EMISFERELE CEREBRALE

Emisferele cerebrale, dezvoltate din veziculele telencefalice ale tubului neural, reprezintă
porţiunea cea mai voluminoasă a S.N.C..
Prin elementele lor structurale, emisferele cerebrale sunt responsabile de percepţia
conştientă, motilitatea voluntară şi semiautomată, comportament, personalitate, memorie şi
gândire.
Împreună cu diencefalul, emisferele cerebrale ocupă lojele anterioară şi mijlocie ale cutiei
craniene. Datorită acestui fapt, la nivelul lojelor anterioară şi mijlocie ale cutiei craniene se
observă:
şanţuri
eminenţe mamilare
impresiuni digitiforme,
determinate de giraţia şi fisuraţia emisferelor cerebrale.

CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A EMISFERELOR CEREBRALE

(Fisuraţia, lobaţia şi giraţia emisferelor cerebrale)

Emisferele cerebrale au, împreună, forma unui ovoid, cu extremitatea voluminoasă

situată posterior. Diametrul transvers maxim corespunde liniei ce uneşte cele două tuberozităţi
parietale.
Axul mare al fiecărei emisfere este îndreptat oblic, spre posterior şi inferior.
Descriptiv, fiecare emisferă cerebrală prezintă:
trei feţe
trei margini
trei poli

supero-laterală, convexă, situată în raport cu calvaria.

bazală sau inferioară, plană, situată în raport cu lojele anterioară şi
medie a endobazei şi separată de loja posterioară prin intermediul unui
sept transvers al durei mater cerebrale, cortul cerebelului. Pe faţa
bazală a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv, ce se
dezvoltă din prelungirea antero-inferioară a veziculei telencefalice
medială, plană.
Între feţele mediale ale celor două emisfere cerebrale se găseşte
fisura interemisferică sau fisura cerebrală longitudinal ă, al cărei
planşeu este reprezentat de corpul calos, cea mai mare formaţiune
comisurală ce leagă cele două emisfere cerebrale.
În fisura interemisferică pă trunde un sept sagital al durei mater
cerebrale, coasa creierului. În marginea aderentă a coasei creierului se
află sinusul sagital superior iar în marginea liberă se află sinusul
sagital inferior.
De-o parte şi de alta a coasei creierului , în fisura interemisferică
se găsesc arterele cerebrale anterioare.
Feţele emisferelor cerebrale au un aspect neregulat, caracteristic, datorat existenţei girilor
şi şanţurilor (cele mai adânci poartă numele de fisuri sau scizuri), ce au rolul de a creşte
suprafaţa scoarţei cerebrale. Astfel, aproape 50 % din scoarţa cerebrală se găseşte la nivelul
şanţurilor şi fisurilor.
 155

Dispoziţ ia girilor şi a şanţ urilor este destul de variabilă de la individ la individ, putând
exista diferenţe chiar şi între cele două emisfere. Totuşi, în general, principalele şanţuri şi giri au
dispoziţie asemănătoare.
Marginile emisferei cerebrale:
superioară, situată între faţa medială şi cea superolaterală
infero-medială, situată între faţa medială şi cea bazală
infero-laterală, situată între faţa bazală şi cea superolaterală.
Polii emisferei cerebrale:
frontal, mai rotunjit.
temporal
occipital, mai ascuţit.

A. 1. FAŢA SUPERO-LATERALĂ A EMISFEREI CEREBRALE

Prezintă patru şanţuri principale, ce delimitează lobii feţei superolaterale. La rândul lor,
lobii prezintă şanţuri, mai puţin adânci, ce delimitează girii ( fig. VI. 2 ).

Şanţurile de pe faţa superolaterală a emisferei cerebrale

Şanţul lateral Sylvius Începe pe faţa bazală a emisferei cerebrale, de la

unghiul lateral al substanţei perforate anterioare şi ajunge la limen insulae, de
unde urcă pe faţa supero-laterală a emisferei cerebrale, unde se împarte în trei
ramuri:
anterioară, scurtă, cu traiect orizontal.
ascendentă, scurtă.
posterioară, lungă, cu traiect orizontal.
Scizura laterală prezintă două buze:
-superioară, alcătuită din:
operculul frontal, reprezentat de girii frontali situaţi între ramurile de
trifurcaţie ale scizurii laterale
operculul fronto-parietal, rolandic, ce leagă girul precentral, din lobul
frontal, de cel postcentral, din lobul parietal
operculul parietal
-inferioară, operculul temporal, reprezentat de girul temporal superior.
Posterior, cele două buze ale scizurii laterale sunt unite prin girul supramarginal.
Îndepărtând buzele scizurii laterale se observă lobul insulei şi artera cerebrală medie
(artera sylviană), cu ramurile ei.
În scizura laterală pătrunde marginea posterioară a aripii mici a sfenoidului.
2. Şanţul central Rolando
Începe pe faţ a medială a emisferei cerebrale, la nivelul lobulului paracentral,
intersectează marginea supero-medială şi trece pe faţa supero-laterală.
Pe faţa superolaterală, ş anţul central are un traiect descendent, lung de aproximativ 8
cm., ce se termină în apropirea ramurii posterioare a scizurii laterale, de care este separat prin
operculul fronto-parietal.
3. Şanţul parito-occipital
Începe pe faţa medială a emisferei cerebrale, unde poartă numele de şanţ parieto-occipital
oblic, intersectează marginea superomedială, la aproximativ 5 cm. de polul occipital şi trece pe
faţa superolaterală, ca şanţ parieto-occipital transvers.
4. Incizura preoccipitală
Începe la nivelul muchiei inferolaterale şi are un traiect ascendent, scurt, pe faţa
superolaterală.
 156

Aceste patru şanţuri delimitează, pe faţa superolaterală a emisferei cerebrale, lobii.

Lobii de pe faţa superolaterală a emisferei cerebrale

1. Lobul frontal
Este situat anterior de şanţul central şi superior de sanţul lateral, având o mare dezvoltare
la om.
Partea sa anterioară poartă numele de pol frontal.
La nivelul său se află trei şanţuri ce delimitează patru giri principali.
Şanţurile sunt reprezentate de:
şanţul frontal superior, cu direcţie orizontală
şanţul frontal inferior, cu direcţie orizontală
şanţul precentral, cu direcţie verticală. Se formează din ramurile, ascendentă şi
descendentă, de bifurcare posterioară a şanţurilor precedente.
Girii sunt reprezentaţi de:
girul frontal superior, situat superior de şanţul frontal superior. Se continuă,
pe faţa medială a emisferei, cu girul frontal medial.
girul frontal mijlociu, situat între şanţul frontal superior şi cel inferior.
girul frontal inferior, situat inferior de şanţul frontal inferior.
La nivelul girului frontal inferior se găseşte operculul frontal, alcătuit din:
- pars orbitalis, situată inferior de ramura orizontală a scizurii
laterale
pars triangularis, situată intre ramura orizontală şi cea ascendentă
a scizurii laterale
pars opercularis, situată intre ramura ascendentă şi cea
posterioară a scizurii laterale
girul precentral, situat între şanţul precentral şi şanţul central .
Girul precentral se continuă cu girul postcentral atât la nivelul feţei superolaterale a
emisferei cerebrale, unde sunt legaţi prin operculul fronto- parital sau gir rolandic, cât şi la
nivelul feţei mediale a emisferei cerebrale, la nivelul lobulului paracentral.
La nivelul girului precentral se află aria motorie primară, câmpul 4 Brodmann.
Reprezentarea schemei motorii a corpului, ce poartă numele de homunculus motor, este
răsturnată şi distorsionată, proporţională cu importanţa funcţională (au suprafeţe mai mari zonele
corespunzătoare mm. mâinii, ai limbii, ai laringelui şi ai globilor oculari). Zonele corespunz
ătoare pelvisului şi membrului inferior sunt situate pe faţa medială a emisferei cerebrale.

Ramura frontală a arterei meningee medii trece anterior şi paralel cu şanţul central.
Datorită acestui raport, hematomul extradural, produs de ruptura acestei ramuri,
determină tulburări ale motilităţii voluntare în jumătatea superioară a corpului, contralateral.

Lobul parietal
Este situat posterior de şanţul central, anterior de şanţul parieto-occipital şi superior de
ramura posterioară a şanţului lateral.
La nivelul său se află două şanţuri:
şanţul intraparietal, cu direcţie orizontală.
şanţul postcentral, cu direcţie verticală. Se formează din ramurile, ascendentă
şi descendentă, de bifurcare anterioară a şanţului intraparietal.
Şanţurile delimitează:
lobulul parital superior, situat superior de şanţul intraparietal. Se
continuă, pe faţa medială a emisferei cerebrale cu lobulul precuneus.
Conţine câmpurile Brodmann 5 şi 7.
 157

FIG. VI. 2.
 158

lobulul parital inferior, situat inferior de şanţul intra-parietal. Lobulul parietal

inferior este constituit din:
girul supramarginal, ce conţine câmpul 40 Brodmann, arie de
asociaţie vizuală. Girul supramarginal înconjoară porţiunea terminală
a ramurii posterioare a şanţului lateral, unind lobulul parietal inferior
cu girul temporal superior.
girul angular, ce conţine câmpul 39 Brodmann, arie de asociaţie
vizuală. Girul angular înconjoară porţiunea terminală a şanţului
temporal superior, unind lobulul parietal inferior cu girul temporal
superior şi girul temporal mijlociu.
girul postcentral, situat între şanţul central şi şanţul postcentral.
La nivelul girului postcentral se află aria somestezică primară, câmpurile 3, 1 şi 2
Brodmann.
Reprezentarea schemei senzitive a corpului, ce poartă numele de homunculus senzitiv,
este răsturnată şi distorsionată, proporţională cu importanţa câmpului receptor (proiecţia
senzitivă a limbii, buzelor şi a mâinii ocupă aproape jumătate din aria somestezică ). Zonele
corespunz ătoare pelvisului şi membru-lui inferior sunt situate pe faţa medială a emisferei
cerebrale.

