GENURI ȘI SPECII LITERARE.

GENUL EPIC
CUPRINS
1. Genul literar, specia literara
2. Genul epic: definiție, particularități
3. Naratorul: tipuri, funcții
4. Perspectiva narativă: obiectivă, subiectivă, externă
5. Personajul literar: tipuri, modalități de caracterizare, compunerea de caracterizare
6. Acțiunea: subiectul, momentele subiectului, conflictul
7. Prologul și epilogul
8. Incipitul și finalul
9. Timpul, spațiul, cronotopul
10. Modalitățile narative: principiile compoziționale, episodul narativ, secvența narativă
11. Discursul narativ. Moduri de narare: Stilul direct, indirect, indirect liber
12. Speciile literare ale genului epic

1. GENURI ŞI SPECII LITERARE

Genul literar cuprinde opere similare prin:

 modalitatea prin care autorul se exprima pe sine;
 modul de structurare a conţinutului;
 procedee estetice comune.

Specia literara:
 este subordonata genului literar;
 clasă de opere similare prin structura
conţinut

epic
Genuri literare liric
dramatic

2. GENUL EPIC

Genul epic cuprinde opere literare, în proza sau în versuri, în care autorul îşi exprima în mod
indirect, în ipostază de narator, gândurile, sentimentele prin intermediul
acţiunii şi al personajelor.

PARTICULARITĂȚILE TEXTULUI EPIC

 artistic) a autorului prin intermediul acțiunii și al personajelor;

 Prezența naratorului (subiectiv sau obiectiv) care ține un discurs narativ și are o
perspectivă narativă față de text;
 Acțiunea poate fi rezumată, organizată pe momente ale subiectului (expozițiunea...)
și prezintă indici spațio-temporali;
 Modul de expunere predominant este narațiunea, iar celelalte moduri sunt folosite ca
tehnici narative: pasaje descriptive, dialogate, monolog interior, observația
psihologică etc.
 Există personaje, care pot fi caracterizate direct sau indirect;

1
 Operele epice pot fi în versuri (epopeea, poemul eroic, balada, fabula) sau în proză
(schița, povestirea, basmul, nuvela, romanul)

3. NARATORUL

 Principala instanță în comunicarea narativă;

 Emițătorul evenimentelor operei epice;
 NU se confundă cu autorul, fiind o proiecție a acestuia, ,,vocea” care relatează
întâmplările;
 intermediază relația dintre AUTOR – LUMEA NARATĂ – CITITOR
 subiectiv sau obiectiv (vezi tabelul)

SUBIECTIV OBIECTIV

 homodiegetic
 relatează la pers. I
 implicat afectiv în nararea faptelor
 poate fi necredibil, deoarece
prezintă o viziunea fragmentară
asupra lumii
 poate fi personaj (protagonist),
martor sau mesager
 heterodiegetic
 relatează la pers. a III-a
 neimplicat afectiv, detașat
 prezintă faptele așa cum s-au
întâmplat
 este credibil, având o viziunea
globală asupra acțiunii
 omniscient, omniprezent,
omnipotent

 Funcțiile naratorului:
- funcția narativă: de relatare a evenimentelor
- funcția de regie: controlează ,,intrarea în scenă” a personajelor
- funcția de interpretare: pune în lumină un discurs evaluativ și emotiv ce
evidențiază o perspectivă subiectivă

4. PERSPECTIVA NARATIVĂ
 punctul de vedere din care se relatează conținutul operei narative;
 persoana la care se face acest lucru, având în vedere consecințele asupra modului de
structurare a textului.
A. Perspectiva obiectivă (omniscientă)/focalizare zero
 narator omniscient
 descrierea din perspectiva naratorului omniscient
 oferă o viziune globală asupra conținutului operei
 personajele au statutul de ,,marionete”, iar naratorul le dirijează
destinele (omnipotent)
 narațiunea la pers a III-a
B. Perspectiva subiectivă / focalizare internă
 naratorul subiectiv se poate identifica cu personajul
 punctul de vedere asupra realității epice aparține personajului
 percepția și interpretarea sunt subiective

2
  evenimentele relatate pot fi de factură interioară, folosind tehnici
precum monologul interior, fluxul conștiinței sau introspecția
 permite accesul cititorului la psihologia personajului
 predomină narațiunea la pers. I
C. Perspectiva externă / focalizare externă
 naratorul știe mai puțin decât personajele sale, aflându-se în ipostaza
de observator obiectiv al evenimentelor
 naratorul nu își asumă opinii
 sunt relatate evenimente exterioare
 sunt notate uneori reacții ale unor trăiri psihoafective

