Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Facultatea de Psihologie și Ṣtiințe ale Educației

Specializarea Psihologie

INFLUENȚA TRIADEI ÎNTUNECATE

ȘI A SCHEMELOR COGNITIVE ASUPRA

COMPORTAMENTELOR AGRESIVE LA
PERSOANELE PRIVATE DE LIBERTATE

Coordonator științific:

Conf. Univ. Dr. Andrei HOLMAN

Masterand:

Liviu-Vasile MOCANU
 CUPRINS
PARTEA I- PARTEA TEORETICĂ.............................................................................................................. 5

CAPITOLUL I- TRIADA ÎNTUNECATĂ..................................................................................................... 5

I.1. CONCEPTUALIZARE..................................................................................................................... 5
I.2. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA PSIHOPATIEI.................................................................................... 8
I.3. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA NARCISISMULUI........................................................................... 15
Atunci când afirmăm despre o persoană că este narcisică, ne referim la caracteristicile
întruchipate de Narcis. Trasăturile prezente la acest personaj sunt: conștientizare personală, o
lipsă de empatie față de sentimentele altora, lipsa de afectivitate, aroganță, un sine și grandoare
slab diferențiat (Stevens, 2000)...................................................................................................... 15
Ulterior, a fost Kohut (1971, 1977), care a fost creditat cu termenul "tulburare de personalitate
narcisica" pe baza muncii sale clinice cu persoane fizice narcisist. .................................................16
1.3.2 Tulburarea de personalitate narcisica (NPD)......................................................................... 16
Conceptul de personalitate narcisica a atras o atenție considerabilă în ultimele decenii. O
cantitate mare de această atenție a fost limitată la speculații clinice și teoretice, deși includerea
"Narcissistic tulburare de personalitate", în DSM-III (APA, 1980) a condus la o proliferare de
interes mai empirice în construct narcisism. Pana in prezent, o mare parte din acest interes
empiric a fost dedicată dezvoltării de instrumente pentru a măsura narcisism. ............................16
DSM-IV (APA, 1994) descrie caracteristicile esențiale ale NPD ca un model omniprezent de
grandoare, au nevoie de admirație, și lipsa de empatie pentru sentimentele altora. Acest model
prezent de maturitate timpurie și se manifestă într-o varietate de contexte. După cum sa
menționat mai devreme, NPD este una dintre cele patru tulburări de personalitate care,
impreuna cu antisociale, borderline și cabotin, alcătuiesc grup B Axei a doua a sistemului de
diagnosticare DSM IV. Criteriile de diagnostic DSM-IV pentru NPD apar în tabelul 1.5 de mai jos. 16
I.4. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA MACHIAVELISMULUI.................................................................... 18
I.5. STUDIUL EXPERIMENTAL AL TRIADEI ÎNTUNECATE................................................................... 20
CAPITOLUL II- SCHEME COGNITIVE..................................................................................................... 23

II.1. DEFINIREA CONCEPTULUI........................................................................................................ 23

II.2. TEORIA COGNITIVĂ ASUPRA PERSONALITĂȚII......................................................................... 24
II.3. FUNCȚIILE SCHEMELOR COGNITIVE......................................................................................... 27
II.4. SCHEMELE COGNITIVE DEZADAPTATIVE.................................................................................. 27
II.4.1. Caracteristicile schemelor cognitive dezadaptative..................................................... 28
II.4.2. Procese de menținere a schemelor cognitive timpurii................................................. 29
II.4.3. Trebuințele general umane și schemele cognitive ....................................................... 30
II.5. Tipuri de scheme cognitive dezadaptative............................................................................... 32
II.6. SCHEMELE COGNITIVE ȘI MECANISMELE DE COPING.............................................................. 37
II.2. DATE ALE CERCETĂRII EMPIRICE.............................................................................................. 39
 II.3. SCHEMELE COGNITIVE ȘI TRIADA............................................................................................. 41
CAPITOLUL III- AGRESIVITATEA........................................................................................................... 42

III.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE..................................................................................................... 42

III.1.1. Concepte care definesc agresivitatea........................................................................... 42
III.2. TEORII ȘI MODELE PRIVIND AGRESIVITATEA........................................................................... 46
III.2.2. Modelul de agresivitate generală (GAM).................................................................... 63
III.2. REZULTATE ALE META-ANALIZELOR........................................................................................ 65
III.3. AGRESIVITATEA ȘI MEDIUL PENITENCIAR............................................................................... 67
PARTEA a II-a- PARTEA PRACTICĂ....................................................................................................... 70

I. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII................................................................................................ 70

II. IPOTEZELE CERCETĂRII.................................................................................................................... 70

II.1. Ipoteze..................................................................................................................................... 70
II.2. Variabilele cercetării................................................................................................................ 70
II.2.1. Variabilele independente............................................................................................... 70
II.2.2. Variabila dependentă..................................................................................................... 70
III. METODA CERCETĂRII................................................................................................................. 70
IV. REZULTATE................................................................................................................................. 70
V. CONCLUZII.................................................................................................................................. 70
Anexe.............................................................................................................................................. 70
Bibliografie...................................................................................................................................... 70
PARTEA I- PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I- TRIADA ÎNTUNECATĂ

I.1. CONCEPTUALIZARE

Machiavelismul, narcisismul și psihopatia formează “triada întunecată” a

personalității. Umbrela „Triadei întunecate”- „Dark Triad” a fost introdusă de Paulhus și
Williams în 2002 și acoperă un set de trăsături de personalitate care se suprapun și care
includ comportamente sociale indezirabile (Paulhus, D. L., & Williams, K. M., 2002).
Acestea sunt: psihopatia subclinică, narcisismul subclinic și machiavelismul al căror nucleu
central intersectează lipsa de sensibilitate/empatie și manipularea. Termenul “întunecat” a
fost atribuit percepției conform căreia aceste trăsături includ calități interpersonale aversive
deoarece cercetările efectuate au indicat corelații ale acestora cu agresivitatea (Jones,
Paulhus, 2010), hărțuirea (Chabrol H.Van Leeuven N, Rodgers, Sejorne, 2009) și rasismul
(Hodson, GM, Hogg, SM, Maclnnis C. 2009).

Conform lui Jones și Paulhus (2014), literatura referitoare la cele trei trăsături
menționate cuprinde o paletă largă încât distincțiile de altfel clare între ele, s-au amestecat.
Anumiți cercetători cum ar fi McHoskey, Worzel și Syzarto au stabilit în cadrul cercetărilor
că aceste variabile se substituie reciproc, drept urmare, pentru a contesta această afirmație
Paulhus și Williams (2002) au inventat termenul „Dark Triad”. Un motiv a fost orientarea
studiilor celor trei trăsături împreună, rezultatele urmărind a decanta distincția lor.

Paulhus și Williams (2002) au încercat să clarifice cele trei concepte. Cercetatorii s-

au axat pe un singur construct în încercarea de a extinde domeniul său de aplicare (Jones &
Paulhus, 2011a). Confuzia dintre cele trei trăsături era aproape inevitabilă, având în vedere
că, la nivelul subclinic de funcționare, cele trei concepte au o asemănare conceptuală și
măsuri comune ce se suprapun empiric. Paulhus și Williams (2002) au inițiat un program de
cercetare pentru a evalua gradul de distinctivitate a celor trei componente ale triadei, atât
conceptual, cât și empiric.

În primul rând, autorii au urmărit distincția între concepțiile clinice și subclinice. În al

doilea rând, s-a urmărit coerența conceptuală și empirică a triadei, precum și dovezile pentru
procesele psihologice care explică distincția dintre cele 3 concepte. În al treilea rând, s-a avut
în vedere baza biologică pentru triadă. În cele din urmă, autorii au urmărit revizuirea
instrumentelor de măsurare cele mai populare specifice conceptelor în cauză, precum și
corelația dintre ele. Intercorelațiile au fost toate pozitive și au variat între .25 și .50.
Distinctivitatea lor a devenit mai evidentă la corelările externe, respectiv la măsurătorile de
performanță auto-raportate. Narcisismul și psihopatia au fost asociate cu relațiile de
deschidere- extraversie. De asemenea, machiavelismul și psihopatia au fost asociate negativ
cu conștiinciozitatea.

Distincția dintre "normal" și "anormal", în ceea ce privește personalitatea, a fost

întotdeauna o problemă dificilă (Allport, 1937). În literatura de specialitate specifică
tulburărilor de personalitate, termenii clinici și subclinici sunt de multe ori în contrast
(Lebreton, Binning, si Adorno, 2006). Probele clinice includ persoane aflate în prezent sub
supraveghere clinică sau medico-legală; probele subclinice se referă la distribuții continue în
probe de comunitate mai largi. Deși termenul implică o versiune mai blândă, probele
subclinice vor acoperi în mod inevitabil o gamă mai largă și vor include în mod natural
cazurile extreme (Ray & Ray, 1982).

Raportându-ne la studiile anterioare, putem conchide că delimitările au fost realizate

în mod tradițional, categoric. De exemplu, infractorii au fost adesea clasificați ca psihopați
dacă au depășit 30 pe Scala de psihopatie a lui Hare (1991). Prin contrast, evaluarea
populației generale, de masă, s-a bazat pe modele dimensionale, precum Big Five, unde sunt
evaluate trăsăturile de personalitate. Psihopatia, din această perspectivă, este prezentată în
contrast cu agreabilitatea și conștiinciozitatea. Scorurile obținute la scalele menționate sunt
extrem de mici pentru o persoană ce prezintă psihopatie (Eysenck & Eysenck, 1985; Miller,
Lynam, Widiger, si Leukefeld, 2001).

Conceptul de narcisism derivă din teoria psihodinamică unde este privită ca o formă
patologică a dragostei de sine (Freud, 1914). El a devenit cunoscut în literatura de
specialitate după publicarea Inventarului de personalitate narcisică (NPI; Raskin & Hall,
1979). Definirea conceptului în versiunea subclinică este asemănătoare cu definiția clinică
(Campbell & Foster, 2007; Morf & Rhodewalt, 2001).

Componentele principale din NPI, care exprimă conceptul, sunt grandoarea,

dominarea și sentimentul de superioritate (Corry, Merritt, Mrug, si Pamp, 2008). O critică
adusă instrumentului de către Cain, Pincus, și Ansell (2008) este incapacitatea acestuia de a
surprinde aspecte ce reliefează narcisismul clinic la persoana investigată.

Ambele fațete ale narcisismului, clinică sau subclinică, comportă o anumită aversiune
socială (Leary, Bednarski, Hamon, si Duncan, 1997; Paulhus, 1998).

