Sunteți pe pagina 1din 29

CAPITOLUL II

INCERTITUDINE, RISC ŞI ASIGURARE


ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

2.1. Teoria riscului şi incertitudinii şi reflectarea sa în asigurări

Incertitudinea constituie una dintre coordonatele fundamentale ale lumii în care trăim. După cum
arăta J.K. Galbraith, lumea trăieşte în prezent la vârsta incertitudinii1. Mai mult, se poate aprecia că
dezvoltarea societăţii contemporane s-a putut realiza prin decizii luate în condiţii de incertitudine, cu
asumarea unor riscuri.
Dezvoltarea economică şi socială modernă are loc într-o lume în care incertitudinea, probabilitatea şi
riscul sunt condiţii date, producătoare de reale posibilităţi şi opţiuni. Astfel, în termeni economici, procesul
de producţie este decis întotdeauna ex ante, iar incertitudinea cu privire la rezultatul său poate fi redusă până
la un nivel minim. Dar confruntarea cu cererea are loc ex post, după luarea iniţiativei de a produce, în condiţii
fireşti de incertitudine. Indiferent de precauţiile luate, va rămâne o marjă de incertitudine şi „cu cât este mai
important efortul, cu atât va fi mai mare această marjă de incertitudine sau de imprevizibilitate, dat fiind
faptul că este luat în considerare timpul real, cel al fiinţelor vii“2.
Din punct de vedere filozofic, există două posibilităţi de a aborda incertitudinea. Ea poate fi
considerată ca o reflectare a ignoranţei oamenilor, a imposibilităţii de a înţelege ordinea naturală a lucrurilor.
De asemenea, incertitudinea poate fi privită ca o parte integrantă a realităţii, plasând hazardul în centrul
fenomenelor şi proceselor din natură şi societate, concepţie ilustrată de principiul indeterminării formulat de
Heisenberg în fizica modernă3. În primul caz, se acceptă că probabilitatea producerii fenomenelor este
obiectivă, ea fiind valoarea limită către care tinde frecvenţa unui eveniment pe măsură ce numărul
experimentelor creşte. În al doilea caz, se consideră că probabilitatea este eminamente subiectivă, rămânând
la aprecierea fiecărui individ, în condiţiile de informaţie incompletă ale fiecăruia.
Conceptul de probabilitate obiectivă stă la baza distincţiei între situaţiile de risc şi situaţiile de
incertitudine, formulată de Frank Knight în anul 19214. După el, situaţiile de risc sunt caracterizate prin
faptul că probabilităţile obiective (frecvenţele de producere) sunt cunoscute, caz în care se poate folosi
această informaţie pentru compensarea riscurilor individuale.
Situaţiile de incertitudine apar când:
- probabilităţile obiective sunt necunoscute şi decidentul recurge la aprecierile sale subiective asupra
realităţii fiecărui risc;
- probabilităţile obiective sunt cunoscute, dar o anumită situaţie concretă are prin ea însăşi un caracter
unic, făcând, de asemenea, necesare aprecieri subiective.
Aşadar, incertitudinea ar putea fi definită ca o situaţie de ignoranţă asupra mediului înconjurător
pentru care probabilităţile obiective sunt necunoscute5.

1
Galbraith, J.K. – Le temps des incertitudes, Gallimard, Paris, 1978.
2
Giarini, O., Stahel, W.R. – Limitele certitudinii, Ed. Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996, p. 53.
3
Noţiunea de hazard a fost introdusă pentru prima oară în fizică de către fizicianul englez Maxwell (sec. al
XIX-lea) în legătură cu poziţia şi mişcarea moleculelor, el postulând că acestea sunt determinate de hazard. Mai
târziu, în secolul trecut, noţiunea a fost utilizată de Bohr şi de Heisenberg în mecanica cuantică: hazardul prin
esenţă era privit drept situaţia în care nu este posibil, chiar în principiu, să se ştie suficient despre prezent pentru a
elabora o previziune completă asupra viitorului
4
Knight, F.H. – Risk, Uncertainty and Profit, Houghton & Miffin, Boston, 1921.
5
Loubergé, H. – Incertitude, Revue Risques, nr. 17, 1994, p. 85.
1
Emergenţa teoriei riscului şi incertitudinii se datorează nevoii de îmbunătăţire a modelelor care
explică funcţionarea economiilor contemporane. Asistăm, începând din al doilea deceniu al secolului trecut,
la dispariţia din aceste modele a premisei de certitudine, de clarviziune a agenţilor economici, în timp ce a
câştigat şi câştigă teren ipoteza acţiunii indivizilor şi entităţilor economice în condiţii de viitor incert şi în
situaţii de risc.
Această modificare de viziune a avut consecinţe benefice asupra cadrului cercetării economice şi al
aplicaţiilor concrete. Ea a permis abordarea unor fenomene greu de explicat în condiţii de certitudine, ca de
exemplu a faptului că întreprinzătorii nu sunt întotdeauna interesaţi să-şi maximizeze profitul. De asemenea,
a asigurat o mai bună cunoaştere a comportamentului indivizilor şi agenţilor economici, în situaţiile în care
un rol esenţial îl are hazardul, mai ales în domeniul financiar, unde acţionează riscul bursier sau riscul
cursului de schimb, dar şi în alte domenii, ca cel al resurselor de muncă sau al exploatării resurselor naturale.
În sfârşit, dezvoltarea teoriei riscului şi incertitudinii a permis integrarea în modelele de echilibru general a
unor domenii de activitate bazate pe incertitudine, ca pieţele financiare şi asigurările.
În acest cadru, societăţile de asigurare au o poziţie deosebită. Până acum câteva decenii, exista încă o
anumită delimitare între lumea asigurărilor şi ştiinţa economică6, datorită a două cauze fundamentale.
O primă cauză este slaba preocupare a asigurătorilor pentru problemele economice propriu-zise. Într-
un mediu economic şi social relativ stabil, asigurătorii au fost preocupaţi, mai degrabă, de probleme juridice,
cum sunt cele legate de reglementarea conduitei în afaceri şi a raporturilor cu asiguraţii, de redactarea
poliţelor de asigurare sau a tratatelor de reasigurare. De asemenea, au avut prioritate problemele actuariale,
vizând calculul probabilităţilor ca etapă a fixării nivelului primelor. În schimb, preocupări cu caracter
economic ca vânzarea produselor, costul acestora, debuşeelor nu au avut acuitatea din alte sectoare de
activitate economică sau au fost chiar neglijate. O explicaţie a acestui fenomen este dată şi de natura
specifică a produsului din asigurări şi a organizării ofertei acestuia. Astfel, pe fondul concurenţei între
asigurători intervine o anumită solidarizare între aceştia, prin funcţionarea reasigurărilor şi a retrocesiunilor;
dificultăţile contractului şi vânzării directe a produselor sunt atenuate de existenţa unui puternic sistem de
intermediari în asigurări (agenţi generali, brokeri). În plus, clientul este constrâns – mai mult decât în alte
sectoare – să cumpere produse de asigurare, fie datorită unor obligaţii legale, fie datorită presiunii tacite a
partenerilor economici şi sociali7.
O a doua cauză o constituie faptul că teoria economică tradiţională care nu a avut în vedere
problematica incertitudinii, nu a avut nici motivaţia de a aborda analiza societăţilor de asigurare. Deşi s-au
elaborat în anii 1950-1975 studii serioase asupra economiei asigurărilor, datorate unor specialişti ca Pfeffer,
Mahr, Farny, Carter, acestea nu au reuşit să integreze asigurările în teoria economică generală, aşa cum este
meritul unor lucrări mai recente, bazate pe utilizarea conceptelor fundamentale ale teoriei riscului şi
incertitudinii. Contribuţii importante în acest sens au adus lucrările lui Kenneth Arrow, Karl Borch, Roland
Eisen etc.8 şi mai recent cele datorate lui Louis Eeckhoudt şi Christian Gollier9. În acest fel, sciziunea între
modelele de echilibru din teoria economică tradiţională şi economia asigurărilor tinde să dispară, iar
importanţa aplicării teoriei riscului şi incertitudinii în asigurări este unanim recunoscută. Încă din anul 1968,
Hammond afirma că „a studia asigurările fără a studia mai întâi riscul şi incertitudinea este acelaşi lucru cu a
studia medicina fără a înţelege anatomia“10.

6
Loubergé, H. – Economie et finance de l’assurance et de réassurance, Dalloz, Paris, 1981, p. 2.
42
De exemplu, în cazul asigurării mărfurilor transportate, al asigurării creditelor, al asigurării bunurilor cu care
se garantează rambursarea unui credit obţinut etc.
7
8
Semnificative în acest domeniu sunt : Arrow, K.J. – Risk Allocation and Information : Some Recent Theoretical
Developments, in „Geneva Papers on Risk and Insurance“ nr. 8/1978; Borch, K. H. - The Economics of Uncertainty,
Princetown University Press, 1968; Borch, K. H. – The Mathematical Theory of Insurance, Lexington Books, 1974.
9
Eeckhoudt, L., Gollier, Chr. – Les risques financiers – évalution, gestion, partage, Ediscience International,
Paris, 1992, la care se adaugă numeroase articole publicate de cei doi autori în reviste de specialitate.
10
Hammond, J. D. – Essays in the Theory of Risk and Insurance, Scott, Foreman & Glennview, 1968, p. 1.
2
Teoria economică a riscului şi incertitudinii se bazează pe o serie de concepte fundamentale: speranţa
de utilitate; ipotezele asupra atitudinii faţă de risc (aversiune, preferinţa şi indiferenţă faţă de risc); riscul
cursului de schimb etc.
Criteriul de opţiune bazat pe maximizarea speranţei de utilitate a fost elaborat încă din 1732, de către
Daniel Bernoulli11 şi dezvoltat ulterior, începând cu J. von Neumann şi O. Morgenstern, în anul 1944.
Speranţa de utilitate este un model de comportament în condiţii de incertitudine care constă în faptul că
indivizii iau – în prezenţa riscului – decizia care le maximizează speranţa unei funcţii a bogăţiei lor finale
(speranţa de câştig).
Un individ poate să aleagă între mai multe decizii de câştig ale căror consecinţe sunt incerte: să joace
sau nu la loterie, să cumpere sau nu acţiuni, să joace sau nu la bursă, să se asigure sau nu etc., toate acestea
vizând posibilitatea unui câştig, în condiţii de incertitudine. Viitorul este deci cunoscut cu incertitudine, dar
această incertitudine este limitată. Nu se pot produce, de fapt, decât două evenimente, opuse şi incompatibile:
se câştigă sau nu la loterie, se câştigă sau se pierde la bursă etc. Asemenea perechi de evenimente se exclud
reciproc şi au probabilităţile de apariţie q, respectiv, 1-q, când q este cunoscut şi cuprins între 0 (când
evenimentul este imposibil) şi 1 (când producerea sa este sigură), constatare care stă şi la baza aplicării
teoriei probabilităţilor în determinarea primelor de asigurare.
Din fiecare din evenimentele menţionate, decurge un rezultat care poate fi pozitiv sau negativ şi care
se notează cu x, respectiv, cu y. Maximizarea speranţei de utilitate (de câştig) conduce la relaţia qx+(1-q)y.
Astfel, pentru un agent economic, dacă U(x) şi U(y) sunt utilităţile aşteptate, referitor la câştigurile x şi y,
indicatorul de utilitate propus este qU(x)+(1-q)U(y).
Speranţa de utilitate influenţează deciziile în condiţii de incertitudine în dublu sens: pe de o parte,
datorită aşa numitului „paradox St. Petersburg“12 şi pe de altă parte, bunului simţ. Rezultatul este că, de fapt,
decizia nu este determinată de speranţa matematică de câştig, ci de cea reală. Deţinătorul unui bilet de loterie
care îi dă o şansă din două (50 %) de a câştiga 10.000 lei (speranţa matematică de câştig de 5.000 lei) are
toate motivele să decidă să-l vândă contra a 4.000 lei siguri13.
Speranţa de utilitate şi aplicabilitatea ei în luarea deciziilor, inclusiv în asigurări, are însă
imperfecţiunile şi contestatarii ei. Determinarea speranţei de utilitate se bazează, aşa cum s-a arătat, pe
probabilităţile obiective. O serie de autori au arătat că în asigurări, ca şi în alte domenii, în luarea deciziilor
contează comportamentul individului plasat în situaţie de „informaţie imperfectă“14.
Ei au subliniat că individul pus în faţa deciziei manifestă o „aversiune faţă de ambiguitate“, adică faţă
de absenţa informaţiilor privind probabilităţile obiective. Astfel, „paradoxul lui Ellsberg“15 arată preferinţa
subiecţilor experimentului pentru loteriile la care au mai multe informaţii asupra probabilităţii diferitelor
rezultate. Aceste observaţii au dus la o serie de reconsiderări în domeniul speranţei de utilitate şi chiar la
apariţia conceptului alternativ de „utilitate nesperată“16, cu efecte inclusiv asupra activităţii de asigurare. Un
astfel de studiu, bazat pe un model de utilitate nesperată, repune în discuţie criteriile de opţiune între prevenire,
autoasigurare şi asigurare17.
Introducerea şi aplicarea teoriei riscului şi incertitudinii în asigurări au avut şi alte efecte benefice. Un
exemplu îl constituie şi clarificările aduse în ce priveşte funcţia economică a asigurărilor. Astfel, în
coordonatele teoriei tradiţionale, contractul de asigurare este, în general, definit ca un produs destinat să ofere
protecţie, securitate asiguratului; alteori, mai ales în asigurările de viaţă este considerat ca un activ financiar,

