LIMBA ROMANA CURS Final PDF

Limba română contemporană.
Note de curs
Dorina CHIŞ-TOIA
LIMBA ROMÂNĂ
CONTEMPORANĂ
Note de curs
Editura MIRTON Timişoara

2012
1
Limba română contemporană. Note de curs
2
3
4
CUPRINS
Cuvânt înainte 9
ÎN LOC DE INTRODUCERE: DESPRE CUVINTE ŞI LIMBAJ 10
de Nichita Stănescu
LIMBA – MIJLOC DE COMUNICARE 17
Procesul de comunicare 17
Funcţiile limbii 18
Nivelele limbii 18
Latinitatea limbii române 18
Limba română literară 19
Stilurile funcţionale ale limbii române literare 21
FONETICA 22
Sistemul vocalic 22
Sistemul consonantic 23
Vocale. Semivocale. Diftongi. Triftongi. Hiat. Accent 24
Alfabetul limbii române 24
Despărţirea cuvintelor în silabe 25
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE 27
Vocabularul fundamental 27
Masa vocabularului 28
Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului 28
Derivarea 28
Compunerea 33
Schimbarea valorii gramaticale 34
Mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului 35
Împrumutul 35
Neologismele 35
Paronime 35
Pleonasmul 36
Sinonime 36
Antonime 37
Omonime 37
Cuvinte polisemantice 38
5
MORFOLOGIA 39
Verbul 39
Felul verbelor 39
Flexiunea verbului. Diateza 40
Modurile şi timpurile 42
Verbe personale şi verbe impersonale 46
Locuţiunea verbală 47
Substantivul 48
Felul substantivelor 48
Genul substantivelor 49
Substantive mobile. Substantive epicene 50
Numărul substantivelor 53
Cazurile substantivelor 53
Articolul 56
Articolul hotărât 56
Articolul nehotărât 56
Articolul posesiv sau genitival 57
Articolul demonstrativ sau adjectival 57
Pronumele 58
Pronumele personal 58
Pronumele reflexiv 60
Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv 61
Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ 62
Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât 64
Pronumele şi adjectivul pronominal negativ 65
Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ 66
Pronumele şi adjectivul pronominal relativ 67
Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire 68
Numeralul 70
Numeralul cardinal 70
Numeralul ordinal 72
Numeralul colectiv 73
Numeralul multiplicativ 74
6
Numeralul distributiv 75
Numeralul adverbial 75
Adjectivul 76
Felul adjectivului 76
Gradele de comparaţie ale adjectivului 77
Mijloace expresive de redare a superlativului absolut 78
Locuţiunea adjectivală 78
Adverbul 79
Funcţiile sintactice ale adverbului 79
Locuţiunea adverbială 80
Adverbele predicative şi locuţiunile adverbiale predicative 80
Prepoziţia 82
Locuţiunea prepoziţională 82
Conjuncţia 83
Locuţiunea conjuncţională 84
Interjecţia 85
SINTAXA PROPOZIŢIEI 86
Predicatul 86
Predicatul verbal 86
Predicatul nominal 86
Verbe copulative 86
Subiectul 88
Subiectul multiplu 89
Subiectul gramatical şi subiectul logic 91
Atributul 92
Atributul substantival 92
Atributul adjectival 93
Atributul pronominal 93
Atributul verbal 94
Atributul adverbial 94
Atributul interjecţional 94
Complementul 95
Complemente necircumstanţiale 95
7
Complementul direct 95
Complementul indirect 96
Complementul de agent 98
Complemente circumstanţiale 98
Complementul circumstanţial de loc 98
Complementul circumstanţial de timp 99
Complementul circumstanţial de cauză 100
Complementul circumstanţial de scop 101
Complementul circumstanţial de mod 101
Complementul circumstanţial condiţional 104
Complementul circumstanţial concesiv 105
SINTAXA FRAZEI 106
Raporturile dintre propoziţii 106
Propoziţia subordonată subiectivă 108
Propoziţia subordonată predicativă 109
Propoziţia subordonată atributivă 111
Propoziţia subordonată completivă directă 112
Propoziţia subordonată completivă indirectă 114
Propoziţia subordonată circumstanţială de loc 115
Propoziţia subordonată circumstanţială de timp 116
Propoziţia subordonată circumstanţială de cauză 117
Propoziţia subordonată circumstanţială de scop 117
Propoziţia subordonată circumstanţială de mod 118
Propoziţia subordonată circumstanţială condiţională 120
Propoziţia subordonată circumstanţială concesivă 120
Propoziţia subordonată circumstanţială consecutivă 121
SEMNELE DE ORTOGRAFIE ŞI DE PUNCTUAŢIE 123
Punctul 123
Semnul întrebării 125
Semnul exclamării 125
Virgula 127
BIBLIOGRAFIE 132
8
Cuvânt înainte
Această lucrare este constituită din notele de curs pentru

disciplina Limba română, predată la programul de studii Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar.
Având în vedere importanţa pe care o are limba română la
nivelul întregii societăţi, cu precădere în şcoală, învăţătorului (sau
profesorului de ciclu primar, cum i se spune acum) îi revine
misiunea nobilă, dar şi dificilă, în egală măsură, de a-l învăţa pe
micuţul şcolar să citească, să vorbească şi să scrie corect româneşte.
Dar pentru a-i putea învăţa pe alţii, trebuie să stăpâneşti tu, ca
dascăl, toate tainele acestei limbi dulci, frumoase, armonioase...
Este motivul pentru care am adunat/preluat informaţii esenţiale
despre limba română din diverse surse de specialitate, completându-
le, acolo unde a fost necesar, cu reglementările din Gramatica limbii
române, Bucureşti, Editura Academiei, 2005.
Am inclus, astfel, noţiuni teoretice referitoare la: limba română
– mijloc de comunicare, fonetică, vocabular, morfologie şi sintaxă
(a propoziţiei şi a frazei), precum şi la semnele de punctuaţie,
urmând ca exerciţiile corespunzătoare fiecărei unităţi să facă
obiectul unui viitor caiet de seminar.
Pe deplin conştienţi că orice lucrare poate fi îmbunătăţită, le
suntem recunoscători tuturor celor care vor oferi sugestii, propuneri,
observaţii în vederea unei a doua ediţii superioare calitativ.
Dorina CHIŞ-TOIA
9
ÎN LOC DE INTRODUCERE
DESPRE CUVINTE ŞI LIMBAJ
de Nichita STĂNESCU1
„- Am adormit şi am avut un vis: se făcea că eram savant atomist şi

lucram într-un laborator de sticlă...
- Cine te crede?
- Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca şi vinurile
bune, degustate, niciodată cu un alt gând în cap decât acela
al soiului de viţă de vie din care au fost trase.
- Din punctul ăsta de vedere sunt de acord să-mi plec spre
tine un timpan, neliterar, fireşte.
- Se făcea, aşadar, că sunt un savant atomist, într-un
bineînţeles halat alb şi că mă ocupam nu de sfărâmarea
materiei, ci de sfărâmarea cuvintelor în atomii lor.
- Propui deci o atomică fantezistă a cuvintelor.
- Se făcea că fiecare cuvânt pe care-l spuneam era ca un abur
plutind deasupra lucrurilor. Era ca şi cum, printr-o decizie a
ministrului Sănătăţii, toate lucrurile au fost obligate să se
ducă la microradiografie.
- Ce-mi spui tu parcă am mai auzit pe undeva. Nu cumva
chiar tu ai scris o poezie cu acest subiect?
- Tot ce se poate. Eu nu-mi ţin minte poeziile pe care le-am
scris, ci numai câteva pricini care mă stârnesc întruna să
scriu poezii. Cum îţi spuneam, cuvintele, în visul meu, erau
ca un fel de umbră de aur în conştiinţă, pe care o arunca
1
Fiziologia poeziei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p. 22-28.
10
structura materiei. Întocmai cum este atomul, aşa mi se

înfăţişau şi propoziţiile simple. Nucleul şi electronii se
oglindeau în propoziţii prin subiect şi predicat: un fel de
echivalent sonor al materiei, trecut însă şi prin ecranul
conştiinţei. Nucleul se mărea mult într-un substantiv care
devenea subiect: electronii, care dau ocol nucleului,
deveneau verbe. Cuvintele reproduceau în conştiinţă
structura materiei.
Ce denotă o experienţă de viaţă mai fantastică decât însăşi
structura materiei?
Eram foarte bucuros în vis de această descoperire şi mă
gândeam că poţi sfărâma un substantiv la fel cum se poate sfărâma
nucleul uraniului, degajând o energie formidabilă, dar nu o energie
fizică, ci una morală.
Oh, aveam o aparatură foarte stranie în laboratorul meu! Aveam
pensete din gene de cal, aveam retorte din ochi de cangur, aveam
lamele din timpane de câini de vânătoare, aveam şi un bec Bunsen
acţionat de o inimă de pelican. Aveam microscoape cu lupe
măritoare din dinţi de lapte de copil, smulşi cu sfoara legată de
clanţa uşii şi eram curios de o curiozitate melancolică pentru că
încercam sentimentul că pot vedea sub propriii mei ochi trecerea
materiei din starea de copilărie în cea de adolescenţă, adică trecerea
materiei în cuvinte. Cuvintele ele însele erau palpabile. Nu cu mâna
trupului, ci cu o invizibilă mână a conştiinţei de sine care se întindea
spre ele, le lua între degete şi le fărâmiţa ca pe nişte frunze de
toamnă.
Luam câte un substantiv şi-l sfărâmam în literele lui. Luam câte
o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus în dreptul ferestrei,
îi vedeam scheletul subţire de hipocamp şi, deodată, în vis, mi-am
dat seama că A este o literă a tuturor limbilor lumii. Este o literă
internaţională, indiferent cum ar fi fost ea desenată pe hârtie. După
11
aceea, mi-am dat seama că aproape toate literele sunt internaţionale

şi că există un fond de litere internaţionale, ca şi în structura
materiei.
- Litera nici nu există, ea e semnul grafic al unui fonem.
- Ştiu asta, dar pentru ceea ce vreau eu să spun acum pentru
argumentaţia mea lipesc litera de fonem aşa cum e lipită
forma de conţinut şi o iau ca punct al demonstraţiei, drept o
singură unitate. Mă întrebam deci: uite, ca şi particulele
materiei (care, în trecere fie zis, au şi ele un semn grafic)
litera e o particulă universală a vorbirii scrise.
Ai putea să mă întrebi ce înţeleg eu prin vorbirea scrisă. Îţi
răspund: după mine vorbirea scrisă nu este decât un act de memorie,
de mutare în posteritate a vorbirii vii.
Deci litera mi se părea a fi universală, de regăsit în toate limbile
lumii, şi eram foarte tulburat că un grup de particule universale nu
dădeau şi un cuvânt universal, ci numai unul naţional.
- Dacă accept să iau parte la jocul pe care-l propui, îţi aduc în
favoarea lui un argument: şi particulele, în felul lor, pentru materie,
sunt universale. Numai gruparea lor, după anumite legi, dă naştere
unor materii particulare, singura deosebire este că particularul şi cu
naţionalul nu sunt una şi aceeaşi noţiune.
- Evident, numai că eu vreau să urmăresc o anumită idee şi voi
folosi noţiunea de naţional într-o accepţie limitată. Şi continui: dacă
litera mi se părea internaţională, unirea mai multor litere la un loc,
subordonată unor subtile legi, dădea naştere unor molecule, unui
cuvânt naţional. Mai mult decât atât, ami multe cuvinte unite la un
loc după alte subtile legi mi se păreau că dau naştere unui lucru
foarte particular, raportabil la un organ de simţ: la văz, la auz, la
miros, sau mai mult decât atât, la interferenţa unor organe de simţ.
Atunci mi-am părăsit laboratorul şi cu mâinile la spate m-am
plimbat pe o stradă de toamnă, gândindu-mă că nu se poate ca
12
materia şi nici umbra ei în conștiinţă, vorbirea, să fie ireversibile, şi

nu la timp m-am gândit, în primul rând, ci la altceva. M-am gândit
că ireversibile sunt numai acele fenomene nefixate printr-un semn.
Or vorbirea, dacă este fixată prin semne, e reversibilă, pentru că
oricând o putem relua.
- Tu susţii că simbolul, cu alte cuvinte, este reversibil.
- Orice tip de generalizare este reversibil, numai actele
particulare sunt ireversibile, şi numai atunci când ele nu se pot
subsuma unui simbol. Dar să reiau, mă gândeam ce formă de
reversibilitate poate să existe în limbaj şi brusc mi-am dat seama:
locul comun. Propoziţia sau uneori chiar fraza, deşi prin sensul lor
denumesc stări particulare, au în ele sâmburele generalizării, o
propoziţie poate deveni o expresie, o expresie este echivalentul unui
cuvânt, şi înseşi cuvintele, anumite dintre ele, prin prea marea lor
generalizare se pot reduce la o silabă, iar aceasta din urmă la un
sunet, adică la o literă. Iată deci procesul reversibil: literele,
reprezentând idei perfecte de sunet, au un caracter internaţional,
universal; sunetele unite la un loc nasc cuvinte cu un caracter
naţional, mai multe cuvinte nasc o propoziţie sau o frază cu un
caracter particular, unic; şi invers, tensiunea unicului poate naşte
cuvântul naţional, iar acesta, simboluri universale. Ceea ce este
foarte interesant este că atât universalul, cât şi particularul coexistă
simultan. Numai o atomică a cuvântului poate să ne releve
trăsăturile de universalitate şi cele foarte particulare ale cuvântului.
De aceea nu sunt invidios pe artele cu limbaj universal cum sunt
pictura, sculptura, muzica, dansul etc. Pentru că ele, ca să se unească
în particule naţionale, o fac numai prin referinţă indirectă în zonele
eticului, pe când vorbirea e cu mult mai directă, are toate elementele
dintr-o dată în ea, poate da naştere artei celei mai lipsite de materie
şi celei mai elevate, după părerea mea, totodată.
13
- Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte

asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă
întrucâtva cu plantele, ele sunt chiar plante. Au un fel de a trăi al lor,
când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu
creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu
buzele.
Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au famila lor, se
organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt
hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc
numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură,
însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman.
Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a
dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe
emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul
creierului şi anume în atmosfera globului creierului, în acea
atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin
ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă
de obicei razele şi lumina.
O, dar ar putea să existe cuvinte în sine, aşa cum există
animalele şi plantele în sine! Desigur, şi populaţia lumii abstracte
are dreptul de a fi în sine, şi în aceeaşi măsură în care zona
artificială şi concretă a civilizaţiei îşi sprijină „însinele” pe zona
naturală a materiei, tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină „însinele”
în spaţiul artificial al civilizaţiei. Copacul trăieşte în aer. Plămânii
lui verzi sunt la vedere, dar rădăcina îi este în pământ. Cuvintele îşi
au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt
plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care
şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească
alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu
gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor.
Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a
14
gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor

abstracţiune.
Atunci îşi cedează starea lor de animal abstract şi se întorc în
starea lor de plantă abstractă şi din nou se însămânţează în creierul
născuţilor şi, uneori, şi în umbra de creier a nenăscuţilor. Dar
cuvintele şi lumea lor sunt puternice. Odată am avut o revelaţie: se
făcea că trupul mi se transformă treptat-treptat în cuvinte. Se făcea
că însuşi trupul meu apăruse dintr-o teribilă goană a lumii: alergau
atomii după atomi, se izbeau între ei cu o izbitură atât de tare, încât
unul în altul intrau şi nu mai puteau să se dezlipească.
Alergau moleculele în nebună goană spre viitor, şi se izbeau
între ele din lipsă de loc, căci viitorul e numai o fâşie şi numai prin
ea se poate alerga.
Alergau celulele până când se transformau în plante. Plantele se
înghesuiau între ele până deveneau de carne. Carnea se sprijinea atât
de puternic în ea însăşi, încât interiorul ei devenea de os. Alergau
animalele atât de înghesuite unul într-altul, până când vârful
alergării lor deveni maimuţă şi maimuţa om. Se făcea că oamenii
alergau până se schimbau în cuvinte, şi, oh, puternicele cuvinte, la
rândul lor, alergau născând idei.
Era o trecere de la spaţiul natural la cel artificial, de la cel
artificial, la cel abstract.
Cuvintele şi lumea lor sunt puternice, nasc idei. Numai
cuvintele nasc idei, pentru că ele însumează experienţa de viaţă a
lumii.
Mă gândeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum mă
gândesc la o fiziologie a cuvintelor. Mâine mă voi gândi la o
gramatică a lor.
Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe
şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum
există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele,
15
sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două

continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gândirea
în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante,
mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc
subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa.
Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sunt mai aspre, , mai
independente, se orânduiesc numai aşa cum vor ele, după legile lor
intime, şi noi trebuie să le acceptăm. Pentru că ele au în primul rând
ca odeal adevărul. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca
ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi a
adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste
vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă.
Nu există o convertibilitate perfectă între cele două tipuri de
gândire.
Ce se pierde? Se pierde diferenţa specifică, acel „nu ştiu ce”
dintre gândirea în imagini şi cea noţională, acel „nu ştiu ce” care
formează materia pură a limbajului artistic.
Lumea cuvintelor se subsumează artelor şi ştiinţelor. Artele şi
ştiinţele sunt formele superioare ale comunicării umane în ceea ce
are ea mai abstract. Cuvintele sunt fiinţe vii, nu ele au fost la
începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat.
Imaginaţia cuvintelor a creat numai artele. Imaginaţia de
culoare a creat pictura, cea de sunet armonios muzica, cea de formă
tactilă sculptura.
Numai poezia se confundă uneori cu însăşi coloana vertebrală a
gândirii în imagini. Ea ni se pare cea mai apropiată de esenţa
abstractă a cuvintelor. De aceea poate că şi sunt atât de îndrăgostit
de poezie.
16
LIMBA – MIJLOC DE COMUNICARE
Procesul de comunicare
Comunicarea umană reprezintă totalitatea formelor de
interacţiune şi a proceselor prin care oamenii îşi împărtăşesc ideile,
gândurile, sentimentele etc. În acest scop, ei se folosesc de gesturi,
imagini, muzică, dans, coduri (Codul Morse, codul semnalelor
luminoase). Limba, principal mijloc al comunicării umane, cel mai
complex şi cel mai elaborat dintre sisteme, evoluează şi se
îmbogăţeşte odată cu dezvoltarea istorică şi socială a omenirii.
Procesul de comunicare presupune cel puţin două persoane:
una care transmite, comunică ceva, emiţătorul, cealaltă, care
primeşte mesajul comunicat, receptorul. În timpul comunicării
rolurile se pot schimba. Mesajul este alcătuit din unităţile limbii
dispuse conform regulilor gramaticale.
Canalul de comunicare este mijlocul prin care este
furnizată informaţia: oral sau în scris.
Contextul comunicării poate fi adecvat sau nedecvat.
Oamenii comunică cu un anumit scop, au adică o anumită
intenţie.
Feedbackul arată efectul transmiterii de informaţii, gradul
în care a fost înţeles şi acceptat mesajul.
Conform Gramaticii limbii române2, „unităţile lingvistice
care se impun aproape de la sine sunt: cuvintele – semne lingvistice
stabile, care constituie elementul constructiv (materialul, mijloacele)
2
Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 6.
17
– punct de plecare al procesului comunicativ, şi enunţul – produs

final al activităţii verbale, formă de bază a comunicării umane”.
Funcţiile limbii. Funcţia limbii este rezultatul oglindirii în
mesaj a raportului dintre mesajul nostru şi unul din factorii prezenţi
în orice proces de comunicare.
Când mesajul transmite nu numai conţinutul său, ci şi o
informaţie despre emiţător, el îndeplineşte o funcţie emotivă.
Când mesajul transmite nu numai conţinutul său, ci şi o
indicaţie directă pentru receptor, el îndeplineşte o funcţie conativă.
Când mesajul transmite numai conţinutul său, fiind raportat
la o realitate în care nu intră emiţătorul, el îndeplineşte o funcţie
referenţială (referent = conţinut).
Dacă un mesaj se referă la codul în care este alcătuit (adică
la limbă), explicând anumite aspecte ale acestuia, el îndeplineşte o
funcţie metalingvistică.
Nivelele limbii. Termenul nivel (pl. nivele) s-a specializat
în lingvistică cu sensul „strat”, „component”.
Distingem:
- nivelul fonologic,
- nivelul sintactic,
- lexical,
- morfologic,
- semantic.
Latinitatea limbii române. Limba română este o limbă de
origine latină, alături de alte limbi romanice. Ea s-a dezvoltat din
latina populară vorbită pe teritoriul vechii Dacii, păstrându-şi, în
ciuda diverselor influenţe exercitate de limbile popoarelor
înconjurătoare, mai ales în domeniul vocabularului, caracterul ei
esenţial latinesc, reflectat în fonetică şi în structura gramaticală
(sistemul declinării substantivului şi a adjectivului, sistemul
pronominal, sistemul conjugărilor verbale, deosebirea cazurilor
18
substantivului prin desinenţe, împărţirea verbelor în patru conjugări,

conjuncţiile şi adverbele relative etc.).
Din limba dacilor (substratul limbii române) s-au păstrat
peste 150 de cuvinte, între care semnalăm: abur, amurg, brad, buză,
barză, copac, copil, gard, gorun, grumaz, mânz, moş, mugure,
pârâu, sâmbure, strugure, vatră.
Limbile popoarelor vecine cu care poporul român a venit în
contact au determinat influenţe de adstrat, iar în perioada modernă
este semnificativă influenţa limbilor romanice. Aceste influenţe nu
au afectat structura gramaticală a limbii române, care a rămas latină.
O dovedeşte vocabularul, în componenţa căruia sunt de origine
latină:
a. Denumirile majorităţii părţilor corpului omenesc:
cap (< caput); dinte (< dentem); păr (< pilum); ochi (<
oculum); ureche (< lat. pop. oricla < auricula); gură (<
gula); mână (< manus); piept (< pectus); picior (<
petiolus).
b. Denumirile fiinţelor umane: om (< homo); bărbat (<
barbatus);
c. Denumirile celor mai importante noţiuni legate de
universul material al omului: casă (< casa); masă (<
mensa); scaun (< scamnum); apă (< aqua); lapte (<
lactem); carne (< carnem);
d. Denumirile celor mai importante noţiuni legate de
om şi de acţiunile sale: moarte (< mortem); minte (<
mentem); a face (< facere); a merge (< mergere); a sta
(< stare).
Limba română naţională are trei variante: limba literară,
limba populară, subdialectele şi graiurile locale.
Limba română literară este „forma îngrijită, normată şi
corectă a limbii naţionale, folosită în diverse domenii de activitate
19
ale societăţii”3. Ea reprezintă competenţa lingvistică maximă a unui

