CAPITOLUL I

DEFINIREA ŞI TIPOLOGIA RISCULUI

1.1 CONCEPTUL DE RISC

Prin însăşi natura sa viaţa este legată în mod intrinsec de risc. Orice acţiune
întreprinsă de om este caracterizată printr-un anumit grad de risc, de aceea, indiferent dacă
ne place sau nu, singura noastră opţiune este de a accepta această situaţie precară, cu un
anumit grad de conştientizare a ceea ce implică aceasta.
Orice sistem care funcţionează pentru a obţine un rezultat viitor, operează prin definiţie
într-o situaţie de incertitudine, chiar dacă diferitele situaţii sunt caracterizate prin
diferite grade de risc, de incertitudine sau chiar de indeterminare. Riscul şi
incertitudinea nu constituie un subiect de opţiune, ele fac parte pur şi simplu din
realitatea înconjuratoare 1 .
În ultimele două decenii, în civilizaţia occidentală s-a manifestat un sentiment
crescut de incertitudine prin prisma modificărilor structurale ale economiei
mondiale. Asemenea percepţii şi atitudini sunt legate de colapsul final al unei prezumţii
culturale şi filozofice fundamentale care a înflorit de-a lungul a 200 de ani de revoluţie
industrială şi anume aceea că, abilitatea umană de a stăpâni natura a făcut din Terra loc
lipsit de incertitudini.
Evidenţa incertitudinii şi a riscului este însăşi baza vieţii. Prima acţiune caracterizată
printr-un anumit grad de risc se regăseşte chiar în Biblie. Accesul la cunoastere a lui
Adam şi al Evei, a presupus acceptarea unui anumit grad de risc, precum şi trecerea de la
o stare de certitudine la una de incertitudine. Năzuinţa către certitudine este şi va
rămâne o utopie, bazată pe aspiraţia omului catre un viitor sigur, lipsit de angoasele
materiale şi spirituale ale vietii.
De regulă, riscul şi incertitudinea sunt analizate comparativ cu certitudinea.
Siguranţa în mai bine poate fi asociată cu certitudinea, iar previziunea cu riscul sau
incertitudinea. Riscul derivă din incertitudine. Din punct de vedere formal, se consideră
că starea de certitudine desemnează cazurile în care anticipările privind fluxurile viitoare
sunt unice sau variază într-o marjă foarte strânsă. Termenul de risc este utilizat cu
referire la situaţiile viitoare în care anticipările nu sunt unice, dar se pot aprecia soluţiile
fiecărei variante posibile.
Dacă riscul poate fi asociat cu pericolul, incertitudinea poate avea fie o componentă
negativă, fie o componentă pozitivă generată de stări benefice imprevizibile. În această
situaţie componenta negativă este asociată cu riscul.

1
Nistor Costel – “Certitudine, risc sau incertitudine”, Simpozionul “Economia României la sfirşit
de mileniu”, Universitatea Oradea, 2000;
4
 În limbajul obişnuit, noţiunea de risc semnifică un pericol sau un inconvenient
posibil, o întâmplare neplăcută. Riscul poate fi definit ca fiind suma tuturor pericolelor
potenţiale din jurul nostru, percepute sau nu. Un individ poate ignora unele din aceste
pericole potenţiale, poate întreprinde acţiuni preventive, împotriva altora prin protecţii
fizice sau financiare sau poate fi transpus într-o stare de anxietate.
În alţi termeni, riscul semnifică „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de
suportat un necaz sau o pagubă”. În sens mai larg, a-ţi asuma riscurile înseamnă a
accepta toate consecinţele ce pot surveni în cazul producerii unui proces, eveniment sau
situaţie.
În domeniul economic, pe măsura evoluţiei acestuia, riscului i s-au atribuit mai multe
accepţiuni:
 posibilitatea ca într-o tranzacţie să nu se înregistreze câştigul scontat sau să
apară o pierdere ca urmare a evoluţiei nefavorabile a factorilor de care
depind performanţele unui agent economic;
 sacrificiul unui avantaj imediat, sau absenţa unui consum imediat, în
schimbul unor avantaje viitoare;
 pierderea unui avantaj cert şi imediat rezultat din achiziţia şi stăpânirea unui
bun real, sau din consumul unui serviciu, contra unui avantaj viitor şi incert
rezultat din investiţia în valori imobiliare;
 incertitudinea asupra valorii unui bun financiar, valoare ce se va înregistra la
o dată viitoare.

O altă accepţiune a riscului ne-o oferă „Dicţionarul de Management” editat la Paris

(2001) în care se menţionează că riscul înglobează patru idei:
 idee de pericol sau primejdie (este factorul de temut);
 idee de cost, strâns legată de precedenta (măsura acestui cost se evaluează în
termeni care arată gravitatea riscului);
 idee de masură posibilă a evenimentului, exprimată în termeni care arată
frecvenţa de apariţie a acestuia;
 idee de prezentare deliberată a unui pericol determinat în vederea obţinerii
unui avantaj.

Ţinând cont de aceste două accepţiuni se pot stabili caracteristicile notiunii de risc
valabile nu doar în domeniu economic ci şi în cel politic, social sau militar. Acestea ar fi:
 riscul este un eveniment incert, dar perfect posibil, care îşi are originea în
incertitudine;
 riscul este un element care produce daune morale sau materiale;
 efectele sale odată produse nu mai pot fi înlaturate.

Cu toate acestea, analiza literaturii economice în problema riscului ne demonstrează

lipsa unei opinii unice referitor la definirea noţiunii de risc. Un interes deosebit îl
prezintă însă, analiza comparativă a abordării noţiunii de risc în teoriile neoclasică şi
clasică.

5
 În teoria clasică, riscul se limitează la aşteptarea matematică a pierderilor care
pot apărea în cazul alegerii uneia din variantele posibile. În acest caz, riscul este
reprezentat ca pierderile ce apar în urma realizării uneia sau alteia din deciziile luate.
Economiştii L. Rastrighin şi B. Raisberg definesc riscul ca „pierderi posibile”, prin
această definiţie ei situându-se pe poziţiile teoriei clasice a riscului.
În anii ’30. economiştii A. Marshal şi A. Pigon au elaborat bazele teoriei neoclasice a
riscului. Esenţa ei constă în urmatoarele: întreprinzătorul considerând profitul ca o
variabilă întâmplătoare şi activând în condiţii de incertitudine în cadrul unei tranzacţii,
acesta este condus de „marimea profitului aşteptat şi mărimea variabilă a riscului
posibil”.
Francezii Michael Rouch şi Gerard Naullen în cartea „Le control de gestion bancaire et
financiere”, definesc riscul ca fiind un angajament care poartă o incertitudine dată, cu o
probabilitate de câştig sau prejudiciu, indiferent dacă aceasta din urmă este degradare sau
pierdere.
În România, în opinia prof. univ. dr. Alexandru Puiu „riscul reprezintă posibilitatea de
obţinere a rezultatelor favorabile sau nefavorabile într-o acţiune viitoare exprimată în
termeni probabilistici”2 . Aceasta opinie referitoare la risc nu poate fi considerată
singulară. O altă nuanţare a definiţiei riscului o conferă Academicianul Costin C.
Kiritescu şi dr. Emilian M. Dobrescu care definesc noţiunea de risc ca fiind
„examinarea în termeni probabilistici a posibilităţii de obţinere a unor rezultate
favorabile sau nefavorabile într-o afacere: eveniment viitor şi probabil a carui
producere ar putea provoca anumite pierderi. Riscul poate fi natural (cutremur,
inundaţie, epidemie); social – politic (greva, criza de guvern, embargo, război, stare de
necesitate, schimbarea regimului politic); economic (fluctuaţiile valutare, fluctuaţiile
preţurilor, neexecutarea unor obligaţii contractuale, neplata unor mărfuri livrate, şi un
risc de independenţă –neexecutare- care decurge din faptul că asociatul nu mai vrea să
onoreze obligaţiile ce-i revin prin contractul de cooperare economică la care este
parte)”.
Începând cu „Dicţionarul Explicativ al limbii române”, continuând cu
„Dicţionarul de comerţ exterior” şi alte dicţionare de specialitate, şi încheind cu opiniile
unor autori ca: Mariana Negrus, Toma Georgescu, Constantin Floricel, Victor Babiuc,
riscul este definit ca fiind sinonim cu pierderea. Astfel, Mariana Negrus defineşte
riscul ca
„posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii economice internaţionale
(import, export, cooperare) ca rezultat al producerii unor evenimente sau fenomene
imprevizibile”, iar Victor Babiuc în lucrarea 3 „Riscurile contractuale în vânzarea
comercială internaţională” pe baza definiţiei din „Dicţionarul de Economie Politică”
defineşte riscul ca fiind „un eveniment viitor şi probabil a cărui producere ar putea
provoca anumite pierderi”. Tot în aceeaşi direcţie dr. Luminiţa Roxin defineşte riscul ca
„probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru
subiect”.

2
Alexandru Puiu – „Management în afacerile economice internationale”, Ed. Independenta
Economica, Bucuresti, 1992;
3
Victor Babiuc – „Riscurile contractuale în vânzarea comerciala internationala”, Ed.
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982;

6
 Multitudinea acestor tratări îşi are explicaţia în complexitatea categoriei
economice de risc, precum şi în punctul de vedere aplicat (teoretic sau practic).
În domeniul economic, riscul reprezintă un eveniment viitor şi probabil a cărui
producere ar putea provoca anumite pagube. El poate fi previzibil, atunci când factorii
care ar aduce pierderi pot fi prevazuţi cu anticipaţie ăi neprevizibil (imprevizibil) atunci
când acesta este determinat de situaţii fortuite 4 .
Dezvoltarea modernă în plan economic şi social nu depinde atât de mult de atingerea
unor obiective perfecte, deterministe şi sigure, cât de dezvoltarea activităţilor creative,
într-o lume în care incertitudinea, probabilitatea şi riscul sunt condiţii date, producatoare de
reale alternative şi opţiuni. Raţionalitatea este nu atât o problema de evitare a riscului şi de
eliminare a incertitudinii, cât de control, ajustare şi minimizare a riscului şi de reducere
a incertitudinii şi indeterminării la niveluri acceptabile în diferite situaţii date. Învaţând să
facem faţă incertitudinilor şi să stăpânim riscul putem să ajungem la un salt calitativ în
condiţia umană.
Evitarea riscului vine adesea în contradicţie cu motivul maximizării profitului, dar
şi cu excitaţia nervoasă produsă de acţiunea întreprinsa. Percepţia riscului în
domeniul economic este legată de existenţa unei soluţii tehnice adecvate ăi de senzaţia
emoţională care o însoteşte. (Exemplu: un investitor care mobilizează un capital de
investiţii pentru piaţa financiară este atras de câştigul potenţial vizavi de teama de a
pierde.) Cultura economică joacă de asemeni un rol crucial în percepţia riscului, alături
de ca racterul informaţiei şi al sistemului de comunicaţie existent în societate.
Orice decizie sau acţiune de natură să conducă la un proces de producţie sau act
de comert exterior este iniţiată sau luată în mod inevitabil în circumstanţe de incertitudine
şi risc. Există uneori situaţii în care nivelul incertitudinii este excesiv de mare, făcând
practic imposibilă luarea unei decizii datorită faptului că, fie obiectivul în sine sau calea
care duce la atingerea acestuia nu sunt suficient definite, fie că, riscurile implicite ar
putea fi totalmente distructive. În viaţa economică în mod normal, nu avem de ales între
situaţii riscante şi situaţii certe, ci între diferite grade de risc şi diferite rezultate posibile.
Orice activitate sau efort economic se bazează pe un număr de factori sau
posibilităţi necunoscute şi incerte, pur şi simplu datorită faptului că obiectul acestuia este
situat în viitor. Odată ce am acceptat dimensiunea de timp real, putem încerca, să
transformăm orice eveniment viitor într-unul cât mai posibil, dar nu- l putem controla cu
certitudine. O zonă de incertitudine va persista întotdeauna din cauza imposibilităţii
fundamentale de a prognoza toate elementele ce alcătuiesc mediul înconjurator atunci
când în timp real, evoluţia şi dinamica sunt acceptate ca atribute ale vieţii reale.
Sistemele de piaţă imperfecte şi în mod intrinsec incerte şi riscante, constituie un pilon
important pentru o economie care funcţionează în mod adecvat .
 Deci, problema nu se pune daca suntem pro sau contra situaţiilor incerte şi
riscante, ci să dovedim o capacitate de asimilare a acestor situaţii astfel încât să facem
distincţia între componentele negative, care trebuiesc controlate, corectate, ajustate şi
minimizate şi componentele pozitive care trebuiesc acceptate. Din perspectiva
unei abordari riguroase a actului managerial incertitudinea are un caracter
inerent, astfel încât conceptul opus, cel de certitudine, este în mare măsură o noţiune
abstractă. În acest sens, în lucrarea “Limitele certitudinii” aparută sub semnătura
economiştilor Orio Giarini şi Walter R. Stahel se menţionează: “Încercarea de a
realiza certitudine abstractă şi informaţie perfectă nu poate să conducă decât la
un sistem dogmatic, pseudoreligios, pe de o parte, sau, pe de altă parte, la
anihilarea a tot ce este inteligentă, la distrugerea oricarei speranţe de dezvoltare şi
creativitate”.
În practica managerială însă, incertitudinea este tratată în general într-un mod mai
puţin riguros şi adeseori, din raţiuni de simplitate ţi operativitate, managerii preferă
să considere că acţionează în condiţii de certitudine, chiar şi atunci când sunt conştienţi
de faptul că nu pot anticipa cu precizie evoluţia situaţiei decizionale.

1.2 TIPOLOGIA RISCULUI

Practica simte nevoia unei clasificări după anumite criterii în vederea cuantificării
riscurilor, astfel:
I. După dependenţa de voinţa managementului, avem:
- riscul speculativ care prezintă următoarele caracteristici:
- este acceptat. Managementul nu şi-l asumă fără să fie în cunoştiinţă de
posibilitatea apariţiei lui.
- este delimitabil. În funcţie de mărimea bugetului şi politica pe care o
promovează, managementul poate decide cu privire la mărimea riscului.
- se realizează în timp. Abia după o perioadă de timp managementul
poate trage concluzii cu privire la succesul sau insuccesul de piaţă a unui produs, la
oportunitatea unei afaceri.
- riscul pur care prezintă următoarele caracteristici:
- nu este acceptat în contrapartida unei posibilităţi de câştig. Realizarea
sa determină o pierdere pentru întreprindere în timp ce nerealizarea sa nu generează
un câştig.
- nu este delimitabil. Întreprinderea nu poate decide cu privire la mărimea
pierderilor sale în caz de dezastru.
- nu se realizează în timp. Apare ca un fenomen aleatoriu, de multe ori
fără semnale de avertizare.
- este un eveniment aleatoriu, independent de voinţa părţilor. Aceste
două caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului
de asigurare.

II. După originea riscurilor, avem:

- riscuri endogene. Sunt riscuri provenite de la şi din activitatea întreprinderii fiind
generate de activitatea de concepţie, de exploatare şi comercializare.

5
- riscuri exogene. Sunt independente de voinţa celui care este expus la risc fiind
generate de mediul politic, economic şi social în care întreprinderea îşi desfăşoară
activitatea.

III. După decizia managerială, avem:

- riscuri predecizionale. Sunt riscuri legate de calitatea şi eficienţa colectării şi
tratării informaţiei.
- riscuri decizionale sau de oportunitate. Sunt riscuri legate de consecinţa opţiunii
alese dintre variantele posibile.
- riscuri postdecizionale. Sunt riscuri legate de ecartul rezultatelor obţinute în
raport cu previziunea.

IV. După natura riscului, avem:

- riscul de ţară. Este strâns legat de stabilitatea economică, politică şi socială a ţării.
- riscul întreprinderii. Riscurile întreprinderii pot fi:de exploatare, financiare,de
faliment, comerciale, inovatoare(tehnice), de accident în muncă şi/sau îmbolnăvire
profesională.
- riscul investiţional.