5. PERSONAJUL LITERAR

 persoana, eroul care acţionează în opera literară, participând la desfăşurarea acţiunii

 actor, actant
 TIPURI DE PERSONAJ, în funcție de:
Gradul
Rolul Cantitat Profilul Gradul de Raportarea Curentul
jucat e moral implicarii evoluţie la realitate literar
Principal Individua Pozitiv; Personaj- Static; Fantastic; Clasic;
; l; (protagonist narator; Mobil; Legendar; Romantic;
Secundar Colectiv. ) Personaj-actor; Alegoric; Realist;
; Negativ. Personaj- Simbolic; Naturalist;
Episodic. (antagonist) reflector; Istoric; Postmodern;
Personaj- Artefact. Expresionist.
martor;
Personaj-alter-
ego.

 MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE:

Caracterizare directă Caracterizare indirectă

Din prezenterea directă făcută de: Din prezentarea indirectă (se subînțelege din):
 autor;  a numelui;
 alte personaje;  a vestimentaţiei;
 de personajul însuşi  a limbajului folosit;
(autocaracterizare).  a comportamentului;
 a faptelor si întâmplărilor la care participă;
 a relaţiilor cu alte personaje;
 a mediului în care trăieşte;
 a frământărilor sufleteşti şi cugetărilor interioare.

 COMPUNEREA DE CARACTERIZARE
 Caracterizarea personajului literar este o compunere pe baza textului literar,
evidențiind trăsăturile morale și fizice ale personajului, atitudinile, comportmentul,

3
 concepțiile, toate acestea reieșind din evenimentele prezentate și din relațiile acestuia
cu alte personaje.

 Caracterizarea personajului trebuie să cuprindă componentele specifice unei

compuneri: introducere, cuprins și încheiere.

 În introducere trebuie stabilit tipul de personaj ( principal, secundar, episodic,

individual sau colectiv), de aici reieșind importanța lui în acțiune, iar în raport cu
realitatea, același personaj poate fi: real, fantastic sau cu puteri supranaturale.

 De asemenea, tot în introducere sunt menționate mijloacele de caracterizare:

 Caraterizarea directă realizată de autor ( portetul), realizată de celelalte personaje, dar

și autocaracterizarea ( autoportretul).
 Caracterizarea indirectă reiese din faptele personajului, comportamentul acestuia,
atitudinea, gândurile, numele și limbajul acestuia, dar și din indicațiile regizorale în
operele literare care aparțin genului dramatic.
 Totodată, relația personajului principal cu celelalte personaje din opera literară reiese
prin intermediul caracterizării indirecte.
 În cadrul cuprinsului, trebuie precizate trăsăturile personajului, semnificațiile acestora,
fiind, de asemenea, ilustrate. Este necesară și exemplificarea mijloacelor artistice
folosite de autor în caracterizarea personajului: caracterizarea directă și cea indirectă.

 În redactarea încheierii, este necesar de menționat semnificația personajului în opera

literară aleasă, tipologia în care se încadrează acesta, atitudinea autorului față de
personaj, opinii critice sau personale.

 În concluzie, caracterizarea personajului literar este o compunere pe baza textului

literar, evidențiind trăsăturile morale și fizice ale personajului, atitudinile,
comportmentul, concepțiile, acestea reieșind din caracterizarea directă și cea indirectă.

6. ACȚIUNEA

 reprezintă totalitatea evenimentelor declanșate de modificarea situației inițiale

existente
 intervenția unui element perturbator determină o evoluție cu scopul restabilirii
echilibrului
Subiectul operei literare – reprezintă şirul de evenimente prezentat în operă cu ajutorul
personajelor, prin transpunere artistică.

Momentele subiectului:
 expoziţiunea (situaţia iniţială): punctul de plecare al narațiunii care prezintă
cadrul spațio-temporal și personajele
 intriga (cauza acţiunii): momentul declanșării conlictului operei epice sau
dramatice care duce la modificarea situației inițiale
 desfăşurarea acţiunii: prezentarea și relatarea tuturor faptelor și evenimentelor
din operă