2. Lobul occipital
Este situat între şanţul parieto-occipital şi incizura preoccipitală. Partea sa posterioară
poartă numele de pol occipital.
Clasic, la nivelul lobului occipital se descriu:
un şanţ vertical, inconstant, şanţul lunat
două şanţuri transversale, şanţurile occipitale laterale
trei giri occipitali laterali, superior, mijlociu şi inferior, delimitaţi de şanţurile
occipitale laterale.
Aceste elemente nu sunt recunoscute de Nomina Anatomica.
Lobul temporal
Este situat inferior de şanţul lateral şi anterior de incizura preoccipitală. Partea sa
anterioară poartă numele de pol temporal.
La nivelul său se află două şanţuri orizontale ce delimitează trei giri.
Şanţurile sunt reprezentate de:
şanţul temporal superior
şanţul temporal inferior
Girii sunt reprezentaţi de:
girul temporal superior, situat între şanţul lateral şi şanţul temporal superior.
Este unit cu lobulul parietal inferior , prin intermediul girului supramarginal, şi cu girul temporal
mijlociu, prin intermediul girului angular.
Girul temporal superior constituie buza inferioară a şanţului lateral Sylvius. Pe faţa sa
superioară se observă doi giri dispuşi medio-lateral, girii transverşi Heschl, la nivelul cărora se
află aria de proiecţie a sensibilităţii acustice, câmpurile 41 şi 42 Brodmann.
girul temporal mijlociu, situat între şanţurile temporale
girul temporal inferior, situat inferior de şanţul temporal inferior. Se continuă,
pe faţa bazală a emisferei cerebrale, cu girul occipitotemporal lateral.

Lobul piramidal sau lobul insulei (fig. VI. 3)

Este situat în aşa numita fosă laterală a creierului, putând fi observat prin îndepărtarea
buzelor şanţului lateral Sylvius.
Lobul insulei este înconjurat de şanţul circular Reil, întrerupt antero-inferior de o
proeminenţă ce poartă numele de limen insulae, la nivelul căreia converg girii insulei.
 159

FIG. VI. 3.
 160

Lobul insulei are formă de piramidă, cu vârful situat antero-inferior, la limen insulae, iar
baza orientată spre posterior.
De la limen insulae porneşte şanţul central, cu direcţie antero-posterioară, ce separă
girul lung al insulei, situat postero-inferior de şanţ, de girii scurţi, situaţi antero-superior de
şanţul central al insulei (fig. VI. 3)
Girii scurţi ai insulei, în număr de 3-5, sunt delimitaţi de şanţuri scurte, cu direcţie oblică
spre superior şi posterior.
Funcţiile cotexului insular nu sunt încă bine cunoscute.
Datorită vecinăt ăţii cu aria gustativă şi ariile viscero-senzitive şi viscero-motorii, s-a
sugerat faptul că insula ar fi implicată în controlul activităţii sistemului nervos vegetativ şi, pe
această cale, în controlul activităţii tubului digestiv, a respiraţiei, a activităţii cardio-vasculare,
etc.
Limen insulae este considerat cortex olfactiv, în structura insulei existând fibre olfactive
(de exemplu fascicolul uncinat), ce conectează cortexul orbito-frontal de cortexul temporal
anterior.

A. 2. FAŢA BAZALĂ A EMISFEREI CEREBRALE

Faţa bazală a emisferei cerebrale (fig. VI 4) este împărţită de originea şanţului lateral, în:
parte orbitală ( pars orbitalis ), situată anterior de şanţul lateral
parte occipito-temporală ( pars occipitotemporalis ), situată posterior de şanţul
lateral.

Partea orbitală a feţei bazale a emisferei cerebrale

Corespunde feţei bazale a lobului frontal, este mai mică şi mai sus situată decât partea
occipito-temporală, fiind în raport cu loja anterioară a endobazei.
La nivelul ei se descriu următoarele elemente:
Şanţul olfactiv, cu direcţie sagitală, dispus medial. La nivelul şanţului olfactiv se
găsesc formaţiuni aparţinând lobului olfactiv.
Girul drept, situat medial de şanţul olfactiv.
Girii orbitali, anterior, medial, posterior şi lateral, situaţi medial de şanţul olfactiv şi
delimitaţi de două şanţuri sagitale unite printr-un şanţ transversal. La nivelul girilor
orbitali se află arii olfactive secundare ( câmpurile 12 şi 13 Brodmann ).
Formaţiuni aparţinând lobului olfactiv
Clasic, lobul olfactiv este alcătuit din totalitatea structurilor ce primesc aferenţe
directe de la celulele mitrale. Aceste formaţiuni sunt multiple dar slab dezvoltate la
nivelul creierului uman. Funcţional, sunt mai degrabă structuri limbice decât structuri
primar olfactive.
Componentele majore ale lobului olfactiv sunt:
n. olfactiv
bulbul, tractul şi trigonul olfactiv
lobul piriform, alcătuit din partea anterioară a girului parahippocampic
(uncus, arie entorinală, arie periamigdaliană), din partea
occipitotemporală şi substanţa perforată anterioară, din partea orbitală
a feţei bazale.
Bulbul olfactiv, situat în partea anterioară a şanţ ului olfactiv, se continuă cu
tractul olfactiv, care se lăţeşte posterior, formând trigonul olfactiv.
Trigonul olfactiv împarte în striile olfactive:
medială, ce se îndreaptă medial, spre regiunea septală (girul
paraterminal şi aria subcalosală), situată antero-inferior de rostrul
 161

FIG. VI. 4.
 162

corpului calos. Cortexul ce acoperă stria olfactivă medială constituie

girul olfactiv medial.
intermediară, ce se termină la tuberculul olfactiv, situat în partea
anterioară a substanţei perforate anterioare
laterală, ce se îndreaptă spre posterior şi lateral, trece prin limen
insulae şi se termină în structurile lobului piriform. Cortexul ce
acoperă stria olfactivă laterală constituie girul olfactiv lateral.
Posterior de trigonul olfactiv, se află substanţa perforată anterioară, delimitată
astfel:
anterior- trigonul olfactiv
medial- tractul optic
lateral- lobul insulei
posterior şi inferior- uncusul hippocampului.
Numele acestei formaţiuni se datorează faptului că este străbătută de arterele
talamo-striate ( rr. centrale mediale, din a. cerebrală anterioară, şi laterale, din a.
cerebrală medie ).
Profund de substanţa perforată anterioară se găseşte substanţa nenumită Reichert.
Partea occipito-temporală a feţei bazale a emisferei cerebrale
Corespunde feţei bazale a lobilor temporal şi occipital, este mai mare şi mai jos situată
decât partea orbitală, fiind în raport cu loja medie a endobazei.
La nivelul ei se descriu trei şanţuri sagitale, ce delimitează trei giri.
Şanţurile părţii temporo-occipitale a feţei bazale a emisferei cerebrale sunt:
şanţul hippocampic, situat medial
şanţul colateral, a cărui prelungire anterioară poartă numele de şanţ
rinal
şanţul occipito-temporal , situat lateral.

girul parahippocampal, situat între şanţul hippocampic şi cel

colateral. Anterior, prezintă o prelungire în formă de cârlig, ce poartă
numele de uncus şi care este limitată lateral de şanţul rinal. Girul
parahippocampal aparţine sistemului limbic.
girul occipito-temporal medial, situat între şanţul colateral şi cel
occipito-temporal
girul occipito-temporal lateral, situat lateral de şanţul occipito-
temporal. Se continuă, pe faţa supero-laterală a emisferei cerebrale, cu
girul temporal inferior.
Pe ansamblu, în centrul feţelor bazale ale emisferelor cerebrale, marginile infero-mediale
ale celor două emisfere (la nivelul părţii occipito-temporale) delimitează un şanţ circular,
deschis spre anterior, care circumscrie următoarele formaţiuni, enumerate dinspre anterior spre
posterior:
chiasma optică
tuber cinereum cu infundibulul, continuat cu lobul posterior hipofizar
corpii mamilari
mezencefalul (pe secţiune transversală, se observă fosa
interpedunculară cu substanţa perforată posterioară, pedunculii
cerebrali cu originea aparentă a nervului oculomotor, tegmentul şi
tectumul mezencefalic)
spleniusul corpului calos.
La acest nivel se observă poligonul arterial de la baza creierului, poligonul Willis, şi
arterele din care se formează.
 163

FIG. VI. 5.
 164

A. 3. FAŢA MEDIALĂ A EMISFEREI CEREBRALE

Se poate examina după secţionarea sagitală a corpului calos, a structurilor diencefalalice ,

a trunchiului cerebral şi a cerebelului ( fig. VI. 5 ).
În centrul feţei mediale a emisferelor cerebrale se află corpul calos , cea mai mare
formaţiune comisurală interemisferică, căruia i se descriu, dinspre anterior spre posterior,
următoarele segmente:
rostrum
genunchi
trunchi
splenius.
Pe secţiune sagitală, corpul calos prezintă o faţă superioară, convexă, şi o faţă inferioară,
concavă (pentru detalii, vezi subcapitolul Substanţa albă a emisferelor cerebrale ).
Inferior de corpul calos se află fornixul sau trigonul cerebral , formaţiune de substanţă
albă, alcă tuită din fibre de asociaţie şi fibre comisurale (pentru detalii, vezi subcapitolul
Substanţa albă a emisferelor cerebrale ).
Descriptiv, fornixul prezintă:
corpul fornixului, situat central
columnele fornicale, ce prelungesc anterior corpul fornixului.
Topografic, columnele fornicale au o parte liberă (pars libera), care
delimitează antero-medial orificiul interventricular, şi o parte ce
străbate peretele ventriculului III (pars tecta), pentru a ajunge la corpii
mamilari
picioarele fornixului, ce prelungesc posterior trunchiul fornixului.
Picioarele fornixului pătrund în cornul temporal al ventriculului
lateral, continuându-se cu fimbria hippocampului.
Rostrul corpului calos se continuă, inferior, cu lama terminală, formată prin închiderea
neuroporului anterior
Între rostrum şi genunchiul corpului calos, pe de-o parte, şi columnele fornicale, pe de
altă parte, se întinde septul pellucid, cu cavitatea septului pellucid. Septul pellucid constituie
peretele medial al cornului frontal al ventriculului lateral.
Pe marginile fornixului, la nivelul trunchiului şi al picioarelor, se află tenia fornixului, pe
care se inseră pânza coroidă a ventriculului lateral.
Inferior de fornix se află faţa medială a talamusului, cu adesio intertalamica şi stria
habenulară.
Inferior de talamus şi separat de el prin şanţul hipotalamic, se află hipotalamusul.
La nivelul acestor formaţiuni diencefalice, în peretele anterior al ventriculului III se
observă:
lama terminală
comisura albă anterioară
chiasma optică
recesurile anterioare ale ventricolului III (triangular şi suprachias-
matic),
iar în peretele inferior:
tuber cinereum cu infundibulul,
recesul infundibular
corpii mamilari.
Mai inferior, se observă şanţul hippocampic şi girul parahippocampic.
Şanţurile feţei mediale a emisferei cerebrale sunt:
 165

