CINETICA CHIMICA

1.Generalitati.Viteza de reacţie
Reacţiile chimice se desfăşoară în timp, astfel că sunt caracterizate de viteza de reacţie. Mărimea care variaza în
timp este concentraţia: atât concentraţia reactanţilor, cât şi concentraţia produşilor.

Cinetica chimică este domeniul chimiei care se ocupă cu studiul desfăşurării în timp a reacţiilor chimice, mai
pe scurt, cu studiul vitezelor de reacţie.

Viteza medie de reacţie reprezintă variaţia concentraţiei unui reactant sau a unui produs în unitatea de timp.
Matematic, viteza medie de reacţie într-un interval de timp Δt este definită prin raportul:

Unitatea de măsură pentru viteza de reacţie este mol pe litru (concentraţia molară) totul supra unitatea de
timp, de obicei secunda: mol x L-1 x s-1.

Viteza medie de reacţie poate fi exprimată fie în funcţie de concentraţia unui reactant, fie în funcţie de
concentraţia unui produs:

Atunci când viteza medie de reacţie se exprimă în funcţie de concentraţia produsului, aceasta va avea valoarea
pozitivă, mai mare decât zero. Deci concentraţia produsului creşte în timp.

Atunci când viteza medie de reacţie se exprimă în funcţie de concentraţia reactantului, aceasta va avea o valoare
negativă, mai mică decât zero. Deci concentraţia reactantului scade în timp. Însă pentru ca valoarea vitezei de
reacţie să fie întotdeauna pozitivă, viteza medie în funcţie de concentraţia reactantului este calculată în acest fel:
se adaugă un minus în faţa variaţiei de concentraţie, la formula de calcul.

Pentru o reacţie chimică de tipul:

aA + bB → cC + dD

avem 4 viteze de reacţie care descriu aceeaşi reacţie:

Există o relaţie matematică între aceste viteze medii de reacţie, şi anume:

În funcţie de viteza de reacţie, reacţiile chimice se clasifică în:

1. Reacţii rapide: acestea sunt reacţiile care au un timp de reacţie foarte scurt, de câteva secunde. Viteza
acestor reacţii este determinată mai degrabă de viteza cu care reactanţii difuzează până când vin în contact,
după care reacţionează imediat. Exemple: reacţiile dintre ioni, reacţiile dintre acizi şi baze, sau reacţiile de
combustie ale unor hidrocarburi care pot decurge chiar şi cu explozie.
2. Reacţii cu viteză moderată: acestea sunt reacţii care au un timp de reacţie relativ scurt, de câteva minute.
3. Reacţii lente: acestea sunt reacţii care au un timp de reacţie mai lung, de câteva ore, sau chiar câteva
zile. De obicei, reacţii lente sunt reacţiile în care se desfac sau se formează legături covalente. Exemple:
ruginirea fierului, reacţia de carbonizare a plantelor şi animalelor (durează între câteva milioane şi
câteva sute de milioane de ani).

2.Energia de activare. Teoria complexului activat.

Energia de activare, Ea, reprezintă energia cinetică minimă pe care trebuie să o posede particulele de
reactanţi pentru ca o reacţie chimică să poată avea loc. Se măsoară în kilojouli pe mol (kJ/mol) sau în kilocalorii pe
mol (kcal/mol).

Desfăşurarea unei reacţii chimice implică redistribuirea legăturilor dintre anumiţi atomi:

desfacerea legăturilor chimice este un proces endoterm, deci un proces ce are loc cu absorbţie de
energie;
formarea noilor legături chimice este un proces exoterm, deci un proces ce are loc cu degajare de
energie.

În momentul ciocnirii a două particule reactante se formează o asociaţie moleculară temporară numită stare de
tranziţie sau complex activat. Complexul activat este o stare de energie maximă a acestui sistem format din cele
două particule, şi are o energie mai mare decât a fiecărei particule în parte. Din această cauză, complexul activat
este instabil, desfăcându-se spontan fie în particulele iniţiale, fie în produşi de reacţie.