CAPITOLUL II

6
 RISCURILE IMM-LOR

2.1. ELEMENTE SPECIFICE DEFINITORII ALE IMM- LOR

De-a lungul timpului,diferiţi teoreticieni s-au întrecut în a defini întreprinderea

fiind unanimi în a recunoaşte faptul că întreprinderea este o organizaţie economică, juridic
determinată, constituită în scopul realizării de bunuri destinate vânzării, sau pentru
comercializarea acestor bunuri, sau pentru furnizarea de servicii. Ea este o unitate juridică
industrială şi/sau comercială, un centru de decizie autonom care concepe şi
desfăşoară un complex de activităţi concretizate în produse şi servicii, având ca
principal scop, obţinerea unui profit.Întreprinderea pune în mişcare factori de
producţie, precum munca, capitalul, energia, materiile prime şi materialele, pe care-i
cumpără sau îi închiriază de pe pieţele aferente, fiind un sistem deschis mediului său.
Ea reprezintă pivotul vieţii economice fiind locul unde se crează valoare economică
şi locul privilegiat al inovării şi al schimbării, relevând, în consecinţă, un sistem
concurenţial.
Condiţiile care trebuie satisfăcute pentru ca întreprinderea să poată exista
sunt urmatoarele: o finalitate reprezentând cadrul „proiectului strategic", a politicilor
şi obiectivelor îndreptate spre a orienta funcţionarea întreprinderii pe termen relativ
lung; o „idee", concretizată într-un produs sau serviciu nou, sau într-o piaţă nouă
pentru un produs existent; un director sau un Comitet director, având competenţa
necesară pentru a elabora şi pune în practică politici, obiective, programe, bugete
precum şi capacitatea de a găsi toate resursele necesare pentru motivarea structurilor
corespondente; un capital repartizat pentru investiţii (imobiliare, mobiliare) si
pentru fondul de rulment (stocuri, trezorerie etc.);o tehnologie accesibilă (brevete,
licenţe, invenţii) legate de produs (sau de serviciu);una sau mai multe energii legate de
funcţionarea echipamentelor. Este ceea ce induce existenţa unei pieţe a
energiilor;materii prime, materiale, produse finite, semifabricate. Această condiţie
presupune existenţa surselor de aprovizionare şi a unei pieţe corespunzatoare; sisteme,
structuri, metode, proceduri, moduri de operare altfel spus o organizare; personal
(selecţionat, recrutat, format, antrenat si motivat) grupat în jurul unei structuri
organice corespunzătoare (organigrama).Această condiţie induce existenţa unei
pieţe a muncii;contracte (de asociere, de munca, de aprovizionare etc.) elaborate in
conformitate cu legislaţia în vigoare(Codul civil, Codul muncii, Legea societăţilor
comerciale etc.) şi cu reglementarile corespunzătoare (legate de igiena si securitate,
reprezentarea personalului, sindicate, convenţii colective etc.) a anumitor
profesiuni;informaţii de orice natură aflate atât în interiorul întreprinderii cât şi în
mediul său. Urmărind evoluţia întreprinderilor în economia mondială, s-a observat
o tendinţă de schimbare în ceea ce priveşte dimensiunea întreprinderilor.În trecut s-
a puns un accent deosebit pe avantajele economiei de scară, prin infiinţarea
întreprinderilor de dimensiuni mari, însă după anul 1970 s-a constatat o tendinţă
contrară, de înfiinţare a întreprinderilor mici şi mijlocii. Întreprinderea mică este
strămoşul tuturor celorlalte, constituind forma dominantă a activităţii economice
până la revoluţia industrială. Aceasta, împreună cu progresul tehnic şi creşterea

7
cererii a permis dezvoltarea marilor structuri. Marea majoritate a modelelor de
gestiune dezvoltate sunt destinate marilor întreprinderi. In decursul anilor '70,
marea întreprindere a fost reconsiderată. S-a observat că mica întreprindere, fiind
mai flexibilă poate rezista mai bine unei crize costatându-se că ea are chiar
capacitatea de a absorbi forţă de muncă atunci când disponibilizările efectuate de
către marile întreprinderi sunt adesea spectaculoase.
Cercetările legate de IMM-uri se lovesc de dificultatea de a defini această
categorie.În legislaţia româneasca (legea 133/20 iulie 1999) se stipulează expres că
nu se includ în cadrul IMM-lor societăţile bancare, societăţile de asigurare şi
reasigurare, societăţile de administrate a fondurilor financiare de investiţii,
societăţile de valori mobiliare şi societăţile cu activitate exclusivă de comerţ exterior.
Grupul de cercetare în economie şi gestiune al IMM-lor (GREPME-Franţa) prezintă
şase caracteristici ale IMM-lor :
1.O mică dimensiune;
2.O gestiune centralizată, coordonată de către conducătorul-proprietar;
3. O slabă specializare a funcţiilor interne ale întreprinderii şi în egală
măsură a echipamentelor;
4.O strategie intuitivă sau puţin formalizată, fără planificare reală prealabilă;
5.Un sistem de informare intern puţin complex sau puţin organizat,
valorificând oportunitatea contactului direct;
6.Un sistem de informare extern simplu.
În decursul timpului, rolul economic al întreprinderilor de dimensiune mică a fost
considerat alternativ ca fiind esenţial, apoi secundar.În prezent, se admite că micile şi
marile întreprinderi trebuie să coexiste, primele nu reprezintă o alternativă ci un
sector complementar necesar.
Întreprinderile mici şi mijlocii prezintă următoarele avantaje:
 Sunt mai uşor de înfiinţat şi de gestionat;
 Necesită un capital de pornire mai mic;
 Permit o gestiune a resurselor umane mai eficace si mai economicoasă;
 Comunicarea dintre salariati este simple si directa;
 Dispun de o flexibilitate crescuta si de adaptabilitate rapida la
cerintele pietei;
 Exploateaza un know-how specific;
 Dispun de o capacitate deosebite de inovare;
 Beneficiaza de solidaritatea locale;

Întreprinderile mici şi mijlocii prezintă următoarele dezavantaje:

 Insuficienta capitalului necesar dezvoltării;
 Centralizare sporită;
 Nu pot beneficia de economiile de scară;
 Putere mica de negociere cu furnizorii;
 Nu anticipează evoluţiile tehnologice şi comerciale;
 Vulnerabilitatea la modificările continue ale mediului economic;
 Lipsa unei implicări strategice:

8
 a) La nivel financiar;
b) La nivel comercial;

2.2. CATEGORII DE RISC IDENTIFICATE LA NIVELUL IMM-LOR

La nivelul întreprinderilor indiferent de dimensiunea lor pot fi identificate

următoarele categorii de riscuri: riscul de ţară, riscul natural, riscul legat de
domeniul de activitate, riscul legat de proprietate,riscul legat de factorul uman,
riscul tehnic şi tehnologic, riscul de exploatare, riscul comercial, riscul financiar,
riscul social şi ecologic, riscul de faliment.

2.2.1 RISCUL DE ŢARĂ

Pe plan mondial există instituţii specializate care publică periodic riscurile

la care trebuie să se aştepte investitorii străini care intenţionează să-şi extindă
afacerile în anumite ţări. “Riscul de ţară este strâns legat de stabilitatea economică,
politică şi socială a ţării respective” 1. Evaluatorul, în special atunci când
beneficiarul raportului de evaluare este un partener străin, trebuie să ia în
considerare clasamentele riscului..Cu cât riscul de ţară este mai mare cu atât
atractivitatea ţării pentru investitorii străini este mai mică. Există mai multe
metodologii de evaluare a riscului de ţară care au la bază aceleaşi elemente:
- identificarea vulnerabilităţii cheie şi specularea lor în favoarea
investitorului. Aceste vulnerabilităţi trebuiesc căutate în starea
regională tensionată(zona balcanică), instabilitatea politică în
sensul alternanţei la guvernare prin forţă şi nu prin voinţă
populară, dependenţa de resurse energetice în special în ţările
cu industrie energofagă,dependenţa de exportul unei singure
mărfi şi în datoria externă mare.
- sistemul politic, economic şi militar al ţării.Între cele trei
componente există o strânsă interdependenţă fiind de
neconceput o democraţie politică şi economică într-un stat de
dictatură militară. Aceste ţări au o mare vulnerabilitate.
- identificarea centrelor de risc pe baza abordării de tip punctual;
- poziţia ţării investitorului faţă de ţara în care doreşte să
investească;
- contextul social si juridic al ţării.

O abordare pragmatică a riscului de ţară ne conduce la cinci tipuri de ţări: ţări

industriale dezvoltate, ţări nou industrializate, ţări exportatoare de petrol şi alte

1
Gheorghe Băileşteanu,”Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri”,Editura Mirton, Timişoara, 2005, p.252.

9
produse primare, ţări puternic îndatorate şi ţări fost comuniste. Această clasificare
permite găsirea unor criterii edecvate de evaluare a riscului de ţară.
În funcţie de mărimea riscului de ţară, acesta influenţează activitatea
întreprinderilor într-o pondere mai mică sau mai mare. În cazul ţărilor cu un nivel
ridicat al riscului de ţară, formele de manifestare ale acestuia la nivel de
întreprindere sunt următoarele:
1. Atragerea cu mare dificultate, sau imposibilitatea atragerii capitalului străin;
2. Obţinerea de capital de pe pieţele financiare internaţionale cu costuri foarte
ridicate;
3. Întâmpinarea de dificultăţi în formarea societăţilor mixte;
4. Existenţa deficitului în balanţa de plăţi;
O balanţă de plăţi deficitară poate afecta activitatea întreprinderilor prin aceea că
guvernul, are posibilitatea să controleze schimburile valutare în următoarele
direcţii:
-blocarea schimbului, apare atunci când importatorii sau alţi debitori doresc să-şi
plătească datoria în valută dar sunt împiedicaţi de propriul guvern să o facă până
când restricţiile guvernamentale sunt ridicate.
-raţionalizarea schimburilor,situatie in care firmele sunt obligate să cedeze
guvernului veniturile în valută la un curs controlat de BNR.
-sistemul cursurilor valutare multiple, face referinţă la existenţa simultană a mai
multor cursuri de schimb ale monedei naţionale, în funcţie de natura tranzacţiei cu
exteriorul aplicându-se un anumit curs specificat de legislaţia naţională.
5. Existenţa unor restricţii legate de barierele vamale;
6. Lipsa facilităţilor la export;
7. Sechestrarea şi/sau exproprierea, cu sau fără compensaţii, ca urmare a unor
schimbări profunde în întregul mecanism politic (de exemplu declanşarea unui
război local ar determina guvernul să folosească o mare parte din încasările în valută
pentru importul de armament).
8. Restricţionarea repatrierii profiturilor previzionate din cauza controlului
schimburilor sau a evoluţiei nefavorabile a mediului economic şi politic intern.
9. Incapacitatea investiţiei de a genera profiturile estimate, datorată fie unor factori
macroeconomici, fie unor modificări ale cadrului politic sau juridic.

2.2.2 RISCUL NATURAL

Riscurile naturale sunt generate de calamităţi naturale sau de alte cauze de forţă
majoră, în care factorii naturali au ponderea decisivă. Cele mai frecvente riscuri naturale
de care managerii trebuie să ţină seama în procesele decizionale sunt urmatoarele:
-riscul de cutremure;
-riscul de incendii;
-riscul de explozii;
-riscul de inundaţii;
-riscul de furtuni (uragane);
-riscul de erupţii vulcanice.
Atunci când sunt neglijate, riscurile naturale pot genera mari perturbaţii în
activitatea întreprinderii provocând pierderi substanţiale.

10
2.2.3 RISCUL LEGAT DE DOMENIUL DE ACTIVITATE

Obiectivul unei întreprinderi este de a satisface o anumită cerere prin

adaptarea ofertei. Întrucât cererea şi oferta constituie două componente esenţiale ale
riscului legat de profilul întreprinderii, cererea va fi analizată in funcţie de
segmentele de piaţă cărora aparţin clienţii întreprinderii iar oferta va fi analizată în
funcţie de zona geografică căreia i se adresează. Astfel se realizează comparatii între
întreprinderi de o anumită mărime şi diversele segmente de piaţă cărora aparţin
clienţii, iar datorită faptului că majoritatea întreprinderilor mici si mijlocii sunt
monosectoriale ele sunt mai expuse riscului legat de segmentul de piaţă (de cerere)
decât marile întreprinderii. Întreprinderile monosectoriale se adresează clienţilor care
aparţin numai unui anumit sector de piaţă, ceea ce înseamna că ele depind de
vitalitatea economică a clienţilor care compun acel sector. Cu cât numărul clienţilor
este mai mic cu atât vulnerabilitatea întreprinderilor este mai mare.
Riscul legat de profilul întreprinderii ataşat segmentului de piaţă căruia i se
adreseaza oferta poate fi redus prin export. .Prin export se permite prelungirea
vieţii anumitor produse considerate depăşite pe piaţa naţională, dar care core-
spund încă nevoilor de pe pieţele străine.Exportul permite întreprinderii să-şi
limiteze dependenţa sa faţă de segmentul de piaţă şi totodată ajută la creşterea
competitivităţii la nivel comercial şi tehnologic.
Aşadar întreprinderea cunoaşte un risc legat de domeniul său de activitate,într-o
proporţie mai mare sau mai mică, privind:
-apartenenţa clienţilor săi la unul sau mai multe segmente de piaţă;
-destinaţia exporturilor sale către una sau mai multe ţări.

2.2.4 RISCUL LEGAT DE ”PROPRIETATE”

În cazul întreprinderilor mici şi mijlocii puterea manageriala, de cele mai multe
ori, nu este separată de puterea financiară, astfel managerii sunt şi proprietarii
majoritari.În această categorie intră societăţile cu răspundere limitată, societăţile în
nume colectiv şi unele societăţi pe acţiuni.
În ceea ce priveşte marile întreprinderii, cele două puteri sunt separate iar capitalul
aparţine unor terţe persoane, care au sau nu calitatea de acţionar. În această categorie
mai intră societăţile în comandită simplă şi societăţile în comandită pe acţiuni.
Riscul care este legat de “proprietatea" întreprinderii se referă la riscul
succesoral al conducătorilor. Riscul succesoral este influenţat de calitatea unei
persoane de a dispune de capacitatea de a conduce(ştiinţa de a face) şi de deţinerea de
capital, el fiind analizat mai mult în sensul de “oameni-cheie” din întreprindere decât
de “proprietari". Întreprinderea poate să reducă acest risc cunoscând cine va înlocui
“oamenii cheie” din cadrul ei, cum vor fi ei formaţi şi cum vor fi acceptaţi.În cazul
unei succesiuni bine pregătite perturbaţiile care afecteaza organizaţia sunt slabe şi
fără incidente asupra supravieţuirii întreprinderii.Atât în cazul întreprinderilor mari
cât şi în cazul celor mici şi mijlocii, succesiunea, de ordin financiar sau managerial,
determină un număr de probleme financiare, juridice, umane sau psihologice pe care
managerii trebuie să le cunoască şi să le rezolve.

11
 Aşadar, pentru analiza riscului succesoral trebuie să se ţină cont de două elemente
importante, şi anume: modul în care se pune problema şi tipul de soluţii aduse. Deasemenea,
această categorie de risc poate fi tratată şi în funcţie de componentele pe care le înglobeaza:
- Prima componentă se referă la dualitatea “întreprindere-familie”. Legăturile
existente între familie şi întreprindere conduc uneori managerii în a căuta succesorii
lor numai printre descendenţii lor sau din familia lor pentru a nu bulversa repartiţia
capitalului. Ea presupune deţinerea puterii de către colaboratori supuşi, cu calităţi
mai transparente decât cele ale salariaţilor externi, competenţa managerială
rămânând pe planul doi.
- A doua componentă este componenta umană. Riscul constă în posibilitatea ca o
întreprindere să fie condusă de persoane care nu au nici calificarea, nici
aptitudinile necesare unui bun manager.Acest risc poate fi prevenit printr-o selecţie
mai atentă a personalului.
- A treia componentă este cea a timpului necesar realizării unei bune succesiuni
deoarece o asemenea decizie necesită o perioada lungă de timp.
- A patra componentă este reprezentată de aspectul juridic al succesiunii.
Soluţiile juridice pot fi numeroase şi complicate şi pot chiar provoca dificultăţi, mai
ales în cazul unor succesiuni viitoare deoarece, o succesiune neprevazută, poate
aduce după sine, în scurt timp, serioase perturbaţii în funcţionarea întreprinderii.
- A cincea componentă este reprezentată de fiscalitate. Aceasta este
fundamentală mai ales pentru subterfugiul drepturilor de succesiune.

2.2.5 RISCUL LEGAT DE FACTORUL UMAN

Factorul uman se regăseşte atât în în întreprinderile mari cât şi în cele mici

şi mijlocii şi reprezintă “motorul” care “împinge” întreprinderea spre realizarea
progresului.
Riscul constă în posibilitatea ca o întreprindere să fie condusă de persoane
care nu au nici calificarea, nici aptitudinile necesare unui bun manager. În această
categorie intră şi riscul privind pregătirea limitată a celorlalţi angajati dintr-o
întreprindere. Aceste riscuri pot fi prevenite printr-o selectare atentă a personalului,
mai ales a celui de conducere, prin măsuri menite să stimuleze salariaţii pentru a fi
preocupaţi în permanenţă de perfecţionarea lor.
Întreprinderile care au obiective strategice care necesită tehnologii avansate,
sunt nevoite să apeleze la reconversia profesională a personalului angajat. În cazul
în care la aceste întreprinderii nivelul de pregătire al salariaţilor este redus,
posibilităţile de reconversie sunt foarte mici. Riscul se exprimă prin compararea
necesităţilor de reconversie cu capacitatea resurselor umane de a putea fi supuse
reconversiei. În foarte multe cazuri nu se ţine seama de acest risc însă el, uneori, poate
fi decisiv, deoarece este mult mai uşor să realizezi o reconversie tehnologică decât una
profesională. Din punct de vedere strategic, este indicat să se înceapă cu reconversia
profesională iar apoi cu reconversia tehnologică.