şanţul corpului calos, ce înconjură corpul calos de la rostru până la

splenius, unde se continuă cu şanţul hippocampic
FIG. VI. 6.
166
 167

şanţul cingulat, ce circumscrie precedentul şanţ, fiind situat inferior,

anterior şi apoi superior de şanţul corpului calos. În dreptul istmului
girului cingulat, şanţul cingulat devine ascendent, limitând posterior
lobulul paracentral.
şanţul parieto-occipital oblic, ce începe superior de scizura calcarină
şi se indreaptă spre posterior şi superior. Pe faţa supero-laterală a
emisferei cerebrale, se continuă ca şanţ parieto-occipital transvers.
Şanţul parieto-occipital oblic separă precuneusul de cuneus.
şanţul calcarin, cu direcţie orizontală, ajunge la polul occipital al
emisferei, separând cuneusul de girul lingual.

girul supracalosal, slab dezvoltat la om. Este reprezentat de indusium

griseum, o lamă de substanţă cenuşie, situată pe faţa superioară a
corpului calos. Girul supracalosal aparţine cercului limbic (fig.V 6)
intern continuându-se anterior cu girul paraterminal, componentă
corticală a regiunii septale, şi posterior cu girul fasciolar, girul
dentat şi bandeleta terminală Giacomini (pentru detalii vezi
Sistemul limbic). Substanţa albă a girului supracalosal formează striile
longitudinale Lancisii, medială şi laterală.

girul cingulat, situat între şanţul corpului calos şi sanţul cingulat.

Porţiunea sa posterioară, mai îngustată, situată în dreptul spleniusului
corpului calos, poartă numele de istmul girului cingulat. Girul cingulat
aparţine cercului limbic extern, continuându-se anterior cu aria
subcalosală, componentă corticală a regiunii septale, şi posterior
cu girul parahippocampal, care la rândul său se continuă cu
uncusul hippocampic ( pentru detalii vezi Sistemul limbic ).

girul frontal medial, situat antero-superior de şanţul cingulat. Se

continuă, pe faţa supero-laterală a emisferei cerebrale, cu girul frontal
superior. Posterior, este separat de lobulul paracentral prin prelungirea
şanţului precentral.
lobulul paracentral, reprezentat de continuarea, pe faţa medială a
emisferei, a girilor precentral şi postcentral, incomplet separaţi de
prelungirea şanţului central. Este limitat anterior de prelungirea
şanţului precentral şi posterior, de porţiunea ascendentă a şanţului
cingulat.
lobulul precuneus, situat între porţiunea ascendentă a şanţului
cingulat şi şanţul parieto-occipital oblic. Se continuă, la nivelul feţei
supero-laterale a emisferei cerebrale, cu lobulul parietal superior.
lobulul cuneus, situat între şanţul parieto-occipital oblic şi scizura
calcarină.
girul lingual, situat inferior de scizura calcarină. Pe buzele scizurii
calcarine, la nivelul cuneusului şi a girului lingual, se află aria vizuală,
câmpurile Brodmann 17, 18 şi 19.

STRUCTURA EMISFEREELOR CEREBRALE

Fiecare din emisferele cerebrale are în structura sa următoarele componente:

substanţă cenuşie, dispusă:
la exterior, unde formează scoarţa cerebrală
 168

la interior, constituind nucleii bazali (corpi striaţi), nucleul

magnocelular Meynert (nc. bazal al creierului anterior), complexul
amigdaloid şi nucleii septali.
substanţă albă, dispusă în interior, reprezentată de fibre de proiecţie, de
asociaţie şi comisurale ce formează centrul semioval Flechsig, capsule şi comisuri.
În interiorul fiecărei emisfere cerebrale se află o cavitate, vestigiu al cavităţii veziculei
telence- falice, ce constituie ventriculul lateral, în care se află L.C.R..

1. SUBSTANŢA CENUŞIE

SCOARŢA CEREBRALĂ

a. GENERALITĂŢI

Scoarţa cerebrală are o suprafaţă de aproximativ 2500 de cm. Mă rimea suprafeţei sale
se datorează fisuraţiei şi giraţiei. De altfel, aproape jumătate din suprafaţa scoarţei cerebrale se
află şanţurile şi fisurile ce brăzdează suprafaţa emisferelor.
Grosimea scoar ţei cerebrale variază între 1,5-4,5 mm., fiind mai groasă la nivelul girilor
şi mai subţire la nivelul şanţurilor.
Scoarţa cerebral ă este alcătuită din neuroni, celule gliale (astrocite, microglii şi
oligodendroglii) şi fibre nervoase (verticale şi orizontale).
Vascularizaţia scoarţei cerbrale este foarte bogată, ţ esutul nervos necesitând un aport
crescut de sânge oxigenat deoarece are o activitate metabolică intensă şi rezerve minime. Astfel,
deşi reprezint ă 2% din greutatea corporală, creierul consumă 20% din aportul de oxigen al
organismului.
Vascularizaţia creierului este de tip terminal, neexistând anastomoze decât între vasele
mari. O altă caracterisică a vascularizaţiei cerebrale o constituie existenţa barierei hemato-
encefalice.
Fluxul sangvin cerebral este reglat de mecanisme de control ce corelează necesităţ ile cu
aportul, celulele cu un înalt grad de complexitate şi cu activitate intensă beneficiind de un debit
crescut. Reversul medaliei îl constituie sensibilitatea acestor celule la privarea de oxigen. Cei mai
sensibili sunt neuronii corticali, la nivelul cărora apar leziuni definitive după 4-5 minute de la
întreruperea circulaţiei.
Scoarţa cerebrală are o structură laminată, neuronii săi fiind dispuşi în lame celulele
intersectate de benzi de fibre transversale.
Stuctura scoarţei cerebrale poate fi abordată din punctul de vedere al citoarhitectonicii
(tipul de neuroni ş i dispoziţia lor), mieloarhitectonicii (dispoziţia fibrelor nervoase) sau al
angioarhitectonicii (distribuţia şi densitatea reţelelor capilare).
Pe criterii de cito şi mieloarhitectonică, scoarţa cerebrală este împărţită în trei mari tipuri
de cortex: allocortex, izocortex şi mezocortex.

b. CITOARHITECTONICA SCOARŢEI CEREBRALE

La nivelul scoarţei cerebrale se găsesc următoarele tipuri de neuroni:

neuroni piramidali
neuroni stelaţi sau granulari
neuroni fuziformi
neuroni Cajal, cu axonul orizontal
neuroni Martinotti, cu axonul ascendent.
 169

1. Neuronii piramidali
Sunt neuroni de formă piramidală, dispuşi cu vârful spre suprafaţa scoarţei. În funcţie
de dimensiuni, se împart în neuroni piramidali mici, medii, mari şi giganţ i De la vârful şi
de pe laturile neuronilor pornesc dendrite iar de la bază porneşte axonul neuronului
piramidal.
Axonul neuronilor piramidali poate urma un traiect intracortical, rămânând în
straturile profunde ale scoarţei cerebrale, sau poate părăsi scoarţa, formând:
fibre de proiecţie descendente, ce se termină, la nivel medular, pe
interneuronii din lamele Rexed VI, VII şi VIII şi la nivelul trunchiului
cerebral, pe interneuronii din nucleii branhio şi somatomotori
fibre de asociaţie, intraemisferice
fibre comisurale, interemisferice.
În traiectul său, axonul dă colaterale ce merg la alţi neuroni piramidali, la neuroni
granulari sau la dendritele ascendente ale neuronilor fuziformi.
situaţie particulară au neuronii piramidali giganţi, care se găsesc doar în lama
ganglionară ( stratul V ) de la nivelul ariei motorii primare, câmpul 4 Brodmann. Axonii
lor se termină direct pe neuronii somatomotori alfa şi pe neuronii branhiomotori.
Neuronii granulari ( stelaţi )
Sunt neuroni de formă poligonală, cu numeroase dendrite, îndreptate în toate
direcţiile şi cu un axon scurt şi ramificat. Se găsesc mai ales lama corpusculară (stratul
şi în lama granulară (stratul IV).
3. Neuronii fuziformi
Axonul lor poate urma un traiect intracortical, rămânând în straturile profunde ale
scoarţei cerebrale, sau poate părăsi scoarţa, formând:
fibre de asociaţie, intraemisferice
fibre comisurale, interemisferice.
Se găsesc în lama piramidală (str. III), lama ganglionară (str. V) şi lama multiformă
(str. VI).
4. Neuronii Cajal, cu axon orizontal
Sunt neuroni fuziformi particulari, ale căror ramificaţii se dispun orizontal şi care
se găsesc doar în lama marginală sau zonală (str. I). Dendritele lor, scurte, rămân în
stratul superficial, iar axonul, tangent la suprafaţa scoar ţei, stabile şte sinapse cu
dendritele ascendente ale neuronilor fuziformi şi cu cele ale neuronilor piramidali.
5. Neuronii Martinotti, cu axon ascendent
Se găsesc în lama piramidală (str. III), lama ganglionară (str. V) şi lama
multiformă (str. VI) şi sunt singurii neuroni corticali cu axon ascendent.

Citoarhitectonic, scoarţa cerebrală prezintă o structură laminat ă, numărul şi compoziţia

lamelor variind în funcţie de tipul de cortex. Ca organizare generală, la nivelul scoarţei cerebrale
pot exista, dinspre superficial spre profund, şase lame sau straturi celulare:
I. Lamă marginală sau strat zonal (molecular)
II. Lamă corpusculară
III. Lamă piramidală
IV. Lamă granulară
V. Lamă ganglionară
VI. Lamă multiformă
La nivelul acestor lame se diferenţiază unităţi funcţionale reprezentate de celulare,
dispuse perpendicular pe axul lamelor, alcătuite din neuroni ce răspund la acelaşi stimul.

