DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

(I)

1. Definiţie.

Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care

reglementează relaţiile ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal
între state, dar şi între celelalte subiecte de drept internaţional.
Din definiţie reţinem:
1. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile ce se stabilesc între state,
acestea fiind principalele subiecte ale dreptului internaţional public.
2. Alături de state, în peisajul internaţional contemporan, există şi alte subiecte: o
multitudine de organizaţii internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale.

2. Evoluţia societăţii internaţionale.

La început, dreptul internaţional public privea numai relaţiile dintre state

(interstatale). Tendinţa actuală este de a creşte ponderea organizaţiilor internaţionale, dar
şi a persoanelor particulare, pe care autorii de manuale de drept internaţional public încep
să-i considere subiecte de drept internaţional public.

3. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe

normele convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de
voinţă. În dreptul internaţional public avem de-a face cu norme internaţionale.
Dreptul internaţional privat reprezintă ansamblul de norme juridice interne,
specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoanele fizice sau juridice
în care apare un element de extraneitate.

4. Deosebiri faţă de alte ramuri de drept.

– În dreptul internaţional public nu avem un organ legislativ. Normele dreptului

internaţional emană din acordul de voinţă al statelor. În dreptul intern puterea legislativă
se realizează de parlament.
– În dreptul internaţional public nu avem un organ executiv. Aplicarea
dispoziţiilor unui tratat internaţional este urmărită de anumite organizaţii internaţionale
prevăzute în respectivul tratat
– În dreptul internaţional public lipseşte latura sancţionatorie (punitivă) mulţi
autori contestând existenţa dreptului internaţional public.

5. Principiile dreptului internaţional public.

Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625 din octombrie
1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi
cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU. Textul declaraţiei reprezintă
compromisul realizat din confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului
socialist şi ţările în curs de dezvoltare.
– Egalitatea suverană a statelor.
Suveranitatea statului reprezintă atotputernicia acestuia pe plan intern şi constituie
baza pentru independenţa statală, care este expresia puterii sale în relaţiile internaţionale.
Suveranitatea şi independenţa statală dau posibilitatea încheierii convenţiilor şi
tratatelor la nivel internaţional. Conform rezoluţiei 2625 statele „au drepturi şi obligaţii
egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin
economic, social, politic sau de altă natură”.
– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
Drept de inspiraţie mai recentă, apărut în legătură cu decolonizarea statelor care
au aparţinut marilor puteri şi se referă mai mult la problemele naţiunilor decât a
grupurilor particulare din cadrul aceluiaşi stat.
– Interdicţia recurgerii la forţă.
Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în
relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei
fie împotriva integritaţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt
mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Art. 51 din Cartă prevede dreptul la legitimă apărare individuală sau colectivă.
– Reglementarea paşnică a diferendelor.
Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluţionarea diferendelor internaţionale de
asemenea maniera încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie
puse în pericol.
Art. 33 pct. 1 prevede dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare:
tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la anumite
organisme internaţionale sau acorduri regionale.
– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat
Nici un nu este autorizat să se amestece în treburile interne sau în comportamentul
extern al altui stat. Fiecare stat trebuie să se abţină de la orice fel de ingerinţă de orice
natură exprimată prin forţa armată sau prin alte mijloace.
Organizaţiei Naţiunilor Unite nu poate să intervină în problemele ce ţin în mod
direct de competenţa internă a statelor.
– Principiul respectării drepturilor omului.
Acest principiu a condus la apariţia unor dispute între sistemele de drept ale
statelor occidentale, care au inspirat apariţia principiului, şi sistemele unor ţări care se
prevalează de specificul tradiţiilor lor culturale sau religioase, cum sunt ţările asiatice sau
islamice.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii,
cu forţă de constrângere asupra celor cărora li se adresează.
– Principiul cooperării internaţionale.
Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligaţia
statelor de a coopera între ele, în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.
– Buna credinţă semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem
jurisdicţional intern care trebuie utilizat de statele suverane cu moderaţie.
 Prevederile dreptului intern nu vor fi folosite împotriva legislaţiei internaţionale şi
împotriva principiilor de drept internaţional.
Principiile formează un tot unitar, un ansamblu în interiorul căruia nu există nici
un fel de ierarhie, ele având aceeaşi forţă juridică.

6. Izvoarele dreptului public.

Izvoarele formale ale Dreptului internaţional public sunt mijloacele juridice prin
care se exprimă normele Dreptului internaţional public.
Conform art. 38 Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie izvoarele deptului
internaţional public sunt: tratatul internaţional, cutuma internaţională, jurisprudenţa unor
instanţe internaţionale, doctrina în materie elaborată de către profesorii recunoscuţi pe
plan internaţional, principiile generale de drept şi uneori echitatea.

A. Tratatul internaţional.

1. Potrivit art. 2 din Convenţia de la Viena printr-un tratat internaţional se înţelege

un acord încheiat în scris între subiectele de drept internaţional, guvernat de dreptul
internaţional şi care este consemnat într-unul sau mai multe instrumente oricare ar fi
denumirea acestora. Întâlnim denumiri ca acord, act final, cartă, convenţie, pact sau
protocol internaţional toate aceste documente scrise putând constitui izvoare ale dreptului
internaţional public şi putând avea o existenţă de sine stătătoare sau împreună cu alte
asemenea documente, ca anexe ale acestora.
Curtea Internaţională de Justiţie, a arătat că un astfel de act scris poate fi privit ca
instrumentum şi atunci când ne referim la forma pe care o reprezintă documentul sau ca
negotium şi atunci ne referim la conţinutul acestui document.
2. Principalele subiecte (părţile) la tratatul internaţional sunt statele. Se pot
încheia tratate între şi între state şi organizaţiile internaţionale ori chiar între organizaţii
internaţionale.
3. Clasificarea tratelor.
După criteriul funcţiei:
– tratatele legi conţin reglementări cu caracter general încheiate între multe state
şi privesc obligaţii nereciproce.
– tratatele contracte conţin obligaţii reciproce sau sinalagmatice.
Un alt mod de clasificare este potrivit numărului de părţi semnatare:
– tratatele bilaterale sunt semnate de 2 părţi: Convenţia de la Montego Bay în
Jamaica 1982.
– primul tratat multilateral este considerat Actul final al Congresului de la Viena
care în fapt nu era decât o sumă a tratatelor bilaterale încheiate pe timpul Congresului de
către participanţi.