11
Bernoulli, D. – Exposé d’une nouvelle théorie de la mesure du risque, în Risques nr. 31, 1997, p. 123. Studiul
a fost publicat pentru prima oară în limba latină în anul 1732.
12
Conţinutul „paradoxului St. Petersburg“ este explicat în numeroase volume şi articole publicate în
străinătate. Reţinem, pentru claritate şi concizie Fraysse, J. - Esperance d’utilité, în Risques, nr. 17, 1994, p. 69.
13
Aici intervine, fără îndoială, aversiunea faţă de risc a individului.
14
Şi în asigurări, există o asimetrie informaţională între asigurat şi asigurător, asupra căreia vom reveni.
15
Ellsberg, D. – Risk, Ambiguity and the Savage Axioms, în Quarterly Jounal of Economics, nr. 75/1961.
16
Albouy, F-X – Utilité non esperée, în Risques, nr. 17/1994, p. 161.
17
Konrad, K., Skaperdas, S. – Self insurance and self protection: a non-expected utility analysis, în The Geneva
Papers, Theory, vol. 18, nr. 2, 1993, p. 51.
3
capabil să fructifice disponibilităţile băneşti ale asiguratului, fără a se explica unitatea rolului pe care îl are
asigurătorul pe pieţele financiare cu cel pe care îl joacă în raporturile directe cu asiguratul. Aplicarea teoriei
echilibrului pieţelor în condiţii de viitor incert permite acest lucru, explicând de pe poziţii noi natura
contractului de asigurare şi raţiunile economice ale existenţei societăţilor de asigurare. În această abordare, care
reconsideră ansamblul mecanismului economic şi financiar plecând de la noţiunea de incertitudine, asigurările
îşi găsesc un loc aparte în cadrul sistemului financiar. De asemenea, aplicarea teoriei riscului şi incertitudinii a
adus elemente noi în abordarea unor probleme ca cererea de asigurare, gestiunea societăţilor de asigurare,
dezvoltarea afacerilor în asigurări, influenţa asigurărilor asupra activităţii economice.
Ca urmare a interesului acordat de teoria economică implementării problemelor de risc şi incertitudine,
se constată, în sens invers, schimbarea atitudinii asigurătorilor faţă de mediul economic în care acţionează. A
crescut preocuparea societăţilor de asigurare pentru cunoaşterea şi luarea în considerare a unor factori a căror
influenţă este, în general, mai slabă ca în alte domenii de activitate: globalizarea şi accentuarea concurenţei
internaţionale, presiunea ţărilor în curs de dezvoltare, reglementarea şi dereglementarea în economie şi, în
special, în asigurări, perturbările de ordin monetar etc.
În plus, utilizarea în asigurări a unor concepte şi metode aparţinând teoriei riscului şi incertitudinii a
permis obţinerea unor progrese importante în analiza unor aspecte concrete ale activităţii de asigurare. Astfel,
studierea riscului cursului de schimb, privit din punct de vedere al societăţilor de asigurare, a servit
fundamentării unor aspecte ale gestiunii financiare a asigurătorilor şi, mai ales, a reasiguratorilor. Fluctuaţiile
cursurilor de schimb influenţează veniturile şi profiturile societăţilor de asigurare care operează pe plan
internaţional şi au devenit o importantă problemă pentru operaţiunile de reasigurare. Reasigurarea este o
activitate cu precădere internaţională, care permite extinderea la scară globală a proceselor de dispersie
financiară şi geografică a riscurilor pe care asigurătorii direcţi le-au acceptat pe plan naţional sau regional.
Portofoliile de reasigurări acceptate de marii reasigurători pot cuprinde până la 95% angajamente în valute
străine18, iar caracterul oricum aleator al acestor angajamente este amplificat de fluctuaţia cursurilor de schimb.
Mai mult, riscul de schimb, în cazul reasigurărilor, acţionează în circumstanţe agravante. Reasigurătorul nu
poate, ca operatorul comercial obişnuit să-şi acopere pe piaţa valutară riscul ce ameninţă valoarea viitoare a
plăţilor sale, deoarece nu cunoaşte cu anticipaţie nici cuantumul, nici data plăţilor sale privind despăgubirile.
De aceea, gestiunea financiară a reasigurătorilor este puternic afectată datorită impreciziei şi hazardului
generate de riscul de schimb. Aplicarea şi adaptarea teoriei riscului şi incertitudinii a permis concretizarea
dificultăţilor determinate de riscul de schimb la reasigurator şi inserţia sa în modelarea activităţii acestora19.
În final, trebuie să remarcăm că preocuparea crescândă pentru studierea incertitudinii, a efectelor
acesteia şi a măsurilor de precauţie a condus la apariţia relativ recentă a unei noi ştiinţe, ştiinţa pericolului
(les cindyniques – l.fr.)20. Momentul naşterii sale este considerat a fi 8 decembrie 1987 cu ocazia unui
important colocviu pe această temă organizat la Paris21, unde s-au aprobat documentele-cadru ale acestei
ştiinţe. Plecând de la caracteristicile şi implicaţiile societăţii riscului şi bazată pe constatarea catastrofele nu
sunt accidente, noua ştiinţă desprinde unsprezece caracteristici comune ale sistemelor tehnologice în care s-
au produs catastrofe şi în care sunt implicate neglijenţa sau eroarea umană:
● responsabilitate difuză, într-un cadru organizatoric stratificat;
● ideea infailibilităţii sistemului;
● convingerea că respectarea câtorva reguli explicite este suficientă pentru a asigura fiabilitatea;
● un spirit de echipă care descurajează opiniile divergente sau critice;
● neluarea în considerare a unor experienţe anterioare;
● „spiritul de parohie“: o stare de spirit care conduce la negarea şi respingerea semnalelor venite din
exterior;
● analize de securitate subordonate doar unor criterii de producţie sau performanţă;
18
Loubergé, H. – op. cit., p. 6.
19
A se vedea în acest sens şi Grossman, M. – Manuel de reassurance, Ed. L’Argus, Paris, 1983, cap. 6 şi 8.
20
Kenvern, G-Y. – Les Cyndiniques, în Risques, nr. 4, 1991, p. 42.
21
Colocviu reunind aproape 1500 de participanţi din 13 ţări, reprezentând 30 de sectoare industriale, 320 de
întreprinderi şi 90 de universităţi şi centre de cercetare.
4
● lipsa unor proceduri adecvate şi eficiente pentru situaţii de criză;
● menţinerea unor practici cunoscute ca fiind periculoase;
● neluarea în considerare a unor metode avansate de evaluare a riscului;
● lipsa unei repartizări clare a responsabilităţilor în materie de securitate.
Valoarea practică a acestor caracteristici este neîndoielnică, dacă ţinem seama de faptul că ele se află
la originea unor catastrofe tehnice cum au fost cele de la Bhopal, Cernobâl sau cea a navetei spaţiale
Challenger, care au provocat mari pagube şi importante pierderi de vieţi omeneşti.
Pe aceeaşi linie a conştientizării riscului, se înscrie un studiu referitor la cultura securităţii, privită ca o
componentă a culturii organizaţionale a întreprinderii22. Studiul reliefează că realizarea securităţii în
întreprindere nu este numai o problemă de tehnologie sigură în funcţionare, ci depinde, în cele din urmă, de
interacţiunea între om şi maşină, incluzând comportamentul individual şi colectiv, structurile organizaţionale,
precum şi deprinderile, metodele şi alţi factori similari în abordarea problemelor de securitate. Pe această bază,
devine posibilă influenţarea unor numeroase elemente ale culturii securităţii, pentru a obţine creşterea
siguranţei funcţionării sistemelor complexe.
Emergenţa ştiinţei pericolului23 este ilustrată atât prin introducerea ei în programele unor instituţii de
învăţământ superior, prin înfiinţarea unor bănci de date specializate24 care sunt utilizate şi de asigurători, cât
şi prin cererea crescândă de specialişti în domeniu. Amplificarea unor asemenea preocupări marchează o
nouă etapă în maturizarea comportamentului uman în faţa pericolelor multiple ale societăţii riscului.

2.2 Tipuri de risc şi riscul în asigurări

Societatea contemporană este confruntată permanent cu o extraordinară diversitate de riscuri: riscuri


naturale, riscuri profesionale, riscuri ce afectează sănătatea, riscuri ce deteriorează mediul înconjurător şi au
efecte negative asupra generaţiilor viitoare etc., a căror acţiune este omniprezentă, astfel încât cuvântul „risc“
nici nu îşi găseşte nici un antonim în vorbirea curentă şi nici în dicţionare.
Etimologia şi originea geografică a cuvântului risc sunt controversate. În limba franceză, risque apare
la începutul secolului al XVI-lea, ca şi în limba germană (risiko). Se risquer (l. fr.) este atestat către 1580, iar
riskieren (l.germ.) abia în secolul al XVII-lea. În engleză, risque este folosit în 1661, iar cu grafia risk în
1741. În castiliană, riesgo a fost utilizat către 1570. Se admite că toţi aceşti termeni au fost preluaţi, direct sau
indirect, din italianul risco (mai târziu, rischio). Vechile atestări italiene nu sunt anterioare secolului al XIII-
lea, provenind din formele latinizate superficial rischium, risigus, riscus. Acestea se regăsesc în expresii ca
rischium et fortuna, risigum et periculum, folosite în diferite contracte. Etimologia cuvântului latin este, la
rândul ei, obscură: poate fi vorba de resecare sau rixare, care au un sens asemănător. Sensul actual, diferit de
acela de pericol, hazard, noroc s-a conturat în secolul al XVIII-lea, odată cu cercetarea ştiinţifică asupra
riscului25.
Una dintre numeroasele definiţii date riscului arată ca acesta este o ameninţare, o posibilitate de
producerea a unui eveniment cauzator de pagube, caracterizat, pe de o parte, prin gravitatea consecinţelor
sale şi, pe de alta parte, prin probabilitatea sa de producere.
Amploarea riscului este greu de cunoscut, acelaşi risc putând produce efecte sensibil diferite, în
funcţie de condiţiile în care se produce. Efectele riscului de accident auto diferă după autovehiculele

22
1*** - Safety culture – a reflection of risk awareness, Swiss Re, 1998.
23
Denumită după alte opinii, ştiinţa securităţii (la Congresul Mondial al Ştiinţei Securităţii-Köln), septembrie
1990 – a se vedea Kuhlmann, A. – Science de la securité, în Risques nr. 4, 1991, p. 49.
24
Ca de exemplu MARS (Major Accident Reporting System); FACTS (Failure & Accidents Technical Information
System); MHIDAS (Major Hazard Incident Data Service).
25
A se vedea Guerreau, A. – L’Europe Medievale: une civilisation sans la notion du risque, în Risques, nr. 31,
1997, p. 11.
5
angrenate în acesta, după anotimpul şi locul în care se produc, după viteza de circulaţie, după starea
carosabilului, după faptul dacă centurile de siguranţă sunt cuplate sau nu etc. Există metode de caracterizare a
riscului, dar rezultatele lor suferă de prezenţa unor puternice elemente de subiectivism. Acelaşi risc poate fi
descris, analizat, măsurat, în viziuni şi în scopuri diferite, după observatorul care le urmăreşte.
Atunci când însă are loc, evenimentul potenţial producător de pagube poate fi descris: el are o origine,
unul sau mai mulţi vectori şi o ţintă.
Originea este dată de cauza sau cauzele conjugate ale evenimentului. Un eveniment ce produce
pagube se datorează, în general, unui lanţ de cauze care formează un arbore generic al producerii sale, arbore
care poate ajunge foarte departe, în spaţiu şi timp. Extinderea analizei acestui lanţ este însă determinată, în
mod normal, de raţiuni practice, cu precizarea faptelor generatoare esenţiale şi caracteristice şi care sunt
importante şi din punct de vedere al prevenirii riscului.
Vectorii reprezintă mijloacele de transfer a riscului şi sunt caracterizaţi atât de natura pericolului
(chimic, biologic, mecanic, radioactiv, seismic), cât şi de mediul prin care se transferă (aerul, solul). Astfel,
radiaţiile şi particulele radioactive, respectiv, aerul, sunt vectorii riscului de radiaţii.
Ţinta o constituie victimele producerii riscului, care pot fi indivizi, grupuri de persoane, sau
patrimoniile acestora.
Originea riscului, sursele acestuia sunt, în aparenţă, uşor de identificat. Cutremurele de pământ,
anumite fenomene meteorologice (furtuni, tornade, stratul de zăpadă, grindina, seceta), activitatea centralelor
nucleare, poluarea sunt cunoscute surse generatoare de risc. Dar în unele cazuri, identificarea lor este mai
dificilă, deoarece concretizarea unui risc evoluează în timp, în funcţie de stadiul cunoaşterii şi în funcţie de
percepţia socială.
Distincţia dintre originea, vectorii şi ţinta unui risc este importantă mai ales pentru prevenirea sa.
Prevenirea riscului are în vedere acţiunile ex ante, prin care sunt eliminate sau diminuate riscul ori efectele
sale. Pentru a preveni riscul, se poate acţiona: asupra evenimentului în sine; asupra probabilităţii producerii
sale; asupra vectorilor prin care se propagă; asupra ţintei, oferindu-i mijloacele de protecţie necesare sau
acţionând pentru ca riscul şi ţinta sa nu se întâlnească, în timp sau în spaţiu. Aplicarea concomitentă a tuturor
acestor pachete de măsuri de prevenire este posibilă în cazul multor riscuri, dar nu toate riscurile permit
aceasta, fie pentru că nu se poate acţiona, fie pentru că aplicarea unor măsuri de prevenire este tardivă sau
prea costisitoare. De exemplu, în cazul riscului de cutremur, acţiunea asupra sursei este deocamdată
imposibilă. În schimb, se poate acţiona asupra ţintei, prin construirea de clădiri rezistente la seisme sau chiar
prin migrarea populaţiei spre zone geografice neafectate de cutremur. Aşa cum s-a arătat deja, atitudinea faţă
de risc este influenţată de percepţia sa socială. Studiile întreprinse de specialişti în antropologie culturală 26 au
arătat că există percepţii sociale diferite ale incertitudinii şi riscului. Indivizii îşi fundamentează, în mică
măsură, opţiunile pe evaluări ştiinţifice, şi mai mult pe baza unor experienţe şi decizii anterioare. De
exemplu, în domeniul asigurărilor din zonele seismice sau inundabile, cei care sunt asiguraţi, supraestimează
riscul, iar cei neasiguraţi, îl subestimează. De asemenea, s-a remarcat că atitudinea individului este diferită
faţă de probabilitatea de câştig, respectiv, de pierdere: în primul caz, angajarea deciziei necesita o cvasi-
certitudine, în timp ce în al doilea, se accepta, în general, un risc foarte mare 27. Din punctul nostru de vedere,
apreciem că cea mai importantă contribuţie a scolii Cultural Theory este gruparea comportamentelor sociale
simbolice în faţa riscului, în patru categorii de atitudini:28
a. comportamentul antreprenorilor faţă de risc, caracterizat prin căutarea riscului şi prin
acceptarea pierderilor.

26
Ne referim la şcoala denumită Cultural Theory of Risk, creată de antropologul britanic Mary Douglas şi de
discipolii săi, ilustrată mai ales de lucrarea: Douglas, M., Wildavski, A. – Risk and Culture, an Essay on the Selection
of Technical and Environmental Dangers, University of California Press, Berkeley, 1983.
27
A se vedea Duclos, D. – Mary Douglas – L’anthropologie culturelle et le concept de risque, în Risques nr. 19,
1994, p. 100.
Duclos, D. – op. cit., p. 107.
28

6
b. „umbrela“ birocraţiei centrale. Funcţionarul administrativ, politicianul, tehnocratul din
instituţiile publice activează într-o lume strict compartimentată printr-o grilă de funcţii şi de subordonare
bine conturată, având o mobilitate redusă şi o marjă de libertate individuală restrânsă. În aceasta lume,
asumarea unor riscuri este prohibită, iar activitatea desfăşurată este subordonată rutinei organizate, ceea
ce face ca subiectul-tip al acestui grup să fie foarte puţin sensibil la riscul real, respingând ceea ce este
neaşteptat şi iese din cadrul rutinei.
c. catastrofismul sectarilor. Acest tip de atitudine este caracteristic ecologiştilor şi altor grupuri
contestatare, inclusiv de natură religioasă, care pe fondul unei condamnări globale a societăţii, pun accent
pe riscurile catastrofice care ameninţă planeta, ca poluarea generalizată, ori pe pericolul unui război la
scară planetară.
d. fatalismul celor excluşi de la luarea deciziilor (executanţii) care activează într-o ordine la
stabilirea căreia nu au participat şi care le este de multe ori străină şi chiar ostilă. De aceea, acest grup nu
are raporturi active cu riscul, pe care nu l-au ales şi are o concepţie fatalistă asupra viitorului.
Deşi a subliniat o serie de aspecte relevante asupra atitudinii faţă de risc, teoria culturală a riscului are
limitele sale. De exemplu, caracteristicile antirisc atribuite categoriei birocraţilor centrali intră în contradicţie
cu numeroasele situaţii în care tocmai administraţiile publice centrale generează şi gestionează riscuri de
mari dimensiuni, ca în cazul unor proiecte economice guvernamentale.
Riscurile prezente în societatea contemporană au fost grupate în anumite tipuri de risc. O asemenea
grupare cuprinde29: riscul de ţară; riscul în operaţiunile cu devize; riscul contractual; riscul de faliment; riscul
în decizia de investiţii; riscul valorilor mobiliare; riscul în marketing; riscul în asigurări. Într-o altă lucrare de
specialitate30, riscurile sunt grupate în : riscuri generale; riscul de ţară; riscuri în operaţiuni cu devize; riscuri
economice; riscul contractual; riscul de faliment; riscul în investiţii; riscul în asigurări.
O discuţie mai largă se impune în cazul riscului în asigurări. Plecând de la premisa că asigurarea este
o reacţie socială la riscurile individuale cu care sunt confruntaţi indivizii în viaţa lor socială şi economică, se
pot distinge mai multe categorii de riscuri31:
1) Riscurile obiective şi exogene, a căror probabilitate poate fi calculată cu un grad înalt de precizie
şi care se situează în afara individului, fiind independente de acţiunile sale. În faţa unei anumite situaţii de
risc, poziţia fiecărui individ este diferită, fiecare fiind mai mult, mai puţin sau deloc ameninţat de producerea
riscului. Societăţile de asigurare realizează mutualizarea acestor riscuri, contra unor prime de asigurare
corespunzătoare riscului mediu şi pe această bază acoperă pierderile acelor indivizi la care s-a produs riscul,
cu costuri minime din punct de vedere social, în comparaţie cu alte forme de protecţie (autoasigurarea, de
exemplu). Din acest punct de vedere, asigurările pot fi considerate ca o realizare deosebită a inventivităţii
omului. Totuşi există o atitudine de rezervă şi chiar de suspiciune faţă de activitatea de asigurare. Această
atitudine poate fi motivată astfel:
● toţi asiguraţii plătesc prime ex ante (înaintea producerii riscului), dar cea mai mare parte dintre ei –
cei la care nu s-a produs riscul – nu primesc nimic înapoi, ex post (după ce riscul s-a produs).
Atitudinea ex post a asiguraţilor faţă de asigurător devine negativă, ei uitând teama în faţa riscului pe
care au avut-o ex ante;
● a doua raţiune este legată de imperfecţiunile practice ale activităţii asigurătorilor faţă de situaţia
ideală expusă mai sus, cea a asigurării care permite mutualizarea riscurilor tuturor, cu costuri sociale
minime şi cu avantaje pentru toţi indivizii. Există ex post cazuri în care asigurătorii se sustrag – sau
încearcă să se sustragă – de la plata indemnizaţiilor cuvenite asiguraţilor, pe baza acelor prevederi din
contractele de asigurare care nu sunt cunoscute sau sunt greşit interpretate de asiguraţi. În consecinţă,
asiguratul află ex post că se găseşte într-o situaţie echivalentă cu cel care nu era asigurat, pentru că nu
satisface exigenţele clauzelor respective. Pe de o parte, el îşi poate reproşa sieşi că nu s-a informat