12
2.2.6 RISCUL TEHNIC ŞI TEHNOLOGIC

În competiţia cu concurenţa, o întreprindere pentru a putea supravieţui trebuie

să-şi dezvolte în permanenţă activitatea de inovare tehnică şi tehnologică. Desigur că
această activitate creativă antrenează resurse financiare foarte mari. Nu toate
proiectele începute sunt şi finalizate, deoarece pentru unele nu se găsesc soluţiile
tehnice prevăzute iar pentru altele reacţia pieţii este negativă.
Această categorie de riscuri apare în momentul punerii în practică a acestor
proiecte fundamentate ştiinţific, dar numai din punct de vedere teoretic.
Riscul tehnic este cu atât mai mare cu cât gradul de noutate al proiectului este
mai mare. El nu trebuie înţeles ca o fatalitate ci ca o pierdere necesară pentru a putea
rezista în competiţia cu concurenţa. Este important ca efectele pozitive ale
proiectelor de succes să fie mult mai mari decât pierderile generate de eşecuri.
Riscul tehnologic se manifestă în cazul punerii în fabricaţie a unor produse
noi şi constă în posibilitatea nerealizării în totalitate a produsului respectiv şi în
posibilitatea neacceptării lui de către piţă. El apare şi în cazul importului de
tehnologie, în czul în care aceasta nu corespunde condiţiilor de infrastructură sau
cerinţelor şi nivelului tehnic existent pe piaţa internaţională.
În cadrul acestui risc se mai includ şi riscurile de fabricaţie, dintre
care cele care se produc cu o intensitate superioară sunt:
-riscul nerealizării calităţii programate;
-riscul neobţinerii cantităţii de produse stabilite;
-riscul neîncadrării în consumurile specifice normate;
-riscul accidentelor de muncă;
-riscul rebuturilor;
-riscul tehnologic invizibil (toxic, chimic, nuclear).
Riscurile fabricaţiei sunt generate de disfuncţionalităţi tehnologice
şi organizatorice în cadrul activităţilor de producere efectivă a mărfurilor.
Aceste riscuri pot fi diminuate prin apelarea la o tehnologie de vârf,
prin organizarea riguroasă a activităţilor, prin introducerea unor sisteme
moderne de asigurare a calităţii, prin controlul sistematic al proceselor şi
rezultatelor, etc.

2.2.7 RISCUL DE EXPLOATARE

Riscul de exploatare este legat de incertitudinea randamentului activităţii de

producţie.El poate fi măsurat cu rezerva faţă de punctual critic şipârghia de
exploatare. Riscul de exploatare se referă la variaţia rentabilităţii economice sau
financiare, în cazul în care întreprinderea îşi finanţează activitatea în exclusivitate din
capitaluri proprii.
Această categorie de risc diferă în funcţie de ramura de activitate, în funcţie
de întreprindere şi poate să fluctueze in timp. Factorii principali care influenţează
acest risc sunt:
- instabilitatea cererii;
- evoluţia preţurilor de vânzare;
-evoluţia preţurilor de aprovizionare;

13
-abilitatea managementului de a adapta preţurile de intrare în sistem la cele de ieşire
din sistem;
- structura activelor, care are implicaţii asupra costurilor fixe.
Factorii de influenţă sunt determinaţi de caracteristicile ramurii în care acţionează
întreprinderea şi de capacitatea de organizare a managementului.
Pe măsură ce creşte capitalizarea întreprinderilor creşte şi riscul de exploatare.

2.2.8 RISCUL COMERCIAL

Pe parcursul derulării contractului comercial pot apărea atât pentru vânzător

cât şi pentru cumpărător o serie de riscuri. Cauzele care generează aceste riscuri
sunt numeroase şi pot fi de natură comercială sau necomercială. În grupa riscurilor
necomerciale sunt incluse cele determinate de: starea de război,exproprierea,
schimbarea regimului politic, calamităţi naturale etc. Este indicat ca riscurile
comerciale să fie prevăzute încă din faza precontractuală. În speţă negociatorii au
obligaţia profesională să elaboreze strategia din cadrul căreia nu pot lipsi ipotezele
posibile ale riscurilor. Aceasta necesită o documentare temeinică sub aspect
statistic şi juridico-economic.
Componentele riscului comercial sunt următoarele:
- riscul privind bonitatea partenerilor comerciali;
- riscul privind negocierea neurmată de încheierea contractului;
- riscul de preţ;
- riscul legat de domeniul de activitate;
- riscul privind nerealizarea mărfii sau a serviciului;
- riscul de transfer;
- riscul de schimb(valutar);
- riscul politic;
- riscul client.
Riscul privind bonitatea partenerilor comerciali trebuie evitat mai ales în cazul
vânzărilor pe credit. Deşi necesitatea verificării bonităţii cumpărătorului este evidentă din
perspectiva teoretică, din punct de vedere practic apar unele dificultăţi. Acestea ţin în special de
secretul afacerii cât şi de capacitatea cumpărătorului de a accede la informaţiile dorite. Sub
aspect metodologic există două surse de informaţii, şi anume: surse de informare indirecte în
care sunt incluse cele obţinute de la băncile comerciale, de la parteneri de afaceri tradiţionali, de
la societăţile de consultanţă, de la Monitorul Oficial etc. şi surse de informare directe care sunt
axate pe analiza unor documente contabile şi financiare ale partenerului.
Riscul privind negocierea neurmată de încheierea contractului apare în cazul în
care, din motive diverse, imputabile atât cumpărătorului cât şi vânzătorului sau deseori
nici unuia, negocierile nu se finalizează cu încheierea unor contracte. Riscul constă în
faptul că, în timpul negocierii se desconspiră anumite secrete ale afacerii, că negocierea
implică timp şi bani care pot fi irosiţi dacă afacerea nu se încheie.
Riscul de preţ apare datorită neconcordanţei în timp a valorii tranzacţiei,
între momentul încheierii contractului de comerţ exterior şi momentul încasării sau al
plăţii existând o anumită perioadă de timp, care face ca riscul de preţ să se manifeste
astfel:

14
- pentru exportator problema acestui risc apare în condiţiile în care preţul contractului este
sub preţul mondial din momentul plăţii;
- pentru importator acest risc constă în faptul că preţul stabilit în contract, care va fi plătit
ulterior, este mai mare decât preţul mondial din momentul plătii.
Riscul de preţ poate să apară şi după momentul încheierii contractului fie datorită
factorului comercial care influenţează nivelul preţului fie datorită factorului valutar care
influenţează atât dinamica calitativă a preţului mărfii cât şi nivelul acestuia.
Riscul de pret poate să apară şi în cazurile în care producătorul care livrează marfa la un
preţ fix se poate confrunta cu riscul creşterii preţului la factorii săi de producţie,
anulându-se astfel câştigul sperat pentru livrarea respectivă.
Riscul legat de domeniul de activitate apare în cazul în care specificul
domeniului de activitate impune folosirea unor materii prime deosebite ce se găsesc în
natură în cantităţi limitate sau într-o anumită zonă geografică. El mai poate să apară
dacă producerea materiilor prime necesită anumite tehnologii specifice, care nu se găsesc
la îndemâna oricărui producător. Acest risc devine foarte mare atunci când fluxul
aprovizionărilor este esenţial pentru întreprindere şi este concentrat asupra unuia sau mai
multor furnizori dificil de înlocuit.
Riscul privind nerealizarea mărfii sau a serviciului poate să apară atunci când
cumpărătorul anulează unilateral comanda sau refuză să preia marfa, sau atunci când
vânzătorul nu poate onora comanda din raţiuni tehnice sau financiare, sau nu execută
contractul, sau îl execută defectuos.
Riscul de transfer poate să apară atunci când statul, în care îşi are originea
importatorul, refuză să efectueze plăţi în moneda convenită în contract (în cazul
exportatorului), sau când plăţile fără garanţie de transfer nu pot fi efectuate şi marfa nu
poate fi achitată (în cazul importatorului).
Prin risc de schimb(valutar) se înţelege posibilitatea producerii unor pierderi sau a
unui câştig în cadrul unei tranzacţii internaţionale ca urmare a modificării cursului, prin
depreciere sau apreciere, valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul
încheierii contractului şi data efectuării încasăriisau plăţii în valută.
Exportatorul înregistrează o pierdere în situaţia în care la data încasării sumei, valuta în
care s-a încheiat tranzacţia(valuta de contract) are o putere de cumpărare mai mică decât
în momentul încheierii contractului. Dacă puterea de cumpărare a valutei de contract
creşte atunci exportatorul câştigă. Importatorul înregistrează o pierdere în situaţia în care
la data plăţii, valuta în care s-a încheiat tranzacţia are o putere de cumpărare mai mare
decât în momentul încheierii contractului. El va avea de câştigat când valuta de contract
se devalorizează.
Într-o economie deschisă concurenţei internaţionale, identificarea gradului de
expunere a unei întreprinderi la riscul de schimb poate fi relativ complexă: ea impune
analizarea ansamblului de activităţi sub diferite aspecte (industrial, comercial contabil,
etc.) şi evaluarea influenţei unei variaţii a cursului monedelor asupra fiecăreia din ele. Se
poate afirma că toate întreprinderile, chiar şi cele a căror activitate este pur naţională, se
confruntă cu riscul de schimb, deoarece influenţa evoluţiei parităţilor monetare se face
simţită în toate compartimentele de activitate ale întreprinderii, în mod direct sau indirect.
Riscul politic apare atunci când evenimentele politice (războaie, revoluţii,
embargo) îl împiedică pe importator să respecte condiţiile contractuale sau atunci când
evenimentele politice şi sociale îl împiedică pe exportator să realizeze contractul.

15
 Riscul client se referă la probabilitatea de a nu încasa creanţele de la clienţi.
Creditul permite vânzătorului să-şi mărească cifra de afaceri şi să-şi câştige o clientele
fidelă, iar cumpărătorului, dezvoltarea activităţii sale cu o investiţie minimă. Acordarea
unui credit determină un risc de neplată la scadenţă. Mărimea acestui risc este în funcţie
de valoarea creditului acordat, de perioada de plată acordată şi de mijlocul de plată ales.
Riscului de neplată a clientului i se adaugă riscul de întârziere la plată din cauza unui
litigiu referitor la produsul vândut, sau din cauza dificultăţii financiare a cumpărătorului,
iar în cazul vânzărilor în străinătate (la export) se adaugă riscul politic, catastrofic sau de
ne-transfer, legat de tare.

2.2.9 RISCUL FINANCIAR

Prin risc financiar se caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub

incidenţa structurii financiare a întreprinderii. Riscul financiar apare atunci când
întreprinderea îşi finanţează activitatea nu numai din capitaluri proprii ci şi din capitaluri
imprumutate.
Cei mai importanţi factori care influenţează riscul financiar sunt:
- modalitatea de finanţare a întreprinderii care este reflectată de structura capitalului( în
funcţie de gradul de îndatorare);
- costul capitalurilor proprii şi imprumutate.
Cei mai importanţi factori care determină opţiunea pentru o anumită structură
financiară sunt:
-baza solidă a rezultatului exploatării (ca volum şi ca pondere în cifra de afaceri);
-stabilitatea cifrei de afaceri;
-maximizarea valorii acţiunilor întreprinderii.
Pentru finanţarea unei întreprinderii este necesară alegerea între importanţa relativă
a fondurilor proprii şi cea a datoriilor. În funcţie de opţiunea aleasă pentru crearea unei
anumite structuri a capitalului, riscul financiar, numit şi efect de levier al îndatorării,
poate fi mai mare sau mai mic, fiind influenţat de măsura în care se recurge la îndatorare.
El se exprimă prin influenţa pe care îndatorarea o are asupra rentabilităţii capitalurilor
proprii. Mărimea influenţei politicii financiare asupra performanţelor întreprinderii a dat
naştere unei modelări simple, cunoscută sub denumirea de “efect de levier financiar”.
Analiza variabilităţii rentabilităţii capitalului propriu sub incidenţa politicii
financiare a întreprinderii este un aspect fundamental al riscului financiar, care-l preocupă
în mod special pe actionar.
Influenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare este determinată de ecartul
dintre rentabilitatea economică şi rata dobânzii la credit (levier financiar), şi de ponderea
îndatorării în raport cu capitalul propriu (braţul levierului).Analiza acestui raport conduce
la concluzia că variabilitatea rentabilităţii financiare depinde de variabilitatea
rentabilităţii economice şi de gradul de îndatorare.

2.2.10 RISCUL SOCIAL ŞI ECOLOGIC

Riscul social are în vedere relaţiie cu personalul întreprinderii şi comportamentul

acestuia.. Riscurile sociale cu care se confruntă cel mai des managerii sunt: riscul
demotivării personalului, riscul unor cheltuieli cu forţă de munca insurmontabilă de către

16
întreprindere (cheltuieli cu salariile), riscul pierderii poziţiilor manageriale de către
conducători, riscul conturării unei culturi organizationale antieconomice, riscul de
accident în muncă şi/sau îmbolnavire profesională. Această categorie de riscuri este
generată atât de factori economici cât şi de factori de natură umană, şi anume: atitudinea
salariaţilor faţă de muncă şi întreprindere(generată de o salarizare neconcordă cu efortul
depus , un management neperformant, lipsa unor satisfacţii sociale-bilete de odihnă,
creşe, cantină, condiţii de muncă grele, caracteristici de personalitate ale salariaţilor),
atitudinea liderilor sindicali faţă de interesele strategice ale întreprinderii(generată de
atitudinea patronului faţă de sindicat, concordanţa obiectivelor strategice pe termen lung
ale întreprinderii cu obiectivele sindicale, caracteristici de personalitate ale liderilor de
sindicat), capacitatea managementului de a gestiona conflicte sindicale. Efectul acestor
consecinţe se concretizează în greve, presiuni salariale, randamente scăzute în muncă
(voite).
Riscul ecologic trebuie luat în considerare în determinarea riscului global al
întreprinderii. În urma desfăşurării proceselor tehnologice rezultă, în mod obiectiv, pe
lângă produsele dorite şi o cantitate mai mare sau mai mică de deşeuri, ape uzate emisii
difuze de gaze, lichide, pulberi, etc., care poluează mediul ambiant.
În cazul în care întreprinderea nu reuşeşte să menţină controlul asupra instalaţiilor care
prezintă pericol, asupra substanţelor toxice, inflamabile şi explozive, folosite în procesele
tehnologice asupra cantităţii de reziduuri rezultate şi a gradului de toxicitate, există riscul
producerii unor accidence majore cu efecte mari, care afectează mediul ambiant şi pun în
pericol viaţa oamenilor. Pentru evitarea riscului ecologic există politici de protecţie a
mediului implementate la nivel de stat şi la nivel de întreprindere, precum şi o legislaţie
strictă în acest sens.
Întreprinderea are ca obiectivele asigurarea unui grad de securitate sporit în ceea ce
priveşte poluarea şi protecţia mediului în următoarele direcţii:
- prevenirea apariţiei deşeurilor prin utilizarea unor tehnologii adecvate;
- reciclarea şi reutilizarea deşeurilor a căror apariţie este inevitabilă (sub formă de materii
prime,sau prin incinerare cu obţinerea de energie termică valorificabilă);
- optimizarea reintegrării deşeurilor în natură;
-reglementarea transportului deşeurilor, îndeosebi în traficul internaţional,în scopul
urmăririi lor, limitării la minimum a acestor transporuri şi împiedicării transportării
deşeurilor periculoase;
- educarea personalului întreprinderii în spiritul protecţiei mediului.