Referitor la întinderea, la aria de cuprindere a tratatelor internaţionale avem

– tratate regionale (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care au forta
obligatorie pentru statele membre ale Consiliului Europei şi are intindere regională,
limitată, zonală).
 – o altă categori o reprezintă tratatul cu caracter universal (Convenţia de la
Montego Bay).
Tratatele internaţionale se supun dreptului intern al fiecărui stat parte prin aceea
că normele privind semnarea şi ratificarea tratatelor internaţionale sunt guvernate de
legile interne iar pe plan internaţional dreptul aplicabil în materia tratatelor îl reprezintă
Convenţia de la Viena 1969.
Tratatele internaţionale se aplică numai statelor părţi. Dispoziţiile din tratatele
internaţionale au caracter supletiv (ele sunt înscrise numai când părţile doresc acest lucru
dar după aceea conform art. 42 al Convenţiei de la Viena ele devin obligatorii).
5. Validitatea tratatelor internaţionale.
a. Condiţiile de formă privesc elaborarea tratatului care are loc pe trei faze:
negocierea, semnarea, ratificarea tratatului.
– Negocierea. În prima fază a elaborării se pun bazele juridice ale tratatului, se
elaborează textul acestuia iar statele îşi exprimă în mod liber voinţa de a încheia tratatul
în forma în care se negociază.
Negocierea trebuie purtată de persoane abilitate. Abilitarea ex-oficio, derivând din
însăşi calitatea şi competenţa lor (şefii de state, şefii de guverne, miniştrii de interne, şefii
unor organizaţii internaţionale cu personalitate juridică internaţională).
Abilitarea în baza documentului depline-puteri stabileşte că o anumită persoană, a
cărei funcţie nu-i conferă competenţa ex-ofcio, poate negocia acel tratat.
Adoptarea textului unui tratat multilateral se face cu majoritate, de regulă 2/3 (art.
9 Convenţia de la Viena).
– Semnarea tratatului internaţional conduce la autentificarea documentului
negociat.
Semnarea poate avea un caracter definitiv. Statul semnatar (art. 18 Convenţia de la
Viena) se angajează să nu aducă atingere scopului şi obiectului tratatului aşa cum a fost
negociat. Aceasta constituie o obligaţie ce trebuie respectată cu bună credinţă. Semnarea
poate avea caracter temporar când depinde de confirmarea ulterioară a statelor. Semnarea
ad referendum prin organizarea unui referendum. Parafarea reprezintă înscrierea
iniţialelor numelui negociatorului.
– Ratificarea textului negociat şi semnat se prezintă autorităţilor statelor conform
procedurilor naţionale conform dreptului intern din statul respectiv.
Ratificarea este cerută numai în cazul tratatelor ce se încheie în formă solemnă.
Ar. 11 al Convenţiei de la Viena prevede că se poate exprima consimţământul statului fie
prin semnătură fie prin schimbul de instrumente de ratificare, acceptare, aprobare sau
adeziune precum şi prin oricare altă formă convenită.
Ratificarea este obligatorie dacă tratatul prevede acest lucru sau dacă după
negociere el a fost semnat sub rezerva ratificării sau atunci când deplinele puteri prevăd
că ratificarea constituie o confirmare pe baza semnăturii şefului statlui.
b. Condiţiile de fond
Capacitatea juridică internaţională de a încheia tratate.
Pentru a putea încheia un tratat internaţional, partea trebuie să fie subiect de drept
internaţional, să aibă puterea de a-şi exprima consimţământul, de a conveni.
Art. 6 al Convenţiei de la Viena arată că orice stat are capacitatea de a încheia
tratate.
 În anumite situaţii capacitatea statelor de a încheia tratate internaţionale este
limitată de facto. Acest lucru apare atunci când chiar statul respectiv, anterior datei
tratatului în cauză, a luat decizia de a nu încheia vreun tratat în acel domeniu.
De asemenea datorită partajului de competenţe între statele federate şi statul
federal, acesta din urmă (landurile germane) poate să încheie tratate valabile pentru
statele federate. Organizaţiile internaţionale pot să încheie tratate internaţionale dacă actul
lor constitutiv le atribuie această capacitate.
Spre deosebire de state care au o competenţă generală, organizaţiile internaţionale
au o competenţă mai restrânsă specifică legată de domeniul lor de activitate.
Art. 53 din Convenţia de la Viena arată că tratatul trebuie să respecte norma
imperativă a dreptului internaţional general denumită jus cogens (normă acceptată şi
recunoscută de comunitatea internaţională a statelor, în ansamblul ei drept normă de la
care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă
normă imperativă a dreptului internaţional general, având acelaşi caracter.
Pe parcursul negocierilor, a semnării sau ratificării tratatului internaţional pot să
apară anumite vicii de consimţământ şi prin urmare cauze de nulitate a tratatelor. Acestea
sunt eroarea, dolul, violenţa sau constrângerea. Art. 48 al Convenţiei de la Viena tratează
eroarea de fapt sau asupra unei situaţii. Nici în domeniul internaţional nu este admisă
eroarea de drept. De asemenea, eroarea de fapt nu se admite la tratatele privind
delimitarea frontierelor. Pentru a fi considerată viciu de consimţământ eroarea trebuie să
fie gravă şi de natură a determina consimţământul.
Dolul. Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei
frauduloase a unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al
consimţământului său de a se lega prin tratat (art. 49).
Coruperea reprezentantului unui stat străin. Dacă exprimarea consimţământului
unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinută pe calea coruperii reprezentantului
său prin acţiune directă sau indirectă a altui stat care a participat la negocieri, statul poate
invoca această corupere ca viciu al consimţământului său de a se lega prin tratat (art. 50).
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat (art. 51).
Art. 52 din Convenţia de la Viena arată că este nul orice tratat a cărei încheiere a
fost obţinută prin ameninţare cu forţa sau folosirea forţei fiind încălcate principiile
dreptului internaţional aşa cum sunt prevăzute în Carta Naţiunilor Unite.
6. Efectele tratatelor internaţionale.
Convenţia de la Viena consacră în art. 26 adagiul Pacta sunt servanda, în virtutea
căruia tratatele în vigoare sunt obligatorii între părţile semnatare ale tratatului. Un stat
parte la un tratat internaţional nu poate invoca prevederi ale dreptului intern pentru a
justifica neexecutarea unui tratat. Neexecutarea tratatelor reprezintă acte ilicite care
deschid calea angajării responsabilităţii statului în cauză putând să apară sancţiuni pentru
neexecutarea statului.
7. Interpretarea tratatului internaţional.
Necesitatea interpretării unui tratat intervine în momentul în care prevederi sau
părţi ale tratatului devin obiect al disputei între statele semnatare. Interpretarea trebuie
făcută în conformitate cu sensul normal al termenilor folosiţi. Dispoziţiile în cauză
trebuie să fie interpretate în context. De asemenea la interpretare trebuie să se ţină seamă
de scopul şi de obiectul tratatului. Interpretarea cel mai des utilizată este cea teleologică.
Ea ţine seama atât de lucrările pregătitoare cât şi de voinţa părţilor.
 8. Rezervele la tratatele internaţionale.
Art. 2 lit. d din Conv. de la Viena defineşte rezerva la tratatul internaţional ca fiind
o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea acesteia, făcută de un stat
atunci când semnează, ratifică, acceptă sau aprobă un tratat sau când aderă la acesta şi
prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectele juridice ale anumitor dispoziţii
din tratat în aplicarea lor faţă de statul în cauză.
Condiţiile de valabilitate a rezervelor.
a. Tratatul internaţional trebuie să prevadă posibilitatea formulării unor rezerve.
b. Rezerva să nu fie contrară scopului şi obiectului tratatului internaţional.
9. Efectele tratatelor faţă de terţi
Acestea reprezintă excepţii de la principiul relativităţii pacta sunt servanda. Există
şi tratate care creează obligaţii faţă de statele terţe. Sunt acele tratate care consacră o
situaţie obiectivă cum ar fi statutul unui teritoriu al unei zone geografice sau delimitarea
frontierelor. Chiar dacă statele terţe nu semnează un asemenea tratat sunt obligate să
respecte.
10. Dispariţia tratatelor.
Toate situaţiile care, atunci când intervin, conduc la sfârşirea unui tratat fie prin
încetarea fie prin suspendarea provizorie a acestuia. Astfel de situaţii pot avea în vedere
tratatul în totalitatea sa sau îl pot afecta numai parţial.
Atunci când tratatul îşi încetează existenţa prin voinţa părţilor această împrejurare
poate să fie înscrisă chiar în textul tratatului.
Alteori voinţa statelor părţi la un tratat de a înceta acel tratat şi decide ulterior
datei introducerii tratatului pe timpul derulării acestuia.
Prevederea expresă în textul tratatului a modalităţilor de încetare a acestuia are
rolul de a asigura o anumită stabilitate şi securitate juridică.
11. Încetarea sau suspendarea care intervin ulterior încheierii.
a. Apariţia unor noi reguli de drept internaţional care fac inoperante reglementările
tratatului.
b. Art. 59 Conv. Viena se referă la adoptarea de către aceleaşi părţi a unui tratat
posterior care are efecte de abrogare.
c. Art. 64 Conv. Viena se referă la apariţia unor noi norme imperative jus cogens, care
apariţie are ca efect încetarea oricăror tratate cu dispoziţii contrare.
12. Încetarea tratatelor din cauze independente de voinţa părţilor are loc în
situaţia de încălcare sau violare a tratatului, în situaţia în care o parte se găseşte în
imposibilitatea de a exercita obligaţiile din tratat, în situaţia în care se schimbă
fundamental circumstanţele avute în vedere la încheierea tratatului. Art. 60 Conv. Viena
arată că violarea unui tratat trebuie să fie substanţială pentru a conduce la încetarea sau
suspendarea tratatului.
Există o prezumţie care se aplică fiecărui tratat în sensul că violarea prevederilor
acestuia are drept consecinţă încetarea tratatului. Excepţie fac tratatele referitoare la
protecţia persoanei umane.
Atunci când imposibilitatea este temporară ea conduce la suspendarea tatatului iar
când avem de aface cu o imposibilitate definitivă sau permanentă ea duce la încetarea
tratatelor (art. 61).
Prevederile art. 62 Conv. de la Viena au în vedere schimbarea fundamentală a
condiţiilor care au dus la încheierea tratatului (rebus sic stantibus).
 B. Cutuma internaţională.

Şi în dreptul internaţional public cutuma este cel mai vechi izvor de drept, aşa
cum este considerată şi pentru alte ramuri ale dreptului. Prin cutumă înţelegem o regulă
nescrisă dar cu caracter obligatoriu. Unul dintre elemente definitorii ale cutumei este
caracterul ei de practică generală. Practica generală trebuie să aibă o durată relativ
îndelungată şi o repetabilitate. Această regulă trebuie să fie considerată, de subiectele
cărora li se adresează, ca exprimând o cerinţă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
1. Raportul dintre tratat şi cutumă
Normele din tratatele internaţionale pot fi acceptate şi de alte state în afara celor
care sunt părţi la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă cutumiară, devenind
obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Anumite tratate creează norme noi prin
reglementările lor, altele codifică cutumele existente.
Tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să coexiste în dreptul
internaţional. Acest lucru a fost consfiinţit şi prin hotărârea 1969 a Curţii Internaţionale
de Justiţie referitoare la platoul continental al Mării Nordului.
Tratatele concretizează normele într-un timp mult mai scurt, ele conferă un
caracter clar, precis conţinutului normei.
În caz de dubiu tratatul va fi interpretat în raport de dreptul internaţional cutumiar.
Dacă interpretarea priveşte o normă imperativă (jus cogens) atunci cutuma va prevala faţă
de norma din tratatul internaţional.
Prin hotărârile sale Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut posibilitatea
elaborării unor cutume nu numai prin practica statelor, dar şi pe baza unei practici
generale a organizaţiilor internaţionale.
Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internaţional, cutumele
trebuie să constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de
state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
2. Elementele constitutive ale cutumei.
a. Elementul material privind formarea unei cutume se referă la numărul de state
necesar, care trebuie să participe pentru a putea vorbi despre o cutumă. Participarea
trebuie să fie largă şi reprezentativă pentru a putea vorbi de formarea unei cutume,
nefiind necesară participarea tuturor statelor care formează Comunitatea internaţională.
Pot să apară şi cutume regionale sau locale destinate a fi aplicate pe o arie
geografică restrânsă, limitată.
b. Elementul material privind timpul necesar formării unei cutume. Pentru ca o
practică să poată fi invocată ca o cutumă ea trebuie să fie îndelungată şi uniformă.
c. Elementul psihologic (subiectiv).
Nu este de ajuns să avem numai o simplă repetare generală, uniformă şi
îndelungată a practicii, dar mai trebuie ca această conduită să fie motivată de convingerea
că ea reprezintă o obligaţie juridică şi se impune statelor ca atare.
Momentul de la care considerăm că putem vorbi despre o cutumă internaţională
este acela în care oricare dintre participanţii la viaţa internaţională poate să conteze că şi
ceilalţi participanţi se vor comporta conform conduitei care formează obiectul respectivei
practici.
 3.Dovada cutumei. Sarcina probei revine statului care invocă cutuma fie pentru a
se apăra, fie pentru a revendica un drept. În acest sens pot fi luate în considerare oricare
dintre actele organelor interne ale statului, abilitate şi autorizate să îndeplinească atribuţii
în domeniul relaţiilor internaţionale (note diplomatice, declaraţii de politică externă sau
corespondenţă diplomatică).
O altă dovadă o poate constitui opinia exprimată de delegaţiile statelor în cadrul
unor conferinţe sau cu prilejul deliberărilor în cadrul organizaţiilor internaţionale.
Dovezi de existenţă a unei cutume internaţionale pot fi şi actele normative interne
precum şi hotărâri ale unor organe jurisdicţionale naţionale care au incidenţă în
raporturile internaţionale.
Dovada existenţei unei cutume poate fi făcută şi pe baza normelor existente în
anumite tratate internaţionale care pot fi invocate ca şi cutume de state terţe sau între state
părţi la tratat.
Codificarea dreptului internaţional
Operaţiunea de codificare reprezintă sistematizarea normelor dreptului
internaţional şi precizarea conţinutului lor începând, în primul rând, cu normele
cutumiare.
Codificarea neoficială este rezultatul cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă sau
rezultatul unor lucrări desfăşurate în cadrul unor organisme interne sau internaţionale cu
caracter ştiinţific (Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional).
Codificarea neoficială nu este obligatorie pentru state dar interpretările neoficiale
au fost luate în considerare cu prilejul codificărilor oficiale sau în practica statelor ori
pentru formarea jurisprudenţei.
Codificarea oficială este realizată de către state şi are un caracter obligatoriu
pentru cei care devin parte la convenţiile elaborate. Congresul de la Viena 1815 este
considerat a fi prima conferinţă internaţională care a iniţiat o codificare oficială a unor
norme de drept internaţional referitoare la fluviile internaţionale precum şi în legătură cu
normele de drept diplomatic şi consular.
Codificarea urmăreşte formularea mai precisă şi sistematizarea unor reguli de
drept internaţional în domenii în care există deja practică constantă din partea statelor,
acolo unde avem precedente şi opinii doctrinare.
Codificare înseamnă transformarea unor reguli cutumiare în corpuri de drept scris.
Proiectele Comisiei de drept internaţional sunt transmise tuturor statelor şi se adoptă apoi
în Adunările Generale ale ONU sau conferinţe internaţionale.

C. Principiile generale de drept.

Reprezintă ansamblul principiilor comune marilor sisteme ale dreptului

contemporan aplicate şi în ordinea internaţională. Principiul bunei credinţe în îndeplinirea
obligaţiilor convenţionale este aplicabil atât în dreptul intern cât şi în relaţiile
internaţionale (Alte principii: Principiul autorităţii de lucru judecat, Răspunderea pentru
prejudiciul cauzat, egalitatea părţilor).
Principiile generale nu au numai un rol complementar faţă de tratat şi cutumă dar
sunt norme jurididice independente şi izvoare principale de drept internaţional.

