BIOFIZICA – LUCRĂRI PRACTICE

MĂSURAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE

RELATIVĂ AL SOLUŢIILOR
1. Scopul lucrării

Constă în determinarea coeficientului de vâscozitate relativă în raport cu apa a unei

soluţii, folosind vâscozimetrul Ostwald.

2. Principiul lucrării

În procesul curgerii unui fluid, deplasarea relativă a straturilor adiacente de fluid (straturi
care înaintează cu viteze diferite) este stânjenită de forţele de frecare internă, numite forţe de
vâscozitate. Forţa de vâscozitate F apărută la suprafaţa de contact a straturilor adiacente de fluid
este direct proporţională cu aria A a straturilor glisante şi cu gradientul de viteză în plan
perpendicular pe direcţia de curgere dv/dx.
F = η A dv/dx (7.1)
Factorul de proporţionalitate η se numeşte coeficient absolut de vâscozitate şi se
măsoară în poiseuille (1P = 1Nsm-2).
Se defineşte şi un coeficient de vâscozitate relativă al unei soluţii ca fiind raportul
dintre coeficientul de vâscozitate al soluţiei şi cel al solventului pur (de obicei apa distilată).
Fiind rezultatul forţelor de interacţiune moleculară, vâscozitatea unui fluid scade la
creşterea temperaturii. În cazul soluţiilor, coeficientul de vâscozitate depinde şi de concentraţia
acestora (variaţia fiind însă neglijabilă în cazul soluţiilor de cristaloizi), precum şi de tipul
moleculelor fazei dispersate.
Există numeroase metode de măsurare a coeficientului de vâscozitate (vâscozimetrie). În
prezenta lucrare se va utiliza vâscozimetrul Ostwald. Determinarea vâscozităţii cu ajutorul
vâscozimetrului Ostwald se bazează pe măsurarea timpului de scurgere al unui volum determinat
de lichid printr-un tub capilar etalonat sub acţiunea unei diferenţe de presiune cunoscută.
Conform legii Poiseuille – Hagen, scăderea de presiune de-a lungul distanţei l într-un tub
cilindric cu rază r, străbătut de un lichid cu viteza v este:
Δp = p1 – p2 = 8 ηlv/r2 (7.2)
Dar v = D/S =D/ π r2 şi atunci
Δp = 8 ηlD / πr4 sau Δp = 8 ηlV / π r4t (7.3)
MĂSURAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE AL SOLUŢIILOR

Fig. 7.1 Scăderea de presiune de-a lungul distanţei l într-un tub cilindric cu rază r,
străbătut de un lichid cu viteza v

unde D este debitul iar V volumul de lichid care se scurge în timpul t, sub o diferenţă de presiune
Δp, într-un capilar de lungime l şi rază r. Dacă tubul este aşezat în plan vertical atunci Δp = ρhg şi
vâscozitatea soluţiei va fi
η = ρhgπr4t / 8lV (7.4)
unde h este înălţimea coloanei de lichid ce reprezintă volumul V, ρ este densitatea lichidului, iar g
acceleraţia gravitaţională.
Practic este dificil de stabilit cu exactitate raza tubului capilar, dar putem afla
vâscozitatea lichidului studiat comparând timpul necesar scurgerii unui volum din acel lichid cu
timpul necesar scurgerii aceluiaşi volum dintr-un lichid de referinţă cu coeficient de vâscozitate
cunoscut.
Dacă un volum de lichid (V) a cărui coeficient de vâscozitate (η) este necunoscut, curge
în timpul t printr-un tub capilar între două limite şi dacă un acelaşi volum de apă (V) cu coeficient
de vâscozitate (η’) cunoscut curge în timpul t’ putem scrie raportul:
η ρ ⋅ hgπ ⋅ r 4 t 8lV
= ⋅ (7.5)
η ' ρ '⋅ hgπ ⋅ r 4 t ' 8lV
adică
η ρ ⋅t
= (7.6)
η ' ρ '⋅ t '
Cunoscând densităţile ρ şi ρ’ şi măsurând t şi t’ putem afla vâscozitatea relativă a
lichidului. Vâscozitatea absolută poate fi calculată înlocuind η’cu valoarea din tabele (diferă însă
funcţie de temperatură).
BIOFIZICA – LUCRĂRI PRACTICE

3. Mod de lucru
Veţi folosi următoarele aparate şi substanţe:
- Vâscozimetru
- Cronometru
- Pahare Berzelius Fig. 7.2 Vâscozimetrul Ostwald

- Soluţii de cercetat, apă distilată

Vâscozimetrul Ostwald este un tub
de sticlă în formă de U cu o ramură mai
largă prevăzută cu un rezervor R în partea
inferioară şi o ramură capilară având în
partea superioară un rezervor cuprins între
două repere liniare ce corespund la două
reduceri capilare ale tubului. La ramura
capilară se racordează printr-un furtun o pară
de cauciuc pentru aspirarea lichidului.