Dintre cele trei concepte ale triadei întunecate, psihopatia, atât cea clinică, cât și cea
subclinică, este considerată ca cea mai malefică fațetă a triadei (Rauthmann & Kolar, 2012).
Un argument în sprijinul acestei afirmații este nivelul ridicat de impulsivitate, corelat cu un
nivel scăzut al empatiei și o dorință acerbă de experimentare a emoțiilor puternice (Hare,
1985; Lilienfeld & Andrews, 1996).

Machiavelismul are o etiologie diferită față de celelalte două constructe ale triadei.
Conceptul provine din filozofia omonimă a consilierului politic a familiei Medici, Nicolo
Machiavelli. Declarațiile și recomadările din textul lui Machiaveli au stat la baza construirii
unui chestionar - MACHT - (Christie și Geis, 1970) care să măsoare gradul de apropiere, la
nivel cognitiv și comportamental, al unei persoane față de filozofia machiavelică. Cercetările
realizate de către Jones & Paulhus (2009) au demonstrat faptul că persoanele care au acceptat
ca adevevărate declarațiile chestionarului au reflectat aceste idei în comportamentul cotidian.
Astfel, persoanele care au obținut scoruri mari la chestionar sunt cinice, neprincipiale, cred
că manipularea interpersonală este cheia succesului în viață și se comportă în consecință.

Astfel, cele trei concepte prezentate succint mai sus sunt componente ale
constructului de triadă întunecată. Ele reprezintă trăsături care definesc o personalitate
normală, în sensul că anumite trăsături pot fi acentuate, dar per ansamblu ne aflăm în zona
subclinică, non patologică. Pe cale de consecință, Triada întunecată - impicit componentele
ei - prezintă corelații pozitive cu modele structurale de evaluare a personalității. În sensul
acesta au fost realizate cercetări în ce privește corelațiile avute cu modelul Big Five (Costa,
McCrae, Dye, 1991) și modelul HEXACO (Lee & Ashton, 2005), cunoscut și sub denumirea
de Big Six (în raport cu Big Five, acestuia i se adaugă dimensiunea cinste - smerenia).

Triada întunecată a fost analizată de unii cercetători (Chabrol, Leeuwen, Rodgers &
Sejourne, 2009; Baughman, Dearing, Giammarco, & Vernon, 2012) în raport cu
comportamentul antisocial și agresivitatea. Agresivitatea este definită de către
Anderson şi Bushman (2002) ca fiind o strategie de a domina fizic și verbal un adversar și
este oarecum distinctă de violență, care presupune exercitarea cu intenție a unui
comportament agresiv. Autorii menționează faptul că violența este în special regăsită în sfera
medico-legală/penală.

I.2. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA PSIHOPATIEI

I.2.1 Evoluția conceptului de psihopatie - scurtă perspectivă istorică

Hare (1996) descrie persoanele psihopate ca fiind asemenea animalelor de pradă, care
folosesc farmecul personal, manipularea, intimidarea și violența pentru a controla pe alții în
vederea satisfacerii propriilor nevoi egoiste. Ele sunt lipsite de conștiință, de sentimente față
de alții, predispuși la a încălca normele sociale fără sentimente de vinovăție sau regret.

Aceste caracteristici exprimate de Hare au fost conceptualizate, de-a lungul timpului,

în diferite forme. Potrivit lui Blackburn (1998), Pinel în 1801 a fost primul care a apreciat că
persoanele cu astfel de manifestări suferă de o tulburare specifică și a denumit-o “manie fără
delir”. Termenul de “psihopatie” a fost folosit definit inițial în psihiatria germană ca o
“deteriorare psihică” și făcea referire la un grup eterogen de personalități anormale, nu
neapărat doar cele cu un comportament antisocial. Psihiatrii din Germania au văzut
personalităţile psihopatice ca o clasă generică de tulburări de personalitate observabile
printre pacienţii bolnavi psihic şi infractori, dar detectabilă şi printre cetăţienii care respectă
legea (Blackburn, 2005). Blackburn (1998) mai afirmă faptul că Prithard -1837- folosește
temenul de “nebunie morală” pentru a descrie persoanle care au un comportament social
deviant. Koch (1891) folosește expresia “inferioritate psihopatică” iar Schneider
“personalitate psihopatică”. Schneider (1957) considera că personalităţile psihopatice suferă
din cauza anomaliei lor sau fac societatea să sufere, excluzând comportamentele antisociale
din definirea psihopatiei.

Legea engleză din 1959 privind sănătatea mintală introduce termenul de psihopatie în
categoria tulburărilor psihopate ( Blackburn, 1998) categorie care cuprindea toate tulburările
psihiatrice non-psihotice care aveau un caracter antisocial (Walker și McCabe, 1973).

În 1930, Partrige definește conceptul de psihopat oarecum asemănător cu ceea ce este

cunoscut sub numele de tulburări de personalitate aflate pe axa II în DSM-IV (APA: 2003),
apoi propune termenul de sociopat, în locul celui de psihopat, pentru a transmite presupusa
etiologie a tulburării (de mediu, socială).

În 1952, conceptul "personalitate psihopată" a fost eliminat și înlocuit cu categoria

de tulburări de personalitate (Cleckley, 1976). Acestea au fost distinse de psihoze și nevroze
și a inclus grupul de tulburări diferite, acoperite anterior, sub titlul global de “personalități
psihopate”. Cleckley, în The Mask of Sanity (1976), influențează în mare măsură viitoarele
conceptualizări clinice ale psihopatiei, prin descrierea acesteia cu ajutorul a 16 trăsături de
personalitate. Prin lucrarea sa Cleckley a respins clasificarea personalităţilor psihopatice,
descrisă de Schneider, propunând o „entitate clinică distinctă”, pe care acesta o considera a fi
o tulburare de personalitate. Acesta s-a îndepărtat de la tradiţionalul “moral insanity”
descriind un tip de personalitate dizarmonică care poate fi găsită cu uşurinţă în afara
instituţiilor penale.

Conceptele lui Cleckley asupra psihopatiei au stimulat cercetăriile viitoare în

domeniu, astfel, McCord şi McCord (1964) au identificat manifestările primare ale structurii
caracteriale psihopatice ca antisocialitate persistentă, incapacitatea de a-şi controla
impulsurile agresive, lipsa sentimentului de vinovăţie, dorinţa pentru satisfacţii primitive,
capacitate defectuoasă în a-i iubi pe ceilalţi.

Lăzărescu și Ogodesus (1995) arată că psihopatia reprezintă un deficit structural, un

eșec al modelării psihogenetice, caracterizat prin dominanța sferei instinctive și un slab
control pulsional, care se manifestă prin: comportamente deviante sau delicvente; tulburări
din sfera afectivității (deficit emoțional și incapacitate de a rezona afectiv); tulburări ale
sferei voliționale; dizarmonie caracterială și comportament disocial, care contribuie la o
integrare dificilă, chiar imposibilă a individului la condițiile sociale acceptate ale mediului.

Implicațiile factorilor ereditari și a celor de mediu, constituie surse explicative

importante ale structurii dizarmonice ale psihopaților, fără a indica prevalența acestor factori
în conturarea personalității psihopatice.

Scurta trecere în revistă a modului în care a fost înteles conceptul de psihopatie nu

poate să omită menționarea numelui Robert Hare, părintele cercetărilor moderne asupra
psihopatiei. La baza studiilor sale a stat îndeosebi lucrarea lui Cleckey, „Masca sănătăţii”.

I.2.2 Studii privind conceptul de psihopatie

 Cleckley (1941) descrie psihopaţii ca fiind incapabili de a duce o viaţă normală,
provocând prejudicii comunităţii unde locuiesc, în ciuda unei măşti exterioare prin care
înfăţişează sănătate mentală. În viziunea autorului, psihopatul este văzut ca fiind un tip
inteligent, cu un farmec superficial, adeseori performant în societate, care îşi crează o mască
de om sănătos din punct de vedere mental, în spatele căreia îşi ascunde adevărata faţă.

Cleckley observă că psihopații sunt în măsură să mențină cu dexteritate o fațadă de

normalitate. Acest lucru aspect exterior poate lua mai multe forme, inclusiv de afaceri "de
succes" sau cariere profesionale. Cleckley scrie: "Trebuie reamintit faptul că dezactivează
chiar cel mai sever și, evident, psihopat prezintă un aspect tehnic de bun-simț, de multe ori
una de mare capacităților intelectuale, și nu reușește să rar în afaceri sau activități
profesionale pentru perioade scurte de timp, uneori pentru perioade considerabile.
"(Cleckley, 1976, p. 198) Acesta este un comentariu cu privire la natura reală a adevăratului
psihopat. Spre deosebire de descrieri populare, care echivalează cu psihopatia criminalitatea
extremă, psihopatul poate participa în calitate destul de un membru de succes al societății.
Nu este neobișnuit, observă Cleckley, pentru a găsi psihopați care funcționează avocați de
succes, directori, medici sau politicieni.

Cu toate acestea psihopatia se regăsește la un număr mic al populației generale -

estimările variază între 1 și 3% - psihopații se completează până între 15 și 25% din
populația din penitenciare, între 33 și 80% printre infractorii recidiviști; ea este responsabilă
în mare măsură de activitate infracțională, violența și stresul social prezent în aproape fiecare
societate (Hare, 1993; Mealey, 1995).

Manifestările psihopate sunt legate mai mult de trăsături psihologice decât de criterii
simptomatologice, motiv pentru care nu este o boală, ci se găsește la granița dintre
normalitate și patologie, granița în jurul căreia se construiește o personalitate dizarmonică.

Cleckley (1941) propune o serie de caracteristici de bază care definesc personalitatea

psihopată: absența psihozei (a gândirii iraționale); absența nervozității și a simptomelor
nevrotice; farmec superficial; lipsa sincerității; egocentrism; lipsa remușcării.

Psihopații prezintă tulburări caracteriale, dar în care funcția de cunoaștere este

păstrată. Deși are discernământ în sens juridic, psihopatului îi lipsește discernământul etic,
care nu introiectează valorile etico-morale și conduce la comportamente de desconsiderare a
normelor sociale și juridice. Psihopatia se manifestă prin comportamente persistente de
lovire frecventă față de normele juridice și cele de conviețuire socială, conducând în final la
acte antisociale. Psihopatul acordă intereselor sale o importanță mai mare comparativ cu
consecințele actelor inițiate; el cunoaște legea, dar nu o ia în considerare atât timp cât aceasta
constituie o piedică în atingerea scopului său.