D. Hotărârile judecătoreşti.
 Jurisprudenţa Curţii Internaţionale nu are o valoare obligatorie erga omnes ca în
cazul precedentului judiciar din sistemul common law.
Art. 59 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie arată că hotărârile Curţii au
forţă obligatorie numai între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o
soluţionează.
Tribunalele internaţionale arbitrare sunt constituite ad-hoc de două sau mai multe
state pentru soluţionarea unui anumit diferend. În timp ce Curţile sunt instanţe
permanente tribunalele arbitrare au un caracter întâmplător, trecător şi hotărârile acestora
pot fi avute în vedere la stabilirea normelor de drept internaţional.

E. Doctrina.

Lucrările specialiştilor, recunoscuţi în diferite state, constituie mijloace auxiliare

pentru determinarea normelor de drept internaţional. Se au în vedere atât specialiştii
individuali, forumurile de specialişti (Asociaţia de Drept Internaţional sau Comisia de
Drept Internaţional a ONU).
Opiniile unor judecători ai C.I.J. pot contribui, prin caracterul lor documentat, la
îmbogăţirea doctrinei.
Putem considera că în dreptul internaţional contemporan apar noi izvoare de drept
printre acestea actele organizaţiilor internaţionale sau actele unilaterale ale statelor.

7. Actele organizaţiilor internaţionale.

Potrivit conţinutului lor unele dintre aceste documente au efecte cu privire la

funcţonarea organizaţiilor respective şi pot fi considerate ca drept intern al acestora, altele
se referă la conduita statelor membre în vederea îndeplinirii obiectivelor organizaţiilor.
Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale se referă la mecanismele interne de
funcţionare care au caracter obligatoriu, reglementează primirea, suspendarea unor
membrii, pierderea calităţii de membru, adoptarea bugetelor, repartiţia cheltuelilor.
Actele ce privesc realizarea obiectivelor organizaţiilor internaţionale. Unele
dintre aceste documente au forţă juridică obligatorie, iar altele au numai o valoare de
recomandare şi se adresează statelor membre care le aplică pe baza voinţei lor suverane.
Art. 25 al Cartei ONU arată că membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să
execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă.
Valabilitatea rezoluţiilor Adunării Generale ONU
Carta ONU în art. 10-14 foloseşte termenul de recomandare pentru actele adresate
statelor membre. Recomandările adoptate de Adunarea Generală ONU îmbracă forma şi
poartă denumirea de rezoluţii. În practică s-a constatat că statele nu consideră rezoluţiile
Adunării Generale ca fiind obligatorii. Cu toate acestea nici un stat membru nu îşi
permite să ignore sistematic recomandările acestei organizaţii. Rezoluţiile ONU pot
deveni obligatorii atunci când sunt adoptate de Consiliul de Securitate şi se referă la
rezolvarea paşnică a diferendelor.

8. Actele unilaterale ale statelor.

 Anumite acte unilaterale ale statelor sunt susceptibile să producă efecte juridice în
planul dreptului interneţional.
Opinii:
a. aceste acte ar fi izvoare ale dreptului internaţional public,
b. actele unilaterale ale statelor nu pot fi izvoare ale dreptului internaţional public
deoarece le lipseşte acordul de voinţă care stă la baza relaţiilor internaţionale.
Declaraţiile sunt actele individuale prin care statele îşi fac cunoscute poziţia sau
opinia lor asupra unei situaţii internaţionale sau intenţia lor privind anumite acţiuni în
viitor (declaraţiile de război sau de neutralitate, declaraţii privind revendicarea unor
drepturi, declaraţii pe baza cărora unel state recunosc jurisdicţia C.I.J.).
Recunoaşterea reprezintă constatarea sau acceptarea oficială de către un stat a
unui fapt sau a unei situaţii noi a unei reguli juridice sau a unei entităţi.
Protestul este refuzul expres de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt. Ca urmare
a unui protest poate fi împiedicată formarea unor norme cutumiare.
Renunţarea este hotărârea de a abandona în mod voluntar exercitarea unui drept
sau a unui privilegiu (renunţarea unui stat de a invoca instituţiile sale de jurisdicţie sau de
execuţie în legătură cu garantarea unor contracte internaţionale de împrumut).

9. Echitatea.

Echitatea poate fi considerată ca izvor material dar nu şi formal al dreptului

internaţional şi constituie fundamentul moral pentru regulile juridice. Echitatea este o
regulă specifică de drept internaţional sau constitue un element necesar al principiilor
generale de drept internaţional alături de principiul bunei credinţe. Art. 38 al. 2 din
Statutul C.I.J. circumstanţiază recurgerea la echitate pentru soluţionarea unor diferende.
Astfel Curtea are dreptul de a soluţiona o cauză ex aequo et bono pe bază de echitate dacă
părţile sunt de acord cu aceasta. Astfel soluţionarea unui litigiu pe bază de echitate este
altceva decât aplicarea dreptului internaţional pozitiv.
Aplicarea echităţii în locul normelor de drept internaţional nu se poate face decât
cu acordul expres al părţilor.

10. Ierarhia normelor de drept internaţional contemporan.

Doctrina s-a pronunţat pentru egalitatea între izvoarele principale ale dreptului
internaţional tratate, cutumă principii generale. Unele opinii susţin preeminenţa
dispoziţiilor Cartei ONU. Art. 20 Pactul Societăţii Naţiunilor Unite arată că prezentul
pact abrogă toate obligaţiile şi acordurile incompatibile cu prevederile sale.
Acest caracter prioritar decurge din rolul ONU în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. În drept internaţional pot să apară conflicte între norme cu aplicabilitate
universală şi norme cu caracter particular. Într-o astfel de situaţie prevalează normele cu
caracter universal.

11. Normele jus cogens.

Aceste norme în dreptul intern, semnifică faptul că interesând ordinea publică

dintr-un anumit stat nu admit nici o derogare prin convenţii între particulari. Principiul a
fost transpus în dreptul internaţional prin Convenţia de la Viena din 1969 care arată că o
normă interpretativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi
recunoscută de Comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său ca o normă de la
care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o normă
având acelaşi caracter.
În general normele de drept internaţional au caracter dispozitiv, prin acordul
părţilor fiind admise şi posibile derogări. Acordurile care ar contraveni unor norme jus
cogens sunt considerate nule ab initio de Conv. de la Viena.
Art. 63 arată în continuare că este nul orice tratat care la momentul încheierii sale
este în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional general.
Art. 64 arată că dacă intervine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional
general orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul şi încetează.
Normele jus cogens se remarcă printr-un regim juridic specific. În primul rând ele
se identifică prin recunoaşterea lor de către state, în al doilea rând aplicarea lor nu are în
vedere nici o derogare, sub sancţiunea nulităţii iar modificarea se poate face numai printr-
o normă care are acelaşi caractere de jus cogens.
Identificarea normelor jus cogens a fost lăsată pe baza practicii statelor şi a
tribunalelor internaţionale fiind astfel identificate norme referitoare la interzicerea
utilizării forţei şi a ameninţării cu forţa, norme referitoare la principiul pacta sunt
servanda, norme referitoare la principiul Cartei ONU, norme referitoare la dreptul la viaţă
şi demnitate umană şi la drepturile general recunoscute tuturor membrilor Comunităţii
internaţionale.
Ordinea publică a Comunităţii internaţionale este o sumă de principii şi reguli a
căror aplicare este atât de importantă pentru comunitatea internaţională în ansamblul său
încât orice acţiune unilaterală sau acord care ar contraveni acestor principii sau reguli ar
fi lipsit de forţă juridică.

12. Subiectele de drept internaţional public

Această noţiune desemnează entităţile care participă la raporturile juridice

guvernate de normele specifice ordinii internaţionale. Subiectele de drept internaţonal
trebuie să poată fi titulare de drepturi şi obligaţii în plan internaţional.
Primul şi cel mai important subiect de drept internaţional este statul, acesta
ocupând un loc preponderent între subiectele de drept internaţional şi fiind socotit subiect
principal.
Statul reprezintă colectivitatea umană instalată permanent pe un teritoriu şi având
o structură a organelor sale reprezentând puterea de stat care se bucură de suveranitate.
Statele au calitatea de subiect de drept atât în raporturile juridice interne cât şi în
ordinea juridică internaţională, calitate ce derivă din caracterul suveran al puterii sale.
Caracteristicile statului sunt populaţia, teritoriu, guvernul şi capacitatea de a intra
în relaţii cu alte state.
Statele au dreptul de a-şi exercita atributele inerente suveranităţii pe plan extern şi
intern şi de a acţiona în mod independent. Independenţa este o condiţie şi un criteriu al
suveranităţii, la rândul ei suveranitatea, o dată recunoscută, este un garant al
independenţei.
 Competenţa internaţională a statului este prezumată iar temeiul acestei prezumţii
îl constituie suveranitatea. Competenţa statului este exclusivă, deplină şi autonomă.
Statele membre ale Uniunii Europene abandonează unele atribuţii ale suveranităţii
lor în favoarea unor instituţii suprastatale. De ex. Încredinţează politica externă şi de
securitate comună instituţiilor comunitare.
Statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt
membrii egali ai Comunităţii Internaţionale indiferent de deosebirile de ordin economic,
social, politic sau de altă natură.
Principiile egalităţii suverane a fost înscris în Declaraţia asupra Securităţii
Generale şi în Carta ONU:
1. Statele sunt egale din punct de vedere juridic bucurându-se de egalitate
suverană.
2. Fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi respectiv dreptul de a
încheia tratate, dreptul la reprezentanţă diplomatică, dreptul la repararea prejudiciilor de
care sunt răspunzătoare alte state.
3. Fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state. Statele
trebuie să îşi recunoască reciproc calitatea de parteneri egali în contracte şi raporturile
dintre ele.
4. Integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor sunt inviolabile.
5. Fiecare stat are dreptul de a alege şi de a dezvolta liber propriul său sistem
politic, economic, social şi cultural.
6. Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă obligaţiile
sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state.
Teritoriul de stat delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea
unui anumit stat sub toate aspectele sale interne şi în raport cu alte subiecte de drept
internaţional.
Teritoriul se compune din solul, subsolul, apele interioare, apele maritime
interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian de deasupra acestora.
Populaţia reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un
anumit teritoriu şi organizată în limitele acestuia, pe baza autorităţii legilor interne ale
statului.
Legătura juridică permanentă dintre o persoană şi stat este dată de cetăţenie.
Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de
domiciliu.
Guvernul reprezintă o structură de organe care exercită prerogativele puteri asupra
ansamblului format din teritoriu şi populaţie. Exercitarea acestei autorităţi trebuie să fie
exclusivă şi efectivă.
Cele trei elemente au existenţă materială şi pot fi constatate în mod obiectiv.
Conform Tratatului de la Montevideo apare un al patrulea element şi anume
capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Aceasta presupune facultatea de a produce
acte juridice internaţionale, de a încheia tratate, de a participa la elaborarea unor acte
internaţionale.