29
Negoescu, Gh. – Risc şi incertitudine în economia contemporană, Ed. Alter Ego Cristian, Galaţi, 1995, p. 14.
30
Cistelecan, L., Cistelecan, R. – Asigurări comerciale, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996, p. 72.
31
Laffont, J.-J. – Le risque comme donnée économique, în „Encyclopédie de l’assurance“, Economica, Paris,
1998, p. 1487.
7
suficient. Pe de altă parte, poate învinovăţi asigurătorul de rea-credinţă sau de servicii de proastă
calitate, pentru că nu i-a atras atenţia, în mod special, asupra unor asemenea clauze;
● în situaţia în care concurenţa între societăţile de asigurare nu este suficient de intensă, se poate
întâmpla ca primele practicate să fie prea mari în raport cu riscul acoperit ceea ce generează, de
asemenea, o atitudine de rezervă şi chiar de respingere faţă de asigurare.
2) Riscurile obiective, dar cu informaţie privată, caz în care riscurile sunt, de asemenea, obiective,
dar în care probabilităţile respective constituie, în mare parte, informaţii private ale individului. Într-o
asemenea situaţie, asigurătorul nu poate cunoaşte gradul de risc plecând de la caracteristicile observabile din
afară ale riscului, pentru fiecare individ. Este, de exemplu, cazul riscului de pierdere de venituri (din
activitatea desfăşurată), probabilitatea de pierdere fiind însă diferită de la un individ la altul.
O mutualizare a acestor riscuri de către societăţile de asigurare după procedeele obişnuite implică
determinarea primei plătite de asiguraţi pe baza pierderii medii, pentru a putea acoperi pierderile de venituri,
acolo unde ele apar.
În realitate, această rezolvare tipică riscurilor obiective şi exogene pune probleme societăţilor de
asigurare care asigură riscuri cu informaţie particulară. O situaţie tipică este cea a două societăţi de asigurare,
dintre care:
- una oferă o asigurare totală32 bazată pe o primă medie33;
- cealaltă promovează o asigurare parţială, dar cu o primă de asigurare mică, ce corespunde unui risc mult
sub cel mediu (risc slab, risc minim), şi unde, pe baza informaţiei private, se asigură cei cu riscuri slabe.
În consecinţă, indivizii care – pe baza informaţiei private – ştiu că au un grad înalt de risc 34 (risc greu,
risc înalt) se asigură la prima societate, preferând asigurarea totală, chiar în condiţiile unei prime ridicate.
Prima companie ajunge în situaţia în care asigură numai riscuri înalte, dar cu prime medii, ceea ce o va duce
la pierderi şi, în final, la faliment. Asiguraţii vor trece la a doua societate de asigurare, care va înregistra, de
asemenea, pierderi, pentru că practică tarife de asigurare mai mici decât riscul mediu.
Rezultă deci paradoxul aparent că, deşi în principiu stabilirea primei de asigurare se face pe baza
riscului mediu, contractele de asigurare având la bază o primă medie nu sunt viabile în condiţiile de
concurenţă ale pieţei.
Pentru a înlătura consecinţele negative ale acestor fenomene, societăţile de asigurare ar trebui să ofere
fiecărui individ contractul său specific, cu o primă corespunzătoare riscului său individual, ceea ce nu este
posibil, tocmai datorită caracterului privat al informaţiei privind riscul. Asigurătorii pot însă lua o serie de
măsuri pentru a atenua consecinţele acestei asimetrii informaţionale35, printre care şi aceea de a intensifica şi
multiplica analizele de risc, pentru a realiza o împărţire a asiguraţilor în subgrupe omogene din punct de vedere
al riscurilor, după criterii ca sexul, vârsta sau regiunea geografică de manifestare a riscului, proces care este
denumit discriminarea riscurilor.
3) Riscurile obiective endogene sunt riscurile a căror manifestare este consecinţa unor variabile
controlate de fiecare individ şi cunoscute numai de el. Există numeroase situaţii în care asiguraţii pot influenţa
probabilitatea producerii unor riscuri, agravând astfel riscul obiectiv, mediu, luat în considerare la stabilirea
primei, situaţii calificate drept risc moral. De exemplu, în cazul riscului de pierdere de venituri, analizat
anterior, probabilitatea pierderii este o funcţie – aceeaşi pentru toţi indivizii – a nivelului de preocupare şi de
efort pentru obţinerea de venituri. Asigurătorul oferă contracte cu prime ce corespund unui efort optimal,
cuantificat la un anumit nivel. Se presupune deci, că asiguratul va depune toate eforturile pentru a câştiga un
anumit venit, sau altfel spus, pentru a nu înregistra pierderi, la venitul stabilit a se obţine. Fiecare individ
înţelege însă foarte repede că poate să încheie o asigurare totală, la acest tarif favorabil, dar să nu depună efortul
specificat, deoarece el este singurul observator al acestui efort. Absenţa observabilităţii efortului duce şi la un
comportament caracteristic riscului moral: scade preocuparea asiguratului pentru prevenirea sau evitarea
32
Cu acoperirea completă a pagubelor provocate de risc.
33
Stabilită pe baza riscului mediu.
34
Atât ca frecvenţă, cât şi ca dimensiune a pagubelor.
35
A se vedea şi antiselecţia riscurilor, precum şi riscul moral, tratate infra.
8
riscului, tocmai pentru faptul că are un contract de asigurare. Din punct de vedere al asigurătorilor, consecinţa
este că la riscul obiectiv se adaugă şi riscul moral, iar societăţile de asigurare trebuie să reacţioneze prin măsuri
de atenuare a efectelor negative pe care riscul moral le are asupra gestiunii lor financiare36.
4) Situaţiile de incertitudine, analizate anterior, în care probabilitatea obiectivă nu este cunoscută
sau o anumită manifestare a riscului are caracter unic, astfel încât uneori, individul nici nu e capabil să-şi
imagineze eventualităţile posibile. Situaţia de incertitudine este prezentă, de exemplu, în domeniul inovaţiei
tehnologice. Astfel, o societate de asigurare nu poate asigura răspunderea inventatorului unui nou
medicament pentru efectele acestuia, efecte ce nu sunt cunoscute de nimeni şi nu pot fi prevăzute în
momentul încheierii contractului. Situaţiile de incertitudine sunt implicate în analiza asigurabilităţii unor
riscuri, cum sunt cele menţionate aici sau a riscului de dezvoltare37.
În fine, teoria şi practica asigurărilor fac distincţii între diferitele riscuri şi din alte puncte de vedere.
Astfel, riscurile pot fi clasificate în riscuri speculative şi riscuri pure sau accidentale38.
Riscurile speculative sunt acele riscuri a căror realizare poate conduce fie la un câştig, fie la o
pierdere, ceea ce exclude, în mod natural, posibilitatea asigurării. Este cazul, de exemplu, al riscului ce apare
ca urmare a deţinerii unei acţiuni cotate la bursă. Riscurile speculative sunt, de asemenea, unele riscuri
antreprenoriale, ca riscul de a se vinde sau nu produsele fabricate, asumat datorită posibilităţii de a obţine un
câştig.
Riscurile pure (accidentale) sunt cele a căror producere poate determina sau nu pierderi asiguratului,
dau nu şi câştiguri şi care sunt de aceea, în principiu, asigurabile. Asemenea riscuri sunt incendiul,
fenomenele naturale (cutremur, furtună etc.), furtul, responsabilitatea civilă.
Riscurile pot fi, de asemenea, riscuri statistice şi dinamice.
Riscurile statice sunt cele care determină, la un moment dat, distrugeri totale sau parţiale ale patrimoniului
asiguraţilor. Aceste riscuri sunt asigurabile.
Riscurile dinamice se referă la schimbările intervenite în timp şi lent în starea economiei, asociate cu
schimbările apărute în nevoile şi aspiraţiile umane, care pot aduce individului pierderi sau câştiguri. Riscurile
dinamice nu sunt asigurabile39.
O altă distincţie, cu consecinţe deosebite asupra unor aspecte practice ale activităţii de asigurare, este
aceea între riscul aleator şi riscul moral.
Riscul aleator are la bază hazardul40, definit drept cauză imprevizibilă ce determină evenimente
fortuite sau inexplicabile. Probabilitatea pură a producerii şi frecvenţa riscurilor aleatoare (random hazards)
este determinată prin aplicarea metodelor statistice şi a calculului probabilităţilor. Pentru aceste riscuri,
determinarea probabilităţii producerii se face pe baza observării statistice retrospective, care reliefează
tendinţele de creştere sau descreştere ale frecvenţei riscurilor şi ale gravităţii consecinţelor lor.
Probabilitatea pură, aferentă riscului aleator, nu este însă suficientă pentru stabilirea unei prime care
să garanteze echilibrul financiar al societăţilor de asigurare. Nivelul primei tarifare încasate de la asiguraţi
pleacă de la prima pură, dar este completat de bonificaţii şi penalizări, bazate pe existenţa unor clase de risc.
Studierea riscurilor de tip aleator arată că nu numai hazardul este răspunzător de producerea lor şi că eroarea
umană este o cauză frecventă de producere sau de agravare a consecinţelor riscurilor aleatoare. Astfel,
circumstanţele producerii accidentelor arată că riscul a fost favorizat sau agravat de contribuţia omului, iar
asigurătorul trebuie să stabilească primele, ţinând cont de aceste influenţe. De asemenea, fenomenele
mortalităţii şi morbidităţii nu sunt numai rezultatul fatalităţii, ci a unui ansamblu de factori conjugaţi 41.
Factorii comportamentali individuali şi de grup, atitudinea faţa de risc şi, în general, modul de viaţă
36
A se vedea infra, riscul moral.
37
Cu referire la responsabilitatea producătorilor pentru pagubele provocate de defectele unui produs fabricat
de el.
38
Scarmure, P. – Risques multiples, în Risques, nr. 17/1994, p. 142.
39
A se vedea şi Rubin, H.W. – Dictionary of Insurance Terms, 2nd ed. Barron’s, New Tork, 1991, p. 121 şi 392.
40
Cuvânt de origine arabă, referitor la jocul de zaruri (numărul unu care apare pe un zar). A se vedea, în acest
sens, Le petit Larrouse illustré, 1993 şi Webster’s New Encyclopedic Dictionnary, 1992.
41
De exemplu, consumul de: alcool, tutun, cafea, stupefiante, sau mediul poluat agravează riscul pur.
9
influenţează puternic riscurile de boală, invaliditate şi deces. De asemenea, frecvenţa producerii riscurilor
este influenţată şi de efectul pervers al acţiunilor frauduloase sau criminale care determină realizarea riscului,
în scopul de a dăuna cuiva sau de a obţine o indemnizaţie pentru beneficiarul unui contract de asigurare.
Rezultă că rolul probabilităţilor pure, obiective, în determinarea primelor se atenuează şi trebuie combinat cu
cel adiţional al aşa-numitului risc moral.
Riscul moral (moral hazard)42 este riscul suplimentar, creat de însuşi asiguratul, care îşi slăbeşte
preocuparea pentru prevenirea riscului fundamental (aleatoriu), tocmai datorită faptului că este deja asigurat
împotriva acelui risc43.
Într-o definire mai completă, riscul moral este riscul care se adaugă riscului aleatoriu, determinând
creşterea sinistralităţii, din cauza imprudenţei, a criminalităţii sau fraudei în asigurări44. Într-o accepţiune
asemănătoare, riscul moral este privit drept o circumstanţă care măreşte probabilitatea unei daune, din cauza
comportamentului personal sau a moralităţii solicitantului unei asigurări45, de exemplu, în cazul unui
individ care are o statistică încărcată a accidentelor auto în trecut, sau al cuiva care este un delincvent
cunoscut.
Mai mult, H.W. Rubin distinge acest risc (moral hazard) apreciat ex ante, înaintea încheierii
contractului, de morale hazard, manifestat ex post, după încheierea contractului. Morale hazard conduce, de
asemenea, la creşterea probabilităţii de producere a pagubei, dar din cauza atitudinii indiferente faţă de risc a
celui deja asigurat. În acest sens, s-a creat un risc moral dacă cel ce are o asigurare a locuinţei lasă uşile
neîncuiate şi ferestrele deschise când pleacă de acasă.
Analiza apariţiei riscului moral efectuată de economistul norvegian Karl Borch, în lucrarea deja citată
(The Economics of Uncertainty) a fost continuată de J. Stiglitz care arăta că asigurările nu pot acoperi în mod
eficace riscul, datorită unei asimetrii informaţionale, apărută tocmai datorită riscului moral. Informaţia
societăţilor de asigurare asupra comportamentului solicitanţilor de asigurări în faţa riscului este imperfectă,
deoarece acţiunile asiguratului nu pot fi perfect supravegheate şi prevăzute înaintea încheierii contractului.
Stiglitz ajunge la următoarea concluzie: cu cât acoperirea prin asigurare este mai completă şi cuantumul ei
este mai ridicat, cu atât mai puţin sunt incitaţi indivizii să evite evenimentul asigurat46.
Rezultă că, în absenţa controlului asigurătorului, asigurarea tinde să diminueze spiritul de prevedere
faţă de riscul ce s-ar putea produce, ceea ce determină creşterea frecvenţei sau a gravităţii consecinţelor
riscului. Persoana care deţine un contract de asigurare auto multirisc îşi parchează mai neglijent automobilul,
chiar într-un loc unde ar putea fi lovit sau furat; de asemenea, cel care deţine o asigurare a împrumutului ce i
s-a acordat pentru cumpărarea locuinţei va lua mai puţine măsuri de precauţie pentru a nu-şi pierde locul de
muncă, decât altul, care nu are o asemenea asigurare.
Existenţa riscului moral are efecte negative asupra activităţii de asigurare, generând o antiselecţie a
riscurilor, cu consecinţe asupra echilibrului financiar şi profitabilităţii societăţilor de asigurare. Asigurătorii
nu pot elimina riscul moral, dar pot lua o serie de măsuri pentru a atenua efectele sale.
Astfel, asigurătorii pot determina asiguratul să aibă o atitudine preventivă faţă de risc, oferindu-i doar
o acoperire parţială a riscului, prin intermediul franşizei prevăzute în contract. Asiguratul rămâne astfel supus
unei anumite incertitudini şi este conştient că în caz de producere a riscului va suporta o parte din pagubă,
existând astfel motivaţia prevenirii riscului, mai mult decât în cazul unui contract cu acoperire deplină.
O altă posibilitate de atenuare a riscului moral este culegerea de informaţii despre comportamentul
asiguratului în domeniul prevenirii riscului. Informaţia implică însă cheltuieli suplimentare şi rămâne totuşi
imperfectă, ceea ce constituie un motiv în plus pentru nevoia acoperirii parţiale a riscului. Culegerea de
informaţii poate fi şi ulterioară încheierii contractului, fiind concretizată într-o anchetă riguroasă asupra
42
A se vedea şi Arnaud, D. – The Language of Insurance, romanian version by N.C. Lungu & R. Albu, Ed. Ars
Longa, Iaşi, 1997, p. 76 şi p. 108.
43
Dionne, G., Bourguignon, G. – Risque moral, în Risques, nr. 17, 1994, p. 140.
44
Lambert, D-C. – Economie des assurances, Armand Colin, Paris, 1996, p. 33.
45
Rubin, H.W. – op. cit., p. 258.
46
Stiglitz, J. – Risks, Incentives and Insurance, The Pure Theory of Moral Hazard, în „Les Cahiers de Genève“,
ian. 1983, p. 6.
10
împrejurărilor producerii riscului, respectiv, daunei. Dacă, din informaţiile culese, rezultă că asiguratul nu a
respectat o serie de măsuri de prevenire a riscului, prevăzute în contract (aici intervenind morale hazard), el
poate decădea din drepturile de despăgubire. Ancheta vizează şi favorizarea producerii riscului de către
asigurat, aspect al fraudei în asigurări.
De asemenea, efectele riscului moral pot fi eliminate sau atenuate, oferind asiguraţilor potenţiali
contracte în care, pe baza informaţiei privind numărul de daune înregistrate în trecut de aceştia, primele
tarifare standard sunt adaptate situaţiei fiecărui solicitant, după sistemul bonus-malus47.
Riscul moral are şi alte implicaţii. Un aspect al riscului moral ce apare după încheierea contractului
(morale hazard) este dat de legătura statistică ce există între mărimea compensaţiei primite, în caz de
accident, dintr-o asigurare de accidente şi numărul de zile de absenţă de la locul de muncă48. Cu cât
indemnizaţia primită în caz de accident este mai mare, cu atât creşte şi numărul de zile de spitalizare,
concediu medical, concediu pentru refacerea capacităţii de muncă.
În fine, tot din punct de vedere al atitudinii faţă de risc, apare în asigurări şi riscul major. Acesta este
un risc cu probabilitate foarte mică de producere (risc rar), dar care antrenează pentru agentul economic sau
pentru persoana la care se produce pierderi foarte mari, putând chiar aduce falimentul. Este cazul riscurilor
catastrofice, care fac parte dintre riscurile majore.
Ca urmare a dimensiunii sale, agentul economic cu un comportament raţional nu poate să-şi asume
riscul major şi este interesat în mod special să-l asigure, chiar plătind o primă ridicată. Comportamentul
agentului economic sau al individului faţă de riscul major poate genera însă efecte perverse. Astfel, o
întreprindere poate prefera să-şi asume riscul de faliment decât să plătească primele corespunzătoare riscului
major. Se apreciază că în asemenea situaţii, este necesară intervenţia publică, prin care agentul economic să
fie obligat să se asigure. De asemenea, o familie sau o persoană pot să nu se asigure contra riscurilor de
boală, dacă au venituri mici şi dacă beneficiază de o protecţie socială minimă.
Ca tendinţă, se constată că agenţii economici sunt confruntaţi din ce în ce mai mult cu riscuri majore,
mai ales din categoria celor care afectează terţe persoane şi care antrenează răspunderea celor din cauza
cărora s-au produs. În această situaţie, se află industria chimică, transportatorii maritimi de ţiţei şi de alte
substanţe ce poluează mediul, companiile de transport aviatic şi controlorii de trafic aerian, centralele
nucleare etc.
Caracteristicile riscului major şi atitudinea agenţilor economici şi a indivizilor faţă de acesta pot face
necesară intervenţia publică, prin reglementări care să introducă obligativitatea asigurării unor riscuri
majore49 sau parteneriatul public-privat în acoperirea daunelor, astfel încât unele riscuri majore să facă şi
obiectul gestiunii macroeconomice a riscurilor.