4
  punctul culminant (situaţia dificilă): momentul de tensiune maximă a
conflictului, în care evoluția ulterioară a personajelor este greu previzibilă
 deznodământul (situaţia finală): momentul final al acțiunii, soluția găsită de
autor pentru rezolvarea conflictului din intrigă
Conflictul:
 este o structură textuală specifică operei epice sau dramatice ce constă în
ciocnirea unor interese opuse, neînțelegeri, dezacorduri, între două personaje
sau grupuri de personaje, ori în conștiința aceluiași personaj (dorințe, idealuri
opuse)
 orientează desfășurarea acțiunii
 tipuri de conflict: erotic, social, economic, politic etc.
 CONFLICT EXTERIOR SAU INTERIOR
 exterior: înfruntarea între două personaje sau grupuri de personaje cu interese,
concepții, idei diferite (ex. Harap-Alb ≠ Spânul)
 interior: se manifestă între sentimente sau atitudini diferite ale aceluiași
personaj. Se mai numește conflict psihologic (ex. Ghiță, ,,Moara cu noroc”
dorința de înavuțire rapidă ≠ păstrarea moralității)
 conflictul interior NU il anihilează pe cel exterior. Cel din urmă poate fi
declanșatorul celui dintâi sau poate contitui terenul favorabil apariției
conflictului interior.

7. PROLOGUL ȘI EPILOGUL

 Prologul reprezintă partea introductivă a unei opere literare care are scopul de a oferi
,,indicații” de lectură cititorului, de a-l familiariza cu mesajul operei
 Epilogul desemnează partea finală a operei literare, urmând deznodământului și
constituindu-se într-o concluzie a autorului, o exprimare concisă a faptelor menite să
prezinte ultimele consecințe ale acțiunii

8. INCIPITUL ȘI FINALUL

Incipitul reprezintă secvența textuală prin care cititorul este introdus în universul ficțional
 poate varia ca dimensiuni
 Tipuri: INCIPIT CLASIC – răspunde întrebărilor unde? când? cine? ce? cum?
 incipit descriptiv: spațiu și timp, identificarea personajului, naratorului,
specific prozei realiste
 incipit rezumativ: spațiu și timp, esența narațiunii, specific prozei scurte,
când? unde? ce s-a întâmplat?
 incipit enunțiativ: apare sub fora unei cugetări, are rol moralizator, dar și
funcție de avertizare a cititorului în legătură cu evoluția evenimentelor

INCIPIT MODERN - explică producerea textului prin intermediul ,,prefeței

pragmatice” (se vorbește despre actul producerii textului), prin prezentarea
elementelor textului, ca și cum ar fi deja cunoscute cititorului.

Finalul realizează deschiderea către lumea cititorului, pentru că sugerează posibilitatea de a

continua acțiunea.

5
  strategii: descrierea care reia datele din incipit, dialogul sau replica prin care se
rezumă lumea ficțională

ATENȚIE: NU confundați conceptele de incipit – expozițiune, final – deznodământ!

9. TIMPUL ȘI SPAȚIUL. CRONOTOPUL

TIMPUL
 timpul narativ presupune distincția între:
 timpul povestit: timpul când se produc evenimentele relatate
 timpul povestirii: timpul când se povestesc evenimentele desfășurate
 timpul lecturii: momentul contactului cititorului cu textul
 tipuri: timp linear/exterior (cronologic), timp interior (atemporal, subiectiv, realitate
estompată), timp fragmentat (memoria, trăiri interioare, experiență trecută), timp
spirală (fluxul conștiinței)

SPAȚIUL
 o dimensiune esențială a operei literare
 spațiu obiectiv: exterior, măsuralib
 spațiu subiectiv: cadru al experiențelor trăite
 spațiu real/imaginar
 spațiu închis: camera, orașul, sicriul etc.
 spațiu deschis: grădina, parcul, pădurea etc.

CRONOTOPUL
 relația dintre timp și spațiu, într-o narațiune.
 o simbioză între elementele de ordin temporal și spațial în cadrul aceluiași întreg
(opera literară)

10. MODALITĂȚILE NARATIVE

 principiile compoziționale
 vizează organizarea narațiunii ca discurs
 tehnici narative
 incipit/final
 episoade narative
 secvențe narative
 voci narative
 limbajul operei (modalități de expunere, vorbirea naratorului, vorbirea personajelor)

PRINCIPIILE COMPOZIȚIONALE
 oferă coerență și logică operei artistice
 principiul cronologic: tehnica înlănțuirii (episoade redate cronologic), tehnica
alternanței ( relatarea evenimentelor care se desfășoară simultan pe axa timpului)
 principiul simetriei: recurența secvenței din incipit/final, asemănarea planurilor sau a
episoadelor narative, repetarea motivelor/temelor
 principiul memoriei afective: tehnica modernă prin care se introduce o narațiune
secundară în cea principală (tehnica inserției, tehnica flash-backului)