13. Statele.

A. Recunoaşterea statelor şi guvernelor.

 În dreptul internaţional public recunoaşterea este calificată ca un act unilateral
prin care un stat constată existenţa anumitor fapte sau acte care pot avea consecinţe
asupra drepturilor şi obligaţiilor sale sau asupra intereselor sale politice şi declară expres
sau admite implicit că acestea constituie elemente pe care se vor baza relaţiile sale
juridice viitoare, în raport cu noua entitate sau situaţie.
B. Recunoaşterea statelor. Statul poate lua naştere ca subiect nou numai prin
întrunirea cumulativă a celor trei elemente constitutive: teritoriu, populaţie şi guvern.
Putem astfel defini recunoaşterea unui nou stat ca fiind un act unilateral prin care unul
sau mai multe state admit explicit sau tacit că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat
şi că în consecinţă îi recunosc personalitatea juridică internaţională, respectiv capacitatea
de a obţine drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale.
Statele nu pot recunoaşte o situaţie internaţională care contravine normelor
imperative rezultând într-un act ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional.
C. Efectele recunoaşterii.
a. Recunoaşterea are efect constitutiv în ceea ce priveşte calitatea de subiect de
drept internaţional a statului recunoscut.
b. Recunoaşterea are efect declarativ. Existenţa unui stat nu este condiţionată de
actele de recunoaştere ale celorlalte state, care oricum intervin ulterior momentului de la
care se consideră că un stat nou devine un nou membru al comunităţii internaţionale.
Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se instalează prin
forţă ca urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat. Recunoaşterea unui guvern este
astfel definită ca fiind un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca
organ al autorităţii publice al acestui stat capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două
state. În practica statelor în legatură cu recunoaşterea guvernului se aplică principiul
efectivităţii. Noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra
statului în cauză, îl controlează şi se bucură de sprijinul majorităţii populaţiei având, deci,
perspective rezonabile de permanenţă. Guvernul ce urmează a fi recunoscut trebuie să fie
capabil să se achite de obligaţiile sale internaţionale.

14. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale reprezintă o asociere de state

constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.
Actul de naştere al unei organizaţii internaţionale este un tratat multilateral iar
acest instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o poartă, reprezintă actul
constitutiv al organizaţiei. Actul constitutiv cuprinde dispoziţii privind scopul
organizaţiei, structura şi competenţa acesteia, condiţiile de primire a noilor membri.
Calitatea de noi membri ai organizaţiei o pot avea numai statele ca entităţi
suverane şi independente. Dobândirea calităţii de membru se obţine prin participarea la
elaborarea actului constitutiv şi prin aderare.

15. Tipuri de state.

A. Uniunea personală. Acest lucru se întâmplă când şeful unui stat devine în
acelaşi timp şi şeful altui stat prin alegeri sau succesiune.
 În istorie avem regele Spaniei care a fost şi împărat al Germaniei.
Uniunea personală nu conduce la crearea unui stat unitar, cel două state rămânând
independente.
B. Uniunea reală se realizează prin acordul încheiat între două state care se
înţeleg să fie conduse de acceaşi persoană. Deşi în mod formal cele două state păstrează
dreptul de a încheia tratate cu alte state ele au urmat aceeaşi politică în raporturile externe
şi în domeniul apărării. (Austria şi Ungaria; Suedia şi Norvegia).
C. Confederaţia este o uniune de state independente care îşi păstrează
suveranitatea internă şi externă (SUA, Germania, Elveţia).
D. Federaţia de state. Federaţiile nu se deosebesc de statele unitare în ceea ce
priveşte dreptul internaţional. Statele federate, deşi, păstrează anumite atribute pe plan
local, nu sunt subiecte de drept internaţional. Ele urmează acceaşi politică externă precum
şi politica în domeniul apărării.
E. Protectoratele. Au fost întâlnite în istorie protectorate coloniale, protectorate
internaţionale şi situaţia unor state aşa-zise protejate (Protectoratul internaţional al
Marocului – Franţa, al Bruneiului – Marea Britanie).
Înainte de a deveni independente aceste protectorate au căpătat dreptul de
reprezentanţă diplomatică şi au început să-şi conducă afacerile externe.

16. Neutralitatea.

Neutralitatea constituie o formă de manifestare a voinţei unor state de a se găsi

temporar sau permanent în afara conflictelor militare.
Neutralitatea clasică a fost practicată pentru a se evita implicare în anumite
conflicte militare.
Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din actele interne ale statului care îşi
asumă un astfel de statut. Această legislaţie internă pe care se întemeiază statutul de
neutralitate permanentă trebuie să fie urmată de acte internaţionale de recunoaştere şi de
garantare din partea marilor puteri în mod individual sau colectiv.
Neutralitatea contemporană. În funcţie de conduita statelor aflate în conflict
statul neutru va continua să respecte obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul
agresor dar nu şi obligaţiile care derivă din cerinţa de imparţialitate. Astfel statul neutru
va fi îndreptăţit să acorde sprijin statului victimă a unei agresiuni.
Regimul juridic actual al neutralităţii.
Statul neutru este obligat să nu participe la alianţe militare, politice sau economice
care au ca scop pregătirea războiului.
Statul neutru trebuie să nu permită folosirea teritoriului său pentru pregătiri
militare inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre militare sau alte
asemenea.
Statul neutru trebuie să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament
nuclear. Statul neutru trebuie să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.

17. Organizaţiile neguvernamentale.

 Numarul organizaţiilor neguvernamentale a crescut de o manieră semnificativă,
ele ocupând un rol important în viaţa internaţională alături de organizaţiile internaţionale
interguvernamentale.
Dreptul internaţional recunoaşte organizaţiilor neguvernamentale statulul de
subiect de drept, în sensul posibilităţii de a participa la viaţa internaţională prin încheierea
unor tratate sau convenţii internaţionale.
Scopul în care sunt create nu trebuie să aducă atingere principiilor de drept
internaţional şi nu trebuie să intre în contradicţie cu normele imperative de drept
internaţional, jus cogens.

(II)

REGIMUL JURIDIC INTERNAŢIONAL A UNOR SPAŢII

18. Teritoriul de stat.

Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia statul îşi exercită
suveranitatea deplină şi exclusivă.
Suveranitatea teritorială se caracterizează prin: – exclusivitate în sensul că asupra
unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui stat; – plenitudinea exerciţiului
suveranităţii în sensul că statul este singurul în măsură să decidă întinderea şi natura
competenţelor pe care le exercită în limitele teritoriului de stat.
Cooperarea cu alte state sau cu organizaţii internaţionale în cadrul căreia statele se
pot angaja să se abţină pe teritoriul lor de la anumite activităţi, nu poate fi considerată ca
încălcare a suveranităţii ci ca o consecinţă a manifestării de voinţă a acelui stat care
optează pentru un anumit tip de regim juridic într-un domeniu dat.
Componentele teritoriului de stat. Distingem spaţiul terestru, spaţiul acvatic,
spaţiul aerian.
Spaţiul terestru include solul şi subsolul cuprins în limitele frontierelor. Spaţiul
acvatic cuprinde apele interioare, râuri, fluvii, canale, lacuri şi mări interioare, precum şi
apele maritime interioare din porturi, golfuri şi marea teritorială pentru statele cu litoral.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra spaţiului terestru şi al spaţiului
acvatic al statului.
Dobândirea sau modificarea teritoriului de stat.
Termenul de dobândire a unor teritorii se referă la modalitatea prin care anumite
state şi-au lărgit teritoriul fără ca să micşoreze în mod corespunzător teritoriul altui stat.
Dobândirea originară de teritorii are ca obiect aşa-zisele „teritorii fără stăpân” –
terre nullius. C.I.J. în avizul consultativ dat în cauza privind Sahara Occidentală a
subliniat distincţia între teritorii fără stăpân şi teritorii neorganizate în state.
Pentru perioada modernă nu mai există practic spaţii terestre nesupuse
suveranităţii unui stat astfel încât nu mai putem întâlni decât modificări ale teritoriilor.
Atunci când un stat ar dobândi un teritoriu, în mod corespunzător, un alt stat ar suferi o
pierdere.
Din punct de vedere politic şi juridic are loc o înlocuire a suveranităţii teritoriale a
unui stat cu a altui stat.
 Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat admisă de dreptul
internaţional contemporan este aceea care se întemeiază pe consimţământul liber
exprimat a populaţiei care locuieşte care locuieşte pe teritoriul respectiv. Modificarea
poate consta în desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unuia sau a unor state
independente (desprinderea Norvegiei de Suedia; dezmembrarea URSS).

19. Frontierele în dreptul internaţional contemporan.

Din punct de vedere geografic – frontierele reprezintă linii reale sau imaginare,
trasate între diferite puncte de pe glob, care stabilesc şi limitele teritoriului terestru ale
diferitelor state ori în înălţime, al spaţiului lor aerian ori care delimitează marea lor
teritorială de marea liberă şi între statele vecine.
Din punct de vedere juridic – frontiera este zona periferică a teritoriului de stat
unde funcţionează servicii publice speciale distincte de alte servicii interne (servicii
vamale militare, de poliţie care se supun normelor interne).
În dreptul internaţional public – frontiera semnifică limitele teritoriale în
interiorul cărora fiecare stat îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
Frontierele reprezintă zona de contact şi de relaţii de vecinătate între două state.
Frontierele naturale se stabilesc potrivit unor particularităţi geografice (albia unor
râuri sau fluvii, anumite înălţimi).
Frontierele geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite puncte care
despart teritoriile a două state.
Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului pământesc.
Frontiera terestră desparte uscatul între două state urmând linia crestelor
munţilor, mijlocul văilor sau poate fi stabilită în linie dreaptă geometric sau astronomic.
Frontiera fluvială se stabileşte în general pe mijlocul şenalului navigabil al
fluviului ce desparte teritoriul a două state care se mai numeşte talvegul cursului de apă.
Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor cu litoral de marea
liberă şi de marea teritorială a statelor vecine.
Frontiera aeriană separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare
imaginare care pornesc de la frontierele terestre, fluviale şi maritime până la limita
inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele s-au stabilit din punct de vedere juridic fie prin acorduri încheiate între
statele vecine, fie prin tratatele care au marcat sfârşitul unor cuvinte militare. În epoca
modernă porţiuni de frontieră au fost stabilite şi prin hotărârile unor instanţe arbitrale
internaţionale ori a Curţilor Internaţionale de Justiţie.
Etapa delimitării frontierelor constă în operaţiunea politică şi juridică de
identificare a direcţiei principale şi descriere amănunţită în cuprinsul tratatului care se
încheie pentru stabilirea frontierelor. În urma descrierii se întocmeşte o hartă – anexă la
tratat.
Etapa demarcării constă în efectuarea unor operaţiuni de instalare a bornelor sau
de identificare a altor semne de demarcaţie, forme naturale de relief sau geamanduri.
Această etapă în care frontiera este marcată se efectuează de către o Comisie
centrală, care consemnează operaţiunile într-un proces verbal sau într-un raport.