O posibilă bază psihologică a psihopatiei nemiloase a fost prezentată în două feluri,

fiecare sugerând implicarea unor trasee naturale către creierul limbic. Pe una dintre ele
undele cerebrale sunt măsurate pe măsură ce oamenii încearcă să descifreze mai multe
cuvinte ale căror litere au fost amestecate. Cuvintele sunt afișate foarte repede, cam la o
zecime de secundă. Majoritatea oamenilor reacționează diferit la anumite cuvinte cu
încărcătură emoțională, cum ar fi a ucide, față de cuvinte neutre cum ar fi scaun: ei pot
decide mai rapid dacă acel cuvânt emoțional a fost încurcat, iar creierul lor arată un tipar
distinctiv de reacție la cuvintele emoționale, dar nu și la cele neutre. Psihopații nu au
asemenea reacții: creierul lor nu dovedește existența unui tipar distinctiv de reacție la
cuvintele emoționale și nu răspunde mai rapid la ele, sugerând astfel o disfuncționalitate a
circuitelor dintre cortexul verbal, care recunoaște cuvântul, și creierul limbic, care îi atașează
un anumit sentiment.

Hare (1991), afirma că „psihopatul lui Cleckley” reprezintă baza clinică pentru PCL-
R (Psychopathic Checklist Revised), cel mai răspândit instrument de măsurare a psihopatiei,
folosit în prezent. PCL-R este cel mai des folosit instrument de evaluare a psihopatiei, în
penitenciare. Derivat din itemii de caracterizate concepuţi de Cleckley, PCL-R conţine şi
itemi cu referire la impulsivitate, grandiozitate şi delincvenţa juvelină. Dintre cei 20 de itemi
care definesc psihopatia, cuprinşi în PCL-R, enumerăm:

- şarm superficial;

- minciuna patologică;

- manipularea oamenilor;

- lipsa remuşcărilor sau a vinovăţiei;

- răceală interpresonală şi lipsa empatiei;

- slab autocontrol comportamental;

- recidivism infracţional;

- versatilitate criminală etc.

 Robert Hare (2008), interpretează rezultatele unui studiu - Psychopathy as a Clinical
and Empirical Construct - în sensul dovedirii faptului că psihopații au o înțelegere
superficială a cuvintelor emoționale, reflectare a superficialității lor mai generale în
domeniul afectiv. Hare crede că împietrirea psihopaților se bazează în parte pe un alt tipar
psihologic, pe care l-a descoperit într-un studiu ce sugerează o deviere în funcționarea
nucleului amigdalian și a circuitelor aflate în legătură cu acesta: psihopații care știu că vor fi
supuși șocurilor electrice nu arată nici un fel de teamă, ca reacție normală în cazul unor
oameni care urmează să sufere o durere fizică. Cum durerea viitoare nu generează un val de
neliniște, Hare trage concluzia că psihopații nu sunt preocupați de posibilele pedepse față de
ceea ce fac. Și pentru că ei nu simt această frică- nu cunosc empatia, sau compasiunea, față
de frica sau durerea victimelor lor.

Persoanele psihopate prezintă următoarele simptome:

 indiferența, tradusă prin lipsa de sensibilitate, reactivitate emoțională care tinde

aproape de zero;

 iresponsabilitate, de cele mai multe ori conștientă, constantă, dublată de un dispreț

vădit fața de reguli și de constrângeri sociale ;

 dificultatea de a menține o relație cu altă persoană, paradoxal personalitatea psihopată

are o mare libertate de a-și înnoi și reînnoi cunoștințele și relațiile, dar acestea nu
durează;

 intoleranța la frustrare- aceste persoane nu suportă ideea de a nu obține ceea ce își

doresc și cum nivelul ei de agresivitate este foarte ridicat, ele se enervează foarte
ușor;

 absența sentimentului de culpabilitate-persoana psihopată nu își va pune niciodată

acțiunile sub semnul întrebării;

 tendința de a-i învinovăți pe alții- psihopatul va explica într-o manieră foarte

rațională și convingătoare dificultățile pe care le întâmpină pe plan social acuzându-i
pe cei din preajmă pentru eșecul lor.
 Criteriile PCL-R au fost considerate ca o înlocuire pentru tulburarea de personalitate
antisocială din DSM-IV (Hare, 1991).

Ogloff et al., (1990) arată în studiul întreprins pe un lot de 80 de bărbați înscriși într-
un program terapeutic comunitar pentru a trata infractorii care suferă de tulburări de
personalitate, că psihopații au rămas în program pentru o perioada foarte scurtă, au depus un
efort minim și au obținut cele mai slabe îmbunătățiri, comparativ cu deținuții nonpsihopați.
Explicația acestor rezultate constă în faptul că psihopații nu au remușcări, le lipsește
sentimentul de culpabilitate, iar deficitul emoțional îi face să nu se îndoiască de judecățile de
valoare sau de logica lor aberantă.

Inventarul personalității psihopate (Psychopathic Personality Inventory – PPI,

Lilienfeld si Andrews, 1996) este un test de personalitate adresat adulților, cu scopul de a
identifica trăsături de personalitate asociate cu psihopatia. Inventarul a fost construit de către
aceștia pe o populație normală/nonpenală (subiecți studiului au fost studenți) dar este utilizat
și în cadrul populației clinice (deținuți). Instrumentul a fost revizuit în anul 2005.

Deosebirea față de PCL - Hare o reprezintă maniera de aplicare, și anume, PPI nu

este o evaluare pe bază de interviu ci mai degrabă un raport de autoevaluare. Constructele
instrumentului poartă amprenta cercetătorilor anteriori (Hervey Cleckley și Robert D. Hare )
în ceea ce privește conceptul teoretic al psihopatiei. Psihopatia, din perspectiva autorilor,
este reprezentată ca o sumă de trăsături de personalitate printre care enumerăm:
„egocentrism machiavellian”, „influența socială”, „lipsa de frică”, „insensibilitate”,
„nonconformism impulsiv”, „invinuirea celorlalți”, „fără grijă pentru planuri” si „imunitate
la stres”. Psihopatul are un nivel scăzut al empatiei, conștiinciozității, socializării și un nivel
crescut al impulsivității și uneori al agresivității (Sandoval, A. M. R., Hancock, D.,
Poythress, N., Edens, J. F., & Lilienfeld, S. 2000).

Instrumentul PPI se compune dintr-o serie de declarații la care subiecții trebuie să

răspundă măsura în care li se potrivesc afirmațiile. Se folosesște o scală Likert cu patru
trepte: fals, în mare parte fals, în mare parte adevărat, adevărat). Instrumentul este constituit
din 160 itemi și relevă 8 factori (Lilienfeld și Andrews,1996).

În 2005, PPI a fost revizuit. Noua versiune, numita IPP-R , a inclus o reorganizare a
celor 8 subscale în două (uneori trei) noi factori de ordin superior:
 IPP-1: Dominanța Fearless (FD), constând din potenței socială, imunitate stres, și
subscalele lipsa fricii. Asociate cu mai putina anxietate, depresie, și empatie precum și
superior bunăstării, asertivitatea, narcisism și fiorul caută.

PPI-2: Auto-Centered Impulsivitate (SCI), constând din „fără grijă pentru planuri”,
„nonconformism impulsiv”, „egocentrism machiavellian”, „invinuirea celorlalți”. Ele sunt
asociate cu impulsivitatea, agresivitatea, utilizarea de substanțe. Aceste subscale sunt
asociate cu impulsivitate, agresivitate, utilizarea de substanțe, comportament antisocial și
corelează negativ cu ideație suicidară (Lilienfeld, S. O., Widows, M. R., & Staff, P. A. R.
2005).

O persoană poate înscrie la diferite niveluri diverșilor factori, dar punctajul total
indică gradul de ansamblu a personalității psihopatice. Scoruri mai mari la factorul I sunt
asociate cu stabilitatea emoțională și eficacitatea socială, precum și empatie redusă. Scoruri
mai mari la factorul II , sunt asociate cu tendințe dezadaptative, inclusiv agresivitatea,
problemele legate de consumul de substanțe, sentimente negative și ideație suicidară.
Scorurile pe doi factori majori tind să fie doar moderat corelate (Sandoval, A. M. R.,
Hancock, D., Poythress, N., Edens, J. F., & Lilienfeld, S. , 2000).

Conceptul de psihopatie și DSM - ul

Potrivit Cristina C. and Thomas A. (2014), în ediţiile anterioare ale Manualului de

Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM), sociopatia şi tulburarea de
personalitate antisocială au fost incluse ca și termeni de diagnostic. Diagnosticul de
sociopatie a fost introdus în primele ediţii ale DSM, DSM-I şi DSM-II (APA, 1952 şi APA,
1968), pentru a caracteriza indivizii care manifestau comportamente sociale deviante şi
trăsături de personalitate psihopatice.

În DSM-III (1980) a fost inclus diagnosticul de tulburare de personalitate antisocială,

apoi, următoarele versiuni ale DSM (DSM-III-R, APA, 1987; DSM-IV, APA,1994; DSM-
IV-TR, APA, 2000) s-au axat spre criteriile comportamentale verificabile obiectiv astfel
îndepărtându-se de caracteristicile subiective de personalitate.

Potrivit Larousse (2006), psihopatia este descrisă în DSM prin termenul de

personalitate antisocială și se caracterizează în esență prin comportamente antisociale
impulsive față de care subiectul nu se simte vinovat. Aceasta este explicația neincluderii
caracteristicilor precum egocentrism, egoism, lipsa empatiei etc în DSM-III-R și DSM IV și
implicit a termenului de psihopatie (Cristina C. and Thomas A.,2014).

I.3. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA NARCISISMULUI

Termenul "narcisism" își are originea în mitul grecesc al lui Narcis, o versiune a
mitului a fost elaborată de poetul latin Ovidiu (Stevens, 2000). El prezintă povestea unui
băiat tânăr, Narcis, care s-a îndrăgostit de propria sa imagine reflectată în apă. Admirația de
sine a fost atât de mare, încât el a rămas acolo până când a murit de foame, corpul său fiind
înlocuit cu o floare.

Atunci când afirmăm despre o persoană că este narcisică, ne referim la caracteristicile

întruchipate de Narcis. Trasăturile prezente la acest personaj sunt: conștientizare personală,
o lipsă de empatie față de sentimentele altora, lipsa de afectivitate, aroganță, un sine și
grandoare slab diferențiat (Stevens, 2000).

Prima teorie impunătoare despre narcisism îi aparține lui Sigmund Freud care preia
termenul de la P.Nacke, în 1899 “pentru desemnarea acelui comportament în care individul
își tratează propriul corp într-o modalitate asemănătoare felului în care tratează un obiect
sexual...privit în această desfășurare, narcisismul are semnificația unei perversiuni care
absoarbe întreaga viață erotică a persoanei” (Freud, 1914).

