Sunteți pe pagina 1din 4

Moara lui Călifar, de Gala Galaction

(comentariu literar, rezumat literar


Gala Galaction, pe numele adevărat Grigore Pişculescu, a fost preot şi poate tocmai de aceea
întreaga sa operă promovează spiritul iubirii de oameni, filantropiei şi toleranţei. Povestirile
sale ies, adesea, din lumea reală şi alunecă discret într-o atmosferă de vis şi legendă, conturând
un fantastic ce combină simbolurile mitologice cu întâmplări realiste.

Povestirea Moara lui Călifar, publicată în 1903, este prima proză remarcabilă a lui Gala
Galaction şi are ca temă pactul omului cu diavolul, un celebru mit universal, realizat ca o
admirabilă istorisire romantică.

Povestirea debutează cu două simboluri mitologice: unul al pădurii ancestrale, ca „spaţiu


misterios, labirint, [...] un loc al încercărilor şi al izbânzii; de asemenea, (pădurea) trezeşte
spaima prin faptul că este un peisaj închis şi stăpânit de umbre”; celălalt se referă la moară,
simbol al timpului ce macină lumea, „un loc vitalizator, situat în miezul universului care se
transformă continuu”. (Doina Ruşti - Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română)

Relaţiile temporale se definesc prin evocarea timpului fabulos, „din vremi uitate”, iar spaţiul
este unul real - satul Alăuteşti - şi altul imaginar-fabulos, iazul şi moara lui Călifar. În acest
cadru spaţio-temporal mitic se derulează, cronologic, întâmplările reale şi fabuloase, la care
participă personaje arhetipale ale satului ancestral. Perspectiva narativă se distinge prin
naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a, definind focalizare zero şi viziunea
narativă „dindărăt”.

Subiectul este structurat in doua episoade:

1.Confruntarea cu maleficul

2.Existenta(visul) de boier fericit pe care o dorea se intretaie printr-un moment semnificativ cu


rol de granita:somnul din padure

Acţiunea

Acţiunea lineară a povestirii este structurată în două secvenţe epice: una care ilustrează legenda
pe care o istoriseau la şezători torcătoarele şi, cealaltă, referitoare la pactul cu diavolul. Bătrânii
satului Alăuteşti povestesc despre moara lui Călifar aflată pe malul unui iaz în care se oglindea,
„din vremi uitate” şi dincolo de o pădure, un tărâm pietros, unde numai „necuratul trăgea brazdă
cu coarnele”. Legenda istorisită de femeile care torceau lâna pe la şezători în vreme de iarnă
spunea că moş Călifar îşi vânduse sufletul diavolului şi că pricopsea pe oricine avea curajul să
ceară bogăţiile pe care ucigă-l crucea le ascunsese pe fundul iazului morii.

Temerarul care se încumeta era ispitit cu toate bogăţiile şi, o dată obţinute, bucuria excesivă
care-l cuprindea se manifesta printr-un râs „smintit în fericirea lui drăcească”, consecinţele fiind
nefaste, deoarece „nenorocitul îndrăzneţ” se rostogolea şi cădea pentru vecie în iazul
încremenit. Moara este un simbol malefic, fiind relevată printr-o metaforă personificatoare: cu
o streaşină „de un stânjen”, părea de departe „un cap cu gânduri rele sub o pălărie trasă peste
ochi”.
Nimeni nu văzuse vreodată moara funcţionând, moş Călifar măcina numai pentru stăpânul său,
Nichipercea, iar zăgazul (stăvilar, dig) era întărit pe dedesubt „cu oasele celor pe care îi
ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar ca să-i pricopsească”. Un flăcău din sat, Stoicea,
copil orfan, părăsit de mamă în tinda bisericii şi găsit de văduvul părinte Radu, fusese crescut
în casa parohială până la şase ani, când preotul murise. Astfel, băiatul crescuse din mila sătenilor
şi devenise un voinic „stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrei”, care păzea vitele localnicilor,
însă nimeni nu-l voia ca ginere. Pentru că nu avea nimic de pierdut, Stoicea îşi face toate
socotelile, sub forma unui monolog interior, apoi se hotărăşte să se căpătuiască apelând la moş
Călifar.

Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute de ani şi din
robia căruia nu se putea elibera decât dacă ar fi fost ucis. Trecând prin pădurea fără poteci,
Stoicea adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în după-amiaza următoare ajunge la iazul
morii lui Călifar. Portretul bătrânului este fabulos şi descris direct de către naratorul omniscient:
„barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul - cioc de cucuvaie”. Voinicul îi cere moşului să-
l pricopsească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să mănânce împreună, dar îl trimite,
mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.

Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi, scoţându-i
plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji...”. Imediat cade într-un somn greu, ceea ce ar
putea semnifica transcenderea într-o altă dimensiune spaţio-temporală, se porneşte o furtună
cumplită şi aude, deodată, tropote de cal şi un ţipăt de femeie. Stoicea salvează femeia din
ghearele unei ursoaice şi află că era Tecla, fiica boierului Rovin.