20. Fluviile internaţionale.

 Fluviile internaţionale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile
mai multor state şi care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
Fluviile succesive traversează teritoriile mai multor state (Dunărea – Germania,
Austria, Ungaria, Iugoslavia şi România; Nigerul – Guineea, Mali şi Niger).
Fluviile contigue separă teritoriile unor state (Dunărea separă Slovacia şi Ungaria;
România şi Serbia; România şi Bulgaria).
În statutul elaborat de Conferinţa de la Barcelona conceptul de fluviu internaţional
a fost înlocuit cu acela, mai larg de curs de apă navigabil de interes internaţional, despre
care se consideră că are în vedere şi eventualii afluenţi nevigabili ai unor fluvii
internaţionale.
Libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale presupune asigurarea accesului
neîngrădit al navelor comerciale aparţinând tuturor statelor riverane sau neriverane.
Navele comerciale vor fi tratate în mod egal indiferent de pavilionul pe care îl arborează.
Utilizarea fluviilor internaţionale în alte scopuri decât navigaţia.
Fluviile internaţionale, ca şi cursurile de apă internaţionale sunt utilizate şi în alte
scopuri decât navigaţia, în special pentru agricultură, dar şi în domenii industriale –
producerea de energie electrică etc.
Potrivit conceptului resurse naturale partajabile drepturile şi obligaţiile
economice ale statelor care împart apele unui fluviu internaţional cer ca utilizarea acestor
ape să nu fie abuzivă şi cer, de asemenea, respectarea unor obligaţii reciproce în numele
comunităţii internaţionale de interese.

21. Regimul juridic al Dunării.

Etapele pe care le-a parcurs reglementarea juridică a navigaţiei pe Dunăre sunt

edificatoare pentru evoluţia dreptului internaţional.
Prima etapă – Semnarea Tratatului de pace de la Paris 1856 prin care s-a stabilit
pentru prima dată un rejim juridic general referitor la navigaţia pe Dunăre cere prevedea
libertatea de navigaţie pentru toate statele riverane şi neriverane şi împărţirea fluviului
din punct de vedere al administrării navigaţiei în 2 sectoare – Dunărea fluvială şi
Dunărea maritimă.
A fost creată Comisia Europeană a Dunării din care făceau parte marile puteri
europene neriverane – Anglia, Franţa, Prusia şi Sardinia precum şi marile imperii riverane
– Austria, Turcia şi Rusia. Această Comisie avea în vedere numai Dunărea maritimă iar
Principatele Române nu făceau parte din această Comisie, deşi sediul ei se afla pe
teritoriul Principatelor Române.
A doua etapă – Convenţia de la Paris s-a încheiat prin adoptarea Convenţiei
Dunării. S-a instituit un regim internaţional pe toată porţiunea navigabilă a Dunării de la
Ulm până la vărsarea în mare. Regimul s-a extins şi la principalii afluenţi ai Dunării –
Morava, Tisa etc. Potrivit Conv. de la Paris au funcţional 2 organe Comisia Internaţională
a Dunării pentru cursul superior – de la Ulm până la Brăila, din care făceau parte Anglia,
Franţa, Italia şi statele riverane şi Comisia Europeană a Dunării pentru Dunărea maritimă
– de la Brăila până la vărsarea în mare pe braţul Sulina – din care făceau parte Anglia,
Franţa, Italia şi România.
 Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat de Convenţia de la
Belgrad încheiată exclusiv între statele riverane. Potrivit Conv. de la Belgrad se
recunoaşte statelor riverane suveranitatea deplină asupra porţiunilor de fluviu aflate în
limitele graniţelor lor şi sunt excluse de la gestiunea navigaţiei pe Dunăre statele
neriverane.
Este garantată libertatea de navigaţie pe tot cursul navigabil pentru vasele
comerciale ale tuturor statelor.
Canalul Dunăre–Marea Neagră este un curs de apă navigabil, situat în întregime
pe teritoriul României şi supus jurisdicţiei exclusive a statului român.

22. Canale maritime internaţionale.

Canalele internaţionale sunt căi maritime de comunicaţie, construite pe teritoriul

unui stat pentru a lega două mări libere, în scopul facilitării navigaţiei. Din punct de
vedere teritorial ele sunt ape interne ale statelor pe teritoriile cărora sunt situate, fiind
supuse suveranităţii teritoriale ale acestuia. Având în vedere scopul pentru care au fost
construie, ele trebuie să fie deschise navigaţiei pentru vasele tuturor statelor.
Canalul Suez se află pe teritoriul Egiptului şi face legatura între Marea
Mediterană şi Oceanul Indian prin Marea Roşie.
Canalul Panama deschide navigaţia între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic.
Canalul Kiel este construit de Germania pe teritoriul său pentru a lega Marea
Baltică de Marea Nordului.

23. Dreptul Mării.

Din punct de vedere al dreptului internaţional, marea reprezintă ansamblul

spaţiilor cu apă sărată, cu condiţia ca acestea să comunice liber între ele. Marea Moartă şi
Marea Caspică, deşi au apă sărată, nu sunt guvernate de dreptul mării, fiind spaţii închise
ce nu comunică cu spaţiile maritime ale lumii.
Faţă de riscul de acaparare a resurselor mării de către un număr limitat de state
Comisia de drept internaţional a O.N.U. a înscris, pe agenda sa, problematica codificării
dreptului mării.
Prima Conferinţă referitoare la dreptul mării, convocată sub egida O.N.U., a avut
loc în 1958 şi a dus la adoptarea a 4 Convenţii: – asupra mării libere; – asupra mării
teritoriale; – cu privire la platoul continental şi la pecuit; – privind conservarea
resurselor biologice.
A doua Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării (1960) nu a reuşit concilierea
poziţiilor statelor participante cu privire la unele aspecte nereglementate sau
controversate încă din 1958, cum ar fi: lăţimea mării teritoriale sau protecţia unor zone de
pescuit.
În 1967 Adunarea Generală a O.N.U. a constituit Comitetul spaţiilor submarine
care urma să studieze aspectele utilizării paşnice a acestor spaţii şi a resurselor lor. Din
iniţiativa Comitetului în anul 1970 Adunarea Generală a adoptat Declaraţia asupra
principiilor care guvernează activitatea statelor în spaţiile submarine dincolo de limitele
jurisdicţionale internaţionale.
 A treia conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării a reunit 150 de state iar lucrările
ei s-au desfăşurat în numeroase sesiuni 1973-1982.
Textul final a fost adoptat la 30 aprilie 1982 şi a deschis spre semnare într-o
sesiune specială Montego Bay – Jamaica 1982. Convenţia a intrat în vigoare la 16
noiembrie 1984 dupa realizarea numărului minim necesar de ratificări.
România a participat la toate etapele de negociere şi la elaborarea textului
Convenţiei pe care a semnat-o la 10 octombrie 1982.

24. Apele maritime interioare.

Radele sunt porţiuni de apă adiacente porturilor închise în parte prin diguri ca loc
de adăpostire a navelor sau loc de ancorare a lor.
Apele porturilor sunt apele cuprinse între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile
portuare cele mai avansate spre larg cu condiţia ca structurile acestor instalaţii să fie parte
integrantă din sistemul portuar unic.
Apele golfurilor sunt delimitate spre larg de linia care uneşte punctele cele mai
avansate ale unei crestături a ţărmului. Pentru a constitui un golf, aceste puncte nu trebuie
să fie la o distanţă mai mare de 24 mile marine (sunt exceptate golfurile istorice).
Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de principiul deplinei
suveranităţi a statului riveran consacrat pe cale cutumiară şi prin Convenţia şi Statulul de
la Geneva privind regimul juridic internaţional al porturilor. Potrivit principiului accesul
şi staţionarea în apele maritime interioare se face distinct între navele comerciale,
inclusiv cele de stat folosite în scopuri comerciale, şi navele de stat utilizate în alte
scopuri (militare).
Convenţia de la Montego Bay recunoaşte statului riveran dreptul exclusiv de a
stabili condiţiile de acces şi de navigaţie în porturi, de desfăşurare a operaţiunilor de
încărcare şi descărcare, dreptul de a stabili şi încasa taxe.
Pentru motive de protecţie sanitară ori de menţinere a ordinii, statul riveran poate
interzice intrarea în porturi a anumitor nave ori poate decide închiderea temporară a
porturilor sale pentru navele comerciale străine.
Accesul celorlalte categorii de nave în apele interioare este supus unor condiţii
restrictive.
Accesul în porturi este admis oricăror categorii de nave fără autorizare prealabilă
în caz de forţă majoră (furtuni, avarii).

25. Marea teritorială.

Marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului până la o anumită

distanţă în larg, făcând parte din teritoriul de stat, supusă suveranităţii statului riveran.
Această suveranitate se extinde şi asupra spaţiului aerian de deasupra mării
teritoriale şi asupra solului şi subsolului acesteia.
Marea teritorială are un regim juridic specific stabilit, în toate cazurile, prin
legătura internă a statului riveran dar luând în considerare şi unele reguli de drept
internaţional.
 Autorii contemporani de drept internaţional sunt de acord că statul riveran
exercită în marea teritorială propria suveranitate în sensul că acest spaţiu se integrează
teritoriului de stat, cu precizarea că dreptul internaţional impune statului riveran
respectarea anumitor drepturi în favoarea statelor terţe. Art. 2 din Convenţia de la
Montego Bay arată că suveranitatea unui stat riveran se extinde dincolo de teritoriul
terestru şi apele interioare, şi în cazul unui stat arhipeleag dincolo de apele
arhipeleagului, asupra mării teritoriale.

26. Delimitarea mării teritoriale.

În cadrul celei de-a treia Convenţii asupra dreptului mării s-a ajuns la un
compromis care a consacrat limita maximă a mării teritoriale la 12 mile marine. Art. 3 al
Convenţiei din 1982 a stabilit că fiecare stat are dreptul să fixeze lăţimea mării sale
teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine măsurate de la liniile de
bază determinate în conformitate cu prezenta Convenţie, 12 mile marine reprezentând
maximul pe care statele sunt libere să nu-l atingă şi obligate să nu-l depăşească. Când
statele au ţărmuri faţă în faţă ori adiacente şi limita de 12 mile pentru fiecare stat nu poate
fi atinsă delimitarea se realizează prin acordul statelor implicate. Delimitarea va urma
linia mediană obţinută prin unirea punctelor echidistante de la cele mai apropiate linii de
bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
Art. 17 din Convenţia din 1982 privind marea teritorială:
– navele oricărui stat, riveran sau neriveran, se bucură de dreptul de trecere
inofensivă prin marea teritorială.
– trecere: navigarea prin acest spaţiu înspre sau dinspre porturile statului riveran
ori apele interioare ale acestuia, fie traversarea mării teritoriale fără a intra în porturi sau
ape interioare (traversare laterală)
– navigarea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă urmând rutele maritime indicate
de statul riveran prin hărţi şi alte documente de navigaţie. Oprirea şi ancorarea în marea
teritorială se poate face numai în cazuri de forţă majoră, incidente de navigaţie ori pentru
a acorda sprijin altor nave în pericol.
– trecerea să fie inofensivă: să nu aducă atingere păcii şi securităţii statului
riveran.

