CUPRINS

PARTEA I - EMBRIOLOGIE UMANĂ

 EMBRIOLOGIE – GENERALITĂŢI
 GAMETOGENEZA
 FECUNDAŢIA ŞI NIDAŢIA
 SEGENTAŢIA ZIGOTULUI
 DEZVOLTAREA ANEXELOR EMBRIONARE
 PERIOADA EMBRIONARĂ
 PERIOADA FETALĂ
 PROCESUL DE CREŞTERE - VIAŢA EXTRAUTERINĂ
 DEZVOLTAREA PIELII ŞI A DERIVATELOR EI
 DEZVOLTAREA FEŢEI
 REGIUNEA BRANHIALĂ
 DEZVOLTAREA MEMBRELOR
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI OSOS
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI MUSCULAR
 DEZVOLTAREA APARATULUI RESPIRATOR
 DEZVOLTAREA APARATULUI CARDIOVASCULAR
 DEZVOLTAREA APARATULUI DIGESTIV
 DEZVOLTAREA APARATULUI EXCRETOR
 DEZVOLTAREA APARATULUI GENITAL
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI NERVOS
 DEZVOLTAREA ORGANELOR DE SIMŢ

PARTEA a-II-a - GENETICĂ UMANĂ

 DIVIZIUNEA CELULARĂ
 STRUCTURA ACIZILOR NUCLEICI
 CROMOZOMII UMANI. CONCEPTUL DE GENĂ
 MUTAŢII ŞI FACTORI MUTAGENI
 LEGILE LUI MENDEL
 MALFORMAŢIILE ŞI ETIOLOGIA ACESTORA. MALADII METABOLICE
EREDITARE

1
 PARTEA I

EMBRIOLOGIE UMANĂ

TEMA I – Săptămâna 1

EMBRIOLOGIE - GENERALITĂŢI

Embriologia umană constituie o ştiinţă care prezintă originea şi dezvoltarea fiecărui

organism viu, de la fertilizare până la naştere. Dezvoltarea embrionară începe odată cu
fertilizarea, care are ca rezultat formarea zigotului. Urmează numeroase diviziuni celulare,
diferenţieri ale acestora, care adaugă mereu ceva nou structural şi funcţional produsului de
cincepţie. Astfel, pornind de la zigot, celula ou mică, se ajunge la organismul uman pluricelular
definitiv structurat.
Viaţa prenatală cuprinde trei perioade:
 Perioada embrionară – durează trei luni şi se caracterizează printr-o organogeneză
rapidă.
 Perioada fetală precoce – trimestrul II al vieţii intrauterine – are loc desăvârşirea
organogenezei.
 Perioada fetală tardivă – trimestrul III – se produce perfecţionarea maturaţiei
histologice şi biochimice a fătului.
Fenomenul pregătitor preconcepţional cuprinde gametogeneza.

2
 GAMETOGENEZA

Cuprinde spermatogeneza şi ovogeneza.

Spermatogeneza

Spermatogeneza este procesul de formare a spermiilor şi începe la pubertate.

Cuprinde următoarele faze:
 Spermocitogeneza, care cuprinde perioada germinativă sau de proliferare şi perioada de
creştere şi de maturizare.
 Spermiogeneza.
În perioada de proliferare, celulele germinale ale tubilor seminiferi încep să se dividă
activ şi să dea naştere unor celule mici şi rotunde, numite spermatogonii, care au un reticul
endoplasmatic bogat.
Perioada de creştere şi de maturizare se manifestă prin aceea că, spermatogoniile
acumulează material nutritiv, devenind spermatocite de ordinul I; sunt cele mai mari celule din
linia seminală şi suferă două diviziuni succesive:
 O primă diviziune heterotipică, reducţională, din care rezultă spermatocitele de ordinul
II, celule care conţin numai jumătate din numărul de cromozomi ai spermatocitului de
ordinul I (23 de cromozomi).
 A doua diviziune de maturaţie este o diviziune homotipică ecvaţională, în care din
spermatocitul de ordinul II rezultă spermatidele , celule mici care conţin acelaşi număr
de cromozomi ca şi spermatocitele de ordinul II şi care, prin spermatogeneză, se
transformă direct, fără diviziune, în spermii mature. Spermiile devin mobile numai în
lichidul spermatic, produsul de secreţie al glandelor anexe spermatice – veziculele
seminale şi prostata. Ele sunt expulzate odată cu sperma, prin actul de ejaculare. În
spermă, printr-o singură ejaculare, se elimină aproximativ 300 de milioane de spermii.
O spermie matură are aspect flagelat şi este alcătuită dintr-un cap, o piesă intermediară şi
o coadă.
3
 Capul spermiei este ovalar şi format în întregime din nucleu. În partea anterioară, are un
corpuscul ascuţit, numit acrozom, cu care spermia perforează membrana ovulului în timpul
fecundaţiei.
Piesa intermediară a spermiei este alcătuită din gât şi dintr-o piesă de legătură.
Coada spermiei este porţiunea cea mai lungă, care se subţiază treptat spre extremitatea
sa. Spermiile sunt foarte mobile, exectând mişcări helicoidale de 2mm pe minut. Mişcările şi
vitalitatea lor sunt în funcţie de condiţiile de mediu în care se găsesc şi variază cu temperatura.
Soluţiile acide şi alcoolul le distrug, în timp ce soluţiile slab alcaline le activează.

Ovogeneza

Este procesul de formare a ovulelor şi se desfăşoară în ovare.

Ovarele sunt formate din:
 O porţiune centrală (medulara).
 O porţiune periferică (corticala). La acest nivel se găsesc o serie de vezicule numite
foliculi ovarieni. Forma iniţială este foliculul primordial, care este format dintr-o celulă
centrală, numită ovocit, înconjurată de un strat de celule foliculare.
Ovocitul suferă prima diviziune de maturaţie, devenind ovocit de ordinul al II-lea.
Celulele foliculare se divid şi se dispun în mai multe straturi, formând, la periferia
foliculului, membrana granulară.
Într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, se constată că între celulele membranei
granulare apare o cavitate foliculară (antrul), în care se adună lichidul folicular, numit
foliculină.
Foliculul ajuns în această stare se numeşte folicul matur.
Foliculul matur se apropie de suprafaţa ovarului, pe care o rupe în zona în care este
amplasat. Se expulzează lichidul folicular şi odată cu el şi ovocitul; această eliminare se
numeşte ovulaţie. După expulzarea din folicul, ovocitul suferă a doua diviziune de maturaţie şi
pătrunde în trompa uterină, unde devine ovul, fiind acum apt pentru fecundare.

4
 La nivelul ovarului, locul unde s-a rupt foliculul ovarian ia denumirea de corp galben.
Corpul galben secretă hormonul progesteron. Dacă ovulul a fost fecundat, începând deci
sarcina, corpul galben se dezvoltă, atingând 2 - 3 cm în diametru, şi rămâne în stare de
funcţionare 5 - 6 luni. Acest corp galben se numeşte corp galben de sarcină. În a doua parte a
sarcinii, el începe să involueze şi se transformă într-un corp fibros, corpus albicans.
Dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben involuează într-un interval foarte scurt, de
11 - 12 zile, şi poartă numele de corp galben menstrual.

FECUNDAŢIA ŞI NIDAŢIA

Fecundaţia reprezintă procesul de fuziune a spermei cu ovulul (un singur spermatozoid

fecundează un singur ovul). În urma procesului se formează celula ou (zigotul).
La om, fecundaţia este internă şi are loc în două faze:
 Faza de însămânţare, când spermiile vin în contact cu ovulul matur.
 Faza de amfimixie, care reprezintă fecundaţia propriu-zisă.
Fecundaţia are loc în treimea laterală a trompei uterine, după care zigotul, prin mişcările
peristaltice ale musculaturii tubei uterine, este împins în uter, unde, în decurs de aproximativ
trei zile, se fixează în mucoasa uterină prin nidaţie. Devine astfel o sarcină uterină normală.
Sunt însă cazuri în care oul nu poate ajunge până la uter şi sarcina rămâne
„extrauterină”; în astfel de cazuri, ovulul fecundat este împins în cavitatea peritoneală sau
abdominală, prin mişcări antiperistaltice ale trompei uterine şi se fixează în abdomen,
determinând o sarcină „abdominală”. De asemenea, este posibilă şi situaţia în care, din cauza
unor deformări ale trompei uterine, sau din cauza unei dezvoltări prea rapide a oului, acesta nu
mai poate înainta până în uter şi rămâne pe traiectul trompei uterine. În acest caz, apare o
sarcină „tubară”. Şi într-un caz şi în altul de sarcină „ectopică”, produsul de concepţie nu este
viabil, iar sarcina nu poate fi dusă la termen, determinând o ruptură a trompei cu hemoragii
masive; singura atitudine terapeutică în asemenea stări este intervenţia chirurgicală (de
urgenţă).
5
 Nidaţia (încuibărirea) are loc după 11 zile de la fecundaţie.
TEMA II – Săptămâna a-2-a