FIG. VI. 7.
 170

c. MIELOARHITECTONICA SCOARŢEI CEREBRALE

 171

La nivelul lamelor există benzi sau strii alcătuite din fibre transversale:
lama tangenţială, dispusă în lama marginală
lama disfibroasă, dispusă în lama corpusculară
lama suprastriată sau stria Kaes, dispusă în lama piramidală
stria Baillarger externă, dispusă în lama granulară
lama interstriată, dispusă superficial, şi stria Baillarger internă, dispusă
profund, în lama ganglionară
lama infrastriată, dispusă în lama multiformă.

d. TIPURILE DE CORTEX CEREBRAL

Pe criterii de cito şi mieloarhitectonică scoarţa cerbrală este alcătuită din trei tipiri de
cortex, succesiv apărute din punct de vedere filogenetic (fig. VI. 7)

Allocortex

Este cel mai vechi, din punct de vedere filogenetic.

Are doar trei straturi principale ce pot fi:
bine individualizate; formează arhicortexul, la nivelul hippocampului
slab individualizate; formează paleocortexul, la nivelul lobului
piriform.
Pentru stratigrafie, vezi cap. Sistemul limbic.

Mezocortex

Este un cortex de tranziţie, alcătuit din insule de alocortex înconjurate de izocortex.

Se găseşte la nivelul girului parahippocampic şi a girului cingulat.

Izocortex

Este cel mai nou, din punct de vedere filogenetic, şi este alcătuit din şase straturi:
I. Lamă marginală sau strat zonal ( molecular )
Conţine puţini neuroni Cajal, cu prelungirile lor, dendritele ascendente ale neuronilor
fuziformi şi ale neuronilor piramidali şi axonii celulelor Martinotti.
II. Lamă corpusculară
Este alcătuită din foarte mulţi neuroni granulari mici, dar are şi neuroni piramidali mici şi
mijlocii. Axonii lor au traiect intracortical, mergând în lamele III, V, I (colaterale) sau părăsesc
cortexul, fibre de asociaţie sau comisurale.
III. Lamă piramidală
Este alcătuită din neuroni piramidali (cei mai mulţi), granulari, fuziformi şi neuroni
Marinotti. Neuronii piramidali sunt dispuşi în funcţie de mărime, cei mai mari fiind dispuşi
profund.
Dendritele lor apicale ajung în lama I, cele laterale rămân în lama III, iar axonul pără
seşte scoarţa, intrând în structura eferenţelor. Axonul dă colaterale în lamele IV, V şi II, prin
recurente.
IV. Lamă granulară
Are mulţi neuroni granulari mici, cu funcţie receptoare, dar şi neuroni piramidali mici şi
medii.

- V. Lamă ganglionară
 172

Este formată , în special, din neuroni piramidali de talie mare (de ex. neuroni Betz), ai
căror axon părăseşte cortexul, intrând în structura eferenţelor.
VI. Lamă multiformă
Are neuroni de toate tipurile. Predomină neuronii fuziformi mari şi mici, ale că ror
dendrite primesc aferenţe din lama piramidală. Axonii lor părăsesc cortexul, formănd fibre de
asociaţie şi comisurale. Axonii celulelor Martinotti urcă în lama I, dând colaterale lamelor II-V.

În funcţie de anumite particularităţi ale lamelor, izocortexul poate fi:

homotipic, cu straturile uniform dezvoltate
heterotipic, în care predomină unele straturi.
La rândul său, izocortexul heterotipic poate fi:
-piramidal, în care predomină neuronii piramidali. La nivelul câmpurilor
4, 6, 8, 44 şi 45 Brodmann, este chiar agranular.
-granular, la nivelul câmpurilor Brodmann:
3, 1 şi 2, aria somestezică primară
17, aria vizuală
41, 42 ( parţial ), aria acustică
43, aria gustativă.

e. PRINCIPALELE ARII CORTICALE (fig.VI. 8)

Arii eferente

1. Aria motorie primară, câmpul 4 Brodmann

Este situată la nivelul girului precentral, în lobul frontal.
Scoarţa cerbrală are, la acest nivel, cea mai mare grosime (4,5 mm.) şi este reprezentată
de izocortex heterotipic piramidal agranular. În stratul V, lama ganglionară , se găsesc 30- 40000
de neuroni piramidali giganţi Betz. Axonii lor se termină direct pe neuronii somatomotori alfa şi
pe neuronii branhiomotori.
Reprezentarea schemei motorii a corpului, ce poartă numele de homunculus motor, este
răsturnată şi distorsionată, proporţională cu importanţa funcţională (au suprafeţe mai mari zonele
corespunzătoare mm. mâinii, ai limbii, ai laringelui şi ai globului ocular). Zonele corespunz
ătoare pelvisului şi membrului inferior sunt situate pe faţa medială a emisferei cerebrale.

La nivelul ariei motorii primare se află centrii ce controlează mişcările de fineţe

executate de musculatura contralaterală. Lezarea acestei zone determină apraxie motorie,
tulburări în efectuare mişcărilor de fineţe manifestate prin apariţia unor mişcări haotice,
anarhice. Leziunile pot afecta întreaga arie sau pot fi sectoriale, afectând doar anumiţi centrii
(ex. centrii mâinii, centrul aparatului fonator, centrii mimicii), situaţie în care şi tulburările
motorii afectează doar un anumit grup muscular.
Celelalte tipuri de mişcări se execută aproximativ normal, deoarece sunt controlate de
alte arii motorii sau din arii extrapiramidale.
2. Arii supresoare
Stimulare lor determină inhibiţia activă a neuronilor din aria motorie primară, manifestată
prin scăderea tonusului muscular şi abolirea activităţii motorii spontane şi provocate.
Sunt reprezentate de:
ariile 4S şi 6S, din lobul frontal
aria 2S, din lobul parietal
aria 19S, din lobul occipital
aria 24S, de la nivelul girului cingulat.
Aria 24S primeşte aferenţe de la celelalte arii supresoare şi este conectată cu neostriatul şi
formaţia reticulată, prin intermediul cărora inhibă activitatea motorie.
 173

3. Aria premotorie, cămpul 6 Brodmann

Este situată în lobul frontal, anterior de aria motorie primară. Histologic, este izocortex
heterotipic piramidal agranular din care lipsesc neuronii piramidali giganţi Betz.
4. Aria motorie secundară, câmpurile 40 şi 43 Brodmann
Este situată în lobul parietal, pe buza superioară a scizurii laterale, suprapunându-se
parţial ariei somestezice. Controlează mimica ipsilateral.
Aria motorie suplimentară, situată la nivelul girului frontal medial.
Arii extrapiramidale
Bogat reprezentate, se găsesc mai ales în ariile motorii primară, secundară şi suplimentară

7. Câmpul frontal al ochiului, câmpul 8 Brodmann

Este situat în lobul frontal, anterior de aria premotorie ş i controlează mişcările conjugate
ale globilor oculari, în scopul menţinerii fixaţiei. Este conectat cu centrii vizuali occipitali (aria
peristriată, câmpul 19).
8. Centrul limbajului articulat (centrul Broca), câmpurile 44 şi 45 Brodmann
Este situat în lobul frontal, la nivelul girului frontal inferior. Lezarea sa produce afazia
motorie central ă, manifestată prin anartrie, bolnavul este incapabil de a-şi exprima gândurile,
disartri, vorbire incoerentă, sau comfuzii gramaticale.
Lezarea conexiunilor cu centrul înţelegerii limbajului vorbit, Wernicke, sau a limbajului
scris (ariile de asociaţie vizuale), produc afazie senzorială, pacientul poate vorbi dar nu poate
răspunde comenzilor verbale sau scrise.
9. Centrul scrisului, câmpul 46 Brodmann
Este localizat în lobul frontal, la nivelul girului frontal mijlociu. Lezare sa produce agrfie
motorie, incapacitatea de a scrie. Agrafia poate fi şi senzorială, când sunt afectate conexiunile cu
centrul înţelegerii limbajului vorbit, Wernicke, situaţie în care pacientul nu poate scrie după
dictare.
10. Arii motorii vegetative
Se găsesc la nivelul girilor orbitari, a cortexului prefrontal, a lobului insulei, a
girului cingulat ş i a uncusului hippocampului . Au conexiuni, în ambele sensuri, cu
talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic (de altfel, majoritatea ariilor aparţin sistemului
limbic telencefalic).
Cortexul prefrontal, situat în partea anterioară a lobului frontal, câmpurile 9 şi 10
Brodmann, are conexiuni cu hipotalamusul posterior, care are funcţii similare simpaticului.
Stimularea cortexului prefrontal determină: tahicardie, hipertensiune arterială, reacţii de furie sau
spaimă.
Câmpurile orbitare 11 şi 12 reprezintă staţie intermediară între SRAA şi cortexul
cerebral.

Arii receptoare (senzitivo-senzoriale)

1. Aria somestezică primară

Este situată în girul postcentral, din lobul parietal. La acest nivel există izocortex
heterotipic granular.
Reprezentarea schemei senzitive a corpului, ce poartă numele de homunculus senzitiv,
este răsturnată şi distorsionată, proporţională cu importanţ a câmpului receptor (au suprafeţe mai
mari zonele corespunză toare mâinii, limbii şi buzelor). Zonele corespunzătoare pelvisului şi
membrului inferior sunt situate pe faţa medială a emisferei cerebrale.

FIG. VI. 8.
174
 175

În partea anterioară a girului postcentral, câmpurile 3,1 şi 2 Brodmann, se percep doar

senzaţii elementare , ce nu conferă informaţii despre calitatea, intensitatea sau originea
stimulului.
În câmpurile 5, situat în partea posterioară a girului postcentral, şi 7, situat la nivelul
lobulului parietal superior, informaţiile senzitive sunt procesate, evidenţiindu-se asemănări sau
deosebiri, între diferite senzaţii determinate de cauze variate.
Recunoaşterea tactil ă a unui obiect se realizează la nivelul ariei tactognostice din lobulul
parietal inferior, câmpurile 39 şi 40 (centrii de evocare-comparare-decizie ).

2. Aria somestezică secundară, câmpurile 40, 43 Brodmann

Este situată pe buza superioară a scizurii laterale. La acest nivel, membrul superior se
proiectează anterior iar ce inferior, posterior.