Freud reinventează termenul și orientează dezbaterea asupra acestui subiect astfel

încât interpretează regresia copilului în faza narcisică ca urmare a faptului că acesta nu
reușește să primească atenția părinților, obiectele dorite. Rezultatul acestor tranziții nereușite
ale libidoului este orientarea către subiect. Freud consideră adaptativă prima manifestare a
narcisismului deoarece copilul învață prin intermediul figurilor parentale să iubească un
obiect disponibil și să se simtă satisfăcut, dar regresia către narcisismul secundar este
maladaptativă deoarece indică eșuarea energiei instinctuale. Narcisicul va prefera stimularea
selfului pentru obținerea satisfacției, va sublima realitatea, propriilor fantasme. El va înlocui
autoaprecierea realistă și își va creea o concepție despre sine grandioasă.

Narcisismul primar este considerat astfel un mecanism de apărare în procesul de

separare din cursul dezvoltării ce reglează rănile narcisice în urma conflictelor inevitabile ale
construirii individuației. Separarea bruscă, imprevizibilă și intensă din cadrul acestui proces
ca urmare a unei lipse de empatii cu figura semnificativă de îngrijire alterează stima de sine
și propria valorizare și va crea un adult care va fi balansat permanent de evenimentele
externe. Narcisicul este sumumul deziluziilor adânci față de figurile parentale din viața sa.

Narcisismul secundar are ca manifestare lipsa sensibilității /empatiei în relațiile

interpersonale, o căutare continuă a atenției celorlalți, dublată de infatuare și de sentimentul
obsesiei personale. În contrapondere excluderea celorlalți este însoțită de obținerea
gratificării permanente, ce va duce la dominanța socială. Adultul normal acceptă criticile,
eșecurile, deziluziile, își acceptă propriile sale limite, dar narcisicul patologic nu face față
criticilor deoarece în copilărie a fost ignorat sau criticat de persoanele semnificative.

Havelock Ellis și NACKE a introdus pentru prima narcisismul pe termen lung la

psihiatrie la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Ulterior, a fost Kohut (1971, 1977), care a fost creditat cu termenul "tulburare de
personalitate narcisica" pe baza muncii sale clinice cu persoane fizice narcisist.

1.3.2 Tulburarea de personalitate narcisica (NPD)

Conceptul de personalitate narcisica a atras o atenție considerabilă în ultimele

decenii. O cantitate mare de această atenție a fost limitată la speculații clinice și teoretice,
deși includerea "Narcissistic tulburare de personalitate", în DSM-III (APA, 1980) a condus la
o proliferare de interes mai empirice în construct narcisism. Pana in prezent, o mare parte din
acest interes empiric a fost dedicată dezvoltării de instrumente pentru a măsura narcisism.

DSM-IV (APA, 1994) descrie caracteristicile esențiale ale NPD ca un model

omniprezent de grandoare, au nevoie de admirație, și lipsa de empatie pentru sentimentele
altora. Acest model prezent de maturitate timpurie și se manifestă într-o varietate de
contexte. După cum sa menționat mai devreme, NPD este una dintre cele patru tulburări de
personalitate care, impreuna cu antisociale, borderline și cabotin, alcătuiesc grup B Axei a
doua a sistemului de diagnosticare DSM IV. Criteriile de diagnostic DSM-IV pentru NPD
apar în tabelul 1.5 de mai jos.
 Tulburarea de personalitate narcisică are la fundație narcisismul secundar, patologic
în care omnipotența sa magică va fi atuul în confruntarea cu lumea reală, iar grandoarea va fi
cadrul preferat al narcisicului. La baza procesului se manifestăun mecanism de clivajcare
face scindarea între bun și rău, între valorizarea celorlalți sau devalorizarea lor. Introiectarea
valorilor supreme va hrăni măreția narcisicului, în timp ce proiectarea și transferul
elementelor “închise” vor fi externalizate pe ceilalți.

Narcisicul are o nevoie stringentă de admirație care va hrăni veșmântul cronic de

grandoare. Automăreția sa îi conferăo atitudine patronală, imperială care necesită supunerea
necondiționată a celor cu care interacționează. Îndeplinirea tuturor dorințelor și cererilor sale
este un “trebuie” necesar, altfel ei nu vor merita “atenția” sa. Propriul său imperiu îl va
subjuga pe narcisic, care absorbit de fanteziile sale de succes, putere, de propria sa aroganță,
de propria sa divinitate se va înălța pe altarul oglindirii sale și va cere ascultare și dăruire.

Empatia nu locuiește în turnul narcisicului ceea ce va creea dificultăți de menținere a

unor relații cu cei din jur. El nu va fi capabil să simtă / să înțeleagă punctul de vedere diferit
al celuilalt deoarce granițele propriului eu reprezintă închisoarea în care își clădește măreția.

Narcisicul poate fi interesant, atrăgător, dornic să acumuleze putere, să-și atingă

scopurile. Va căuta validarea permanent, aprecierea și va avea o nevoie constantă de suport.
Conform DSM IV R tulburarea de personalitate narcisică este definită drept un pattern
pervasiv de grandoare, începând precoce în perioada adultă, necesitate de admirație, lipsă de
empatie.

Criteriile ce descriu narcisismul sunt:

 sentimentul grandios de autoimportanță, așteaptă să fie recunoscut ca superior fără

realizări corespunzătoare;

 preocupat de fantezii de success nelimitat, de putere, de strălucire, frumusețe sau

amor ideal;

 crede că este aparte, unic și se poate asocia numai cu oameni speciali sau de statut
înalt,

necesită admirație excesivă;

 are un sentiment de îndreptățire, adică pretenții exaggerate de tratament favorabil

special ori supunere automată la dorințele sale;
  este exploatator interpersonal, adică profită de alții spre a-și atinge propriile scopuri,

este lipsit de empatie: incapabil să recunoască sau să se identifice cu sentimentele și

necesitățile altora;

 adesea invidios pe alții sau crede că alții sunt invidioși pe el;

 prezintă comportamente sau atitudini arogante, sfidătoare.

Calitatea relațiilor narcisicului reprezintă o cale de identificare a narcisismului

patologic deoarece oamenii sunt instrumentele personale ale narcisicului, folosite și
abandonate de acesta până la epuizarea lor. Relațiile se sfârșesc când cealaltă persoană își
manifestă cereri firești legate de propriile nevoi deoarece “stima de sine” a narcisicului este
amenințată. (Stolorw, 1975 apud Gabbard, 2007)

I.4. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA MACHIAVELISMULUI

Conceptul provine de la diplomatul și scriitorul renascentist Niccolò Machiavelli,

care a expus în cartea ,,Principele” (1515), teoria politică potrivit căreia în politică pot fi
folosite orice mijloace precum minciună, vicleșug, manevre diabolice, corupere etc., în
vederea atingerii scopului propus. Conform opiniei acestuia, un conducător ar trebui să fie
preocupat de modul în care poate obține puterea și doar de regulile care ar duce la succes.
Câteva reguli extrase din practica politică a timpului său sunt:

• Nu arăta modestie; este mult mai eficient de a arăta aroganță în relația cu ceilalți.

• Moralitatea si etica sunt pentru cei slabi; oameni puternici ar trebui să se simtă liberi să
mintă, să înșele, ori de câte ori se potrivește scopului lor.

• Este mai bine să fii temut decât iubit .

Având în vedere că machiavelismul reprezintă un set de convingeri cinice despre

natura umană, moralitate și legitimitatea folosirii oricărei tactici pentru atingerea scopurilor
personale, persoanele machiavelice prezintă unele trăsături specifice precum: tendința de a
acționa mult în interesul propriu, chiar dacă este în detrimentul altora; atitudine rece și
distantă, când cei din jur devin emotivi; o bună părere și încredere în ei-înșiși; dorința de a se
alia cu cei puternici pentru a-și atinge scopurile. (Sulea, C. 2008)

Potrivit Psychology Dictionary.org, machiavelismul implică credința că “scopul

scuză mijloacele” fără a ține cont de modul în care acestea îi afectează pe ceilalți. El “
reprezintă un set de convingeri cinice despre natura umană, moralitate și legitimitatea
folosirii oricărei tactici pentru atingerea scopurilor personale.” [12]

Din perspectivă psihologică, machiavelismul e capacitatea de a seduce și de a

exploata vulnerabilitățile emoționale ale celorlalți și o anumită doză de răceală afectivă
(Laurențiu Mitrofan, Curs Psihologie socială). Persoana caracterizată cu această trăsătură
apare ca un manipulator în strategiile de interacțiune socială și un stil de personalitate care
utilizează alte persoane, în calitate de instrumente, în vederea unui câștig personal.

Psihologul Richard Christie și colegii săi definește distinct această trăsătură de

personalitate, care se caracterizează prin manipulare, cinism - cu privire la natura umană, și
viclenie în comportamentul interpersonal. Începând din1954, profesorul Richard Christie a
dezvoltat o serie de scale pentru a măsura comportamentul de manipulare și de
caracteristicile a ceea ce el a numit personalitate machiavelică la adulți și de a urmări apariția
acestor trăsături în perioada de dezvoltare a copilului. Împreună cu Florence L. Geis, a creat
un test pentru a măsura nivelul machiavelismului la o persoană, test care este denumit uneori
“testul machiaveli” (Christie, R., and F. L. Geis. 1970). Denumirea instrumentului amintit a
devenit, în cele din urmă, testul MACH – IV. Testul conține 20 de itemi, ce vizează această
trăsătură de personalitate, instrument standard de auto-evaluare a machiavelismului.

Persoanele care obțin, în urma aplicării testului, un scor mai mare de 60 din cele 100
de puncte sunt considerate cu o predispoziție crescută de a dezvolta un comportament
machiavelic. Subiecții cu un scor mare au răspuns pozitiv la afirmații, cum ar fi: " Nu spune
nimănui motivul real pentru care a făcut un anumit lucru dacă nu este util să știe motivația
reală, " ( nr. 1 ), dar nu și la afirmații precum "Cei mai mulți oameni în esență sunt buni" ( nr
4 ). Persoanele care obțin un scor mai mic de 60 din cele 100 de puncte la testul MACH - IV
sunt considerate cu trăsături machiavelice reduse; ele tind să creadă că " Nu există nici o
scuză pentru a minți pe cineva , " (nr. 7 ) și , " Cei mai multi oameni care reușesc în viață duc
o viață călăuzită de principii morale" (Nr. 11 ).