SEGENTAŢIA ZIGOTULUI

Procesul de diviziune succesivă a oului până se formează noul embrion trece prin mai
multe etape sau stadii de dezvoltare. Unele celule mai mari se dispun în centru şi formează
embrioblastul, adică matricea viitorului embrion. Alte celule mai mici se aşează la periferie şi
formează trofoblastul ce asigură nutriţia embrionului. În această fază, oul are aspect de mură,
de unde şi numele de „stadiul de morulă”.
Apoi, oul intră în „stadiul de blastrulă”, când, prin creşterea rapidă a trofoblastului, între
acesta şi embrioblast se creează o cavitate numită blastocel, plină cu lichid secretat de celulele
din interior. Acum, oul se nidează în mucoasa uterină datorită enzimelor ce sunt elaborate de
trofoblast şi care erodează mucoasa uterină, făcând un „pat” sau „loc de cuibărire” pentru ou.
În prima săptămână de dezvoltare intrauterină, apare prima foiţă embrionară –
endodermul. Aceasta este etapa endodermică. Endodermul se dezvoltă rapid şi din el se
formează două cavităţi: ombilicală (sacul vitelin) şi amniotică (rol protector pentru embrion).
În a doua săptămână de dezvoltare, apare şi a doua foiţă embrionară – ectodermul.
Aceasta este etapa didermică.
Din endoderm ia naştere o altă anexă a embrionului, numită alantoida, care va conţine,
ulterior, vasele ombilicale. Concomitent, trofoblastul trimite pe faţa lui dinspre uter o serie de
prelungiri, care vin în contact cu vasele sanguine din mucoasa uterină, pregătindu-se astfel
formarea placentei.
În săptămâna a treia de dezvoltare, apare a treia foiţă embrionară – mezodermul. Este
etapa trtridermică. Embrionul are forma unui disc numit disc embrionar, ce începe să se
alungească, luând forma unui pişcot plan. Este „stadiul de gastrulă”.
În stadiul următor al embriogenezei are loc sciţarea organelor axiale şi a formei umane a
corpului embrionar, predominând procesele de organogeneză, adică de diferenţiere tisulară, cu
formarea organelor, a aparatelor şi a sistemelor. Acesta este „stadiul de neurulă”.

6
 Odată diferenţiate, foiţele embrionare vor da naştere la diferite ţesuturi şi organe. Din
ectoderm iau naştere: epidermul pielii (inclusiv glandele şi fanerele), cavităţile nazale,
sinusurile, gura, organele de simţ, canalul anal, sistemul nervos şi hipofiza.
Din mezoderm se formează: ţesutul muscular, ţesutul conjunctiv, sângele, măduva
osoasă, ţesutul limfatic, epiteliile de la nivelul vaselor sanguine, a rinichilor, ureterelor,
gonadelor, corticalei suprarenalelor. Din endoderm iau naştere: epiteliile din structura
faringelui, tubei auditivă, amigdalelor, tiroidei, paratiroidelor, laringelui, timusului, traheei,
plmânilor, tubului digestiv şi glandelor anexe, vaginului şi uretrei.

DEZVOLTAREA ANEXELOR EMBRIONARE

1. Vezicula amniotică ia naştere din fisura ectodermului. Aceasta este plină cu lichid şi
are rol de protecţie în dezvoltarea embrionului şi a fătului.
2. Vezicula ombilicală se dezvoltă din endoderm. Aceasta are caracter tranzitoriu.
După a doua lună începe să regreseze şi să dispară complet. Are rol în: formarea
primei circulaţii – circulaţia vitelină transportă substanţele nutritive la embrion.
3. Alantoida – ia naştere din endoderm sub forma unui tub scurt. Vasele sanguine
formează o cale importantă pentru circulaţia sanguină între făt şi placentă.
4. Cordonul ombilical – ia forma definitivă între cea de a 21-25-a zi a vieţii
embrionare. Prezintă în interior două artere şi o venă ce conţine sânge arterial
oxigenat, cu circuit de la mamă la făt. Arterele sunt dispuse în spirală în jurul venei
şi conţin sânge venos încărcat cu CO2, cu circuit de la făt la mamă.
5. Placenta – la nivelul acesteia se petrec toate schimburile ce au loc între mamă şi făt.
Aceasta este fixată pe peretele uterului. Este legată cu embrionul prin cordonul
ombilical. Placenta este alcătuită din două părţi: fetală (placenta fetală) şi maternă
(placenta maternă). Ambele părţi formează un organ unitar. Placenta mai are
următoarele funcţii: endocrină (secretă diferiţi hormoni: foliculină, progesteron,
gonadotropină, hormoni de creştere) şi de apărare a fătului contra infecţiilor (permite
trecerea anticorpilor de la mamă la făt şi se opune trecerii microorganismelor).

7
 PERIOADA EMBRIONARĂ

 30 de ore – celula-ou este clivată.

 3 zile – celula-ou – zigotul – se divide în 16 celule.
 5 zile – oul clivat prezintă trei foiţe embrionare. Astfel, din ectoderm se formează apoi
celulele pielii, sistemul glandular, părul , unghiile, organele senzoriale şi sistemul
nervos. Din mezoderm, vor apare muşchii, structurile profunde ale pielii, sistemul
excretor. Din endoderm vor lua naştere organele interne (plămânii, glanda tiroidă,
timusul, glandele salivare). Zigotul migrează din trompa uternă în uter.
 O săptămână – zigotul capătă o nouă identitate – blastocit, formă sub care se
implantează în uter.
 10 zile – volumul embrionului creşte de 8000 de ori, iar diametrul de 20 de ori.
 14 zile – se constituie celulele stem – fiecare în parte este capabilă să editeze memoria
protogenetică a individului.
 3 săptămâni – ritmul de multiplicare a celulei nervoase este de 20000 de neuroni pe
minut. Inima începe să bată.
 4 săptămâni – embrionul de 3mm secretă hormoni speciali care împiedică menstra
mamei.
 5 săptămâni – embrionul îşi dezvoltă placenta şi bursa amniotică. Placenta se fixează în
pereţii uterului pentru a-şi extrage oxigenul şi substanţele nutritive din organismul
mamei. Nutriţia este histotrofă – hrănirea se face din secreţia mucoasei interne şi din
substanţele sacului vitelin.
 7 săptămâni – se formează ochii, limba, gura. Embrionul iniţiază primele reacţii motrice.
Ficatul este capabil să producă celulele din sânge.

8
 PERIOADA FETALĂ
(săptămâna a 9-a a dezvoltării – până la naştere)

La începutul săptămânii a 9-a, capul încă mai reprezintă ½ din lungimea totală a
corpului, dar până în săptămâna a 12-a ritmul său de creştere scade, în timp ce lungimea
întregului corp devine mai mult decât dublă celei din săptămâna a 9-a.
Faţa este largă, ochii lateralizaţi, cu pleoapele fuzionate, urechile încă în poziţia joasă.
Membrele sunt scurte, cu degetele mici, dar până la finele săptămânii a 12-a, membrele
superioare capătă proporţii definitive, în timp ce membrele inferioare îşi capătă proporţiile cu o
săptămână mai târziu. În săptămâna a 10-a, ansele intestinale reintră în cavitatea peritoneală şi
celomul cordonului ombilical dispare. Ficatul este principala sursă de elemente figurate
sanguine, dar spre finele săptămânii a 12-a activitatea sa începe să scadă şi splina preia acest
rol. Tot în această săptămână, organele genitale iau forma matură fetală, iar rinichiul îşi începe
funcţia secretorie. Fetusul reacţionează la stimuli, dar mişcările lui nu sunt percepute de mamă.
La finele săptămânii a 12-a, sunt prezente reflexul palpebral şi reflexul de succiune la atingerea
buzelor.
În săptămâna a 13-a, procesul de creştere se accelerează până în săptămâna a 16-a. Capul
este mai mic raportat la dimensiunile corpului. Pe scalp au apărut firele de păr; membrele s-au
alungit şi osificarea scheletului este avansată. Spre finele săptămânii a 16-a, ovarele
diferenţiate conţin ovogonii şi foliculii primordiali.
Între săptămânile a 16-20, creşterea în lungime are ritm încetinit, dar ajunge la
aproximativ 50mm.
Membrele inferioare şi-au căpătat proporţiile, iar mişcările fetale sunt simţite de către
mamă. De la această dată, naşterea urmează la 147±15 zile.
În săptămânile 18-20, uterul este complet format şi începe să apară lumenul vaginal. În
săptămâna a 20-a începe procesul de coborâre a testiculului. În aceste 3 săptămâni, tegumentul
se acoperă cu vernix caseosa (secreţie grasă amestecată cu resturi de epiteliu descuamat), ce
protejează pielea fetusului. La finele săptămânii au apărut firele fine de păr lanugo, cu rol de
fixare pentru vernix caseosa. Sunt vizibile genele. Tot în această perioadă se formează

9
grăsimea brown în jurul arterelor carotidă şi subclavie, posterior de stern şi perirenal. Ea
conţine o mare cantitate de mitocondrii care, prin oxidarea acizilor graşi, menţin temperatura
corpului.
Săptămânile 21-25 sunt caracterizate prin creşterea mare în greutate. Corpul a devenit
relativ proporţionat, dar pielea este încreţită, transparentă şi de culoare roşiatică, din cauza
numeroaselor capilare sanguine. În săptămâna a 24-a celulele alveolare pulmonare elaborează
suractantul, o substanţă lipidică, care scade tensiunea superficială la nivelul de contact aer-
alveolă, eliminând posibilitatea de atelectazie sau colaps pulmonar.
Între să ptămânile 26-29, fetusul este viabil, chiar dacă se naşte prematur, datorită
dezvoltării suficiente a plămânilor şi a vaselor sale. Sistemul nervos central este de ajuns de
matur pentru a controla mişcările respiratorii ritmice şi temperatura corpului. Ochii se
redeschid. Stratul de grăsime albă sucutanat este bine dezvoltat, în special în jurul articulaţiei
radiocarpiene. La finele săptămânii a 28-a, eritropoieza scade la nivelul splinei, funcţia ei fiind
preluată de măduva osoasă.
În săptămânile 30-40, pielea devine netedă, cantitatea de grăsime albă ajunge la 7-8%
din greutatea corpului. Reflexul pupilar la lumină este prezent din săptămâna a 30-a.
În săptămâna a 36-a, circumferinţa capului este egală cu cea a abdomenului, după care
ultima poate deveni mai mare. Cu cât se apropie termenul de naştere, creşterea încetineşte, la
termen, fetusul are o lungime de 50-51cm vertex-călcâi şi o greutate de 3200-3400g.
În ultimile săptămâni, fetusul scade cu cca 14g grăsime pe zi, grăsime care la naştere
reprezintă cca 16% din greutatea corporală. Pielea devine albă sau roz-albăstruie, toracele este
proeminent, testiculele sunt în scrot.
În această ultimă perioadă, creşterea fetală este influenţată de glucoza maternă şi de către
aminoacizii materni ca sursă de energie pentru metabolismul fetal. Insulina necesară
metabolismului glucidic este secretată de pancreasul fetal; insulina maternă străbate placenta în
cantitate insuficientă. Alţi factori care influenţează dezvoltarea sunt: alimentaţia mamei,
fumatul, sarcina gamelară, circulaţia placentară, factorii genetici

10
 TEMA III – Săptămâna a-3-a

PROCESUL DE CREŞTERE - VIAŢA EXTRAUTERINĂ

La naştere, există aproximativ 100 de trilioane de celule în organism.