2.3. Coordonate ale gestiunilor riscurilor

2.3.1. Gestiunea riscurilor la nivel macroeconomic şi parteneriatul public–privat în acoperirea


efectelor riscurilor

Trăim, în prezent, într-o „societate a riscului“50, cu alte cuvinte, într-o societate extraordinar de
sensibilă la risc şi care, în consecinţă, are un accentuat caracter riscofob. Din punctul de vedere al raporturilor
47
Stabilirea de prime mai mari, respectiv, mai mici decât cele standard, în funcţie de statistica daunelor
solicitantului.
48
A se vedea, în acest sens, Dionne, G., Saint-Michel, P. – Workers Compensation and Moral Hazard, în Review
of Economics and Statistics nr. 73, 1991, p. 236.
49
Laffont, J.-J. – Risque Majeur, în Risques nr. 17, 1994, p. 139.
50
Erdmann, G., Graf, A. – Les effets catalytiques du risk management, în Risques, nr. 19, 1994, p. 143.
11
societăţii cu riscurile pe care trebuie să le gestioneze şi să le stăpânească, riscurile pot fi grupate în mai multe
categorii, mergând de la particular la general:
● riscuri gestionate de fiecare individ sau la nivel familial;
● riscuri gestionate de managerul de risc, la nivelul microeconomic al întreprinderii;
● riscuri gestionate de stat, în interesul comun al tuturor cetăţenilor, la nivel macroeconomic;
● riscuri gestionate prin parteneriatul public–privat.
Aceste categorii de riscuri sunt însă interconectate, iar gestiunea lor pune în mişcare mecanisme
socio-economice complexe. Lipsa unor reprezentări statistice a împiedicat elaborarea unor modele care să
formalizeze relaţiile între o societate, economia ei şi riscurile pe care le gestionează. Este totuşi posibilă
conturarea mediului în care se nasc aceste relaţii şi a factorilor ce determină evoluţia atitudinii faţă de risc a
celor ce sunt supuşi riscului, respectiv, a celor care îl gestionează.
Societatea riscului poate fi definită drept o societate pătrunsă de sentimentul expunerii crescânde şi
insuportabile la diferitele riscuri. Nu este vorba numai de preocuparea izvorâtă din expunerea la riscuri a
căror gravitate creşte, ci şi de teama permanentă că oricând pot surveni evenimente cauzatoare de pagube.
Această senzaţie este alimentată de faptul că tehnologiile, mai vechi sau mai noi, sunt resimţite ca fiind din
ce în ce mai periculoase, având consecinţe catastrofice din ce în ce mai greu de controlat. Această evoluţie a
aprecierii rolului riscului în viaţa economico-socială, caracteristică ultimelor decenii, a fost determinată de
mai mulţi factori.
În primul rând, a avut loc o amplificare fără precedent a dimensiunii pagubelor provocate de anumite
evenimente. Accidentele care au loc în marile complexe industriale produc pagube mult mai grave decât în
trecut. Asemenea riscuri majore sunt, în principiu, neasigurabile sau puţin asigurabile. Agenţii economici
responsabili de producerea lor nu au forţa financiară necesară pentru a repara prejudicii de această
dimensiune, astfel încât sarcina revine întregii comunităţi, ca şi în cazul calamităţilor naturale, care depăşesc
şi ele limitele asigurabilităţii. Ca urmare, aceste riscuri sunt gestionate, în mare parte, la nivel
macroeconomic, prin intermediul statului, care, prin bugetul său şi, mai ales, prin sistemul fiscal, le
neutralizează, repartizându-le asupra cetăţenilor. Gestiunea, inclusiv, finanţarea acestor riscuri trec deci din
sfera autoprotecţiei sau a asigurărilor în sfera solidarităţii naţionale.
Un alt factor care a dus la amplificarea sensibilităţii la riscuri este progresul din domeniul metodelor
şi tehnicilor de analiză ale diferitelor fenomene. Pe această cale, societatea a luat cunoştinţă de riscuri care
deşi existau şi în trecut nu li se acorda nici o atenţie. Astfel, au apărut ca riscuri folosirea azbestului, în
construcţii şi în alte domenii, contaminarea industrială a apelor sau perturbările în stratul de ozon al planetei.
Dezvoltarea tehnicilor care permit sesizarea şi măsurarea unor astfel de riscuri a atras apariţia sau înăsprirea
unor norme şi standarde legale de prevenire a riscului, cum ar fi normele antipoluare, interzicerea folosirii
azbestului sau a unor produse chimice ce distrug stratul de ozon, iar încălcarea acestor prevederi legale atrage
răspunderea vinovaţilor pentru pagubele produse.
Mediile de informare au un rol foarte important în sensibilizarea opiniei publice la risc. Rolul presei
scrise şi audiovizuale în conştientizarea riscurilor are tendinţa de a se amplifica: ştirile despre marile
accidente rutiere, navale sau de aviaţie, despre mari incendii sau accidente industriale devastatoare au un
impact mai mare decât informaţiile oficiale sau cvasi-oficiale privind diminuarea unor riscuri, ca în cazul
îmbunătăţirii securităţii rutiere sau al creşterii speranţei de viaţă a populaţiei. S-a produs o sensibilizare
generală a populaţiei, datorată şi unor mari accidente industriale ca cele de la Cernobâl, Bhopal sau Toulouse.
Aceasta a dus, pe linia gestiunii, respectiv a prevenirii riscului la nivel macroeconomic, la o adevărată
abundenţă de legi, proceduri de autorizare, reglementări şi norme de securitate, forme de control etc.,
fenomen vizibil pe plan mondial şi în curs de desfăşurare în România, în perspectiva aderării la Uniunea
Europeană. Accidentele grave din transportul rutier, feroviar sau aerian au dus la apariţia unor acte normative
ce reglementează securitatea infrastructurilor şi mijloacelor de transport; catastrofele naturale au determinat
intervenţia publică, prin elaborarea şi punerea în aplicare a unor proiecte de prevenire a acestora în zonele
periclitate; intervenţia publică s-a făcut simţită şi în domeniul sănătăţii, ca în cazul măsurilor de apărare
contra virusului HIV.

12
Se constată deci că în ultimele decenii, statul a preluat asupra sa sarcini care, în mod tradiţional,
reveneau gestiunii riscului la nivel microeconomic. Această intervenţie a statului, văzută, în general, ca o
manifestare a amplificării rolului statului-providenţă are atât efecte benefice, cât şi aspecte negative. Pe de o
parte, o proporţie importantă a indivizilor şi persoanelor juridice a fost eliberată de anumite constrângeri de
natură materială, deoarece riscuri tradiţional-antreprenoriale sau riscuri de sănătate şi de viaţă sunt acum
gestionate de către stat. În plus, preluarea şi gestiunea unor riscuri la nivel macroeconomic, precum şi
instituirea obligativităţii asigurării unor riscuri au umplut un gol în domeniul protecţiei contra riscurilor. Este
vorba îndeosebi de riscurile majore, în cazul cărora repararea pagubelor la nivel microeconomic depăşeşte
posibilităţile autoprotecţiei, şi pe care societăţile de asigurare le consideră, în general, neasigurabile.
Pe de altă parte, această intervenţie a statului are un efect pervers notabil asupra gestiunii riscului la
nivel microeconomic, efect generat tocmai de reglementările privind securitatea şi prevenirea riscului. În
primul rând, atunci când se produc accidente sau alte evenimente grave generatoare de pagube la agenţii
economici, se constată că cei responsabili de producerea lor se apără invocând tocmai reglementările legale şi
susţinându-şi lipsa de răspundere prin faptul că le-au respectat. În al doilea rând, existenţa unor prevederi
legale, adesea imperfecte şi obiectiv incomplete, privind măsurile de securitate şi prevenire a riscului, face ca
agenţii economici şi, în speţă, managerii de risc să nu caute noi căi de ameliorare şi să nu investească în
domeniu nimic peste ce le impun actele normative.
Faptul că o serie de reglementări privind protecţia faţă de risc apar ca urmare a studierii şi analizei
cauzelor şi mecanismelor unor riscuri deja produse conduce la anumite concluzii. Rezultă că gestiunea
riscurilor la nivel macroeconomic nu se poate limita la evitarea accidentelor, ci trebuie să includă şi gestiunea
postaccidentală, având ca obiectiv principal ameliorarea eficacităţii măsurilor şi proiectelor existente deja în
acest domeniu51.
În prezent, schimbările esenţiale aduse de societatea riscului – cu deosebire în ultimul deceniu –
determină o remodelare a concepţiei tradiţionale privind managementul riscurilor la nivel macro, respectiv,
microeconomic, în sensul întăririi parteneriatului public-privat în gestiunea riscurilor. Întrepătrunderea între
public şi privat în acoperirea consecinţelor unor riscuri are loc în ambele sensuri, ca urmare a acţiunii unor
factori specifici.
În primul rând, se constată nevoia intervenţiei şi creşterii participării sectorului privat al asigurărilor
de persoane, practicate de societăţile de asigurare, în susţinerea asigurărilor publice – asigurările sociale de
stat tradiţionale. Creşterea duratei medii de viaţă a populaţiei, combinată cu o rată scăzută a naşterilor şi cu
scăderea ponderii populaţiei active în total, pe fondul creşterii unor cheltuieli sociale, cum sunt cele cu
pensiile sau cu ocrotirea sănătăţii, face din ce în ce mai dificilă obţinerea unor avantaje de securitate socială
prin sistemul tradiţional public de asigurări sociale. Acest proces este prezent în întreaga lume, inclusiv, în
România. Numai în ţările Uniunii Europene se constată că populaţia aşa-numită dependentă, în vârstă de
peste 65 de ani a atins 16,3 % din total în 2003, în timp ce proporţia populaţiei active (15-65 de ani) a scăzut
de la 24 % la 16,6 % între 1975 şi 2003, raportul între persoanele dependente şi cele active având o tendinţă
de creştere. În plus, se manifestă şi tendinţa de scădere a nivelului fertilităţii feminine. Concomitent, are loc
creşterea accentuată a cheltuielilor pentru sănătate, în contextul apariţiei unor tehnici medicale şi tratamente
costisitoare. În ţările Uniunii Europene, cheltuielile cu ocrotirea sănătăţii pe locuitor au crescut de la 1382 €
în 1992, la 1750 € în 2000, respectiv, la 2008 € în anul 2002 52. Pe fondul acestor evoluţii, creşte interesul
societăţii pentru încurajarea asigurătorilor de a interveni în activităţi în care, în mod tradiţional, opera
sectorul public. Aceasta implică dezvoltarea asigurărilor private – în mod direct, sau prin administrarea unor
fonduri private de pensii – ca un complement sau ca o alternativă la securitatea socială publică, în domenii ca
pensiile, ocrotirea sănătăţii sau asigurările de accidente.
În celălalt sens, apare nevoia unei participări sporite a statului în domeniul acoperirii unor riscuri din
sfera de preocupare a asigurărilor private. Datorită diversificării şi amplificării consecinţelor unor riscuri –
inundaţii, uragane, terorism, poluare, accidente industriale, azbestoză – autorităţile publice trebuie să participe
51
Starr, C. – Management, Assessment and Acceptability, în Risk Analysis, nr. 5, 1985, p. 101.
52
*** - Between public and private insurance solutions for a changing society, Commité Européen des
Assurances, 2005, p. 7.
13
cu resurse bugetare pentru a realiza acoperirea într-o proporţie sporită a consecinţelor acestor riscuri, cărora
sectorul privat al asigurătorilor şi reasigurătorilor nu le mai poate face faţă. Sectorul privat nu poate asigura
orice risc în totalitate, într-un anume moment dat şi este necesară coparticiparea protecţiei publice, cu deosebire
în domeniul evenimentelor de tip catastrofal. Spre exemplu, numai în Europa, în anul 2003, inundaţiile şi seceta
au cauzat pagube de 1 miliard, respectiv, 10 miliarde de €, iar atacul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA
a provocat daune de aproximativ 50 de miliarde $. Pentru asemenea riscuri – inclusiv din sfera protecţiei
mediului, a securităţii alimentelor, a răspunderii civile profesionale – legislatorii naţionali şi organismele
Uniunii Europene sunt preocupaţi de introducerea sau perfecţionarea parteneriatului public-privat în acoperirea
lor.
În ce priveşte riscurile catastrofice şi cel de terorism, o primă formă de parteneriat este crearea, cu
sprijinul statului, a unor pool-uri de reasigurare pentru acoperirea acestor riscuri, ca Pool Re în Marea
Britanie, Consorcio în Spania, GAREAT în Franţa, TCIP (Turkish Catastrophe Insurance Pool) în Turcia,
Sasria în Africa de Sud53.
Ca urmare a atacului terorist din septembrie 2001, în SUA a fost legiferat Terrorism Risk Insurance
Act (TRIA) prin care statul a acoperit pierderile materiale, de venituri etc. pe care asigurătorii nu le-au
indemnizat şi a acordat şi o serie de alte compensaţii victimelor atentatului54.
În Europa, intervenţia statului se concretizează şi în obligarea asigurătorilor să acopere daunele
datorate catastrofelor naturale, ca extensie a contractelor de bază, la tarife uniforme. Astfel, conform unui
studiu efectuat pe 18 ţări55, în cinci dintre acestea (Spania, Franţa, Norvegia, Elveţia şi Turcia), statul este
puternic implicat în acest domeniu, în timp ce în celelalte ţări analizate, sistemul de acoperire revine în
întregime asigurătorilor privaţi. Forme de parteneriat public-privat în domeniul riscurilor nucleare şi de
terorism sunt prezente şi în Olanda, Germania şi Franţa56.
Toate aceste exemple demonstrează că parteneriatul public-privat face posibilă protecţia contra unor
riscuri care, în mod tradiţional, erau considerate neasigurabile sau a căror compensare prin asigurările private
era fatalmente limitată.