vorbitor, la cel mai înalt nivel al normelor academice şi estetice. La
polul opus se situează limba populară.
În ceea ce priveşte deosebirile de natură fonetică,
morfologică, lexicală dintre vorbitorii unei limbi, semnalăm
existenţa unor variante teritoriale ale acesteia. Cea mai întinsă
dintre acestea este dialectul. Limba română are patru dialecte:
dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân. Cum dialectele nu
sunt unitare, în cadrul lor se pot distinge alte ramificaţii teritoriale,
subdialectele. Ele se împart în graiuri, iar acestea, în subgraiuri4.
Dialectul dacoromân, spre exemplu, are cinci subdialecte: bănăţean,
crişean, maramureşean, moldovean şi muntean.
Disciplina care se ocupă cu studiul acestor variante
teritoriale este dialectologia (fr. dialectologie, dialecte). Când
studiul se limitează la descrierea caracteristicilor dialectelor pe plan
sincronic, este vorba despre dialectologia descriptivă sau sincronică.
Dacă studiul se face de-a lungul timpului, în evoluţia aspectelor lor,
atunci vorbim despre dialectologia diacronică, istorică.
Dialectologia prezintă o importanţă deosebită pentru:
a. Gramatica istorică. Prin studiul elementelor arhaice
fonetice, gramaticale, lexicale din dialectele române
sud-dunărene şi din unele arii laterale dacoromâne
putem avea o imagine a limbii române comune 5.
b. Istoria limbii literare. Cunoscând particularităţile
dialectale se poate înţelege raportul dintre elementul
literar şi cel regional, dintre cel regional şi cel arhaic6.
3
Marcu Mihail Deleanu, Elemente de comunicare, Reşiţa, Editura Tim, 2006, p. 117.
4
Matilda Caragiu Marioţeanu, Dialectologie română, Bucureşti, EDP, 1977, p. 15.
5
Ibidem, p. 29.
6
Ibidem, p. 30.
20
c.Lingvistica generală. Dialectologia este cea care-i

furnizează lingvisticii generale faptele concrete de
limbă pentru argumentarea unor principii cu caracter
universal.
d. Predarea limbii române în şcoală. Sub acest aspect,
este de menţionat rolul pe care profesorul de limba
română îl are în ceea ce priveşte corectarea
eventualelor abateri de la normele limbii române
literare. Totodată, el trebuie să acorde importanţă
sporită aspectelor dialectale din opera scriitorilor,
arătând aria lor de răspândire, explicându-le şi
subliniind valoarea stilistică/scopul cu care autorul le
foloseşte.
Primele documente scrise în limba română care s-au păstrat
datează din secolul al XVI-lea (Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung – 1521 = cel dintâi text românesc original păstrat).
Limba română începe să se constituie ca limbă literară odată cu
textele lui Coresi, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se
dezvoltă ulterior sub forma unor variante literare cu trăsături
regionale, care se contopesc într-o limbă literară modernă unică în
secolul al XIX-lea7.
Stilurile funcţionale ale limbii române literare
Stilurile funcţionale sunt variante ale limbii, caracterizate
printr-un ansamblu de particularităţi lingvistice aflate la toate
nivelele limbii, determinat de factorii sociali şi culturali care
influenţează comunicarea. Stilurile funcţionale ale limbii române
literare sunt: stilul ştiinţific, stilul juridic-administrativ, stilul
publicistic şi stilul beletristic.
7
Mihai Andrei, Iulian Ghiţă, Limba română, Bucureşti, EDP, 1983, p. 2.
21
FONETICA
Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază sunetele

folosite în comunicarea verbală. Spre deosebire de fonologie, care
studiază cum se aranjează fonemele unei limbi pentru a forma
cuvinte, fonetica se ocupă cu studiul producerii, transmiterii şi
receptării sunetelor limbajului articulat uman.
Fonetica are trei ramuri:
• Fonetica articulatorie – studiază poziţiile şi mişcările
organelor folosite de către emiţător spre a vorbi;
• Fonetica acustică – studiază transmiterea undei sonore
între emiţător şi receptor;
• Fonetica auditivă – se ocupă de felul în care sunetele sunt
percepute şi decodate de către receptor.
Există şi fonetica istorică. Aceasta studiază evoluţia
diacronică a unei limbi.
În orice enunţ, distingem o latură de conţinut (propoziţii,

funcţii şi relaţii sintactice, clase şi categorii morfologice, cuvinte,
sensuri, semnificaţii etc.) şi o latură de expresie pe care o percepem
auditiv (sunetele, accentul, intonaţia) sau vizual (literele, pauzele
albe între cuvinte, punctuaţia). Obiectul foneticii îl constituie
semnele audibile (şi vizibile, prin scris) care servesc la realizarea
comunicării între oameni.
Sistemul vocalic al limbii române este format din şapte

vocale care se clasifică după:
22
Participarea buzelor nerotunjite rotunjite

Poziția mușchiului limbii anterioare mediale posterioare
față de palat
Gradul de Închise i î u
deschidere Semiînchise e ă o
a gurii Deschise a
Sistemul consonantic al limbii române este alcătuit din 22

de consoane.
Prezența sau Sonante Nesonante

absența Sonore Sonore/ Sonore/
vibrațiilor / surde surde
glotale surde
Modul de O- Constrictive Oclu- Constricti Semioclu-
articulare clu- vi- Late sive ve sive
sive bran -rale (explo fricative (africate)
na- -te zive)
zale
Locul Bilabia m - - b/p - - - -
de le
articu Labio - - - -- v/f - -
lare dentale
Denta- n r l d/t z/s - t
le s
Prepa- - - - -- ž/š ğ/č
la-
tale
Palata- - - - g’ /k’ - - - -
le
Velare - - - g /k - - - -
Larin- - - - -- -h --
gale
23
Vocalele sunt silabice. Ele reprezintă centrul de sonoritate al

silabei, ca în: baci/beci/bici; rău/râu; dor/dur sau formează singure
silaba: a-pă, lu-ă, e-gal, i-nel, o-măt, u-man. Excepție face î, care nu
poate decât împreună cu o consoană să alcătuiască silaba: în, pâ-nă,
dar î-na-in-te.
În unele contexte, vocala i este nesilabică: lupi, verzi, totuși etc.
Semivocalele e, i, o, u se definesc drept vocale nesilabice. Ele
apar în structura diftongilor și a triftongilor.
Diftongii sunt formați dintr-o vocală și o semivocală. Ei pot fi
ascendenți (SV+V: seară, iarbă, iepure, iubi) sau descendenți
(V+SV: mai, tei, ou).
Triftongii sunt formați dintr-o vocală și două semivocale, având
structura: SV+SV+V: leoarcă, inimioară sau SV+V+SV: vreau,
vuiau, lupoaică.
Hiatul apare între două vocale alăturate, pronunţate în silabe
diferite: pi-an, vi-o-rea etc.
Consoanele sunt nesilabice, ele sunt dependente de vocală, ca în
cuvintele: har, lan, ram, jale, ghem, ger, cer, țel etc.
Accentul pune în evidență o silabă printr-o pronunțare mai
intensă: amar, margine, veveriță.
Fonemele sunt reprezentate grafic prin semne convenționale
numite litere. Totalitatea literelor formează alfabetul.
Alfabetul limbii române are 31 de litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g,
h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w, x, y, z.
Scrierea în limba română este fonetică. Totuși, între literă și
fonem nu este întotdeauna deplină corespondență.
Consoana c = consoana k (înainte de vocală, afară de e, i, și
înainte de consoană: casă, clasă); = consoana č (înainte de e, i: cer,
cinci); = consoana k’ (în combinația ch+e, i: chem, chip).
Consoana g = consoana g înainte de vocală (afară de e, i) și
înainte de consoană: gară, gură, gol, glas, gras; = consoana ğ
24
(înainte de e, i: ger, ginere); = consoana g’ (în combinația gh+e, i:

ghem, ghindă).
Litera x notează grupul de foneme ks (axiomă, box) sau gz
(examen, exact). În câteva cuvinte grupul de foneme ks este notat
prin literele cs: cocs, îmbâcsit.
Despărţirea în silabe
În succesiunea a două vocale propriu-zise despărțirea se face
între cele două vocale: a-e-ri-an, a-u-zi; a-le-e, le-ul; u-ri-aș, pom-
pi-er, fi-in-ță;
În succesiunea vocală + semivocală + vocală despărțirea se
face înaintea semivocalei: a-ce-ea, tă-iat, ploa-ie, du-ios, ro-iul; gă-
oa-ce; ro-ua, stea-ua, no-uă, tă-iai, vo-iau, le-oai-că etc.
În succesiunea vocală + semivocală + consoană despărțirea se
face înaintea consoanei: mai-că, boj-deu-că, pâi-ne, doi-nă, lu-poai-
că etc.
Dacă există o singură consoană între vocale despărțirea se
face înaintea consoanei: a-bil, re-ce, ve-cin, po-diș, a-fiș, le-ge, le-
gic, o-lea-că, lu-nă, soa-re, ca-să, ra-zei etc.
Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) notează câte o
singură consoană; de aceea, cuvintele în care apar se despart în
silabe conform regulii enunțate: u-re-che, a-chi-tat, le-ghe, o-ghial
etc.
Litera x notează întotdeauna două consoane (fie cs, fie gz); din
punctul de vedere al despărțirii în silabe este însă tratată ca o singură
unitate, iar cuvintele în care apare se despart tot conform acestei
reguli: a-xă, e-xa-men etc.
Pentru grupurile de două consoane situate între două
vocale despărţirea se face:
 În majoritatea situațiilor, între cele două consoane: ic-ni,
tic-sit, ac-tiv, caf-tan, mul-te, în-ger, lun-git, un-gher, în-
25
ghi-ți, mun-te, cap-să, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e,

as-tăzi etc.
 Dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a
doua consoană este l sau r: o-blon, o-braz, a-cla-ma, a-cru,
co-dru, a-fla, A-fri-ca, a-gro-nom, su-plu, cu-pru, a-tlet,
pa-tru, e-vla-vi-e, co-vrig etc.
În cazul grupurilor de trei consoane între vocale, despărţirea se
face :
 În majoritatea situațiilor, între prima și a doua
consoană a grupului: ob-ște, fil-tru, lin-gvist, cin-ste,
con-tra, vâr-stă, as-pru etc.
 între a doua şi a treia consoană treia consoană, în cazul
grupurilor lpt, mpt, mpț, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf și
stm: sculp-tor, somp-tu-os, re-demp-ți-u-ne, linc-șii,
punc-taj, punc-ți-e, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-
tic etc.
Se recomandă evitarea despărţirii în silabe a:
 Cuvintelor compuse din abrevieri literale: UNESCO (nu:
U-NES-CO) ;
 Abrevierilor unor formule curente: a.c., ș.a.m.d.;
 Numeralelor ordinale notate prin cifre (romane sau arabe)
urmate de formantul specific: (al) XVI-lea, a 5-a.
 Cuvintelor care prin despărțire ar da naștere unor cuvinte
de sens diferit, opus, sau nepotrivite: ne-bun, im-posibil,
pro-cur etc.
26
VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE
Vocabularul sau lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei

limbi.
În ceea ce privește structura, vocabularul are două părți:
vocabularul fundamental sau fondul principal lexical și masa
vocabularului.
Vocabularul fundamental reprezintă nucleul, fiind format din
cuvinte puține, dar strict necesare pentru exprimarea gândurilor,
sentimentelor, trăirilor umane, cuvinte cunoscute şi folosite de
absolut toţi vorbitorii.
Din vocabularul fundamental al limbii române fac parte:
 Numele unor obiecte importante pentru viața omului:
casă, drum, haină, masă, mâncare, scaun etc.;
 Numele anumitor acțiuni și stări: a merge, a vorbi, a fi,
a sta etc.;
 Nume de alimente: pâine, lapte, carne, brânză, apă
etc.;
 Nume de păsări și animale: găină, gâscă, rață, vacă,
oaie, câine etc.;
 Nume de arbori, pomi, flori, fructe: fag, măr, trandafir,
prună etc.;
 Nume de rudenie: mamă, bunic, unchi, frate, soră,
nepot etc.;
 Nume de însușire: frumos, cuminte, generos, grațios,
drag etc.;
 Nume ale părților corpului omenesc: cap, ochi, gură,
braț, picior, spate, umăr etc.;
27
 Nume de zile, luni, anotimpuri, faze ale zilei: luni,

duminică, septembrie, vară, dimineață etc.;
 Nume ale corpurilor cerești: soare, lună, cer, stea,
luceafăr etc.
Din fondul principal de cuvinte fac parte și prepozițiile,
conjuncțiile, pronumele, numeralele, verbele neregulate.
Masa vocabularului cuprinde cuvintele care nu figurează
în vocabularul fundamental, circa 90% din totalul cuvintelor. Aici
sunt prezente arhaismele, regionalismele, cuvintele din terminologia
populară, neologismele, termenii tehnici, științifici, elementele de
jargon și de argou.
Cele două părți ale vocabularului nu sunt strict delimitate,
între ele producându-se, în timp, schimburi.
Mijloace de îmbogățire a vocabularului

Mijloacele de îmbogățire a vocabularului sunt:
a. Interne, când cuvintele noi sunt formate din elemente
existente în limbă. Acestea sunt: derivarea, compunerea,
schimbarea valorii gramaticale (conversiunea).
b. Externe, când cuvintele se introduc din alte limbi, adică
împrumuturile.
Derivarea este mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului

prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul sufixelor și al
prefixelor.
Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate după
rădăcină. Ele pot fi:
Lexicale:
I. După rezultatul morfologic al atașării sufixului lexical la
rădăcină, sufixele sunt: nominale (substantivale,
adjectivale), verbale, adverbiale.
28
1. Sufixe substantivale:
o -ar: bucătar, cofetar, strungar, fierar
o -ist: clarinetist, lunetist
o -tor: băutor, legător
o -easă: croitoreasă, lăptăreasă
o -ime: acrime, cruzime
o -iță: casieriță, zidăriță
o -uș: culcuș, gălbenuș.
2. Sufixe adjectivale:
o -esc: românesc, oltenesc, bărbătesc
o -iu: argintiu, auriu
o -ar: fugar
o -cios: mâncăcios, pârâcios
o -os: câinos, dureros, tăios.
3. Sufixe verbale:
o -a: a brăzda
o -i: a dibăci
o -iza: realiza, organiza
o -ui: chinui, vlăgui
4. Sufixe adverbiale:
o -ește: bărbătește, prietenește.
II. După înțelesul lor, sufixele sunt:

1. Sufixe augmentative (formează substantive și adjective care
măresc obiectele, însușirile):
o -an: băietan
o -andru: copilandru
o -oi: linguroi, băieţoi
2. Sufixe diminutivale (formează substantive, adjective sau
adverbe care micșorează obiectul sau însușirea):
o -aș: muguraș, fluturaș
29
o -el: frumușel, încetinel

o -ea: mititea
o -ică: bătrânică
o -ior: roșior
o -șor: căpșor
o -ioară: aripioară, căprioară
o -cioară: căscioară
o -șoară: cepșoară
o -iță: rotiță, Gheorghiță
o -uc: lănțuc
o -ug: lănţug
o -uș: căţeluş
o -ușă: căldăruşă
o -uț: căluţ
o -uță: scămuţă, ciupercuţă
o -uleț: omuleţ, coşuleţ
3. Sufixe pentru denumirea agentului, adică a aceluia care

îndeplineşte o acţiune:
- ar, -er: morar, miner
- aş, -eş: căruţaş, băieş
- easă: bucătăreasă
- ăreţ: cântăreţ
- giu: tinichigiu
- ist: fochist
- tor: scriitor
4. Sufixe pentru denumirea unor însuşiri:

- al: conflictual
- at: vărgat
- bil: notabil
30
- esc: bătrânesc
- iu: auriu
5. Sufixe pentru denumirea plantelor:
- aş: toporaş
- el: clopoţel
- ică: lumânărică
- iţă: garofiţă
- uş: cerceluş
6. Sufixe pentru denumirea păsărilor:
- ar: lopătar
7. Sufixe pentru denumirea instrumentelor:
- tor: ştergător
- toare: ascuţitoare
8. Sufixe pentru denumiri abstracte:
- ătate: sinceritate, bunătate
- eală: îndrăzneală
- ie: prietenie
- anţă, enţă, inţă: speranţă, existenţă, biruinţă
- ime: agerime
- ism: umanism
9. Sufixe pentru denumirea unei colectivităţi:
- ărie: viespărie
- et: făget
- ime: tinerime
- iş: aluniş
- işte: porumbişte
10. Sufixe pentru indicarea modalităţii:
- eşte: frăţeşte
- iş, -âş: pieptiş, târâş
11. Sufixe pentru nume proprii de familie:
- eanu: Vâlceanu, Olteanu, Muneanu
31
- escu: Ionescu, Georgescu

- iu: Vasiliu
Prefixele sunt mult mai rare decât sufixele. Unele dintre ele
sunt foarte vechi, moştenite din latină, altele sunt mai noi şi folosite
în limbajul tehnico-ştiinţific.
1. Prefixe vechi:
 Des- (dez-): a desface, a dezarma
 Ne- : neom, neîndemânatic
 În- : a încremeni, a îngălbeni
 Răs- (răz-): a răscumpăra, a se răzgândi
 Re- : renaşte, reluare
2. Prefixe noi, provenite din limba latină sau greacă:

 Ante- (înainte): antebraţ, antevorbitor
 Anti- (împotriva): anticomunist, anticriză
 Arhi- (prea): arhicunoscut, arhiplin
 Bi- (de două ori): bisemestrial, bianual
 Circum- (împrejur): circumscris, circumvoluţie
 Con- (com-, col-, co- = împreună cu): concetăţean,
compatriot, colaborator, coautor
 Contra- (împotriva): contraindicaţie, contrafăcut
 Ex- (scos din, în afară): extras
 Extra- (exterior, în afară): extrabugetar
 Hipo- (sub): hipotermic
 Inter- (între): internaţional
 Intra- (înăuntru): intravenos
 Post- (după): postnatal
 Pre- (înainte): prepoziţie, preuniversitar
 Supra- (deasupra): supraponderal
 Ultra- (dincolo de): ultrasofisticat.
32
Compunerea este procedeul lexical prin care două sau mai

multe cuvinte se unesc, alcătuind un cuvânt nou.
Procedeele de compunere sunt: sudarea sau unirea,
alăturarea sau parataxa (cu sau fără cratimă), abrevierea sau
prescurtarea.
Compuse din cuvinte
Substantivele compuse pot fi alcătuite din două
substantive (al doilea fiind în nominativ, genitiv sau acuzativ cu
prepoziţie), dintr-un substantiv şi un adjectiv, dintr-un verb şi o altă
parte de vorbire sau din alte componente: câine-lup, câinele-babei,
câine de mare, bunăvoinţă, papă-lapte.
Şi substantivele proprii pot fi compuse: Râmnicu Vâlcea,
Caraş-Severin, Ocna de Fier etc.
Adjectivele compuse pot fi alcătuite din două sau trei
adjective, dintr-un adverb şi un adjectiv, dintr-un substantiv şi un
adjectiv sau din alte cuvinte: (coproducţie) franco-hispano-
americană, binecunoscut, aşa-zis, nemaiîntâlnit.
Pronumele compuse sunt cele de politeţe, de întărire, unele
demonstrative şi nehotărâte: dumneavoastră, înşine, cealaltă,
oricare.
Numeralele compuse sunt cele cardinale (cele mai multe),
cele distributive, adverbiale: douăzeci, câte doi, de două ori.
Verbele compuse sunt mai puţin numeroase, majoritatea
fiind alcătuite cu adverbul bine: a binevoi, a binecuvânta.
Adverbele compuse pot fi alcătuite din prepoziţie şi
substantiv: după-amiază, devreme sau din alte cuvinte: fiecum,
cândva etc.
Prepoziţii şi conjuncţii compuse: dinspre, înspre, ca să
etc.
Interjecţii compuse: ham-ham, hodoronc-tronc.
33
Abrevierea sau prescurtarea:

a. Din iniţiale: S.N.C.F.R.
b. Din iniţiale şi fragmente de cuvinte: Tarom
c. Din fragmente de cuvinte: Sanepid
d. Din fragmente de cuvinte şi cuvinte: Romarta.
Abrevierile din iniţiale se pot scrie cu sau fără punct: C.E.C. sau
CEC. În scris, se abreviază unele cuvinte fără a fi vorba de formarea
de compuse. De obicei, se foloseşte punctul pentru indicarea
prescurtării: jud., op. cit., ş.a.m.d.
Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea) este

mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează
cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Prin
conversiune se pot obţine:
Substantive din:
 Adjective: Un roşu aprins se ridica la răsărit.
 Verbe la participiu: Uşa are un scârţâit.
 Adverbe: Ajută un aproape necăjit!
 Interjecţii: Am un of la inimă.
Adjective din:
 Verbe la participiu: Nu-mi plac culorile întunecate.
 Verbe la gerunziu: Coşurile fumegânde oftează adânc.
 Pronume: Prietenii săi l-au ajutat.
Adverbe din:
 Adjective: Ea vorbeşte frumos.
 Verbe la participiu: Copilul vorbeşte bâlbâit.
 Substantive care denumesc anotimpurile, părţile zilei, zilele
săptămânii: Toamna se culege recolta.
Prepoziţii din:
 Adverbe: A învăţat mult înaintea examenului.
34
 Verbe la participiu: Mulţumită vecinilor, au reuşit să stingă

incendiul.
 Substantive: Graţie muncii şi talentului, Oana a reuşit să
obţină numeroase premii.
Mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului

În vocabular, unele cuvinte sunt moştenite din latină, altele sunt
împrumutate, iar altele sunt formate în interiorul limbii.
Împrumuturile pot fi:
 Vechi: din slavă (plug), din turcă (ciulama), din maghiară
(hotar), din greacă (cimitir);
 Noi: din franceză (a instala), din engleză (hobby), din
italiană (pizza), din germană (bomfaier), din latină (graţie).
Neologismele sunt cuvinte noi, împrumutate din alte limbi

sau formate în interiorul limbii, prin derivare sau compunere,
având obligatoriu un component neologic.
Neologismele au pătruns în limba română mai ales după
1830.
Împrumuturile neologice s-au făcut în special din limba
franceză şi, pe cale savantă, din limba latină.
Neologismele din latină nu trebuie confundate cu termenii
moşteniţi (direct – împrumut savant, drept - moştenit).
Unele neologisme şi-au păstrat forma din limba de origine,
altele şi-au adaptat-o la limba română.
Paronimele
Paronimele sunt cuvinte cu formă asemănătoare şi cu sens
diferit. De obicei, paronimele se deosebesc printr-un sunet sau
prin două sunete. Uneori, diferă doar ordinea sunetelor.
35
Pleonasmul
Pleonasmul este o greşeală de exprimare, care constă în
folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor construcţii cu
acelaşi înţeles. Unele pleonasme sunt acceptabile, având rolul
de a sublinia ideea exprimată.
Pleonasmele pot fi:
 Lexicale – când se alătură cuvinte cu acelaşi sens,
acestea fiind:
a. Propriu-zise – când un determinant repetă sensul
cuvântului de care depinde (conducere managerială);
b. Etimologice – când cele două cuvinte alăturate au acelaşi
sens prin origine (a-şi aduce aportul);
c. Ale formării cuvintelor – când informaţia exprimată de
rădăcină se repetă prin prefixe sau sufixe (ne reîntâlnim iar;
nu poate fi lizibil);
 Gramaticale – când se alătură aceleaşi mărci
gramaticale (şi-a reluat locul său);
 Lexico-gramaticale – când se alătură cuvinte
considerate instrumente gramaticale (drept pentru).
Sinonimele
Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită şi cu sens
asemănător. Ele pot fi:
 Substantive: noroc – şansă
 Verbe: a izbuti – a reuşi
 Adjective: prietenesc – amical
 Pronume: el – dânsul
 Numerale: întâiul – primul
 Adverbe: mereu – totdeauna
 Conjuncţii: deoarece – fiindcă.
36
Sinonimele trebuie să denumească acelaşi aspect din realitate,

fiind în funcţie de aceasta:
 Perfecte – când sensurile sunt identice: natriu – sodiu
 Aproximative – când sensurile diferă prin anumite
trăsături, în limbajul artistic apărând chiar echivalenţe
neaşteptate: „vatră de jăratic” (M. Eminescu) – lună;
 Parţiale – când nu toate sensurile se suprapun: repede –
iute;
 Totale – când toate sensurile se suprapun: cupru – aramă.
Uneori, sensurile se pot suprapune, dar cuvintele nu pot fi
înlocuite în acelaşi context, neputându-se face o
echivalenţă între termenii din limbajul obişnuit şi un
arhaism, un regionalism sau un termen ştiinţific şi tehnic.
Antonimele
Antonimele sunt cuvinte cu sens opus. De obicei, acestea sunt:
 Substantive: bunătate – răutate
 Verbe: a iubi – a urî
 Adjective: normal – anormal
 Adverbe: sus – jos
Există prefixe cu ajutorul cărora se pot forma antonime: ne-, in-,
des- (dez-, dis-, de-).
Omonimele
Omonimele sunt cuvinte cu aceeaşi formă şi cu sens complet
diferit.
Omonimele pot fi:
 Părţi de vorbire identice;
 Părţi de vorbire diferite (omonime lexico-gramaticale).
Omofonele sunt cuvinte care se pronunţă la fel.
Omografele sunt cuvinte care se scriu la fel.
37
Omonimele sunt obligatoriu omofone.

Omonimele pot fi:
 Totale – când cele două cuvinte sunt identice în flexiune:
leu – lei;
 Parţiale – când cele două cuvinte sunt diferite în flexiune:
colţ – colţi – colţuri.
Cuvinte polisemantice
Cuvintele polisemantice sunt cuvintele care au două sau mai
multe sensuri legate între ele.
Sensurile unui cuvânt polisemantic sunt mai mult sau mai puţin
apropiate, spre deosebire de sensurile unui omonim, care nu au între
ele nicio legătură.
38
MORFOLOGIA
VERBUL
Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă

acţiunea, starea, existenţa sau modificarea unei stări.
Felul verbelor
1. În funcţie de posibilitatea de a fi urmate de un
complement direct, verbele sunt:
a. Tranzitive – care pot avea un complement direct: a citi un
roman; a scrie un articol; a tăia lemne etc.
b. Intranzitive – care nu pot avea un complement direct: verbe
de mişcare (a merge, a alerga), copulative (a deveni, a
rămâne), reflexive în acuzativ (a se gândi);
2. În funcţie de rolul sintactic şi morfologic:
a. Predicative – care pot forma singure predicat verbal atunci
când sunt la un mod personal: a învăţa, a se juca;
b. Nepredicative (sau copulative) – care nu pot forma singure,
la un mod personal, predicatul verbal al unei propoziţii,
decât cu ajutorul unui nume predicativ. Ele sunt
instrumente gramaticale de ordin sintactic: a fi, a deveni, a
se face, a ajunge, a ieşi, a însemna, a rămâne, a se numi, a
părea etc. Verbele a deveni, a părea, a se numi sunt
întotdeauna copulative. Celelalte pot fi folosite şi ca verbe
predicative.
c. Auxiliare – ajută la formarea modurilor şi timpurilor
compuse ale celorlalte verbe, precum şi la formarea
diatezei pasive: a fi, a avea, a vrea (a voi);
39
3. În funcţie de referirea la persoană:

a. Personale - au forme pentru toate persoanele: a cânta, a
dansa, a se plimba etc.
b. Impersonale – nu au subiect, au formă numai pentru
persoana a treia:
- Verbe care arată fenomene ale naturii (active): plouă,
ninge, fulgeră;
- Verbe care pot primi o propoziţie cu rol de subiect
(reflexive): se spune, se zice, se arată etc.
c. Unipersonale – se folosesc numai la persoana a treia: a
lătra, a piui, a mieuna etc.
Flexiunea verbului
Categoriile gramaticale ale verbului sunt: diateza, modul,
timpul, persoana, numărul. Primele trei categorii sunt specifice
verbului, celelalte sunt comune şi altor părţi de vorbire.
1. Diateza este forma pe care o ia verbul pentru a arăta raportul
dintre acţiune, subiectul gramatical şi obiectul care o suportă. În
limba română există trei diateze: diateza activă, pasivă şi reflexivă.
Diateza activă arată că acţiunea este făcută de subiectul
gramatical şi aceasta se exercită asupra unui obiect:
Copilul citeşte o carte.
Diateza pasivă arată că subiectul gramatical este obiectul care
suportă acţiunea făcută de autorul ei.
Verbele la diateza pasivă sunt construite cu verbul auxiliar a fi
şi participiul verbului de conjugat: este citit, a fost felicitat, va fi
nominalizat etc.
Cuvântul care denumeşte autorul acţiunii verbului la diateza
pasivă are în propoziţie funcţia sintactică de complement de agent.
Acesta poate fi exprimat prin:
a. Substantiv: Priveliştea este admirată de către turişti.
40
b.Pronume: Bunica este vizitată de către ai săi.

c.Numeral cu valoare substantivală: Am fost căutată de către
cei doi.
Diateza reflexivă arată că subiectul gramatical este autorul unei
acţiuni la care participă intens. Aici verbele sunt însoţite de pronume
reflexive fără funcţie sintactică, având rolul de marcă morfologică a
acestei diateze:
El se gândeşte să plece.
El îşi imaginează viaţa de la curtea imperială.
Reflexivul este de două feluri:
a. Reflexivul dinamic – se construieşte cu pronumele reflexiv
în acuzativ sau în dativ:
Mihai se gândeşte la vacanţa de vară.
Andrei îşi închipuie o excursie în Egipt.
În această categorie intră verbe şi locuţiuni verbale de tipul: a se
căi, a se mira, a se teme, a-şi închipui, a se apuca etc.
b. Reflexivul impersonal – cu subiectul neexprimat, întrucât
nu interesează autorul, ci doar acţiunea:
Se zice că va ninge.
Se înnoptează8.
8
După funcţia pronumelui reflexiv, verbele pronominale pot fi grupate în:
a. Verbe pronominale obiective: subiectul face acţiunea şi tot el o suferă:
Fetiţa se piaptănă.
b. Verbe pronominale reciproce: acţiunea e făcută în acelaşi timp de două
sau mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind efectele acţiunii
celuilalt: Ei se iubesc. Ele se salută.
c. Verbe pronominale posesive: subiectul este posesor al complementului
direct al verbului; pronumele posesiv în dativ are funcţia de atribut
pronominal şi poate fi înlocuit cu un pronume posesiv: Ea îşi leagă
şireturile (= leagă şireturile sale).
41
2. Modurile şi timpurile
Modul este forma verbală prin care se arată felul cum consideră
vorbitorul acţiunea exprimată de verb.
Atunci când modurile verbale prezintă acţiunea legată de
persoana care o săvârşeşte, cu referire la persoană şi număr, vorbim
de moduri personale; când acţiunea este prezentată fără referire la
persoană, vorbim de moduri nepersonale.
I. Modurile personale sunt: indicativul, conjunctivul,
condiţional-optativul şi imperativul.
1. Modul indicativ exprimă o acţiune prezentată de vorbitor
ca reală.
2. Modul conjunctiv exprimă o acţiune realizabilă, posibilă.
Poate apărea atât în propoziţii principale, cât şi în propoziţii
subordonate.
În propoziţii principale, conjunctivul poate exprima unele
nuanţe de sens:
a.un ordin, un îndemn, o rugăminte, un sfat, înlocuind
modul imperativ ;
b. o urare, o imprecaţie, având valoare de optativ;
c. o deliberare;
d. protestul, indignarea;
e. neîncrederea, îndoiala.
În propoziţii subordonate, conjunctivul poate avea valoare de:
a.condiţional
b. valoare concesivă
3. Modul condiţional-optativ exprimă o acţiune a cărei

realizare depinde, în general, de îndeplinirea unei condiţii, o acţiune
dorită, o concesie sau o comparaţie ireală.
4. Imperativul este modul prin care se exprimă un ordin, un
îndemn, o rugăminte, o ameninţare.
42
Imperativul este întrebuinţat uneori în locul indicativului

pentru a face povestirea mai vie (Şi când căuta mama să
smântânească oalele, smântâneşte, Smarandă, dacă ai ce... [I.
Creangă, Amintiri din copilărie]). În cazul acesta vorbim de un
imperativ narativ sau dramatic.
Formele care alcătuiesc paradigma prezumtivului, toate
analitice9, derivă din viitorul anterior, din perfectul conjunctivului
sau din perfectul condiţionalului. Prezumtivul se realizează prin serii
de forme pentru fiecare timp, alcătuite – fiecare – din câte trei
elemente componente.
Paradigma prezumtivului prezent cuprinde patru serii de
forme. Alcătuiesc o primă grupare seriile care prezintă în structura
lor un format omonim cu gerunziul:
a. tipul formal de prezumtiv prezent cu cea mai frecventă
utilizare este reprezentat prin structura: afixul mobil/liber, comun
pentru toate verbele, realizat cu voi (oi), vei (ăi, ei, -i, îi), va (o, a),
vom (om), veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi), vor (or) + afixul mobil/liber fi + o
secvenţă fonică omonimă cu gerunziul:
1. voi fi jucând
2. vei fi jucând
3. va fi jucând
4. vom fi jucând
5. veţi fi jucând
6. vor fi jucând
b. Al doilea tip, cu o frecvenţă destul de ridicată în limba
română actuală, prezintă două elemente identice cu primele
componente ale formelor de condiţional perfect (aş fi, ai fi, ar fi
etc.) şi un al treilea, identic cu gerunziul:
1. aş fi jucând
9
Gramatica limbii române, I, 373-375.
43
2. ai fi jucând
3. ar fi jucând
4. am fi jucând
5. aţi fi jucând
6. ar fi jucând
Mai puţin utilizat este al treilea tip, format di două

elemente identice cu primele componente ale conjunctivului perfect
(să fi), urmate de o secvenţă fonică omonimă cu gerunziul: să fi
jucând.
Prezumtivul perfect se deosebeşte de prezumtivul prezent
prin forma ultimului component, care este identic cu participiul: voi
(oi) fi cântat.
A doua serie este omonimă cu paradigma condiţionalului
perfect: aş fi cântat.
A treia serie, alcătuită din forme identice cu formele de
subjonctiv perfect, are o frecvenţă mai redusă decât primele două:
să fi cântat.
II. Modurile nepersonale sunt: infinitivul, gerunziul,

participiul şi supinul.
1. Modul infinitiv denumeşte acţiunea exprimată de verb,
adică exprimă numele unei acţiuni. Prin natura sa, infinitivul ţine
deopotrivă de verb şi de substantiv, având funcţii sintactice specifice
fiecăreia dintre aceste două părţi de vorbire.
a. Ca verb, infinitivul primeşte determinanţi specifici
verbului: complement direct, indirect, circumstanţial, nume
predicativ etc.
Infinitivul poate fi însoţit de pronumele reflexiv: Bucuria
de a se întoarce acasă.
44
b. Natura nominală a infinitivului se manifestă prin

funcţiile sintactice pe care acesta le îndeplineşte: subiect, nume
predicativ, atribut, complement (direct, indirect, circumstanţial).
Deseori, infinitivul este precedat de prepoziţii sau locuţiuni
prepoziţionale: de, pentru, spre, fără (de), prin, înainte de, în loc de,
departe de. Totodată, infinitivul este precedat de prepoziţia a, care
are rol de morfem al infinitivului.
În limba română infinitivul are două forme: una scurtă
(formată din forma de bază a verbului cu sufixele caracteristice
fiecărei conjugări şi prepoziţia a: a cânta, a părea, a scrie, a sosi, a
coborî) şi una lungă, fără prepoziţia a, formată cu sufixul –re
(cântare, părere, scriere, sosire, coborâre).
2. Modul gerunziu este forma verbală care exprimă
acţiunea în desfăşurare, simultană cu momentul vorbirii.
Ca şi în cazul infinitivului, valoarea verbală a gerunziului
este evidentă prin capacitatea acestuia de a avea determinanţi
specifici verbali: complement direct, indirect, circumstanțial, nume
predicativ și chiar subiect.
Funcțiile sintactice pe care le poate îndeplini verbul la
gerunziu sunt:
Atribut verbal: Îi mângîia fața cu mîinile tremurând de
emoție.
Complement direct: Aud cântând.
Complement circumstanțial de timp: Ajungând la școală, a
intrat în sala de curs.
Complement circumstanțial de mod: Au venit dârdâind de
frig.
Complement circumstanțial de cauză: Trezindu-se târziu, a
întârziat la cursuri.
Gerunziul poate avea și valoare de adjectiv. În acest caz el
capătă forme deosebite după gen și număr, acordându-se cu
45
substantivul determinat și îndeplinind funcția de atribut adjectival:

mâini tremurânde, coșuri fumegânde etc.
3. Modul participiu denumește, sub formă de adjectiv,
acțiunea suferită de un obiect.
4. Modul supin denumește acțiunea verbală întocmai ca un
infinitiv, deci ca un substantiv verbal, dar și ca un verb. Este alcătuit
din prepozițiile de, după, la, pentru + participiul trecut al verbului
de conjugat. Forma negativă se obține cu ajutorul prefixului ne-,
adăugat participiului.
Verbe personale şi verbe impersonale

Verbele personale sunt verbele a căror acţiune este făcută
de către o persoană: Mihai citeşte. Aceste verbe au toate cele trei
persoane.
Verbele impersonale sunt verbele a căror acţiune nu este
făcută de o persoană.
Verbele impersonale
nu au subiect gramatical:
 Când exprimă fenomene ale naturii: plouă, tună, fulgeră
etc.;
 Când referirea la persoană se face printr-un complement
indirect: Îmi vine să plâng.
au subiect gramatical exprimat printr-un substantiv care nu
denumeşte o persoană: E o zi senină.
 Verbul copulativ a fi poate fi şi impersonal: E bine să fii
optimist.
 Verbele impersonale pot fi la diateza activă (plouă),
reflexivă (se urmăreşte cu atenţie), pasivă (ţi-a fost scris
ghinionul).
 Unele verbe personale pot deveni impersonale: Am ajuns
acasă. (personal) Mi-a ajuns efortul. (impersonal).
46
 Verbele impersonale au forme numai pentru persoana a

treia, numindu-se, din această cauză, verbe unipersonale.
Locuţiunea verbală
Locuţiunea verbală este grupul unitar de cuvinte care este
sinonim cu un verb şi se comportă în propoziţie ca verbul, fiind
determinată de complemente.
Locuţiunea verbală are întotdeauna în componenţa sa un
verb. Ele nu pot fi determinate de atribute, iar substantivele din
componenţa lor sunt, de obicei, nearticulate.
Locuţiunile verbale apar mai ales în limbajul oral.
47
SUBSTANTIVUL
Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte

fiinţe, lucruri, acţiuni, stări, însuşiri sau relaţii, cuprinse în gramatică
sub numele de obiecte.
Substantivele băiat, mamă, lup, albină denumesc fiinţe;
masă, munte, peniţă denumesc lucruri; alergare, strigăt sunt nume
de acţiuni; generozitate, putere, bunătate, inteligenţă denumesc
însuşiri fizice sau psihice, iar concordanţă, asemănare denumesc
relaţii.
Felul substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: comune şi proprii.
Substantivele comune denumesc obiecte (fiinţe, lucruri,
fenomene etc.) de acelaşi fel, indicând atât clasa de obiecte în
întregime, cât şi fiecare exemplar în parte. Astfel, în exemplul:
Mărul este un pom fructifer, substantivul mărul denumeşte întreaga
specie, iar în propoziţia: Mărul din grădina mea a înflorit,
substantivul indică un singur exemplar din specia măr.
Substantivele proprii denumesc anumite fiinţe, lucruri sau
fenomene, considerate izolat, pentru a le distinge de celelalte din
aceeaşi categorie sau specie.
După natura denumirii, substantivele proprii sunt de mai
multe feluri:
a. Nume de persoane: Andrei, Mihai, George; persoanele
poartă în mod obişnuit două nume, dintre care unul
este prenumele (Nicolae, Maria), celălalt fiind numele
de familie (Ionescu, Popescu, Georgescu);
b. Nume de animale: Zdreanţă, Patrocle, Joiana;
48
c. Numiri geografice şi teritorial-administrative: Dunăre,

Semenic, Europa, Reşiţa;
d. Nume ale întreprinderilor şi instituţiilor: Uzina
Constructoare de Maşini Reşiţa, Universitatea „Eftimie
Murgu” din Reşiţa, Facultatea de Ştiinţe
Administrative;
e. Numele unor evenimente istorice: Unirea Principatelor,
Revoluţia din 1989, Al Doilea Război Mondial;
f. Numele unor corpuri cereşti: Jupiter, Mercur, Neptun.
Substantivele simple sunt formate dintr-un singur cuvânt.