72 de ore – copilul poate pierde cca 10% din greutatea natală – 2500g. Talia natală este
de 49cm. Reacţionează la figura umană şi este sensibil la lumină. Suspensia ventrală nu
permite controlul asupra poziţiei capului. Copilul neo-natal are cel mai frecvent ochii albaştri,
deoarece irisul nu dispune încă de melanocite. Treptat însă, aceştia produc pigmenţi care
determină şi explică schimbarea culorii irisului. Pruncul întoarce capul dintr-o parte în cealaltă.
3 săptămâni – apare suferinţa.
1 lună – ridică pieptul. Membrele inferioare sunt destinse. Ţine capul în suspensie
ventrală câteva secunde. Emite sunete laringiene. Se constată reflexul de mers şi de apucare
prin flectarea degetelor în pumn. Priveşte persoane şi urmăreşte obiecte cinetice. Este atent la
faţa mamei atunci când aceasta îi vorbeşte. Comută privirea în direcţia sunetului. Plânge la
foame şi disconfort. Face mişcări atunci când i se vorbeşte sau zâmbeşte.
1½ lună – apar lacrimile.
2 luni - localizează şi fixează obiectele. Recunoaşte figura mamei. Apar surâsul şi
plăcerea. Emite vocale solitare. E atent când i se vorbeşte. Zâmbeşte la contacte sociale.
3 luni - întinde mâna spre jucărie dar nu o nimereşte. Apare râsul şi se constată mimica
dezolării. Urmăreşte mişcările propriilor mâini. Localizează direcţia sunetului. Via sunete
articulate se manifestă gânguritul. Până să coboare laringele cu cca 3cm, copilul în acelaşi timp
emite sunete şi deglutează.
Reflexul hidrocinetic al pruncului se explică prin experienţa ancorată intrauterin în
oceanul amniotic.
4 luni - greutatea se dublează în raport cu cea natală. Poziţia capului e fermă iar mâinile
se-ating în joacă. Nu poate ridica jucăriile pe care le scapă din mâini.

11
 Râde în hohote sau cascadă. Manifestă supărare şi furie la contuzionarea sau sistarea
contactului social. Mimica şi gestica trădează plăcerea.
5 luni - apar anxietatea şi agresivitatea. Se sprijină în antebraţe şi îşi duce piciorul la
gură. Ţine spatele drept. Duce obiectele la gură cu ambele mâini. Stropeşte cu apă. Întinde
braţele spre biberon. Caută cu privirea obiectul de joacă atunci când îl scapă. Reţine în mână
un obiect şi priveşte la altul. Mama devine persoana privilegiată. Deosebeşte persoanele străine
de celelalte.
6 luni - volumul creierului atinge 50% din valoarea definitivă. Zâmbeşte imaginii din
oglindă. Încearcă să recupereze obiectul pierdut. Surâde persoanei cunoscute. Trece repede de
la plâns la râs. Imită mimica anturajului.
7 luni - se sprijină pe o mână şi se rostogoleşte. Ridică spontan capul. Duce mâncarea la
gură cu o singură mână. Transferă un cub dintr-o mână în cealaltă. Spune Ba sau Da ori Ea.
Vrea să fie cu mama şi în braţele ei în momentele de relaxare ori avanictemerale.

Un grup de cercetători de la Universitatea Türku din Finlanda a descoperit că, dacă

bebeluşilor adormiţi li se creează un mediu cu anumite sunete, în dimineaţa următoare ei le vor
recunoaşte. Una din explicaţiile date de medici acestui fenomen este aceea că bebeluşii nu îşî
debranşează creierul atunci când dorm, aşa cum se întâmplă în cazul adulţilor. La o vârstă
precoce se ştie faptul că intuiţia şi instinctele acţionează în mod prioritar, pentru că lipsesc
experienţele şi elementele care structurează o judecată analitică a puiului de om. Dar bebeluşii
rămân conectaţi în mare măsură la stimulii externi - sunet, lumină, miros, contactul fizic -
pentru a acumula experienţe în mod continuu, dincolo de bariera ciclului veghe-somn.
Pe măsură ce omul se îndreaptă spre maturitate, trecând prin copilărie şi adolescenţă,
emisfera stângă a creierului e stimulată prioritar (memorie, analiză, strategie, logică), în
detrimentul emisferei drepte (instinct, intuiţie, creativitate). Astfel, la adulţi, în timpul
somnului, creierul se deconectează de la realitate, ceea ce permite ES să se refacă. În locul ei
este activată ED - somnul este una dintre metodele de anihilare a discernământului, alături de
stres puternic, consum de droguri şi băuturi alcoolice. Gândirea alternativă e puţin productiv /
unilateral / infirm.

12
 Emisferele cerebrale - principalele specializări :

EC-S EC-D

Capacitate lingvistică Capacitate lingvistică pauperă

Are nevoie de cuvinte
dezvoltată Construieşte imagini
Respectă sintaxa Priveşte aspecte non-verbale / para-
Spirit logic-analitic-raţional Sintaxă
verbale vizuală
Sintaxă fonică
Atenţie focalizată Atenţie difuză
Conştiinţa timpului Non-temporal
Limbaj digital Limbaj analogic
Nevoia de explicaţie Se sprijină pe intuiţie
Gândire secvenţială Holognosie

La copii - până la o anumită vârstă - creierul rămâne, în timpul somnului, conectat la

stimulii externi, ceea ce înseamnă că bebeluşii accesează concomitent serviciile ambelor
emisfere ale creierului. În starea de veghe se păstrează acelaşi tip de gândire izocronă -mult
mai productivă şi mai vastă.
Trecerea la gândirea alternativă începe odată cu intrarea copilului în sistemul
educaţional instituţionalizat, unde - în mod eronat - se stimulează o gândire analitică, ceea ce
provoacă un grav dezechilibru în personalitatea, comportamentul şi modul de a raţiona şi
relaţiona al omului din viitor.
8 luni - apare bucuria. Cuvintele sunt tranşate sau măcelărite. Elementele izofone sunt
iterate - MA-MA şi TA-TA. Teama faţă de persoanele alogene este manifestă. Revendică
prezenţa mamei. E capabil de furie pentru a obţine sau refuza ceva. Plânge când e certat şi se
bucură atunci când i se vorbeşte frumos.
9 luni - adoptă şi speculează poziţia şarpelui. Caută şi descoperă obiectele ascunse. Se
ridică singur în picioare. Arată un obiect cu arătătorul.

13
 Pronunţă un cuvânt cu sens. Bea din cană. Se exprimă prin gestică.
10 luni - greutatea în raport cu cea natală se triplează.
Ascultă ceasul. Reacţionează când i se pronunţă numele. Suge policele.
1 an - copilul cu un volum al creierului de 60% din valoarea celui definitiv se ridică şi
face câţiva paşi, dar cade. Se deplasează sprijinindu-se în mâni şi picioare. Merge ţinut de-o
mână. Râde când îşi vede chipul în oglindă. Vrea să-l atingă, dar nu-1 recunoaşte încă.
Reuşeşte să emită sunete cărora li se dă sau recunoaşte un sens. Loveşte mingea şi selectează
jocurile. Imită câinele sau vaca şi ceasul. Manipulează linguriţa.
1 an şi 3 luni - merge singur. Se caţără pe scări. Stă în genunchi. Clădeşte un turn din 2
cuburi. Trasează o linie cu creionul. Priveşte atent imaginile tomice. Manifestă câteva dorinţe
sau necesităţi. Se hrăneşte singur cu linguriţa. Îşi îmbrăţişează părinţii.
1½ an - copilul e sigur pe mersul lui. Construieşte un turn din 3 cuburi. Îl interesează
pozele. Sare pe ambele picioare. Fuge cu dificultate. Răsfoieşte cartea ventilând 2 pagini
deodată. Cunoaşte semnificaţia a 10 cuvinte. Vorbeşte despre el la altă persoană. Numeşte
poze. Identifică mai multe părţi ale corpului. Formează propoziţii simple. Ajută la strânsul
jucăriilor. Se echipează singur.
2 ani - volumul creierului atinge 75% din valoarea definitivă, iar capul copilului
reprezintă '/5 din corp. Răsfoieşte o carte filă cu filă. Desenează cercul şi linia verticală.
Aleargă. Cere hrană şi de băut. Spune când vrea să meargă la toaletă. Repetă cuvintele mamei.
2½ ani - apare controlul sfincterial. Merge pe vârfurile picioarelor. Copilul sare. Ţine
creionul strâns în pumn. Realizează diferenţele de sex. Foloseşte pronumele Eu şi îşi descoperă
numele întreg.
3 ani - Apare sentimentul de pudoare. Întreabă mereu De ce? Descoperă şi valorifică
elemente de topică (sus - jos şi faţă - spate). Nu poate desena o dreaptă paralelă cu una din
marginile mesei. Mănâncă decent Urcă scările alternând picioarele. Merge pe bicicletă.
Numără până la 10. Participă la jocuri simple. Stă într-un picior. Se spală pe mâini. Repetă
cântece. Îşi cunoaşte numele şi sexul. Lobul frontal drept al creierului controlează percepţia
sinelui.