2.3.2. Gestiunea riscurilor la nivel microeconomic

Agenţii economici sunt supuşi unor riscuri diverse, care împiedică realizarea normală a obiectivelor
acestora. Protecţia împotriva daunelor provocate de aceste riscuri constituie obiectul gestiunii
(managementului) riscului la nivelul întreprinderii, mergând de la prevenirea riscului, până la limitarea
consecinţelor riscurilor deja produse.
Conceptul de gestiune a riscului a apărut în deceniul al şaselea al secolului trecut. Perioada imediat
următoare celui de al doilea război mondial a fost o perioadă de creştere economică şi inovaţie tehnologică,
în care au apărut noi riscuri, iar cele existente au cunoscut o agravare semnificativă. Până în acea perioadă,
asigurarea, la care se apela empiric, era considerată drept singura posibilitate de a face faţă riscurilor clasice.
Fiecare întreprindere avea un responsabil cu asigurările care alegea şi cumpăra un număr de contracte de
asigurare, dintre cele oferite de asigurători.
Acest raport obişnuit între întreprindere şi asigurători şi-a dovedit însă limitele în condiţiile emergenţei
noilor riscuri. Conducătorii întreprinderilor au început să abordeze problema riscurilor într-un mod mai

53
A se vedea în acest sens: Kessler, D. – Insuring the uninsurable: towards a partnership between insurers,
reinsurers and public authorities, CEA, 2005, p. 7; *** - Terrorism Market Revue, Willis, 2002, p. 16; *** - La
converture du risque catastrophe en assurances de personnes, Les Entretiens de l’assurance, 2002, FFSA, p. 63.
54
J. W. Macdonald – Terrorism, Inssurance and TRIA: Are we asking the right questions? în The Jon Liner
Rewiew, vol. 18, nr. 2, 2004; Baker, T. – Terrorisme, assurance et responsabilité, Institut des Hantes études sur la
justice, 2004.
55
*** - The insurance of natural events on European markets, CEA, 2005.
56
*** - Between public and private-insurance solutions for a changing society, CEA, 2005, p. 11.
14
pragmatic, încercând să identifice riscurile la care sunt supuşi agenţii economici, să stabilească frecvenţa şi
gravitatea riscurilor, să evalueze impactul acestor riscuri asupra rezultatelor financiare şi să caute diferite
măsuri de protecţie în faţa lor. Ca urmare, s-au conturat tehnici de identificare a riscurilor, au apărut măsuri de
prevenire concretizate în recomandări pentru creşterea siguranţei în producerea, depozitarea şi comercializarea
produselor şi, în final, decizii în privinţa riscurilor pe care întreprinderea doreşte sau poate să le asigure,
respectiv, privind cele pe care întreprinderea şi le asumă (le reţine).
În anul 1955, profesorul Wayne Snider (S.U.A.)57, observând că persoana din întreprindere
responsabilă cu asigurările se ocupă din ce în ce mai mult de cunoaşterea riscurilor şi controlul asupra lor şi
nu se mulţumeşte numai cu asigurarea lor, a introdus conceptul de manager de risc (risk manager), iar în
1956, a apărut şi termenul de risk management.
Răspunzând nevoilor practice, cercetările privind gestiunea riscului s-au dezvoltat rapid. În acest fel,
s-a precizat, de exemplu, că domeniul de aplicare al gestiunii riscului este cel al riscurilor pure, diferenţiind
riscurile pure de cele speculative. S-a conturat, de asemenea, un concept fundamental al domeniului şi anume
cel de cost global al riscului. Fiecărui risc asigurabil la un agent economic îi corespund patru tipuri de
costuri, dependente unele de altele şi care formează costul global al riscului: costuri de prevenire, primele de
asigurare, pierderile survenite şi neacoperite prin asigurare şi costuri de gestiune (de personal, bază materială,
anchete, chestionare etc.). Obiectivul central al managementului de risc este tocmai optimizarea costului
global al riscului, constând în deciziile cele mai potrivite (investiţii pentru: prevenirea riscului; autoasigurare;
transferul riscului, inclusiv asupra societăţilor de asigurare), astfel încât costul global să fie cât mai mic,
comparativ cu nivelul protecţiei oferite.
Există numeroase definiri ale gestiunii riscului, dintre care unele cu un pronunţat caracter empiric:
„arta de a face alegerea potrivită, artă bazată mai degrabă pe anticiparea evenimentelor viitoare decât pe
reacţia la cele deja petrecute“ (Félix Klownam) sau „managementul riscului este pur şi simplu bunul simţ“
(George Head). Alte definiţii conturează mai precis conţinutul conceptului: „gestiunea riscului are în vedere
păstrarea, în cele mai bune condiţii de cost, a patrimoniului întreprinderii, contra pierderilor ce pot apare în
exercitarea activităţii sale“ sau cea care priveşte gestiunea riscului drept „gestiunea costului global al
riscurilor, asigurabile sau nu, dintr-o întreprindere“58.
De asemenea, managementul riscului a fost definit drept o abordare ştiinţifică a problemei riscurilor
pure la care sunt supuşi indivizii sau organizaţiile şi în care asigurarea este privită numai ca una dintre
modalităţile de apărare contra acestor riscuri59. O altă definiţie, care pune accent pe principalele componente
ale gestiunii riscului (identificarea, evaluarea şi controlul riscului) arată că managementul riscului reprezintă
„protejarea activelor, veniturilor şi personalului unei firme cu maximum de eficienţă la cost minim“60. În
sfârşit, o altă definiţie notabilă este aceea conform căreia managementul riscului este o procedură utilizată
pentru a minimiza efectul unei posibile pierderi financiare prin: identificarea surselor potenţiale ale
pierderilor; măsurarea consecinţelor financiare ale acestor pierderi; folosirea mijloacelor de a controla
(stăpâni) riscurile pentru a minimiza pierderile produse şi consecinţele financiare61.
Modul de abordare a problemelor gestiunii riscului a conturat două orientări: abordarea americană,
orientată, mai ales, asupra problemei finanţării riscului şi abordarea mai tehnică din Europa şi, mai ales, din
Franţa, preocupată, mai ales, de metodele de identificare, percepţie şi cuantificare a riscurilor. Aceste
diferenţe de orientare sunt reflectate în parte şi în conţinutul definiţiilor de mai sus.
Procesul de management al riscului cuprinde următoarele etape62 :
1. identificarea şi evaluarea expunerilor la daune;
2. stabilirea fezabilităţii diferitelor tehnici de management al riscului;
57
Sonigo, P. - Risk management, in Risques, nr. 17, 1994, p. 136.
58
Sonigo, P. – op. cit., p. 137.
59
Arnaud, D. – The Language of Insurance, romanian version by N.C. Lungu and R. Albu, Ed. Ars Longa, Iaşi,
1997, p. 160.
60
Constantinescu, D. A. ş.a. – Dicţionar de asigurări, Colecţia „Naţionala“ Bucureşti, 1999, p. 279.
61
Rubin, H.W. – Dictionary of Insurance Terms, 2nd ed. Barrons, New York, 1991, p. 360.
62
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 14.
15
3. alegerea celor mai adecvate tehnici de management;
4. implementarea acestor tehnici;
5. monitorizarea procesului de management al riscului63.
Conţinutul acestor etape va fi prezentat în continuare.
1. Identificarea şi evaluarea expunerilor la daune, care comportă:
a) identificarea obiectelor din patrimoniu care sunt expuse la riscuri; poate fi vorba atât de active
corporale, cât şi necorporale (baze de date, softuri informatice);
b) identificarea riscurilor ce pot cauza pagube;
c) comensurarea (evaluarea) consecinţelor producerii riscurilor, care pot fi: fizice (modificări fizice şi
structurale ale bunurilor); funcţionale (pierderea parţială sau totală a capacităţii de producţie); financiare
(producerea riscului necesită fonduri băneşti pentru acoperirea daunelor).
Identificarea tipurilor de daune se poate realiza pe mai multe căi:
● Inspecţia de risc, prin care se identifică şi evaluează expunerile la daune în mod direct, la faţa
locului, confirmându-se prezenţa riscurilor identificate prin alte metode ori fiind identificate noi
riscuri. Această tehnică este preluată de la societăţile de asigurare, care o folosesc pentru a decide sau
nu primirea în asigurare şi pentru determinarea primei de asigurare stabilită pentru fiecare asigurat.
● Interviurile şi chestionarele se adresează personalului întreprinderii, de la toate nivelele, care
cunoaşte activitatea diferitelor compartimente organizatorice ale întreprinderii şi poate furniza
informaţii utile în identificarea şi evaluarea riscurilor.
● Analiza documentelor financiar–contabile, în primul rând a bilanţului, pe baza cărora se poate
determina, de exemplu, pierderea potenţială în cazul întreruperii activităţii sau scăderii capacităţii de
producţie datorate producerii unor riscuri.
● Diagramele de fluxuri tehnologice, informaţionale, financiare din întreprindere, prin care pot fi
identificate segmentele în care producerea unor riscuri poate provoca daune.
● Analiza portofoliului de daune, care are în vedere studierea frecvenţei şi gravităţii riscurilor
produse în trecut, în scopul previzionării probabilităţii de producere a riscurilor şi a pagubelor
viitoare.
Identificarea şi evaluarea expunerilor la daune conduce la concluzii privitoare la: împrejurările care
împiedică sau favorizează producerea daunelor; frecvenţa probabilă de producere a diferitelor riscuri
identificate; valoarea probabilă a daunelor respective; importanţa comparativă a fiecărei expuneri la daune şi
ierarhizarea lor din acest punct de vedere, care impune o tratare diferenţiată pe linia controlului şi a finanţării
riscului. Astfel, pot fi identificate riscurile cu cea mai mare probabilitate de producere, respectiv, cele care
pot produce cele mai mari daune.
2. Stabilirea fezabilităţii diferitelor tehnici de management al riscului.
Tehnicile de management al riscului se pot grupa în două mari categorii 64:
A. Controlul riscului, care cuprinde tehnici ca: evitarea expunerii la risc; prevenirea daunelor;
limitarea daunelor; dispersia expunerii la risc.
B. Finanţarea riscului, care are în vedere tehnici cum sunt: reţinerea riscului; transferul riscului;
tehnici mixte, îmbinând reţinerea şi transferul riscului.
A. Controlul riscului are în vedere acţiunile ce vizează reducerea frecvenţei şi gravităţii riscurilor,
adică daunele propriu-zise, dar nu şi consecinţele lor financiare.
● Evitarea expunerii la risc (risk avoidance) poate fi aplicată numai anumitor riscuri şi implică
renunţarea la anumite activităţi sau procese tehnologice cu un grad înalt de risc, în favoarea altora, cu
un risc mai mic. Această măsură are limite, deoarece un agent economic nu poate renunţa la produse
sau procese tehnologice de bază, numai pentru că pot genera riscuri.

63
Pentru o mai amplă abordare a problematicii gestiunii riscului, a se vedea volumul Constatinescu, D.A. ş.a. –
Asigurarea şi managementul riscului, Colecţia Naţionala, Bucureşti, 1998.
64
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 14.
16
● Prevenirea daunelor, care urmăreşte reducerea la minimum a probabilităţii producerii pagubelor,
prin analiza cauzelor ce pot determina apariţia lor. Pentru a reduce probabilitatea incendiilor, se poate
acţiona prin eliminarea surselor de foc deschis, îmbunătăţirea ventilaţiei în locurile cu emanaţii de
gaze inflamabile, apelul la materii prime neinflamabile etc.
● Limitarea daunelor are în vedere diminuarea consecinţelor riscurilor deja produse (sinistrelor), ca, de
exemplu, prezenţa stingătoarelor de incendiu sau instalarea unor sisteme automate de anunţare şi
stingere a incendiilor (sprinklere).
● Dispersia expunerii la risc, care urmăreşte în ansamblu reducerea dependenţei agentului economic de
bunurile supuse riscului, prin:
- distribuţia riscurilor care se poate realiza prin separarea bunurilor şi a proceselor
tehnologice ale întreprinderii în subunităţi diferite (depozitarea materialelor,
semifabricatelor sau produselor finite în mai multe magazii);
- duplicare, prin care se urmăreşte reproducerea unor bunuri, în scopul creării unor rezerve
materiale, pentru situaţia în care bunurile ar fi distruse, în cazul producerii unor riscuri (de
exemplu, softuri informatice).
B. Finanţarea riscului, ca a doua categorie de tehnici implicate, alături de control, în managementul
riscului, are drept obiectiv găsirea posibilităţilor de a acoperi pagubele deja produse, indiferent de acţiunile
de prevedere ce ţin de controlul riscului. Deşi nu reduc nici frecvenţa producerii riscului, nici volumul
daunelor, aceste tehnici reduc costul global al riscului şi contribuie la găsirea resurselor financiare necesare
pentru compensarea pagubelor.
a. Reţinerea sau asumarea riscului (risk retention/assumption). Asumarea poate fi neplanificată,
rezultat al inerţiei în faţa riscului, sau al necunoaşterii acestuia şi bazată uneori pe surse de finanţare incerte ca
participarea eventuală a statului la acoperirea consecinţelor catastrofelor naturale, sau a eventualelor terţe
persoane vinovate de producerea pagubelor. Asumarea planificată a riscului este o decizie care are în vedere
utilizarea propriilor resurse financiare pentru acoperirea pagubelor, dacă se apreciază că aceasta este soluţia cea
mai ieftină în situaţia respectivă. De exemplu, o firmă decide să îşi asume riscul furtului prin efracţie, dacă
apreciază că asigurarea ar costa mai mult decât acoperirea pagubelor din resurse proprii.
Reţinerea riscului, ca tehnică de finanţare a acestuia, se dovedeşte eficientă doar dacă se referă la
expunerile la risc ce pot fi estimate cu oarecare precizie şi al căror volum de daune nu depăşeşte un anumit
nivel, suportabil pentru întreprindere. De aceea, reţinerea riscului este aplicabilă mai ales în întreprinderile
mari, cu resurse financiare ce permit acoperirea riscurilor asumate.
b. Transferul riscului (risk transfer) reprezintă procesul prin care agentul economic transferă,
parţial sau total, asupra altei persoane efectele financiare ale pagubelor potenţiale. Unele forme de transfer al
riscului pot viza atât riscuri pure, cât şi riscuri speculative. De exemplu, emiterea de acţiuni transferă întreaga
panoplie de riscuri ale întreprinderii – care se reflectă în final în mărimea profitului – asupra cumpărătorilor
de acţiuni.
Transferul riscului se poate realiza utilizând asigurarea sau alte tehnici de transfer. Prin asigurare, se
transferă către societăţile specializate posibilitatea producerii pagubei, în schimbul plăţii unei prime de
asigurare, care are un nivel mult mai mic decât dauna potenţială. Prin acest transfer, asiguratul transformă
incertitudinea unei pierderi mari, în certitudinea acoperirii eventualei pagube, cu condiţia plăţii unei sume
relativ mici. Avantajele asigurării faţă de alte forme de transfer sunt65:
● societăţile de asigurări au resurse financiare mari, destinate tocmai acoperirii obligaţiilor rezultate
din transfer, în comparaţie cu alte persoane juridice cărora li se poate transfera riscul;
● calitatea prestaţiilor societăţilor de asigurare este superioară celei a altor parteneri de transfer, buna
reputaţie fiind o condiţie a existenţei asigurătorilor;
● contractele de asigurare conţin prevederi îndelung verificate şi deci puţin susceptibile de
interpretări, în comparaţie cu contractele individuale încheiate cu alte persoane cărora li se transferă
riscul.