Ele pot fi comune: şcoală, mamă, copil, sau substantive proprii:
Maria, Toma, Dorina.
Substantivele compuse sunt substantive comune sau proprii
formate din două sau mai multe cuvinte:
a. Două substantive în acelaşi caz: câine-lup, vagon-
restaurant, Târgu-Mureş, sau în cazuri diferite:
floarea-soarelui, ori legate prin prepoziţia de: Curtea
de Argeş, ochi de pisică;
b. Un substantiv determinat de un adjectiv: argint-viu,
Satu-Mare, sau de două sau trei adjective: Republica
Populară Chineză, Republica Populară Democrată
Coreeană;
c. Două substantive şi un adjectiv: Statele Unite ale
Americii;
d. Un verb şi un substantiv: papă-lapte, târâie-brâu,
Sfarmă-Piatră.
Genul substantivelor
În limba română substantivul are trei genuri: masculin,
feminin şi neutru.
49
Substantivele de genul masculin denumesc, în general,

fiinţe de sex bărbătesc: copil, actor, câine, Ion, sau lucruri care prin
obişnuinţă sunt socotite masculine: brad, trandafir, Semenic.
Genul masculin poate fi recunoscut punând înaintea
substantivului numeralul un la singular şi doi la plural: un elev – doi
elevi.
Sunt de genul feminin substantivele care denumesc fiinţe
de sex femeiesc: fată, verişoară, bunică, sau lucruri considerate prin
tradiţie feminine: şcoală, grădină, ţară, garoafă, toamnă, joacă,
frumuseţe, bunătate, iubire. Aceste substantive se combină la
singular cu o şi la plural cu două: o fată – două fete.
Sunt de genul neutru numele de lucruri concrete sau
abstracte care la singular primesc un, iar la plural două: un caiet –
două caiete.
Substantive mobile. Substantive epicene

Substantivele care desemnează animate, al căror gen
gramatical corespunde genului natural, pot fi grupate după modul de
exprimare a distincţiei semantice şi gramaticale în gen, în:
a. Substantive care alcătuiesc perechi diferenţiate ca gen:
masculine/ feminine, raportate la distincţiile de sex;
b. Substantive cu o singură formă de gen,
corespunzătoare unor particularităţi semantice
privitoare la sexul referentului.
a. Exprimarea opoziţiei de gen prin perechi substantivale de
gen se realizează prin:
- Cuvinte cu radical diferit, în cazul substantivelor animate
personale: bărbat/femeie, băiat/fată etc., sau nepersonale:
berbec/oaie, cocoş/găină etc.;
50
- Cuvinte cu acelaşi radical, diferenţiate prin sufixe, în cazul

substantivelor mobile (animate personale şi nepersonale),
reprezentând:
 cuvânt-bază şi cuvânt derivat cu unul dintre sufixele moţionale:
 feminine:
 -ă: avocat/avocată, elev/elevă etc.
 -că: român/româncă, ţăran/ţărancă etc.
 -easă: împărat/împărăteasă, preot/preoteasă etc.
 -iţă: doctor/doctoriţă, măgar/măgăriţă etc.
 -oaică: lup/lupoaică, zmeu/zmeoaică etc.
 masculine:
 -an: curcă/curcan, gâscă/gâscan etc.
 -oi: broască/broscoi, vulpe/vulpoi etc.
 cuvinte derivate cu sufixe diferite: -el/-ică: nepoţel/nepoţică,
viţel/viţică etc.
 derivat regresiv şi cuvânt-bază (ocazional): călăuz/călăuză.
Substantivele de gen comun alcătuiesc perechi de gen

diferenţiate prin forma de masculin sau feminin a determinanţilor:
acest/un zgârie-brânză/această/o zgârie-brânză.
b. În cadrul substantivelor cu formă unică de gen se
deosebesc:
- Substantive exclusiv masculine, care desemnează persoane
cu particularităţi asociate cu sexul masculin: bariton, bas,
tenor etc. sau cu ocupaţii/ranguri exclusiv bărbăteşti într-o
anumită epocă: amiral, cantor, gropar, marinar, popă,
paşă, papă, soldat, voievod etc.
- Substantive exclusiv feminine, care desemnează persoane
cu particularităţi asociate cu sexul feminin: gravidă, lăuză,
soprană etc. sau cu ocupaţii predominant feminine:
51
casnică, moaşă, soră (de caritate) etc., mai rar animate

nonpersonale feminine: cloşcă, matcă etc.
Încadrarea în clase de gen a unora dintre substantivele animate

nu corespunde distincţiilor semantice privitoare la sex, genul
gramatical nefiind motivat de genul natural. Substantivele de acest
fel, încadrate într-o singură clasă de gen (masculin, feminin sau
neutru), denumesc nediferenţiat animale de ambele sexe, alcătuind
două clase substantivale: substantive epicene şi substantive de gen
comun.
Clasa substantivelor epicene cuprinde:

- Nume de animale personale de ambele sexe încadrate la
genul masculin: făt, sugar, părinte, rector, decan etc.;
genul feminin: călăuză, persoană, rudă, victimă etc;
genul neutru: star, vip etc.;
- Nume de animale nonpersonale de ambele sexe încadrate la
genul masculin, reprezentând următoarele clase semantice:
nume de animale sălbatice: hipopotam, jder, mistreţ, râs
etc.; nume de păsări: pescăruş, struţ, şoim, vultur etc.;
nume de peşti: crap, păstrăv, somn etc.; nume de insecte:
licurici, păianjen, purice etc.
genul feminin, aparţinând următoarelor clase semantice:
nume de animale: balenă, cămilă, hienă, nevăstuică, nutrie,
vidră etc.; nume de păsări: ciocârlie, dropie, privighetoare,
vrabie etc.; nume de peşti: cegă, mreană, păstrugă, ştiucă
etc.; nume de insecte: albină, furnică, libelulă, molie,
muscă, viespe etc.
52

genul neutru: animal, dobitoc, macrou etc.
Numărul substantivelor
Substantivele au două numere: singular şi plural. Numărul
singular arată un singur exemplar dintr-o categorie de obiecte: copil,
floare, tren, iar numărul plural arată două sau mai multe obiecte de
acelaşi fel: copii, flori, trenuri.
Unele substantive au forme duble de singular: glonţ – glonte,
altele au forme duble de plural: roţi – roate. Formele cu desinenţa –i
sunt mai noi şi folosite în limba literară, iar cele cu desinenţa –e,
mai vechi şi ieşite din uz.
Unele substantive au numai formă de singular sau numai formă
de plural, fiind defective de număr.
a. Au numai singular:
- Unele nume abstracte: dreptate, bunătate, sete etc.;
- Unele nume de materii şi alimente: miere, mazăre, aur etc.;
- Nume proprii de ape, munţi, localităţi: Reşiţa, Bârzava,
Semenic etc.
b. Au numai plural:
- Nume de materie: câlţi, icre etc.;
- Nume topice: Carpaţi, Buşteni etc.
Substantive colective
Substantivele colective sunt substantive cu formă de singular,
dar cu înţeles de plural: tineret, brădet, stol, turmă etc. cele mai
multe se formează prin derivare cu ajutorul sufixelor colective: -ime,
-et, -iş etc.
Cazurile substantivelor
Cazurile sunt formele pe care le iau substantivele pentru a
exprima diferite funcţii sintactice în propoziţie.
53
În limba română, substantivul are cinci cazuri, fiecare

îndeplinind una sau mai multe funcţii sintactice.
Nominativul îndeplineşte funcţia de:
- Subiect: Oamenii sunt buni.
- Nume predicativ: „Limba română este patria mea.”
- Apoziţie: Actorul Sergiu Nicolaescu a încetat din viaţă.
Cazul genitiv este cazul atributului şi exprimă posesia,

apartenenţa, dependenţa, calitatea, denumirea, subiectul sau obiectul
acţiunii unui substantiv de origine verbală. El poate fi cerut de
prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale: (de) asupra, contra,
împotriva, înaintea, înapoia, în jurul, de jur împrejurul, de-a lungul
etc.
Substantivul în genitiv poate îndeplini următoarele funcţii
sintactice:
- Atribut substantival genitival: Bucuria oamenilor era pe
deplin justificată.;
- Atribut substantival prepoziţional: Copacii din jurul
staţiunii oferă oxigen turiştilor.
- Nume predicativ: Eroul romanului este împotriva
duşmanilor ţării.
- Complement circumstanţial de loc: Copiii aleargă în jurul
stadionului.
- Complement circumstanţial de timp: Prietenii mei au sosit
înaintea orei stabilite.
Cazul dativ este cazul complementului indirect şi are ca termen

regent un verb, o interjecţie, un adjectiv, un adverb sau un
substantiv, cărora le atribuie o acţiune sau o însuşire. El poate fi
cerut de prepoziţii: grație, datorită, mulțumită, contrar, conform,
54
asemenea, aidoma. Substantivul în dativ poate îndeplini următoarele

funcţii sintactice:
- Complement indirect: I-am scris prietenei mele o scrisoare.
- Nume predicativ: Desfăşurarea de forţe părea asemenea
planului.
- Atribut substantival prepoziţional: Repetiţiile conform
programului s-au dovedit folositoare.
- Complement circumstanţial de mod: Vorbeşte contrar
aşteptărilor noastre.
Cazul acuzativ este cazul complementului direct, dar nu numai.

Substantivul în cazul acuzativ poate îndeplini următoarele funcţii
sintactice:
- Complement direct: Citesc un roman interesant.
- Complement indirect: Pregătesc pentru studenţi aceste
cursuri.
- Atribut substantival prepoziţional: Am primit un buchet de
flori minunate.
- Nume predicativ: Rochia este din mătase.
- Complement circumstanţial de loc: Venim cu toţii la
universitate.
- Complement circumstanţial de timp: Peste o săptămână
încep examenele.
- Complement circumstanţial de mod: Vă aşteptăm cu
bucurie la noi.
- Complement de agent: Alina a fost chemată de colegi la
şcoală.
Cazul vocativ exprimă o chemare adresată cuiva. Nu are funcţie

sintactică de parte de propoziţie: Matei, grăbeşte-te!
55
ARTICOLUL
Articolul este partea de vorbire flexibilă cu rol de

instrument gramatical.
Articolul nehotărât
Articolul nehotărât individualizează obiectul denumit de
substantiv fără a-l defini în mod precis.
Formele flexionare ale articolului nehotărât sunt:
Singular Plural
Caz Masculin şi Feminin Toate genurile
neutru
N. Ac. un o nişte
G. D. unui unei unor
Articolul hotărât
Articolul hotărât arată că obiectul denumit de substantivul
pe care-l însoţeşte este cunoscut vorbitorilor.
Formele flexionare ale articolului hotărât sunt:
56
caz masculin feminin neutru
plural singular plural singular plural

singular
N.Ac. –l -i -a -le -l -le
G. D. –lui -lor -i -lor -lui -lor
Articolul posesiv sau genitival

Articolul posesiv însoţeşte pronumele sau adjectivul
posesiv, substantivul sau numeralul ordinal şi se aşază întotdeauna
înaintea cuvântului respectiv.
Formele articolului posesiv sunt următoarele:
Singular Plural
Masc. al ai
Fem. a ale
Masc. şi fem. - alor (genitiv şi dativ)
Articolul demonstrativ sau adjectival

Articolul demonstrativ sau adjectival leagă substantivul de
determinantul său, substantivizează adjectivele sau numeralele şi
ajută la formarea gradului superlativ relativ.
Cel se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul regent:
fata cea frumoasă, fetei celei frumoase, fetele cele frumoase, fetelor
celor frumoase.
Formele articolului demonstrativ sau adjectival sunt:
57
Gen Caz Singular Plural
M. N. Ac. cel cei

G. D. celui celor
F. N. Ac. cea cele
G. D. celei celor
PRONUMELE
Pronumele este partea de vorbire flexibilă care ţine locul

unui substantiv într-o comunicare.
Pronumele personal
Pronumele personal indică diferite persoane care participă
la actul comunicării.
Pronumele personal are:
 Trei persoane: persoana I, persoana a II-a, persoana a III-
a;
 Două numere: singular şi plural;
 Forme diferite de gen: la persoana a III-a: masculin şi
feminin;
 Forme accentuate – la toate cazurile – şi neaccentuate –
la dativ şi acuzativ;
58
 Cazuri: nominativ, dativ, acuzativ, genitiv (numai la

persoana a III-a) şi vocativ (numai la persoana a II-a).
Pentru persoana a III-a există, pe lângă formele el, ea, ei, ele, şi
dânsul, dânsa, dânşii, dânsele.
Pronumele personal de politeţe arată respectul faţă de o
persoană. Se mai numeşte de reverenţă. Are forme doar pentru
persoanele a II-a şi a III-a şi se diferenţiază după gen doar la
persoana a III-a singular. În limbajul solemn se folosesc formule
reverenţioase care exprimă cel mai înalt grad de respect: Măria ta,
Sfinţia sa, Excelenţa voastră etc.
Funcţiile sintactice ale pronumelui personal

Nominativ
 Subiect: Noi plecăm în excursie.
 Nume predicativ: Prietenul meu este el.
Acuzativ
 Complement direct: Pe el îl apreciez foarte mult.
 Complement indirect: Mă gândesc adesea la voi.
 Atribut pronominal prepoziţional: Adevărul despre ei a
ieşit la iveală.
 Nume predicativ: Scrisoarea este de la ea.
 Complement circumstanţial de loc: Mergem astăzi la ei.
 Complement circumstanţial de timp: O să plecăm după ei,
nu înainte.
 Complement circumstanţial de mod: Andrei gândeşte ca
ea.
 Complement de agent: Am fost chemaţi la şcoală de ei.
Dativ
 Complement indirect: Lui îi datorez totul.
 Nume predicativ: Fata este asemenea ei.
59
 Atribut pronominal prepoziţional: Un campion asemenea

ţie trebuie respectat.
 Atribut pronominal în dativ (dativul posesiv): Am apreciat
căldura-i sufletească.
 Complement circumstanţial de mod: Vorbeşte asemenea
lor.
Genitiv
 Atribut pronominal genitival: Colegul ei a întârziat.
 Atribut pronominal prepoziţional: Gheaţa din jurul lui l-a
îngrozit.
 Nume predicativ: Alina este contra lor.
 Complement circumstanţial de loc: Căţelul mergea înaintea
lor.
 Complement circumstanţial de timp: M-am trezit înaintea
lui.
Pronumele reflexiv
Pronumele reflexiv exprimă identitatea dintre obiectele asupra
cărora se exercită direct sau indirect acţiunea verbelor şi subiectul
acestora.
Pronumele reflexiv are:
 Forme accentuate şi neaccentuate;
 Numai cazurile dativ şi acuzativ;
 Forme proprii numai pentru persoana a III-a, acestea
nedeosebindu-se după gen şi număr.
Caz Forme accentuate Forme neaccentuate

Ac. (pe) sine se, s-
D. sie, sieşi îşi, -şi-
60
Pronumele reflexiv este marcă a diatezei reflexive, intrând, în

această situaţie, în structura verbului.
Funcţiile sintactice ale pronumelui reflexiv

Acuzativ
 Complement direct: S-a întâlnit cu Maria la bibliotecă.
Dativ
 Complement indirect: Îşi impune să fie o femeie puternică.
 Atribut pronominal (dativ posesiv): Şi-a părăsit ţara în
urmă cu mulţi ani.
Pronumele posesiv
Pronumele posesiv înlocuieşte atât numele obiectului, cât şi
numele posesorului. Forma alor la D-G a articolului genitival apare
numai în structura pronumelui posesiv.
Funcţiile sintactice ale pronumelui posesiv

Nominativ
 Subiect: Ai mei au sosit aseară la Paris.
 Nume predicativ: Cărţile sunt ale sale.
Acuzativ
 Complement direct: Pe ai noştri nimeni nu-i iubeşte.
 Complement indirect: Vorbim adesea despre ai noştri.
 Atribut pronominal prepoziţional: Darurile pentru ai mei au
o valoare sentimentală.
 Nume predicativ: Aceste cărţi sunt pentru ai tăi.
 Complement circumstanţial de loc: Mergem la ai noştri.
 Complement circumstanţial de timp: Vom pleca după ai
săi, nu înaintea lor.
61
 Complement circumstanţial de mod: Se comportă ca ai

voştri.
Dativ
 Complement indirect: Le vorbesc alor mei cu respect.
 Nume predicativ: Ochii băiatului sunt asemenea alor săi.
 Atribut pronominal prepoziţional: Portul popular asemenea
alor noştri m-a impresionat.
alor săi.
Genitiv
 Atribut pronominal genitival: Prietenii alor mei sosesc
mâine.
 Atribut pronominal prepoziţional: Spectatorii din faţa alor
tăi sunt muzicieni.
 Nume predicativ: Vorbele acestea sunt împotriva alor
noştri.
 Complement circumstanţial de loc: Mergea înaintea alor
săi.
 Complement circumstanţial de timp: S-a trezit înaintea
alor săi.
Adjectivul pronominal posesiv
Când determină un substantiv şi se acordă cu acesta în gen,
număr şi caz, pronumele posesiv devine adjectiv pronominal posesiv
şi îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival.
Pronumele demonstrativ
Pronumele demonstrativ înlocuieşte numele unui obiect, arătând
apropierea, depărtarea, identitatea sau diferenţierea acestuia faţă de
alt obiect. Ca atare, acestea sunt:
 Pronume demonstrative de apropiere: acesta, aceasta,
aceştia, acestea;
62
 Pronume demonstrative de depărtare: acela, aceea, aceia,

acelea;
 Pronume demonstrative de identitate: acelaşi, aceeaşi,
aceiaşi, aceleaşi;
 Pronume demonstrative de diferenţiere: celălalt, cealaltă,
ceilalţi, celelalte.
Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ

Nominativ
 Subiect: Acesta este prietenul meu.
 Nume predicativ: Prietena mea este aceasta.
Acuzativ
 Complement direct: Nu vreau să-l mai văd pe acela.
 Complement indirect: Vorbim despre acelea.
 Atribut pronominal prepoziţional: Întâmplarea despre
acesta ne-a impresionat.
 Nume predicativ: Cartea este pentru acela.
 Complement circumstanţial de loc: Ne îndreptăm înspre
ceilalţi.
 Complement circumstanţial de timp: Ei au ajuns după
aceia.
 Complement circumstanţial de mod: Gândesc ca aceasta.
Dativ
 Complement indirect: Le dau celorlalţi timp de gândire.
 Nume predicativ: Și tu eşti asemenea celorlalţi.
 Atribut pronominal prepoziţional: Gesturile asemenea
aceluia îmi răscolesc amintirile.
 Complement circumstanţial de mod: Vorbeşti asemenea
celorlalţi.
63
Genitiv
 Atribut pronominal genitival: Lucrarea acestuia este foarte
interesantă.
 Atribut pronominal prepoziţional: Cuvintele împotriva
aceluia m-au deranjat.
 Nume predicativ: Faptele tale sunt împotriva celorlalţi.
 Complement circumstanţial de loc: Ne aşezăm în jurul
celorlalţi.
 Complement circumstanţial de timp: Ai ajuns înaintea
celorlalţi.
Adjectivul pronominal demonstrativ

număr şi caz, pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal
demonstrativ şi îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival.
Pronumele nehotărât
Pronumele nehotărât ţine locul unui substantiv, fără să dea o
indicaţie precisă asupra obiectului.
Pronumele nehotărâte sunt:
 Simple: unul, altul, tot, cutare;
 Compuse: cineva, fiecare, oricine, altcineva, altceva
etc.
Funcţiile sintactice ale pronumelui nehotărât

Nominativ
 Subiect: Toţi suntem egali în drepturi.
 Nume predicativ: Prietenul meu a ajuns cineva.
Acuzativ
 Complement direct: Îi ajut pe toţi cu multă bucurie.
64
 Complement indirect: Stau de vorbă cu fiecare.

 Atribut pronominal prepoziţional: Urările de la oricine mă
impresionează.
 Nume predicativ: Darurile sunt pentru toţi.
 Complement circumstanţial de loc: Această scrisoare vine
de la cineva.
 Complement circumstanţial de mod: Se comportă ca
oricare dintre noi.
 Complement de agent: Pachetul a fost ridicat de altcineva.
Dativ
 Complement indirect: Fiecăruia i se cuvine câte ceva.
 Nume predicativ: Omul acesta este asemenea tuturor.
 Atribut pronominal prepoziţional: Purtarea asemenea
oricui nu este recomandabilă.
unora dintre ei.
Genitiv
 Atribut pronominal genitival: Părerile unora sunt
contradictorii.
 Atribut pronominal prepoziţional: Prezenţa înaintea unora
este binevenită.
 Nume predicativ: Vorbele lui sunt împotriva tuturor.
 Complement circumstanţial de loc: S-a aşezat în faţa unuia.
 Complement circumstanţial de timp: A ajuns la aeroport
înaintea tuturor.
Adjectivul pronominal nehotărât

număr şi caz, pronumele nehotărât devine adjectiv pronominal
nehotărât şi îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival.
65
Pronumele negativ
Pronumele negativ înlocuieşte numele obiectelor prezentate
ca inexistente.
Pronumele negative sunt: nimeni, nimic, niciunul, niciuna.
Pronumele negative apar numai în propoziţii negative.
Funcţiile sintactice ale pronumelor negative

Nominativ
 Subiect: Nu trece nimeni pe stradă.
 Nume predicativ: Laureata nu este niciuna dintre colegele
mele.
Acuzativ
 Complement direct: Nu interesează pe nimeni subiectele
propuse discuţiei.
 Complement indirect: Nu e uşor pentru niciunul din voi.
 Atribut pronominal prepoziţional: Urările de la niciunul n-
au întârziat.
 Nume predicativ: Cartea nu este de la niciuna dintre
prietenele mele.
 Complement circumstanţial de loc: Nu mergem la niciunul
dintre ei.
 Complement de agent: Nu eşti chemat de nimeni la telefon.
Dativ
 Complement indirect: Nimănui nu-i place gerul.
Genitiv
 Atribut pronominal genitival: Lucrarea niciunuia dintre cei
prezenţi în sală nu este corectă.
66
Adjectivul pronominal negativ

număr şi caz, pronumele negativ devine adjectiv pronominal negativ
şi îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival.
Pronumele interogativ
Pronumele interogativ ţine locul substantivului aşteptat ca
răspuns la o întrebare.
Pronumele interogative sunt: care, cine, ce, cât.
Pronumele interogative apar numai în propoziţii interogative.
Funcţia sintactică a pronumelui interogativ corespunde cu aceea a
cuvântului aşteptat ca răspuns la întrebare.
Funcţiile sintactice ale pronumelui interogativ

Nominativ
 Subiect: Cine vine?
 Nume predicativ: Cine este prietenul tău?
Acuzativ
 Complement direct: Pe cine inviţi la reuniune?
 Complement indirect: De la cine ai primit florile?
 Nume predicativ: Pentru cine este costumul?
 Complement circumstanţial de loc: La cine îţi petreci
timpul?
 Complement circumstanţial de timp: După cine ai sosit?
 Complement circumstanţial de mod: Ca cine vorbeşte?
 Complement de agent: De către cine este interpretată
simfonia?
Dativ
 Complement indirect: Cui i se cuvine premiul?
Genitiv
67
 Atribut pronominal genitival: Al cui partener lipseşte?
Adjectivul pronominal interogativ

număr şi caz, pronumele interogativ devine adjectiv pronominal
interogativ şi îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival.
Pronumele relativ
Pronumele relativ are rolul de a face legătura în frază între o
propoziţie subordonată şi regenta ei.
Pronumele relative sunt omonime cu cele interogative: care,
cine, ce, cât.
Există şi un pronume relativ compus: ceea ce.
În cazul genitiv, pronumele relativ se acordă în gen şi în număr
cu substantivul pe care îl înlocuieşte şi articolul genitival se acordă
în gen şi în număr cu substantivul determinat de pronumele relativ
cu funcţia de atribut:
Iubesc florile al căror parfum mă îmbată.
Funcţiile sintactice ale pronumelui relativ

Nominativ
 Subiect: Omul care munceşte reuşeşte.
 Nume predicativ: Nu ştiu care este lucrul cel mai important
în viaţă.
Acuzativ
 Complement direct: Cel pe care vi-l prezint este prietenul
meu.
 Complement indirect: Omul despre care vorbim nu mai
trăieşte.
 Complement circumstanţial de loc: Oraşul în care locuim
este curat.
68
Dativ
 Complement indirect: Omul căruia îi telefonez este un
prieten drag.
Genitiv
 Atribut pronominal genitival: Cântecul a cărui melodie ţi-a
plăcut se află în top.
 Complement circumstanţial de loc: Publicul în faţa căruia
se va prezenta spectacolul este nerăbdător.
Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire

Pronumele de întărire a dispărut din limba literară, fiind astăzi
un arhaism. Este folosit însă adjectivul pronominal de întărire, care
se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl determină.
Adjectivul pronominal de întărire îndeplineşte funcţia sintactică
de atribut adjectival. În exprimarea curentă, adjectivul pronominal
de întărire este înlocuit cu adverbul chiar: Chiar el mi-a spus...
Formele adjectivului pronominal de întărire sunt:
persoana caz singular plural

masculin feminin masculin feminin
persoana I N-A însumi însămi înşine însene
G-D însumi însemi înşine însene
persoana N-A însuţi însăţi înşivă însevă
a II-a G-D însuţi înseţi înşivă însevă
N-A însuşi însăşi înşişi înseşi
persoana (însele)
a III-a G-D însuşi înseşi înşişi înseşi
(însele)
69
NUMERALUL
Numeralul este partea de vorbire flexibilă care exprimă un

număr, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea lor prin
numărare.
Numeralul poate apărea singur şi atunci are valoare
substantivală.
Când însoţeşte un substantiv, are valoare adjectivală, iar
când însoţeşte un verb, numeralul are valoare adverbială.
Numeralul cardinal
Numeralul cardinal exprimă un număr întreg, fără alte
detalii legate de această informaţie cantitativă definită.
Numeralele cardinale sunt utilizate fie ca adjective (cinci
elevi), fie ca substitute (Au venit toţi elevii, dar trei au plecat.), fie
ca substantive (Trei plus trei fac şase.).
Când este adjectiv, numeralul cardinal participă la
organizarea grupului nominal ca determinant al substantivului-
centru, cu care se acordă în gen şi caz, atunci când flexiunea o
permite: trei/cinci/două sute (de) pomi, flori, scaune.
Cu valoare de substitut, numeralul cardinal, asemenea
pronumelui, îşi completează semnificaţia proprie, preluând, prin
raportare la substantivul substituit, şi referinţa acestuia. Ca şi
pronumele, numeralul funcţionează anaforic sau cataforic, legându-
se de un substantiv exprimat în contextul lingvistic, substantiv care
îi împrumută referinţa (şi informaţia de gen): Am analizat situaţia
70
elevilor: douăzeci şi doi au trecut clasa. (anaforic). Trei dintre

ei/aceştia/elevi au luat premiu. (cataforic).
Numeralul cardinal este folosit substantival, ca denumire a
unui număr (mai ales în limbajul matematic), dar şi cu semnificaţii
derivate (zece „nota zece”, unsprezece „echipa de fotbal”).
Diferenţele de utilizare nu afectează formal numeralul
cardinal. Singura excepţie o constituie capul de serie, care are forme
diferite pentru utilizarea ca adjectiv (un/o: un pom, o casă) şi ca
substitut sau substantiv (Unu/una a venit., Unu şi cu unu fac doi.).
Structura morfematică a numeralului cardinal

După structura morfematică, numeralele cardinale se
grupează în simple şi compuse.
Sunt simple numeralele de la unu la zece inclusiv.
Numeralele simple pot fi monomorfematice (când sunt
invariabile: trei, patru, opt etc.) sau analizabile la nivel morfematic
(doi, zece, sută, mie etc.).
Sunt compuse numeralele cardinale de la unsprezece în sus,
reprezentate prin grupări formate din două sau mai multe numerale,
din structura cărora face parte totdeauna cel puţin un numeral simplu
între unu şi nouă. Asocierea componentelor se realizează:
 Prin alăturare: treizeci, cinci sute patru, o mie, trei miliarde
două sute etc.
 Prin utilizarea unor elemente de relaţie:
- Prepoziţia spre intră în structura numeralelor dintre zece şi
douăzeci: unsprezece, doisprezece, nouăsprezece;
- Conjuncţia şi este folosită în asocierea numeralelor dintre
douăzeci şi nouăzeci, cu un numeral simplu: douăzeci şi
cinci, optzeci şi patru etc.;
- Prepoziţia de leagă numeralele de la douăzeci în sus de
compusele formate cu mii, milioane, miliarde etc., care se
71
comportă, din punct de vedere sintactic, ca substantivele:

treizeci de mii, două sute de milioane etc.
Făcând parte din structura numeralelor compuse, zece, sută,
mie, milion, miliard etc. se comportă ca substantivele: capătă
desinenţe de plural şi impun numeralului cu care se combină genul:
douăzeci, două sute/mii (feminin plural), două milioane/miliarde
(neutru plural) etc.
Flexiunea numeralului cardinal

Sub aspect flexionar, numeralul cardinal reprezintă o clasă
eterogenă, cu unele particularităţi care îi conferă o poziţie singulară
în cadrul flexiunii nominale.
Au forme diferite pentru exprimarea opoziţiei de gen
cardinalele un(u)/o, una şi doi/două, utilizate ca atare sau făcând
parte din compuse: doi, doisprezece (elevi) / două, douăsprezece
(eleve). Face excepţie unsprezece (elevi/eleve), care nu are forme
diferite de gen.
Numeralul ordinal
Spre deosebire de numeralul cardinal, numeralul ordinal nu este
cantitativ, ci indică ordinea, situarea într-o anumită poziţie definită
numeric într-o serie.
Numeralul ordinal poate avea statut adjectival (Al doilea elev a
plecat., Elevul din clasa a treia a plecat.), de substitut (S-au înscris
zece concurenţi, dar al zecelea nu s-a mai prezentat.) sau adverbial
(Am venit întâi aici.).
Structura numeralului ordinal
Numeralul ordinal se formează de la numeralul cardinal
precedat de al/a şi urmat de formanţi omonimi cu articolul enclitic,
variabil în raport cu genul: masculin/neutru [al+numeral cardinal+-
le+particula deictică-a] – al patrulea; feminin: [a+numeral
72
cardinal+-a] – a patra; rolul formanţilor se reduce la exprimarea ideii

de ordine şi a opoziţiei de gen.
Flexiunea numeralului ordinal

Numeralul ordinal prezintă forme deosebite de gen, informaţia
de gen exprimându-se simultan prin variaţia celor doi formanţi:
masculin şi neutru al cincilea, feminin a cincea.
Numeralul ordinal şi clasele lexico-gramaticale
Relaţia numeralului ordinal cu diferite părţi de vorbire este
destul de restrânsă şi cuprinde numai numeralele întâi şi prim.
Întâi constituie baza de derivare a substantivului întâietate şi
poate fi convertit în adverb: Întâi munceşte, apoi se plimbă.
Prim este component al unor substantive compuse din limba
standard, ca prim-ministru, mai rar în limba populară: prima
iubire/primul amor „plantă numită şi cunună albă” (în DLR) sau
apare în cuvinte compuse analizabile, fie moştenite (primăvară), fie
împrumutate (primadonă). Primă face parte din locuţiuni adjectivale
şi adverbiale: melodie în primă audiţie, A prezentat, în primă
audiţie, o compoziţie.
Numeralele ordinale pot intra în componenţa unor numerale
adverbiale: în primul rând, în al doilea rând, pentru prima/întâia
oară/dată.
Numeralul colectiv
Numeralul colectiv exprimă o cantitate numerică dată. El poate
fi utilizat fie ca adjectiv făcând parte dintr-un grup nominal (Au
venit amândoi copiii.), fie ca substitut (Au venit amândoi.).
Flexiunea numeralului colectiv
Numeralele colective, ca şi cele cardinale, nu au forme distincte
de număr.
73
Au forme deosebite de gen colectivele amândoi

(masculin)/amândouă (feminin şi neutru), ambii (masculin) / ambele
(feminin şi neutru), toţi trei (masculin) / toate trele (feminin şi
neutru): Trei aceste leacuri sunt / Sufletului pe pământ. / Tu să-
ncerci cu toate trele (G. Coşbuc, Cântece).
În cazul celorlalte numerale colective, opoziţia de gen este
marcată prin formele adjectivale toţi (toate): toţi
şapte/doisprezece/treizeci elevii (masculin), toate şapte/
douăsprezece/ treizeci elevele, scaunele (feminin şi neutru).
În ceea ce priveşte cazul, amândoi (spre deosebire de doi)
pentru genitiv-dativ are forme sintetice cu desinenţa –or specifică
flexiunii pronominale amânduror, când precedă substantivul, şi
amândurora, când e postpus substantivului sau când este utilizat ca
substitut.
Ambii, ambele se declină ca substantivele articulate, distingând
genitiv-dativul (ambilor, ambelor) de nominativ-acuzativ.
Celelalte numerale colective formate cu tus sau câteşi nu au
forme distincte de caz, dar pot exprima, ca şi cardinalele, genitiv-
dativul utilizând construcţii prepoziţionale echivalente (cu a pentru
genitiv, la pentru dativ): jucăriile a tuscinci (copiii); s-au dat cărţi la
câteşipatru (elevii).
Numeralul multiplicativ
Numeralul multiplicativ indică numeric proporţia în care
sporeşte o cantitate sau o calitate.
În ceea ce priveşte structura, numeralul multiplicativ reprezintă
conversiuni ale unor verbe parasintetice formate de la un numeral
cardinal: împătrit, încincit, îndoit, întreit, înzecit etc. primele
numerale din serie au sinonime neologice: dublu, triplu, cvadruplu,
cvintuplu, sextuplu (în limbajul ştiinţific).
74
Numeralul multiplicativ are valoare adjectivală şi se comportă

ca un adjectiv propriu-zis; singura diferenţă constă în prezenţa, în
structura lui semantică, a trăsăturii cantitative definite (putere
întreită, valoare înzecită). Este utilizat adverbial, în construcţiile în
care determină un verb (Câştigă înzecit., Munceşte întreit.).
Numeralul distributiv
Numeralul distributiv exprimă repartizarea şi gruparea
numerică a obiectului: S-au aşezat la rând câte doi, câte trei, care
cum au vrut.
Se formează cu ajutorul numeralului cardinal precedat de
adverbul câte. Numeralele distributive formate cu unul şi doi au
forme distincte de gen: câte unul – câte una; câte doi – câte două;
numeralul câte unul are genitiv-dativul (al, a, ai, ale) câte unuia
(uneia).
Ca şi celelalte numerale, numeralul distributiv poate avea
valoare substantivală, adjectivală şi adverbială.
Numeralul adverbial
Numeralul adverbial exprimă repetarea unei acţiuni sau raportul
numeric dintre calitatea (cantitatea) unui obiect faţă de aceea a altui
obiect: o dată, de două ori, de zece ori etc.
Primul element al seriei de numerale adverbiale se formează din
numeralul cardinal o şi substantivul dată: o dată. Celelalte, din
prepoziţia de + numeral cardinal + substantivul ori: de trei ori, de
patru ori etc.
Numeralul adverbial determină un verb, un adjectiv sau un
adverb şi are valoare adverbială: Am ascultat de trei ori această
melodie.
75
ADJECTIVUL
Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o

calitate a unui obiect. El variază după gen, număr şi caz şi are forme
diferite pentru a exprima gradele de comparaţie.
Felul adjectivului
După provenienţa lor, adjectivele se împart în:
a. adjective propriu-zise: roşu, bun, mare, deştept;
b. adjective pronominale: demonstrative, posesive, relative,
interogative, nehotărâte, negative, de întărire: băiatul acesta, băiatul
său, care băiat, oricare băiat, niciun băiat, băiatul însuşi.
c. adjective numerale: doi băieţi, treapta a treia, eforturi
înzecite;
d. adjective participiale: romanul citit, actorul admirat, castelul
bântuit;
e. adjective gerunziale: mână tremurândă, coşuri fumegânde,
lebăda murindă;
f. adjective adverbiale, provenite din adverbe; ele păstrează
aceeaşi formă, indiferent de genul, numărul şi cazul substantivului
regent: asemenea om (oameni), haine gata, aşa carte (cărţi) etc.
g. adjective derivate cu ajutorul sufixelor adjectivale: -tor, -esc,
-ean, -os, -nic, -iu, -ăreţ etc.: carte folositoare, avânt tineresc, glas
mieros, caracter josnic, obraz pământiu etc.
Adjectivele sunt:
76
 Variabile – când îşi modifică forma în vorbire. Pot

avea:
1. Patru forme; adjective propriu-zise (bun); adjective
provenite din verb la participiu (înflorit);
2. Trei forme; adjective terminate în consoanele c şi g (mic,
lung) sau în sufixele –ător (prevăzător), -esc (sătesc), -iu
(pământiu);
3. Două forme; adjective terminate în -e (limpede), în diftong
(bălai, rotofei), în consoanele k’ şi č (vechi, dibaci).
 Invariabile, când nu îşi modifică forma în vorbire: sunt
noi (bordo, oliv) sau vechi (coşcogeamite, ditamai).
Locuţiunile adjectivale au şi ele valoare de adjective, în
calitatea lor de grupuri de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar:
om de treabă, copil fără minte, privire de neînţeles, scriitor de geniu
etc.
Locuţiunea adjectivală
Locuţiunea adjectivală este grupul unitar de cuvinte sinonim cu
un adjectiv şi care se comportă în propoziţie ca adjectivul: (prieteni)
fără număr, (zile) fără sfârşit, (om) de seamă, (fete) de treabă.
Gradele de comparaţie
Gradele de comparaţie ale adjectivului sunt:
Pozitiv: frumos
Comparativ
 De superioritate: mai frumos
 De egalitate: tot aşa de (la fel de, deopotrivă de)
frumos
 De inferioritate: mai puţin frumos
Superlativ
 relativ
 De superioritate: cel mai frumos
77
 De inferioritate: cel mai puţin frumos

 Absolut
 De superioritate: foarte frumos
 De inferioritate: foarte puţin frumos
Există adjective care nu au grade de comparaţie pentru că:
 Însuşirea nu poate fi modificată: complet, enorm,
fundamental etc.
 Sunt la origine (în limba latină) comparative sau
superlative: inferior, superior, maxim, minim, anterior,
posterior, suprem, extrem etc.
 Sensul acestora nu permite comparaţia: electric,
lingvistic, chimic etc.
Mijloace expresive de redare a superlativului absolut
În limba română, superlativul absolut se poate forma şi:

 Cu adverbe, legate de adjectiv prin prepoziţia de:
extraordinar, extrem, nemaipomenit, nemaiîntâlnit, teribil
etc.
 Cu locuţiuni adveriale: din cale-afară, peste măsură, de tot
etc.
 Cu prefixe şi sufixe: arhi-, extra-, hiper-, prea-, ultra-,
supra-, super-, -isim.
 Prin repetarea adjectivului;
 Prin repetarea unei vocale sau a unei consoane;
 Cu substantive: foc de deştept, sănătos-tun;
 Cu adverbe provenite din pronume relative, în propoziţii
exclamative: Ce soare puternic!
78
ADVERBUL
Adverbul este partea de vorbire care arată o caracteristică a unei

acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri.
După înţeles, adverbele sunt de loc, de timp şi de mod.
Adverbele pot proveni din alte părţi de vorbire prin:
- Derivare – cu sufixe: -eşte, -iş, -âş;
- Compunere – prin alăturare sau prin sudare;
- Schimbarea valorii gramaticale – din adjective, verbe la
participiu, substantive care denumesc anotimpuri, părţile
zilei, zilele săptămânii.
Unele adverbe pot avea grade de comparaţie care se formează
în acelaşi fel ca la adjective, inclusiv mijloacele expresive de
exprimare a superlativului absolut.
Adverbele pronominale - ţin locul cuvintelor care

exprimă împrejurări.
Acestea sunt:
 Relative – când sunt folosite în frază ca elemente
introductive ale propoziţiilor subordonate: unde, când,
cum;
 Interogative – când apar în propoziţii interogative;
 Nehotărâte – când nu precizează împrejurarea: undeva,
cândva, cumva, oriunde, oricând, oricum.
Funcţiile sintactice ale adverbului
79
 Complement circumstanţial de loc: Venim şi noi

acolo.
 Complement circumstanţial de timp: Mâine, toată
lumea e liberă.
 Complement circumstanţial de mod: Cei doi veneau
încet spre casă.
 Atribut adverbial: Tânărul de acolo este prietenul
nostru.
 Predicat verbal: Bineînţeles că vom fi punctuali.
 Fără funcţie sintactică de parte de propoziţie: A mai
încercat şi anul acesta să obţină bursă.
Locuţiunea adverbială este grupul unitar de cuvinte care este

sinonim cu un adverb şi se comportă în propoziţie ca adverbul.
Locuţiunile adverbiale pot fi:
 De loc: în spate, în faţă, din loc în loc, ici şi colo, de jur
împrejur etc.;
 De timp: din vreme în vreme, când şi când, pe înserate etc.;
 De mod: fără îndoială, talmeş-balmeş, cu de-a sila etc.
Adverbele predicative şi locuţiunile adverbiale predicative

Adverbele şi locuţiunile adverbiale sunt predicative când sunt
urmate de conjuncţiile subordonatoare că sau să şi îndeplinesc
funcţia sintactică de predicat verbal.
80
PREPOZIŢIA
Prepoziţia este partea de vorbire care leagă un complement sau

un atribut de cuvintele determinate.
Prepoziţiile sunt:
 Simple: cu, de, la, pentru, după, pe, în etc.;
 Compuse: de la, dinspre, înspre, de pe etc.
Prepoziţia poate cere următoarele cazuri:
 Acuzativ – marea majoritate a prepoziţiilor: cu, de, la,
pentru, după, pe, în etc.;
 Genitiv: contra, asupra şi prepoziţiile provenite din
adverbe articulate: înaintea, înapoia, dedesubtul etc.;
 Dativ: asemenea, conform, contrar, potrivit (provenite din
adverbe), datorită, mulţumită (provenite din participii),
graţie (provenit din substantiv).
Locuţiunea prepoziţională este grupul unitar de cuvinte care

se comportă ca o prepoziţie.
Locuţiunile prepoziţionale cer cazul:
 Genitiv – în faţa, în spatele, în mijlocul, în urma, în
jurul, în preajma etc. cer cazul dativ înaintea unui
pronume personal (în preajma-mi) şi cazul acuzativ
înaintea unui adjectiv pronominal posesiv (în preajma
sa);
 Acuzativ – faţă de, în loc de, în afară de, împreună
cu, conform cu etc.
81
CONJUNCŢIA
Conjuncţia este partea de vorbire care leagă, în frază, două

propoziţii (de acelaşi fel sau diferite) sau, în propoziţie, două părţi
de propoziţie de acelaşi fel (subiecte, nume predicative, atribute,
complemente).
După formă, conjuncţiile sunt:
 Simple: şi, dar, iar, însă, ci etc.;
 Compuse: ca să, ci şi etc.
După rolul lor în enunţ, conjuncţiile sunt:
 Coordonatoare, când leagă părţile de propoziţie de acelaşi
fel sau propoziţiile de acelaşi fel, principale sau secundare;
 Subordonatoare, când leagă propoziţiile secundare de
propoziţiile regente: că, să, dacă, fiindcă etc.
Conjuncţiile coordonatoare sunt:
 Copulative: şi, nici;
 Adversative: dar, iar, însă, ci, ba (înaintea acestor
conjuncţii se pune totdeauna virgulă; când se află în
interiorul propoziţiei, conjuncţia însă nu se desparte prin
virgulă);
 Disjunctive: sau, ori, fie (când aceste conjuncţii sunt
perechi, virgula precede obligatoriu al doilea element: sau
vii, sau pleci);
 Conclusive: deci, aşadar (conjuncţia deci nu se desparte
prin virgulă de restul propoziţiei, în timp ce aşadar se
desparte prin virgulă).
82
Locuţiunea conjuncţională este grupul unitar de cuvinte care

se comportă ca o conjuncţie.
Locuţiunile conjuncţionale sunt:
Coordonatoare:
 Copulative – precum şi;
 Adversative – numai că;
 Conclusive – prin urmare.
Subordonatoare – fără să, măcar că, cu toate că, până să, de
vreme ce, odată ce, pentru ca să etc.
83
INTERJECŢIA
Interjecţia este partea de vorbire care, folosită exclamativ,

exprimă senzaţii, stări sufleteşti, îndemnuri sau reproduce sunete din
natură (onomatopee).
Interjecţiile sunt:
 Simple: ah, of, uf, hm etc.;
 Compuse: tic-tac, hodoronc-tronc etc. Interjecţiile simple
repetate nu trebuie confundate cu interjecţiile compuse
(cioc-cioc).
După interjecţie se pot folosi virgula sau semnul exclamării.
Interjecţiile cu funcţie sintactică în propoziţie nu se despart prin
virgulă.
Funcţiile sintactice ale interjecţiei

 Predicat verbal: Pupăza zbrrr! pe-o dugheană.
 Nume predicativ: Ar fi vai şi-amar de noi.
 Complement circumstanţial de mod: Cânta cip-cirip.
 Fără funcţie sintactică de parte de propoziţie: Tii, cum trece
timpul!
84
SINTAXA PROPOZIŢIEI
PREDICATUL
Predicatul este partea principală de propoziţie care spune

ceva despre subiect: ce face, ce este, cine este, cum este, ce acţiune
suferă: Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă. (Ion
Creangă, Harap Alb)
Predicatul verbal
Predicatul verbal poate fi exprimat prin:
1. Verb la un mod personal: Din curtea primăriei tocmai ieşea
arendaşul Platamonu... (L. Rebreanu, Răscoala)
2. Locuţiune verbală: Mihail Sadoveanu face apel foarte des
la acest procedeu. (*** Omagiu lui Sadoveanu)
3. Interjecţie cu valoare verbală: Hai să dăm mână cu
mână/Cei cu inima română. (V. Alecsandri, Hora Unirii)
4. Adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative care nu pot
avea un copulativ pe lângă ele: poate, fireşte, desigur,
pesemne, de bună seamă etc.
Predicatul nominal
Predicatul nominal este alcătuit dintr-un verb copulativ la un
mod personal şi un nume predicativ. Predicatul nominal arată ce
este, cum este, cine este subiectul:
Verbul său era uşor, clar, logic, precis, fluent, elegant... (***
Diplomaţi iluştri)
85
Lică era pescar. (I. Slavici, Moara cu noroc)

Eu sunt luceafărul din cer... (M. Eminescu, Luceafărul)
Verbele copulative
Cel mai frecvent dintre verbele copulative este verbul a fi.
Verbul a fi poate forma şi singur predicatul când are înţelesul a
exista, a se găsi, a se afla, a trăi, a-şi avea obârşia, a se întâmpla, a
se petrece, a se trage, a proveni, a dura, a dăinui, a costa, a valora,
a se duce.
Şi alte verbe pot fi folosite cu valoare copulativă: a deveni, a se
face, a ieşi, a ajunge, precum şi a părea, a însemna, a rămâne.
Cu excepţia lui a deveni, celelalte verbe pot fi şi predicative.
Comparaţi:
Mihai va ieşi inginer.
Mihai iese din sala de curs.
Numele predicativ este partea esenţială a predicatului nominal.
În anumite situaţii, el poate sta şi fără verbul copulativ. În aceste
situaţii, în locul verbului copulativ se pune virgulă sau liniuţă:
Mintea la om, ca sarea în bucate. (Folclor)
Numele predicativ poate fi simplu, când este alcătuit dintr-un
singur termen: Prietenii mei sunt generoşi., şi multiplu, când este
alcătuit din mai mulţi termeni: Cartea citită este frumoasă şi
interesantă.
El poate fi exprimat prin:
a. Adjectiv în cazul nominativ:
- Propriu-zis: Andrei este sârguincios.
- Provenit din verb la participiu sau la gerunziu:
Ferestrele casei sunt luminate.
Toate coşurile caselor păreau fumegânde.
b. Locuţiune adjectivală: Prietenul meu este foarte de treabă.
c. Substantiv în cazul:
86
- Nominativ: Andrei este prietenul meu.