14
 4 ani – copilul, cu o înălţime dublă faţă de cea natală, achiziţionează cea. 50 de cuvinte
pe lună. Sare într-un picior. Apare starea afectivă de mândrie. Distinge dreapta - stânga.
Copilul nu înţelege noţiunea de echidistanţă.
Numără monede. Spune o poveste. Mitraliază cuvintele. Merge singur la toaletă.
5 ani - fineţea auzului se dublează. Se raportează la alţii imitându-i. Apare limbajul
interior. Se diferenţiază culorile intermediare - portocaliu/indigo. Distinge dimineaţa de seară.
Numără 10 monede corect. Pune întrebări asupra sensului indicat sau vehiculat de cuvinte.
Repetă regulile jocurilor. Pe linia generalizării observăm plasarea simetrică a punctelor de o
parte şi de alta a mijlocului (intercalările).
6 ani - interogarea sau interpelarea celorlalţi vizează 29% explicaţii etiologice, 50%
motivări psihologice şi 21% justificarea exigenţelor societăţii. Capul reprezintă '/6 din corp.
Numeşte anotimpurile.
7 ani - creierul are 1200 de grame. Se descoperă conservarea masei. Cresc îndeosebi
lobii frontali a căror pondere ajunge la 27% din masa cerebrală. Se cultivă simţul topografic.
Se ajunge la generalizarea raportului de echidistanţă - punctele dispuse în linie dreaptă. Copilul
abia intrat în şcoală va realiza la interval de 1 an conservarea volumului/greutăţii.
Inteligenţa presupune concentrare de potasiu în creier.
Emisia undelor tetha sucombă. Ele apar la adulţi doar în actele de dominare sau extensie
a personalităţii, frustrare şi decizie.

TEMA IV – Săptămâna a-4-a

DEZVOLTAREA PIELII ŞI A DERIVATELOR EI

Pielea

15
 Pielea are o dublă origine: ectodermală, pentru epidermă şi mezodermală pentru derm şi
hipoderm.
În luna a doua, epiderma este formată din două straturi: unul profund, germinativ, şi
unul superficial denumit periderm. În decursul lunii a treia, apare şi al treilea strat,
intermediar.
Celulele mezenchimale, care vin în raport cu celulele ectodermale, se condensează, spre
finele lunii a II-a, formând corionul (dermul). Tot în această perioadă, celulele mai profunde se
diferenţiază în ţesut areolar subcutanat sau hipoderm.

Părul

Prima etapă în diferenţierea părului constă dintr-o invaginare a straturilor epidermei, în

grosimea corionului. Această invaginaţie denumită folicul pilos este alcătuită, la periferie,
dintr-un strat de celule cubice, ce va forma teaca externă a părului. Extremitatea liberă,
profundă, a foliculului este dilatată, formând bulbul părului şi, în dreptul ei, mezenchimul
condensat alcătuieşte papila părului.

Unghiile

Unghiile se formează printr-un proces de keratinizare a epidermei. În decursul lunii a

treia, pe vârful degetelor, apar îngroşări ale epidermei. Acestea sunt denumite câmpuri
ungheale. Unghia adevărată se formează în stratul profund al plicei ungheale proximale, care ia
denumirea de matricea unghiei. Aceasta reprezintă zona de creştere şi se întinde distal sub
forma unei zone albicioase numită lanula.

Glandele sudoripare

16
 Glandele sudoripare apar sub forma unor muguri plini. Mugurele se alungeşte şi capătul
lui terminal formează o serie de anse caracteristice glandei. În luna a VII-a apare şi lumenul.

Glandele sebacee

Apar sub forma unui mugure plin al tecii externe a foliculului pilos. Ulterior, capătă
lumen prin degenerescenţa grasă a celulelor centrale.

TEMA V – Săptămâna a-4-a

DEZVOLTAREA FEŢEI

Dezvoltarea feţei se realizează între săptămânile 5-8, pe seama mugurilor formatori ai

feţei.
Mugurele frontal generează fruntea, osul frontal, oasele nazale.
Mugurele nazal medial generează porţiunea medială a oaselor nazale, septul nazal
membranos, vomerul, lama perpendiculară a etmoidului, porţiunea mediană profundă a buzei şi
gingiilor superioare, frâul buzei superioare, oasele incisive.

17
 Mugurele nazal lateral generează partea laterală a nasului până la unghiul medial al
orbitei, partea laterală a oaselor nazale, procesul frontal al maxilarului, masele laterale ale
etmoidului cu cornetul nazal superior şi cornetul nazal mijlociu, cornetul nazal inferior, lama
ciuruită a etmoidului, osul lacrimal.
Mugurele maxilar generează buza superioară, regiunea superioară a obrajilor, maxilarul,
oasele zigomatice, oasele palatine, scuama temporalului.
Mugurele mandibular generează buza inferioară, gingiile, frâul buzei inferioare, bărbia,
partea inferioară a obrajilor, mandibula.

TEMA VI – Saptămâna a-5-a

REGIUNEA BRANHIALĂ

Această regiune are ca limite stomodeumul (situat superior), proeminenţa cardiacă

(situată inferior) şi pereţii laterali ai capului şi gâtului (situaţi lateral).
Ea generează formaţiuni din structura gurii primitive, a gâtului şi a toracelui. Regiunea
este formată din arcuri şi şanţuri branhiale.

18
 Pe peretele faringian, în regiunea dorsală, există o zonă de formă triunghiulară, unde nu
există şanţuri. Această zonă se numeşte câmp mezobranhial. Derivatele sale sunt: limba,
epiglota şi tiroida.
Limba se formează prin fuziunea a trei muguri linguali:
 Un mugure central impar
 Doi muguri laterali pereche
Epiglota. Se dezvoltă din arcurile branhiale III şi IV. Ea se formează din prelungire
eminenţei hipobranhiale (furcula) şi se continuă cu prelungirile aritenoide, care vor genera
cartilajele aritenoide.
Tiroida. Apare la sfârşitul săptămânii a 3-a. Ea se dezvoltă din planşeul viitorului
faringe, unde, pe linia mediană, anterior de eminenţa hipobranhială, se formează o înfundare a
endodermului (canalul tireoglos), care străbate planşeul cavităţii bucale. La extremitatea
anterioară, canalul prezintă o dilataţie care dă naştere unui mugure, prin diviziunea căruia se
formează lobii tiroidieni. În tiroidă se formează o serie de cavităţi (care vor genera foliculii
tiroidieni).
În luna a III-a, apare coloidul, care umple cavităţile foliculare.

TEMA VII – Săptămâna a-5-a

DEZVOLTAREA MEMBRELOR

Modul lor de dezvoltare arată că sunt prelungiri ale peretelui lateral al corpului, care
reprezintă primordiile membrelor.
19
 În decursul săptămânii a şasea, are loc o primă segmentare a primordiilor, prin apariţia
unui şanţ circular, distal, ce separă paletele de restul membrului. Paletele sunt lăţite, în timp ce
restul membrului a devenit cilindric. În săptămâna a şaptea, apare un nou şanţ care separă
braţul de antebraţ (coapsa de gambă) şi concomitent apar îngroşările digitale, pe marginea
liberă a paletelor.

TEMA VIII – Săptămâna a-6-a

DEZVOLTAREA SISTEMULUI OSOS

Dezvoltarea scheletului axial

Coloana vertebrală îşi are originea în celulele peretelui ventro-medial al somitelor care
îşi pierd aranjamentul lor regulat şi formează o masă difuză numită sclerotom, care migrează şi
înconjoară tubul neural. Această teacă mezenchimatoasă este divizată transversal prin septuri
intersegmentare.
Coastele apar ca prelungiri ale arcurilor vertebrale trimise între miotoame.
Sternul. Schiţa sternului alcătuieşte barele sternale. Barele se apropie una de alta, pe
linia mediană şi fuzionează formând sternul.

Dezvoltarea craniului

Stadiul mezenchimatos. Apare dintr-o condensare a mezodermului înconjurător, care

formează o capsulă în jurul encefalului.

20
 Stadiul cartilaginos. Apare sub forma unor centri în care ţesutul conjunctiv
mezenchimatos se transformă în ţesut conjunctiv cartilaginos.
Stadiul osos. La nivelul craniului cartilaginos, începe procesul de osificare prin apariţia
unor centri primari de osificare. După naştere, apar centrii secundari de osificare, care duc la
formarea osului definitiv.

Dezvoltarea scheletului membrelor

Membrul toracic şi centura scapulară.

