunea elementelor de activ)
-Subvenţii pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului
= Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului

Indiferent de modul de calcul, CAF este un indicator ce reflectă performanţele întreprinderii,

reflectând capacitatea acesteia de a degaja resurse interne de finanţare din propria activitate.
 Ca şi resursă, CAF permite finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii, finanţarea unor
nevoi ale gestiunii curente, creşterea fondului de rulment, rambursarea împrumuturilor şi
remunerarea capitalurilor investite.

Achiziţii de imobilizări
Capacitate
Autofinanţare Rambursări de împrumuturi
de
autofinanţare Creşterea fondului de rulment

Dividend

Utilizarea capacităţii de autofinanţare

În esenţă, CAF este un indicator al activităţii financiare a întreprinderii, care reflectă un

flux de trezorerie real sau potenţial (pentru că se transformă treptat în disponibilităţi pe măsura
încasărilor efective), modificarea sa fiind rezultatul politicii de amortizare, a politicii fiscale şi a
acţiunii întreprinderii pe linia creşterii rentabilităţii.

Autofinanțarea (AF) ne arată surplusul bănesc aflat la dispoziția întreprinderii, după ce au

fost remunerați în prealabil toți participanții la activitate (acționarii, prin dividende; iar angajații –
prin salariul social). Autofinanțarea creionează o imagine mai exactă a posibilității întreprinderii
de a-și finanța dezvoltarea, calculându-se prin scăderea din valoarea CAF a dividendelor
distribuite, respectiv a participării salariaților la profit.

În funcție de valoarea acesteia față de CAF, putem identifica trei valori ale autofinanțării:
− AF < CAF și AF= Amortizarea, când tot profitul a fost distribuit;
− AF < CAF autofinanțare parțială, când o parte din profit a fost distribuit și o parte
este folosit pentru investiții;
− AF = CAF, autofinanțare completă , când întreg profitul va fi reinvestit, firma
neacordând dividende sau drepturi de participare.

Fluxurile de numerar (cash-flow)

Fluxul de numerar (cash-flow-ul) este considerat cea mai nouă expresie a performanței
financiare fiind folosit în mod complementar ratelor de profitabilitate pentru a contribui la
managementul și măsurarea performanței firmei. Folosirea sa în analiză elimină unul din
dezavantajele imputate profitului – caracterul său istoric. În consecință, fluxurile de numerar pot
fi interpretate ca o performanță certă, pe când profitul reprezintă doar o performanță probabilă.
Astfel, cash flow-ul este văzut ca o resursă pe care firma o deține efectiv, pe când profitul este un
rezultat cu caracter de potențialitate.

Informaţiile referitoare la fluxurile de numerar ale unei societăţi comerciale oferă

utilizatorilor de situaţii financiare, pe de o parte, posibilitatea de a evalua capacitatea acesteia de a
genera numerar şi echivalente de numerar, iar pe de altă parte, de a estima nevoile sale de a utiliza
aceste fluxuri de numerar.
 Indiferent de domeniul de activitate societăţile comerciale au nevoie de numerar, în
principiu, pentru aceleaşi motive: desfăşurarea activităţii, plata obligaţiilor şi pentru a asigura
rentabilitatea investitorilor.
Urmărirea dinamică a resurselor de care a dispus societatea comercială şi modul lor de
alocare se efectuează cu ajutorul fluxurilor de numerar.

Prin analiza fluxurilor de numerar se obţin informaţii relevante privind intrările, respectiv
ieşirile de numerar, mişcări grupate pe trei activităţi:
• activităţi operaţionale (de exploatare);
• activităţi de investiţii;
• activităţi de finanţare.
Analiza fluxurilor de numerar, permite:
• identificarea capacităţii fiecărei activităţi de a genera numerar;
• separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică numerar;
• evaluarea capacităţii societăţii comerciale de a-şi acoperi obligaţiile de plăţi cash;
• realizarea de investiţii (plasamente) financiare fie pe piaţa de capital, fie pe piaţa monetară;
• aprecierea stabilităţii echilibrului financiar, autonomiei şi lichidităţii societăţii comerciale;
• evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţi viitoare;
• evaluarea viabilităţii derulării în continuare a activităţii;
• evaluarea capacităţii societăţii de a influenţa valoarea de piaţă a acestora.