2.2.11 RISCUL DE FALIMENT

Imposibilitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile scadente conduce la

probabilitatea de insolvabilitate a sa şi astfel la riscul de faliment. Existenţa unor
dificultăţi permanente de achitare a obligaţiilor constituie expresia unei inconsistenţe
economice şi financiare la nivelul întreprinderii şi poate conduce la reducerea activităţii,
concedierea salariaţilor, restructurarea organizaţională şi în final la faliment.
“ Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a întreprinderii,
considerată ca fiind o situaţie permanent de criză financiară”2. Din punct de vedere
2
Maria Niculescu, ” Diagnostic global strategic”, Editura Economică,1997,p.413

17
juridic, o întreprindere se consideră a fi în dificultate atunci când se află în stare de
încetare de plăţi neputând face faţă datoriilor exigibile. Legea prevede în acest caz
reorganizarea sau lichidarea întreprinderii.
Criteriile de identificare a întreprinderilor în dificultate sunt în general
următoarele:
-supraîndatorarea, situaţie în care întreprinderea nu poate face faţă datoriilor scadente;
- insolvabilitatea, situaţie în care activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor.
Începerea procedurii juridice de reorganizare sau lichidare se realizează pe
baza unei cereri adresate tribunalului de către debitor, de către creditori sau de către
Camera de Comerţ şi Industrie Teritorială, cerere ce va avea ca anexe următoarele
documente:
- bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere al exerciţiului precedent;
- situaţia tuturor creanţelor firmei;
- declaraţia debitorului privind intenţia acestuia de reorganizare sau de lichidare.
Astfel, starea unui debitor aflat în imposibilitate de a mai onora obligaţiile de
plată faţă de creditori (stare de insolvabilitate sau de încetare de plăţi) este declarată de
Instanţa Judecătorească pe baza declaraţiei falitului sau printr-o hotărâre judecatorească.
Odată cu pronunţarea deciziei privind starea de faliment, tribunalul va ordona
sancţionarea falitului şi a complicilor dacă sunt indicii suficiente de fraudă sau
comportament contrar legii. Sub supravegherea situaţiei reprezentate de către judecătorul
sindic se procedează la evaluarea stării patrimoniale a falitului, la închiderea activului şi
la repartizarea veniturilor între creditori proporţional cu creanţele acestora şi într-o
anumită ordine stabilită prin lege.Administrarea falimentului se declanşează după
încercarea unor soluţii pentru ameliorarea situaţiei economico-financiare a falitului pe
baza unei întelegeri arbitrate de instanţa de drept, reprezentată prin judecătorul-sindic,
operaţiune care poartă numele de concordat. Când măsurile de ameliorare nu dau
rezultatele scontate se procedează la lichidarea unităţilor falimentare. În ţările dezvoltate
s-a generalizat practica prin care firmele falimentare să fie preluate, la preţuri
avantajoase, de către societăţi specializate (de investitii, de management), care
procedează la restructurari şi reamenajări pe baza unor opţiuni tehnico-economice şi
manageriale proprii pentru a le compatibiliza cu exigenţele pieţei, devenind apte să
genereze profit. Întreaga procedură a falimentului este reglementată în fiecare ţară prin
norme juridice speciale.
Deosebirea esenţială dintre faliment şi riscul de faliment este aceea ca falimentul
se referă la o stare de fapt în schimb ce riscul de faliment se referă la o stare viitoare
probabilă a întreprinderii care poate fi starea de faliment pentru că riscul de faliment nu
induce în mod automat şi neaparat falimentul. Un manager competent poate evita
falimentul dacă identifică din timp cauzele favorizante ale falimentului şi le anihilează
eliminând riscul de faliment.
Cauzele generatoare de dificultăţi pentru întreprinderi sunt de origine diversă. 0
mare parte din acestea provin din mediul economico-social şi concurenţial în care
întreprinderea funcţionează, după cum urmează:
- accentuarea concurenţei interne şi internaţionale;
- apariţia unor produse de substituţie;
- pierderea unui client important;
- falimentul unui furnizor important;

18
- falimentul băncii cu care întreprinderea are relaţii financiare importante;
- apariţia unor legi sau reglementări noi, cărora firma nu le poate face faţă;
- scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă.
Din studii statistice s-a constatat că aceste cauze deţin în medie o pondere de cca. 5 I % în
declanşarea unui faliment (Niculescu M., 1997).
Cauzele interne, ale dificultăţilor care pot să apară la nivelul întreprinderilor,
sunt în esenţă legate de o gestiune deficitară, şi anume:
- rotaţia stocurilor şi clienţilor inferioară normei sectoriale;
- practicarea unor marje de rentabilitate inferioare normelor sectoriale;
- finanţarea investiţiilor cu sursele aferente exploatării;
- pierderi repetate din exploatare;
- imposibilitatea reînnoirii creditelor .
Un prim recensământ realizat în Franţa arată că erorile de gestiune constituie principalele
cauze ale falimentului întreprinderilor franceze. Aceleaşi rezultate se regăsesc şi în SUA
şi în Japonia.
Pentru întreprinderile aflate în tranziţie economică la cauzele prezentate se
adaugă şi unele cauze specifice, cum ar fi:
- instabilitatea pieţelor, chiar şi pentru produse de larg consum;
- ponderea în creştere a sectorului informal manifestată prin existenţa unui volum
considerabil de activitate economică neînregistrată şi/sau a unor importuri frauduloase
generând o concurenţă neloială, fraude, evaziuni fiscale etc.;
- mediocritatea infrastructurii fizice şi a sistemelor de comunicaţie;
- ineficacitatea instituţiilor orizontale (administrative, juridice etc.);
- insuficienţa sistemelor de formare profesională şi a resurselor financiare.

19
 CAPITOLUL III

METODE DE EVALUARE A RISCULUI ÎN ÎNTREPRINDERI

MICI ŞI MIJLOCII

3.1 EVALUAREA RISCULUI DE EXPLOATARE

3.1.1. Metoda statistică de evaluare a riscului de exploatare

Această metodă presupune determinarea mediei, a abaterii standard şi a

coeficientului de variaţie a rentabilităţii economice. Aceasta se calculează fie pe baza
datelor istorice, fie pe bază de simulare, presupunându-se o distribuţie normală de
probabilităţi.

1. Valoarea sperată, se determină ca o medie ponderată a produselor dintre

evenimentele potenţiale şi posibilităţile de apariţie asociate acestor evenimente. În
situaţia în care există două întreprinderi, este mai avantajată cea care are o valoare
sperată mai mare.

__ n
Rre = Σ pi * Rrei
i=1

unde:
__
Rre – rata de rentabilitate economică aşteptată;
Pi - probabilitatea de apariţie a ratei de rentabilitate economică „i”;
Rrei – rata de rentabilitate economică „i” efectiv obţinută;
n – numărul ratelor de rentabilitate luate în calcul.

2. Abaterea standard, măsoară dispersia evenimentelor posibile în jurul mediei. Cu cât

variaţia evenimentelor în jurul valorii medii creşte, cu atât creşte şi valoare indicatorului,
respectiv creşte şi riscul economic. În situaţia în care există două întreprinderi cu aceleaşi
nivel al valorii sperate, este mai avantajată întreprinderea care are o abatere standard
mică.

3. Coeficientul de variaţie, leagă primii indicatori statistici măsurând variaţia

evenimentelor pe unitatea de valoare aşteptată. Cu cât creşte valoarea indicatorului, cu
atât creşte şi riscul economic. În situaţia în care există două întreprinderi cu nivele

20
diferite ale valorii sperate şi abaterii standard, este mai avantajată întreprinderea care are
un coeficient de variaţie mai mic.
__
υ = σRre / Rre

unde:

σRre – abaterea ratei de rentabilitate economică faţă de valoarea medie a sa;

____
Rre – rata de rentabilitate economică aşteptată;
υ – coeficientul de variaţie a rentabilităţii economice.

3.1.2 Metoda pragului de rentabilitate

1) Analiza riscului de exploatare în condiţii de liniaritate

Pentru aprecierea riscului de exploatare se utilizează metoda pragului de

rentabilitate care este numit şi punct critic sau punct mort şi care măsoară flexibilitatea
întrprinderii în raport cu condiţiile de exploatare.
Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al volumului valoric de activitate în
care veniturile generate de activitatea de exploatare sunt egalate de cheltuielile de
exploatare iar rezultatul este nul. Când se depăşeşte acest prag, activitatea începe să fie
rentabilă. Cu cât nivelul activităţii este mai îndepărtat de acest punct, cu atât riscul este
mai redus iar activitatea întreprinderii mai profitabilă.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unităţi fizice sau valorice,
pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate. Elementul fundamental al
poziţionării pragului de rentabilitate îl constituie gruparea costurilor în funcţie de
dependenţa lor faţă de volumul producţiei, în costuri fixe sau costuri variabile.
a. Calculul pragului de rentabilitate în unităţi fizice, este operaţional la
întreprinderile monoproductive, pornindu-se de la următoarea egalitate:

CA = CT
q* p = CV + CF
q * p = q * cv + CF
q( p – cv ) = CF

=> q = CF / p – cv

unde:
q - nivelul producţiei pentru atingerea pragului de rentabilitate
CF – costuri fixe totale
p – preţ unitar al produselor

21
 cv – cost variabil al produselor
CV – costuri variabile totale
b. Calculul pragului de rentabilitate în unităţi valorice, se poate face atât pentru
firme monoproductive cât şi pentru cele care produc şi comercializează o gamă
variată de produse.
Pentru unităţile monoproductive se porneşte de la relaţia precedentă unde pentru a
ajunge la unităţi valorice se înmulţeşte cu preţul produsului:

q = [CF / ( p – cv )] / * p

q * p = p* ( CF / p- cv )

CA = CF / 1- ( cv / p)

Pentru unităţile care produc o gamă variată de produse se porneşte de la relaţia

următoare:
CA = CT = CV + CF
Dacă avem în vedere că scopul oricărei activităţi productive este obţinerea unui
profit scontat, atunci se poate uşor deduce că pentru a face obiectivul unei activităţi
productive, fiecare produs trebuie să genereze un nivel minim scontat de profit, ori dacă
fiecare unitate de produs generează un nivel minim de profit atunci activităţile productive
ar trebui să fie rentabile indiferent de gradul de utilizare a capacităţilor de producţie de
care dispun. Acest lucru nu este posibil datorită structurii cheltuielilor de exploatare
deoarece cheltuielile variabile sunt dependente de volumul de activitate, în timp ce
cheltuielile fixe sunt independente de volumul de activitate realizat.
Datorită faptului că, cel puţin pe o anumită perioadă de timp, nivelul total al
cheltuielilor fixe rămâne neschimbat indiferent de volumul de activitate realizat, atunci
este uşor de dedus că acea cotă de cheltuieli fixe care revine pe fiecare unitate de produs
în parte va fi cu atât mai mică cu cât gradul de utilizare a capacităţilor de producţie se
situează la un nivel mai ridicat.
În aceste condiţii pragul de rentabilitate este echivalent cu acel volum de activitate la care
cheltuiala fixă ce revine fiecărui produs egalează marja cheltuielilor variabile pe produs.

CAprg = CF / 1- ( CF / CA) =

= CF / ( CA – CV ) / CA =

= CF / Mcv / CA =
= CF / Rmcv

unde:
CAprg - volumul valoric de activitate în punctul critic
CF – cheltuieli fixe totale
CV – cheltuieli variabile totale
MCV – marja cheltuielilor variabile
Rmcv – rata marjei cheltuielilor variabile

22
 Prin interpretarea rezultatelor se asigură aprecierea gradului de risc de exploatare
cu care se confruntă o întreprindere sau o activitate productivă. Riscul de exploatare va fi
cu atât mai mare cu cât întreprinderea respectivă se situează ca nivel de activitate în
proxima vecinătate a pragului de rentabilitate.
Această vecinătate se apreciază cu ajutorul unei marje de siguranţă care poate fi exprimat
atât în mărimi absolute cât şi în mărimi relative sau în zile.

În mărimi absolute marja de siguranţă poate fi determinată astfel:

Msa = CA – CAprg
Marja de siguranţă în mărimi absolute exprimă diferenţa valorică existentă între volumul
de activitate realizat sau previzionat şi volumul de activitate în punctul critic. Un rezultat
pozitiv consistent semnifică un risc de exploatare scăzut pentru activitatea respectivă.

În mărimi relative marja de siguranţă se determină astfel:

Msr = [( CA – CAprg ) / CAprg ] * 100

În acest caz marja de siguranţă exprimă în procente vecinătatea volumului de activitate
realizat sau previzionat faţă de pragul de rentabilitate.
Din observaţii statistice s-a ajuns la următoarele asocieri între marja de siguranţă în
mărimi relative şi riscul de exploatare:
 când Msr < 10%, riscul de exploatare prezintă o probabilitate mare de apariţie şi
întreprinderea poate intra în pierdere la o fluctuaţie mică a factorilor mediului
economic în care acţionează;
 când Msr se află între 10 şi 20%, riscul de exploatare se situează la un nivel
considerat normal;
 când Msr > 20%, probabilitatea de apariţie a riscului de exploatare este scăzută iar
situaţia întreprinderii este confortabilă din acest punct de vedere.

În zile marja de siguranţă se determină după următoarea relaţie:

Msz = 360 – [( CAprg * 360) / CA]

Această marjă de siguranţă evidenţiază câte zile dintr-un exerciţiu financiar îi rămân
întreprinderii pentru a realiza un volum de activitate superior volumului de activitate în
punctul critic.

O altă metodă prin care se poate determina nivelul de risc de exploatare ce

caracterizează o activitate sau alta este metoda elasticităţii rezultatului exploatării
( levierului exploatării).
Prin această metodă se pune în evidenţă gradul de sensibilitate a rezultatului exploatării la
modificarea volumului de activitate, respectiv acel rezultat marginal al exploatării care se
obţine sau se pierde prin creşterea sau scăderea volumului de activitate.
Gradul de reacţie a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate se poate
măsura cu ajutorul coeficientului de elasticitate ( e) care poate fi calculat astfel:

23
 e = (ΔRe/ Re)/ ( ΔQ/ Q) =
= [ ΔQ( p-cv) / Q ( p-cv) – CF] / ( ΔQ / Q) =
= Q ( p-cv) / Q( p-cv) – CF =
= CA – CV / CA – CV – CF =
= Mcv / Re

Valoarea coeficientului de elasticitate permite aprecierea mărimii riscului de exploatare

în următoarele situaţii:
 un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate, e > 11, evidenţiază o sensibilitate
mare a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate ori în
condiţiile de în care întreprinderea se situează în vecinătatea pragului de
rentabilitate, riscul ca ea să intre în pierdere sub acţiunea factorilor de mediu, este
foarte mare;
 un nivel scăzut al coeficientului de elasticitate, e < 6, evidenţiază o multiplicare
mai lentă a rezultatului exploatării odată cu sporirea volumului de activitate dar
această reacţie mai lentă asigură întreprinderii un timp mai mare de reacţie la
modificarea condiţiilor de mediu şi implicit un risc de exploatare mai scăzut.

Între cele două metode de măsurare a riscului de exploatare există două legături
importante după cum urmează.
Una dintre legături se referă la faptul că atunci când pragul de rentabilitate se
situează la un nivel ridicat se va înregistra un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate
şi invers.
Această legătură derivă din structura cheltuielilor în fixe şi variabile, ceea ce face ca
acolo unde activitatea întreprinderii depinde într-o măsură mai mare de cadenţa
tehnologică decât de îndemânarea forţei de muncă, pragul de rentabilitate să fie la un
nivel ridicat iar sensibilitatea profitului să fie mare. Dimpotrivă acolo unde importanţa
relativă a costurilor fixe faţă de cele variabile este scăzută se va înregistra un nivel mai
moderat al pragului de rentabilitate iar sensibilitatea profitului este redusă.
A doua legătură se referă la corelaţia care există între nivelul coeficientului de
elasticitate şi poziţia volumului de activitate realizat sau previzionat faţă de pragul de
rentabilitate.
Cu cât volumul de activitate al întreprinderii se îndepărtează de pragul de rentabilitate cu
atât sensibilitatea profitului este mai redusă şi riscul de exploatare mai mic. În vecinătatea
pragului de rentabilitate al exploatării sensibilitatea profitului este mare iar riscul de
exploatare crescut.

2) Analiza riscului de exploatare în condiţii de neliniaritate

Modelul liniar este de regulă utilizat în cazul întreprinderilor stabile care îşi realizează
activitatea pe pieţe mature, iar modelele neliniare sunt caracteristice întreprinderilor mici
şi noilor afaceri.

24
 a) Determinarea pragului de rentabilitate în întreprinderile monoproductive

Această metodă presupune analiza comportamentului costurilor faţă de volumul fizic al

producţiei şi comportamentul veniturilor faţă de volmul fizic al desfacerilor.

Analiza comportamentului costurilor

Costurile pot avea două mari categorii de comportament în raport cu volumul producţiei:
- costurile totale fixe sunt constante în raport cu volumul producţiei, însă
raportate la produs ele scad pe măsura creşterii volumului de producţie;
- costurile variabile totale cresc mai mult sau mai puţin decât proporţional cu
volumul producţiei, iar la nivel de produs sunt descrescătoare, constante şi
apoi din nou crescătoare.

Costurile sunt exprimate prin ecuaţii de regresie care caracterizează o activitate

complexă la care pentru diferite grade de utilizare a capacităţii de producţie costurile
variabile evoluează mai mult sau mai puţin proporţional faţă de volumul de producţie.