Clavicula. Blastemul ei apare în săptămâna a 6-a şi la embrionul de 15mm, la cele două
extremităţi, se observă câte un centru de condrificare, dar, în acelaşi timp, în blastem apar şi
centrii de osificare. Aceştia fuzionează la finele lunii a doua şi trimit prelungiri spre cartilajele
extremităţilor, care între timp s-au format.
Scapula posedă o schiţă unică cartilaginoasă, în care apar: un centru primar pentru corp,
spină şi acromion; un al doilea centru primar pentru procesul coracoid, în primul an de la
naştere.
Humerusul. În perioade diferite, apar trei centri primari de osificare (unul pentru diafiză
şi câte unul pentru fiecare epifiză).
Radiusul se condrifică în săptămâna a şaptea, iar centrii de osificare apar după cum
urmează: pentru epifiza proximală până la 8 ani, iar pentru epifiza distală în primul an după
naştere.
Ulna. Centrii de osificare apar pentru epifiza distală la 6 ani; pentru olecran, aceştia apar
între 19-20 ani.
Oasele carpului se osifică după naştere.
Primul metacarpian are un centru epifizar proximal, spre deosebire de toate celelalte
metacarpiene, care au câte un centru epifizar distal.
Atât metacarpienele, cât şi falangele, au toţi centrii prezenţi, la vârsta de 3 ani.

Membrul pelvin şi centura pelvină.

21
 Coxalul se osifică prin trei centri care îşi fac apariţia în primele săptămâni, câte un
centru de fiecare os. Oasele coxale, împreună cu sacrul, formează bazinul care, pe măsură ce
creşte, suferă modificări importante în diametrele sale.
Femurul are mai mulţi centri de osificare pentru epifiza proximală: pentru capul femural
apare la 10 luni după naştere; pentru trohanterul mare între 3-5 ani; pentru trohanterul mic între
9-10 ani.
Tibia. Fuzionarea epifizei proximale cu diafiza se face la pubertate. Centrul epifizei
distale apare după luna a şasea.
Fibula are un centru epifizar proximal care apare în jurul vârstei de 6 ani şi un centru
epifizar distal, ce apare în prima jumătate a celui de-al 2-lea an.
Oasele tarsului. Sunt prezente în momentul naşterii, deoarece şi funcţional sunt
solicitate mai devreme. În toate cazurile, calcaneul şi astragalul au centrii apăruţi la această
dată; cuboidul are acest centru numai în 60% din cazuri; în cel de-al doilea an, apare centrul
exocuneiformului. Pentru celelalte tarsiene centrii apar în anul al 13-lea. Centrul cel mai tardiv
este cel pentru tuberul calcanean, care apare între 8-9 ani.
Metatarsienele şi falangele prezintă aceleaşi caracteristici ca şi metacarpienele şi
falangele mâinii şi degetelor.

22
 TEMA IX – Săptămâna a-6-a

DEZVOLTAREA SISTEMULUI MUSCULAR

Primul semn al diferenţierii celulelor musculare, din masa de ţesut mezenchimatos,

constă în alungirea celulelor ce vor deveni mioblaste. Indiferent de felul muşchiului căruia îi
vor da naştere, aceste celule au un caracter comun: la data apariţiei sunt anastomozate între ele
prin prelungirile lor. În protoplasma lor, numită sarcoplasmă, există formaţiuni granulare, prin
unirea cărora se formează miofibrile.
Mioblastele, ce vor deveni fibre ale muşchiului neted, se alungesc şi păstrează nucleul
cu formă alungită în poziţie centrală. Primul muşchi neted care apare este cel din peretele
esofagului (săptămâna a cincea).
Fibrele ce vor deveni componente ale muşchilor striaţi, îşi diferenţiază în luna a treia, în
miofibrile, benzi clare alternând cu benzi întunecate limitate la fasciculele de fibrile. Spre
finele lunii a treia, mioblastele muşchilor striaţi prezintă nuclei numeroşi dispuşi central. În
decursul lunii a cincea, nucleii sunt împinşi la periferie prin înmulţirea fibrilelor.
Muşchiul cardiac derivă din mezodermul care înconjoară tubul cardiac primitiv.
Miofibrilele apar la periferia celulei şi se continuă pe distanţe mari, trecând în protoplasma
celulei vecine. Nucleii celulelor sunt centrali. Ceea ce caracterizează această musculatură este
apariţia, în ultima perioadă a vieţii fetale, a discurilor intercalare.

23
 TEMA X – Săptămâna a-7-a

DEZVOLTAREA APARATULUI RESPIRATOR

Laringele

Laringele are o origine dublă: regiunea supraglotică se dezvoltă din peretele ventral al
faringelui, iar regiunea sub-glotică din extremitatea cranială a traheei.

Traheea şi bronhiile

După ce spre finele săptămânii a treia mugurele primitiv s-a bifurcat în cele două bronhii,
segmentul cuprins între locul de bifurcare şi locul de origine se alungeşte devenind trahee.

Plămânii

Bronhiile primare încep să se ramifice: bronhia dreaptă dă două ramuri laterale, una superioară
mică pentru lobul superior pulmonar, alta mijlocie pentru lobul mijlociu, capătul caudal al bronhiei
primitive rămânând să deservească lobul inferior al pulmonulul drept. Bronhia primară stângă dă o
singură ramificaţie laterală pentru lobul superior stâng, capătul terminal al bronhiei formând bronhia
secundară inferioară pentru lobul inferior al pulmonului stâng. Mugurii bronhiali secundari se vor
divide dihotomic, în grosimea ţesutului înconjurător dorsal şi vor împinge treptat acest ţesut, care
îmbracă aceste ramificaţii.
Aceste ramificaţii şi învelişul lor alcătuiesc o proeminenţă ovală denumită proeminenţă
pulmonară.

24
 TEMA XI – Săptămâna a-8-a

DEZVOLTAREA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Primordiul cordului se formează într-o regiune numită arie cardiogenă, dintr-o structură
numită tubul cardiac primitiv.
Între săptămânile cinci-opt, tubul cardiac primitiv suferă un proces de remodelare şi
septare prin care lumenul unic va fi transformat în cele patru camere ale cordului definitiv.
În timpul săptămânii a şasea se formează un sept interventricular muscular ce va separa
parţial ventriculele.
În jurul zilei 26, în timpul remodelării atriale, partea superioară a atriului va fi coborâtă
pe linie mediană. În ziua 28, această coborâre determină apariţia septului prim, de formă
semilunară.
În timp ce septul prim se dezvoltă, o porţiune de ţesut în forma de semilună apare în
partea superioară a atriului drept, adiacent septului prim. Acesta este septul secund. Septul
interatrial matur se formează prin fuzionarea celor două septuri parţiale embrionare, septul
prim şi septul secund. Pe măsura dezvoltării septului prim, patru expansiuni tisulare se dezvoltă
la periferia canalului atrioventricular. Aceste îngroşări poartă numele de pernuţe: dreaptă,
stângă, superioară şi inferioară. Pernuţele superioară şi inferioară se unesc formând septul
intermediar care divide canalul atrioventricular comun în două canale atrioventriculare drept
şi stâng.
Valvele atrioventriculare încep să se formeze între săptămânile 5-8. Miocardul
înconjurător al canalelor atrioventriculare drept şi stâng formează anterior şi posterior

25
cuspidele. Aceste cuspide sunt strâns legate de marginea canalelor. Marginea liberă a fiecărei
cuspide este ataşată de pereţii posteriori şi anteriori ventriculari prin tendoane subţiri numite
coarde tendinoase care se inseră pe mici ridicături ale miocardului, numite muşchi papilari.

TEMA XII – Săptămâna a-9-a

DEZVOLTAREA APARATULUI DIGESTIV

Aspecte generale

Aparatul digestiv îşi are originea în segmentele tubului digestiv primitiv format din:
Intestinul cefalic. Se întinde de la nivelul membranei faringiene şi până la jumătatea
celei de a doua porţiuni a duodenului.
Intestinul mijlociu. Se întinde până la flexura splenică.
Intestinul posterior. Se întinde de la flexura splenică şi până la membrana cloacală
(separă intestinul posterior de exterior).

Esofagul

Esofagul prezintă două segmente, fiecare având o origine separată: un segment

retrotraheal provenit din porţiunea faringiană a intestinului cefalic şi un segment infratraheal
provenit din porţiunea pregastrică a intestinului cefalic.

26
 Stomacul

Apare sub forma unei dilataţii fuziforme, aşezată în plan mediosagital. Deci prezintă două feţe,
una dreaptă şi una stângă şi două margini (anterioară şi posterioară). La data apariţiei este situat în
poziţie înaltă, în regiunea viitorului gât. În timpul coborârii, stomacul suferă modificări de formă şi
poziţie. Stomacul se curbează mai mult pe marginea sa posterioară (marea curbură) şi mai puţin
pe marginea anterioară (mica curbură).
Tot ca o consecinţă a acestui proces, concomitent apare deplasarea de 90 de grade a
stomacului spre dreapta.

Intestinul

Intestinul este un tub cu calibrul uniform, întinzându-se de la pilor până la cloacă. Ventral
comunică cu vezicula ombilicală prin intermediul canalului vitelin. În raport cu originea canalului
vitelin, intestinul este împărţit într-o ramură superioară şi o ramură inferioară. Din ramura
superioară se diferenţiază duodenul, jejunul şi cea mai mare parte din ileon, iar din cea inferioară
restul ileonului şi colonul cu segmentele sale.
Cloaca este porţiunea dilatată, terminală, a intestinului posterior ce serveşte ca rezervor comun
pentru urină şi fecale.