Spre deosebire de capacitatea de autofinanţare care este un indicator care măsoară resursele
monetare potenţial disponibile în urma desfăşurării unei activităţi, fluxul de numerar (cash-flow-
ul) măsoară resursele monetare efectiv disponibile.
Capacitatea de autofinanţare arată cum activitatea desfăşurată de o societate comercială
poate să acopere, în totalitate sau numai în parte, nevoile sale de finanţare, pe când fluxurile de
numerar nete indică modul în care societatea comercială generează şi foloseşte numerarul şi
echivalentele de numerar.
Această situaţie face posibilă remunerarea efectivă a tuturor participanţilor direcţi şi
indirecţi la activitatea societăţii comerciale, dintre aceştia interesul prioritar fiind exprimat de
acţionari, care vor beneficia fie de dividende fie de creşterea valorii acţiunilor ca urmare a
dezvoltării afacerii.

Fluxul de numerar la nivelul societăţii comerciale se poate determina însumând fluxul de

numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.

Fluxul de numerar din activităţile de exploatare este un indicator cu un rol determinant,

pentru evoluţia viitoare a unei societăţi comerciale deoarece de nivelul său depinde rambursarea
împrumuturilor, menţinerea capacităţii de producţie, plata dividendelor şi realizarea de noi
investiţii fără a recurge la surse externe de finanţare.
Din acest motiv majoritatea specialiştilor consideră că rezultatul generat de activitatea de
exploatare constituie principala sursă de finanţare, fluxul de numerar al acestei activităţi fiind
concentrat pe finanţare şi nu pe măsurarea profitului.
 Situaţia fluxurilor de numerar transformă rezultatul exploatării într-un rezultat efectiv
încasat, din care să se poată plăti cel puţin obligaţiile ce decurg din menţinerea potenţialului actual
de activitate al societăţii comerciale, şi anume (CECCAR, 2004:39):
• plata stocurilor ce constituie aprovizionări – sugerată prin variaţia stocurilor în cauză;
• susţinerea decalajului dintre aprovizionare şi obţinerea stocurilor de produse - sugerat prin
variaţia stocurilor de produse;
• susţinerea decalajului dintre obţinerea stocurilor de produse şi valorificarea lor - sugerat
prin variaţia creanţelor clienţi;
• efectuarea investiţiilor de înlocuire - care au ca sursă amortizarea înregistrată;
• eventual, plata remuneraţiilor cuvenite acţionarilor şi creditorilor.

Adeseori, în literatura de specialitate, se pune semnul egalităţii între fluxul de numerar din
exploatare şi rezultatul brut al exploatării.
Chiar dacă se poate considera că excedentul brut al exploatării este un surplus monetar din
exploatare numai cu totul întâmplător cele două mărimi sunt şi egale. Această situaţie se explică
(Ștefea, P., 2002:78) prin permanenta modificare a valorii elementelor patrimoniale ale societăţilor
comerciale, modificare ce determină absorbţie sau degajare de numerar (extinderea creditului
clienţi echivalează cu o absorbţie de numerar, pe când diminuarea stocurilor echivalează cu o
eliberare de numerar).

Modificările patrimoniale amintite reprezintă în fapt variaţia nevoii de fond de rulment

(ΔNFR) din care motiv fluxul de numerar al activităţii de exploatare mai este cunoscut şi sub
denumirea de excedent de trezorerie al exploatării (ETE).
Excedentul brut de exploatare reprezintă trezoreria potenţială a unei societăţi comerciale:
• dacă nu există variaţii ale stocurilor de produse finite;
• dacă nu există decalaj între:
- vânzări şi încasări;
- aprovizionări şi plăţi.
-
Datorită existenţei acestor decalaje ETE (trezoreria de exploatare) se calculează cu relaţiile:
ETE = EBE – (ΔS + ΔCE – ΔDE) sau ETE = EBE – ΔNFRE
unde:
ΔS – variaţia stocurilor;
ΔCE – variaţia creanţelor de exploatare;
ΔDE – variaţia datoriilor de exploatare;
NFRE – necesarul de fond de rulment din exploatare.
Pentru determinarea fluxului de numerar al exploatării se cunosc două metode: metoda
directă şi metoda indirectă.