Arii senzoriale şi ariile lor de asociaţie

a. Aria olfactivă este reprezentată de cortexul olfactiv primar, care cuprinde:

girul olfactiv lateral, substanţa cenuşie ce acoperă stria olfactivă laterală (unii
autori includ şi girul ambiens, considerându-l partea laterală, ce se întinde până la
insulă, a girului olfactiv lateral)
aria prepiriformă, situată în apropierea girului olfactiv lateral şi care constituie
regiunea amigdaliană rostrală.
aria entorinală( aria 28 Brodmann ) din girul parahippocampic.
Multă vreme, aria entorinală a fost considerată cortex olfactiv secundar, deoarece erau luate în
consideraţie doar aferenţele olfactive secundare, provenite de la aria prepiriformă şi partea cortico
medială a complexului amigdaloid.
În ariile olfactive primare se realizează procesarea primară, grosieră, a informaţiilor
olfactive.
Conexiunile secundare ale sistemului olfactiv sunt comlexe şi reprezintă rezultatele
cercetărilor recente privind calea olfactivă.
În literatura de specialitate sunt descrise următoarele conexiuni secundare ale căii
olfactive (mare parte din ele sunt descrise ca fiind conexiuni în cadrul sistemului limbic ):
de la aria prepiriformă şi nucleul amigdaloid ( grupul cortico medial ) la:
substanţa nenumită (Reichert)şi de aici, pe calea fascicului uncinat, la cortexul
orbito-frontal, aria 13, unde are loc analiza de fineţe a informaţiei olfactive (inclusiv
evocarea, compararea şi decizia ).
nucleii septali şi de aici la cortexul orbito-frontal lateral, aria 12.
de la aria entorinală şi nucleul amigdaloid (grupul corticomedial) la hippocamp, pe
calea fasciculului cingular.

Aplicaţii

Tulburările anatomo-funcţionale ale sistemului olfactiv pot determina tulburări, tranzitorii sau definitive,
cantitative sau calitative, ale simţului olfactiv.
Tulburările cantitative sunt reprezentate de scăderea (hiposmie), până la dispariţie (anosmie), respectiv
creşterea (hiperosmie) sensibilităţii olfactive.
Tulburările calitative ale simţului olfactiv sunt reprezentate de:disosmii, interpretarea eronată a mirosurilor,
manifestate prin:
halucinaţii olfactive, senzaţii apărute în absenţa unui excitant olfactiv.
cacosmia, perceperea oricărui stimul olfactiv sub forma unui miros neplăcut.
parosmia, confundarea unui miros plăcut cu unul neplăcut.
daltonismul olfactiv sau olfacţia colorată, perceperea de culori în prezenţa unor stimuli olfativi
(prin iradierea anormală a excitaţiei).
Frecvent, tulburările olfactive se asociază tulburărilor gustative.
 176

Aria gustativă primară se află în partea inferioară a girului postcentral, câmpul 43.
Există şi o arie secundară, situată în partea anterioară a ariei somestezice secundare,
în apropierea lobului insulei.

Aplicaţii

Tulburările percepţiei gustative constă în tulburări cantitative şi / sau calitative.

Cele cantitative constă în scăderea (hipogeuzie) până la dispariţie (ageuzie) a gustului.
Cele calitative constă în:
disgeuzie şi parageuzie (confundarea sau deformarea percepţiei gustative)
halucinaţie gustativă, senzaţie subiectivă apărută în lipsa unui stimul.

c. Cortexul auditiv primar (ariile 41, 42 şi, parţ ial, 52 Brodmann) este localizat la
nivelul girilor transverşi temporali Heschl, de pe buza inferioară a şanţului lateral Sylvius
(aria este mai mare în emisfera dominantă). Aria auditivă primară prezintă o organizare
tonotopică:
frecvenţele înalte se proiectează postero-medial
frecvenţele joase se proiectează antero-lateral.
În jurul ariei primare, la nivelul girului temporal superior (aria 22 Brodmann), se află
ariile auditive de asociaţie.
Cortexul auditiv
trimite fibre eferente:
cortico-talamice
cortico-geniculate
cortico-tectale
este conectat cu ariile similare ale emisferei contralaterale prin fibre
comisurale ale corpului calos.
este conectat cu ariile corticale ale limbajului (în 90% din cazuri, mai
dezvoltate în emisfera dominantă):
aria posterioară a limbajului (centrul Wernicke) include zone ale
girilor temporali (superior şi mijlociu) şi ale girului parietal inferior (aria 39). Primeşte
aferenţe de la cortexul auditiv, de la ariile de asociaţie, 5 şi 7, şi de la pulvinarul talamic. Asigură
perceperea şi înţelegerea limbajului vorbit. Lezarea acestei arii determină afazia senzorială:
pacientul poate vorbi (poate citi cu voce tare, datorită conexiunilor cu ariile vizuale), dar
nepercepând sensul unei comunicari verbale, nu poate răspunde.
aria anterioară a limbajului (centrul Broca), situată la nivelul girului
frontal inferior, ariile 44, 45 (centrul vorbirii) şi aria 46 (centrul scrierii). Primeşte aferenţe
de la nc. dorsal medial al talamusului şi de la centrul posterior al limbajului. Lezarea ariilor 44,
45 determină afazia motorie centrală caracterizată prin disartrie, vorbire incoerentă, confuzii
gramaticale, iar lezarea ariei 46 produce agrafia, incapacitatea de a scrie după dictare.
Datorită bogatelor conexiuni, o leziune mică poate determina manifestări senzori-motorii.

Leziunile sistemului acustic determină perturbări ale acuităţii acustice (mai severe, dacă leziunile sunt
bilaterale).
Tulburările acuităţii acustice sunt cantitative şi calitative.
Tulburările cantitative se referă la:
hipoacuzie (surditate), pierderea parţială sau totală a acuităţii acustice, uni sau bilaterală. În funcţie de
sediul leziunii, surditatea poate fi:
de transmisie (otogenă), în leziuni ale urechii externe sau ale urechii medii. Surditatea nu e
totală deoarece vibraţiile se propagă şi prin oasele craniului.
de recepţie (neurogenă), prin leziuni ale urechii interne sau ale căii acustice.
centrală, prin leziuni ale cortexului auditiv.
hiperacuzie, perceperea exagerată a sunetelor, apare în migrene, nevroze, paralizii ale m. tensor al
timpanului şi/ sau scăriţei.
 177

Tulburările calitative ale acuităţii acustice sunt reprezentate de:

distorsiunile senzaţiei acustice (creşterea/ diminuarea intensităţii senzaţiei).
tinitus (acufene), senzaţii auditive determinate de leziuni iritative ce stimulează receptorul.
halucinaţii auditive, senzaţii acustice apărute în lipsa unui stimul sonor.

Cortexul vizual
Ocupă scoarţa lobului occipital prelungindu-se şi în lobii temporal şi parietal.
Aria vizuală principală occipitală este reprezentată de :
aria 17 (striată) situată în pereţii şi pe marginile scizurii calcarine (gir cuneus şi
lingual). Se întinde şi pe faţa laterală a emisferei, până la şanţul lunat.
Numele provine de la banda Baillarger internă (sau stria Gennari sau stria Vicq d’Azyr)
bine dezvoltată, vizibilă cu ochiul liber.
aria 18 (parastriatră)
aria 19 (peristriată)

intralobare (intraoccipitale)
interlobare, prin fasciculele :
occipito- frontal
longitudinal inferior
longitudinal superior
interemisferice, comisurale, prin corpul calos.
Fibrele radiaţiei optice se termină în aria 17 pe neuronii monoculari din stratul VI.
Aceştia se conectează cu neuronii binoculari ai celorlalte straturi (neuroni ce primesc informaţii
din puncte retiniene echivalente), realizându-se integrarea informaţiilor, adică vedere binoculară.
La nivelul ariilor corticale vizuale are loc procesarea informaţiei, trăsăturile
stimulului vizual crescând în complexitate de la centru (aria 17) spre periferie (zonele de
asociaţie).
Ariile 18 şi 19 primesc în special aferenţe de la aria 17. Aria 18 intervine în interpretarea
localizării spaţiale a obiectului. În aria 19 au fost identificaţi o serie de centrii de procesare a
informaţiei vizuale ( de exemplu culoarea ).
Ariile vizuale corticale au organizare retinotropică, proiecţia retinei făcându- se punct cu
punct superior de scizură ( partea inferioară a retinei ) şi inferior de scizură ( partea superioară a
retinei ). Macula se proiectează în partea posterioară a scizurii, la nivelul polului occipital.
Ariile de asociaţie (girul angular, girul supramarginal, etc.) intervin în stabilirea
trasăturilor obiectului.
Ariile de asociaţie sunt centrii complecşi de procesare a informaţiilor.
La nivelul lor are loc stocarea şi destocarea informaţiei vizuale (sunt centrii ai
memoriei de lungă durată).
De asemenea, în ariile de asociaţie se realizează şi recunoaşterea imaginii recepţionate
(sunt centrii de evocare-comparare-decizie). Există centrii diferiţi pentru recunoaşterea
diferitelor categorii de imagini, de exemplu : a persoanelor, a animalelor, a literelor, a cifrelor, a
notelor muzicale, etc. Acest fapt explică de ce există pacienţi ce pot vedea obiectul dar nu îl pot
denumi şi chiar mai mult, pot recunoaşte imaginile unor obiecte dar nu recunosc literele.
Având în vedere complexitatea structurală şi funcţională a analizatorului vizual, leziunile sistemului vizual
sunt extrem de variate şi au implicaţii deosebite.
Trebuie precizat că vederea nu este un simţ ci o sumă de simţuri (simţ luminos, simţ cromatic, simţul
formei, etc.) ce pot fi afectate simultan sau independent.

Tulburările acuităţii vizuale sunt:

cantitative, reprezentate de scăderea vederii până la cecitate totală (pentru lumina albă, pentru
culori sau pentru ambele).
calitative, reprezentate de:
fotopsii ( muşte zburătoare)
metamorfopsii ( imagini deformate )
 178

scotoame
halucinaţii vizuale
etc

leziuni prereceptorale
leziuni receptorale
leziuni postreceptorale
Leziunile ariilor vizuale primare corticale determină cecitatea corticală.
Leziunile ariilor 18, 19 şi de asociaţie determină agnozii vizuale (bolnavul vede dar nu recunoaşte
imaginea).