A + B–C → A --- B --- C → A–B + C

Reactanţi Stare de tranziţie Produşi de reacţie

Teoria complexului activat explică când şi cum are loc redistribuirea legăturilor chimice. Acestă teorie consideră
că ruperea şi formarea legăturilor chimice au loc în momentul ciocnirii dintre particulele chimice, într-un anume
mediu de reacţie. Pentru ca o ciocnire dintre particule să fie eficace, adică să ducă la redistribuirea legăturilor, şi
deci, la o reacţie chimică, particulele trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

1. Condiţia energetică: pentru ca o ciocnire dintre particule să fie eficace, este nevoie să se asigure energia
minimă necesară desfacerii legăturilor dintre unii atomi; aceasta este energia de activare.
2. Condiţia geometrică: particulele care ar putea reacţiona trebuie să aibă o orientare favorabilă, în aşa
fel încât atomii între care s-ar putea forma noi legături să fie apropiaţi.

Conform teoriei complexului activat, în starea de tranziţie, procesele de scindare şi de formare a legăturilor au
loc simultan. Procesul exoterm de formare a noii legături are un rol determinant în redistribuirea legăturilor:
pentru că aceste două procese au loc simultan, se consideră că energia degajată în procesul de formare este
absorbită pentru procesul de scindare a vechii legături.

1
3.Legea vitezei de reacţie.
Viteza de reacţie reprezintă viteza cu care concentraţiile reactanţilor scad în timp, sau viteza cu care
concentraţiile produşilor cresc în timp. Viteza de reacţie poate fi determinată numai experimental.

Viteza unei reacţii depinde de variabile care pot fi controlate:

presiune;
temperatură;
prezenţa catalizatorilor;
concentraţia reactanţilor.

Influenţa concentraţiei reactanţilor asupra vitezei de reacţie: creşterea concentraţiei reactanţilor

determină creşterea vitezei de reacţie.

Legea vitezei de reacţie exprimă relaţia matematică dintre concentraţiile iniţiale ale reactanţilor şi viteza la care
aceştia reacţionează.

Pentru o reacţie de forma generală aA + bB → produşi de reacţie, legea vitezei de reacţie este următoarea:

v – viteza de reacţie;

k – constanta de viteză;

[A], [B] – concentraţiile reactanţilor;

nA, nB – ordinele parţiale de reacţie în raport cu A, respectiv B.

Ordinul de reacţie în raport cu un reactant sau ordinul parţial de reacţie arată în ce manieră variază viteza de
reacţie cu variaţia concentraţiei acelui reactant. La fel ca viteza de reacţie, şi ordinele parţiale de reacţie pot fi
determinate numai experimental, şi nu pot fi deduse din ecuaţia reacţiei chimice.

Legea vitezei unei reacţii este o ecuaţie care exprimă viteza de reacţie ca o funcţie de concentraţiile tuturor
speciilor prezente în sistemul chimic la un moment dat:

v = f([A], [B], ...)

Ordinul total de reacţie, n, se obţine prin adunarea ordinelor parţiale de reacţie. Aşadar, pentru cazul de mai
sus:

nA + n B = n

2
Ordinul de reacţie nu este întotdeauna număr întreg – multe reacţii în fază gazoasă au ordin de

3
 reacţie fracţionar.

Exemplu – Ordinul total de reacţie şi semnificaţia unui ordin parţial de reacţie: Pentru o

lege a vitezei de forma:

Fiecare valoare a ordinelor parţiale de reacţie oferă informaţii despre cum variază viteza de reacţie în
funcţie de reactantul respectiv. De exemplu, faptul ca nB = 1 înseamnă că de câte ori creşte concentraţia
reactantului B, de atâtea ori creşte şi viteza de reacţie (viteza de reacţie variază direct proporţional cu
concentraţia reactantului B).

Dacă pentru o reacţie de frma generală aA + bB → produşi de reacţie avem o lege a vitezei în care ordinele
parţiale de reacţie sunt egale cu coeficienţii stoechiometrici (nA=a, nB=b), atunci reacţia are un mecanism foarte
simplu, descris chiar de ecuaţia reacţiei. Acest lucru se întâmplă rar.

Dacă ordinele parţiale de reacţie nu sunt egale cu coeficienţii stoechiometrici (nA a, nB b), atunci reacţia decurge
după un mecanism de reacţie mai complex decât cel indicat de ecu