65
Constantinescu, D.A. ş.a. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 21.
17
Transferul riscului fără a apela la asigurare are loc către alte persoane, prin contracte de încheiere
a activelor sau prin subcontractarea fabricării unei părţi a producţiei.
Transferul riscului către o companie care nu este specializată în asigurări prezintă avantaje dacă:
● cel care a preluat riscul are controlul asupra părţilor de produse sau lucrărilor contractate ori
subcontractate şi are deci interesul de a evita producerea riscului;
● societatea respectivă poate controla expunerea la daună;
● compania care a preluat riscul poate realiza acoperirea sa în condiţii de cost global mai bune decât
cea care a transferat riscul.
O tehnică relativ recentă o reprezintă transferul asupra unei companii captive de asigurare. Aceasta
este o societate de asigurare (sau de asigurare-reasigurare) creată, în general, de marile întreprinderi sau
companii transnaţionale special pentru a acoperi nevoile de asigurare ale companiei-mamă. Utilizarea
captivelor de asigurare prezintă o seamă de avantaje, reducând costul global al riscului, inclusiv datorită
faptului că aceste societăţi sunt localizate adesea în „paradisuri fiscale“. Deşi, aparent, practicarea
asigurărilor printr-un asigurător captiv este o tehnică de transfer a riscului, în realitate, prin conţinutul ei
reprezintă o formă de autoasigurare.
c. Metode combinate de finanţare a riscului, care îmbină reţinerea şi transferul riscului. Poliţele de
asigurare prin care se realizează numai o acoperire parţială a riscului – prin subasigurare sau prin practicarea
unei franşize – transferă o parte a riscului către asigurător, şi notifică asumarea altei părţi a riscului către
asigurat.
3. Alegerea celor mai indicate tehnici de management al riscului depinde de posibilităţile
agentului economic de a reţine riscul şi de a acoperi pierderile, obiectivul urmărit fiind optimizarea costului
global al riscului, precum şi de restricţii exterioare întreprinderii. Astfel, pentru a obţine un credit, agentul
economic poate fi obligat de bancă să încheie o asigurare care să garanteze rambursarea creditului acordat.
Selectarea diferitelor tehnici de management al riscului este determinată şi de anvergura şi capacitatea
financiară a agentului economic. Firmele mici şi mijlocii nu pot reţine decât riscuri de mică întindere,
neavând resurse financiare pentru acoperirea unor daune mari şi, de aceea, vor apela, de preferinţă, la
încheierea unor contracte de asigurare. Marile companii au însă posibilităţi financiare corespunzătoare, pot
reţine o serie de riscuri şi îşi permit şi investiţii în sisteme de protecţie relativ costisitoare. Şi aici, în selecţia
diferitelor tehnici de control şi finanţare a riscului, criteriul urmărit este optimizarea costului global al
riscului.
O ilustrare a strategiei aplicate în managementul riscurilor de către marile întreprinderi este dată de un
studiu elaborat pe 80 de mari întreprinderi industriale europene 66. Studiul constată că managerii de risc au
tendinţa de a repartiza riscurile şi a decide transferul lor către asigurători prin aprecierea consecinţelor
eventualelor pierderi asupra profitului întreprinderii. Deciziile luate, pe baza frecvenţei şi gravităţii riscurilor
sunt reprezentate în fig. 2.1.
Din figură, rezultă că sunt luate în considerare trei categorii de riscuri:
● riscurile foarte frecvente şi cu gravitate mică sunt asumate de întreprindere şi se suportă din
cheltuielile de exploatare curente;
● riscurile mai puţin frecvente, dar cu gravitate, respectiv cost, mai mare sunt, în general, autoasigurate,
prin constituirea unor rezerve adecvate;
● riscurile înalte, cu frecvenţă mică, dar grave, cu un cost unitar foarte ridicat, care pot să anuleze
profitul, sau chiar să conducă la faliment, sunt transferate asupra societăţilor de asigurare. Atunci
când cheltuielile cu primele de asigurare depăşesc un anumit nivel (25.000 de dolari, în studiul
menţionat) managerul de risc şi responsabilul cu asigurările din întreprindere pot decide înfiinţarea
unei societăţi captive de asigurare. Acesteia i se transferă, parţial sau total, riscurile destinate
asigurării, pe care apoi le dispersează prin reasigurare. Chiar atunci când se înfiinţează captive de
asigurare, riscurile de tip catastrofic sunt în continuare transferate asupra societăţilor comerciale de
asigurare, care, la rândul lor, le reasigură. Aşa cum rezultă din figură, în condiţiile în care capacitatea
66
Damary, R. – A Survey of the Practice of Risk – Management in West Europe Companies, Les Cahiers de
Geneve, august 1976, cf. Lambert, D-C., op. cit., p. 49.
18
întreprinderii de a reţine riscuri este relativ ridicată, serviciul de asigurări va negocia cu asigurătorii
acceptarea unei franşize, ceea ce permite diminuarea primelor.

Fig. 2.1. Decizii ale managementului de risc la marile întreprinderi

4. Implementarea tehnicilor de management al riscului


Implementarea tehnicilor de management care au fost alese implică o serie de noi decizii. În cazul în
care s-a hotărât reţinerea riscului în întreprindere, trebuie să decidă dacă se apelează la autoasigurare sau dacă
riscul rămâne neacoperit, eventualele pagube fiind trecute pe cheltuielile de exploatare curente. În cazul în
care s-a optat pentru autoasigurare, trebuie să se decidă cât de mari să fie şi cum să se constituie rezervele
(provizioanele) necesare. Dacă s-a selectat asigurarea ca tehnică de acoperire a riscului, implementarea are
loc prin decizii privind alegerea societăţii de asigurare care să acopere riscul şi condiţiile contractuale cele
mai atractive etc.
5. Monitorizarea procesului de management al riscului
Monitorizarea are în vedere urmărirea modului de aplicare a tehnicilor de management şi verificarea
eficienţei lor, prin compararea rezultatelor obţinute cu cele prevăzute. Considerăm că procesul de
monitorizare trebuie proiectat prin analogie cu sistemele cibernetice, constituind o reţea de conexiune inversă
(feed-back) care să informeze permanent managerul de risc asupra neconcordanţei dintre efectele obţinute şi
cele scontate ale tehnicilor de management aplicate. În acest fel, deciziile de corectare a celor iniţiale pot fi
adoptate şi implementate în timp util.
Pe parcursul monitorizării riscului, datorită noilor factori generatori de risc, endogeni şi exogeni,
precum şi modificărilor survenite în manifestarea riscurilor deja cunoscute, pot fi identificate noi expuneri la
risc, ceea ce conferă managementului riscului un caracter ciclic.

19
2.4. Aversiunea faţă de risc şi limitele asigurabilităţii riscurilor

2.4.1. Aversiunea faţă de risc

Aversiunea faţă de risc a individului stă la baza existenţei activităţii de asigurare, deoarece solicitarea
unei protecţii contra riscurilor şi transferul riscurilor asupra asigurătorilor sunt determinate de aversiunea faţă
de risc.
Ideea comportamentului diferit al indivizilor în faţa riscului a fost emisă de Kenneth Arrow încă în
deceniul al cincilea al secolului trecut, în lucrările sale referitoare la teoria riscului şi incertitudinii. Arrow a
arătat că există o atitudine naturală de teamă, de aversiune faţă de risc, dar şi o preferinţă faţă de acesta:
„existenţa asigurărilor… atestă validitatea ipotezei de aversiune contra riscurilor, în timp ce jocurile (de
noroc, n. n.) şi alte activităţi speculative ar putea fi considerate drept dovezi ale preferinţei faţă de risc în
anumite circumstanţe“67.
Atitudinile diverşilor indivizi faţă de risc au fost grupate în funcţie de acceptarea de către ei a jocului
cu şanse egale68. Cel mai simplu exemplu este cel al jocului de hazard cu o monedă care, aruncată, conduce
la un câştig, respectiv, la o pierdere, egale ca mărime, în funcţie de faţa monedei care rămâne vizibilă după ce
ea cade. Atitudinile individuale faţă de jocul cu şanse egale pot fi grupate în trei categorii: aversiune faţă de
risc, neutralitate faţă de risc şi preferinţă faţă de risc.
1. Deşi şansele de câştig sau pierdere sunt egale, individul cu aversiune faţă de risc va refuza să joace.
Aversiunea pentru risc a fost definită ca „ipoteza de comportament faţă de risc care constă în a respinge
orice loterie în care speranţa de câştig este nulă“69. Aceasta nu înseamnă că individul cu aversiune faţă de
risc (risk averter) nu va juca niciodată. În condiţiile în care şansele sunt favorabile (70% şanse de câştig şi
30% şanse de pierdere), câştigul probabil va precumpăni în faţa aversiunii faţă de risc. Ceea ce este mai
important din punct de vedere practic, este că o persoană cu aversiune faţă de risc acceptă să plătească o
primă de asigurare superioară riscului matematic, mediu, cu condiţia să fie eliberată de acel risc.
2. O persoană cu preferinţă faţă de risc acceptă riscul, chiar în condiţiile în care şansele de câştig
sunt nefavorabile. Cu cât are o preferinţă mai mare pentru risc (riscofilie), cu atât mai nefavorabile sunt
şansele pe care le acceptă.
3. Neutralitatea faţă de risc se manifestă la indivizii care nu sunt interesaţi şi nu ţin cont de riscurile
la care sunt supuşi.
Manifestarea acestor tipuri de atitudini faţă de risc poate fi ilustrată printr-un exemplu semnificativ. O
persoană deţine un bun, în valoare de 100 milioane lei, care este ameninţat de un risc (incendiu, cutremur,
uragan), în seama căruia există o şanse de 20% de a fi distrus total, respectiv, de 80% ca bunul să nu fie
afectat de riscul în cauză. Dacă individul îşi asumă singur riscul, el poate spera, în medie, la o avere de 80
milioane lei (80%*100 milioane lei). O societate de asigurări se oferă să asigure bunul, contra unei prime de
40 milioane lei. Individul va trebui să plătească această primă, dar în caz de daună totală, asigurătorul îi va
plăti o despăgubire de 100 milioane lei. În acest caz, averea rămasă individului va fi de 60 milioane lei (100
milioane – 40 milioane), indiferent dacă riscul se produce sau nu, dar va avea siguranţa unui bun valorând
100 milioane lei, dacă riscul nu se produce, sau echivalentul lui bănesc, dacă s-a produs dauna totală.
Asigurarea are şanse nefavorabile faţă de reţinerea riscului, dar oferă reducerea lui. Dacă nu se acceptă
asigurarea, rezultatul mediu este o avere de 80 milioane lei, dar rezultatul real poate fi oricare între 0 lei şi
100 milioane lei. Acceptarea asigurării garantează o avere de 60 milioane de lei, indiferent ce se întâmplă cu
bunul asigurat.
67
Arrow, K. – Risk Allocation and Information. Some Recent Theoretical Developments, Les Cahiers de Genève,
nr. 8, 1978, cf. Lambert, D-C., op. cit., p. 52.
68
50 % câştig sau 50% pierdere: cazul clasic al jocului „cu sorţi echitabili“ în care, în medie, profitul bănesc
este zero.
69
Gollier, Chr. – Aversion pour le risque, în Risques, nr. 17,1994, p. 27.
20
Un individ cu aversiune la risc (considerată a fi un comportament raţional, normal) va accepta oferta
societăţii de asigurare, consimţind la plata unei prime de 40 milioane lei, şi obţinând astfel o avere medie de 60
milioane lei.
O persoană cu preferinţă faţă de risc nu va accepta asigurarea, atât pentru că oferta asigurătorului
are şanse nefavorabile, cât şi datorită apetitului ei de a înfrunta riscul.
Individul care manifestă neutralitate faţă de risc respinge, de asemenea, asigurarea. El este
indiferent faţă de riscuri şi nu este interesat de transferul riscului, ci de câştigul potenţial: bunul neasigurat
are o valoare medie de 80 milioane de lei, pe când dacă este asigurat, valoarea sa este de numai 60 milioane
de lei.
Cea mai mare parte a indivizilor au o atitudine de aversiune faţă de risc, dar mărimea ei variază de la
un individ la altul. Gradul de aversiune faţă de risc poate fi exprimat cu ajutorul conceptului de echivalent
cert70 care este definit drept suma pe care o persoană este gata să o plătească pentru a se elibera de un anumit
risc. Cu cât această sumă este mai mare, cu atât creşte şi gradul de aversiune faţă de risc71.
Existenţa şi gradele de aversiune faţă de risc exercită o influenţă notabilă asupra activităţii de
asigurare.
Aşa cum s-a arătat, aversiunea faţă de risc face ca asiguraţii să fie dispuşi să plătească o primă mai
mare decât valoarea actuarială, medie, a riscului pe care vor să-l transfere. Aceasta permite societăţilor de
asigurare să funcţioneze ca agenţi economici profitabili, deoarece primele pretinse şi încasate de la asiguraţi
le permit acoperirea riscurilor preluate, dar şi acoperirea cheltuielilor şi obţinerea unei marje de profit.
În al doilea rând, persoanele cu aversiune la risc sunt dispuse să cheltuiască o parte din resursele lor
pentru a găsi posibilităţi de reducere a riscului, ceea ce explică cererea de asigurare şi creează premisele
existenţei şi dezvoltării activităţii de asigurare.
În sfârşit, din studiile consacrate aprecierii gradului de aversiune faţă de risc, se desprinde concluzia
că acesta este dependent de bunăstarea individului. Aversiunea faţă de risc şi disponibilitatea de a se asigura
scad pe măsură ce individul este mai bogat. În schimb, o persoană relativ săracă are tendinţa de a-şi canaliza
disponibilităţile spre cumpărarea de contracte de asigurare, mai degrabă, decât spre investirea în alte active
financiare cu grad de risc ridicat.