CT = a * Q3 + b * Q2 + c * Q + d = CV + CF

CV = a * Q3 + b * Q2 + c * Q
CF = d

Cvm = CV / Q
Cfm = CF / Q

CM = ΔCT / ΔQ

Comportamentul costurilor faţă de volumul producţiei poate fi cuantificat cu

ajutorul coeficientului de elasticitate, care măsoară gradul de reacţie a costurilor la
modificarea cu un procent a volumului producţiei.

gr = (ΔC/ C) / ( ΔQ / Q) = Cm / CM

Comportamentul costurilor la variaţia crescătoare a volumului producţiei

Valoarea coeficientului Tipul de comportament Tipul de cost
gr < 0 Regresiv Cost variabil
gr = 0 Constant Cost fix
gr є ( 0,1) Creştere subproporţională Cost variabil
gr = 1 Creştere proporţională Cost variabil
gr > 1 Creştere supraproporţională Cost variabil

25
Explicaţia comportamentului costurilor la variaţia crescătoare a volumului producţiei
Comportamentul Tendinţa Gradul de Raportul între Raportul între
costurilor totale reacţiei reacţie costurile medii indicii
şi marginale costurilor şi ai
producţiei
Creştere Scăzândă 1> gr > 0 CM < Cm ICT < IQ
degresivă
Creştere Constantă gr = 1 CM = Cm ICT = IQ
proporţională
Creştere crescândă gr > 1 CM > Cm ICT > IQ
progresivă

Zona de creştere degresivă, este zona în care costurile marginale sunt inferioare
celor medii, iar gradul de reacţie este pozitiv şi subunitar. În această zonă se poate
proceda la creşterea volumului producţiei deoarece acesta va determina o creştere însă în
mai mică măsură a costurilor totale. Fenomenul de degresivitate scade pe măsura creşterii
volumului producţiei.
Zona de proporţionalitate, este zona în care costurile marginale sunt egale cu cele
medii, iar gradul de reacţie este pozitiv şi unitar. În această zonă se poate proceda la
stabilizarea volumului producţiei, deoarece creşterea acestuia va determina o creştere în
aceeaşi măsură a costurilor totale. În această zonă costurile unitare sunt constante şi ating
valoarea minimă.
Zona de creştere progresivă, este zona în care costurile marginale sunt superioare
celor medii, iar gradul de reacţie este pozitiv şi supraunitar. Această zonă presupune
reducerea volumului producţiei deoarece în caz contrar acesta va determina o creştere în
mai mare măsură a costurilor totale. În această zonă costurile unitare cresc.

Analiza comportamentului veniturilor

Veniturile totale ( cifra de afaceri) cresc mai mult sau mai puţin decât proporţional cu
volumul producţiei, iar la nivel de produs sunt descrescătoare.
Veniturile sunt exprimate prin ecuaţii de regresie, care caracterizează o piaţă pe care
cererea poate fi sporită numai în condiţiile în care preţul de desfacere se reduce.
Pentru estimarea cifrei de afaceri în funcţie de volumul fizic al producţiei se utilizează
metoda celor mai mici pătrate, astfel forma veniturilor totale este:

CA = a’ * Q2 + b’ * Q

Vm = ΔCA/ ΔQ -> ∂ CA / ∂Q = 2a’ * Q + b’

Pu = CA / Q

gr = ( ΔCA / CA) / ( ΔQ / Q) = Vm / Pu

26
 Comportamentul veniturilor faţă de volumul producţiei poate fi cuantificat cu
ajutorul coeficientului de elasticitate, care măsoară gradul de reacţie a cifrei de afaceri la
modificarea cu un procent a volumului producţiei.

Explicaţia comportamentului veniturilor la variaţia crescătoare a volumului desfacerilor

Comportamentul Tendinţa Gradul de Raportul între Raportul între
veniturilor totale reacţiei reacţie veniturile medii indicii
şi marginale veniturilor şi ai
producţiei
Creştere Scăzândă gr > 1 Pu > Vm > 0 ICA > IQ
progresivă
Creştere Constantă gr = 1 Pu > Vm = 0 ICA = IQ
proporţională
Creştere crescândă 1 > gr >0 Pu > Vm < 0 ICA > IQ
degresivă

Zona de creştere progresivă, este zona în care veniturile marginale sunt pozitive şi
sunt inferioare celor medii, iar gradul de reacţie este pozitiv şi supraunitar. În această
zonă se poate proceda la creşterea volumului desfacerilor, deoarece acesta va determina o
creştere în mai mare măsură a veniturilor totale. Pe măsura ce creşte volumul producţiei
se diminuează progresivitatea, preţurile unitare scad dar într-un ritm mai lent.
Zona de proporţionalitate, este zona în care veniturile marginale sunt nule şi
inferioare celor medii, iar gradul de reacţie este pozitiv şi unitar. Se poate proceda în
această zonă la stabilizarea volumului desfacerilor, deoarece creşterea acestuia va
determina o creştere în aceeaşi măsură a veniturilor totale. În această zonă veniturile
totale ating valoarea maximă.
Zona de creştere degresivă, este zona în care veniturile marginale sunt negative şi
inferioare celor medii, iar gradul de reacţie este pozitiv şi subunitar. Zona nu permite
creşterea volumului producţiei deoarece acesta va determina o creştere sau o scădere însă
mai mică măsură a veniturilor totale. În această zonă scăderea preţului se accentuează
pentru a reuşi să se desfacă o unitate suplimentară de produs.

b) Determinarea pragului de rentabilitate în întreprinderile multiproductive

Analiza pragului de rentabilitate la o întreprindere multiproductivă se face în unităţi

valorice, similar cu metodele prezentate anterior.
Principalele precizări care se impun în acest caz sunt:
- produsele pe care le realizează întreprinderea trebuie să fie însumabile fie
cantitativ fie valoric, prin produse însumabile valoric se înţelege acele produse
care aparţin aceluiaşi domeniu de activitate, în caz contrar relevanţa pragului
critic devine nesemnificativă;

27
 - veniturile sunt exprimate prin ecuaţii de regresie( parabolice) care
caracterizează o piaţă pe care cererea poate fi sporită numai în condiţiile în
care preţul de desfacere se reduce;
- cheltuielile sunt exprimate prin ecuaţii de regresie ( formă S) care
caracterizează o activitate complexă, la care, pentru diferite grade de utilizare
a capacităţii de producţie, costurile variabile evoluează mai mult, exact, sau
mai puţin proporţional faţă de volumul de producţie.
În acest caz, există două puncte critice a căror soluţie se află prin egalarea ecuaţiei
veniturilor cu ecuaţia cheltuielilor. Acesta din urmă se obţine prin metoda regresiei
analitice.

3.2 EVALUAREA RISCULUI FINANCIAR

Analiza riscului financiar poate fi abordată similar cu cea a riscului de exploatare, cu

luarea in considerare a cheltuielilor financiare(dobânzile aferente capitalurilor
împrumutate), care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate(deci
pentru o nevoie de capital dată). În acest caz, se calculează un prag de rentabilitate
global, după relaţia:
Ch + Dob
CAprg =
1−V
în care:
CAprg = pragul de rentabilitate financiară global;
Ch = cheltuieli fixe de exploatare(exclusiv dobânda);
Dob = dobânda, ca o cheltuială financiară fixă în raport cu cifra de afaceri;
V = coeficient privind ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.

3.2 1. Metoda statistică de evaluare a riscului financiar

Această metodă presupune determinarea mediei, a abaterii standard şi a

coeficientului de variaţie a profitului net pe acţiune.
a. Valoarea sperată a profitului net actualizat se determină ca o medie ponderată a
produselor dintre evenimentele potenţiale şi probabilităţile de apariţie a acestora.
___
Pna = Σ pi * Pnai

28
 __
Pna - profitul net actualizat aşteptat;
Pnai – profit net actualizat i efectiv obţinut;
Pi - probabilitatea de apariţie a profitului net actualizat i;
n – numărul de observări.
b. Abaterea standard măsoară dispersia evenimentelor posibile în jurul mediei. Cu cât
variaţia evenimentelor posibile în jurul valorii medii creşte cu atât creşte şi valoarea
indicatorului, respectiv creşte şi riscul financiar.
c. Coeficientul de variaţie ___
υ = Pna / Pna

Dintre două întreprinderi, cu nivele diferite ale valorii sperate şi abaterii standard, este
mai avantajată cea care are un coeficient de variaţie mai mic.

3.2.2. Metoda de evaluare a riscului financiar prin volumul de activitate

Pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea utilizează atât capital propriu cât şi

capital împrumutat, forme de finanţare ce se deosebesc prin costul pe care-l generează.
Riscul financiar determină variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării
structurii financiare a întreprinderii. Recurgerea la împrumuturi este cauzată de lipsa
resurselor proprii şi oportunitatea realizării unei investiţii. Capitalul(propriu +
împrumutat) face posibilă realizarea investiţiei care va genera rezultate suplimentare. O
întreprindere care apelează la împrumuturi trebuie să suporte din rezultate şi cheltuielile
financiare aferente. Din această cauză, îndatorarea, prin mărimea şi costul ei, determină
modificarea rezultatelor, deci modifică riscul financiar. La nivelul unei întreprinderi
decizia de a investi generează riscul activităţii economice(prin creşterea costurilor fixe),
iar decizia de finanţare generează riscul financiar.
Riscul financiar poate fi evaluat cu ajutorul pragului de rentablitate global şi a
efectului de levier. Specifică riscului financiar este influenţa cheltuielilor financiare care
au un caracter fix şi pot conduce la modificarea pragului de rentabilitate aferent întregii
activităţi.
Dacă se consideră dobânda la creditele obţinute ca fiind o cheltuială fixă atunci se
poate calcula pragul de rentabilitate global cu relaţia:

CAprg = (CF + Dob) / [ 1-(CV/CA)]

În acest punct suma rezultatului exploatării cu rezultatul financiar este nul.

Nivelul acestui prag va fi mai ridicat decât cel al exploatării, fiind asiguratoriu şi pentru
acoperirea cheltuielilor cu dobânzile.
Evaluarea riscului financiar se face, ca şi în cazul riscului economic, cu ajutorul
indicatorilor: - marja de siguranţă, care se determină ca diferenţă între cifra de afaceri
realizată şi cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate

29
 Ms = CA – CAprg
- coeficientul de elasticitate, măsoară sensibilitatea rezultatului curent la
variaţia nivelului de activitate şi poate fi calculat cu relaţia:
e = (ΔRc / Rc) / (ΔCA / CA)

ΔRc – variaţia rezultatului curent

Rc – rezultatul curent
ΔCA – variaţia cifrei de afaceri
CA – cifrei de afaceri
Cu cât întreprinderea se îndepărtează de pragul de rentabilitate, cu atât elasticitatea este
mai redusă şi riscul mai mic.

3.2.3. Metoda de evaluare a riscului financiar prin structura capitalului

Analiza riscului financiar, ca urmare a politicii financiare, poate fi urmărită cu

ajutorul unui model numit „efectul de levier financiar”.
Levierul financiar are la bază finalitatea oricărei investiţii realizată de un
întreprinzător şi anume rentabilitatea capitalului propriu investit într-o afacere. Având în
vedere că finanţarea afacerilor se realizează atât din surse proprii cât şi din surse
împrumutate, prin levierul financiar se pune în evidenţă modul cum se modifică
rentabilitatea capitalului propriu sub incidenţa politicii financiare practicate.
Efectul de levier financiar constă în variabilitatea rezultatului curent al
întreprinderii ca urmare a practicării unei anumite structuri financiare, variabilitate care
va conduce la creşterea sau scăderea nivelului de rentabilitate a capitalului propriu.
Ecuaţia principală a levierului financiar este următoarea:
____
Rrf = Rre + ( Rre - kDft) * ( Dft / Cpr)

Rrf – rata rentabilităţii financiare

Rre – rata rentabilităţii economice
_____
KDft – costul mediu ponderat al datoriilor financiare totale
Dft / Cpr – gradul de îndatorare care mai este numit şi „ braţul levierului financiar”

Această ecuaţie măsoară efectul de levier financiar în cazul în care se face

abstracţie de nivelul fiscalităţii din mediul economic unde activează întreprinderea.
Atunci când nivelul de fiscalitate este luat în considerare ecuaţia devine:
___
Rrf = Rre + ( Rre – kDft) * ( Dft / Cpr) * ( 1- T)

T – rata fiscalităţii

Condiţia ca rentabilitatea financiară a întreprinderii să crească, când

întreprinderea apelează la credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei

30
dobânzii. În acest caz rata rentabilităţii financiare este cu atât mai mare cu cât rata
îndatorării este mai mare.

3.3 EVALUAREA RISCULUI COMERCIAL

1) Evaluarea riscului legat de domeniul de activitate

Acest risc poate fi analizat pe de o parte în funcţie de poziţia întreprinderii în

ciclul de producţie, iar pe de altă parte, în raport cu situaţia concurenţei sale.

În raport cu furnizorii, se apreciază gradul de concentrare al acestora, precum şi

ponderea fiecărui furnizor în totalul aprovizionărilor, cum ar fi de exemplu, o
întreprindere având un furnizor care asigură 80% din aprovizionarea sa este într-o situaţie
periculoasă.
Pentru aprecierea structurii furniorilor se poate utiliza metoda Curba lui Pareto sau curba
ABC.
De asemenea, tot pentru a aprecia acest risc, se adaugă gradul de substituire a
furnizorilor, mai ales în cazurile în care gradul de concentrare a acestora este ridicat.
Se examinează şi dacă stoparea aprovizionării de la un furnizor periclitează
activitatea întreprinderii. Riscul devine foarte mare atunci când fluxul aprovizionărilor
este esenţial pentru întreprindere şi el este concentrat asupra unuia sau a câtorva furnizori
dificil de înlocuit.
Trebuie luată în considerare şi puterea economică şi financiară a furnizorilor.
Dacă, în relaţiile cu furnizorii, poziţia dominantă o are cumpărătorul, riscul de
dependenţă este mai mic, şi invers. Cu cât o întreprindere este mai dependentă de
furnizori, cu atât termenele acordate creditului-furnizor vor fi mai strânse, şi invers.

Substituibilitatea clienţilor este mai dificil de realizat deoarece ea depinde de

voinţe externe. Analiza se realizează în corelaţie cu domeniul de activitate al
întreprinderii şi calitatea sistemului de distribuţie.
Parametrii care o apreciază sunt următoarele:
- ponderea vânzărilor prin canal propriu, în vânzările totale;
- ponderea distribuitorilor care livrează în exclusivitate produsele întreprinderii,
în numărul total de distribuitori;
- puterea economică şi financiară a distribuitorilor intermediari.

2) Evaluarea riscului client

Punctul de plecare în evaluarea riscului client îl constituie informaţiile financiare

despre întreprinderile cumpărătoare, în principal informaţii despre bonitatea acestora.
Aceste informaţii se pot obţine în general de la instituţii de consultanţă specializate în
acest sens. Însă, majoritatea întreprinderilor din România, intră în relaţii contractuale cu

31
clienţii, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, urmând ca pe parcursul timpului să se
convingă singure de măsura bonităţii lor.
Criteriul de apreciere a măsurii în care sunt încasaţi clienţii, îl reprezintă ponderea
facturilor neîncasate în totalul facturilor emise, la un anumit moment.
Pe măsură ce întârzierea faţă de termenul de plată creşte, şi probabilitatea, respectiv
riscul, de neîncasare a clienţilor creşte.
Rezultă că riscul client al unei întreprinderi este cu atât mai mare cu cât ponderea
facturilor neîncasate creşte, atât în mărimi relative cât şi mai ales în număr de zile de
întârziere.
Trebuie avut în vedere şi gradul de concentrare al clienţilor pe zone geografice
precum şi criteriile de grupare a cifrei de afaceri pe clienţi.
Pentru aprecierea gradului de concentrare al clienţilor pe zone geografice se realizează un
tabel cu volumul vânzărilor pe zone geografice.

Zonă geografică Volumul vânzărilor Ponderea vânzărilor Ponderea cumulată

I. zona A X X X
II. zona B X X X
.
.
n. zona N X X 100
Total X 100 X

După determinarea zonelor care au cel mai mare grad de concentrare al clienţilor, se
procedează la identificarea factorilor de risc din aceste zone, factori de mediu, care pot
influenţa activitatea desfăşurată de întreprinderile situate în zonele respective.
Structura cifrei de afaceri pe clienţi poate fi apreciată cu ajutorul curbei lui Pareto.
Această structură arată care sunt, în mărimi relative, cele trei grupe principale de clienţi
care contribuie la realizarea cifrei de afaceri, astfel:
- 10-15% din numărul clienţilor dau 65-70% din cifra de afaceri în zona A
- 20- 30% din numărul clienţilor dau 20- 30% din cifra de afaceri din zona B
- 65- 70% din numărul clienţilor dau 10- 15% din cifra de afaceri din zona C

Pentru diminuarea riscului este necesar ca structura cifrei de afaceri pe clienţi să fie
relativ uniformă. Riscul este maxim în situaţia în care întreprinderea este dependentă de
un singur client, deoarece perturbaţiile de orice natură din activitatea acestuia vor avea
repercursiuni asupra activităţii întreprinderii analizate.
După identificarea grupelor principale de clienţi se procedează în special pentru zona A,
la analiza fidelităţii clienţilor prin verificarea vechimii relaţiilor contractuale cu aceştia.
Pentru o întreprindere fidelizarea clientelei este foarte important deoarece aceştia îi
asigură stabilitate şi funcţionalitate în vânzare.