- Acuzativ cu prepoziţie: Sculpturile sunt din piatră.
- Dativ cu prepoziţie: Filmul e asemenea cărţii.
- Genitiv cu prepoziţie: El este împotriva drogurilor.
d. Locuţiune substantivală: Fotografiile sunt aduceri-aminte.
e. Pronume în cazul:
- Nominativ: Scenariul a rămas acelaşi.
- Acuzativ cu prepoziţie: Florile sunt de la el.
- Dativ cu prepoziţie: El este aidoma alor săi.
- Genitiv cu prepoziţie: Juriul a fost împotriva ei.
f. Numeral cu valoare substantivală în cazul:
- Nominativ: Fraţii mei sunt cei doi de lângă scenă.
- Acuzativ cu prepoziţie: Felicitările sunt de la cei trei
din primul rând.
- Dativ cu prepoziţie: Romanul acesta este asemenea
celor două citite anterior.
- Genitiv cu prepoziţie: Apelul este contra celor patru.
g. Verb la modul:
- Infinitiv cu sau fără prepoziţie: Bucuria lui este de a
dansa.; A iubi înseamnă a dărui.
- Supin: Exemplul său este de urmat.
h. Adverb:
- În construcţii personale: Ea este altfel.
- În construcţii impersonale: E bine să nu renunţi la
obiectivele propuse.
87
SUBIECTUL
Subiectul este partea principală de propoziţie despre care se

spune ceva cu ajutorul predicatului.
Subiectul exprimat. Denumirea subiect exprimat
(lexicalizat)10 „acoperă” subiectul actualizat în propoziţie, poziţia de
subiect fiind ocupată/saturată de un cuvânt/grup observabil prin
corpul său fonetic, indiferent că se exprimă printr-un nominal, o
formă verbală nepersonală sau o propoziţie.
Subiectul exprimat poate fi simplu, multiplu sau dublu
exprimat.
Subiectul simplu constituie exprimarea curentă a
subiectului, printr-un unic component aşezat în poziţia-subiect.
Subiectul poate fi exprimat prin:
Substantiv comun: Pe la geamurile albăstrii de noapte
râdeau merii... (I. Teodoreanu, În casa bunicilor)
Substantiv propriu: După aceasta, Harap Alb [...] sărută
mâna Sfintei Duminici. (I. Creangă, Harap Alb)
Locuţiune substantivală: Părerile de rău sunt inutile.
Adjectiv substantivizat (care poate fi şi participiu): Cei tari
se îngrădiră/Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi. (M.
Eminescu, Împărat şi proletar); Rănitul deschise ochii şi din gură i
se prelinse un fir subţire de sânge. (Al. Sahia, Uzina vie)
10
Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, vol. II, p.
332.
88
Pronume personal: „Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate...” (V.

Alecsandri, Hora Unirii)
Pronume posesiv: „Ai mei pierduţi sunt, Paşă, toţi.” (G.
Coşbuc, El-Zorab)
Pronume demonstrativ: „Aceştia nu îndrăznesc să
răspundă.” (Al. Sahia, Revolta din port)
Pronume interogativ: Cine ştie unde e Mihai?
Pronume relativ: Nu ştiu / cine vă va refuza.
Pronume nehotărât: „Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras
semnalul de alarmă.” (I.L. Caragiale, D-l Goe)
Pronume negativ: „Nimeni nu se naşte învăţat.” (Folclor)
Numeral cardinal: Cei doi ne privesc cu interes.
Numeral ordinal: Al doilea tace.
Verb la infinitiv: A dansa e o veche pasiune.
Verb la supin: E uşor de făcut planuri, dar greu de dus la
îndeplinire.
Verb la gerunziu: Se aude cântând.
Adverb substantivizat: Binele cu bine se răsplăteşte.
(Folclor)
Interjecţie: S-a auzit cu-cu! în acel moment.
Subiectul multiplu
Subiectul multiplu este obligatoriu exprimat şi include, în
poziţia de subiect, două sau mai multe componente raportate la
acelaşi centru verbal (predicat sau nepredicat) şi aflate în raport de
coordonare copulativă sau disjunctivă. Tipul de coordonare nu
influenţează calitatea de subiect, dar are consecinţe asupra acordului
cu verbul-predicat.
Alin şi Mihai au obţinut victoria.
Sau Alin, sau Mihai va obţine victoria.
89
Subiectul dublu exprimat este un subiect alcătuit din două

componente raportate la acelaşi verb, dintre care unul este
referenţial, iar celălalt obligatoriu anaforic (pronominal, dar şi
anaforă lexicală), anaforicul procurându-şi referinţa de la subiectul
plin referenţial. Se disting patru tipare sintactice cu subiect dublat,
diferenţiate ca topică şi structură, ca efect discursiv şi registru
stilistic:
a. Vine ea iarna.
b. Amu voinicul meu face el ce face.; Studenţii au şi ei
drepturile lor.; Venim şi noi la petrecere.
c. Profesorul de română, despre care m-ai auzit adesea
pomenind, acela e omul care uneşte talentul cu
moralitatea.
d. Că este încăpăţânat, asta nu e o noutate pentru mine.;
Că aţi protestat, faptul este condamnabil.
Subiectul neexprimat
Clasa subiectului neexprimat cuprinde mai multe subtipuri:
inclus, subînţeles, nedeterminat şi vag determinat.
Subiectul inclus. Una dintre particularităţile limbii române
este că pronumele personal de persoana I şi a II-a, când este subiect,
nu este exprimat decât atunci când se insistă asupra lui: „Mă-ntorc
acum ca albina la stup.” (L. Blaga)
Subiectul subînţeles. Când subiectul a fost exprimat o dată
în decursul frazei sau într-o frază anterioară, nu e nevoie să mai fie
menţionat: „Smărăndiţa a mâncat papara şi pe urmă stătea cu
mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă.” (I. Creangă)
Subiectul nedeterminat este un subiect nelexicalizat
(omis) corespunzător unui verb de persoana a III-a, omisiune fără
nicio modificare a restului propoziţiei (apărând în construcţii active,
şi nu în construcţii pasive, pasiv-reflexive sau impersonale): Au
anunţat la televizor. Scrie în ziare.
90
În construcţii precum: Robinetul picură, enervându-ne.;

Afară amurgeşte, întristându-ne., efectul este vagul semantic,
constând dintr-o echivalare mentală aproximativă a subiectului
gerunziului cu o întreagă propoziţie anterioară.
Propoziţii care nu pot avea un subiect gramatical
exprimabil
Verbele unipersonale prin formă şi impersonale prin
conţinut, care arată fenomene atmosferice (ninge, plouă, fulgeră,
tună etc.) sau fenomene ale naturii (se înnoptează, se întunecă, se
înserează) nu se referă la un subiect gramatical exprimabil, pentru
că acţiunea lor nu poate fi atribuită unei persoane.
Subiectul gramatical şi subiectul logic. Cel mai adesea,

subiectul gramatical coincide cu cel logic. În propoziţia Agripina
strânse cu entuziasm la piept pe mama ei. (M. Sadoveanu, Cazul
Eugeniţei Costea), substantivul Agripina, în nominativ, este în
acelaşi timp şi subiect gramatical, şi subiect logic, fiind autorul
acţiunii exprimate de predicat. Există însă şi cazuri când subiectul
gramatical nu coincide cu cel logic. Este vorba de situaţia în care
predicatul este un verb la diateza pasivă sau la diateza reflexivă cu
înţeles pasiv. În propoziţiile Mihai a fost lăudat de Andrei. şi Florile
se vând de către florăreasă., substantivele Mihai şi florile sunt în
cazul nominativ, dar nu ele sunt autorii acţiunii exprimate de verb,
ci substantivele (de) Andrei şi (de către) florăreasă. Aşadar, Mihai şi
florile sunt subiectele gramaticale ale propoziţiilor respective, iar
(de) Mihai şi (de către) florăreasă – complemente – sunt subiecte
logice. Transformând diateza pasivă în diateză activă, subiectul
logic devine subiect gramatical: Andrei l-a lăudat pe Mihai. şi
Florăreasa vinde flori.
91
În construcţiile cu verbul a fi: Mi-i sete., Ţi-i dor.,

substantivele sete, dor sunt socotite subiecte gramaticale, iar mi- şi
ţi- sunt considerate subiecte logice.
ATRIBUTUL
Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un

substantiv sau un substitut al acestuia.
După valoarea părţilor de vorbire prin care se exprimă, atributul
poate fi: substantival, adjectival, pronominal, verbal, adverbial,
interjecțional.
I. Atributul substantival, după mijloacele de exprimare, este
de mai multe feluri:
a. Atribut substantival genitival:
„Plâng spre zarea dorului cu lacrima norului.” (L. Blaga)
b. Atribut substantival în dativ – determină un substantiv
nearticulat care denumeşte, de obicei, grade de rudenie sau
atribuţii sociale:
„Acest prunc fi-va poate, cândva, Domn ţării.” (M. Sadoveanu,
Nicoară Potcoavă)
c. Atribut substantival prepoziţional exprimat prin:
1. Substantiv precedat de prepoziţie:
„Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.” (I. Pillat)
2. Substantiv precedat de locuţiune prepoziţională:
La biserica din mijlocul satului şi-au dat cu toţii întâlnire.
3. Substantiv precedat de un adverb de comparaţie:
Avea o fată ca o rază de soare.
d. Apoziţia:
92
1. Simplă: Medicul Sorescu e un apreciat specialist.

2. Dezvoltată: „Eu sunt Budulea, cimpoieşul de la Cocorăşti.”
(I. Slavici, Budulea Taichii)
II. Atributul adjectival poate fi exprimat prin:

a. Adjective propriu-zise (la oricare dintre gradele de
comparaţie): Se anunţă o zi călduroasă.
b. Numerale cardinale propriu-zise, multiplicative,
distributive, colective, numerale ordinale cu valoare
adjectivală:
„În ziua dintâi, doi vânători pieiră.” (C. Negruzzi, Sobieski şi
românii)
Darul dat la vreme e dar îndoit. (Folclor)
S-au grupat în coloane de câte doi.
Ambii băieţi sunt câştigători.
„Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii.” (I.
Creangă)
c. Adjective pronominale (posesive, demonstrative, relative,
interogative, nehotărâte, negative, de întărire):
Prietenul meu e un artist desăvârşit.
Tânărul acesta e prietenul meu.
Nu ştiu / care om ar accepta un asemenea tratament.
Care floare-nfloare/ Noaptea pe răcoare?
„Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă...” (N. Labiş)
Să nu laşi să treacă nicio zi fără să fi făcut o faptă bună.
Nici tu însuţi nu crezi ce spui.
d. Verb la participiu cu valoare adjectivală:
E o carte scrisă cu multă pasiune.
e. Verb la gerunziu cu valoare adjectivală:
În sat se văd coşuri fumegânde.
93
III. Atributul pronominal

a. În genitiv – exprimat prin orice pronume care poate avea
genitiv:
„Mustăcioara lui/ Spicul grâului” (Mioriţa)
b. În dativ (dativul posesiv):
„Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi dulce floare.” (M.
Eminescu)
c. Cu prepoziţie:
Un scriitor dintre aceia care şi-au cucerit un loc de cinste în
istoria literaturii va fi laureatul acestei gale.
d. Apoziţie:
Prietene, adică tu, rămâi acolo!
IV. Atributul verbal poate fi exprimat prin verb:

a. La infinitiv:
Bucuria de a dansa se vede pe chipul său.
b. La supin:
Cine are urechi de auzit să audă!
c. La gerunziu (neacordat):
l-am aşteptat cu inima săltând de bucurie.
V. Atributul adverbial este exprimat printr-un adverb, cu sau

fără prepoziţie, sau printr-o locuţiune adverbială:
Mersul înapoi e specific racului.
Domnul Popescu locuieşte în apartamentul de deasupra.
VI. Atributul interjecţional se exprimă prin interjecţie şi

apare în propoziţii exclamative:
Avea o prietenă mm!
94
COMPLEMENTUL
COMPLEMENTE NECIRCUMSTANŢIALE
Complementul direct
Complementul direct este partea secundară de propoziţie care

determină un verb tranzitiv, arătând obiectul asupra căruia se
răsfrânge nemijlocit acţiunea verbului sau rezultatul acţiunii.
I-am adus băieţelului o minge mare de cauciuc şi foarte elastică.
(I.L. Caragiale)
Regentul complementului direct poate fi, de asemenea:
a. o locuţiune verbală: Am avut în vedere aspectele esenţiale ale
evenimentului.
b. o interjecţie cu valoarea unui verb tranzitiv: Iată romanul
despre care ţi-am vorbit.
Complementele directe pot fi exprimate prin:
a. substantive (sau echivalentele lor) cu sau fără prepoziţia pe:
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere... (M.
Eminescu)
Pe Mihai nu l-am văzut niciodată atât de trist.
b. adjective şi numerale substantivizate precedate de articolul
demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele:
Pe cel bun îl iubeşte toată lumea.
L-am felicitat pe cel de-al doilea.
95
c. pronume (cu excepţia formelor neaccentuate ale pronumelui

personal şi reflexiv, a pronumelui relativ ce, a pronumelui
demonstrativ cu valoare neutră şi a pronumelui nehotărât care nu se
referă la persoane):
Pe el (pe acesta, pe al meu etc.) l-am întâlnit ieri la patinoar.
d. Verb la modul:
- Infinitiv: Nu poţi cere mai mult decât oferi.
- Supin: Termin de citit cartea şi ţi-o povestesc şi ţie.
- Gerunziu: Aud vorbind despre accident.
Reluarea sau anticiparea complementului direct printr-un
pronume personal neaccentuat în acuzativ:
a. reluarea are loc când complementul direct e exprimat printr-
un substantiv care se află înaintea regentului şi e articulat cu
articolul hotărât: Tabloul îl cumpăr astăzi.; sau când complementul
este exprimat prin substantiv propriu sau comun precedat de
prepoziţia pe, prin pronume personal, posesiv, demonstrativ,
nehotărât, prin pronumele relative şi interogative cine, care:
Pe Mihai (pe băiat, pe el, pe al meu, pe acela, pe fiecare etc.) îl
felicit pentru rezultatele obţinute.
b. anticiparea se face când complementul direct este pus după
regent şi este exprimat prin pronume personal accentuat în acuzativ,
pronume posesiv sau demonstrativ:
Am văzut-o pe ea (pe a noastră, pe aceasta).
Complementul indirect
Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care

arată la cine se referă o acţiune sau o însuşire. El răspunde la
întrebările: cui? la cine? la ce? de cine? de ce? despre cine? despre
ce? pentru cine? pentru ce?
96
Regentul complementului indirect poate fi un verb tranzitiv sau

intranzitiv, o locuţiune verbală, un adjectiv, un adverb sau o
interjecţie cu valoare verbală:
a. verb tranzitiv sau intranzitiv:
Îi spun băiatului să vină la mine.
Îţi mulţumesc pentru ajutor.
b. locuţiune verbală:
Şi-a adus aminte de prietenii dragi.
c. adjectiv:
Mintea mea e plină de idei.
d. adverb:
Te-ai dus departe de mine.
e. interjecţie cu valoare verbală:
Vai de oamenii singuri...
Complementul indirect poate fi exprimat prin:

1. Substantive sau substitutele lor în:
a. cazul dativ:
Omului să-i spui că-l apreciezi cât timp e viu.
Lui i-am povestit filmul.
M-am adresat celor doi.
b. cazul acuzativ sau genitiv precedate de prepoziţii sau
locuţiuni prepoziţionale:
Mi-e dor de prietenii mei.
Ei luptă contra duşmanului.
2. adjectiv precedat întotdeauna de prepoziţie:
Din galben s-a făcut roşu.
3. verb la infinitiv, gerunziu, supin:
Nu-mi e frică a începe acest roman.
Ea s-a mulţumit consultând un singur dicţionar.
Poetul se apucă de scris versuri pentru un nou volum.
97
Reluarea complementului indirect prin pronume personal

neaccentuat în cazul dativ are loc atunci când substantivul,
pronumele personal, demonstrativ sau relativ sunt în dativ şi se află
înaintea regentului:
Băiatului i-am dat atenţia cuvenită.
Anticiparea este obligatorie la pronumele personal şi la cel
reflexiv accentuate şi la pronumele demonstrative când sunt plasate
după regent:
I-am adus o carte lui (acestuia).
Complementul de agent
Cuvântul care denumeşte autorul acţiunii verbului la diateza

pasivă are în propoziţie funcţia sintactică de complement de agent.
Complementul de agent mai poate determina:
a. un adjectiv provenit din participiu: Zmeul înălţat de Andrei
este minunat.
b. un verb la modul supin: Rezultatele finale sunt uşor de
obţinut de către cei atenți.
Complementul de agent se exprimă prin:
a. Substantiv: Andrei este felicitat de către preşedinte.
b. Pronume: Sala este aerisită de către acestea.
c. Numeral cu valoare substantivală: Câştigătorul este felicitat
de către tustrei.
COMPLEMENTE CIRCUMSTANŢIALE
Complementul circumstanţial de loc
Complementul circumstanţial de loc arată locul, punctul de

plecare, direcţia, spaţiul străbătut, limita unei acţiuni. El răspunde la
98
una din întrebările: unde?, de unde?, până unde?, pe unde?,

încotro?
Regentul complementului circumstanţial de loc poate fi:
a. Un verb:
- la un mod pesonal: Elevul merge la şcoală.
- la un mod nepersonal: Elevul îndrumat spre şcoală va avea de
câştigat.
b. locuţiune verbală: A luat-o la fugă spre pădure.
c. interjecţie: Hai la şcoală!
Complementul circumstanţial de loc poate fi exprimat prin:
a. Substantive (sau substitute ale acestora) în cazul acuzativ,
genitiv sau dativ, precedate sau nu de prepoziţii sau
locuţiuni prepoziţionale:
Am pus cartea pe raft.
M-am aşezat în jurul focului de tabără.
Stai locului!
b. Adverb de loc cu sau fără prepoziţie:
Se uită în jos.
Merge înainte.
c. Locuţiune adverbială de loc:
Umbla de colo până colo.
d. Adjectiv pronominal posesiv precedat de prepoziţii sau
locuţiuni prepoziţionale specializate pentru genitiv.
Înaintea mea, e o casă.
În spatele meu, e câmpul.
e. verb la supin:
Întârziase la cumpărat bilete.
Complementul circumstanţial de timp
99
Complementul circumstanţial de timp arată timpul

(momentul, epoca, durata, limita, frecvenţa) şi răspunde la una din
întrebările: când?, de când?, până când?, cât timp?
Complementul circumstanţial de timp poate fi exprimat prin:
a. Substantive în acuzativ sau genitiv precedate de prepoziţii
şi/sau locuţiuni prepoziţionale:
Mă voi întoarce într-o zi...
Ne-om întâlni pe la mijlocul verii...
b. Substantive în acuzativ fără prepoziţie, de obicei însoţite de
determinări (adjective sau numerale cu valoare adjectivală):
Aşteaptă câteva minute.
c. Adverbe (cu sau fără prepoziţii) sau locuţiuni adverbiale:
Ce vei face mâine?
d. Adjective referitoare la vârstă, construite cu prepoziţie:
Încă de mic te cunoşteam...
e. Verb la modul:
- Infinitiv cu prepoziţia până şi locuţiunea
prepoziţională înainte de:
A cântat până a sosi Maria.
A plecat înainte de a-mi lua rămas bun.
- Gerunziu:
Ajungând acasă, s-a odihnit.
Complementul circumstanţial de cauză
Complementul circumstanţial de cauză determină un verb,

o locuţiune verbală sau un adjectiv, arătând cauza unei acţiuni, a
unei stări sau a unei însuşiri. El răspunde la întrebările: din ce
cauză?, din ce pricină?
Plângea de supărare.
100
Complementul circumstanţial de cauză poate fi exprimat

prin:
a. Substantive sau substitute ale lor precedate de
prepoziţii (de, din, dintru, pentru) sau de locuţiuni
prepoziţionale (din cauza, din cauză de, din pricina):
A murit domnul ministru, de inimă...
Nu moare din asta.
Am probleme din cauza lui.
b. Adjective sau participii cu valoare adjectivală
precedate de prepoziţia de: Abia se mişcă de gras.
c. Verbe la gerunziu: Văzând noi că nu-i de glumit...
d. Adverb precedat de prepoziţie:
De bine ce trăieşte, nici nu ne scrie.
e. Locuţiune adverbială de cauză:
A întârziat şi de aceea n-a mai putut intra în sală.
Complementul circumstanţial de scop
Complementul circumstanţial de scop arată cu ce scop se

face acţiunea unui verb. El răspunde la întrebările: cu ce scop?, în ce
scop?
Oamenii se îndreptau spre teatru pentru a vedea
spectacolul.
Complementul circumstanţial de scop poate fi exprimat
prin:
a. Substantive (sau substitutele lor) precedate de
prepoziţii (după, în, la, pentru, spre etc.) sau de
locuţiuni prepoziţionale (în vederea, cu scopul, în
scopul):
S-a dus la magazin după cumpărături.
101
b. Verbe la infinitiv sau supin precedate de prepoziţii:

Am venit aici, la voi, pentru a colinda.
S-a pregătit de învăţat.
Complementul circumstanţial de mod
Complementul circumstanţial de mod arată cum, în ce

măsură se desfăşoară o acţiune ori prezintă o stare, o însuşire.
El răspunde la una din întrebările: cum?, în ce fel?, în ce
mod?, în ce măsură?, cât?
Mergea încet către casă.
Regentul unui complement circumstanţial de mod poate fi:
a. Un verb, o locuţiune verbală sau o interjecţie cu
valoare verbală:
Copilul mergea repede spre casă.
Hai mai repede!
b. Un adjectiv:
Era obosit din cale-afară.
c. Un adverb (sau locuţiune adverbială):
Calul zbura repede ca gândul.
Modul în care se desfăşoară o acţiune sau se prezintă o
stare, o însuşire poate fi exprimat direct sau prin comparaţie. De
asemenea, complementele circumstanţiale de mod pot arăta măsura
sau consecinţele acţiunii ori însuşirii. De aceea, ele sunt de patru
feluri: propriu-zise, comparative, de măsură şi consecutive.
Complementul circumstanţial de mod propriu-zis
Poate fi exprimat prin:

a. Adverb (precedat sau nu de prepoziţie) sau locuţiune
adverbială:
102
Cu mare greu am pornit la drum.

b. Numeral cu valoare adverbială:
Mult s-a mai muncit până să despice lemnul în două.
c. Substantiv (sau substitutele lui) precedat de prepoziţii (cu,
fără, a pe, în, întru, după, din etc.):
Plângea în tăcere.
Câinii latră a pustiu.
Suspina de supărare.
d. Verb la infinitiv (precedat de prepoziţia fără) sau la
gerunziu:
A plecat fără a privi înapoi.
Asistă cu toţii, ascultând în tăcere cuvintele preotului.
e. Interjecţie:
Au plecat apoi tiptil, tiptil.
Complementul circumstanţial de mod comparativ
Comparaţia poate fi de egalitate sau de inegalitate.