Arii de asociaţie

În cortexul uman, ariile de asociaţie au o dezvoltare deosebită, reprezentând mai mult de

90% din cortex.
Ariile de asociaţie se împart, funcţional, în mai multe categorii:
arii de asociaţie monosenzoriale, adiacente fiecărei zone senzitive sau
senzoriale şi care asigură prelucrarea informaţiilor sosite printr-o singură modalitate
senzitivă sau sanzorială. (vezi mai sus).
cortex de asociaţie polisenzorial, ce asigură integrarea informaţiilor sosite
prin diferite modalităţi senzoriale şi/sau a funcţiile mentale abstracte (mnemonice,
perceptuale, intelectuale, etc.).
Înţelegerea funcţiei precise a acestor zone este limitată, cunoştinţele actuale constând
doar în observaţiile clinice ale efectelor leziunilor. Mai mult unele deficienţe apar mai ales ce
urmare a întreruperii pasazului informaţiei, decât ca rezultat al lezării centrului de procesare.

Cortexul de asociaţie prefrontal, localizat anterior de ariile 4, 6, 8, este foarte dezvoltat

la om şi cuprinde centrii importanţi în definirea personalităţii individului.
Leziunile la nivelul acestei arii (în funcţie de sediu) duc la:
modificări de personalitate
scăderea atenţiei
scăderea capacităţii de concentrare
scăderea capacităţilor de previziune, iniţiativă şi interacţiune socială
reducerea conştiinţei de sine
infantilism.
În leziuni extinse apare amnezia.

Cortexul de asociaţie parietal este implicat în întegrarea şi interpretarea semnalelor

somato- senzitive, vizuale şi auditive.

Cortexul de asociaţie occipitaltal cuprinde centrii legaţi de funcţia vizuală. Leziunile

sale determină:
perturbarea reflexelor de fixaţie, acomodare, convergenţă
alexie
agnozie vizuală

Cortexul de asociaţie temporal este implicat în percepţia stimulilor vizuali complecşi.

Funcţiile cortexului insular nu sunt precis cunoscute.

NUCLEII EMISFERELOR CEREBRALE

 179

Nucleii situaţi în profunzimea emisferei cerebrale sunt reprezentaţi de (fig. VI. 9, 10, 11,
12):
nucleul amigdaloid
substanţa nenumită Reichert
nucleii septali
nucleul accumbens septi
nucleii bazali.
Nucleul amigdaloid
Este situat în polul temporal, medial şi anterior de uncusul hippocampului, anterior de
coada nc. caudat şi cornul temporal al ventriculului lateral.
În concepţia clasică se considera că aparţine grupei nucleilor bazali, constituind
arhistriatul.
În concepţia modernă este considerat ca formaţiune ce aparţine sistemului limbic
telencefalic (vezi Sistemul limbic).
2. Substanţa nenumită Reichert
Este situată între faţa bazală a nc. lenticular şi substanţa perforată anterioară şi se
continuă, posterior, cu regiunea preoptică a hipotalamusului. La acest nivel se găsesc diseminaţi
neuroni mari, ce constituie împreună aşa numitul nucleu magnocelular Meynert.
Primeşte aferenţe de la :
FRTC
cortexul şi formaţiunile subcorticale ale sistemului limbic
nucleii bazali.
Trimite eferenţe (fibre colinergice) spre toate ariile corticale. Datorită acestor eferenţ e,
pare să aparţină sistemului activator ascendent. Integritatea sa este foarte impotantă pentru o
funcţie de memorizare normală.
Nucleii septali se găsesc în regiunea septală, formaţiune aparţinând sistemului limbic
telencefalic (vezi Sistemul limbic).
Nucleul accumbens septi
Este situat infero-lateral de nucleii septali, în profunzimea girului paraterminal. Este
conectat cu nucleii bazali şi cu sistemul limbic, având rol în motivaţie
Nucleii bazali, sau corpii striaţi
Numele de corpi striaţi provine de la faptul că sunt separaţi prin benzi de substanţă albă
(capsule), ce le comferă, pe secţiuni, un aspect caracteristic.
Din punct de vedere filogenetic, se împart în:
arhistriat, reprezentat de claustrum
paleostriat, reprezentat de globus pallidus
neostriat, reprezentat de putamen şi nucleul caudat.
Histologic, globus pallidus are neuroni mari şi constituie porţiunea efectorie a striatului,
iar putamenul şi nc. caudat au neuroni mici şi constituie porţiunea receptoare a striatului.
a. Claustrum
Este situat lateral de nucleul lenticular, de care este separat prin capsula albă externă şi
medial de lobul insulei, de scoarţa căruia este separat prin capsula albă extremă. Anterior şi
inferior are raporturi cu nc. amigdaloid.
b. Nucleul lenticular
Are formă triunghiulară, atât pe secţiuni frontale cât şi pe secţiuni transversale,
prezentând trei feţe:
faţă laterală, separată de claustrum prin capsula albă externă
faţă medială, ce este împărţită în două segmente:

FIG. VI. 9
 180

FIG. VI. 10.

 181

FIG. VI. 11.

182
 183

FIG. VI. 12.

 184

FIG. VI. 13.

 185

segmentul anterior, separat de capul nucleului caudat prin braţul

anterior al capsulei interne
segmentul posterior, separat de talamus prin braţul posterior al
capsulei interne, porţiunea talamo-lenticulară
faţă inferioară, ce prezintă un şanţ prin care trece comisura albă anterioară.
Anterior de şanţ, faţa inferioară a nc. lenticular vine în raport cu substanţa
nenumită Reichert iar posterior, cu braţul posterior al capsulei interne, porţiunea
sublenticulară, prin care trec radiaţiile acustice.
Aria triunghiului este străbătută de două lame de substanţă albă (lame medulare imternă
şi externă).
Lama medulară externă împarte nucleul lenticular în globus pallidus, situat medial,
aparţinând paleostriatului şi putamen, situat lateral, mai închis la culoare, aparţinând
neostriatului.
Lama medulară internă împarte globus pallidus intr-o parte medială, globus pallid medial,
şi o parte laterală, globus palid lateral.
c. Nucleul caudat
Are formă de virgulă ce circumscrie faţa laterală a talamusului şi prezintă trei segmente:
capul, porţiunea cea mai voluminoasă, este situat superior şi anterior,pe peretele
lateral al cornului frontal al ventriculului lateral, depăşind anterior talamusul. Capul nucleului
caudat este legat de putamen prin benzi de substanţâ cenuşie ce străbat braţul anterior al capsulei
interne.
corpul, arcuat şi cu diametru mult mai mic, este situat dorso-lateral de talamus,
în partea laterală a planşeului porţiunii centrale a ventriculului lateral. Între talamus şi nc. caudat
este şanţul talamo-striat în care se află stria terminală şi vena talamo-striată. Limita între cap şi
corp o constituie orificiul interventricular Munro.
coada nc. caudat este situată inferior şi anterior, în tavanul cornului temporal al
ventriculului lateral, lateral de tractul optic, respectiv corpi geniculaţi. La nivelul polului
temporal, coada nc. caudat fuzionează cu nc. amigdaloid.

Conexiunile nucleilor bazali (fig. VI, 13, 14).

Aferenţele neostriatului ( putamen şi nc. caudat )

1. Fibre cortico-striate
Provin de la întregul cortex ipsilateral şi de la cortexul senzori-motor contralateral şi sunt
fibre ce au ca mediator chomic glutamatul, cu rol stimulator. Ele ajung la nc. caudat, prin
intermediul corpului calos şi al fascicolului subcalosal (fascicolul occipito-frontal superior), şi la
putamen, prin capsula albă externă.
2. Fibre talamo-striate
Nucleii nespecifici intralaminari talamici reprezintă cea mai importantă sursă subcortical
ă a aferenţ elor neostriatului. Fibrele au ca mediator chimic acetilcolina, cu rol stimulator, şi
merg de la nc. centromedian şi parafascicular la putamen, respectiv, de la ceilalţi nuclei
intralaminari, la nc. caudat.
3. Fibre nigro-striate
Pornesc de la pars compacta substanţei negre şi se termină în nc. caudat şi putamen.
Utilizează ca mediator chimic dopamina, cu rol inhibitor, pe care o depozitează în striat. În lipsa
dopaminei apare boala Parkinson.
Prin autooxidarea neenzimatică a dopaminei, serotoninei şi a compuşilor adrenergici se
sintetizează pigment melanic, ceea ce explică pigmentarea mai intensă a neostriatului. Procesul
de pigmentare începe în jurul vârstei de doi ani şi continuă toată viaţa, acumularea de pigment
fiind responsabilă de procesele degenerative senile.
 186

FIG. VI. 14
 187

4. Fibre tegmento- striate ( reticulo-striate )

Provin de la substanţa cenuş ie periapeductală şi de la nc. tegmentali mezencefalici (nc.
central şi nc. reticulat superior) şi se îndreaptă spre putamen. Au ca mediator chimic serotonina
(5-hidroxi-triptamina), cu rol inhibitor.

Aferenţele paleostriatului

De la neostriat, fibre caudo-pallidale şi putamino-pallidale, la G.P.M. şi G P.L..

Utilizează ca neurotransmiţător G.A.B.A., cu rol inhibitor.
Subtalamo-pallidale, de la nc. subtalamicipsi şi contralateral.

Eferenţele neostriatului

Caudo-pallidale, cu mediator chimic G.A.B.A., cu rol inhibitor.

Putamino-pallidale, cu mediator chimic G.A.B.A., cu rol inhibitor
Strio-nigrice, ce merg la pars reticulata substanţei negre şi au ca mediator fie
G:A.B.A., cu rol inhibitor , fie substanţa P, cu rol facilitator.

Eferenţele paleostriatului (fig. V 12)

De la G.P.L., fasciculul subtalamic

De la G.P.M.
Ansa lenticulară, care ocoleşte polul medial al nc. subtalamic şi al zonei incerte apoi
se îndreaptă medial, formând cu fascicolul lenticular şi cu fibre dento-talamice contralaterale
fasciculul talamic, câmpul Forel H 1. Pe traiectul ie se află nc. ansei, iar la unirea cu celelalte
fascicule, în câmpul prerubric sau Forel H 4, nc. cămpului prerubric, în care fac staţie unele
fibre.
Fasciculul lenticular, carevtrece între zona incerta şi nc. subtalamic, participând apoi
la formarea fasciculului talamic.
Fibre pallido-habenulare, ce se îndreaptă posterior, din cămpul Forel H 4, spre nc.
habenulari.
Fibre pallido-nigrice, spre pars reticularis a substanţei negre.
Fibre pallido-tegmentale,spre nc. tegmentului mezencefalic.