- Se spală şi se usucă aparatul, apoi se fixează în poziţie verticală pe suport.) se toarnă apă
distilată în ramura largă până la umplerea completă a rezervorului R. În cursul măsurătorilor care
urmează umplerea se face până la acelaşi nivel.
- Cu ajutorul perei, astupând cu degetul orificiul existent în ţeava de sticlă situată între pară si
furtun, apa din rezervorul R este aspirată în ramura capilară până când nivelul ei depăşeşte
reperul superior al capilarului. Se lasă apoi lichidul să curgă şi se cronometreză timpul în care
parcurge distanţa dintre dintre cele două repere; se notează acest timp (t’). Se fac 10 măsurători.
Se face prelucrarea statistică a rezultatelor calculându-se media aritmetică a timpului de scurgere
(t’mediu), varianţa, deviaţia standard, coeficientul de variaţie şi eroarea standard. Se va prezenta
rezultatul în funcţie de nivelul de încredere sau de pragul de semnificaţie ales.
- Se spală şi se usucă vâscozimetrul, apoi se repetă operaţiunile menţionate mai sus pentru
lichidul de cercetat; se află timpul mediu (tmediu).
- Se înlocuiesc datele în ultima formulă:
MĂSURAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE AL SOLUŢIILOR

η/η’ = ρt/ρ’t’ (7.8)

obţinându-se raportul η/η’ (ρ şi ρ’sunt cunoscute sau se pot măsura cu ajutorul unui densimetru).
Dacă lichidul de cercetat este o soluţie apoasă, aflăm astfel coeficientul de vâscozitate relativă a
acesteia.
Dacă se cunoaşte şi valoarea coeficientului absolut de vâscozitate η’ (chiar şi în cazul în
care este folosit un alt lichid de referinţa decât apa), se poate afla şi coeficientul absolut de
vâscozitate η al lichidului cercetat.

Importanţă practică
Valori normale ale vâscozităţii (relative) pentru câteva lichide biologice:
Sânge 3,9 – 4,6
Ser sanguin 1,4 – 1,8
Urină 1,00 – 1,14
L.C.R. ~1,014
Vâscozitatea sangvină relativă poate fi determinată cu ajutorul vâscozimetrului Hess. Ea variază
cu viteza de curgere (sângele este un lichid nenewtonian), cu raza vasului (scade accentuat când
r<0,5mm) şi compoziţia sangvină (elemente figurate, proteine plasmatice).
Vâscozimetrul Hess - se compune dintr-un tub Fig. 7.3 Vâscozimetrul Hess
în formă de U prevăzut cu un robinet (R) care izolează cele
două ramuri orizontale (T şi T’) prevăzute fiecare cu o zonă
gradată (A, respectiv A’) şi o zonă capilară (C, respectiv
C’). Cu ajutorul perei de cauciuc se aspiră apă în tubul T
până la diviziunea 0, se închide robinetul R, apoi se aspiră
sângele până la diviziunea 0 a tubului T’. Se deschide
robinetul şi se aspiră uşor, urmărindu-se înaintarea celor
două lichide în zona gradată. În momentul în care sângele a
atins gradaţia 1 se citeşte gradaţia la care a ajuns apa.
Valoarea indică vâscozitatea relativă a sângelui.

Vâscozitatea sângelui se modifică cu vârsta:

0 – 10 ani 3,9
35 – 50 ani 4,9
50 – 80 ani 4,6
BIOFIZICA – LUCRĂRI PRACTICE

În practică se folosesc metode automate de determinare a vâscozitătii lichidelor

biologice bazate, de exemplu, pe măsurarea forţelor ce apar când între un con cu unghi cu unghi
obtuz (θ < 40) şi placa pe care se roteşte cuviteza ω se introduce un lichid cu vâscozitate η.

Fig 7.4 Determinarea automată a vâscozotăţii lichidelor

Creşterea vâscozităţii sangvine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii
Poiseulle-Hagen). Se produce o suprasolicitare a cordului prin creşterea presiunilor arteriale în
circulaţia sistemică şi în special pulmonară, fiind favorizate staza sangvină, aderenţa
trombocitară, ateroscleroza şi accidentele vasculare. Scăderea fluxului sangvin cerebral este
responsabilă de apariţia manifestilor neurologice: cefalee, ameţeală, tulburări vizuale, confuzie.
Valori mari ale hematocritului (procentul din volumul total al sângelui ocupat de
eritrocite) cresc vâscozitatea prin stânjenirea mişcării libere a hematiilor şi favorizarea apariţiei
de aglomerări eritrocitare. Aceste creşteri ale hematocritului pot apărea ca un mecanism
compensator în hipoxie (scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sânge) - de exemplu, hipoxia
datorată altitudinii sau hipoxia din unele boli ce afectează ventilaţia pulmonară. De menţionat şi
boala Vaquez-Osler (policitemia vera), în care există hiperproducţie eritrocitară medulară.
Creşterea vâscozităţii sangvine se poate datora unui număr anormal de leucocite (de
exemplu în leucemii) sau unei cantităţi crescute de proteine plasmatice - fibrinogenul (în
inflamaţii) sau ca lanţurile K (proteine ce intră în compoziţia anticorpilor) secretate de o linie
limfocitară anormală (boală numită macroglobulinemie în care vâscozitatea relativă a serului este
>4 ).
Scăderea vâscozităţii sangvine este întâlnită în anemii când poate fi cauza apariţiei
unor sufluri la un cord normal, prin favorizarea unei curgeri turbulente. 1

1
Raportul ρvr/ η sau numarul lui Reynolds este o mărime adimensională ce anticipează caracterul curgerii printr-un
tub cilindric cu pereţi netezi. Dacă valoarea lui este <1000, curgerea va fi cu certitudine laminară iar peste 1500
turbulentă. Dacă NR este între 1000 şi 1500 curgerea va fi instabilă, având tendinţa de a trece din regim laminar în
regim turbulent şi invers.
MĂSURAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE AL SOLUŢIILOR

Modificări ale vâscozităţii secreţiei glandelor exocrine apar în unele boli ca fibroza
chistică, în care există o mutaţie a unei gene responsabile de sinteza de proteine implicate în
transportul ionilor de clor. Aceasta duce la “colmatarea” ductelor glandelor exocrine cu secreţii
deshidratate, vâscoase, afectând în special plămânii şi pancreasul.