În această dimensiune spaţio-temporală a lumii, Stoicea devine foarte norocos, se căsătoreşte


cu Tecla, toate îi merg din plin, copiii „creşteau bărbaţi şi mândri”, este iubit de nevastă,
pământul dă roade excepţionale, oile lui albeau izlazul, iar „zilele îi treceau senine şi repezi”.
Năvălirea tătarilor întrerupe brusc visul şi fericirea extatică a boierului Stoicea, iar un vânt
puternic îl azvârle înapoi la moara lui Călifar, flăcăul revenind la statutul umil de orfan sărac.

Recunoscându-şi ciomagul sprijinit de scară, Stoicea reuşeşte să înţeleagă faptul că în clipa


când se spălase pe faţă cu apa fermecată a iazului, diavolul îi oferise fericirea totală, apoi
„suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea simte cu toată fiinţa că nefericirea
este cu atât mai profundă cu cât fusese de intensă fericirea pierdută. Voinicul împlineşte
blestemul, îl ucide pe Călifar, sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu acesta, se scufundă în
adâncimile negre ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu diavolul nu poate duce
niciodată la izbăvirea omului.

Finalul

Finalul este închis şi tragic, construit sentenţios şi moralizator, de unde se desprinde învăţătura
că oricine îşi vinde sufletul diavolului nu poate avea parte decât de bucurii trecătoare şi iluzorii
şi niciodată nu-şi va găsi pacea interioară.

Relatarea e la persoana a III-a cu narator auctorial(se identifiaca cu naratrul omniscient dar el


se sprijina pe alte voci narative auxiliare :mosnegii,torcatoarele)
Caracterstici:

Actiunea este prezentata linear,insistandu-se pe firul epic,caracter de o raritate, puternic


rezulta limbajul.Naratorului se aseamana cu cel al personajului,cuvintele ambiilor apartin
registrului popular al limbii(arhaisme,regionalisme,forme populare ale
cuvintelor).Intamplarea lui Stoicea este adusa in discutie nu pentru a se insista pe profilul
personajului ci pentru a seaccentua caracterul malefic al morii si al lui Califar.Stoiceanu e
dacat unul dintre cei multi care au alune-cat in ispita Califarului.

Din text rezulta o morala puternica:bogatiile lumesti sunt trecatoare,sufletul care se lasa ispitit
de diavolva plati crunt pentru aceasta greseala,mijloacele,resursele pe care le are la indemana
necuratul sunt mul-tiple si neasteptate.

Cititorul este introdus in lumea satului in spatiul traditional al legendelor,al superstitiilor si


credintelor populare,fiind familiarizat cu legendele populare despre comori si vrajitori.Textul
incepe cu un detaliu vizual:”in preajma unei mori stravechi se ivea un iaz ,moaralui
Califar”,naratorul pune totul sub semnul aproximatiei facand pe nesimtite ca realul sa alunece
in fabulos si in legenda.

In esenta opera urmareste tema pactului cu diavolul,in trei momente esentiale:

1.Fascinatia pe care o exercita maleficul asupra fiintei umane

2.Indeplinirea dorintei

3.Cosecintele acestei realizari

Relatarea e la persoana a III-a cu narator auctorial(se identifiaca cu naratrul omniscient dar el


se sprijina pe alte voci narative auxiliare :mosnegii,torcatoarele)

Subiectul este structurat in doua episoade:

1.Confruntarea cu maleficul

2.Existenta(visul) de boier fericit pe care o dorea se intretaie printr-un moment semnificativ


cu rol de granita:somnul din padure.
„Moara lui Călifar” – ,,amestec de realism şi fabulos”

În această operă este vorba despre Călifar care face un pact cu Satana pentru a trăi mai mulţi
ani. Călifar poate muri doar dacă îl ucide cineva. Un voinic fiind deprimat de propria lui viaţă
– nu are soţie,bani – merge la iazul de lângă Moara lui Călifar. Ajuns aici se întâlneşte cu Moş
Călifar. După o discuţie, acesta se spală pe faţă cu apă din iazul fermecat şi cade într-un vis
profund. El visează cum are o viaţă fericită alături de o soţie pe măsură, având copii şi o avere
mare. La un moment dat se trezeşte. Îl întreabă pe Moş Călifar unde-i sunt copiii, averile şi
nevasta, iar acesta îi răspunde că a fost doar un vis.Voinicul îi zice lui Călifar că vrea să
moară cu el, dar Călifar poate muri doar dacă îl omoară cineva. Astfel voinicul îl loveşte cu
un ciocan în cap şi apoi se sinucide şi el. Remarcăm prezenţa naraţiunii care se îmbină perfect
cu firul fantasticului. Fantsticul este reprezentat de acţiunile care nu pot fi săvârşite din punct
de vedere omenesc,ci doar supranatural.