Subiecții care au un machiavelism de nivel ridicat tind să fie fermecători, încrezători,

și superficiali; dar ele sunt, de asemenea arogante, calculate și cinice, predispuse spre
manipularea și exploatarea celorlalți. În contextul experimentelor s-a mai observat că
persoanele cu un nivel ridicat de machiavelism prezintă “un accentuat oportunism mai ales în
situații care conțin ambiguitate în ceea ce privește regulile."
 Autorii menționați mai sus, în urma studiilor, au arătat că strategiile și
comportamentul de "înalt machiavelism" și "scăzut machiavelism" diferă în funcție de sexul
subiecților [Christie, R., and F. L. Geis. 1970]. Persoanele de sex feminin sunt, în medie, mai
puțin machiavelice decât cele de sex masculin[McIlwain, D. 2003]. Alte studii (Jones,
Daniel N.; Paulhus, Delroy L. 2009) prezintă comparativ modul în care persoanele cu un
nivel ridicat de machiavelism acordă o importanță deosebită banilor, puterii și spiritului de
concurență în detrimentul construirii relațiilor, a iubirii de sine și a preocupării față de
familie.

Aceiași autori Jones, Daniel N.; Paulhus, Delroy L.-2009, descriu machiavelismul ca
una din caracteristicile triadei întunecate de personalitate, caracterizat prin duplicitate
interpersonală asociată cu cinism și moralitate pragmatică (exprimată prin aserțiunea “scopul
scuză mijloacele”).

Unii psihologi (Goleman, Daniel, 2006) consideră machiavelismul a fi, în esență, o

formă subclinică de psihopatie, deși cercetări recente (Jones, Daniel N.; Paulhus, Delroy L.
2009) sugerează că cele două concepte sunt constructe distincte de personalitate.

Jones, Daniel N.; Paulhus, Delroy L. 2009 au demonstrat că machiavelismul

corelează mai puternic cu Onestitatea-modestia (humility) a modelului HEXACO decât cu
oricare factor al celor șase dimensiuni. Paulhus, D.L. & Williams, K.M. 2002 au mai
constatat că există o corelație negativă (scăzută) între machiavelism și două dimensiuni ale
modelului de personalitate Big Five (NEO PI - R) - agreabilitate (r = -0.47) și
conștiinciozitate (r = -0.34).

Datorită prezenței caracteristicii de manipulare interpersonală, au existat presupuneri

că subiecții cu un scor mare al acestei trăsături posedă un nivel de inteligență ridicat, sau
capacitatea de a înțelege alte persoane aflate în anumite situații. Cu toate acestea, cercetarea
(Gunnthorsdottir, A., McCabe, K. & Smith, V. 2002) a stabilit cu fermitate că
machiavelismul nu este legat de IQ. Mai mult, studii privind inteligența emoțională au
descoperit că un scor ridicat la testul machiaveli tinde să fie asociat cu inteligență emoțională
scăzută. Empatia s-a dovedit a avea corelații negative cu machiavelismul. În plus, cercetările
au arătat că machiavelismul nu este legat de abilitatea de a anticipa ceea ce gândesc alții în
situații sociale. (Jones, Daniel N.; Paulhus, Delroy L. 2009).

I.5. STUDIUL EXPERIMENTAL AL TRIADEI ÎNTUNECATE

 Hare (1996) constată ca la psihopați influențele genetice sunt mai semnificative decât
în cazul altor forme de delicvență și criminalitate. Se afirmă că eșafodajul psihopatului este
construit pe lipsa de atașament, substimulare corticalăși anxietate minimă. Toate acestea, la
psihopatul adult se manifestă sub forma lipsei de frică, nepăsare față de sentimentele
celorlalți și adoptarea unui stil de viațăcare să îi aducă mereu stimulare.

Raine et al., (1997) arată că patologia atașamentului este corelată cu tulburarea de

personalitate antisocială. Concluzia studiului este că nașterile cu complicații și rejecția
maternală din primul an de viață, predispun timpuriu și susțin paternuri criminale violente.

Cercetări mai recente confirmă faptul ca disfuncția amigdalei este răspunzătoare de

psihopatie. Tiihonen et al., (2000) au explorat relația dintre volumul amigdalei folosind
RMN volumetric și gradul de psihopatie a infractorilor violenți, măsurat cu RCL-R
(Psichopathic Checklist Revised cu 20 de itemi). Rezultatele au indicat că nivele ridicate ale
psihopatiei sunt asociate cu un volum redus al amigdalei, dar cercetările încă nu au reușit
sădescopere cauza acestei disfuncții.

Cleckley (1941) a constatat că persoanele psihopate înregistrează unde EEG

anormale, asemănatoare cu cele ale copiilor. O explicație ar fi imaturitatea corticală a
psihopaților care reprezintă omologul fiziologic al infantilismului comportamental și
psihologic, dorința lor de gratificare instantanee. O altă ipoteză susține că psihopații prezintă
un deficit de excitare la nivel cortical, mai exact o substimulare corticală.

Conform modelului biopsihosocial cauzele narcisismului sunt posibil biologice,

transmise genetic și sociale, influențate de dezvoltarea în mediul familial și de modelele
copiate în interacțiunile interpersonale.

Kernberg (1975) și Kohut (1971) sunt cei care retrezesc interesul față de acest
concept, viziunea lor identificându-se asupra devalorizării sau supraevaluării parentale ca
factor generator al acestor comportamente și al caracterului egoului narcisistic (Jones,
Olderbak, 2013).

Kohut consideră că narcisismul patologic este urmarea consolidării unor structuri ale
selfului narcisice, defectuoase, deformate. Sentimentele copilului față de părinți reprezintă
reacții la modul în care aceștia interacționează,prin confirmare sau dezaprobare. Kohut
consideră că este normal ca mărirea, sentimentele de omnipotență, naiva grandoare îmbinată
cu gândirea magică să fie caracteristice copiilor. Acestea se împletesc cu sentimentele față de
părinți și cu perceperea acestora drept omnipotenți și grandioși și crează imaginea unui
părinte ideal și a unui self grandios. Grandoarea și idealizarea sunt mecanisme pe care Heinz
Kohut le consideră pozitive în dezvoltarea copilului deoarece acestea pot fi tranformate în
ambiții și idealuri, dar tulburările selfului pe care le identifică Kohut reprezintă urmarea
traumelor din copilărie. Abuzurile, lipsa de atenție din partea părinților, de a fi doar “o
extensie” a părinților transformă copilul într-un adult cu o slabă stimă de sine, căruia îi
lipsește sentimentul continuității și al propriei valori.

Otto Kernberg consideră dezvoltarea narcisismului la copil normală sau patologică

funcție de relația dintre reprezentările de sine și cele de obiect. Acesta explică narcisismul ca
o investiție într-o structură deformată a selfului și nu o fixație sau o reîntoarcere într-o etapă
timpurie. Narcisismul patologic este considerat o investiție a energiei instinctuale într-un self
structurat patologic, devalorizat sau fixat pe agresivitate. Relațiile de obiect ale acestui self
patologic creează răni narcisice și astfel se detașează de obiectele reale deoarece sunt
proiectate, refulate pe alte obiecte.

Otto Kernberg evaluează trei nivele ale afectării narcisice. În partea superioară sunt
narcisicii talentați care au capacitatea astfel prin natura acțiunilor desfășurate de a trage
atenția și admirația celor din jur. La al doilea nivel sunt cei care au o funcționare
satisfăcătoare, dar care în mediul profesional se simt plictisiți, nu au scopuri bine definite,
relațile interpersonale și profesionale fiind deficitare. La nivelul bazal sunt narcisicii care au
probleme cu respectarea legii sau cei care sunt diagnosticați în mod frecvent cu alte tulburări
mentale, caracteristica specifică este lipsa controlului impulsurilor.

Controversele moderne prelucrează varianta narcisismului privit ca o tulburare sau

trăsătură de personalitate definită diferit de varianta clinică (Miller, Campbell, 2008, apud
Jones, Olderbak). Itemii utilizați în aplicarea Mach IV măsoară caracteristici ale
Machiavelismului cum ar fi: lipsa de moralitate, manipularea, viziunea cinică asupra lumii
(Fehr, Samson, Pauhus,1992 apud Jones, Paulhus).

Anumite caracteristici deosebite ale machiavelicilor, cum ar fi, planificarea, constituirea de

coaliții și clădirea reputației sunt importante în distincția față de psihopatie. În timp ce
psihopații se lasă conduși de primul impuls, își părăsesc prietenii, își abandonează familia și
acordă prea puțină atenție propriei reputației (Hare, Neumann, 2008), persoanele
machiavelice își planifică din timp acțiunile, își dezvoltă alianțe și depun eforturi
considerabile pentru menținerea unei reputații pozitive. Spre deosebire de indivizii
psihopații, cei din sfera Machiavelismului evită manipularea membrilor propriei familii
(Barber, 1988), dar și alte acțiuni care le-ar putea știrbi imaginea socială.

Concluzionând elementele esențiale ale Machiavelismului par să fie: manipularea, lipsa de

empatie/sensibilitate, orientarea strategică planificată.

CAPITOLUL II- SCHEME COGNITIVE

II.1. DEFINIREA CONCEPTULUI

Sintagma de schemă a fost frecvent utilizată în domeniul științelor umane. Potrivit

marelui dicționar al psihologiei (Larousse,2006), autorii care au utilizat noțiunea de schemă
au surprins cel puțin una din cele trei caracteristici definitorii ale conceptului.

 O schemă este o structură dinamică ce se construiește în cursul a numeroase repetări ale

unor acțiuni sau ale unor percepții și care evoluează în funcție de noile experiențe;

 O schemă este un plan, un program de activități motrice observabile și de activități

inferențiale și comparative neobservabile;

 O schemă nu reține decât trăsăturile esențiale care îi definesc forma, relațiile spațiale și
temporale dintre elementele sale și funcționarea.

În epistemologia genetică a lui J. Piaget, prin termenul de schemă se înțelege o

structură operatorie, o grupare de operații – ca ansamblu organizat de cunoștinte până la
inteligența artificială (Minsky, 1975, apud. Miclea, 1999). Aaron Beck (1964) sublinază
faptul că “schemele cognitive se asociază cu proprietățile obiectului-stimul sau ale ideii
prezentate pentru a determina cum trebuie perceput sau conceptualizat obiectul sau gândul
respectivˮ. Autorul a remarcat importanța schemelor cognitive în teoria cognitivă a depresiei
și le-a considerat ca fiind structuri folosite pentru identificarea, codificarea și evaluarea
impactului stimulilor asupra organismului. În același mod, Segal (1988), definește conceptul
ca “elemente organizate în urma reacțiilor la experiențele trecute, care formează un bagaj de
cunoștințe care orientează percepțiile și evaluările ulterioare”. Astfel, potrivit surselor citate,
putem afirma că definirea conceptului de schemă cognitivă, este înțeleasă ca fiind o structură
cognitivă care se dezvoltă de la o vârstă fragedă, este completată cu experiențe în curs de
desfășurare și servește la prelucrarea informațiilor primite din exterior. Aceasta influențează
experiența subiectivă și implicit comportamentul.
II.2. TEORIA COGNITIVĂ ASUPRA PERSONALITĂȚII

Potrivit lui Alford și Beck (1997), la baza teoriei cognitive asupra personalității stau
un număr de premize, după cum urmează:

1. ”Schemele cognitive" au un rol adaptativ și sunt esențiale în ceea ce privește

funcționarea psihologică a persoanei. Ele sunt structuri cognitive care dau sens percepției,
oferind o interpretare subiectivă a informațiilor într-un anumit context.