27. Zona economică exclusivă.

Termenul zona economică exclusivă a fost folosit pentru prima dată de Kenya
1972 într-un document adresat Comitetului O.N.U. privins spaţiile submarine, prin care
se evidenţia caracterul exclusiv economic al drepturilor revendicate de statele riverane în
această zonă.
Conceptul zonă economică exclusivă cu o lăţime de 188 mile marine măsurate de
la linia exterioară a mării teritoriale sau 200 mile marine de la liniile de bază ale mării
teritoriale a întrunit o mare adeziune printre statele celei de-a treia Conferinţă O.N.U.
asupra dreptului mării fiind consacrat prin Convenţia de la Montego Bay.
Regimul juridic al zonei economice exclusive. Statul riveran are drepturi suverane
numai în ceea ce priveşte explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestionarea resurselor
naturale, biologice şi nebiologice.
 Statul riveran are dreptul de a desfăşura activităţi în scopuri economice de
producere a energiei prin utilizarea apei, curenţilor marini şi vântului. Resursele solului şi
subsolului marin în limiita zonei economice exclusive sunt supuse regimului aplicabil
platoului continental.
Statul riveran fixează volumul total al capturilor de peşte ce se pot realiza şi
determina volumul propriei sale capturi.
Convenţia din 1982 recomandă statului riveran să acorde în acest domeniu un
regim preferenţial ţărilor fără litoral şi celor dezavantajate din punct de vedere geografic
care fac parte din aceeaşi regiune sau subregiune.
Statul riveran are dreptul să instaleze şi să utilizeze în acest spaţiu insule
artificiale, instalaţii şi utilaje.
Are dreptul să desfăşoare cercetare ştiinţifică marină şi să protejeze şi să conserve
mediul marin.
Alte state au dreptul să desfăşoare cercetări ştiinţifice în zone economică
exclusivă doar cu consimţământul statului riveran. Toate celelalte state au libertatea
deplină de navigaţie şi survol, libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine.
În doctrină zona economică exclusivă reprezintă un spaţiu sui-generis, a cărui
natură juridică exactă este greu de stabilit, întrunind elemente din regimul mării libere şi
mării teritoriale.

28. Platoul continental.

Platoul continental este prelungirea naturală a ţărmului care coboară în pantă

uşoară sub apele mării până la marginea continentală unde marea nu atinge de regulă
adâncimi mai mari de 150-200 m după care începe taluzul continental abrupt spre marile
adâncimi ale mărilor şi oceanelor.
Solul şi subsolul spaţiilor marine care se întinde dincolo de limita exterioară a
mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la limita
exterioară a taluzului continental sau până la o distanţă de 200 m măsurată la baza mării
teritoriale acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la o
asemenea distanţă. Limita maximă a platoului continental atunci când prelungirea
continentală a taluzului continental se întinde pe distanţe foarte mari sub apele mării este
stabilită la 350m sau 100 m de la punctele unde apa are 2500 m adâncime.
Delimitarea platoului continental între statele vecine sau ale căror ţărmuri sunt
situate faţă în faţă se face prin acordul părţilor care trebuie să ajungă la o soluţie
echitabilă.
Regimul juridic al platoului continental. Statul riveran exercită asupra acestui
spaţiu dreptul suveran de explorare şi exploatare a resurselor naturale (zăcăminte de
hidrocarburi, ţiţei sau gaze). Statul riveran poate implanta insule artificiale şi alte
instalaţii destinate explorării sau exploatării resurselor din această zonă. Statul riveran nu
poate împiedica alte state să instaleze şi să utilizeze conducte şi cabluri în perimetrul
platoului său continental.

29. Regimul insulelor.

 Insulele sunt întinderi naturale de pământ înconjurate de ape, care rămân
descoperite în timpul fluxului şi care în principiu fac parte din teritoriul diverselor state.
Convenţia face distincţie între insulele locuite şi cele nelocuite. Insulele locuite au mare
teritorială, zonă contiguă, zonă economică exclusivă şi platou continental propriu.

30. Marea liberă.

Acea parte a spaţiului marin care nu este supusă suveranităţii nici unui stat.
Consacrarea convenţională a principiului libertăţii mărilor a avut loc în 1958 la Geneva
prin adoptarea Convenţiei mării libere. Regimul său juridic se aplică tuturor spaţiilor
marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, matera teritorială ori apele
interioare.
Regimul juridic al mării libere. Regula de bază aplicabilă este aceea a libertăţii,
fiind un spaţiu deschis tuturor statelor indiferent că sunt riverane sau fără litoral. Fiecare
stat exercită propria jurisdicţie numai asupra navelor care arborează pavilionul său.
Libertăţile prevăăzute de Convenţia din anul 1982 sunt: libertatea de navigaţie,
libertatea de survol, libertatea de pescuit, libertatea de a instala cabluri sau conducte
submarine, libertatea de a construi insule sau alte instalaţii autorizate.
Toate activităţile desfăşurate în marea liberă trebuie să ia în considerare şi
interesele celorlalte state. Marea liberă nu poate fi utilizată decât în scopuri paşnice.

31. Zona internaţională a spaţiilor submarine.

Preocuparea pentru solul şi subsolul fundului mărilor dincolo de limitele

jurisdicţiei naţionale a statului riveran a apărut după descoperirea unor resurse minerale
sub forma unor noduli polimetalici care conţin magneziu, nichel, cupru, cobalt precum şi
alte resurse solide, lichide şi gazoase.
Regula de bază instituită este cea a neapropierii acestor spaţii şi a resurselor,
folosirea lor numai în scopuri paşnice şi considerarea lor ca patrimoniu comun al
umanităţii.
Principiile generale ale regimului juridic al zonei internaţionale a spaţiilor
submarine:
– zona şi resursele sale constituie patrimoniu comun al umanităţii;
– resursele au caracter inalienabil;
– principiul neapropierii.
Statele sunt obligate să vegheze ca şi întreprinzătorii particulari, care sunt
cetăţenii lor să respecte reglementările Convenţiei.
Convenţia instituie un sistem de organe cu atribuţii în exploatarea resurselor
zonei.
Autoritatea internaţională a zonelor submarine (sediul la Kingstone – Jamaica)
este formată din toate statele semnatare ale Convenţiei.
Atribuţii:
– studierea evoluţiei activităţilor desfăşurate în zona internaţională a spaţiilor
submarine;
– analizarea situaţiei pieţei mondiale a metalelor;
 – studierea impactului producţiei de minerale asupra ţărilor producătoare terestre
care pot fi grav afectate.
Consiliul este organul executiv al Autorităţii format din 36 membri:
– statele consumatoare sau importatoare de minerale (4 locuri);
– statele care sunt investitori potenţiali în zonă (4 locuri);
– statele reprezentând principalii exportatori de minerale (4 locuri);
– statele în curs de dezvoltare cu interese specifice în zonă (6 locuri);
– statele care asigură o repartizare geografică echitabilă (18 locuri).
Întreprinderea este o entitate operaţională a autorităţii. Desfăşoară direct
activitatea de exploatare şi gestionare a resurselor zonei. Realizează activităţi de
transport, prelucrare şi comercializare a mineralelor.

32. Strâmtorile internaţionale.

Întinderi de apă situate între porţiuni de uscat, formează treceri înguste pentru
navigaţie. Ele permit legătura dintre o parte a mării libere sau a unei zone economice
exclusive şi o altă parte a mării libere sau a zonei economice exclusive.
Regimul trecerii prin strâmtori nu trebuie să afecteze statutul juridic al apelor care
formează aceste strâmtori şi nici exercitarea de către statele riveran al suveranităţii şi
jurisdicţiei lor asupra acestor ape, a spaţiului aerian, a solului şi subsolului lor.
Dreptul de trecere în tranzit, conform Convenţiei asupra dreptului mării 1982, este
un drept acordat tuturor navelor în virtutea principiului libertăţii navigaţiei.
Tranzitul trebuie să fie rapid şi continuu în sensul că trecerea prin strâmtori să
reprezinte o parte a itinerariului normal al navei. Nu sunt permise ameninţarea cu forţa
sau folosirea forţei împotriva suveranităţii, unităţii teritoriale, independenţeistatelor
riverane strâmtorilor.
Pentru a asigura un flux normal al navigaţiei statele riverane trebuie să adopte legi
şi reglementări privind desfăşurarea navigaţiei respectând principiul nediscriminării
navelor aflate în tranzit.

33. Regimul juridic al Articii.

Artica este calota de gheaţă din jurul Polului Nord, o parte din Oceanul Îngheţat
de Nord.
Temperaturile de -25º, -40º Celsius fac imposibilă locuirea şi ocuparea efectivă
ca o condiţie pentru revendicarea suveranităţii anumitor teritorii.
Invocând argumentul contiguităţii statele cu litoral deschis spre Polul Nord au
cerut să-şi extindă suveranitatea asupra sectoarelor artice din dreptul litoralului lor până
la PN. Conform acestui criteriu SUA, Canada, Danemarca, Norvegia, Rusia ar deţine
suveranitatea asupra sectoarelor formate cu baza pe litoralul lor şi cu vârful la Pol.
Din iniţiativa Canadei, Convenţia din 1982 asupra dreptului mării a recunoscut
dreptul statelor riverane la zone acoperite de gheaţă de a lua pe o distanţă de până la 200
mile marine măsuri de protecţie şi control al poluării maritime şi pentru conservarea
echilibrului ecologic deosebit de fragil în aceste zone.

34. Regimul juridic al Antarticii.

 Antartica este continentul acoperit de gheaţă din jurul Polului Sud.
Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959 (intrat în vigoare în 1961)
instituie asupra Antarticii un regim care consacră „îngheţarea” revendicărilor teritoriale şi
menţinerea situaţiei existente (România a aderat la acest tratat prin Decretul nr.
255/1971).
Aceasta nu înseamnă renunţarea la revendicarea drepturilor de suveranitate asupra
unor zone din acest continent formulată anterior de Marea Britanie, Noua Zeelandă,
Australia, Franţa, Norvegia, Germania, Argentina sau SUA.
Principiile de bază ce se desprind din tratat:
– principiul întăririi cooperării înternaţionale pentru garantarea libertăţii cercetării
ştiinţifice;
– principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv paşnice în conformitate cu
prevederile Cartei ONU;
– denuclearizarea şi demilitarizarea spaţiului precum şi interzicerea deversării
deşeurilor radioactive.
Convenţia de la Canberra (1980) privind conservarea resurselor maritime vii din
Antartica avea ca principal obiectiv conservarea mediului marin şi protecţia
ecosistemului antartic.
În 1988 la Welington – Noua Zeelandă se adoptă Convenţia privind reglementarea
activităţilor asupra resurselor minerale din Antartica.
Acordul de la Madrid interzice prospectarea şi mineritul în Antartica pe 50 de ani
cu excepţia activităţilor de cercetare ştiinţifică.