Ficatul

Ficatul apare sub forma unul diverticul ventral al intestinului anterior. Capătul cranial al
acestui diverticul dă doi muguri: mugurele hepatic, mugurele veziculei biliare şi al canalului
cistic.

Pancreasul

27
 Pancreasul apare în regiunea intestinului care va deveni duoden. El prezintă doi muguri:
unul ventral şi unul dorsal. Mugurele pancreatic ventral formează partea inferioară a capului
pancreatic. Restul pancreasului este dat de către mugurele dorsal.

TEMA XIII – Săptămâna a-10-a

DEZVOLTAREA APARATULUI EXCRETOR

Aparatul uro-genital îşi are originea într-o bandă de ţesut, întinsă din regiunea cervicală
până în regiunea caudală a embrionului, numită creastă uro-genitală.
În ontogeneza şi filogeneza rinichiului, se succed trei etape: pronefros, mezonefros şi
metanefros.

Pronefrosul

Pronefrosul reprezintă prima etapă în dezvoltarea rinichiului ce apare încă de timpuriu.

La om, el este un organ abia schiţat, rudimentar, având o existenţă pasageră. Astfel, în ziua a
28-a nu mai există nici o urmă a pronefrosului.

28
 Mezonefrosul

La sfârşitul săptămânii a 4-a, înainte ca pronefrosul să regreseze definitiv, apare a doua

schiţă a rinichiului - mezonefrosul. El va da naştere, la bărbat, canalelor excretoare ale
testiculului, iar la femeie dispare fără a da derivate.

Metanefrosul (rinichiul definitiv)

Metanefrosul (rinichiul definitiv) îşi face apariţia încă din săptămâna a 5-a, înainte ca
mezonefrosul să involueze. Metanefrosul are o dublă origine: diverticulul metanefrogen sau
diverticulul ureteral şi blastemul metanefrogen (porţiunea caudală a cordonului nefrogen).
La capătul terminal, diverticulul metanefrogen (mugurele ureteral) prezintă o dilataţie
numită ampulă.
Din mugurele ureteral se va forma ureterul.
Sub acţiunea inductoare a blastemului metanefrogen, cu care ampula mugurelui ureteral
este în contact, ampula proliferează şi se ramifică dihotomic, repetat, dând naştere pelvisului
renal, calicelor mari, calicelor mici şi tubilor colectori ai rinichiului.

TEMA XIV – Săptămâna a-10-a

DEZVOLTAREA APARATULUI GENITAL

Organele genitale externe

29
 La finele săptămânii a 5-a, sub cordonul ombilical, se formează o ridicătură conică numită
tuberculul genital. Tuberculul genital creşte formând schiţa penisului, sau a clitorisului.

Diferenţierea testiculului

În ţesutul central care formează medulara testiculului, se diferenţiază cordoane celulare,

pline, aşezate radiar, în care se observă celulele germinale. Aceasta este schiţa viitorilor tubi
seminiferi.
Fiecare cordon testicular se divide în 3-4 cordoane flexoase numite tubi contorţi. Fiecare grup
de tubi contorţi este separat de ceilalţi prin septuri conjunctive plecate de la albuginee spre
mediastinul testicular, formându-se astfel lobulii testiculului.

Diferenţierea ovarului

În masa centrală a glandei apar îngrămădiri de celule indiferente printre care se văd şi
rare celule germinale. Sub epiteliul germinativ, periferic şi înconjurând medulara primitivă, se
produce o îngrămădire celulară care formează corticala primitivă a ovarului.
În decursul lunii a 3-a, ovarul creşte si epiteliul germinativ proliferează dând naştere
corticalei secundare, în timp ce medulara şi corticala primară degenerează şi sunt invadate de o
reţea vasculo-fibroasă. În acest mod ia naştere medulara definitivă.

TEMA XV – Săptămâna a-11-a

30
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI NERVOS

Aspecte generale

Sistemul nervos îşi are originea în placa neurală, întinsă de o parte şi de alta a liniei
mediane a spatelui embrionar. Pe mijlocul ei apare un şanţ, şanţul neural. Marginile şanţului,
care se înalţă, formează plicile neurale. Plicile neurale se unesc şi formează tubul neural.

Măduva spinării

Măduva spinării este formată pe seama porţiunii mijlocii şi inferioare a tubului neural.

Encefalul

Encefalul se dezvoltă din porţiunea cefalică a tubului neural. După închiderea tubului
neural, se văd cele trei vezicule: prozencefalul sau creierul anterior; mezencefalul sau creierul
mijlociu şi rombencefalul sau creierul posterior.
Din prozencefal iau naştere:
 Rinencefalul sau creierul olfactiv, corpii striaţi, cortexul cerebral.
 Veziculele optice, talamusul, metatalamusul, hipotalamusul, chiasma optică, hipofiza
nervoasă, tuberculii mamilari.
Mezencefalul rămâne ca atare şi va da coliculii cvadrigemeni, tegmentul şi pedunculii
cerebrali.
Din rombencefal iau naştere:
 Cerebelul, puntea.
31
  Bulbul rahidian.

TEMA XVI – Săptămâna a-11-a

DEZVOLTAREA ORGANELOR DE SIMŢ

Organele gustului

Organele gustului sunt reprezentate prin mugurii gustativi. Ei se diferenţiază în decursul

lunii a II-a sub forma unei îngroşări a epiteliului lingual, a vălului palatin, a epiglotei, fiind
foarte numeroşi în peretele lateral al şanţului care înconjoară papilele circumvalate. Celulele
epiteliale ale mugurilor se alungesc perpendicular pe suprafaţa epiteliului de origine şi se
diferenţiază în celule gustative şi celule de susţinere. Celulele gustative se termină printr-o
prelungire receptoare şi pe corpul lor se găsesc butonii terminaţiilor nervilor cerebrali VII, IX
şi X. Aceşti muguri sunt conţinuţi într-o cavitate ovoidă a epiteliului, care se deschide la
suprafaţă prin porul gustativ, prin care ies fibrele receptoare.

Nasul şi formaţiunile olfactive

Primordiul organului olfactiv apare sub forma a două plăci de ectoderm îngroşat,
placodele olfactive, situate pe faţa infero-laterală a creierului anterior. În săptămâna a 5-a,
placodele se găsesc situate în fundul unor depresiuni, fosetele olfactive. Procesele nazale se
unesc între ele şi cu mugurele maxilar, formând doi saci olfactivi orbi. Orificiile de intrare în
sacii olfactivi reprezintă narinele primitive; membrana buconazală, care separă sacii olfactivi
de stomodeum, se resoarbe şi apar coanele primitive.

32
 Septul nazal creşte, se uneşte cu premaxila şi cu palatul dur, separând cele două fose
nazale.

Ochiul şi anexele sale

La formarea ochiului şi a anexelor sale, iau parte tubul neural (care generează retina),
ectodermul (care generează cristalinul) şi mezodermul (care generează tunicile ochiului).

Urechea

Urechea internă este de origine epitelială şi primordiul ei este o îngroşare ectodermală

situată de o parte şi de alta a creierului posterior.
Urechea medie este derivată a pungii branhiale endodermice.
Urechea externă. Meatul acustic extern este derivatul primei pungi ectodermice.

33
 PARTEA a-II-a

GENETICĂ UMANĂ

TEMA XVII – Săptămâna a-12-a

DIVIZIUNEA CELULARĂ

Diviziunea mitotică

34
 Principalele etape ale mitozei sunt următoarele:
 Profaza - se caracterizează prin „apariţia” cromozomilor şi a fusului de diviziune.
 Prometafaza - membrana nucleară dispare. Cromozomii se ataşează prin centromer pe
fibrele fusului extins între centrioli.
 Metafaza - este faza în care se observă cel mai bine că, cromozomii sunt scindaţi în două
cromatide. Ei se dispun într-un plan ecuatorial al celulei.
 Anafaza - cromatidele aceluiaşi cromozom se separă şi se îndreaptă spre fiecare pol al
fusului.
 Telofaza - membrana nucleară se reformează. Cromozomii nu mai sunt individualizaţi.
Diviziunea mitotică are loc în celulele somatice ale corpului şi conduce la apariţia a două
noi celule fiice, fiecare cu 2n ( 46 ) de cromozomi, care vor rămâne „în repaus” până la
următoarea diviziune.

Diviziunea meiotică

Meioza comportă două stadii, unul reducţional şi altul divizional sau ecvaţional.

În profaza primei diviziuni meiotice se disting cinci faze:

 Leptoten: cromozomii au forma unor filamente subţiri; ei sunt deja replicaţi;
 Zigoten: se distinge prin împerecherea cromozomilor omologi.
 Pahiten: este un stadiu în care sinapsa este completă. Cromozomii continuă să se
contracte. Perechile de cromozomi asociaţi se numesc bivalenţi;
 Diploten: atracţia dintre cromozomii omologi încetează şi ei tind să se separe.
 Diachineză - se distinge prin spiralizarea accentuată a cromozomilor.

A doua diviziune meiotică este similară cu diviziunea mitotică. Urmează fazele:

 Prometafază: membrana nucleară dispare şi începe formarea fusului.
 Metafaza: Cromozomii se dispun într-un plan ecuatorial al celulei

35
  Anafază: cromozomii omologi, fiecare format din două cromatide, se separă şi fiecare
migrează spre unul dintre polii celulei.
 Telofază: începe despiralizarea cromozomilor.
Meioza are loc în gonade, în cursul căreia din celule diploide se formează gameţi
haploizi; numărul de cromozomi diploid se reduce la numărul haploid (23).