Fluxul de numerar al activităţii de investiţii reflectă în mod direct măsura în care aceste
activităţi s-au autofinanţat şi indirect posibilitatea ca în viitor sumele alocate investiţiilor să
genereze fluxuri pozitive de numerar în viitor.
Fluxurile de numerar generate de activitatea de investiţii corelează sumele încasate din
vânzarea şi valorificarea de active imobilizate cu sumele cheltuite pentru achiziţionarea sau
executarea în regie proprie de imobilizări.
 Fluxul de numerar al activităţii de finanţare pune în evidenţă încasările şi plăţile
generate de apelarea la finanţări externe:
Dacă se consideră fluxul de numerar net ca suma fluxurilor de numerar aferente celor trei
activităţi atunci avem următoarea relaţie:

FNN = FNE + FNI + FNF

unde:
FNN – flux de numerar net;
FNE – flux de numerar din activitatea de exploatare;
FNI – flux de nmerar din activitatea de investiţii;
FNF – flux de numerar din activitatea de finanţare.
Fluxul de numerar net poate înregistra următoarele variante:
• flux de numerar net pozitiv (FNN>0) reflectă un excedent de numerar generat de
activitatea desfăşurată care constituie o sursă suplimentară de creştere economică internă,
prin autofinanţare;
• flux de numerar neutru (FNN=0) , caz în care se asigură un echilibru între încasările şi
plăţile perioadei;
• flux de numerar negativ (FNN<0) care reflectă un deficit temporar de lichidităţi care
poate fi acoperit fie din lichidităţile existente la începutul perioadei, fie din împrumuturi
temporare.

Determinarea cash-flow-ului, utilizând informații atât din contul de profit și pierdere, cât
și din bilanț, are în vedere două abordări: franceză și anglo-saxonă.
Abordarea franceză explică cash-flow-ul pe seama echilibrului pe termen lung și a celui
pe termen scurt, adică prin variația trezoreriei nete (ΔTN), calculată ca diferență între variația
fondului de rulment (Δ FR) și variația necesarului de fond de rulment (ΔNFR).

CF = ΔTN = ΔFR - ΔNFR

Abordarea anglo-saxonă se calculează ca suma variațiilor de trezorerie din activitățile de

exploatare, investiții și finanțare:

CF = CF de exploatare + CF investiții + CF finanțare

Cash-flow-ul de exploatare (operațional) furnizează informații despre activitatea internă

a societății, reprezintând fluxurile de trezorerie generate de încasările creanțelor și plățile datoriilor
legate de furnizori, deci de activitatea de producție.

CF de exploatare (operațional) = PN + AMO – Venituri financiare încasate – ΔNFR

unde:
PN = profitul net;
AMO = cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor în cursul exercițiului financiar;
Venituri financiare încasate = veniturile obținute, de regulă, pe seama imobilizărilor financiare;
ΔNFR = diferența calculată între necesarul de fond de rulment dintre două exerciții financiare.
Un cash - flow operațional negativ indică fie un management defectuos, care nu generează
câștig din activitatea de bază, fie o afacere care nu este rentabilă.
 Cash-flow-ul de investiții implică variația investițiilor în imobilizări, ca diferență între
încasările din cesiunea sau rambursarea activelor fixe și plățilepentru achiziția de active fixe.

CF investiții = Veniturile financiare încasate – ΔIMO brute

ΔIMO brute = IMO1 + AMO – IMO0
unde:
IMO1= imobilizările de la sfârșitul exercițiului financiar;
AMO = cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor în cursul exercițiului financiar;
IMO0 = imobilizările de la sfârșitul exercițiului financiar.

Un cash - flow de investiții negativ indică faptul că plățile pentru imobilizări depășesc
încasările din valorificarea acestora, situație normală pentru o societate aflată în expansiune, în
timp ce un cash – flow de investiții pozitivevidențiază faptul căplățile pentru imobilixări sunt
inferioare încasărilor obținute din valorificarea acestora.

Cash-flow-ul de finanțare se bazează pe variațiile capitalurilor proprii și a creditelor:

CF finanțare = ΔCPR + ΔDTL – PN

unde:
ΔCPR = diferența dintre valorile înregistrate ale capitalurilor proprii;
ΔDTL = diferența dintre valorile înregistrate ale datoriilor pe termen lung.

Cash – flow-ul de finanțare reprezintă diferența dintre încasările din atragerea de resurse
de finanțare și plățile pentru rambursarea lor.
Un cash – flow de finanțare pozitiv evidențiază faptul că încasările realizate pentru
atragerea de resurse sunt mai mari decât plățile efectuate rambursarea acestora (societăți
comerciale recent inființate). Invers, un cash – flow de finanțare negativ sugerează că plățile
realizate pentru rambursarea resurselor atrase sunt superioare încasărilor efectuate pentru atragerea
de resurse (societăți comerciale mature).

CF = CF de exploatare + CF investiții + CF finanțare =

= ΔCPR + ΔDTL - ΔIMO nete – ΔNFR

CF = ΔFR - ΔNFR= ΔTN