35. Regimul juridic al spaţiului aerian.

Art. 2 alin. 2 al Convenţiei din 1982 prevede că suveranitatea asupra mării

teritoriale se extinde şi la spaţiul aerian de deasupra mării libere ca şi cel aflat deasupra
mării teritoriale şi a platoului continental şi reprezintă spaţiul aerian deschis navigaţiei
aeriene a tuturor statelor.
Actul internaţional prin care a fost instituită Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale (OACI) – Convenţia de la Chicago – 1944.
România a aderat la Convenţia de la Chicago prin Decretul din 29 aprilie 1965.
Numai aeronavele statelor părţi beneficiază de prevederile Convenţiei. Celelalte aeronave
beneficiază de libertăţile acordate prin această Convenţie pe baza unor autorizaţii speciale
din partea statului a cărui teritoriu îl survolează.
Suveranitatea statelor asupra spaţiului aerian a fost recunoscută prin Convenţia
multilaterală asupra aviaţiei civile – Paris (1919). Statul stabileşte regimul juridic de
survol al teritoriului său atât pentru navele proprii cât şi pentru cele străine. Statele
fixează prin legislaţia internă normele şi condiţiile de acces precum şi utilizarea spaţiului
lor aerian. Orice încălcare a legilor interne reprezintă o încălcare a suveranităţii de stat şi
dă dreptul la ripostă.
Naţionalitatea. Orice aeronavă are naţionalitatea statului în ale căror registre este
înscris. Cerinţa înmatriculării derivă din necesitatea exercitării unui control efectiv asupra
navelor şi vizează navigabilitatea aparatului, aptitudinile tehnice şi profesionale ale
echipajului.
 Aeronavele de stat îndeplinesc funcţii de apărare, vamale, de poliţie şi servicii
poştale. Toate celelalte se numesc aeronave civile.
Convenţia de la Chicago stabileşte 5 categorii de aeronave cărora li se acordă
diferenţiat 5 libertăţi ale aerului.
I – aeronave civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale (pasageri,
mărfuri, corespondenţă) li se acordă următoarele libertăţi: 1) libertatea de survol fără
escală, 2) libertatea de escală tehnică (fără a îmbarca sau debarca mărfuri sau pasageri);
II – aeronave care efectuează transporturi comerciale regulate (zboruri de linie) 3
libertăţi de trafic sau comerciale: 3) libertatea de a debarca mărfuri, pasageri şi
corespondenţă pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava; 4) libertatea de
a îmbarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă cu destinaţia pe teritoriul statului a cărui
naţionalitate o are aeronava; 5) libertatea de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri şi
corespondenţă provenind sau având destinaţia pe teritoriul unui alt stat contractant;
III – aeronave civile care efectuează servicii comerciale neregulate (zboruri
charter) li se recunosc libertăţile 1) şi 2) dar nu pot beneficia de celelalte trei decât în
condiţiile impuse de statul pe teritoriul căruia are loc escala;
IV – aeronave care efectuează servicii de cabotaj – zborurile interioare între
aeroporturile aceluiaşi stat. Aeronavele trebuie să aibă naţionalitatea statului respectiv.
Cabotajul cu nave străine implică autorizarea expresă a statului;
V – aeronavele de stat nu beneficiază de regimul menţionat, nu pot survola
teritoriul altui stat decât cu autorizarea expresă solicitată în condiţiile prevăzute de legile
interne.

36. Regimul spaţiului cosmic.

Spaţiul cosmic se situează fără limite dincolo de spaţiul aerian al statelor şi mării
libere. Interesul statelor pentru delimitarea acestui spaţiu şi reglementarea lui au apărut
după lansarea primei rachete cosmice Sputnik.
Principiile şi regulile privind activităţile desfăşurate în spaţiul cosmic prin
specificitatea lor constituie o ramură distinctă a dreptului internaţional contemporan –
dreptul cosmic.
Au fost reglementate prin tratate şi convenţii activitatea statelor în explorarea şi
utilizarea spaţiului cosmic, activitatea statelor pe lună şi celelalte corpuri cereşti, salvarea
astronauţilor, restituirea obiectelor lansate în spaţiul cosmic, răspunderea internaţională
pentru daunele provocate de obiectele lansate în spaţiul cosmic şi înmatricularea
obiectelor lansate în spaţiul cosmic.
Statutul juridic al spaţiului cosmic şi corpurilor cereşti este dominat de principiul
libertăţii preluat din dreptul mării şi adaptat în funcţie de particularităţi. Declaraţia
Adunării Generale a ONU şi art. 2 din Tratatul din 1967 privind principiile care
guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic: spaţiul extra
atmosferic nu poate face obiectul unei apropieri de către un stat ori persoană fizică sau
juridică de drept internaţional. Spaţiul cosmic, luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot face
obiect al proclamării suveranităţii de stat nici prin ocupare nici prin alt mod.
Este considerată orbită geostaţionară aceea pe care se poate lansa un satelit care
pentru un observator de pe pământ pare că rămâne în punct fix. O asemenea orbită este
paralelă cu Ecuatorul la o distanţă de 36 mii de km. Ea oferă cele mai bune condiţii
pentru plasarea sateliţilor de teledetecţie şi comunicaţie şi de aceea este deja aglomerată.
Accesul şi utilizarea orbitei geostaţionare (potrivit Tratatului din 1967) este permis
tuturor statelor fără discriminare şi fără autorizarea statului deasupra căruia se găsesc la
un moment dat.
Este interzisă utilizarea abuzivă a spaţiului cosmic, activitatea spaţială trebuie să
se desfăşoare în conformitate cu normele de drept internaţional şi să servească intereselor
tuturor statelor fără discriminare. Spaţiul cosmic trebuie folosit în scopuri exclusiv
paşnice.
Răspunderea internaţională a statelor in această materie priveşte activităţile
spaţiale naţionale cât şi cele desfăşurate pe teritoriul altor state. Pentru prejudiciile
cauzate pe pamânt sau aeronave în zbor statele de lansare au o răspundere absolută,
întemeiată pe risc. Pejudiciile produse unui obiect spaţial de către un alt obiect spaţial
oriunde altundeva decât la sol sunt imputabile statului de lansare numai dacă se
dovedeşte conduita culpabilă a acesteia.

37. Răspunderea internaţională a statelor.

Statele sunt îndreptăţite pentru că sunt suverane să ceară altor state repararea
prejudiciului cauzat prin încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea internaţională se declanşează prin întrunirea cumulativă a trei
elemente:
– conduita ilicită respectiv încălcarea unei norme de drept internaţional;
– imputabilitatea conduitei ilicite statului respectiv;
– producerea unui prejudiciu.
În dreptul internaţional răspunderea priveşte pe de o parte actele sau faptele ilicite
din punt de vedere internaţional iar pe de altă parte avem răspunderea statelor pentru
consecinţele păgubitoare ce rezultă din activităţi licite (răspunderea pentru risc).
Organizaţiile internaţionale răspund pentru activitatea pe care o desfăşoară.
Încălcarea de către un stat a unei norme internaţionale, în vigoare, oricare ar fi
originea acesteia, convenţionară sau cutumiară, constituie un fapt internaţional ilicit.
Crima internaţională este faptul internaţional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de
către un stat a unei obligaţii internaţionale esenţiale pentru ocrotirea intereselor
fundamentale ale comunităţii internaţionale astfel încât încălcarea acesteia este
recunoscută ca o crimă de către societatea internaţională în ansamblul ei.
O crimă internaţională poate rezulta din încălcarea gravă în special a
următoarelor:
– a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale precum aceea care interzice agresiunea;
– a unei obligaţii internaţionale esenţiale pentru salvgardarea drepturilor
popoarelor la autodeterminare precum stabilirea sau menţinerea cu forţa a unei dominaţii
coloniale;
– încălcarea gravă şi pe scară largă a obligaţiei internaţionale care interzice
sclavia şi genocidul;
– încălcări grave a obligaţiilor internaţionale de importanţă esenţială pentru
protecţia şi păstrarea mediului (normele care interzic poluarea marină sau a atmosferii).
 Delictul internaţional este definit prin excludere astfel orice fapt internaţional
ilicit care nu constituie o crimă internaţională este un delict internaţional.
Împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei:
Consimţământul victimei expres şi valabil exprimat la o încălcare a unei obligaţii
internaţionale de către un alt stat face ca această încălcare să nu poată fi imputată
autorului.
Legitima apărare ca răspuns la actele ilicite ale altui stat.
Contramăsurile sau represaliile sunt acţiuni neconforme cu dreptul internaţional
dar legitime întrucât sunt luat ca răspuns la conduita ilicită a altui stat împotriva sa.
Forţa majoră şi cazul fortuit sunt determinate de intervenţia unor evenimente
neprevăzute care scapă controlului acestui stat.
Starea de primejdie situaţia în care un stat decide în mod deliberat încălcarea
unei obligaţii internaţionale în faţa unei primejdii care ameninţă interese majore ale
cetăţenilor săi.
Starea de necesitate reprezintă ansamblul de măsuri luate de către un stat atunci
când consideră că interesele sale fundamentale sunt în pericol.
Actele particularilor nu pot fi imputate statului decât în măsura în care, prin
omisiune, organele sale nu au luat măsuri obişnuite de diligenţă pentru identificarea şi
pedepsirea infractorilor.
Prejudiciul ca element al răspunderii, trebuie să fie individualizat şi să afecteze un
subiect de drept internaţional determinat.
Prejudiciul direct priveşte statul, când sunt afectaţi un agent sau organ al statului.
Prejudiciul mediat – când victima este o persoană fizică sau juridică de drept
intern.
Care sunt condiţiile, ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca statul să se poată
implica, printr-o protecţie diplomatică, în cazul prejudiciului suferit de o persoană fizică
sau juridică?
a. Statul protector să dovedească că faptele care au prejudiciat interesele persoanei
particulare reprezintă şi o încălcare a unei norme de drept;
b. Protecţia diplomatică nu se poate exercita de un stat decât în favoarea propriilor
cetăţeni;
c. Protecţia diplomatică se poate solicita numai după ce s-au epuizat căile de
recurs intern;
d. Prejudiciul invocat să nu fie rezultatul propriei conduite ilicite sau culpabile a
persoanelor care solicită protecţia, conform dreptului intern al statului a cărui răspundere
se invocă.
Producerea prejudiciului este suficientă pentru a pune problema răspunderii
autorului şi a reparării daunei fără să mai fie nevoie să se dovedească încălcarea unei
norme de drept internaţional.
Domeniile răspunderii pentru risc:
– utilizarea paşnică a energiei nucleare;
– poluarea cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante;
– lansarea de obiecte în spaţiul cosmic.
 DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
(I)

1. Care sunt trăsăturile definitorii ale dreptului internaţional public?

2. Cine este recunoscut drept „părintele” dreptului internaţional public?

3. Dreptul internaţional public s-a născut pe bază de:

a. imparţialitate;
b. consensualism;
c. liberă iniţiativă.

4. Unde funcţionează Tribunalul pentru dreptul mării?

5. Unde sunt judecate dezastrele naturale?

6. Care sunt principiile ce stau la baza dreptului internaţional public?

7. Care sunt izvoarele dreptului internaţional public?

8. Care este scopul unui tratat internaţional?

9. Care sunt fazele de elaborare a tratatului internaţional?

10. Care sunt condiţiile de fond cu privire la elaborarea tratatului internaţional?

11. Ce tipuri de tratate regăsim din punct de vedere al conţinutului normativ?

12. Precizaţi care este clasificarea tratatelor potrivit numărului de părţi semnatare.

13. Care este clasificarea, potrivit ariei de cuprindere a tratatelor internaţionale.

14. Care este actul internaţional care reglementează strâmtorile Mării Negre?

15. În ce an a fost semnat acordul internaţional pentru tarife şi comerţ GATT?