2. Ele oferă control asupra unor sisteme psihologice cum ar fi cele

comportamentale, emoționale, cele privind atenția și memoria. Această funcție stă la baza
activării strategiilor de coping.

3. Conținut cognitiv specific - fiecare conținut cognitiv are o semnificație care

este tradusă într-un model specific (pattern) privind elementele menționate anterior.

4. Distorsiuni cognitive - fiecare individ oferă o interpretare experienței proprii,

sensul dat poate să nu fie o reprezentare fidelă a realității. Distorsiunile cognitive conțin erori
de conținut cognitiv sau de procesare a acestuia. În sensul acesta ele sunt disfuncționale,
maladaptative.

5. Vulnerabilitate cognitivă - se referă la tendința indivizilor de a fi predispuși a

utiliza construcții cognitive distorsionate care conduc la apariția anumitor sindroame. Un
exemplu ar fi tendința de a face atribuiri negative circumstanțelor trecute, prezente sau
viitoare astfel încât acestea conduc la sentimente depresive. Modul negativ de filtrare a
experiențelor conduc la supraestimarea consecințelor negative și predispun la anxietate sau
panică.

6. Triada cognitivă - o perspectivă negativă asupra a trei dimensiuni principale:

cu privire la sine, la mediu (ceilalți) și cu privire la viitor. Această triadă negativă conduce la
stări și comportamente dezadaptative.

7. Trei niveluri psihologice (cognitive) - nivelul inconștient (gândurile automate,

se manifestă involuntar), nivelul conștient (procesele cognitive care produc distorsiuni la
nivelul celor trei dimensiuni principale enumerate anterior) și nivelul meta-cognitiv
(schemele cognitive depresogene - postulate silențioase, atitudini disfuncționale - care stau la
baza primelor două - gânduri automate și procese cognitive distorsionate - și creează un fond
de vulnerabilitate ).

Beck, prin teoria cognitivă a personalității, a urmărit să explice și trateze drepresia.

Ulterior, ea a fost extinsă pentru a explica și alte tulburări precum: tulburări de anxietate,
psihoze, și tulburările de personalitate (Beck et al. 1990).

Aaron T. Beck și colaboratorii (2011) sugerează faptul că procesele cognitive,

afective și motivaționale sunt determinate de structuri cognitive sau scheme, care constituie
elementele fundamentale ale personalității. Aceste scheme pot avea un conținut general sau
restrâns, ele pot fi flexibile sau rigide, active sau latente. În consecință, ele pot genera o
funcționare normală (dacă ele sunt pozitive și adaptative) dar pot fi regăsite și în tulburările
de pe Axa I și Axa II din DSM-IV-TR, (2003), dacă ele sunt negative și dezadaptative.
Domeniile în care schemele cognitive pot produce efecte sunt diverse: propria persoană,
familie, cultură, religie, sex-roluri, profesie etc.

Din perspectiva teoriei cognitive enunțate de autori, termenul de schemă reprezintă

un model sau o structură pe care individul o impune asupra datelor realității sau experienței
și care îi permite acestuia să-și explice ceea ce se petrece, să medieze percepțiile și să-și
dirijeze reacțiile. Schemele cognitive se formează în copilărie și își fac simțită prezența pe
întreg cursul vieții. Schemele cognitive pot fi pozitive sau negative, adaptative sau
dezadaptative. În sens pozitiv, ele permit subiectului să aibă o viziune coerentă, adaptativă
asupra propriei persoane și asupra realității înconjurătoare. Schemele cognitive reprezintă un
plan mental pe baza căruia individul interpretează informațiile, rezolvă probleme și conferă o
semnificație evenimentelor de viață. În sens negativ, ele creează disfuncții în ceea ce privește
interpretarea realității.

Potrivit autorilor Aaron T. Beck și Brad A. Alford (2011), schemele cognitive

reprezintă structuri dătătoare de sens și semnificație, ele formează calea centrală către
funcționarea sau adaptarea psihică. Termenul de semnificație („sensˮ) se referă la
interpretarea dată de persoană unui anumit context și relației respectivului context cu eul.
Funcția atribuirii de semnificații (atât la nivel automat, cât și la nivel intențional) este aceea
de a controla diversele sisteme psihologice (de exemplu, comportamental, emoțional, al
atenției sau al memoriei). Astfel, semnificația activează strategii de adaptare. Deși
semnificațiile sunt construite de persoană și nu sunt niște comportamente preexistente ale
realității, ele sunt corecte sau incorecte în relație cu un context sau un obiect dat. Când apare
distorsiunea sau deformarea cognitive, semnificațiile sunt disfuncționale sau dezadaptative.
Distorsiunile cognitive cuprind erori ale conținutului cognitiv (semnificație), ale procesării
cognitive (dezvoltarea semnificației) sau ale amândurora. Indivizii sunt predispuși la anumite
interpretări cognitive eronate (distorsiuni cognitive). Aceste predispoziții către anumite
distorsiuni sunt numite vulnerabilități cognitive ce predispun persoanele la anumite
sindroame.

Există două nivele de semnificație: (a) semnificația obiectivă sau publică a

evenimentului, care poate avea puține implicații importante asupra unui individ; și (b)
semnificația personală sau intimă. Semnificația personală, spre deosebire de cea publică,
cuprinde implicații, semnificații sau generalizări extrase din desfășurarea evenimentului.
Existență trei nivele de cogniție: (a) nivelul preconștient, neintențional automat („gânduri
automateˮ); (b) nivelul conștient; și (c) nivelul metacognitive, care cuprinde răspunsuri
„realisteˮ sau „raționaleˮ (adaptative).

Schemele au evoluat pentru a facilita adaptarea persoanei la mediu și, în acest sens,
sunt structure teleonomice. Astfel, o stare psihologică dată (creată de activarea sistemelor)
nu este nici adaptativă, nici dezadaptativă în sine, ci numai în relație cu mediul social și fizic
mai vast în care trăiește persoana. Spus mai pe îndelete, structurile sau schemele
convingerilor sunt activate de condițiile de mediu. Prelucrarea (semnificației) prin
intermediul schemelor, fie ea conștientă sau inconștientă generează o interpretare. O anumită
interpretare declanșează afectul, care este urmat de un anumit comportament care, la rândul
său, modifică situația inițială.

Disfuncționalitatea schemelor derivă, din caracterul lor rigid, exclusivist și absolutist.

Cognitiviștii disting două tipuri de credințe și supoziții:

 Convingeri condiționale exprimate sub forma „dacă… atunciˮ („Dacă mă voi strădui
permanent să le fac pe plac celorlalți, ei mă vor iubiˮ).

 Convingeri necondiționale care sunt riguros definite și seamănă cu niște imperative

categorice („Nu sunt suficient de bun pentru a fi iubitˮ). Convingerile necondiționale
reprezintă credințe cu caracter central, ele făcând parte din structura obișnuită a subiectului și
pot fi activate cu ușurință de diverse situații specific vieții cotidiene.
II.3. FUNCȚIILE SCHEMELOR COGNITIVE

Schemele cognitive se organizează în grupări de scheme care orientează subiectul

într-o anumită direcție, în detrimentul alteia, determinându-l pe acesta să recurgă la opțiuni
nefavorabile și ilogice.

Schemele cognitive reprezintă funcția de: (a) cunoaștere prin capacitatea de

abstracție, interpretare, evocare, memorie semantică și episodică; (b) afectivă prin generarea
unor reacții emoționale; (c) motivațională declansând trebuințele; (d) instrumentală
pregătind acțiunea; (e) evaluativă prin autoevaluarea, inhibarea sau direcționarea acțiunii
(Cottraux și Blackburn, 1995; apud Beck, 2011).

Activarea constantă, datorată unor evenimente de viață care se repetă, va confirma

validare a schemelor cognitive, conducând la un mod rigid de manifestare a personalității.
Aceste moduri pot să fie: narcisic, ostil, depresiv, dependent, temător, bazat pe
supraevaluarea ego-ului sau teatral. Modurile de comportament reprezintă o modalitate de
adaptare la realitate care este vizibilă într-o anumită perioadă a existenței, dar dacă persistă,
devine dezadaptativă. Astfel, a depinde de ceilalți poate reprezenta un comportament adaptat
pentru un copil, dar nu și pentru un adult. În cazul în care adultul va continua să pună în
practică această strategie într-o manieră persistentă și rigidă („Sunt o persoană slabă, sunt ca
un copil și am tot timpul nevoie de protecțieˮ), se va constitui scenariul de viață al unei
personalități dependente.

II.4. SCHEMELE COGNITIVE DEZADAPTATIVE

Plecând de la modelul cognitiv al lui Aaron Beck și colaboratorii săi (1979), schițat
mai sus, Young (1990) aduce unele precizări suplimentare. Autorul insistă asupra conceptul
de schemă cognitivă dezadaptativă specifică perioadei copilăriei și se deosebește de cea a lui
Aaron T. Beck sub următoarele aspecte:

 Autorul acordă o importantă deosebită schemelor cognitive dezadaptative timpurii;

 Subliniază importanța proceselor care contribuie la menținerea rigidității schemelor;

 Nu ține seama de criteriul de diagnostic stabilit de manualele DSM III-R și DSM-IV,

examinând schemele cognitive dezadaptative oarecum independent de tulburările de
personalitate pe care le determină;
  Analizează istoria vieții individului pentru a explica modul de formare a schemelor
disfuncționale și utilizează datele obținute în cadrul demersului psihoterapeutic;

Young acordă termenului de schemă cognitivă un sens asemănător cu cel atribuit de

Beck și Segal (1988; apud Holdevici, 2010). În concepția sa, schemele reprezintă structuri
organizate de elemente formate în urma experiențelor și reacțiilor trecute, care alcătuiesc un
ansamblu coerent de cunoștințe relativ durabile, capabile să ghideze modul de percepere și
evaluare a datelor realității. Schemele dezadaptative timpurii reprezintă structuri profunde,
formate încă din copilărie și care vor servi drept cadru pentru interpretarea experiențelor
ulterioare.