2.4.2. Limitele asigurabilităţii riscurilor

Unele riscuri sunt acceptate de societăţile de asigurare şi pot fi cuprinse în contractul de asigurare, altele
sunt considerate neasigurabile. Pentru acestea din urma, asigurătorii nu încheie contracte, sau în cazul unor
contracte multirisc, fac menţiunea expresă a excluderii lor din asigurare.
Limitele asigurabilităţii riscurilor au fost definite drept „frontierele economice, psihologice şi fizice
ale asigurării“72.
Principalele cauze pentru care unele riscuri nu sunt asigurabile, iar altele sunt acoperite prin
intermediul unor mecanisme publice (asigurări sociale, indemnizarea pe baze publice a riscurilor catastrofice)
sunt: antiselecţia, riscul moral, mărimea daunelor, probabilitatea foarte mică sau prea mare de producere.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că asigurabilitatea unui risc depinde de un număr de
caracteristici obiective. După unii autori, pentru ca un risc să fie asigurabil, el trebuie să aibă un caracter

70
Laffont, J.-J. – Equivalent certain, în Risques, nr. 17, 1994, p. 67.
71
Demonstraţia matematică a legăturii între echivalentul cert, prima de risc şi cele trei atitudini faţă de risc
poate fi urmărită în Eeckhoudt, L., Gollier, Chr. – Les risques financiers, Ediscience International, Paris, 1992, p. 23-
33.
72
Gollier, Chr. – Limites d’assurabilité, în Risques, nr. 17, 1994, p. 89.
21
aleator73, iar alţi autori adaugă ca riscul trebuie să poată fi supus observării statistice şi să nu aibă o
probabilitate de realizare prea ridicată74.
Studierea atentă a asigurabilităţii riscurilor conduce la concluzia că, pentru a fi asigurabil, un risc
trebuie să îndeplinească un număr mai mare de condiţii.
1. Riscul trebuie să aibă un caracter aleator, motiv pentru care un eveniment sigur (maladia
incurabilă) sau unul deja produs nu se asigură.
2. Asigurabilitatea riscului depinde şi de mărimea daunelor posibile antrenate de producerea lui
(dauna potenţială maximă). Dacă aceasta depăşeşte capacitatea de acoperire a pieţei, riscul devine
inasigurabil, cel puţin în condiţiile obişnuite ale transferului riscului, prin asigurare directă, coasigurare şi
reasigurare.
3. Pentru decizia de a prelua sau nu în asigurare un risc, este importantă şi mărimea daunei medii pe
sinistru. Din punct de vedere al asigurătorului, trebuie evitate riscurile ce produc pagube medii foarte
importante care ridică şi ele problema capacităţii de acoperire. De asemenea, se exclud din asigurare
riscurile neimportante – şi cu prime foarte mici – pentru care preluarea în asigurare antrenează costuri ce
nu pot fi acoperite din prime. În mod asemănător, nu sunt considerate asigurabile, riscurile cu frecvenţă
foarte mică de producere, pentru care legea numerelor mari nu funcţionează.
4. Nivelul primei este şi el un criteriu de asigurabilitate al riscului. Prima tarifară se stabileşte pe baza
primei pure, rezultată din calculele actuariale, dar trebuie să fie adaptată şi la capacitatea contributivă a
asiguraţilor. Dacă prima tarifară este mult peste cea pură, datorită unor adaosuri de primă foarte mari, nu
se va realiza raportul optim între cererea şi oferta de asigurare şi riscul va deveni neasigurabil.
5. Natura endogenă sau exogenă a riscului determină, de asemenea, asigurabilitatea sa. Dacă riscul
este exogen, adică cel supus riscului nu poate influenţa nici frecvenţa, nici volumul daunelor, el este mai
uşor acceptat în asigurare decât riscul endogen, a cărui manifestare depinde de comportamentul
asiguratului.
6. Asigurabilitatea, la un moment dat, a unui risc depinde şi de existenţa şi stabilitatea unui cadru
de reglementări legislative, fiscale sau de jurisprudenţă. Unele riscuri nu sunt asigurate sau sunt
asigurate în limite foarte restrânse, deoarece mediul reglementar este ambiguu, ceea ce face interpretabile
clauzele contractuale, în funcţie de interesele asiguratului sau ale asigurătorului.
Astfel influenţează, de exemplu, cadrul reglementar inexistent sau imprecis asigurabilitatea riscului
de dezvoltare, menţionat anterior.
Într-o altă abordare, mai pragmatică75, un risc este asigurabil dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
- paguba (prejudiciul) trebuie să fie determinată sau determinabilă;
- paguba trebuie să fie accidentală;
- posibilitatea riscului trebuie să fie calculabilă de către asigurători;
- manifestarea riscului să permită aplicarea legii numerelor mari;
- paguba trebuie să fie suficient de mare pentru a crea dificultăţi de natură economică;
- paguba nu trebuie să fie de natură catastrofică.
Asigurabilitatea nu are însă limite absolute. Graniţa dintre riscurile asigurabile şi neasigurabile
depinde nu numai de considerente tehnice sau financiare, ci şi de altele, de ordin moral sau social.
Numeroase riscuri, altădată excluse de la asigurare, sunt, în prezent, asigurate, unele chiar obligatoriu. În
schimb, altele, asigurabile din punct de vedere tehnic, sunt excluse din contractele de asigurare. În primul
caz, este vorba de riscuri care nu sunt asigurate în mod spontan, dar a căror asigurare a fost impusă de
puterea publică, pentru a satisface interese generale. Au apărut astfel, în multe ţări, asigurări obligatorii de
răspundere civilă ale medicilor, farmaciştilor, vânătorilor etc. În a doua situaţie, se urmăreşte ca asigurarea să
nu fie utilizată în scopuri contrare exigenţelor moralei sociale. Astfel, este interzisă asigurarea consecinţelor
73
Groutel, H. – Le contrat d’assurance, 2e ed., Daloz, Paris, 1997, p. 77.
74
Berr, C.-J., Groutel, H. – Droit des assurances, 7e ed., Dalloz, Paris, 1995, p. 15.
75
Macdonald, J. W. – Terrorism, Insurance and TRIA: are we asking the right questions?, in the John Liner Revue,
vol. 18, nr. 2, 2004, p. 3.
22
penale ale activităţii delictuoase, chiar şi a celor rezultând din simple contravenţii provocate de imprudenţă
sau neglijenţă.
Pe de altă parte, este unanim acceptat că un risc este asigurabil când este supus legii numerelor mari şi
poate fi studiat statistic, dar, în practică, există numeroase exemple (asigurările spaţiale, cele ale altor riscuri
noi) care contravin acestei condiţii76. Un risc este deci asigurabil când o societate de asigurare şi un solicitant de
asigurare acceptă să semneze respectivul contract. Acceptarea sau nu a unui risc depinde, în final, de nivelul
primei pe care asigurătorul o pretinde, iar asiguratul potenţial acceptă sau nu să o plătească.
Faptul că totuşi unele riscuri nu sunt asigurabile, sau sunt asigurabile în condiţii tarifare speciale are
la bază o serie de cauze majore.
Una dintre acestea este existenţa riscului moral, care, aşa cum s-a arătat, determină o creştere
substanţială a primei, ceea ce poate face asigurarea neatractivă. De aceea, nu se încheie asigurări contra
eşecului şcolar sau a riscului de performanţe slabe ale unui manager.
Un alt motiv pentru care unele riscuri nu sunt asigurabile, este imposibilitatea de a comensura
pierderea suferită. De aceea, nu se asigură lipsa fericirii conjugale sau a satisfacţiei profesionale.
În al treilea rând, asigurabilitatea este puternic influenţată de existenţa fenomenului de antiselecţie.
Unii asiguraţi dispun de o informaţie privată asupra riscului – de exemplu, o stare proastă a sănătăţii, cu care
antrenează un risc de deces mai mare decât media – şi vor încheia asigurări de viaţă. Va rezulta o creştere a
sinistralităţii, care determină o creştere a primelor, astfel încât asiguraţii cu o sănătate bună nu se vor mai
asigura, ceea ce creşte din nou volumul indemnizaţiilor plătite etc. şi, în final, asigurătorii vor da faliment sau
se vor retrage de pe piaţă.
Un alt factor care exercită o influenţă asupra asigurabilităţii este evoluţia dinamică a riscurilor.
Pragurile de asigurabilitate pe care asigurătorul trebuie să le evalueze permanent au în vedere riscurile
existente, dar în curs de amplificare şi, mai ales, riscurile nou apărute, necunoscute până la un moment dat77.
Limita asigurabilităţii poate rezulta din:
- estimarea daunei potenţiale maxime, atunci când ea depăşeşte capacitatea de acoperire a pieţei de
asigurare şi reasigurare;
- incapacitatea de a controla antiselecţia şi fraudele în asigurări;
- apariţia riscurilor noi. În cazul acestora, nu există o statistică retrospectivă, iar cuantumul pagubelor
viitoare, respectiv, al primelor pure şi tarifare sunt greu sau imposibil de stabilit prin calcule
actuariale. De exemplu, limitele asigurabilităţii în condiţii obişnuite a riscului atomic civil, determinat
de funcţionarea centralelor nucleare, rămân încă incerte, din cauza datelor statistice incomplete.

2.5 Forme şi fonduri de protecţie contra riscurilor

Deoarece momentul producerii unor calamităţi naturale sau accidente nu este dinainte cunoscut, este
necesar să existe la dispoziţia societăţii anumite fonduri cu caracter de rezervă, prin care să poată fi acoperite
pagubele provocate de acestea.
Sub denumirea generică de rezerve sunt cuprinse, de fapt, mai multe categorii de fonduri, care
reflectă forme diferite de protecţie:
● fonduri financiare de rezervă descentralizate, rezultat al autoasigurării, ca formă de protecţie;
● fondul de rezervă şi/sau asigurare, constituite prin aşa-numita metodă bugetară;
● fondurile de asigurare, formate prin intermediul asigurării, ca formă de protecţie.

76
Recent, Corporaţia Lloyd’s a acceptat să asigure o cunoscută distilerie de whisky contra riscului de captură
de către monstrul din Loch Ness
77
Lambert, D-CL. – Economie des assurances, Armand Colin, Paris, 1996, p. 29.
23
Fondurile financiare de rezervă descentralizate pot fi constituite la nivelul întreprinderilor, ca rezerve
destinate în mod distinct prevenirii şi limitării consecinţelor calamităţilor naturale sau accidentelor. Deşi
presupune anumite avantaje (acoperirea imediată a pagubelor), practicarea autoasigurării are şi dezavantaje
evidente. Astfel, prin această metodă nu este posibilă decât o acoperire parţială a pagubelor, deoarece constituirea
unui fond de autoprotecţie la un nivel egal cu patrimoniul întreprinderii este dificil de realizat şi ar reprezenta o
mobilizare de fonduri care ar influenţa negativ activitatea întreprinderii şi desfăşurarea reproducţiei sociale etc. 78.
Ca urmare, autoasigurarea este utilizată în condiţiile minimizării costului global al riscului79.
Constituirea fondului centralizat de rezervă şi/sau asigurare are loc din resurse publice. El a fost
utilizat, în ţara noastră, până în 1991, pentru acoperirea pagubelor datorate calamităţilor naturale şi
accidentelor, produselor bunurilor din patrimoniul statului. Din acelaşi fond, se finanţau şi se finanţează şi în
prezent acţiunile noi, neprevăzute iniţial în bugetele publice. Această formă de protecţie prezintă avantajul că
realizează acoperirea eventualelor pagube cu un nivel al fondului centralizat mai mic decât al sumei unor
eventuale fonduri descentralizate, constituite prin autoasigurare. Fondul centralizat de rezervă şi/sau
asigurare se constituie în formă materială şi valorică, fiind concretizat în:
● rezervele materiale de stat (materii prime, combustibili, utilaje, alimente etc.) administrate în
prezent de Administraţia Naţională a Rezervelor Materiale;
● fondul de rezervă bugetară, gestionat din 1991 de către guvern şi rezervele bugetare din bugetele
locale, administrate de organele locale competente.

Fondurile de asigurare se constituie la dispoziţia organizaţiilor specializate, în mod descentralizat,


prin contribuţii (prime) de la asiguraţi şi se utilizează de către aceste societăţi de asigurare pentru acoperirea
pagubelor produse de diferitele riscuri, pentru plata indemnizaţiilor – la asigurările de persoane – precum şi
pentru finanţarea constituirii unor fonduri de protecţie a asiguraţilor la nivel naţional.
La baza formării acestor fonduri stă principiul mutualităţii, în sensul că primele achitate de către toţi
asiguraţii organizaţiilor specializate sunt utilizate pentru acoperirea pagubelor suferite numai la acei asiguraţi
la care s-a produs riscul.
Fondurile de asigurare au o serie de trăsături distinctive faţă de celelalte tipuri de rezerve:
- se constituie şi se utilizează numai în formă bănească;
- se formează prin contribuţia asiguraţilor, pe baza mutualităţii, în timp ce celelalte rezerve se
constituie prin prelevări din profit sau pe cale bugetară;
- fondul de asigurare are o destinaţie specifică – refacerea bunurilor distruse şi obţinerea de indemnizaţii de
către asiguraţii a căror capacitate de muncă sau sănătate au fost afectate de producerea riscurilor – spre
deosebire de celelalte forme de rezerve

6.1. Caracteristici ale pieţei asigurărilor

Amplificarea în timp a activităţilor economico-sociale, diversificarea şi apariţia unor noi obiecte ale
asigurărilor, intensificarea efectelor riscurilor cunoscute şi emergenţa unor noi riscuri, au condus la
crearea şi dezvoltarea pieţei asigurărilor. Ansamblul pieţei asigurărilor este, de fapt, compus din o
multitudine de pieţe naţionale, regionale, din pieţe ale unor ramuri de asigurare, fiecare dintre ele având
caracteristici proprii, determinate de: participarea în proporţii diferite, a actorilor de pe piaţă;
preponderenţa unor ramuri sau tipuri de contracte; reglementări proprii; ponderea activităţilor de
asigurare şi reasigurare în total etc.

78
Văcărel, I., Bercea, F. – Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti, 2000, p. 47.
79
A se vedea subcap. 2.3.2.
24
Pe piaţa asigurărilor, se întâlnesc cererea de asigurare, provenită de la persoanele fizice şi juridice care
doresc să încheie asigurări şi oferta de asigurare, care vine din partea organizaţiilor specializate de
asigurare, autorizate în acest domeniu.
O piaţă de asigurare poate fi caracterizată şi prin dimensiunea acesteia. Elementul hotărâtor pentru dimensiunea
pieţei de asigurare este cererea, determinată atât de factori obiectivi (puterea economică şi capacitatea financiară
de a achiziţiona asigurări), cât şi de factori subiectivi (cultura organizaţională, înţelegerea utilităţii şi necesităţii
practicării asigurării). Dimensiunea pieţei de asigurare poate fi exprimată prin mai mulţi indicatori, ca 80: numărul
de contracte încheiate în perioada de referinţă, numărul contractelor active în această perioadă, cuantumul
primelor subscrise şi încasate, valoarea totală a angajamentelor asumate de asigurători la un moment dat.
Caracterizarea pieţei asigurărilor poate fi făcută şi prin compararea cu o piaţă concurenţială considerată
perfectă, apreciind măsura în care piaţa asigurărilor întruneşte caracteristicile unei asemenea pieţe.81 Aceste
caracteristici sunt: omogenitatea produsului; transparenţa pieţei; atomizarea pieţei; libertatea de intrare-ieşire
a participanţilor pe şi de pe piaţă; descentralizarea deciziilor.
1. Omogenitatea produsului. Pe piaţa mărfurilor este prezentă o mare diversitate de produse, dar
marea majoritate are unul sau mai mulţi înlocuitori. De asemenea, pe piaţa asigurărilor nu se oferă un singur
produs, ci o gamă largă de produse – asigurările ale căror obiecte sunt asigurate contra unor riscuri foarte
variate. Totuşi, pe piaţa asigurărilor un produs nu poate fi înlocuit cu altul. Un contract de asigurare de bunuri
nu poate fi substituit cu altul, de persoane sau de răspundere civilă. Chiar şi în cazul contractelor de un
anumit tip (de ex.: asigurările auto casco), caracteristicile lor diferite de la o societate de asigurare la alta, fac
înlocuirea lor dificilă. De aceea, pe piaţa asigurărilor nu se concurează asigurătorii în general, ci societăţile de
asigurare profilate pe acelaşi tip de produs. Deci, produsele de pe piaţa asigurărilor nu sunt omogene. Cu
caracter de excepţie parţială, apar unele asigurări obligatorii, cum ar fi cea privind răspunderea civilă auto
sau unele asigurări practicate în parteneriat public-privat, care sunt reglementate după reguli comune.82
2. Transparenţa pieţei. Pe piaţa mărfurilor, alegerea unui produs este relativ facilă, deoarece fiecare
poate fi apreciat pe baza caracteristicilor tehnice prezente în instrucţiunile de utilizare, are o etichetă cu preţul
de vânzare, poate fi văzut, probat, este prezentat, cu avantajele sale, în mass-media etc. În schimb, pe piaţa
asigurărilor, un simplu pliant de prezentare, un clip de televiziune nu oferă informaţii suficiente unui
cumpărător neavizat, care nu realizează concret oportunitatea alegerii unui anumit contract, nu poate sesiza
singur avantajele contractului faţă de altele similare, raportul între prime şi indemnizaţia obtenabilă, ori
efectele sistemului de acoperire practicat. Pentru a putea alege, este necesară consilierea de către personalul
specializat al asigurătorului, sau cea a unui broker specializat. De aceea, se consideră că piaţa asigurărilor
este aproape opacă pentru clienţii neavizaţi.
3. Atomizarea pieţei. Piaţa este considerată atomizată când actorii prezenţi pe piaţă sunt atât de
numeroşi, încât nici unul nu poate influenţa, în mod decisiv, funcţionarea pieţei.
Gradul de atomizare a pieţei poate fi ilustrat prin numărul organizaţiilor de asigurare de pe pieţele
naţionale de asigurare. Acest număr variază, de la o ţară la alta, de la câteva zeci, la câteva mii. Dacă ne
referim numai la piaţa europeană a asigurărilor, în anul 2005, ţările cu cel mai mare număr de asigurători
erau: Marea Britanie – 1170; Germania – 670; Franţa – 470; Suedia – 415; Spania – 320. În acelaşi timp,
în alte ţări, funcţionează doar câteva zeci de asigurători: Austria – 72; Finlanda – 65; Lichtenstein – 30;
Lituania – 25; Slovacia – 26. Pe ansamblul pieţelor celor 33 de ţări membre ale Comitetului European al