B. 2. SUBSTANŢA ALBĂ

Substanţ a albă este dispusă in interiorul emisferelor cerebrale, între scoarţa cerebrală,
nucleii bazali şi faţa laterală a talamusului, având pe secţiuni un aspect omogen.
Este alcătuită din fibre nervoase mielinizate, care, din punct de vedere funcţional, sunt:
fibre de proiecţie.
fibre de asociaţie, intraemisferice. Realizează conexiuni ipsilaterale,
alcătuind fasciculele de asociaţie.
fibre comisurale, interemisferice. Conectează regiuni ale unei emisfer
cu regiuni echivalente din emisfera contralaterală, alcătuind comisurile
cerebrale.
Din punct de vedere descriptiv, pe secţiunile orizontale efectuate superior de nucleii
bazali, substanţa albă este reprezentat ă de centrul semioval Flechsig, în alc ătuirea c ăruia intră
fibre de proiecţie, fibre de asociaţie şi fibre comisurale. Pe secţiuni frontale, superior de nucleii
bazali, substanţa albă este reprezentată de centrul oval Flechsig.
 188

La nivelul nucleilor bazali, substanţa albă formează capsulele albe internă, externă şi
extrem ă, ce le conferă un aspect caracteristic pe secţiuni, de unde şi numele de corpi striaţi.

FIBRELE DE PROIECŢIE

Fibrele de proiecţie sunt ascendente (corticopete) cele ce deservesc modalităţi senzitivo-

senzoriale, respectiv descendente (corticofuge), cele ce deservesc motilitatea voluntară şi
semiautomată.
Ele conectează întreaga scoarţa cerebrală cu etajele subcorticale, motiv pentru care sunt
dispuse în evantai, fibrele fiind convergente spre trunchiul cerebral.
Superior de talamus, fibrele de proiecţie alcătuiesc coroana radiată Reil, iar la nivelul
talamusului şi al nucleilor bazali, intră în structura capsulelor, în special a capsulei albe interne.
Trebuie precizat faptul că doar o parte afibrelor de proiecţie, ce alcătuiesc coroana
radiată, intr ă în structura capsulelor. Majoritatea fibrelor corticopete sunt scurte, fiind
reprezentate de axonii neuronilor de releu talamic ce pătrund în coroana radiată ca radiaţii
talamo-corticale. Similar, majoritatea fibrelor cortico-fuge, scurte, se opresc în talamus şi nucleii
bazali.

Capsula albă internă

Este reprezentată de o lamă de substanţă albă alc ătuită, în cea mai mare parte, din fibre
cortico-fuge lungi şi fibre corticopete senzoriale, axoni ai nucleilor de releu metatalamici.
Este situată între talamus şi nucleii bazali. Superior, fibrele sale intră în coroana radiată,
iar inferior, se continuă cu pedunculul cerebral.
Pe secţiuni orizontale, efectuate la nivelul nucleilor bazali, capsula albă internă, cu o
lăţime de aproximativ 1 cm., descrie un unghi de 80 – 90 de grade, deschis spre lateral, ce
cuprinde în concavitatea sa nucleul lentiform. Acelaşi aspect apare şi pe secţiunile frontale,
efectuate posterior de comisura albă anterioară.
Datorită acestui aspect, capsulei albe i se descriu (fig. V 10, 11, 12):
braţ anterior sau braţ lenticulo-caudat, dispus între capul nucleului
caudat şi nucleul lentiform. Este fragmentat de benzi de substanţă
cenuşie ce leagă capul nucleului caudat de putamen.
braţ posterior, cu trei segmente:
porţiune talamo-lenticulară, dispusă între talamus şi nucleul
lentiform,
porţiune sublenticulară, dispusă inferior de nucleul lentiform,
posterior de comisura albă anterioară.
porţiune retrolenticulară, situată posterior de nucleul lentiform.
genunchi, situat la unirea celor două braţe.
Este evident faptul că ansamblul celor trei elemente ale capsulei interne este vizibil doar
pe secţiuni orizontale. Secţiunile sagitale intersectează cele două braţe (eventual doar
genunchiul), iar secţiunile frontale intersectează doar un element:
braţul anterior, cele efectuate anterior de orificiul interventricular.
genunchiul, cele efectuate la nivelul orificiului interventricular
braţul posterior, cele efectuate posterior de orificiul interventricular.

Componenţă fibrilară

Pozi ţia fasciculelor de fibrelor în capsula albă internă este determinată poziţia zonei
corticale de proiecţie.
Prin braţul anterior trec:
 189

fibrele fronto-pontine Arnold, ce ajung în partea medială a

pedunculului cerebral.
fibre caudo-lenticulare (caudo-putaminale şi caudo-pallidale), numite
şi strii Dejerine. O parte a acestor fibre trec prin lama medulară
externă, participând la formarea ansei lenticulare.
fibrele pedunculului talamic anterior, alcătuit din radiaţii talamo-
corticale anterioare, ce se termină în scoarţa lobului frontal şi a lobului
piramidal, şi din fibre cortico-talamice, ce se termină în nucleul
talamic medial. Pedunculul talamic anterior este principala
componentă a braţului anterior.
Prin genunchi trec fibrele tractului cortico-nuclear (tract geniculat) şi fibrele fasciculului
pallidal, reprezentat de conexiuni ale G.P.M.
Prin porţiunea talamo-lenticulară a braţului posterior trec:
fibrele tractului cortico-spinal, ce ajung în partea mijlocie a
pedunculului cerebral. La nivelul tractului piramida există o dispoziţie
somatotopică. La nivelul braţului posterior, cel mai anterior (în
apropierea fasciculului geniculat) se află fibrele ce deservesc
musculatura gâtului şi a membrului superior şi cel mai posterior,
fibrele ce deservesc musculatura striată a rectului şi vezicii urinare.
Dispoziţia antero-posterioară, de la nivelul braţului posterior al
capsulei interne, devine medio-laterală, la nivelul pedunculului
cerebral.
fibrele pedunculului talamic superior.
fibre talamo-pallidale.
fibre cortico-rubrice, cortico-nigrice şi cortico-subtalamice
(cortico-luisiene ).

fibrele temporo-pontine Turk-Meynert, ce ajung în partea laterală a

pedunculului cerebral, postero-lateral de fibrele occipito-pontine.
fibre caudo-lenticulare (caudo-putaminale şi caudo-pallidale)
fibrele radiaţ iei acustice.

fibrele parieto-occipito-pontine Turk-Meynert, ce ajung în partea

laterală a pedunculului cerebral.
fibrele pedunculului talamic posterior.
fibrele radiaţiei optice Gratiolet.

FIBRELE DE ASOCIAŢIE

Asigură conexiunile dintre diferite regiuni ale aceleaşi emisfere.

Se clasifică în:
fibre de asociaţie intracorticale ( ex. striile Baillarger)
fibre de asociaţie extratracorticale
La rândul lor, în funcţie de lungime, fibrele de asociaţie extracorticale se împart în (fig. V
14):
fibre de asociaţie scurte, fibre arcuate, care leagă:
doi giri vecini, din acelaşi lob (ex. fibrele din structura girului
angular)
doi giri vecini, din lobi alăturaţi (ex. fibrele din structura girului
operculului fronto-parietal)
fibre de asociaţie lungi, care alcătuiesc următoarele fascicule:
 190

FIG. VI 15
 191

fasciculul cingular, situat în profunzimea girului omonim.

Conectează arii aparţinând sistemului limbic. Secţionarea sa
bilaterală determină atenuarea obsesiilor nevrotice şi manifestările
emoţionale ce însoţesc durerile insuportabile (chirurgia durerii)
fasciculul longitudinal superior, ce conectează lobul occipital de
cel frontal. Conţine fibre ce leagă ariile de proiecţie vizuale de aria
vizuală motorie, frontală, şi centrul posterior al limbajului de cel
anterior
fasciculul longitudinal inferior, ce leagă lobul occipital de cel
temporal, conectând ariile vizuale primare cu cele de asociaţie
fasciculul perpendicular, situat la nivelul lobului occipital
fasciculul uncinat, ce leagă cortexul frontal, ariile 44, 45 (GFI) şi
ariile 13, 14 (giri orbitali), cu lobul insulei şi lobul temporal

FIBRELE COMISURALE

Asigură conexiunile dintre regiuni echivalente ale celor două emisfere.

Sunt reprezentate de:
comisura albă anterioară
comisura posterioară
fornix
corpul calos
Comisura albă anterioară conţine fibre ce leagă:
partea anterioară a celor doi lobi frontali
partea anterioară a girilor parahippocampici
regiuni olfactive
nc. amigdalieni
Trece anterior de pars libera a columnelor fornicale, delimitând împreună cu ele recesul
triangular al ventriculului III.
Lateral, trece printr-un şanţ situat pe faţa bazală a nucleului lenticular.

2..Comisura albă posterioară se află pe peretele posterior al ventriculului III, inferior şi

anterior de comisura habenulară. Între cele două comisuri se delimitează recesul pineal al
ventriculului III.
Inferior, delimitează orificiul de comunicare al ventriculului III cu apeductul cerebral
Sylvius. Pe faţa sa inferioară se află organul subcomisural.
Conţine fibre ce conectează:
aria pretectală cu nc interstiţial Cajal şi nc III
aria septală cu nc habenulari

Fornixul (trigonul cerebral sau bolta cu patru stâlpi Winslow)

Reprezintă un fascicul complex de legătură în sistemul limbic, conectând regiunile
posterioare cu cele anterioare, atât ipsilateral (fibre de asociaţie, majoritatea) cât şi contralateral
(fibre comisurale ce alcătuiesc comisura hippocampică sau psalterium).
Prezintă (fig. VI 16):
central, corpul fornixului, situat inferior de corpul calos
anterior, columnele fornicale, legate de corpul calos prin septul
pellucid
posterior, picioarele fornixului, ce coboară în cornul inferior al
ventriculului lateral
 192

FIG. VI 16
 193

Columnele fornicale au traiect divergent şi prezintă două porţiuni:

pars libera, intraventriculară
pars tecta, parietală

cu polul anterior al talamusului, orificiul interventricular

cu comisura albă anterioară, recesul triangular
Comisura albă anterioară împarte fibrele columnei fornicale în:
contingent precomisural, redus, ce ajunge la partea anterioară a lobului
temporal
contingent postcomisural, ce pătrunde în peretele lateral al
ventriculului III (pars tecta) şi ajunge la nucleii mamilari.
Pe marginea laterală a corpului şi a piciorului fornixului se află tenia fornicală, pe care se
inseră pânza coroidă a ventriculului lateral.
Piciorul fornixului se continuă cu fimbria hippocampului, care, la rândul ei, se continuă
cu alveusul.