32
3) Evaluarea riscului de lichiditate

Pentru măsurarea riscului de lichiditate nu există norme de referinţă. Caracteristicile

activităţii, care implică un nivel mai mare sau mai mic de incertitudine, precum şi
ambiţiile proprii ale întreprinderii determină marja de securitate care trebuie să fie luată
în considerare de către manageri.
Acest risc presupune aprecierea pe cât posibil de pertinentă a nevoilor viitoare de
finanţare precum şi aprecierea imaginii colaboratorilor externi, şi deci a suportului pe
care întreprinderea se poate baza.

4) Evaluarea riscului de schimb ( valutar)

Această evaluare ar trebui făcută ţinând seama de următoarele criterii:

- moneda în care se negociază contractul;
- ponderea exportului în totalul vânzărilor

% Exp = ( EXP / V ) *100

- ponderea importului în totalul cumpărărilor

% Imp =( IMP / C ) * 100

- gradul de depreciere al monedei naţionale ( gdmn)
- gradul de acoperire a importului de către export;

K = EXP / IMP
Dacă: K = 1, riscul de schimb este foarte mic;
K < 1, riscul de schimb, r, va fi determinat astfel r = [1- ( EXP / IMP)] * IMP
Dacă K < 1 şi gdmn este nefavorabil, atunci riscul de schimb, r, este mare.
Dacă K < 1 şi gdmn este favorabil, atunci riscul de schimb, r, este dat în principal de
valoarea importului care devine mai scump în termeni relativi.
Dacă K > 1 analiza riscului de schimb trebuie să vizeze atât momentul încasării
facturilor externe cât şi gradul de depreciere al monedei naţionale.
În situaţia în care factura externă se încasează în avans, până la livrarea efectivă a
mărfurilor poate avea loc o depreciere monetară care ar determina creşterea cursului de
schimb.
Măsura riscului de schimb ar fi dată de diferenţa dintre valoarea în lei a facturii în
momentul livrării mărfurilor şi valoarea facturii în momentul încasării sale. Dacă
diferenţa este pozitivă, întreprinderea în cauză suportă o pierdere egală cu valoarea
diferenţei respective, iar dacă diferenţa este negativă semnifică câştigul întreprinderii
datorat încasării, în avans a facturii.
În situaţia în care factura externă se încasează după livrarea efectivă a mărfurilor,
în condiţiile unei deprecieri monetare, întreprinderea obţine un profit a cărui mărime este
egală cu diferenţa dintre valoarea în lei încasată şi cea corespunzătoare cursului de
schimb din momentul facturării. În cazul aprecierii monetare, întreprinderea înregistrează
o pierdere egală cu diferenţa negativă dintre suma în lei încasată şi cea facturată.

33
 În concluzie se poate afirma că riscurile comerciale trebuie prevăzute încă în faza
precontractuală, negociatorii au obligaţia profesională să elaboreze strategia, din cadrul
căreia nu pot lipsi ipotezele posibile ale riscurilor.

3.4 EVALUAREA RISCULUI DE FALIMENT

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă tuturor

obligaţiilor de plată angajate anterior şi ajunse la scadenţă.
Atunci când obligaţiile ajunse la scadenţă nu mai pot fi achitate se spune că
întreprinderea a intrat în încetare de plăţi şi se declanşează procedura de faliment.
Pentru aprecierea riscului de faliment al unei întreprinderi se pot folosi: metoda
indicatorilor de echiliru, metoda ratelor de lichiditate şi solvabilitate, metoda scorurilor,
metode manageriale.
Cele mai utilizate metode pentru determinarea riscului de faliment sunt cele care
utilizează funcţii scor, aceste funcţii având la bază tehnici statistice de analiză
discriminantă.
Elaborarea unei astfel de funcţii scor presupune observarea statistică a două grupuri de
întreprinderi, un grup de întreprinderi cu probleme financiare şi un grup de întreprinderi
fără probleme, observaţiile realizând post factum şi i-au în considerare perioade mari de
timp, între 5 şi 10 ani. Pe baza observaţiilor se calculează o serie de rate pentru ambele
grupuri de întreprinderi şi se alege cea mai bună combinaţie liniară a ratelor astfel încât
să se separe întreprinderile cu probleme de cele fără probleme.
Dintre funcţiile scor cele mai utilizate sunt următoarele:
 modelul Altman;
 modelul Canon-Holder.
 modelul Băncii Centrale a Franţei

Modelul Altman

Acesta se bazează pe următoarea funcţie:

Z = 1.2 * T1+ 1.4 * T2 + 3.3 * T3 + 0.6 * T4 + 1* T5

- variabila T1 reflectă flexibilitatea întreprinderii şi se determină ca raport între

capitalul circulant sau fondul de rulment şi activul total;
- variabila T2 reflectă modul de autofinanţare a acivelor totale şi se determină ca
raport între profitul reinvestit şi activul total;
- variabila T3 reprezintă rata rentabilităţii economice şi se calculează ca raport
între rezultatul brut al exerciţiului şi activul total;
- variabila T4 determină capacitatea de îndatorare a întreprinderii şi se
calculează ca raport între capitalul social şi datoriile pe termen mediu şi lung;

34
 - variabila T5 măsoară randamentul activelor şi se calculează ca raport între cifra
de afaceri şi activul total.

În funcţie de scorul realizat întreprinderile se încadrează în una din următoarele situaţii:

o Z < 1.8, situaţie critică, probabilitate mare de intrare în faliment;
o 1.8 ≤ Z ≤ 3 riscul de faliment este într-o marjă normală;
o Z > 3 riscul de faliment este aproape inexistent.

Modelul Canon-Holder

La baza acestui model stă următoarea funcţie scor:

Z = 16 * R1 + 22 * R2 - 87 * R3 - 10 * R4 + 24 * R5

- variabila R1 reprezintă rata lichidităţii reduse şi se determină ca raport între

active circulante – stocuri şi datorii pe termen scurt;
- variabila R2 reprezintă rata stabilităţii financiare şi se determină ca raport între
capitalul permanent şi pasivul total;
- variabila R3 reprezintă gradul de finanţare a vânzărilor din resurse externe;
- variabila R4 exprimă gradul de remunerare a personalului şi se determină ca
raport între cheltuielile cu personalul şi valoarea adăugată;
- variabila R5 reflectă ponderea rezultatului brut al exploatării în totalul valorii
adăugate.

Interpretarea valorilor funcţiei:

Starea întreprinderii Scor Z Probabilitatea de faliment

Situaţie nefavorabilă Negativ 80%
Z≤ 4 0-1.5 75% - 80%
1.5 – 4.0 70% - 75%
Situaţie incertă 4.0 – 8.5 50% - 70%
4< Z < 9 8.5 – 9.0 35%
Situaţie favorabilă 9.0 – 10.0 30%
9≤ Z < 16 10.0 – 13.0 25%
13.0 – 16.0 15%
Situaţie foarte bună Peste 16 Sub 15%
Z≥16

35
 Riscul de faliment poate fi apreciată şi cu ajutorul ratelor de lichiditate şi
solvabilitate.
Lichiditatea întreprinderii este o formă a echilibrului financiar şi poate fi definită atât în
sens restrâns cât şi în sens larg, astfel:
- în sens larg, se exprimă ca fiind capacitatea pe care o are o întreprindere de a
acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligaţiile
pe termen scurt;
- în sens restrâns, ca fiind capacitatea întreprinderii de a satisface prompt din
disponibilităţi şi alte plasamente lichide obligaţiile exigibile.
Analiza ratelor de lichiditate se realizează prin compararea ansamblului activelor ce pot fi
transformate în monedă pe termen scurt cu datoriile ce trebuie rambursate pe termen
scurt.
Solvabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a face faţă
angajamentelor sale în caz de lichidare sau capacitatea unei firme de a-şi achita
obligaţiile pe termen lung.

O altă metodă este analiza funcţională a riscul de faliment.

Porneşte de la analiza relaţiilor de trezorerie care reflectă diferenţa dintre fondul de
rulment şi necesarul de fond de rulment.
În optica funcţională, relaţiile dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment
pot fi:
- FR > NFR ( trezorerie pozitivă) – din prisma riscului considerăm că structura
financiară este favorabilă, dar există posibilitatea ca soldul de trezorerie să fie
semnul unei fragilităţi potenţiale pe termen lung;
- FR < NFR ( trezorerie negativă) – întreprinderea se află în condiţii de risc, în
aces caz putem transfera problema de la solvabilitate la dependenţă faţă de
creditori;
- FR = NFR în acest caz există un echilibru greu de menţinut.

Modelul Băncii Centrale a Franţei

Centrala Bilanţurilor din cadrul Băncii Franţei a elaborat o funcţie scor prin care
se dorea evidenţierea insolvabilităţii întreprinderilor analizate, cu trei ani înainte de a se
produce. Modelul a fost elaborat prin observarea unui număr de rate, pe un eşantion de
întreprinderi industriale cu mai puţin de 500 de salariaţi, clasate în două grupe:
“sănătoase” şi “în dificultate”,pe o perioadă de trei ani consecutivi, respective 1977-1979.
În baza mediilor ratelor de ansamblu, fundamentate pe analiza funcţională,
funcţia, pentru determinarea scorului Z, a fost următoarea:
Z = −1,255 R1 + 2,003 R2 − 0,824 R3 + 5,221 R4 − 0,689 R5 −1,164 R6 + 0,706 R7 +1,408 R8 − 85 ,544
Scorul Z este acela care separă întreprinderile cu funcţionare normală (sănătoase)
de cele aflate în dificultate.

36
 Ratele modelului şi semnificaţia lor

Rata Denumire Mod de calcul Apreciază

R1 Rata de prelevare a Cheltuieli_ financiare Riscul
R1 =
cheltuielilor Excedentul_ brut_ de _ exploatare financiar
financiare
R2 Rata de acoperire a C apital_ perm anent Stabilitatea
R2 =
capitalului investit C ap ital_ investit finanţării
R3 Rata capacităţii de C a p a c itaa te_ d e_ a u to fin aţanr e Solvabilita
R3 =
rambursare a D a to rii − fin a n c ia re te
datoriilor financiare
R4 Rata marjei brute de E xcedent_ brut_ de_ exploatare Rentabilita
R4 =
exploatare C ifra_ de_ afaceri_ m inus _ TV A tea

R5 Durata medie anuală S o ld_ m e d iu_ fu r n iz o*r3i 6 0 Gestiunea

R5 =
a creditului furnizor C u m p a r_amr ia r fa furnizorilo
r

V.A._a _e x i e− NV.A.r_a _ec xi it e− Nu1 r l cu i t u l u

R6 Rata de variaţie a Trendul
valorii adăugate activităţii
R6 =
V.A._a _e x i e− N1 r c i t u l u
R7 Durata medie anuală S o ld_ m e d iu_ c lie n*ti3 6 0 Gestiunea
a creditului client R7 = clienţilor
V â nzari
R8 Rata investiţiilor I n v e s titii
_ in_ im o b ilizi a r Investiţii
R8 =
fizice V a lo a _r ae d a u g a ta

Interpretarea valorilor funcţiei Z

Puterea predictivă a funcţiei Z Starea întreprinderii în raport cu
falimentul
Z < -1,875 ZONĂ DE PERICOL
-1,875 ≤ Z < -0,875 ZONĂ DE PERICOL
-0,875 ≤ Z < -0,25 ZONĂ DE PERICOL
-0,25 ≤ Z < 0,125 ZONĂ DE INCERTITUDINE
0,125 ≤ Z < 0,625 ZONĂ DE SECURITATE
0,625 ≤ Z < 1,25 ZONĂ DE SECURITATE
Z ≥ 1,25 ZONĂ DE SECURITATE

37
 CAPITOLUL IV

EVALUAREA RISCURILOR LA SC BI-FO-NI SRL

4.1. PREZENTAREA SC BI-FO-NI SRL

S.C. BI-FO-NI S.R.L. ca formă de organizare este o societate cu răspundere

limitată, cu sediul în localitatea Variaş, judeţul Timiş, care şi-a început activitatea în
25.03.2002 potrivit legii 31/1990 cu un capital social subscris şi vărsat de 750 RON.
Acţionarii societăţii sunt domnii Foale Nicolae, Giurici Branislav şi Birău Nicolae.
Obiectul de activitate al societăţii constă în creşterea păsărilor şi producţia de ouă,
având în prezent un număr considerabil de păsări ouătoare. Firma are în prezent şase
angajaţi cu contract individual de muncă, realizând o cifră de afaceri anuală de
aproximativ 850000 lei.

ADMINISTRATOR

COMPARTIMEN
COMPARTIMENT COMPARTIMENT
T
CONTABILITATE VÂNZARE
ÎNTREŢINERE

Conducerea, administrarea, reprezentarea societăţii comerciale SC BI-FO-NI SRL

este realizată de către unul dintre asociaţi, care are următoarele atribuţii:
- angajează şi concediază personalul societăţii şi stabileşte drepturile şi obligaţiile faţă de
societate;
- elaborează şi aprobă normele de ordine interioară ale societăţii, prin care se stabilesc
îndatoririle şi răspunderile ce revin personalului societăţii pe compartimente;
- reprezintă societatea în toate relaţiile cu terţii : furnizori, clienţi, bănci, organele
administraţiei fiscale, etc.;
- încheie sau reziliază contractele juridice şi comerciale;
- stabileşte şi aprobă grila de salarizare a personalului angajat;
- stabileşte tactica şi strategia de marketing.
Atribuţiile personalului din cadrul compartimentului contabilitate sunt:
- ţine evidenţa contabilă a operaţiilor financiar-contabile în conformitate cu principiile
generale ale legii contabilităţii;
- predă lunar următoarele documente care atestă serviciile prestate: balanţa de verificare,
registrul jurnal, note contabile, statul de salarii, declaraţiile de T.V.A. şi impozitul pe
profit, declaraţii de salarii, sănătate, şomaj, CAS;

38
 - întocmeşte bilanţurile contabile semestriale şi anuale conform legislaţiei;
- oferă consultanţă privitoare la întocmirea documentelor de evidenţă primară;
- asistă în caz de control oferind explicaţii privind modul de înregistrare;
- asistă la inventarierea patrimoniului societăţii.
Ca planuri de viitor, SC BI-FO-NI SRL doreşte dublarea efectivului de păsări şi
astfel dublarea producţiei de ouă, ceea ce presupune o lărgire şi dezvoltare a întregii
activităţi a firmei inclusiv a personalului.