80
Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 92.
81
Văcărel, I., Bercea, F. – op. cit., p. 96.
82
Spre exemplu, condiţiile asigurării obligatorii de răspundere civilă sunt reglementate, în ţara noastră, în mod
unitar de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Totuşi, pentru anul 2006 normele CSA au permis
asigurătorilor o abatere în plus sau în minus de la primele reglementate, iar pentru anul 2007, în condiţiile aderării
la Uniunea Europeană, primele practicate sunt stabilite de asigurători pe baza calculelor proprii, cu condiţia
aprobării acestora de către CSA.
25
asigurărilor, au operat, în anul 2005, 5330 de asigurători.83 Aparent, pieţele de asigurare sunt atomizate,
mai ales în ţările cu un număr mare de ofertanţi de asigurări.
Totuşi, pe toate pieţele de asigurare, asigurătorii prezenţi sunt diferiţi ca mărime şi importanţă, de la mari
societăţi pe acţiuni, până la mici societăţi cu răspundere limitată ori organizaţii mutuale cu grupuri
restrânse de asociaţi. În consecinţă, câteva companii de asigurare mari deţin cea mai mare parte din
încasările din prime ale pieţelor de asigurare, aşa cum rezultă din tabelul 6.1.
4. Libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă. Pe o piaţă concurenţială,
considerată perfectă, solicitanţii şi ofertanţii de asigurări pot intra şi ieşi oricând doresc. Acelaşi lucru se
petrece şi pe piaţa asigurărilor, unde, în principiu, creşterea sau scăderea numărului organizaţiilor de
asigurare poate avea loc prin apariţia unora noi, respectiv prin dispariţia altora (prin fuzionare sau lichidare).
Aceasta arată că şi piaţa asigurărilor este o piaţă deschisă, în plină mişcare. Totuşi, este de menţionat că
această libertate are anumite limite, autorizarea noilor asigurători, ca şi menţinerea celor existenţi pe piaţă
fiind supuse cerinţelor şi reglementărilor specifice ale organului de supraveghere a asigurărilor din fiecare
ţară.
5. Descentralizarea deciziilor. Orice organizaţie de asigurare poate lua, în principiu, decizii proprii, în
limitele capacităţii sale financiare. Deşi deciziile asigurătorilor sunt descentralizate, există o serie de limitări, în
virtutea supravegherii publice mai puternice exercitate asupra sectorului asigurărilor decât asupra altor activităţi
economice. Astfel, societăţile de asigurare trebuie să respecte norme specifice privind: limitele minime ale
capitalului subscris şi vărsat; gestiunea separată a portofoliilor de asigurări de viaţă, respectiv, de asigurări
generale; respectarea reglementărilor privind investiţiile financiare etc. În esenţă, limitarea unor decizii ale
asigurătorilor vizează menţinerea solvabilităţii asigurătorilor şi protejează interesele asiguraţilor. Deci, deciziile
asigurătorilor sunt descentralizate, dar trebuie să respecte legislaţia specifică şi avizele organului de
supraveghere a asigurărilor.
RISCURI

D. Riscuri auxiliare
Asigurătorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse într-
o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:
- sunt legate de riscul principal
- privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal şi
- sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal.
Riscurile cuprinse în clasele nr.14. „Asigurări de credite”, nr.15. „Asigurări de garanţii” şi nr.17.
„Asigurări de protecţie juridică” nu pot fi considerate ca riscuri secundare pentru alte clase.
Riscurile cuprinse în clasa nr.17. „Asigurări de protecţie juridică” pot fi considerate riscuri auxiliare
clasei nr.18. „Asigurări de asistenţă”, atunci când sunt legate de riscul principal şi când riscul principal se
referă numai la asistenţa furnizată persoanelor care sunt în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de
la domiciliu sau de la locul de reşedinţă permanentă.
Asigurările de protecţie juridică pot fi considerate ca fiind riscuri auxiliare, cu respectarea
prevederilor primului alineat, dacă litigiile sau riscurile care decurg din acestea sunt aferente utilizării
mijloacelor de transport maritim.

E. Riscuri majore sunt:


a) riscurile cuprinse în clasele nr.4, 5, 6, 7, 11 şi 12 de la pct. B din prezenta anexă;
b) riscurile cuprinse în clasele nr.14 şi 15 de la pct. B din prezenta anexă, atunci când titularul contractului de
asigurare exercită din punct de vedere profesional o activitate industrială, comercială sau independentă şi
riscul se referă la această activitate;

83
*** - European insurance in figures 2005, CEA, 2006, p. 41, cu date referitoare la cei 33 de membri ai
Comitetului European al Asigurărilor.
26
c) riscurile cuprinse în clasele nr.3, 8, 9, 10, 13 şi 16 la pct. B, în măsura în care titularul contractului de
asigurare depăşeşte limitele a cel puţin două din următoarele trei criterii, începând cu 1 ianuarie 2007:
– totalul activelor: 6,2 milioane EURO, stabilit pe baza cursului ROL/EUR comunicat de Banca
Naţională a României pentru ultima zi a exerciţiului financiar precedent
– cifra de afaceri: 12,8 milioane EURO, stabilită pe baza cursului ROL/EUR comunicat de Banca
Naţională a României pentru ultima zi a exerciţiului financiar precedent
– numărul mediu de angajaţi în cursul exerciţiului: 250.
d) În cazul în care titularul contractului de asigurare face parte dintr-un grup care are obligaţia întocmirii
situaţiilor financiare consolidate, criteriile menţionate la lit.c) se vor aplica conturilor consolidate.

1. Caracteristicile asigurărilor de viaţă


Asigurările de viaţă au ca obiect garantarea plăţii unei sume de bani de către asigurător, în cazul
producerii unui eveniment legat de persoana fizică a asiguratului, şi anume: vătămarea corporală,
îmbolnăvirea, decesul sau supravieţuirea acestuia. Chiar şi persoanele tinere se pot îmbolnăvi sau pot deceda
în urma unor accidente neaşteptate, ce vor genera în mod automat şi dificultăţi financiare.
Asigurările de viaţă au, spre deosebire de asigurările generale, anumite caracteristici, prezentate mai
jos:
Valoarea capitalizată este un fond care se acumulează pe întreaga perioadă de viaţă a poliţei şi la care
deţinătorul de poliţă poate avea acces în mai multe moduri: poate face împrumuturi, poate opta pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare de viaţă cu plata integral, sau poate răscumpăra poliţa.
Dificultăţile financiare în cadrul asigurărilor de persoane sunt determinate de: necesităţile băneşti
pentru funeralii; asigurarea unor resurse financiare moştenitorului, după decesul asiguratului; restabilirea
morală după deces.
Motivaţia încheierii asigurărilor de persoane sunt: stresul; motivaţii personale; concepţia despre
moarte.
Riscul este definit de majoritatea economiştilor ca o pierdere propriu-zisă, sau ca o pierdere produsă
de o neglijenţă ce poate avea urmări asupra individului sau asupra unei proprietăţi.
Suma asigurată se stabileşte în mod forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi posibilităţile
sale financiare. Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment şi
pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă acest lucru. La producerea
riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării, poate încasa drepturile de asigurare de la toţi
asigurătorii deoarece aici nu mai este vorba de daună ca la asigurările de bunuri.
Neavând caracter reparator, asigurarea de persoane nu are restricţii ca asigurarea de bunuri. Dacă în urma
producerii riscului asigurat, asiguratul suferă o vătămare corporală sau a contactat o maladie care i-a afectat
capacitatea de muncă, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare (suma asigurată), care să facă posibilă
refacerea situaţiei sale financiare existente înaintea producerii accidentului sau contactării bolii. Interesul
asigurării nu prezintă importanţă, întrucât indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa
unei daune.
Indemnizaţia de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului în cazul
producerii riscului asigurat.
Deoarece nici viaţa şi nici sănătatea unei persoane nu sunt evaluabile în bani, nu se poate pune problema unui
raport între suma asigurată şi paguba suferită de asigurat.
Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă (prin completarea unei declaraţii de asigurare).
După analiza răspunsurilor, asigurătorul este de acord cu încheierea contractului, redactarea contractului în
formă scrisă şi înmânarea unui exemplar asiguratului. Contractul de asigurare se consideră încheiat prin plata
primei de asigurare şi emiterea poliţei.
Încetarea contractului de asigurare se realizează în următoarele moduri: modul obişnuit de încetare îl
constituie ajungerea la termen, adică expirarea perioadei pentru care a fost încheiat; contractul încetează şi

27
prin producerea evenimentului asigurat. Dar, există şi moduri mai puţin uzuale cum ar fi: denunţarea,
rezilierea şi anularea contractului.
Denunţarea se face de către asigurător, dacă asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările
intervenite în cursul contractului în legătura cu datele luate în considerare la încheierea contractului.
Rezilierea înseamnă desfacerea pentru un timp a contractului, datorită neexecutării obligaţiei uneia
din părţi din cauze care i se pot imputa. Efectele produse de contract până la reziliere rămân valabile.
Nulitatea contractului poate fi cauzată de declaraţii inexacte sau incomplete făcute de asigurat, sau
de lipsa interesului asigurabil din partea contractantului, în momentul încheierii acestuia.

2. Tipuri de asigurări de viaţă


Asigurările de viaţă se pot clasifica în funcţie de riscul asigurat, de momentul achitării primei, de
momentul încasării sumei asigurate şi de forma pe care acestea o îmbracă. Astfel în funcţie de riscul acoperit,
asigurările de viaţă pot fi:
a) asigurări de supravieţuire,
b) asigurări de deces,
c) asigurări mixte de viaţă,
d) asigurări de accidente,
e) asigurări de boală,
f) alte forme.
În cazul asigurării de supravieţuire, asigurătorul se obligă să plătească asiguratului suma asigurată,
cu condiţia ca acesta să fie în viaţă la sfârşitul perioadei pentru care s-a încheiat contractul de asigurare. Dacă
acesta a decedat înainte de expirarea termenului de valabilitate, asigurătorul este eliberat de angajamentul
luat prin contract, şi nu are nici o obligaţie faţă de moştenitori.
Asigurarea de rentă este asigurarea în care suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub
forma unor plăţi periodice cu titlul de rentă.
În cazul asigurării de viaţă variabilă, proprietarul poliţei de asigurare are posibilitatea de a alege una
din opţiunile pe care societatea de asigurare i le pune la dispoziţie, beneficiile poliţei de asigurare se
ajustează în funcţie de valoarea investiţilor prevăzute în poliţa de asigurare, în momentul în care se solicită
plata lor, beneficiile de deces nu pot fi mai mici decât sumele asigurate iniţial pentru care s-a încheiat
contractul de asigurare, dar ele pot fi mai mari, dacă investiţiile făcute au fost profitabile.
În ceea ce priveşte asigurările de viaţă universală, posesorul poliţei de asigurare poate, la anumite
intervale de timp, modifica valoarea beneficiilor de deces, posesorul poliţei de asigurare poate schimba
valoarea şi data efectuării plăţii primelor de asigurare, fără a avea obligaţia de a anunţa anticipat societatea de
asigurări, primele de asigurare sunt plasate într-un cont şi din valoarea lor se vor scădea, la un moment dat,
cheltuielile de deces. În acest cont se varsă, totodată, şi dobânzile obţinute, care pot varia în timp, posesorul
poliţei poate retrage anumite sume din economiile acumulate, societatea de asigurări este cea care va decide
cum vor fi investiţi banii, şi cea care garantează o rată minimă de rentabilitate.
În cazul asigurărilor de deces, protejează asiguratul împotriva riscului de deces, asiguratul se obligă
să plătească prime de asigurare toată viaţa, existând posibilitatea ca plata primelor să se facă până la o
anumită dată cum ar fi: data “x”, ieşirea la pensie, în cazul asigurării de deces încheiate pe termen limitat,
asigurătorul se obligă să achite suma înscrisă în contract, cu condiţia ca decesul asiguratului să survină în
perioada de valabilitate a acestuia.
La asigurarea mixtă de viaţă asigurătorul cuprinde două riscuri alternative într-un contract de
asigurare unic, dând impresia ca asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului
asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de supravieţuire, asiguratul
încasează personal suma asigurată. Asiguratul câstigă în ambele cazuri dar cu preţul aferent acoperirii celor
două riscuri, atât cel de deces cât şi cel de supravieţuire.
Asigurarea de accidente, protejează persoanele fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente
neprevăzute care le poate afecta viaţa, integritatea corporală sau capacitatea de muncă. Persoanele asigurate

28
vor primi cu titlu de indemnizaţie o sumă pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire medicală, refacere şi
compensare a pierderilor de venit.
Asigurarea de boală are drept scop protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de
muncă determinată de boală.
Rolul asigurărilor de sănătate este acela de acoperire totală sau parţială a cheltuielilor cu ocrotirea
sănătăţii, diferenţa fiind suportată de stat sau de individ după caz. Aceste asigurări au caracter facultativ şi se
întind pe perioade lungi de timp. Clasificarea asigurărilor de sănătate: asigurări de accidente; asigurări de
boală; asigurări de sănătate permanentă. Poliţe de asigurări de sănătate: asigurarea cheltuielilor de spitalizare;
asigurarea pentru intervenţii chirurgicale; asigurarea medicală de bază; asigurarea medicală majoră;
asigurarea medicală complexă.
Asigurarea de sănătate permanentă urmăreşte să elimine sărăcia, adesea asociată cu o incapacitate
de muncă de durată, provocată de un accident sau o boală. Dacă asiguratul ajunge în incapacitate de muncă în
urma unei boli sau a unui accident, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare, care se acordă periodic, atât
timp cât se menţine starea de incapacitate, sau până când asiguratul atinge vârsta de pensionare, ori
decedează.
Asigurarea dotală - este un mod de constituire a unei dote pentru copil, până când acesta ajunge la
majorat. Asigurătorul onorează această asigurare dacă beneficiarul este în viaţă la data atingerii majoratului.
În caz contrar asigurătorul este exonat de orice răspundere legată de acest contract.
Asigurarea de nupţialitate - este o asigurare de viaţă, în baza căreia asigurătorul se angajează să
plătească o anumită sumă de bani asiguratului, dacă acesta se căsătoreşte înainte de a împlini o anumită
vârstă.
Asigurarea de natalitate - constă în obligaţia asigurătorului de a plăti suma de bani asiguratului
căruia i s-a născut un copil, într-un anumit termen.

29