Complementul circumstanţial de mod comparativ se
exprimă prin substantive, pronume, adjective, verbela participiu sau
la infinitiv precedate de adverbe de comparaţie cu valoare de
prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale: ca (şi), cât (şi), asemenea,
când sunt de egalitate, şi de adverbele cu valoare de prepoziţii decât,
ca şi prepoziţia de când sunt de inegalitate:
„Ca un glob de aur luna strălucea.” (D. Bolintineanu,
Ultima noapte a lui Mihai cel Mare) – circumstanţial de mod
comparativ de egalitate.
„Dragostea mea preţuieşte mai mult decât nimicurile
muritorilor.” (M. Sadoveanu, Dumbrava minunată) – circumstanţial
de mod comparativ de inegalitate.
103
Complementul circumstanţial de mod care arată măsura
Complementul circumstanţial de mod care arată măsura

este exprimat prin substantive (care arată unităţi) însoţite de
numerale (care arată valori, greutăţi, dimensiuni) precedate, de
obicei, de prepoziţiile cu, de, pentru, pe, până la:
E greu de zece kilograme.
Am primit cu zece lei mai puţin.
Complementul circumstanţial de mod consecutiv
Când complinirea modală se face în raport cu consecinţele

pe care le are sau le poate avea acţiunea sau calitatea, complementul
se numeşte consecutiv. El se exprimă, de obicei, prin expresii de
tipul: de minune, de speriat etc.:
Ei se înţeleg de minune.
Complementul circumstanţial condiţional
Complementul circumstanţial condiţional arată ipoteza sau

condiţia de care depinde realizarea unei acţiuni. El răspunde la
întrebarea cu ce condiţie?
Complementul circumstanţial condiţional poate fi exprimat
prin:
a. Substantive care arată ideea de condiţie (caz, ipoteză,
eventualitate) precedate, de obicei, de prepoziţia în:
În eventualitatea plecării ei, am găsit pe cineva s-o înlocuiască.
b. Substantive precedate de locuţiunea prepoziţională în caz
de:
În caz de ger, nu venim la voi.
104
c. Substantive sau pronume în genitiv precedate de locuţiunea

prepoziţională în locul, când arată înlocuirea ipotetică de
persoane:
Eu, în locul lui, m-aş fi supărat.
d. Adverbele altfel, altminteri, când exprimă o părere contrară
celor spuse înainte:
Numai dacă-i scriu eu primesc răspuns, altfel nu-mi scrie
niciodată.
e. Verb la gerunziu:
„Nu-i vorbă, că tot are şi ea o coastă de drac; dar trăind şi
nemurind, i-om scoate-o noi şi pe aceea.” (I. Creangă, Povestea lui
Stan Păţitul)
Complementul circumstanţial concesiv
Complementul circumstanţial concesiv arată un obiect ori o

împrejurare care ar fi putut împiedica acţiunea exprimată de un verb
sau însuşirea exprimată de un adjectiv. El răspunde la întrebarea în
ciuda cărui fapt?
Complementul circumstanţial concesiv poate fi exprimat
prin:
a. Substantive sau echivalentele lor precedate de
locuţiunile prepoziţionale cu tot (cu toată, cu toţi, cu
toate), în ciuda, în pofida, în contra şi prepoziţia
împotriva:
Cu toată supărarea, tot l-a salutat.
b. Adjective sau verbe la gerunziu, precedate uneori de
adverbul chiar (negativ nici) sau la infinitiv cu
prepoziţia fără:
Fără a cunoaşte limba, s-a descurcat foarte bine.
105
SINTAXA FRAZEI
RAPORTURILE DINTRE PROPOZIŢII
Noţiuni de sintaxă
Textul reprezintă ansamblul enunţurilor orale sau scrise care au
între ele o legătură de sens şi sunt produse de un emiţător cu intenţia
de a comunica.
Fraza este un enunţ alcătuit din două sau mai multe propoziţii.
Propoziţia este un enunţ cu un singur predicat.
După rolul ei în frază, propoziţia poate fi:
 Principală – când nu depinde de altă propoziţie;
 Secundară sau subordonată – când depinde de altă
propoziţie.
Propoziţia regentă este propoziţia de care depinde o propoziţie
subordonată.
După alcătuire, propoziţia este:
 Simplă – formată din predicat şi subiect (sau numai dintr-o
parte principală de propoziţie);
106
Dezvoltată – formată din predicat, subiect şi măcar o parte

secundară de propoziţie.
După aspect, propoziţia este:
 Afirmativă – cu predicatul exprimat prin verb (sau altă
parte de vorbire) la forma afirmativă;
 Negativă – cu predicatul exprimat prin verb (sau altă parte
de vorbire) la forma negativă.
După scopul comunicării, propoziţia este:
 Enunţiativă – când oferă o informaţie;
 Interogativă – când cere o informaţie.
După conţinutul ei, propoziţia enunţiativă poate fi:
 Propriu-zisă – se construieşte cu un verb la modul indicativ
când exprimă un fapt real;
 Optativă – se construieşte cu un verb la condiţional-optativ
sau conjunctiv când exprimă o dorinţă;
 Imperativă – se construieşte cu un verb la modul imperativ
când exprimă o poruncă, un îndemn sau o rugăminte.
Atât propoziţiile enunţiative, cât şi propoziţiile interogative pot fi:
 Exclamative şi neexclamative.
La nivelul frazei se stabilesc următoarele tipuri de relaţii:
 relaţia de coordonare – între propoziţii de acelaşi fel:
principale sau secundare, cu acelaşi regent;
 relaţia de subordonare – între o propoziţie secundară şi
regenta ei.
Legătura între propoziţii se realizează prin elemente
relaţionale. Acestea sunt:
a. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare –
pentru relaţia de coordonare între propoziţii de acelaşi fel 11.
11
Vezi supra, Conjuncţia
107
b. conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare –

pentru relaţia de subordonare dintre o propoziţie
subordonată şi regenta ei12.
 Juxtapunerea – constă în alăturarea propoziţiilor de acelaşi
fel. În scris, este marcată prin virgulă.
Propoziţia subordonată subiectivă
Propoziţia subiectivă îndeplineşte funcţia de subiect al

propoziţiei regente.
Propoziţia subiectivă se introduce prin:
a. Pronume sau adjectiv pronominal relativ sau nehotărât în
nominativ sau în alte cazuri:
Nu se ştie care vine.
Pe care /Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.
Cui place să roşască, roşască. (V. Alecsandri, Dan, căpitan de
plai)
Nu ni s-a spus câţi au participat la competiţie.
b. Adverb relativ ori nehotărât sau locuţiune adverbială:
Nu se ştie când au plecat.
E bine cum ai procedat.
Se ştie unde îşi vor petrece vacanţa.
Mi-e totuna cât stai la noi.
c. Conjuncţii: că, să, ca ... să, de (cu sensurile că, să, dacă):
Mi se părea că visez...
E bine să urmăreşti cu atenţie evoluţia sportivilor.
Nu se ştie dacă vom ajunge la timp.
Propoziţia subiectivă poate avea funcţie de subiect pe lângă:
12
Ibidem
108
a. Un verb la un mod personal:

Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.
b. Verbe unipersonale prin formă, impersonale prin conţinut:
Trebuie să crezi că oamenii sunt buni...
Verbele la diateza pasivă cu valoare impersonală, ca de ex.: e
ştiut, e spus, e hotărât, au după ele propoziţii subiective:
E hotărât că lucrurile stau aşa.
c. Forme impersonale ale unor verbe personale:
Mi se pare că aud ceva...
d. Expresii unipersonale prin formă şi impersonale prin
conţinut:
E bine să ne străduim din când în când.
e. Adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative:
Fireşte că aşa trebuia să se întâmple.
Pesemne că a uitat de înţelegerea noastră.
Fără îndoială că s-au bucurat cu toţii.
Uneori propoziţiile subiective sunt reluate printr-un
pronume care are funcţia de subiect în regenta lor:
Că l-am iubit mai mult decât orice pe lume, aceasta se ştie.
Subiectivele care stau pe lângă verbe impersonale, expresii

verbale impersonale, adverbe predicative pot fi confundate cu
propoziţiile completive directe. Le putem totuşi deosebi ţinând
seama că regenta subiectivei n-are subiect exprimabil (funcţia
subiectului o îndeplineşte propoziţia subiectivă), în timp ce regenta
completivei directe are subiect (exprimat, inclus sau subînţeles).
Ex.:
Se ştie1/ că pleacă.2/ (1 – PP; 2 - SB)
Ştiu1/ că pleacă.2/ (1 – PP; 2 - CD)
Propoziţia subordonată predicativă
109
Propoziţia predicativă are funcţia de nume predicativ pe

lângă un verb copulativ din regentă.
Ca şi numele predicativ, propoziţia predicativă poate
califica subiectul din regentă:
Problema era cum nu se poate mai dificilă.
Verbele copulative sunt aceleaşi ca şi la predicatul
nominal: a fi, a deveni, a ieşi, a se face, a rămâne, a părea, a
însemna.
Propoziţia predicativă se introduce prin:
a. Pronume sau adjectiv pronominal relativ sau nehotărât:
cine, ce, ceea ce, oricare, oricine, orice etc.:
Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte.
Propoziţia predicativă introdusă printr-un pronume corespunde
unui nume predicativ exprimat printr-un substantiv sau echivalent al
acestuia.
b. Adverb comparativ sau locuţiune conjuncţională
comparativă: (ori) cum, (ori) cât (de), parcă, după cum, ca
şi cum etc.
Eşti cum îţi doreşti să fii.
Propoziţiile predicative introduse prin adverbe comparative
(locuţiuni conjuncţionale comparative) corespund unui nume
predicativ exprimat printr-un adjectiv, adverb sau construcţii
comparative.
c. Prin conjuncțiile că, să, ca ... să, dacă, de (cu sensul că sau
să):
Păcatul lui e că nu renunţă la timp.
Întrebarea este dacă va candida.
Propoziţia predicativă introdusă prin conjuncţiile că, ca ... să
corespunde unui nume predicativ exprimat prin pronume:
Întrebarea este dacă se întoarce. = Întrebarea este aceasta.
110
Punctuaţie. Subiectul nu se desparte prin virgulă (sau alt semn

de punctuaţie) de predicat, dacă între ele nu sunt intercalări.
Propoziţia subiectivă şi cea predicativă nu se despart de
regentele lor prin virgulă.
Propoziţia subordonată atributivă
Propoziţia atributivă îndeplineşte funcţie de atribut pe

lângă un substantiv (sau înlocuitor al acestuia) din propoziţia
regentă.
Subordonatele atributive se pot introduce prin:
a. Pronume relativ: care, ce, cine (mai ales forma de genitiv-
dativ - cui), cât (câtă, câţi, câte); pronumele relativ
invariabil de (şi ăl de - popular):
Omul care trece pe drum pare destul de trist.
b. Adverbe relative: unde, când, cum, cât (care pot fi
precedate de prepoziţii):
Paris este oraşul unde mă simt cel mai bine.
c. Conjuncţii: că, să, ca ... să, dacă, de şi locuţiunea
conjuncţională până să:
Vestea că se căsătoreşte ne-a luat prin surprindere.
Spre deosebire de conjuncţii, pronumele şi adverbele care
introduc subordonate atributive au şi funcţii sintactice. Astfel,
funcţia sintactică a pronumelui care introduce propoziţia atributivă
se poate stabili înlocuind pronumele cu substantivul al cărui loc îl
ţine.
Când îndeplineşte funcţia de complement direct, pronumele
relativ este precedat întotdeauna de prepoziţia pe, aflându-se, prin
urmare, în cazul acuzativ:
Am primit un căţeluş pe care îl ador.
111
Pronumele care cu funcţia de atribut genitival se acordă în gen

şi număr cu substantivul pe care îl determină propoziţia atributivă:
Aceasta este fata în locul căreia am venit.
Când pronumele care, atribut genitival, este precedat de
articolul posesiv-genitival (al, a, ai, ale), articolul se acordă în gen
şi număr cu substantivul determinat din propoziţia atributivă, iar
pronumele relativ se acordă în gen şi număr cu regentul propoziţiei
atributive:
Acesta este băiatul în al cărui loc am venit.
Propoziţiile atributive pot fi neizolate (sau determinative) şi
izolate (sau explicative):
Omul care vine este prietenul meu. (D)
Omul, care se cocoşase sub povara bătrâneţii, venea încet spre
casă. (E)
Izolată este şi propoziţia atributivă care corespunde unei
apoziţii. Această propoziţie se numeşte apozitivă. Ea se poate referi
la un cuvânt din regentă sau la întreaga propoziţie regentă şi poate fi
sau juxtapusă cu propoziţia regentă, sau introdusă prin adverbele
adică, (şi) anume, conjuncţiile că, să, ca să, pronumele ce, ceea ce.
Propoziţia apozitivă se desparte de regenta ei prin două puncte,
linioară, mai rar prin punct, sau se izolează prin virgule:
Dorinţa mea era aceasta: să primesc o veste de la el.
Dorinţa mea era aceasta, anume (adică) să primesc o veste de la
el.
Propoziţia subordonată completivă directă
Propoziţia completivă directă îndeplineşte funcţia de

complement direct pe lângă un verb tranzitiv (la un mod personal
sau nepersonal), o locuţiune verbală tranzitivă sau o interjecţie cu
valoare verbală tranzitivă din regentă.
112
El vrea să plece la mare.

Aflând ce au de gând, am preluat noi iniţiativa.
Iată vin colindători.
Propoziţiile completive directe se introduc prin:
a. Conjuncţii: că, să, cum că, ca să, ca ... să, dacă, de (cu
sensul dacă):
Nu credeam că va fi atât de frig.
Nu voia să plece singură la drum.
b. Pronume sau adjective pronominale relative sau nehotărâte:
Nu ştiu care dintre voi e vinovat.
Am întrebat cine participă la concurs.
c. Adverbe relative:
Nu am aflat unde se ascunde duşmanul.
Vom întreba când soseşte trenul.
Reluarea propoziţiei completive directe prin pronumele
personal neaccentuat în acuzativ este obligatorie, când completiva se
află înaintea regentei şi începe cu un pronume relativ sau nehotărât
precedat de prepoziţia pe:
Pe care-o vezi mai întâi, cheam-o în casă.
Anticiparea completivei directe printr-un pronume neaccentuat
uneori este facultativă, alteori nu este posibilă:
(I-)am chemat pe câţi am găsit.
Întreba pe oricine vedea.
Completiva directă poate fi reluată şi când este introdusă prin
conjuncţii; pronumele care o reia este feminin cu valoare neutră:
Că aşa stau lucrurile, o ştie toată lumea.
Topica şi punctuaţia. Propoziţia completivă directă poate sta
atât după, cât şi înaintea regentei. Când este aşezată înaintea
regentei, se desparte, de obicei, prin virgulă; când se află după
regentă, nu se desparte de aceasta prin virgulă.
113
Propoziţia subordonată completivă indirectă
Propoziţia completivă indirectă îndeplineşte funcţia de

complement indirect pe lângă un verb tranzitiv sau intranzitiv, o
locuţiune verbală, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie cu valoare
verbală din regentă.
Ca şi complementul indirect, propoziţiile completive
indirecte pot determina substantive nearticulate:
Carte frumoasă, cinste cui te-a scris! (T. Arghezi, Ex libris)
Propoziţia completivă indirectă se introduce prin:
a. Pronume sau adjectiv pronominal relativ sau nehotărât în
dativ sau în acuzativ cu prepoziţie:
Mă gândesc cui să-i scriu mai întâi.
Se referă la ce au reprezentat ei pentru poporul nostru.
b. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: că, cum că, să, ca ...
să, dacă, de (cu sensul să sau dacă):
Se minunează că a crescut atât de mult.
c. Adverb relativ:
Ne gândeam cum să ajungem mai repede.
Pentru a nu confunda propoziţia completivă indirectă cu cea

directă, le înlocuim cu un substantiv nume de lucru. La propoziţia
completivă directă substantivul apare fără prepoziţie, la cea indirectă
apare cu prepoziţie:
Am cumpărat ce mi-am dorit. (un inel, o carte, un tablou)
Mă gândesc să m-apuc de lucru. (mă gândesc la ceva)
114
Topica şi punctuaţia. Propoziţia completivă indirectă stă, de

obicei, după regentă. În cazul acesta, nu se desparte prin virgulă:
M-am hotărât să mai încerc.
Uneori, ea poate sta şi înaintea regentei şi atunci se desparte
prin virgulă:
Să mai încerc, m-am hotărât de mai multe ori.
Propoziţia subordonată circumstanţială

de loc
Propoziţia circumstanţială de loc îndeplineşte funcţia de

complement circumstanţial de loc, arătând locul unde se petrece
acţiunea unui verb din regentă.
Propoziţia circumstanţială de loc se introduce prin:
a. Adverbele relative unde şi încotro cu sau fără prepoziţie:
de unde, până unde, dincotro etc.
A mers pe jos până unde şi-a propus.
b. Compusele nehotărâte ale adverbelor relative unde şi
încotro: oriunde, orişiunde, oriîncotro etc.:
Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite... (N. Bălcescu, Românii
supt Mihai-voievod Viteazul)
c. Pronume relative sau nehotărâte precedate de prepoziţii:
către cine, către ce, către oricine, spre cine, spre ce etc.:
Îmi îndrept gândul spre cine mi-e drag.
Adverbului relativ din propoziţia circumstanţială de loc îi

corespunde adverbul corelativ acolo (cu sau fără prepoziţie) în
propoziţia regentă:
Unde te-am trimis, acolo să te duci.
115
Topica şi punctuaţia. Propoziţia circumstanţială de loc

stă, de obicei, după propoziţia regentă. În acest caz ea nu se desparte
de virgulă: Merge unde vrea. Când stă înaintea regentei, se desparte
prin virgulă dacă accentul nu cade pe ea:
Unde sunt ape, sunt şi peşti.
Unde sunt ape (şi nu în altă parte) sunt şi peşti.