TEMA XVIII– Săptămâna a-12-a

STRUCTURA ACIZILOR NUCLEICI

Acizii nucleici sunt biomolecule cu grad înalt de polimerizare, unitatea de structură fiind
nucleotidul.
Nucleotidul este constituit din: baza azotată, pentoza, radicalul fosfat.
 Bazele azotate:
 bazele purinice: bazele purinice din structura acizilor nucleici sunt adenina (A) şi
guanina(G);
 bazele pirimidinice sunt reprezentate prin timină (T), citozină (C) şi uracil (U).
 Pentoza. În structura acizilor nucleici găsim dezoxiriboza (în ADN) şi riboza (în ARN).
 Radicalul fosfat.

Acidul dezoxiribonucleic (ADN)

Structura primară este rezultatul succesiunii a patru tipuri de nucleotide, cu formarea

lanţului polinucleotidic (monocatena) din componenţa moleculei de ADN.
36
 Structura secundară. Molecula de ADN natural are o structură dublu catenară.
Structura terţiară. Se consideră că ADN-ul are catenele complementare antiparalele
spiralizate în jurul unui ax ipotetic comun, cu rotaţie orientată spre dreapta.
Tipuri de ADN celular. În celula eucariotelor găsim ADN nuclear (cromozomial) şi
ADN mitocondrial (citoplasmatic).

Acidul ribonucleic (ARN)

Structural, molecula de ARN, prezintă câteva particularităţi: componenta glucidică este

riboza; timina este înlocuită în ARN cu uracilul; ARN are o strucură monocatenară.
Există mai multe tipuri de ARN:
ARN-m. Acest ARN este purtătorul mesajului genetic corespunzător genei pe care a
copiat-o din structura ADN.
ARN-r - localizat în masa ribozomilor.
ARN-t - îndeplineşte funcţia de cărăuş „specific" al aminoacizilor spre locul de formare a
proteinelor.

Codul genetic

Informaţia genetică este înregistrată în moleculele de acizi nucleici sub forma unui cod,
iar acest cod este determinat de ordinea nucleotidelor în cadrul structurii primare a ADN-ului.
Codul genetic se caracterizează prin câteva proprietăţi:
 Unitatea de funcţie pentru codul genetic este codonul (format din trei nucleotide).
 Codul este degenerat - nu există „virgule” (codonii nu prezintă limită de demarcaţie între
ei).
 Codul genetic nu este suprapus (un acelaşi nucleotid nu poate aparţine la doi codoni
vecini).
 Codul genetic este universal în lumea vie.

37
 TEMA XIX – Săptămâna a-13-a

CROMOZOMII UMANI. CONCEPTUL DE GENĂ

Numărul cromozomilor la om

În mod normal, la specia umană numărul cromozomilor în celula somatică este de 46, iar
în celulele gametice de 23.
În celulă există două tipuri de cromozomi: cromozomi somatici sau autozomi şi
cromozomi sexuali sau gonozomi.
Astfel, în celula somatică diploidă găsim (normal) 44 autozomi şi doi cromozomi sexuali
care pot fi XY la mascul (46, XY) şi XX la femeie (46, XX).
În celulele gametice haploide, cu număr înjumătăţit de cromozomi, găsim la femeie 22
autozomi şi un cromozom X (23, X), iar la bărbat 22 autozomi şi un cromozom X sau Y (23, X
sau 23, Y).

Morfologia cromozomilor umani

Dintre elementele morfologice ale unui cromozom menţionăm:

 Cromatidele. Fiecare cromozom se prezintă format din două subunităţi filamentoase,
numite cromatide.
 Centromerul este zona unde cele două cromatide sunt unite.
 Braţele cromozomului: braţul scurt notat convenţional cu „p” şi braţul lung, notat cu
„q”.

38
  Sateliţii sunt formaţiuni mici, cu aspect corpuscular, situate la extremitatea unui braţ
cromatidic, legate de corpul cromozomului printr-un filament subţire.
 Telomerele. Înţelegem prin telomer structura din zona terminală, liberă, a unui
cromozom, care asigură individualitatea şi nefuziunea între cromozomi.

Nomenclatura şi tipul cromozomilor umani

În funcţie de poziţia centromerului şi diferenţa de lungime între braţele „p” şi „q”,

folosim următoarea nomenclatură:
 Cromozom metacentric este cromozomul la care braţele „p” şi „q” sunt egale.
 Cromozom submetacentric este atunci când centromerul delimitează un braţ scurt
proximal „p” şi un braţ lung distal „q”.
 Cromozom acrocentric este atunci când centromerul cu poziţie aproape terminală
delimitează un braţ „p” foarte scurt.
 Cromozomul telocentric este cromozomul care nu prezintă decât un singur braţ „q”
datorită poziţiei strict terminală a centromerului

Conceptul de genă

„Gena" poate fi definită ca un „segment polinucleotidic din molecula de ADN

(cromozomial sau mitocondrial) care deţine informaţia genetică necesară sintezei unui lanţ
polipeptidic cu structură şi funcţie specifice”.
Din punct de vedere structural, genele sunt formate dintr-o alternanţă de secvenţe
informaţionale (exoni) şi secvenţe noninformaţionale (introni). Intronii sunt transcrişi iniţial în
ARN (ARN premesager), dar, ulterior, sunt eliminaţi. ARN-ul mesager matur se formează prin
sudarea exonilor. Numai acest ARN părăseşte nucleul celulei şi trece în citoplasmă.
Alelele reprezintă forme contrastante ale genei, care condiţionează mai multe forme de
exprimare a unui caracter.
39
 Totalitatea genelor unui organism poartă denumirea de genotip.
Fenotipul reprezintă suma însuşirilor morfologice, fiziologice, biochimice şi de
comportament ale unui individ, ca rezultat al interacţiunii dintre genotip şi mediu.

TEMA XX– Săptămâna a-14-a

MUTAŢII ŞI FACTORI MUTAGENI

Clasificarea mutaţiilor

Există trei tipuri principale de mutaţii: mutaţii genomice, mutaţii cromozomice şi mutaţii
genice.

Mutaţii genomice

Mutaţiile genomice sunt abateri de la numărul cromozomilor în celula gametică sau

somatică a individului. Aceste abateri sunt consecinţa unor anomalii apărute în timpul meiozei
sau mitozei.
Mutaţiile genomice pot fi clasificate în : aneuploidii şi poliploidii.
 Aneuploidia este situaţia când în gamet, zigot sau celulă somatică există un cromozom
în plus sau în minus (genomul are 47 sau 45 de cromozomi).
Situaţiile în care genomul este suplimentat cu 1; 2; 3; 4 cromozomi, se definesc astfel:
trisomia (47 cromozomi); tetrasomia (48 cromozomi); pentasomia (49 cromozomi), hexasomia
(50 cromozomi) etc.

40
 Poliploidia apare atunci când în celulă sunt prezente seturi haploide suplimentare de
cromozomi, faţă de numărul normal. După numărul de seturi haploide, celulele pot fi:
triploide (un set haploid suplimentar-46+23=69 cromozomi); tetraploide (două seturi
haploide suplimentare - 46+46=92 cromozomi); poliploide ( mai multe seturi haploide
suplimentare) etc.

Mutaţii cromozomice

Din această grupă menţionăm următoarele tipuri:

1. Aberaţiile intracromozomiale pot fi evidenţiate prin:
 Cromozomii inelari.
 Inelele acentrice.
 Inversia paracentrică.
 Inversia pericentrică.
2. Aberaţiile intercromozomiale sunt de tipul:
 Duplicaţia cromozomică.
 Cromozomii policentrici.
 Translocaţii (fuziuni) intercromozomiale.

Mutaţii genice

Mutaţia genică se realizează prin următoarele mecanisme:

 Substituţia unei baze azotate.
 Deleţia unei baze.
 Adiţia unei baze.
 Inversia unui codon.

41
 Factori mutageni

Mutaţia este schimbarea bruscă în zestrea genetică, ca răspuns la acţiunea unor factori
(endogeni sau exogeni) modificanţi.
Mutaţiile pot fi clasificate în:
Mutaţiile spontane. În populaţie se produc mutaţii la care nu putem defini cu precizie
cauzele apariţiei lor.
Mutaţiile induse. Modificările înscrise în zestrea genetică a organismelor, induse de
factori (nocivi) cunoscuţi, în condiţii naturale sau artificiale, sunt considerate mutaţii induse
sau artificiale.
Factorii mutageni care induc mutaţii în numărul şi structura cromozomilor sau genelor
din celulele somatice şi germinative sunt împărţiţi în trei grupe: fizici, chimici-medicamentoşi
şi biologici.
Factori mutageni fizici. Ca factori fizici, implicaţi în efectele mutagene ale materialului
genetic, sunt radiaţiile, şi, în special, radiaţiile ionizante.
Factori mutageni chimici şi medicamentoşi – sunt reprezentaţi de: agenţii alchilanţi,
peroxizii organici, analogii bazelor azotate, unele antibiotice, acridinele.
Factori mutageni biologici. Dintre virusurile considerate a induce efecte mutagene
menţionăm pe cele implicate în următoarele boli:
 Rubeola.
 Oreionul.
 Hepatita infecţioasă.
În apariţia mutaţiilor genice este implicată şi vârsta genitorilor.

TEMA XXI – Săptămâna a-14-a

42
 LEGILE LUI MENDEL

Legile sau regulile mendeliene sunt enunţate în felul următor:

Monohibridismul şi legea purităţii gameţilor. Conform acestei legi, gameţii sunt
întotdeauna puri din punct de vedere genetic, adică nu conţin decât unul dintre factorii
ereditari pereche. Prin combinarea probabilistică a acestor gameţi puri, apare, în generaţia a
doua, fenomenul segregării, în proporţie de 3 dominant la 1 recesiv.