Prezentarea datelor necesare

Fondul de rulment
Tabel nr. 1
Simbol / Valori în perioada de
Specificaţie Formulă de UM analiză
calcul 2006 2007 2008 2009
Capital
Cpm Lei 111.589 220.309 233.502 238.924
permanent
Active
Ai Lei 276.608 243.908 264.908 373.567
imobilizate
Fondul de FR=Cpm-
-165.019 -23.599 -31.406 -134.643
rulment Ai Lei
Active
Ac Lei 105.852 101.066 103.182 58.476
circulante
Datorii pe
Dts Lei 270.470 124.465 134.488 193.118
termen scurt
Fondul de
FR= Ac- -165.019 -23.599 -31.406 -134.643
rulment Lei
Dts
Capital
Cpr Lei 73.663 46.070 81.677 87.699
propriu
FRp= Cpr-
FR propriu Lei -202.945 -197.838 -183.231 -285.868
Ai
FR FRî= FR-
Lei 37.926 174.239 151.825 151.225
împrumutat FRp
Cifra de
CA Lei 1.013.488 1.162.865 719.295 912.999
afaceri

Necesarul de fond de rulment

Tabel nr.2
Specificaţie Simbol / UM Valori în perioada de

39
 Formulă analiză
de calcul 2006 2007 2008 2009
Stocuri St Lei 35.288 44.117 68.324 28.717
Creanţe Cr Lei 41.995 46.552 11.383 5.356
Datorii
nefinanciare pe Dnfts Lei 270.470 124.465 134.488 193.118
termen scurt
Necesar de NFR=
fond de (St+Cr)- -193.187 -33.796 -54.781 -159.045
rulment Dnfts Lei

Trezoreria
Tabel nr.3
Specificaţie Simbol / UM Valori în perioada de
Formulă analiză
de calcul 2006 2007 2008 2009
Necesarul
de fond de
rulment NFR Lei -193.187 -33.796 -54.781 -159.045
Fondul de
rulment FR Lei -165.019 -23.599 -31.406 -134.643
Trezoreria T= FR-
netă NFR Lei 28.168 10.197 23.375 24.402

Lichiditatea generală
Tabel nr. 4
Specificaţie Simbol / UM Valori în perioada de
Formulă analiză
de calcul 2006 2007 2008 2009
Active
circulante Ac Lei 105.852 101.066 103.182 58.476
Datorii pe
termen
scurt Dts Lei 270.470 124.465 134.488 193.118.6
Rata
lichidităţii
generale rlg=Ac/Dts - 0.391363 0.812003 0.767221 0.302798

Solvabilitatea
Tabel nr. 5
Specificatie Simbol/Formula u.m Valori in perioada de analiza

40
 de calcul 2006 2007 2008 2009
Capital social Cs lei 136335 136335 136335 136335
Imprumuturi pe
termen
mediu si lung ITML lei 37926 174239 151825 151225
Gradul de
solvabilitate Gsp=Cs*100/
patrimoniala (ITML+Cs) % 78,24 43,90 47,31 47,41

Riscul este o componentă fireasca a vieţii economico-sociale, care are la origine cauze
multiple şi îmbracă forme foarte variate. În ultimele decenii şi, în special, odatã cu
avansarea procesului globalizãrii şi cu expansiunea afacerilor peste graniţele naţionale s-a
asistat la o diversificare fãrã precedent a situaţiilor de risc şi incertitudine în lumea
afacerilor. În paralel, s-a constatat preocuparea a numeroşi specialişti în domeniul
finanţelor,analizei financiare, managementului, statisticii aplicate etc. pentru elaborarea
modelelor deanalizã, monitorizare şi contracarare a riscului
În condiţiile economiei de piaţă, riscul devine o componentă esenţială a politicii
manageriale a oricărui agent economic, a strategiei elaborate de către acesta, strategie
care depinde aproape în totalitate de abilitatea şi capacitatea fiecăruia de a-şi anticipa
evoluţia şi de a-şi valorifica şansele, asumându-şi un aşa zis ”risc al eşecului în afaceri”.
Riscul se manifestă începând chiar din momentul demarării unei afaceri sau investiţii;
continuă cu stabilirea obiectivelor şi a condiţiilor de desfăşurare, apoi cu atragerea
surselor de finanţare, cu implementarea managementului, găsirea pieţelor de desfacere,
stabilirea preţurilor / tarifelor, etc.
Astfel, alegerea unui obiectiv eronat, luarea unor decizii manageriale greşite sau
necorelarea volumului producţiei cu cererea existentă pe piaţa respectivă duc la apariţia
unui risc, care se va manifesta sub formă de pierdere pentru firma respectivă. Aşadar,
problematica descoperirii şi evitării pe cât posibil a situaţiilor probabile de a genera riscul
este una prioritară pentru bunul mers al firmei.
Într-o accepţiune sintetică, riscul la nivelul agenţilor economici este apreciat ca fiind
variabilitatea rezultatului unei activităţi sub presiunea mediului înconjurător.
Rentabilitatea activităţii economice este direct dependentă de riscul suportat: ea nu poate
fi apreciată decât în funcţie de riscul pe care îl suportă agentul economic.
Diferiţii agenţi economici nu-şi asumă un risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care
o anticipează. În acest context apare necesară introducerea noţiunii de „gestiune a
riscului”. În sens general, acesta presupune minimizarea pierderilor, respectiv a
cheltuielilor suplimentare în situaţia producerii riscului.
Gestiunea riscului are în vedere două elemente: evaluarea riscurilor şi luarea măsurilor
asiguratorii pentru evitarea lor. Evaluarea riscurilor implică aplicarea unor metode de
analiză, procedee şi tehnici statistice care să permită dimensionarea factorilor ce pot
genera riscuri, astfel încât pierderile să fie minime, în timp ce al doilea factor – măsuri
asiguratorii – presupune direcţionarea efectuării tranzacţiilor spre arii cu expunere la risc
cât mai mici, mergându-se uneori chiar până la renunţarea tranzacţiilor respective şi
adoptarea unor politici de asigurare ca ultimă soluţie, atunci când măsurile de prevenire
nu sunt suficiente.

41
 Riscul, deseori desemnat de analişti ca variabilă exogenă pentru modelele lor de calcul
şi analiză, poate fi generat de o diversitate de factori interni şi/sau externi de agentul
economic:
− specificul activităţilor desfăşurate;
− politica managerială adoptată pentru toate nivelele ierarhice ale structurii organizatorice
şi funcţionale;
− relaţiile agentului economic respectiv cu furnizorii, clienţii, etc.;
− conjunctura economică, politică, juridică, legislativă;
− alţi factori.
In continuare vom vorbi despre : riscul de exploatare, riscul economic, riscul
financiar si riscul de faliment.

4.2.Evaluarea riscului de exploatare

Riscului de exploatare este evaluat cu pragului de rentabilitate (numit si pragului critic

sau punct mort) care evidentiaza nivelul minim de activitate la care trebuie sa se situeze
intreprinderea pentru a un lucra in pierdere.
Pragul de rentabilitate este punctul in care cifra de afaceri acopera cheltuielile de
exploatare, iar rezultatul economic este nul. In termeni de risc spunem ca incepand de la
acest punct intreprinderea sa devina rentabila.
Cu cat nivelul activitatii este mai indepartat de acest punct cu atat riscul este mai
redes, iar activitatea intreprinderii mai profitabila. In general intreprinderea un poate
preturile cu care cumpara factorii de productie si nici preturile bunurilor pe care le
produce si le vinde. In aceasta ipoteza, singura variabila asupra careia poate sa actioneze
pentru ca veniturile sale sa depaseasca cheltuielile, ramane nivelul activitatii.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face in unitati fizice sau valorice,
pentru un singur produs sau pentru intreaga activitate. Calculul pragului de rentabilitate
in unitati valorice, pentru un singur produs sau pentru intreaga activitate. Calculul
pragului de rentabilitate in unitati valorice se poate face atat pentru intreprinderii
monoproductive cat si pentru cele care produc si comercializeaza o gama variata de
produse(multiproductive).
Riscul de exploatare se referă la variaţia rentabilităţii economice sau financiare, în
cazul în care întreprinderea îşi finanţează activitatea în exclusivitate din capitaluri proprii.
Acest risc diferă de la o ramură de activitate la alta, de la o întreprindere la alta în cadrul
aceleiaşi industrii, şi el poate să fluctueze în timp.

42
 Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele activului total al intreprinderii, fără
a ţine seama de modul de procurare a capitalurilor alocate pentru constituirea acestui activ. Din
acest motiv se spune că rata rentabilităţii economice este independentă de politica de finanţare
promovată de societate.
Relaţia de calcul a rentabilităţii economice este:

EBE; RE
X 100
Re = At

Rata rentabilităţii economice calculată cu aceasta relaţie exprimă nivelul de remunerare a

activului total aflat la dispoziţia societăţii comerciale.

Rata rentabilitatii economice

Tabelul nr. 6
Simbol/ Perioada de analiză
Specificaţie UM
Formulă de calcul 2006 2007 2008 2009
Rezultatul din
exploatare Rexpl lei 92108 83285 42625 43798
Activ total At lei 382058 344574 368090 432043
Cifra de afaceri CA lei 1013488 1162865 719295 912999
Rata rentabilitatii
economice Re=Rexpl/At*100 % 24,11 24,17 11,58 10,14
Indicele rezultatului
exploatarii I Rexpl % 100,00 90,42 51,18 102,75
Indicele activului total IAt % 100,00 90,19 106,82 117,37
Indicere ratei rentab.
Ec. I Re % 100,00 100,26 47,91 87,54

În termeni reali, rata rentabilităţii economice are două dimensiuni: nivelul minim, care este
cel puţin nivelul ratei dobânzii la capitalul împrumutat, şi nivelul optim, care trebuie să acopere
riscul economic şi riscul financiar pe care şi l-au asumat posesorii capitalurilor puse la
dispoziţia societăţii.
În practică se apreciază ca optim un nivel al ratei rentabilităţii economice de 20%, ca urmare a
faptului că întreprinderea trebuie să aibă posibilitatea ca într-o perioadă de timp cât mai scurtă
să-şi reînnoiască şi să-şi crească activele.
În cazul S.C BI-FO-NI SRL, rata înregistrează valori de aproximativ 24% in primii doi
ani de analiză, valori ce depaşesc nivelul considerat optim de 20%, ceea ce reflectă o activitate
economică rentabila promovată de societate.
În ultimii doi ani însă, rata rentabilităţii economice se reduce considerabil, pe fondul reducerii
rezultatului din exploatare, aceasta înregistrând valori de 11,58% în 2008 şi 10,14% în 2009,
valori mult sub nivelul optim. Prin urmare, sunt necesare anumite măsuri de imbunătăţire a
activităţii:
-creşterea ponderii mijloacelor fixe active în totalul activelor imobilizate,
- îmbunătăţirea structurii activelor circulante, prin creşterea stocurilor cu rotaţie rapidă ,
respectiv prin eliminarea stocurilor drgradate sau cu rotaţie foarte lentă,
- majorarea ratei profitabilităţii comerciale prin creşterea ponderii rezultatului exploatării în
cifra de afaceri.
Ratele de rentabilitate financiară măsoară performanţa numai a capitalului propriu, iar în
mod indirect, oportunitatea menţinerii acestuia în afacere.

43
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende şi
creşterea capitalurilor proprii, constituind un mijloc de stimulare a participării la creşterea
capitalului social, atât pentru acţionarii existenţi, cât şi pentru noii acţionari.
Dacă nivelul ratei este ridicat, acţionarii acceptă ca o parte din profitul lor să fie lăsat la
dispoziţia întreprinderii, asigurând astfel mijloacele de creştere a acestora.
Rata rentabilităţii financiare nete remunerează proprietarii întreprinderii direct, prin
acordarea de dividende şi prin creşterea rezervelor şi indirect prin alocarea de sume pentru
dezvoltarea întreprinderii.
Rata rentabilităţii financiare se calculează dupa relaţia:
R n e( Px n )
X1 0 0
Cpr
Rf =
Rata rentabilităţii financiare este dependentă de modalităţile de finanţare a activităţii, fiind
sensibilă la modificarea structurii financiare, în special a gradului de îndatorare. De asemenea
este influenţată de regimul de calcul al amortizării şi provizioanelor, al cheluielilor deductibile
si nedeductibile pentru determinarea bazei de calcul a impozitului
pe profit .
Rata rentabilităţii financiare Tabel nr.7

Simbol/ Perioada de analiză

Formulă de UM
calcul 2006 2007 2008 2009
Capital propriu Cpr lei 73663 45870 81677 87699
Rezultatul net al
exercitiului Rnex lei 24151 12621 507 8681
Rata rentabilitatii
financiare Rf % 32,79 27,51 0,62 9,90
Indicere Rf I Rf % 100 83,92 2,26 1.594,66
Indicele rezultatului net
al ex. I Rnex % 100 52,26 4,02 1.712,23
Indicele capitalului
propriu I Cp % 100 62,27 178,06 107,37

În mod practic, se consideră ca nivel optim pentru rata rentabilităţii financiare o rată de 25%.
Se observa astfel ca în anii 2006 şi 2007 rata rentabilităţii financiare are valori peste cea
considerată optimă, dar înregistrează o scădere cu 5,27% în mărimi absolute.
În anul 2008, rata înregistrează o scădere bruscă, cu 26,89% în mărimi absolute, aceasta
ajungând la 0,62%.
În 2009 are loc o redresare a ratei rentabilităţii financiare, aceasta creşte cu 9,28% în mărimi
absolute, atingând valoarea de 9,90%. Totusi, aceasta se află mult sub valoarea considerată
optimă.

4.3. Evaluarea riscului comercial

1) Evaluarea riscului legat de domeniul de activitate şi evaluarea riscului client

Acest risc poate fi analizat pe de o parte în funcţie de poziţia întreprinderii în ciclul de

producţie, iar pe de altă parte, în raport cu situaţia concurenţei sale.

44
 În raport cu furnizorii, riscul este diminuat de existenţa mai multor furnizori din acest
domeniu de activitate, la care se poate apela în condiţiile în care furnizorii existenţi ai
întreprinderii s-ar confrunta cu dificultăţi de livrare în acelaşi timp.
Dezavantajul major constă în faptul că concurenţa existentă pe piaţa unde activează şi
firma, este destul de mare, de aceea dacă firma se confruntă cu dificultăţi la un moment dat,
furnizorii au posibilitatea de a găsi cu uşurinţă alţi clienţi.
În evaluarea riscului client, am analizat structura afacerii pe clienţi şi am constatat că este
concentrată în principiu pe un număr mic de clienţi care deţin un procent de 70% din totalul
vânzărilor firmei aceştia fiind consideraţi clienţi tradiţionali ai firmei, clienţii în curs de
stabilizare deţin un procent de 25% din total, iar clienţii noi deţin 5%. Numărul total de clienţi
este de aproximativ 500 la sfârşitul anului 2009. Nu există un dezavantaj major din acest punct
de vedere deoarece clienţii tradiţionali nu se confruntă cu dificultăţi şi îşi onorează la timp
plăţile pentru firmă.
Structura afacerii pe zone geografice este de asemenea concentrată în mare parte pe o
singură zonă şi anume zona din centrul ţării. Celelalte zone nu fac parte din zonele de interes
ale societăţii analizate sau au un interes nesemnificativ.

2) Evaluarea riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate se distinge prin caracterul său subiectiv. Nu există norme de referinţă
pentru măsurarea lui. Caracteristicile activităţii, care implică un nivel mai mare sau mai mic de
incertitudine, precum şi ambiţiile proprii ale întreprinderii determină marja de securitate care
trebuie să fie luată în calcul de către manageri.
Conform datelor de la întreprinderea analizată de noi lichiditatea are o valoare de 0.31%,
deoarece datoriile pe termen scurt au valori mai mari decât activele circulante. Valoarea
minimă acceptabilă a indicatorului de lichiditate curentă este de 1,00 sub acest nivel firma se
află în pericol de incapacitate de plată, această situaţie fiind valabilă şi în cazul nostru ceea ce
înseamnă că dacă valoarea activelor circulante creşte, atunci datoriile pe termen scurt pot fi
acoperite în totalitate pe seama activelor circulante.

4.4. Evaluarea riscului financiar

Pentru desfasurarea activitatii, intreprindera utlilizeaza atat resurse financiare proprii, cat si
resurse financiare imprumutate care se deosebesc prin costul pe care il genereaza.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii
financiare a firmei. Capitalul unei firme este format din două componente – capitalul propriu şi
împrumuturi, componente care se deosebesc fundamental prin costul pe care îl generează
fiecare. O firmă care recurge la împrumuturi trebuie să suporte sistematic şi cheltuielile
aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea şi costul pe care îl presupune, antrenează o
variabilitate a rezultatelor şi, prin urmare, modifică substanţial riscul financiar la care se supune
firma.
Analiza variabilităţii rentabilităţii capitalului propriu sub incidenţa politicii financiare al
firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, care preocupă în mod special acţionarii.
Mărimea influenţei politicii financiare, a structurii financiare asupra informaţiilor firmei, a dat
naştere unei modelări simple, cunoscută în peisajul economic sub denumirea de ”efect de levier
financiar”. Levierul financiar exprimă incidenţa îndatorării firmei asupra rentabilităţii
capitalului propriu.
Efectul de levier financiar constă în variabilitatea rezultatului curent al întreprinderii ca
urmare a practicării unei anumite structuri financiare, variabilitate care va conduce la creşterea
sau scăderea nivelului de rentabilitate al capitalului propriu.
Efectul de levier financiar se determină astfel:
45
Unde:
Re- rata economică de rentabilitate care exprimă rentabilitatea capitalului investit
Rd – rata dobânzii de referinţă (10,25%/an)
D/Kpr – levierul, denumit şi gradul de îndatorare sau „braţul levierului financiar

În cazul societăţii analizate, pe baza informaţiilor oferite de situaţiile financiare anuale, putem
deduce urmărorul nivel al levierului financiar:
Efectul de levier 2006 =( 24.11-15.5 )*308 396/73 663 = 8.61*4.1866 = 36.0467
Efectul de levier 2007 =( 24.17-15.5 )*298 704/45 870 = 8.67*6.5120 = 56.4591
Efectul de levier 2008 =( 11.58-15.5 )*286 313/81 677 = -3.92*3.5055 = -13.7416
Efectul de levier 2009 = ( 10.14-15.5 )*344 344/87 699 = -5.36*3.9265 = -21.0461
Se observă că în primii doi ani Re>Rdob, ceea ce presupune o situaţie propice îndatorării,
dacă utilizarea resurselor imprumutate in procesul de exploatare conduce la cresterea
rentabilitatii capitalului propriu. Nivelul de creştere este cu atât mai mare cu cât gradul de
îndatorare este mai mare, fără să se depăşească un prag de îndatorare considerat normal din
punct de vedere al riscului financiar (67%).
În ultimii doi ani de analiză Re<Rdob, iar în această situaţie costul indatorării devansează
nivelul de rentabilitate al capitalului investit ceea ce inseamnă că resursele împrumutate sunt
mai scumpe decat efectele pe care le generează. Aceste lucru va conduce la descreşterea
rentabilităţii capitalului propriu proporţional cu gradul de îndatorare.