16. Care sunt cauzele care duc la încetarea tratatelor internaţionale?

17. Cum trebuie să fie o cutumă în dreptul internaţional public pentru ca o practică să
poată fi invocată?

18. Cum poate fi considerată echitatea ca izvor al dreptului internaţional public?

19. Care sunt subiectele dreptului internaţional recunoscute de doctrina şi practica

dreptului internaţional public?
20. Ce condiţii trebuie să îndeplinească statul pentru a fi subiect de drept internaţional.

21. În ce tratat elementele definitorii ale statului, subiect de drept internaţional public, au
fost cel mai bine precizate?

22. Care este convenţia şi în ce an a fost semnată referitoare la dreptul aplicabil în

materia tratatelor?

23. Care sunt formele statelor compuse cunoscute de-a lungul istoriei?

24. În ce an a fost încheiat tratatul care reglementează neutralitatea dintre Franţa şi

Spania?

25. Care au fost statele care de-a lungul timpului şi-au declarat statutul de neutraliate
permanentă?

26. Prin ce act a fost recunoscută neutralitatea Elveţiei?

27. Recunoaşterea guvernelor poate fi:

a. de jure;
b. de facto;
c. implicită.

28. În ce an a fost elaborată „Doctrina Estrada” – de către ministrul de externe al

Mexicului?

29. Prin ce act a fost înfiinţată Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE)?

30. Ce stabileşte documentul „depline-puteri”?

31. Semnarea tratatului internaţional:

a. poate lipsi, în unele cazuri expres prevăzute de lege;
b. reprezintă o condiţie de fond importantă la elaborarea tratatului;
c. conduce la autentificarea documentului negociat.

32. Ratificarea textului negociat şi semnat se prezintă autorităţilor statelor:

a. conform procedurilor naţionale;
b. conform dreptului intern din statul respectiv;
c.conform procedurilor internaţionale, specifice dreptului internaţional.

33. În ce mod se poate exprima consimţământul statului potrivit art. 11 al Convenţiei de

la Viena?

34. Ce susţin dispoziţiile art. 53 din Convenţia de la Viena privind tratatul internaţional?
35. Cum este stipulată eroarea de fapt potrivit art. 48 al Convenţiei de la Viena ?

36. Care este principiul în virtutea căruia tratatele în vigoare sunt obligatorii între părţile
semnatare?

37. Care sunt elemente definitorii ale rezervei la tratatul internaţional?

38. Precizaţi condiţiile de valabilitate a rezervelor.

39. În ce cazuri tratatul îşi încetează existenţa ulterior încheierii?

40. Care sunt elementele constitutive ale cutumei?

41. Care sunt definiţiile actelor unilaterale ale statelor susceptibile să producă efecte
juridice în plan internaţional ?

42. Prin ce se remarcă norma de jus cogens?

43. Care sunt subiectele de drept internaţional?

44. Precizaţi condiţiile regimului juridic actual al neutralităţii:

45. În cadrul cărei conferinţe problema libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale a

fost reluată după primul război mondial?

46. La ce dată a fost adoptat Regulamentul navigaţiei pe Dunăre?

47. Pe teritoriul cărui stat se află canalul Suez?

48. Prin ce a fost consacrată exercitarea deplinei suveranităţi a statului riveran?

49. Potrivit art. 136 din Convenţia care reglementează statutul zonei internaţionale a
spaţiilor submarine:
a. „zona şi resursele sale sunt patrimoniul comun al umanităţii”;
b. „zona şi resursele sale aparţin în proporţii egale statelor adiacente acesteia”;
c. „zona şi resursele aparţin fiecărui stat cu ieşire la zona internaţională”.

50. Unde îşi are sediul Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine?

51. Uniunea Europeană se bazează pe:

a. un abandon de suveranitate al statelor membre;
b. o exercitare concomitentă a suveranităţii statelor membre;
c. o exercitare alternativă a suveranităţii statelor membre.

52. În dreptul internaţional public avem de-a face cu:

 a. un legislator;
b. o latură sancţionatorie;
c. norme internaţionale.

53. La ce conduce „Uniunea personală”

54. Care sunt efectele recunoaşterii statelor?

55. Care sunt elementele constitutive care pot duce la recunoaşterea statului, ca un
subiect nou de drept internaţional?

56. Care sunt obligaţiile statului neutru?

57. Prin ce sunt caracterizate organizaţiile non-guvernamentale ONG?

58. Care este actul internaţional prin care a fost instituită Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale (OACI)?

59. Menţionaţi actul care face referire la terorismul aerian?

60. Ce s-a avut în vedere la stabilirea frontierelor de stat ale României?

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

(II)

1. Prin ce act a fost consacrat principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale?

2. Care din următoarele reglementări este prevăzută de Convenţia de la Belgrad (1948)?

a. statele neriverane participă la gestiunea navigaţiei pe Dunăre;
b. statele riverane au suveranitate deplină asupra porţiunii de fluviu aflate în
limitele graniţelor lor;
c. este recunoscută libertatea de navigaţie pe Dunăre a navelor militare străine.

3. Când o navă străină pierde dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială?

4. Prin ce lege este reglementat regimul juridic al apelor maritime interioare al mării
teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României?

5. Până la ce distanţă în larg normele de drept internaţional fixează limita maximă a zonei
contigue?

6. Alegeţi afirmaţia corectă:

a. Statul riveran poate împiedica necondiţionat trecerea inofensivă a navelor
străine în marea teritorială;
 b. Statul riveran poate impune navelor străine obligaţii care să aibă drept urmare
împiedicarea sau restrângerea exercitării dreptului de trecere inofensivă a acestor nave
prin marea teritorială;
c. Statul riveran poate lua în marea sa teritoriala, măsurile necesare pentru a
împiedica orice trecere care nu este inofensivă.

7. Când poate statul riveran să-şi exercite jurisdicţia penală la bordul unei nave străine
care trece prin marea teritorială?

8. Prin ce regim sunt supuse resursele solului şi subsolului marin în limita zonei
economice exclusive?

9. În zona economică exclusivă:

a. numai statele riverane se bucură de libertăţile de navigaţie şi survol şi de a pune
cabluri şi conducte submarine;
b. statul riveran are drepturi suverane în scopul explorării, conservării şi gestiunii
resurselor naturale, biologice şi nebiologice;
c. orice stat poate desfăşura necondiţionat cercetări ştiinţifice.

10. Care este marimea zonei economice exclusive?

11. Până unde se întinde platoul continental al unui stat riveran?

12. Care sunt drepturile pe care un stat riveran le poate exercita în zona platoului
continental?

13. În conduita lor generală cu privire la zona spaţiilor submarine, statele se vor conforma
principiului:
a. reciprocităţii;
b. echităţii;
c. neaproprierii.

14. În care din situaţiile următoare se aplică dreptul de trecere în tranzit?

a. la trecerea navelor străine prin marea teritorială cu condiţia ca trecerea să fie
rapidă şi continuă;
b. la trecerea navelor prin strâmtorile internaţionale;
c. Atunci când navele aparţinând statelor neriverane traversează o zonă contiguă.

15. Unde se află sediul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I)?

16. Potrivit normelor internaţionale, spaţiul cosmic, Luna şi celelalte corpuri cereşti:
a. nu pot fi obiect al proclamării suveranităţii de stat;
b. sunt considerate pământuri fără stăpân (terra nulius) şi pot face obiectul
aproprierii „primului ocupant”;
c. pot fi utilizate în scopul organizării de baze militare şi manevre militare dar
numai cu acordul Adunării Generale O.N.U.
17. Cine are obligaţia de a-şi înmatricula obiectele lansate în spaţiu?

18. Care este diferendul internaţional soluţionat de CIJ care ilustrează cel mai bine
conduita ilicită a unui stat?

19. În ce constă distincţia între crime şi delicte internaţionale?

20. Când este angajată răspunderea internaţională a statului cu privire la actele

particularilor?

21. Care sunt părţile componente ale teritoriului de stat?

22. Câte feluri de frontiere de stat cunoaşteţi, după modul în care pot fi trasate?

23. Prin ce act se stabilesc frontierele de stat?

24. Care este convenţia care reglementează posibilitatea de a intra şi staţiona a navelor
comerciale străine?

25. Care sunt tipurile de imunitate de care se bucură navele militare?

26. Care sunt drepturile care le are statul riveran asupra mării teritoriale?

27. Care este „dreptul specific” mării teritoriale, care o deosebeşte de apele maritime
interioare?

28. Care este Convenţia ce reglementează regimul actual al navigaţiei pe Dunăre?

29. Ce reprezintă dreptul mării?

30. În ce an a avut loc prima Conferinţă referitoare la dreptul mării?

31. Care este principiul care domină regimul juridic al apelor maritime interioare?

32. Prin ce act se stabileşte regimul juridic al mării teritoriale?

33. La ce se referă una din prevederile cele mai importante ale regimului juridic al mării
teritoriale?

34. Ce presupune dreptul de trecere inofensivă?

35. Care sunt categoriile de activităţi care duc la pierderea dreptului de trecere inofensivă
pentru o navă străină?
36. Care este Convenţia ce se referă la regulile aplicabile diferitelor categorii de nave în
marea teritorială?

37. Ce reprezintă zona contiguă?

38. Ce sunt insulele?

39. Ce reprezintă marea liberă?

40. Care sunt libertăţile de care se bucură un stat în marea liberă?

41. Ce sunt strâmtorile internaţionale?

42. Care sunt elementele constitutive ale răspunderii internaţionale?

43. Care principii guvernează răspunderea internaţională a statelor?

44. La ce se referă prejudiciul?

45. Prin ce se poate realiza repararea prejudiciului?

46. Satisfacţia este:

a. o formă de reparare a unor prejudicii morale;
b. o despăgubire materială;
c. o formă de reparare a prejudiciilor materiale.

47. Ce presupune repararea prin echivalent?

48. Ce drepturi suverane are statul riveran în zona economică exclusivă?

49. Ce tip de nave nu au acces la navigaţia pe Dunăre?

50. Canalul Dunăre-Marea Neagră este:

a. un curs de apă navigabil;
b. situat în întregime pe teritoriul României;
c. supus jurisdicţiei exclusive a statului român.

51. Ce sunt canalele maritime internaţionale?

52. Ce drepturi au statele în zona economică exclusivă?

53. Ce reprezintă contramăsurile sau represaliile?

54. Ce condiţii trebuie să îndeplineasă forţa majoră şi cazul fortuit pentru a exclude
caracterul ilicit al faptei?
55. Ce condiţii trebuie să îndeplinească consimţământul victimei pentru a putea fi
invocat ca o cauză exoneratoare de răspundere?

56. În cazul crimei internaţionale:

a. încălcarea obligaţiei autorizează şi alte subiecte decât statul direct lezat să
invoce răspunderea internaţională;
b. numai statul direct lezat are dreptul de a invoca răspunderea statului autor al
faptului ilicit;
c. faptul internaţional ilicit rezultă dintr-o încălcare gravă a unei obligaţii
internaţionale esenţiale pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunităţii
internaţionale.

57. Enumeraţi împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptului.

58. Care sunt condiţiile, ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca statul să se poată
implica, printr-o protecţie diplomatică, în cazul prejudiciului suferit de o persoană fizică
sau juridică?

59. Unde este situat spaţiul cosmic?

60. Care sunt regulile de bază care se impun statelor când îşi desfăşoară activitatea în
spaţiul cosmic?