Dihibridismul şi legea segregării independente a perechilor de caractere. Fiecare

pereche de factori ereditari segregă independent de alte perechi de factori ereditari. Raportul
de segregare în generaţia a doua este de 3 dominant la 1 recesiv pentru fiecare pereche de
factori ereditari. În cazul a două perechi de caractere, raportul de segregare este de 9:3:3:1.

Legile mendeliene se aplică şi la specia umană. Omul nu constituie însă un material

comod pentru cercetarea genetică, din punctde vedere al legilor lui Mendel, din următoarele
motive:
 Experimentul nu este conceput pe specia umană (imposibilitatea de „încrucişări"
consangvine).
 Este dificil de a urmări legile ce guvernează transmiterea caracterelor ereditare, deoarece
la edificarea unui caracter participă mai multe sisteme.
 La om există un număr mic de descendenţi realizat de un cuplu etc.

TEMA XXII – Săptămâna a-15-a

43
 MALFORMAŢIILE ŞI ETIOLOGIA ACESTORA.
MALADII METABOLICE EREDITARE

Malformaţii congenitale

Malformaţia congenitală este o anomalie anatomo-structurală importantă, prezentă la

naşterea copilului. Aceste malformaţii sunt rezultatul unor tulburări ale dezvoltării embrionare
survenite în cursul primelor trei luni de viaţă intrauterină.
Cele mai frecvente malformaţii sunt: malformaţiile membrelor, malformaţiile cardiace,
malformaţiile organelor genitale externe, malformaţiile digestive şi ale diafragmului, aberaţiile
cromozomice, malformaţiile faciale, malformaţiile sistemului nervos, malformaţiile renale şi
urinare.

Morfodisplazii genomice

Morfodisplaziile determinate de „alterarea” genomului sunt cele mai severe pentru

individ. Datorită malformaţiilor majore, induse de aberaţiile genomice şi cromozomice,
majoritatea sunt neviabile. Frecvent întâlnite în populaţie la nou-născuţi sau la embrionii
spontan avortaţi sunt: trisomia 21, trisomia 18, trisomia 13, sindromul Turner 45, X0; trisomia
X (47, XXX); sindromul tetra sau penta (48, XXXX; 49, XXXXX), sindromul Klinefelter (47,
XXY); dublul cromozom Y (47, XYY).

Genopatiile

Grupul de boli date de mutaţii genice sunt condiţionate de mutaţia unei gene sau a mai
multor gene.
Genomutaţiile pot fi împărţite în două mari grupe de boli: boli moleculare monogenice şi
boli poligenice.

44
  Bolile moleculare monogenice sunt:
 Sindromul Down (trisomia 21).
 Sindromul Edwards (trisomia 18).
 Sinromul Patau (trisomia 13).
 Sindromul Turner (45, X 0).
 Sindromul Klinefelter (47, XXY).
 Sindromul extra X (47, XXX) şi extra Y (47, XYY).
 Bolile poligenice.
Majoritatea acestor boli de predispoziţie genetică sunt condiţionate poligenic. În acest
grup, indivizii moştenesc nu boala ca atare, ci predispoziţia genetică pentru o anume boală, iar
factorii de mediu direcţionează efectul morbid.
Ca boli de predispoziţie genetică menţionăm: diabetul zaharat, hipertensiunea arterială
esenţială, ulcerul gastroduodenal, cardiopatiile ischemice, dischineziile biliare, boala litiazică,
majoritatea malformaţiilor viabile (cauzate de mutaţii poligenice), schizofrenia, unele forme de
cancer (de exemplu, cancerul de sân) etc.

Factori teratogeni

Factori materni. Vârsta părinţilor, mai ales a mamei, poate influenţa apariţia
malformaţiilor.
Starea nutriţională a mamei gestante este un alt factor de influenţă în dezvoltarea
embrionului. Deficienţa în: vitamine, substanţe minerale, aminoacizi esenţiali etc. măreşte
incidenţa malformaţiilor la nou-născut, ridică indicele de mortalitate perinatală precum şi cel
de naşteri premature.
Şi antecedentele ginecologice ale gestantei pot constitui factori ce perturbă dezvoltarea
embrionului. Întreruperea unei sarcini este urmată de instalarea unei zone (zona de nidare)
unde activitatea endometrului este deficitară sau anormală. Dintre femeile care au născut copii
malformaţi, peste 60% au avut în antecedenţă cel puţin o întrerupere de sarcină.

45
 Efecte teratogene pot fi cauzate de unele boli cronice cum sunt: diabetul, obezitatea,
hipertensiunea arterială etc.
Factori fizici. Radiaţiile ionizante sunt frecvent implicate în apariţia malformaţiilor
congenitale. S-a stabilit că peste 80% dintre copiii care mor de leucemie sau tumori maligne au
fost iradiaţi în perioada embriofetală, în urma unei radiografii obstetricale la organismul
matern.
Factori chimici şi medicamentoşi. Unele substanţe chimice si medicamente au efect
teratogen important.
Pentru a-şi exercita efectul distructiv la nivelul embrionului sau fătului, trebuie
traversată bariera placentară.
Dintre produsele chimice şi medicamentoase cu efecte nocive pentru embrion şi făt
menţionăm:
 Substanţe chimice ca: insecticide, ierbicide, pesticide, sulfură de carbon, benzen, ioni de
mercur, plumb, cupru, fosfor etc., care ingerate prin diferite căi de organismul matern
gestant, măresc incidenţa de avorturi spontane şi naştere de copii malformaţi.
 Medicamente de tipul: barbiturice, chinină, talidomidă, sedative, hidroxizine,
antimitotice, unele tipuri de antibiotice (streptomicină şi tetraciclină), hormoni (steroizi,
androgeni, progestogeni, cortizon, hormoni hipofizari); ele induc, de asemenea, efecte
teratogene la embrion.
De exemplu, anticonvulsivantele (cum este hidantoina), antagoniste ale acidului folic,
dau anomalii ale dezvoltării feţei şi malformaţii cardiace.
Factori biologici. Agenţii infecţioşi de natură virală ca: rubeola, rujeola, hepatita virală,
herpesul, parotidita, poliomielita, virusul gripal etc. pot induce efecte teratogene.

Maladii genetice de metabolism ce afectează sinteza aminoacizilor

Fenilcetonuria sau oligofrenia fenil piruvică. Este o maladie metabolică umană cu o

frecvenţă de 1/25000 de nou-născuţi. Boala este uşor detectabilă, deoarece prezenţa acidului
fenil piruvic în urina bolnavilor poate fi evidenţiată cu FeCl 3, care dă o coloraţie verde

46
caracteristică. Cauza acestei maladii este blocarea transformării fenilalaninei în tirozină
datorată deficienţei enzimei hepatice fenilalanin-hidroxilaza. Din această cauză, în organism se
acumulează acid fenil piruvic, care prin analogia sa structurală cu fenil-alanina se substituie
acesteia în procesele metabolice şi le dereglează, în primul rând fiind afectat sistemul nervos
(idioţi fenil piruvici). Tratamentul acestei maladii se realizează printr-un regim alimentar
aplicat copiilor până la vârsta de 3 ani, din care s-a eliminat fenilalanina. Gena mutantă ce
determină blocajul sintezei enzimei fenilalanin-hidroxilaza este o genă autozomală recesivă,
responsabilă de o distribuţie egală la ambele sexe a maladiei.
Alcaptonuria. Este o maladie metabolică ereditară, provocată de o mutaţie a genei
implicate în transformarea acidului homogentizic (alcapton) în acid fumaric şi acid acetoacetic.
Enzima care catalizează această reacţie este homogentizat-oxidaza din ficat şi rinichi, iar gena
care determină sinteza sa este recesivă, plasată pe autozomi.
Din cauza absenţei enzimei respective la bolnavii de alcaptonurie, acidul homogentizic
(alcaptonul) nu este degradat, se acumulează în organism şi este eliminat direct în urină. Fiind
un agent puternic reductor, alcaptonul se oxidează uşor şi determină o coloraţie închisă a
urinei.
Albinismul. Este o maladie metabolică provocată de o genă autozomală recesivă,
implicată în sinteza enzimei tirozinaza, care catalizează formarea DOPA kinonei din 3,4-
dehidroxifenil-alanina (DOPA) ce provine din tirozină. Blocarea formării DOPA kinonei
determină imposibilitatea sintezei indol 5,6 kinonei, care prin copolimerizare cu o proteină
formează granulele de melanină. Absenţa acestui pigment din piele, păr şi ochi este asociată cu
defecte de vedere, sensibilitate la lumină etc. Fiind determinată de o genă autozomală recesivă,
maladia apare în majoritatea cazurilor la descendenţii indivizilor heterozigoţi aparent sănătoşi.
Tirozinoza. Este o maladie metabolică foarte rară, cauzată de deficienţa enzimei p-
hidroxipiruvat-oxidaza, care catalizează transformarea acidului p-hidroxifenilpiruvic în acid
2,5-dihidroxifenilpiruvic. Ca urmare, are loc o eliminare excesivă de acid p-hidroxifenilpiruvic
şi tirozină în urină.
Cretinismul sporadic cu guşă. Este o maladie metabolică ereditară, provocată de absenţa
unei enzime ce catalizează transformarea tirozinei în tiroxină. În acest fel are loc un blocaj al

47
hormonogenezei tiroidiene. Unele cercetări par să arate că blocajul poate avea loc şi la alte
niveluri ale hormonogenezei tiroidizilor.

48