4.5. Evaluarea riscului de faliment

Falimentul şi riscul de faliment sunt două noţiuni al căror inţeles economic este diferit deşi,
în foarte multe cazuri, în literatura de specialitate, sunt utilizate ca având inţeles similar. Între
riscul de faliment şi faliment există o relaţie de directă proporţionalitate ( cu cât riscul de
faliment este mai mare, cu atât posibilitatea apariţiei falimentului este mai mare şi invers ),
însă, între cele două noţiuni nu poate fi pus semnul egalităţii.
Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecinţe negative,
cu implicaţii complexe asupra întregii activităţi a agentului economic, cât şi asupra altor entităţi
care vin în contact cu agentul respectiv.
Pentru a putea obţine de la instituţiile financiare avizate credite necesare pentru
modernizarea capacităţilor existente (prin achiziţionarea de tehnologii noi), pentru crearea unor
capacităţi de producţie noi sau pentru orice alt tip de investiţie care presupune un efort financiar
mai mare decât posibilităţile proprii, orice firmă trebuie să facă dovada eficacităţii activităţii
desfăşurate, respectiv a celei rezultate ca urmare a investiţiei şi a garanţiilor de care acesta
dispune.
Determinarea riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât şi pe
nparcursul derulării contractului de creditare, deoarece nu este posibil ca, prin aplicarea unei
teorii sau formule, să se garanteze că suma acordată clientului de către bancă împreună cu
dobânda aferentă acestui credit vor fi rambursate în întregime. De aceea, băncile, pentru
evitarea pierderilor, trebuie să aibă în vedere câteva elemente generale care se referă la:
 − solicitantul creditului;
 − obiectivele urmărite prin solicitarea împrumutului (cererea de creditare);
 − termenul de rambursare;
 − dobânzile şi comisioanele bancare practicate;
 − garanţiile oferite şi modalităţile de recuperare a creditului.
Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face faţă unei
tranzacţii financiar – bancare, respectiv incapacitatea sa de a rambursa la timp sumele
46
împrumutate în condiţiile stabilite de comun acord cu terţii, în baza unui contract de creditare.
El poate fi rezultatul apariţiei unor dificultăţi care iniţial, la efectuarea analizei şi în etapa
evaluării şi aprobării creditului, nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derulării
contractului, şi-au făcut apariţia.
Prin urmare, procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii
întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii
întreprinderii.
În teoria economică, au fost elaborate o serie de modele de analiză a riscului de faliment,
bazate pe metoda scorurilor, dintre care se remarcă modelul ALTMAN şi modelul CONAN –
HOLDER.

4.5.1. Modelul ALTMAN

Profesorul american E.I.Altman a elaborat în anul 1968 una dintre primele funcţii de scor
utilizate în analiza riscului de faliment. El a folosit informaţiile obţinute din studierea unui larg
eşantion de companii, dintre care unele au dat faliment, iar altele au supravieţuit. A constatat că
analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a
75% din falimente, cu 2 ani înainte de producerea acestora.
Funcţia folosită de Altman are următoarea formă:

Ratele utilizate sunt următoarele:

Capitalizarea bursieră reprezintă o mărime absolută dată de produsul dintre ultimul curs
bursier din exerciţiul încheiat şi numărul de acţiuni.
Activele circulante nete reprezintă diferenţa dintre activele circulante şi pasivele circulante.
Din conţinutul indicatorilor rezultă că nivelurile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează
o valoare absolută mai mare. De aceea scorul Z este interpretat astfel:
Z < 1,8 – starea de faliment este iminentă;
Z > 3 – situaţia financiară este bună; bancherul poate avea încredere în întreprinderea
respectivă, aceasta fiind solvabilă;
1,8 < Z < 3 – situaţia financiară este dificilă, cu performanţe vizibil diminuate şi apropiate de
pragul stării de faliment;
Aprecierea riscului de faliment la SC BI-FO-NI SRL prin utilizarea modelului Altman

47
 Tabelul nr.8

Simbol/Formula de Valori in perioada de criza

Specificatie UM
calcul
2006 2007 2008 2009
Rezultatul
curent
inainte de
impozitare Rc=Rex+Rfin+Rextr lei 363,100.00 186,500.00 60.00 36,000.00
Cifra de 1,013,488.0 1,162,665.0 719,295.0
afaceri CA lei 0 0 0 912,999.00
368,090.0
Activ total At lei 382,060.00 344,974.00 0 432,043.00
Active 103,182.0
circulante Ac lei 105,852.00 101,066.00 0 58,476.00
x3 Rc/At - 0.95 0.54 0.0002 0.08
x5 CA/At - 2.65 3.37 1.95 2.11
x1 Ac/At - 0.28 0.29 0.28 0.14

z 1,2*x1+3,3*x3+0,999*x5 - 6.12 5.50 2.29 2.55

4.5.2. Modelul CONAN – HOLDER

Modelul dezvoltat de cei doi autori se încadrează în metodele testate statistic.

Se aplică întreprinderilor industrial cu un număr între 10 şi 500 de salariaţi. El se bazează pe
un eşantion de 95 de întreprinderi mici şi mijlocii, dintre care jumătate au dat faliment în
perioada 1970 – 1975. Întreprinderile analizate au fost grupate statistic şi s-a determinat o
funcţie scor aplicabilă pentru întreprinderile industriale, întreprinderile de construcţii,
întreprinderile de comerţ en gros şi cele de transport.

Modelul are la bază următoarea funcţie:

Cu x1, x2, x3, x4, x5 se determină prin relaţiile:

48
În cazul acestui model, riscul de faliment depinde tot de nivelul lui z, după cum urmează:

Aprecierea riscului de faliment la SC BI-FO-NI SRL prin utilizarea modelului CANAN –

HOLDER

Tabelul nr. 10

Simbol/Formula Valori in perioada de analiza

specificatie UM
de calcul
2006 2007 2008 2009
Excedentul brut al
exploatarii EBE lei 121,145.00 121,465.00 11,084.00 99,766.00
286,313.0
Datorii totale Dt lei 308,396.00 298,704.00 0 344,343.00
x1 EBE/Dt 0.39 0.41 0.04 0.29
Capital propriu Cpr lei 73,663.00 46,070.00 81,677.00 87,699.00
368,090.0
Pasiv total Pt lei 382,059.00 344,974.00 0 432,043.00
49
x2 Cpr/Pt 0.19 0.13 0.22 0.20
Active circulante
fara stocuri Ac-St lei 70,564.00 56,949.00 34,858.00 29,759.00
x3 Ac-St/Pt 0.18 0.17 0.09 0.07
Cheltuieli
financiare Chf lei 56,086.00 64,646.00 4,231.00 6,300.00
Valoarea adaugata 186,876.0
bruta VAB lei 307,664.00 273,540.00 0 241,066.00
x5 Chpers/VAB 0.59 0.54 0.73 0.57
1,013,488.0 1,162,865.0 719,295.0
Cifra de afaceri CA lei 0 0 0 912,999.00
137,349.0
chelt cu pers Ch pers lei 182,000.00 148,979.00 0 138,300.00
X4 Chf/CA 0.0553 0.0556 0.0059 0.0069
Z 0.06 0.05 -0.01 0.02

Aşa cum se observă din cele prezentate anterior, funcţia z a lui Altman se situează în primii
doi ani de analiză la un nivel destul de bun >3, ceea ce înseamna situatia firmei este una destul
de buna, iar bancherii ar putea avea incredere in aceasta firma.In ultimii ani situatie nu este prea
imbucuratoare, firma situandu-se in zona de alerta.
In cazul în care am avut în vedere cel de-al doilea model de calcul, modelul Conan-Holder,
nivelul funcţiei z nu este unul mulţumitor pentru managementul firmei, situaţia actuală situând-
o din punct de vedere al riscului de producere al falimentului în zona de Pericol-Alertă (30%-
65% risc de producere).
Cu toate acestea însă în cazul în care am efectuat analiza riscului cu metoda Canon-Holder,
observăm că rezultatul obţinut este mult mai relevant decât cel obţinut prin utilizarea modelului
Altman, situaţia inrautatindu-se în anul 2008 si revenind in 2009 la 0.02. se impune astel ca
managementul firmei sa ia masuri de redresare.

50
 CONCLUZII

Din prezentarea indicatorilor economici, realizaţi de SC BI-FO-NI SRL se constată o

scădere de la an la an a cifrei de afaceri , ca urmare a creşterii concurenţei .
Cu toate acestea greutăţi, societatea reuseşte să se menţină pe piaţa judeţeană şi
desfăşoară o activitate rentabilă. Din analiza contului de profit şi pierdere la data de
31.12.2008, se constată că societatea realizeaza un profit net de 604 şi care pe activităţi se
prezintă astfel:
La data de 31.12.2008, societatea obţine pe total activitate un profit net de 604 ron, în timp
ce din activitatea de exploatare obţine profit în valoare de 42.625 ron,profit diminuat de
pierderea în valoare de 42.021 ,obţinută din activitatea financiară, ca urmare a dobânzilor
plătite pentru creditele avute în sold..
Lichiditatea şi solvabilitatea sunt în creştere ca urmare a creşterii activelor circulante,
capitalurilor proprii şi scăderii datoriilor care au ajuns la 77%. În cadrul datoriilor ponderea o
deţin furnizorii şi obligaţiile faţă de asociaţi.
De asemeni, creşterea capitalurilor proprii de la o perioadă la alta se datorează profitului
realizat .
La data de 30.06.2007 agentul economic avea active circulante în valoare de 175.822 ron
din care clienţii în valoare de 117.900, stocurile în valoare de 43.595 cuprind stocuri de materii
prime ,diferenţa de 14.327 ron reprezintă alte active circulante(9.500 ron debitori diverşi şi
4.827 ron disponibilităţi în cont şi casă ).
La data de 31.12.2006 agentul economic avea active circulante în valoare de 120.101 ron
din care clienţii în valoare de 37051 ron cu o vechime până la 90 de zile aşa cum rezultă şi din
situaţia anexată. Stocurile în valoare de 35.303 ron cuprind stocuri de materii prime,diferenţa
de 47.747 ron reprezintă alte active circulante(38.246 ron disponibilităţi în cont şi casă,debitori
diverţi 9.501 ron ).
La data de 31.12.2008 agentul economic avea active circulante în valoare de 103.182 ron
din care creanţe în valoare de 11.383 ron cu o vechime până la 90 de zile aşa cum rezultă şi
din situaţia anexată. Stocurile în valoare de 68324 ron cuprind stocuri de materii prime
,combustibili,23.475 disponibilităţi în cont şi casa.
Datoriile la data de 30.06.2007 în valoare de 354.981 se compun din: credite 196.862 ron
reprezentând utilizarea(106862 ron) plafonului liniei de credit in valoare de 110.000 ron ,
contractată la BC SANPAOLO IMI BANK ROMANIA SA şi 90.000 ron credit pe termen de
12 luni contractat la BRD , furnizori în suma de 36985 ron ,iar diferenţa de 121.134 mil lei o
reprezintă alte datorii {,TVA de plată în valoare de 34.577 ron,fd. speciale 1007 ron,impozit pe
profit 6.380 ron, alte datorii( amenzi ,penalitati,majorari) 2.933 ron,asigurări sociale 45.388
51
ron,ajutor şomaj 4.011 ron,impozit salarii 1.423 ron,salarii 6.915 ron şi sume lăsate de asociaţi
la dispoziţia firmei 18.500 ron}.
Datoriile la data de 31.12.2007 în valoare de 298.704 ron se compun din: credite 167264
ron reprezentând: 107264 ron utilizarea plafonului liniei de credit in valoare de 110.000 ron ,
contractată la BC SANPAOLO IMI BANK ROMANIA SA şi 60000 ron credit in sold
contractat la BRD ,furnizori în suma de 71.582 ron cu o vechime de până la 60 zile ,iar
diferenţa de 59.858 ron o reprezintă alte datorii {,TVA de plata in valoare de 29370 ron,fd.
speciale 143 ron,impozit pe profit 9.520 ron , ,asigurări sociale 14004 ron,ajutor şomaj 2131
ron,impozit salarii 24 ron,salarii 4666 ron}.
Datoriile la data de 30.06.2008 in valoare de 350.037 ron se compun din;credite 139.782
ron reprezentând utilizarea plafonului liniei de credit in valoare de 102.500 ron , contractată la
BC SANPAOLO IMI BANK ROMANIA SA şi 37.282 ron credit pe termen de 12 luni
contractat la BRD ,furnizori in suma de 124.728 ron ,iar diferenţa de 85.527 ron o reprezintă
alte datorii {,TVA de plata in valoare de 14.858 ron,fd. speciale 324 ron,impozit pe profit 9.520
ron , alte datorii( amenzi ,penalităţi,majorări) 0,asigurări sociale 22.628 ron,ajutor şomaj 2.696
ron,impozit salarii 86 ron,salarii 9.425 ron şi sume lăsate de asociaţi la dispoziţia firmei 25.990
ron}.
Datoriile la data de 31.12.2008 în valoare de 286.313 ron se compun din: credite 125.930
reprezentând: 102.500 ron utilizarea plafonului liniei de credit in valoare de 102.500 ron ,
contractată la BC SANPAOLO IMI BANK ROMANIA SA şi 23.430 ron credit in sold
contractat la BRD ,furnizori în suma de 70.150 ron cu o vechime de până la 60 zile, iar
diferenţa de 90.233 ron o reprezintă alte datorii {,TVA de plata in valoare de 25.830 ron, fd.
speciale 55 ron, impozit pe profit 9.617 ron ,asigurari sociale 26.513 ron, ajutor şomaj 3315
ron,impozit salarii 112 ron, salarii 8.416 ron, asociaţi 16.375 ron }.
Şi la data de 31.01.2009 ,societatea prezintă urmatoarea situaţie:
obţine profit din activitatea de exploatare în valoare de 5.513 ron,dar din activitatea financiară
obţine piedere in valoare de 2.402 ron ,rezultând astfel pe total activitate un profit in valoare de
3.111 ron.
Activele circulante se menţin cam la aceeasi valoare şi anume 100.367 ron şi se compun din:
stocuri=62.033 ron,creanţe 9.607 ron,casa şi conturi la bănci=28.727 ron.
Datoriile sunt in valoare de 278.145 ron cu urmatoarea componentă:credite=124.247
ron,furnizori=61.889 ron, şi alte datorii în valoare de 92.009 ron (asociati conturi curente=
16.375 ron;salarii 6.380,cas 28.359,somaj 3.359,impozit profit 9.617,tva de plată
27.698,impozit salarii 105,fonduri speciale 116 ron). Din totalul de 92.009 ron societatea are
datorii restante în valoare de 58.689 ron iar dintre acestea ponderea o deţine CAS-ul =29.329
ron şi contribuţie sănătate=22.766 ron.
Analizând fluxul de numerar s-a constatat că agentul economic şi-a prognozat pe perioada
de creditare încasările necesare şi utilizarea veniturilor astfel incât să existe posibilitatea
rambursării creditului contractat.

52
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1.Gheorghe Băileşteanu, “Diagnosticul şi evaluarea firmei”, Editura Mirton, Timişoara, 1995;

2.Gheorghe Băileşteanu, “Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri” , Ediţia a-III-a, Editura
Mirton, Timişoara, 2005;
3.Liviu Cabariu, ”Analiza şi evaluarea societăţilor comerciale”, Editura Expert,Bucuresti,2002;
4.Dan Dalotă, Simona Dalotă, “Analiza şi evaluarea firmei”, Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2000;
5. Marius Dan Dalotă, “Analiza microeconomică”, Editura Orizonturi Universitare,Timişoara;
6. Margulescu D., ş.a, “Diagnostic economico- financiar”, Editura Romcart,Bucuresti,1994;
7.Aurel Işfănescu,Vasile Robu, Ion Anghel, “Evaluarea înteprinderii”, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti;
8.Camelia Szathmary-Miclea, “Evaluarea şi gestionarea riscului în întreprinderile mici şi
mijlocii”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2003;
9.Ioan Mihai (coordonator), ”Analiza situaţiei financiare a agenţilor economici”, Editura
Mirton, Timişoara, 1997;
10. Maria Niculescu, “Diagnostic global strategic ”, Editura Economică,Bucureşti,1997;

53
54