6
EPISODUL NARATIV. SECVENȚA NARATIVĂ
 episodul narativ este o subunitate a acțiunii unei opere epice sau dramatice, care
asigură deszvoltarea temei, evoluția conflictului, dezvoltarea subiectului
 episodul relevă uneori o semnificație profundă a textului
 exemplu: episodul uciderii celor 47 de boieri în nuvela ,,Alexandru Lăpușneanul”de
C. Negruzzi
 secvența narativă este cea mai mică unitate compozițională a unei opere și este
alcătuită dintr-o succesiune de propoziții, între care există diferite tipuri de relații
 relație logică: de tip cauza-efect
 relație temporală: succesiunea cronologică a evenimentelor narate
 relație spațială: desemnează un spațiu specific

PROPOZIȚII ► SECVENȚE NARATIVE ► EPISOADE NARATIVE ► TEXT

NARATIV

11. DISCURS NARATIV. MODURI DE NARARE

Stilul direct

Caracteristici Exemple

 reproduce direct vorbirea unui - D-ta nu vezi că nu ştiu să joc,

personaj/unor personaje;
 foloseşte verbe de declaraţie
urmate de două puncte;
 propoziţia care reproduce spusele
unei persoane este principală;
 se folosesc semne de punctuaţie
specifice: două puncte, linie de
dialog sau ghilimele, semnele
întrebării şi exclamării;
 predicatul poate fi verb la modul
indicativ sau imperativ;
 verbul se foloseşte la persoana I şi
a II-a, singular şi plural.
răspunse ea.
- Deloc nu ştii, - zise el – dar eşti
uşoară şi merge bine.
(I. Slavici, Mara)
- Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea?
Lasă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzi?
- Dă-i apă, zise Moromete liniştit.
(M. Preda, Moromeţii)
- Otilia, e adevărat? Mă iubeşti?
- Ei, ei nu ţi-a spus nimeni că te
urăşte.
(G. Călinescu, Enigma Otiliei)

7
Stilul indirect
Caracteristici
 reproduce indirect spusele unei
persoane; foloseşte verbe de
declaraţie urmate de elemente de
relaţie;
 propoziţia care reproduce spusele
unei persoane se subordonează
verbului de declaraţie prin
elementele de relaţie subordona-
toare şi este propoziţie secundara
CD;
 dispar semnele de punctuaţie
specifice vorbirii directe si apar:
virgula, punctul şi virgula,
parantezele, elemente subordonate
specifice propoziţiei secundare CD
(ca, să, dacă, care, cine, ce, unde,
cum, când, cât);
 verbele se folosesc la modul
indicativ, timp trecut, iar modul
imperativ se transformă în
conjunctiv;
 verbul se foloseşte la persoana
a III-a singular şi plural.
Stilul indirect liber
Caracteristici
 conţine atât elemente ale stilului
direct, cât şi indirect;
 este un stil indirect din care
lipseşte conjucţia că;
 vorbirea este atribuită
personajului, ca în stilul direct,
însă lipseşte linia de dialog;
 se caracterizează prin
ambiguitatea vocii narative,
naratorul identificându-se uneori
cu personajul;
 stilul indirect liber se prezintă, în
proza modernă, sub forma
monologului interior.
Exemple
Draga tatei, iaca ce-mi spune mă-
ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de
gură şi înnărăvită şi că nu este chip să
mai stai în casa mea.
(I. Creangă, Fata babei şi fata
moşneagului)
Cineva îl întrebase odată în glumă
de ce vorbeşte singur şi Moromete îi
răspunse serios că asta e din pricină
că n-are cu cine discuta, cu sensul că
nimeni nu merită să-i asculte
gândurile.
(M. Preda, Moromeţii)
[. . .] şi femeile bisericoase din sat îi
băgase mamei o mulţime de bazaconii
în cap care de care mai ciudate: ba că
am să petrec între oameni mari, ba
că-s plin de noroc, ca broasca de păr,
ba că am glas de înger şi multe alte
minunăţii[. . .]
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
Exemple
A rămas Mara, săraca, văduvă cu
doi copii, sărăcuţii de ei, dar era
tânără şi voinică, şi harnică, şi
Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi
noroc.
(I. Slavici, Mara)
Baciu ştia că Ion are s-o
izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie
fata, nu-i nimic. Acum, că-I măritată
în lege, poate şedea şi acasă. Mai bine
aşa decât să se plece el în faţa
tâlharului şi să-i dea moşia.
(L. Rebreanu, Ion)
8
 12. SPECII LITERARE ALE GENULUI EPIC

balada
în versuri
legenda

POPULAR(oral) legenda
basmul
în proză povestea
snoava

Genul epic balada

legenda
în versuri poemul
epopeea
fabula

schiţa
SCRIS(cult) nuvela
romanul
amintirea
în proză eseul
jurnalul
povestea
povestirea
basmul
reporajul