II.4.1. Caracteristicile schemelor cognitive dezadaptative

În viziunea autorului, schemele cognitive au următoarele caracteristici:

1.Ele reprezintă pentru individ realități incontestabile, esențiale și absolute. Modelul

unei scheme condiționale este la fel ca cel postulat de către Beck: „dacă... atunciˮ, iar pe
baza acestora se formează imperative categorice: „eu va trebuiˮ, „ei vor trebuiˮ; care devin
realități de necombătut.

2.Schemele disfuncționale au tendința de a se perpetua și sunt dificil de modificat.

Formate la o vârstă timpurie, ele reprezintă adevăruri absolute referitoare la propria
persoană, la ceilalți și la lume în general, adevăruri care au un caracter habitual și familiar.
Orice modificare a acestor scheme constituie o amenințare pentru subiect, care va face
efortul de a proteja validitatea și integritatea acestor constructe mentale.

3.Schemele cognitive disfuncționale timpurii pot conduce la apariția unor disfuncții

nevrotice, precum și a unor tulburări de personalitate.

4.Acestea sunt activate de evenimente de viață care au legătură cu conținutul lor.

Astfel, un eșec real sau perceput ca atare, ori criticile din partea celorlalți vor activa schema
legată de competență și individul se va simți amenințat. De asemenea, o respingere posibilă
sau estimată va activa schema de abandon.

5.Activarea unei scheme cognitive timpurii poate declanșa o stare emoțională

accentuată (mânie, rușine, culpabilitate etc).

6.Schemele cognitive dezadaptative timpurii reprezintă rezultatul unor experiențe

repetitive sau habituale din copilărie.
 7.Părinții au un rol hotărâtor în formarea acestor scheme, deși există și alte persoane
care pot contribui la acest proces: frați, alți copii, adulți semnificativi (învățători, profesori),
atitudinile lor conducând la formarea și dezvoltarea unor convingeri fundamentale ale
subiectului referitoare la propria persoană.

II.4.2. Procese de menținere a schemelor cognitive timpurii

Schemele cognitive timpurii disfuncționale sunt menținute prin intermediul a trei

procese:

1.Distorsionarea informațiilor

În tendința sa de a-și conserva schemele cognitive timpurii, subiectul va distorsiona

informațiile provenite din lumea externă: informațiile care confirmă schema vor fi reținute,
amplificate, suprageneralizate și personalizate, în timp ce acelea care infirmă schema vor fi
minimalizate, ignorate, distorsionate sau respinse.

2.Menținerea schemelor prin intermediul evitării

Intensitatea emoțiilor negative asociată cu activarea schemelor precocee determină

subiectul să pună în aplicare procedee, conștiente sau inconștiente, pentru a bloca orice
elemente legate de schema respectivă. Aceste procese sunt similare mecanismelor de apărare
a ego-ului descrise în psihanaliză, dar catalogarea lor drept strategii, subiectul poate învăța să
pună sub semnul îndoielii schema cognitivă, fără să aștepte producerea vreunui insight
(iluminare).

Strategiile de evitare pot fi cognitive, presupunând un proces de blocare voluntară

sau automată a gândurilor, amintirilor sau imaginilor; sau afective, acestea din urmă
constituind o barieră și mai greu de depășit. Subiectul se poate simți golit de sentimente,
incapabil să resimtă tristețe, teamă sau mânie. Evitarea comportamentală este mai evidentă
și mai ușor controlabilă.

Subiectul în cauză evită situațiile care contribuie la activarea unor scheme disfuncționale
care îi provoacă stări afective negative (evenimentele sociale vor fi evitate de către subiecții
cu tulburare de personalitate evitantă, care se cred antipatici, iar cele competitive de către cei
care se cred incapabili).
 Aceste manevre sau strategii de evitare au drept consecință faptul că subiectul nu se
confruntă cu schema sa cognitivă, nu îi poate pune la îndoială validitatea și nu adună date
care să conducă la infirmarea acesteia.

3.Menținerea schemelor cognitive disfuncționale prin intermediul unor mecanisme

compensatorii

Conceptul de compensare utilizat de Young (1990) se suprapune oarecum peste cel

de formațiune reacțională din psihanaliză. Astfel, o persoană dependentă se va apăra
adoptând un comportament exagerat de autonom, neacceptând nici un fel de sprijin din
partea celorlalți, nici un sfat și nepermițându-le acestora să devină prea apropiați. De
asemenea, un subiect care se subestimează și a cărui schemă cognitivă timpurie are la bază
lipsa de afecțiune poate dezvolta un comportament specific unei personalități narcisice, iar
un individ care se crede incapabil poate deveni perfecționist. Compensarea reprezintă o
modalitate de depășire a unei scheme disfuncționale. Aceasta poate, până la un punct, să aibă
un caracter adaptativ, cu condiția să nu genereze o structură rigidă și persistentă.

Schema dezadaptativă timpurie reprezintă cel mai profund nivel al cogniției și

afectelor. Young (1994) definea această schemă ca o structură profundă și persistentă de
convingeri referitoare la propria persoană și la relațiile cu ceilalți, structură care se dezvoltă
în copilarie, se consolidează de-a lungul vieții și are un pronunțat caracter disfuncțional.
Autorul postulează faptul că schemele cognitive rezultate în urma unor experiențe
negative din copilărie stau la baza apariției și menținerii unor tulburări ale
personalității. Acestea reprezintă structuri persistente de emoții, amintiri, cogniții și senzații
corporale referitoare la propria persoană și la relațiile cu ceilalți, formate în copilărie sau
adolescență, care au pronunțat caracter disfuncțional.

Caracterul disfuncțional al schemelor cognitive devine evident la vârsta adultă, când indivizii
continuă să le pună în aplicare, deși acestea nu se mai potrivesc situației prezente.

II.4.3. Trebuințele general umane și schemele cognitive

Young, Klosko și Weishaar (apud. Holdevici, 2010) consideră că la originea

schemelor cognitive disfuncționale se află cinci trebuințe general umane care nu au fost
satisfăcute:

 nevoia de atașament (securitate, stabilitate, acceptare, nurturanță);

  nevoia de autonomie, competență și identitate personală;

 nevoia de libertate de a exprima propriile trebuințe și emoții;

 nevoia de spontaneitate, trebuința ludică;

 nevoia de limitări realiste și autocontrol.

Autorii sunt ce părere că aceste trebuințe au un caracter universal, deși unii indivizi au
nevoi mai puternice decât alții. Un individ sănătos psihic dispune de capacitatea de a-și
satisface în mod realist și adaptativ aceste trebuințe. Schemele cognitive formate mai
târziu, în adolescență, nu au un efect la fel de intens ca și cele care își au originea în
copilăria mică. Young, Klosko și Weishaar (2003) descriu patru tipuri de experiențe
timpurii care conduc la structurarea schemelor cognitive:

 Frustrarea nevoilor primare, caracterizată prin aceea că subiectul nu primește

dragostea, înțelegerea sau nu are parte de stabilitate în mediul de referință, schemele
cognitive care se formează fiind cele de deprivare emoțională sau abandon;

 Traumatizarea sau victimizarea conduc la elaborarea unor scheme bazate pe

neîncredere, abuz, rușine sau vulnerabilitate la stres;

 Răsfățul și atenția exagerată acordată copilului generează scheme de tip dependență,

incompetență sau grandomanie, nevoia de autonomie în limite realiste nefiind
satisfăcută;

 Internalizarea selectivă sau identificarea cu un părinte semnificativ de la care sunt

preluate convingeri, sentimente, trăiri și modele de comportament (de pildă, un copil
poate internaliza comportamentul abuziv al tatălui său, devenind mai târziu, ca adult,
el însuși abuzator).

Autorul consideră că tot ceea ce va internaliza copilul va fi filtrat prin structura sa

temperamentală. Astfel, un copil distimic nu va internaliza probabil stilul optimist al
părintelui de a face față dificultăților existenței.

Trăsăturile temperamentale interferează cu experiențele traumatizante din copilărie,

contribuind împreună la formarea schemelor cognitive disfuncționale timpurii. Astfel, de
pildă un copil agresiv va fi mai înclinat să interiorizeze și să preia comportamentul abuziv al
unuia dintre părinți decât copilul pasiv. Observațiile clinice au evidențiat însă faptul că
adesea circumstanțele pozitive sau negative pot estompa într-o bună măsură particularitățile
temperamentale (o ambianță caldă și plină de dragoste va putea determina un copil timid să
devină sociabil în multe situații). De asemenea un tip temperamental excesiv de încărcat
emoțional poate conduce la ignorarea unor condiții de mediu, generând trăsături
psihopatologice ce nu-și găsesc justificarea în istoria vieții individului.

II.5. Tipuri de scheme cognitive dezadaptative

Modelul elaborat de Young (2003) identifică optsprezece scheme cognitive grupate

în cinci categorii de nevoi emoționale nesatisfăcute pe care autorii le denumesc domenii ale
schemelor cognitive:

1. Discontinuitate și respingere: convingerea că trebuințele de securitate, stabilitate,

empatie, acceptare, respect sau stabilirea unor relații apropiate cu ceilalți nu vor fi satisfăcute
în mod previzibil. Familia de origine se caracterizează prin răceală, detașare, respingere,
însingurare, comportament exploziv, imprevizibil. Schemele cognitive care se formează în
aceste condiții sunt:

 Abandon: implică sentimentul că persoanele semnificative nu vor putea asigura un

suport emoțional, protecție sau sprijin subiectului pentru că sunt la rândul lor
instabile emoțional, reacționează în mod imprevizibil, nu sunt de încredere, sunt
prezente ocazional, vor deceda în mod cert sau vor abandona subiectul pentru o
persoană considerată mai bună.

 Neîncredere: Implică convingerea că ceilalți îl vor lovi, abuza, umili, păcăli,

manipula sau vor căuta să obțină avantaje de pe urma subiectului. Presupune
perceperea faptului că răul este făcut în mod intenționat sau că reprezintă efectul unei
neglijențe nejustificate.

 Deprivare emoțională: se referă la expectanța că nevoile emoționale nu îi vor fi

acordate subiectului de către ceilalți. Principalele forme de deprivare sunt
următoarele: deprivarea de nurturanță (grijă), deprivarea de empatie (lipsa înțelegerii,
a posibilității de a-și dezvălui sentimentele sau imposibilitatea de a împărtăși
sentimetele cu ceilalți).

