Istoria ideilor / paradigmelor educaționale

Pedagogia învățământului primar și preșcolar, an I

Material suport seminar 3

JOHANN HEINRICH PESTALOZZI (1746 – 1827)

Texte preluate din:

A. Pestalozzi, J.H. (1977). Cum își învață Gertruda copiii. București: Editura Didactică și
Pedagogică
B. Pestalozzi, J.H. (1965). Leonard și Gertruda, în Texte alese. București: Editura Didactică și
Pedagogică

1. „Văzându-mă silit de a instrui eu singur copiii, fără nici un ajutor, am învățat arta de a instrui
un mare număr de copii, unii prin alții, și pentru că singurul mijloc pe care îl aveam la îndemână
era pronunțarea cu voce tare, mi-a venit în minte ideea de a pune pe acești copii să deseneze,
să scrie și să lucreze în timpul lecției. Dezordinea pricinuită de această mulțime de copii care
repetau în cor m-a determinat să întrebuințez ritmul, atunci când am constatat că
pronunțarea ritmată sporea efectul produs de lecție. Ignoranța completă a elevilor mai în
toate privințele m-a silit să-i țin mult timp asupra primelor învățături și astfel am descoperit
creșterea puterii de înțelegere pe care o dă cunoașterea perfectă a celor dintâi învățături și
sentimentul de încredere care se naște din aceasta, chiar pe treapta cea mai de jos a
învățământului” (A, pag. 27).

2. „Pentru a dezvolta inteligența copiilor mici, nu trebuie să raționăm cu ei, ci trebuie să ne

limităm la punctele următoare: 1) să mărim treptat cercul intuițiilor; 2) să întipărim în
memorie, cu caractere clare și distincte, cunoștințele pe care pot să și le câștige; 3) să-i
învățăm un limbaj care să cuprindă toate reprezentările pe care natura și arta le-au procurat
până aici și chiar o parte din acele ce trebuie să și le mai procure” (A, pag. 35-36).

3. Într-o zi, după silințe îndelungate pentru atingerea scopului propus, m-am întrebat, totodată,
cum procedează sau cum ar trebui să procedeze, în orice caz particular, un om învățat care
vrea să analizeze și să lumineze, puțin câte puțin, o chestiune oarecare ce i se pare
întunecoasă și complicată. În asemenea caz, omul învățat va examina și va trebui să
examineze întotdeauna următoarele trei puncte: 1) Câte lucruri are el în față și de câte feluri?;
2) Ce apartenență au ele? Care e forma și configurația lor?; 3) Cum se numesc ele? Cum se
poate înfățișa fiecare dintre ele printr-un sunet, printr-un cuvânt?” (A, pag. 70-71).

4. „Învățătura din partea mamei nu presupune nici un fel de artă. Ea nu este altceva decât
stimularea copilului spre observarea multilaterală a obiectelor care îl înconjură, e numai un
exercițiu mai ordonat al organelor de simț, al emoțiilor delicate ale inimii, un exercițiu de
vorbire, memorare, gândire, precum și al capacităților fizice, naturale ale copilului. E necesar
numai un singur lucru: să ajutăm inima mamelor și, aș mai spune eu, rațiunea lor instinctivă
simplă și just orientată, făcându-le cunoscute acele mijloace pe care ele trebuie să le
Istoria ideilor / paradigmelor educaționale
Pedagogia învățământului primar și preșcolar, an I

folosească și totodată într-o astfel de formă ca ele să le poată întrebuința cu adevărat” (B,
pag. 80).
5. „Dacă însă învățătorul nu are asemenea cunoștințe, atunci el trebuie să întrebe, să învețe și să
ia pe lângă dânsul oameni care știu și care pot să-i dea îndrumări. Firește că ei s-au gândit în
primul rând la bumbăcar. Și, imediat după această convorbire, s-au dus direct la el. «Iată omul
despre care v-am vorbit atât de mult», se adresă proprietarul către locotenent; iar bumbăcarul
îi spuse: «Acesta este domnul care sper că te va satisface deplin în ceea ce privește chestiunile
școlare»” (B, pag. 114).

6. „El punea atât de mare preț pe sudoarea și pe oboseala muncii de fiecare zi, încât afirma că tot
ce putem învăța pe un om face din el o ființă aptă pentru viață, pe munca și știința căruia te
poți bizui, întrucât cunoștințele și priceperea lui au fost dobândite printr-o strădanie încordată
și perseverentă în anii de ucenicie. Dacă acestea nu există, toate cunoștințele și priceperile lui
sunt ca spuma mării, care de departe pare o stâncă ce se ridică din adâncuri, dar care dispare
la cea mai mică adiere a vântului sau a valurilor” (B, pag. 128-129).