de timp
Propoziţia circumstanţială de timp sau temporală arată când

se petrece acţiunea unui verb din regentă şi are funcţia unui
complement circumstanţial de timp.
Circumstanţiala de timp poate fi introdusă prin:
a. Adverbele relative când, cât, cum (cu valoare
conjuncţională): Cât a fost plecat, ne-a fost tare dor de
el.;
b. Adverbe nehotărâte: Pleacă oricând vrea.
c. Locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: înainte ca...
să, înainte să, până ce, până când, până să, după ce,
îndată ce, imediat ce, în timp ce etc.;
d. Pronume şi adjective pronominale relative şi
nehotărâte;
e. Conjuncţia subordonatoare până.
Topica şi punctuaţia. Propoziţia circumstanţială de timp

poate sta după sau înaintea regentei sau poate fi intercalată în
regentă. După regentă, nu se desparte prin virgulă; înaintea regentei
se desparte doar atunci când nu se insistă asupra ei şi când are în
regentă un adverb corelativ. Intercalată în regentă, se desparte prin
virgulă dacă se află înaintea predicatului.
116

de cauză
Propoziţia circumstanţială de cauză are funcţia unui

complement circumstanţial de cauză pe lângă un verb sau o
locuţiune verbală din propoziţia regentă.
Propoziţiile circumstanţiale de cauză se introduc prin:
a. Conjuncţii: că, deoarece, căci, fiindcă, întrucât, dacă
şi prin locuţiuni conjuncţionale: din cauză că, din
pricină că, de vreme ce, pentru că, odată ce:
A întârziat la cursuri din cauză că s-a trezit târziu.
b. Adverbele relative unde, cum devenite conjuncţii:
Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de
incuri, a bufnit de râs.
Topica şi punctuaţia. Propoziţia circumstanţială de cauză

poate sta înaintea regentei sau după regentă şi se desparte prin
virgulă, indiferent de locul pe care îl ocupă.
Când, totuşi, exprimă singura cauză pentru care are loc
acţiunea din regentă, nu se desparte de aceasta prin virgulă,
indiferent de locul pe care îl ocupă:
Vin la tine, fiindcă am nevoie de cursuri.
Vin la tine fiindcă am nevoie de cursuri. (şi nu din alte
motive)

de scop (finală)
117
Propoziţia circumstanţială de scop sau finală arată în ce

scop se face acţiunea din regentă şi este echivalentă cu un
complement circumstanţial de scop.
Propoziţia circumstanţială de scop poate fi introdusă prin:
a. Conjuncţii: să, ca să, ca ... să, de:
Am venit să-ţi aduc o veste bună.
b. Locuţiunea conjuncţională pentru ca să:
„Apoi fuge de la fereastră pentru ca să prindă pe Ileana.” (I.
Slavici, Popa Tanda)
Topica şi punctuaţia. Propoziţia circumstanţială de scop sau
finală poate sta atât înainte, cât şi după regentă.
Propoziţiile finale introduse prin să şi de stau întotdeauna după
regentă.
Propoziţia finală aşezată înaintea regentei se desparte, de obicei,
prin virgulă de aceasta:
Ca să ne putem bucura, trebuie să avem inima curată.
Aşezată după regentă, propoziţia finală se desparte prin virgulă
numai atunci când autorul vrea să arate că ea nu este un element
esenţial în frază:
Am venit să vă vedem.
Repet cele spuse, să nu ziceţi că nu aţi auzit.

de mod
Propoziţia circumstanţială de mod sau modală îndeplineşte

funcţia de complement circumstanţial de mod pe lângă un verb
(locuţiune verbală), adjectiv sau adverb din regentă.
Ca şi complementul circumstanţial de mod, propoziţia
circumstanţială de mod (modală) este de mai multe feluri:
118
1. Propoziţia modală propriu-zisă arată felul în care se

desfăşoară o acţiune din regentă sau felul în care se
prezintă o însuşire. Se introduce prin adverbele relative
cum, precum, cât şi prin locuţiunile conjuncţionale
după cum (cât), fără (ca) să:
„Şi se-aşează toţi la masă cum li-s anii, cum li-i rangul”
(M. Eminescu, Călin, file de poveste)
2. Propoziţia circumstanţială de mod comparativă arată,
cu ajutorul unei comparaţii, felul în care se desfăşoară
o acţiune sau cum se prezintă o stare sau o însuşire din
regentă.
Propoziţiile circumstanţiale modale comparative se
introduc prin adverbe şi locuţiuni conjuncţionale: cum, aşa cum,
precum, după cum când comparaţia este reală, şi prin locuţiuni
conjuncţionale: ca şi cum (când), (de) parcă etc. când comparaţia
este ireală, ipotetică:
O să mă uiţi cum nici nu gândeşti.
3. Propoziţia circumstanţială de mod progresivă arată că
acţiunea din regentă creşte într-un anumit raport faţă
de cea din subordonată. Ea se introduce prin locuţiuni
conjuncţionale care, de multe ori, formează împreună
cu corelativele din regente construcţii de tipul: cu cât
... cu atât, de ce ... de ce (de aceea) sau se introduce
prin locuţiuni conjuncţionale fără corelative (pe
măsură ce etc.):
Însă ei cu cât se învăţau şi se însufleţeau prin ajutorul lui,
cu atât se aprindea şi mai tare în ei de-a-i face de petrecanie.
(Folclor)
Topica şi punctuaţia. Propoziţiile circumstanţiale de mod
pot sta înainte sau după regentă ori pot fi încadrate în regentă.
Indiferent care este locul lor, ele se despart prin virgulă. Când sunt
119
considerate de vorbitor ca elemente esenţiale ale frazei, nu se

despart prin virgulă:
Te poţi îmbrăca aşa cum îţi place. (nu cum îmi place mie)
Propoziţia subordonată circumstanţială condiţională
Propoziţia circumstanţială condiţională exprimă o ipoteză sau o

condiţie de a cărei realizare depinde înfăptuirea acţiunii din regentă.
Ea are funcţia de complement circumstanţial condiţional pe lângă un
verb (locuţiune verbală) din propoziţia regentă.
Propoziţia circumstanţială condiţională se introduce prin:
a. Conjuncţii: dacă, de, să:
Dacă ai fi mai sârguincios, ai obţine performanţe.
b. Locuţiuni conjuncţionale: în caz că, de unde:
În caz că ninge, mergem la munte.
c. Adverbul când cu valoare de conjuncţie:
„Când aş şti că mi-ai veni / Cărăruşa ţi-aş plivi.” (Folclor)
Topica şi punctuaţia. Propoziţia circumstanţială poate sta
înainte sau după regentă. Indiferent de poziţia sa, ea se desparte de
regentă prin virgulă, dacă nu exprimă singura condiţie pentru
înfăptuirea acţiunii din regentă.
Vin cu tine, dacă-mi promiţi că mă asculţi.
Vin cu tine doar dacă mă asculţi.
Propoziţia circumstanţială concesivă
Propoziţia circumstanţială concesivă arată o împrejurare

care ar fi fost de aşteptat să împiedice realizarea acţiunii din regentă,
dar n-o împiedică. Ea determină un verb (o locuţiune verbală), un
adjectiv şi, uneori, întreaga regentă, răspunzând la întrebarea: în
ciuda cărui fapt?
120
Propoziţiile circumstanţiale concesive se introduc prin:

a. Conjuncţii: deşi, dacă, de, să, că şi locuţiuni
conjuncţionale: măcar că, măcar să, cu toate că, chit că,
fără (ca) să, chiar dacă (de):
Fierul că-i fier şi tot rugineşte. (Folclor)
b. Adverbe: cât, oricum, oricând, oriunde etc.:
Oricum vei face, nu vei reuşi.
c. Pronume sau adjective pronominale nehotărâte: orice,
oricare, oricât:
„Oricât ţi-ar fi de greu / Te depărtează şi mai mult de toate...”
(V. Carianopol, Poezii)
Topica şi punctuaţia. Propoziţiile circumstanţiale concesive
pot sta înainte şi după regentă.ele se despart de regentele lor prin
virgulă, indiferent de locul pe care îl ocupă:
Deşi mi-e greu, nu zic nimic.
Nu zic nimic, deşi mi-e greu.
Propoziţia subordonată circumstanţială consecutivă
Propoziţia circumstanţială consecutivă arată rezultatul unei

acţiuni, al unei stări sau al unei însuşiri din regentă. Ea răspunde la
întrebarea: care este rezultatul faptului că?
Regentul consecutivei poate fi un verb (locuţiune verbală),
un adjectiv sau un grup mai mare de cuvinte din regentă (uneori,
întreaga propoziţie regentă):
Mi-e atât de frig, încât nu peste multă vreme o să îngheţ.
121
Propoziţia circumstanţială consecutivă este introdusă prin

conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale: încât, de, că, (ca) să, aşa că,
(de) cât (să), încât (să):
Şi aşa tremurau de tare, de le dârdâiau dinţii în gură. (I.
Creangă, Povestea lui Harap Alb)
Topica şi punctuaţia. Pentru că arată rezultatul acţiunii
din regentă, propoziţia circumstanţială consecutivă stă întotdeauna
după aceasta. Ea se desparte prin virgulă de regentă:
... doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei. (I.
Creangă, Povestea lui Harap Alb)
122
SEMNELE DE ORTOGRAFIE ŞI DE PUNCTUAŢIE

Punctul
Punctul marchează pauza care se face în vorbire între

propoziţii sau fraze independente ca înţeles.
Ca semn ortografic, punctul este folosit13:
a. în abrevieri în care se reţine secvenţa
iniţială a cuvântului, secvenţă ce trebuie încheiată cu o
consoană: str., jud., sing. etc.;
b. în abrevierea cuvintelor dintr-un grup de
cuvinte, atunci când se pune punct după fiecare iniţială
minusculă a cuvântului: a.c. (= anul curent), ş.a. (= şi
altele) etc.;
c. în abrevierea unui grup de cuvinte
străine, când se aşază după iniţiala majusculă sau
minusculă a fiecărui cuvânt: N.B. (= nota bene), a.m. (=
ante meridiem);
d. după abrevierea unor substantive proprii,
utilizate într-un cod individual, punctul se pune după
iniţiala majusculă: ziua Y., domnul H.;
13
Mirela-Ioana Borchin, Manual de ortografie şi punctuaţie, Timişoara, Editura
Excelsior Art, 2005, p. 74 şi urm.
123
e. în abrevierea la iniţială a prenumelor

autorilor, urmate de numele de familie: G. Coşbuc, S. Titel
etc.;
f. în scrierea compuselor prin abreviere
formate din iniţialele majuscule ale elementelor
componente, dar nu obligatoriu: substantive proprii
compuse care reprezintă nume de instituţii: N.A.T.O.-
NATO, formule de reverenţă: Î.P.V. (= Înalt Preasfinţia
Voastră), titluri onorifice: D.H.C. (= Doctor Honoris
Causa) etc.;
g. În notarea prin cifre a datelor
calendaristice: 18.06.2012.
Se interzice folosirea punctului:

a. După simbolurile din diferite ştiinţe: din chimie:
(Na, Zn, Fe etc.), din fizică (I, R, U etc.) sau după
punctele cardinale (E, V, N, S) etc.
b. După abrevierile în care apare şi litera finală a
cuvântului abreviat: cca (= circa), d-voastră (=
dumneavoastră);
c. După simbolurile majorităţii unităţilor de măsură
(m, kg, l etc.);
d. În abrevierile formate prin alipirea unor fragmente
de cuvinte: ROMAVIA (= Romanian Aviation);
e. În neologisme care în limba de origine sunt
compuse formate din iniţialele elementelor
alcătuitoare: HIV, OTAN etc.
Ca semn de punctuaţie, punctul se foloseşte la sfârşitul

unor enunţuri care din punct de vedere sintactic reprezintă:
a. Propoziţii;
124
b. Fraze;
c. Texte de dimensiuni superioare frazelor;
d. Construcţii nominale, în condiţiile în care
fiecare dintre ele este echivalenta unei
propoziţii eliptice de predicat;
e. Adverbe de afirmaţie şi de negaţie echivalente
cu propoziţii;
f. Adverbe de modalitate echivalente cu o
propoziţie;
g. Substantive, pronume, numerale, adjective
care reprezintă propoziţii monomembre,
eliptice, în majoritatea cazurilor răspunsuri
scurte la întrebări.
Semnul întrebării
Semnul întrebării marchează în scris intonaţia propoziţiilor

sau a frazelor interogative. El se pune după:
a. Propoziţii interogative directe;
b. Fraze care se încheie cu propoziţii
interogative directe;
c. Adverbe şi pronume interogative;
d. Adverbe de afirmaţie şi de negaţie;
e. Interjecţii;
f. Propoziţii interogative eliptice;
g. Incidente;
h. Titluri;
i. Întrebări retorice.
Semnul exclamării
125
Semnul exclamării marchează grafic intonaţia propoziţiilor

şi a frazelor exclamative sau interogative, exprimând nuanţele
modale de:
a. Admiraţie;
b. Disperare;
c. Indignare;
d. Rugăminte;
e. Ameninţare;
f. Spaimă;
g. Bucurie;
h. Îndemn;
i. Recomandare;
j. Promisiune;
k. Reclamaţie;
l. Declaraţie;
m. Nostalgie;
n. Urare;
o. Ironie;
p. Surpriză;
q. Reproş;
r. Gratitudine;
s. Refuz;
t. Dorinţă;
u. Înjurătură;
v. Imprecaţie;
w. Ordin.
Există situaţii de comunicare în care asemenea nuanţe

modale se întrepătrund.
Semnul exclamării apare:
126
a. După o propoziţie exclamativă, care poate fi chiar

monomembră:
o Când propoziţia coincide cu un adverb de

modalitate rostit exclamativ;
o Când cu un ton exclamativ se dau răspunsuri
scurte la întrebări;
o Când propoziţia coincide cu un substantiv în
vocativ;
o Când propoziţia coincide cu un adverb de
afirmaţie/negaţie;
o Când propoziţia coincide cu o interjecţie;
o Când propoziţia coincide cu un verb la
imperativ;
o După o frază exclamativă;
o După propoziţii eliptice de predicat;
o După propoziţii/fraze care se încheie cu o
interjecţie;
o După propoziţii/fraze care se încheie cu un
substantiv în vocativ;
o După o propoziţie/frază care se încheie cu un
verb la imperativ;
o După o formulă de adresare
b. În interiorul propoziţiilor/frazelor, după:
o O structură incidentă;
o Interjecţii;
o Adverbe de afirmaţie şi de negaţie;
o Vocative;
o Verbe la imperativ.
Virgula
127
Virgula marchează în scris anumite pauze scurte făcute în

cursul rostirii unei propoziţii sau fraze. În scris, ea separă:
a. Substantive comune sau proprii ori substitute ale acestora
în cazul vocativ de restul comunicării:
o Când substantivul în vocativ este la început
de propoziţie, virgula se pune numai după
acesta;
o Când substantivul în vocativ se află în
interiorul propoziţiei, este încadrat de virgule;
o Când substantivul în vocativ este ultimul
cuvânt al propoziţiei, apare în scris precedat
de virgulă.
b. O interjecţie/locuţiune interjecţională de restul propoziţiei.
Când interjecţiile sunt precedate sau urmate de vocative,
virgula se pune o singură dată, după ultimul element al unei
asemenea combinaţii.
c. O apoziţie/propoziţie apozitivă de termenul pe care îl
explică:
o O apoziţie simplă;
o O apoziţie multiplă;
o O apoziţie dezvoltată;
o O propoziţie apozitivă;
o Un cumul de apoziţii.
d. O structură incidentă de restul comunicării:
o Un cuvânt incident;
o O construcţie incidentă inferioară propoziţiei;
o O propoziţie incidentă;
o O frază incidentă.
128
e. Deictice discursive (adverbe/locuţiuni adverbiale sau

conjuncţii/locuţiuni conjuncţionale cu rolul de a asambla
părţile discursului de restul comunicării):
o Adverbe discursive (desigur, evident, astfel,
sigur, fireşte);
o Locuţiuni adverbiale discursive (de altfel, în
definitiv, mai mult, pe urmă);
o Conjuncţii (aşadar);
f. Aşa-numitele atribute circumstanţiale izolate de restul
comunicării;
g. Construcţiile sau propoziţiile intercalate în ordinea logică a
unei propoziţii sau fraze;
h. Părţi de propoziţie sau propoziţii antrenate în repetiţii:
o Atribute exprimate prin adjective calificative;
o Complemente circumstanţiale exprimate prin
adverbe;
o Elemente predicative suplimentare exprimate
prin adjective calificative;
o Construcţii nominale în vocativ;
o Propoziţii.
i. Părţi de propoziţie şi propoziţii antrenate în enumerări:
o Subiecte;
o Atribute;
o Nume predicative;
o Apoziţii;
o Complemente directe;
o Complemente indirecte;
o Complemente de agent;
o Complemente circumstanţiale de loc;
o Complemente circumstanţiale de timp;
o Complemente circumstanţiale de mod;
129
o Elemente predicative suplimentare;

o Complemente instrumentale;
o Complemente circumstanţiale de cauză;
o Complemente circumstanţiale de scop.
j. Subordonate circumstanţiale de regentele lor:
o Circumstanţiala de mod;
o Circumstanţiala de loc;
o Circumstanţiala de timp;
o Circumstanţiala de cauză;
o Circumstanţiala de condiţie;
o Circumstanţiala de concesie;
o Circumstanţiala de scop;
o Circumstanţiala consecutivă;
o Cumulativa;
o Opoziţionala;
o Relativa;
o Predicativa suplimentară;
o Atributiva calificativă;
o Apozitiva.
Celelalte propoziţii necircumstanţiale nu se separă prin

virgulă de regentele lor decât în cazuri excepţionale, cum ar fi:
- Reluarea în regentă printr-un pronume;
- În inversiuni, constând în antepunerea subordonatei
necircumstanţiale, care, în mod normal urmează
regentei, pentru a se insista astfel asupra conţinutului
necircumstanţialei:
Ce sunt eu, vei fi şi tu.
k. Subordonatele cu corelative în propoziţiile de care depind,
situaţie în care virgula apare înaintea adverbului
corelativ/locuţiunii adverbiale corelative (cu cât..., cu atât);
130
l. Propoziţii de acelaşi fel coordonate prin juxtapunere:

a. Principale;
b. Secundare:
 Subiective;
 Atributive;
 Completive directe;
 Circumstanţiale:
1. De mod;
2. De timp;
3. De scop;
m. Propoziţii coordonate prin anumite tipuri de conjuncţii:
o Adversative;
o Disjunctive corelative;
o Conclusive;
o Copulative.
n. Adverbele de afirmaţie şi de negaţie de restul propoziţiei;
o. În raport de variaţie liberă cu cratima, elementele unei:
o Interjecţii compuse;
o Aproximaţii.
Reguli prohibitive privind utilizarea virgulei

Nu se despart prin virgulă părţi de propoziţie diferite,
aşadar subiectul de predicat, atributul şi complementul de
termenii regenţi, numele predicativ de verbul copulativ.
131
BIBLIOGRAFIE:
Academia Română, Gramatica limbii române. Volumul I. Cuvântul;

Volumul al II-lea, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2005.
Berea-Găgeanu, Elena, Clement Mîrza, Florin D. Popescu, Cezar
Tabarcea, Limba română, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1978.
Borchin, Mirela-Ioana, Manual de ortografie şi punctuaţie,
Timişoara, Editura Excelsior Art, 2005.
Caragiu Marioţeanu, Matilda, Dialectologie română, Bucureşti,
EDP, 1977.
David, Doina, Sinteze de limbă literară, II, TUT, 1988.
Deleanu, Marcu Mihail, Elemente de comunicare, Reşiţa, Editura
Tim, 2006.
Popescu D., Florin, Limba română, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1979.
Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Bucureşti, Editura Eminescu,
1990.
Şerbănescu, Andra, Cum gândesc şi cum vorbesc ceilalţi. Prin
labirintul culturilor, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
132
133

LIMBA ROMANA CURS Final PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LIMBA ROMANA CURS Final PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limba română contemporană.

Editura MIRTON Timişoara

Această lucrare este constituită din notele de curs pentru

„- Am adormit şi am avut un vis: se făcea că eram savant atomist şi

structura materiei. Întocmai cum este atomul, aşa mi se

aceea, mi-am dat seama că aproape toate literele sunt internaţionale

materia şi nici umbra ei în conștiinţă, vorbirea, să fie ireversibile, şi

- Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte

gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor

sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două

LIMBA – MIJLOC DE COMUNICARE

– punct de plecare al procesului comunicativ, şi enunţul – produs

substantivului prin desinenţe, împărţirea verbelor în patru conjugări,

ale societăţii”3. Ea reprezintă competenţa lingvistică maximă a unui

c.Lingvistica generală. Dialectologia este cea care-i

Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază sunetele

În orice enunţ, distingem o latură de conţinut (propoziţii,

Sistemul vocalic al limbii române este format din şapte

Participarea buzelor nerotunjite rotunjite

Sistemul consonantic al limbii române este alcătuit din 22

Prezența sau Sonante Nesonante

Vocalele sunt silabice. Ele reprezintă centrul de sonoritate al

(înainte de e, i: ger, ginere); = consoana g’ (în combinația gh+e, i:

ghi-ți, mun-te, cap-să, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e,

VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE

Vocabularul sau lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei

 Nume de zile, luni, anotimpuri, faze ale zilei: luni,

Mijloace de îmbogățire a vocabularului

Derivarea este mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului

II. După înțelesul lor, sufixele sunt:

o -el: frumușel, încetinel

3. Sufixe pentru denumirea agentului, adică a aceluia care

4. Sufixe pentru denumirea unor însuşiri:

- escu: Ionescu, Georgescu

2. Prefixe noi, provenite din limba latină sau greacă:

Compunerea este procedeul lexical prin care două sau mai

Abrevierea sau prescurtarea:

Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea) este

 Verbe la participiu: Mulţumită vecinilor, au reuşit să stingă

Mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului

Neologismele sunt cuvinte noi, împrumutate din alte limbi

Sinonimele trebuie să denumească acelaşi aspect din realitate,

Omonimele sunt obligatoriu omofone.

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă

3. În funcţie de referirea la persoană:

b.Pronume: Bunica este vizitată de către ai săi.

3. Modul condiţional-optativ exprimă o acţiune a cărei

Imperativul este întrebuinţat uneori în locul indicativului

Mai puţin utilizat este al treilea tip, format di două

II. Modurile nepersonale sunt: infinitivul, gerunziul,

b. Natura nominală a infinitivului se manifestă prin

substantivul determinat și îndeplinind funcția de atribut adjectival:

Verbe personale şi verbe impersonale

 Verbele impersonale au forme numai pentru persoana a

Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte

c. Numiri geografice şi teritorial-administrative: Dunăre,

Substantivele simple sunt formate dintr-un singur cuvânt.

Substantivele de genul masculin denumesc, în general,

Substantive mobile. Substantive epicene

- Cuvinte cu acelaşi radical, diferenţiate prin sufixe, în cazul

Substantivele de gen comun alcătuiesc perechi de gen

casnică, moaşă, soră (de caritate) etc., mai rar animate

Încadrarea în clase de gen a unora dintre substantivele animate