Corpul calos ( fig. VI 17, 18)

rostrum, ce se continuă cu lama terminală

genunchi
trunchi
splenius, rotunjit; este singurul vizibil pe faţa bazală a emisferelor
În ansamblu prezintă:
faţă superioară, concavă transversal şi convexă antero-posterior
faţă inferioară, convexă transversal şi concavă antero-posterior
Faţa superioară constituie planşeul fisurii interemisferice şi este acoperită de o lamă de
substanţă cenuşie, indusium griseum sau gir supracalosal.
Girul supracalosal aparţ ine cercului limbic (fig. V 6) intern continuându-se anterior cu
girul paraterminal, componentă corticală a regiunii septale, şi posterior cu girul fasciolar, girul
dentat şi bandeleta terminală Giacomini (pentru detalii vezi Sistemul limbic ) Substanţa albă a
girului supracalosal formează striile longitudinale Lancisii, medială şi laterală.

Fibrele din structura corpului calos conectează cele două emisfere.

Astfel ( fig. V 18):
cele de la rostrum şi genunchi unesc cei doi lobi frontali. Pe secţiune
transversală alcătuiesc "forceps minor"
cele din partea anterioară a corpului unesc cei doi lobi parietali
cele din partea posterioară a corpului şi din splenius se răspândesc
în lobii temporali şi alcătuiesc tapetumul, ce delimitează supero-
lateral cornul inferior al ventriculului lateral
cele de la splenius se răspândesc în lobii occipitali. Pe secţiune
transversală alcătuiesc "forceps major", cu două braţe medial şi
lateral. Între braţele forcepsului mare se află cornul occipital al
ventriculului lateral.

Agenezia sau secţionarea corpului calos afectează unitatea interemisferică, fiecare

emisferă prezentând amnezie pentru experienţa celeilalte emisfere.
Apare un sindrom clinic de deconexiune, caracterizat prin:
surditate verbală (nu înţelege cuvintele vorbite)
cecitate verbală (nu înţelege cuvintele scrise)
 194

FIG. VI. 17.

 195

FIG. VI. 18.

 196

FIG. VI. 19.

 197

agnozie
apraxie

VENTRICULII LATERALI

În interiorul fiecărei emisfere cerebrale se găse şte câte o cavitate, vestigiu al cavităţii
veziculei telencefalice, ce poartă numele de ventricul lateral. Convenţional, ventriculul din
emisfera dominantă, de regulă cea stângă, este notat cu I, iar cel din emisfera dominată, cu II.
Pe secţiune sagitală prin emisfera cerebrală, se constată că ventriculul lateral are forma
literei C inversate, cu concavitatea spre anterior şi prezintă (fig. VI 19):
zonă centrală, corpul ventriculului lateral sau răspântie ventriculară
trei prelungiri:
anterioară, sau corn frontal
posterioară, sau corn occipital
inferioară, sau corn temporal
atrium sau trigonul ventriculului lateral, situat la limita dintre răspântia ventriculară,
cornul occipital şi cornul temporal.
o comunicare interventriculară Monro, prin care comunică cu ventriculul III, situat
la nivelul diencefalului.
Forma ventriculului lateral este urmată de fisura coroidă, linia de-a lungul căreia pia
mater vascularizată pătrunde în ventriculul lateral, împingând ependimul ventricular, pentru a
forma plexul coroid al acestui ventricul
C 1. Zona centrală a ventriculului lateral

Este situată la nivelul lobului parietal, superior şi lateral de talamus şi se întinde de la

planul frontal ce trece prin orificiul interventricular până la planul frontal tangent la spleniusul
corpului calos, nivel la care se află atriumul sau trigonul ventriculului III.
Pe secţiune frontală , corpul ventriculului lateral are formă patrulateră, prezentând
următorii pereţi ( fig. VI 20):
perete superior, reprezentat de faţa inferioară a trunchiului corpului calos.
perete medial, reprezentat de trunchiul fornixului.
În apropierea spleniusului corpului calos, trunchiul fornixului se continuă cu picioarele
fornixului, ce coboară în cornul temporal, continuându-se cu fimbria hippocampului.
La limita dintre peretele medial şi peretele inferior (talamus), se află fisura coroidă, ce
urmează direcţia fornixului, la nivelul cornului temporal, fiind situată între tavan şi fimbria
hippocampului.
Pe marginea laterală a trunchiului şi piciorului fornixului se află tenia fornixului, pe care
se inseră plexul coroid al ventriculului lateral.
Anterior, la nivelul orificiului interventricular, plexul coroid al ventriculului lateral se
continuă cu plexul coroid al ventriculului III ş i posterior, la nivelul atriului, plexul coroid al
ventriculului lateral urmează piciorul fornixului, coborând în cornul temporal.
perete inferior, reprezentat de partea laterală a feţei dorsale a talamusului, situată
lateral de tenia talamică şi acoperită de pars affixa.
Între peretele inferior şi cel lateral se află şanţul talamo-striat în care se găsesc stria
terminală şi vena talamo-striată.
perete lateral, reprezentat de corpul nucleului caudat (inferior) şi de fasciculul
occipito-frontal superior, denumit şi fascicul subcalosal (superior).
În ceea ce priveşte pereţii inferior şi lateral ai ventriculului lateral, există şi altă
concepţie, conform căreia peretele lateral este reprezentat de cele mai inferioare fibre comisurale
 198

ale corpului calos, inferior de care se află fasciculul subcalosal, iar peretele inferior are un
segment
FIG. VI. 20.
 199

medial, reprezentat de fa ţa dorsală a talamusului, şi un segment lateral, reprezentat de

corpul nucleului caudat, separate de şanţul talamo-striat.

C. 2 Cornul frontal

Se gă seşte la nivelul lobului frontal, între planul frontal tangent la faţa posterioară a
genunchiului corpului calos şi planul frontal ce trece prin orificiul interventricular.
Pe secţiune frontală, are formă triunghiulară, prezentând următorii pereţi ( fig. V 19):
superior, reprezentat de faţa inferioară a rtunchiului corpului calos.
medial, reprezentat de septul pellucid, ce-l separă de cornul frontal contralateral. Septul
pellucid este alcătuit din două lame subţiri de substanţă albă, dispuse sagital, între
care se află cavitatea septului pellucid. În partea superioară a fiecă rei lame , se găsesc diseminaţi
neuroni aparţinând regiunii septale, iar inferior, columna fornicală.
Raportul de vecină tate cu cornul frontal opus, permite restabilirea circulaţiei
interventriculare a L.C.R., în cazul obstruării orificiului interventricular, prin perforarea septului
pellucid.
lateral, reprezentat de capul nucleului caudat, ce proemină în cornul frontal.
Limita anterioar ă a cornului frontal, numită şi perete anterior, este reprezentată de
fibrele comisurale ce se răspândesc din genunchiul şi rostrumul corpului calos.

C. 3. Cornul occipital

Se găseşte la nivelul lobului occipital, continuând spre posterior şi lateral trigonul

ventriculului lateral, între braţele forcepsului mare al corpului calos.
Pe secţiune frontală, are forma unei fante verticale, prezentând următorii pereţi (fig. V
20):
medial, neregulat. În partea superioară prezintă o proeminenţă, bulb, determinată de
fibrele braţului medial al forcepsului mare, iar inferior, o proeminenţă ce poartă numele de
calcar avis, determinată de scizura calcarină. Ocazional, bulbul este atât de dezvoltat încât
obturează cavitatea cornului occipital, condiţie anatomică fără semnificaţie funcţională dar
importantă în diagnosticul diferenţial al unei tumori ce invadează ventriculul.
lateral, concav, conţine fibrele braţului lateral al forcepsului mare, fibrele
tapetumului şi ale radiaţiilor optice.
inferior, uneori inexistent, reprezentat de trigonul colateral, determinat de şanţul
colateral.

C. 4. Cornul temporal

Se gă seşte la nivelul lobului temporal, continuând spre inferior,anterior şi lateral trigonul

ventriculului lateral, până la planul frontal ce trece posterior de complexul amigdaloid.
Pe secţiune frontală, are forma unei fante transversale, prezentând următorii pereţi (fig. V
21):
superior, reprezentat de tapetum, în care se găseşte coada nucleului caudat, dispusă
lateral de stria terminală. Prin fisura coroidă pătrunde tractul optic ce se situează pe peretele
superior al cornu-lui temporal, în traiectul său spre corpul geniculat lateral metatalamic.
inferior, neregulat, prezintă două proeminenţe.
Medial, prezintă proeminenţa hippocampului,cornul lui Ammon, acoperită de o lamă
de substanţă albă, alveus, ce se continuă cu fimbria hippocampului, care , la rândul ei, se
continuă cu piciorul fornixului.
 200

Lateral, prezintă eminenţa colaterală, determinată de şanţul colateral, şi care este

continuarea trigonului colateral din cornul occipital.
FIG. VI 21.
 201

Pe marginea laterală a piciorului fornixului se află tenia fornixului, pe care se inseră

plexul coroid al ventriculului lateral. La intrarea în cornul teeemporal, plexul coroid al
ventriculului lateral prezintă o îngroşare ce poartă numele de glomus.
La nivelul cornului temporal, fisura coroidă se află între tavan şi fimbria hippocampului.

C. 5. Aplicaţii

Studiul intravital al ventriculilor I-IV se realizează cu ajutorul tomografiei computerizate sau prin
ventriculografie.
Ventriculografia reprezintă metoda ce permite vizualizarea radiologică a ventricululor prin introducerea
unei substanţe de contrast.
Cea mai uşoară tehnică presupune introducerea de aer în spaţiul subarahnoidian al cisternei lombare. Aerul
difuzeză în L.C.R. şi, prin apertura mediană a vantriculului IV, cea mai mare parte pătrunde în sistemul ventricular,
determinând apariţia de zone radiotransparente, corspunzătoare ventriculilor.
Astfel se pot determina: poziţia, configuraţia, dimensiunile şi eventualele anomalii ale ventriculilor,
determinate de cauze intrinseci sau datorate unor cauze extrinsci, de exemplu compresii exercitate de procese
expansive.
 202

FIG. VII. 1.