 Defect / Rușine: implică impresia că persoana este rea, lipsită de valoare, inferioară
sau incapabilă în domenii considerate importante sau că nu este demnă de dragostea
celorlalți. Poate să presupună și o hipersensibilitate la critică, respingere sau blamare.
 Subiectul este foarte vigilient la reacțiile celorlalți față de el, se compară în permaneță
cu aceștia, se simte nesigur în prezența celorlalți, sau se jenează de defectele sale
fizice sau psihice (de aspectul fizic, de timiditate, de impulsurile sexuale
inacceptabile sau de eventualele reacții de mânie necontrolată).

 Izolare socială: se referă la sentimentul că subiectul este izolat de restul lumii, diferit
de ceilalți sau că nu apaține unui grup sau comunități. Schema corelează cu
simpotomele tulburării de comportament, subiecții ce prezentau simptome specifice
tulburării de comportament percepându-se ca izolați, neaparținând vreunui grup sau
societate (Muris, 2006).

2. Autonomie restricționată și performanță: presupune convingerea subiectului că nu va

putea funcționa independent sau nu va obține performanțe satisfăcătoare în mod
independent. Familia de origine este hiperprotectoare, sabotează încrederea în sine a
copilului sau nu întărește pozitiv performanțele realizate de acesta în afara familiei.

Schemele cognitive care derivă de aici sunt următoarele:

 Dependență / Incompetență: se referă la convingerea subiectului că nu poate face față

responsabilităților cotidiene într-o manieră competentă fără ajutorul celorlalți.

 Vulnerabilitate la traume sau boli: subiectul nutrește o teamă exagerată legată de

faptul că va fi victima unei catasfrofe iminente pe care este incapabil să o prevină (va
face un atac de cord, se va îmbolnăvi de SIDA, va înnebuni, va fi atacat de
răufăcători sau va fi victima unui cutremur sau a unui accident aviatic etc.). Studii au
demonstrat că această schemă explică simptomele tulburării de anxietate, acești
subiecți nutrind ideea că un eveniment catastrofic poate avea loc oricând, iar ei vor fi
incapabili să-l prevină sau evite.

 Fuziune cu ceilalți – ego insuficient dezvoltat: persoana este excesiv de implicată

emoțional și legată simbiotic de o persoană (sau de persoane semnificative, părinți),
încât nu mai ajunge să desăvârșească procesul de individuare și să atingă o dezvoltare
socială independentă. Subiectul are convingerea că nu poate supraviețui sau nu poate
fi fericit fără susținerea permanentă a celorlalți, se simte strâns legat de ceilalți și
trăiește un sentiment de vid interior sau de lipsă de direcție în absența persoanelor
semnificative.
 Eșec: implică sentimentul că persoana a suferit un eșec sau va eșua în viitor, că este
inadecvată comparativ cu ceilalți în diverse domenii de activitate (învățătură, carieră,
sport etc.). Subiectul se crede un ratat , lipsit de talent, de inteligență, cu un statut
social inferior, fără succes. Studiile au demonstrat că perfecționismul (trăsătura de
personalitate caracterizată de o luptă pentru perfecțiune, și setarea unor standard de
performanță excesiv de înalte, însoțită de tendința exagerat de critică de auto-
evaluarea a propriului comportament) se asociază cu schema cognitivă eșec, subiecții
nutrind credințe conform cărora eșecul implică o serie de consecințe interpersonale
negative: ceilalți își vor pierde interesul pentru ei, îi vor supăra sau dezamăgi (Lee,
2007).

 Limite deficitare: îi creează subiectului dificultăți în ceea ce privește respectarea

drepturilor celorlați, cooperarea cu aceștia, stabilirea unor acorduri sau a unor
obiective personale. Familia de origine se caracterizează prin permisivitate exagerată,
indulgență, absența unor reguli, a disciplinei, deficiențe în asumarea responsabilității,
a cooperării mutuale și a stabilirii ierarhiilor. Copiii din astfel de familii nu au fost
învățați să tolereze nici măcar un disconfort minimal, nu au fost niciodată pedepsiți,
îndrumați sau sfătuiți. Studiile au arătat că scorurile ridicate la această schemă prezic
tulburări de conduită, subiecții auto-evaluându-se ca inferiori în diverse aspecte ale
vieții, răi, neiubiți, nedoriți.

 Revendicare / Grandoare: presupune convingerea subiectului că este superior

celorlați, că are drepturi și privilegii deosebite, că poate face tot ceea ce dorește
indiferent ce părere au ceilalți, oricât de nerealiste sunt obiectivele propuse. Acest tip
de subiect caută să obțină cu orice preț puterea și controlul, este excesiv de
competitiv sau dominator, impunându-și punctul de vedere și căutând să-i
manipuleze pe ceilalți. Persoana nu este capabilă de empatie și nu ține seama de
sentimentele și dorințele altor oameni.

 Lipsa autocontrolului și disciplinei: subiectul are dificultăți să-și controleze

comportamentul, rezistența scăzută la frustrație, exprimându-și excesiv de colorat
stările emoționale și impulsurile. Prezența acestei scheme explică în cazul subiecților
cu tulburare de anxietate, abilitatea redusă de a exercita suficient auto-control și
toleranța la frustrare în atingerea obiectivelor și inhibarea emoțiilor/impulsurilor
(Muris, 2003; 2006).
 Direcționarea către ceilalți: presupune o preocupare exagerată pentru problemele
celorlalți în detrimentul propriilor interese, pentru a obține aprobarea și dragostea
acestora, dar și pentru a evita respingerea. Adesea prespune reprimarea ostilității și
propriilor nevoi. Familia de origine a acestor persoane promovează acceptarea
condiționată în cadrul căreia copilul trebuie să-și refuleze tendințele naturale pentru a
câștiga dragostea, atenția și aprobarea părinților. În astfel de familii, nevoile
emoționale ale părinților sau dezirabilitatea socială au o valoare mai mare decât
sentimentele copilului.

 Supunere (subjugare): presupune subordonarea excesivă față de ceilalți pentru a evita

agresiunea, conflictele sau abandonul. Subiectul își poate experima tendința de
supunere prin reprimarea dorințelor, nevoilor sau a emoțiilor, în special a ostilității.
Acesta nutrește sentimentul că opiniile, dorințele sau stările sale afective nu au
importanță pentru ceilalți, fapt care îl determină să devină excesiv de complezent și
să se simtă prins într-o capcană. Frecvent ostilitatea refulată îmbracă forma unui
comportament pasiv-agresiv a unor simptome psihosomatice, a abuzului de substanțe
sau se poate manifesta prin intermediul unor necontrolate de mânie.

 Sacrificiul de sine: persoana se străduiește excesiv să vină în întâmpinarea dorințelor

celorlați în detrimentul propriilor sale dorințe, evitând să fie egoistă sau să le producă
celorlalți disconfort, resimțind adesea și un resentiment față de cei față de care își
manifestă grija.

 Căutarea aprobării și recunoașterii sociale: implică o preocupare exagerată pentru a

obține aprobarea, atenția, recunoașterea din partea celorlalți. Autostima subiectului
este construită doar pe baza opiniilor celor din jur și nu pe cea a înclinațiilor și
aptitudinilor sale. Acesta se preocupă excesiv de statutul său social, de păstrarea
aparențelor, de acumulările materiale sau de realizările profesionale, rezultatul fiind
că deciziile majore din viață devin lipsite de autenticitate și nu îi dau satisfacții reale
celui în cauză.

3.Hipervigilența și inhibiția: subiectul își reprimă spontaneitatea, impulsurile și

tendințele naturale, supunându-se unor reguli internalizate cu caracter rigid,
referitoare la performanțe și cimportamente morale în detrimentul fericirii,
autorealizării, relaxării, trăirii unor relații apropiate și chiar al sănătății.
  Gândire negativă – pesimism: persoana este focalizată pe aspecte negative ale
existenței: durere, moarte, pierdere, conflict, culpabilitate, probleme nerezolvate,
posibile erori etc. Aceasta are expectații negative în aproape toate domeniile de
activitate: profesie, situație financiară, familie sau relații interpersonale, trăind
permanent într-o stare de îngrijorare, hipervigilență, dificultăți de decizie și plângeri
permanente.

 Standarde prea înalte – atitudine excesiv de critică: presupune convingerea că

subiectul trebuie să atingă standarde foarte înalte de performanță pentru a evita să fie
criticat. Acesta trăiește o presiune permanentă, autoimpusă, are dificultăți de a
încetini ritmul de lucru și este excesiv de critic față de sine și față de ceilalți. Este
perfecționist, acordă o importanță exagerată detaliilor, se conduce după reguli rigide,
are standarde morale, culturale morale, sau religioase exagerate și nerealiste, fiind
excesiv de preocupat de gestionarea timpului și eficiență. Studiile au arătat că
persoanele anxioase sau depresive obțin scoruri ridicate la această schemă (Lee Van
Vlierberghe și col. 2010; Muris și col. 2006). Explicația ar fi că ambele fenomene
presupun conceptualizări disfuncționale despre sine și ceilalți.

 Tendințele autopunitive: subiectul are convingerea că trebuie să fie pedepsit pentru

greșelile pe care le face. Este intolerant față de sine și față de ceilalți, îi este greu să-și
ierte greșelile proprii sau pe ale altora, are tendința de a nu acorda nimănui
circumstanțe atenuante și dificultăți de a empatiza cu cei din jur.

O serie de cercetători au folosit taxonomia dezvoltată de Young pentru a caracteriza

conținutul cognitiv al adulților cu varii forme de psihopatologie, printre care tulburările de
personalitate (Jovev și Jackson 2004; Petrocelli și col., 2001), tulburările de alimentație
(Leung și col., 1999; Unoka și col., 2007; Waller și col., 2000), abuzul de alcool și substanțe
cu proprietăți psihotrope (Brotchie și col., 2004), anxietate (Pinto-Gouveia și col., 2006),
depresie (Shah și Waller, 2000). Aceste studii au aratat că subiecții cu psihopatologie au
obținut scoruri mai ridicate la schemele cognitive, comparativ cu subiecții sănătoși din
grupurile de control (apud. Leen Van Vlierberghe, 2010).

Într-o serie de studii Halvorsen și col. (2009) au arătat că schemele cognitive din modelul
postulat de Young se asociază negativ cu trăsături precum cooperativitate, persistență în
atingerea scopurilor și auto-determinarea tradusă prin abilitatea de auto-reglare și adaptare a
comportamentului cerințelor externe cu scopul de a atinge obiective și valori auto-stabilite.
Tot în cadrul aceluiași studiu au fost relatate corelații pozitive între schemele cognitive și
evitarea experiențelor negative („harm avoidanceˮ).

Alte studii ce au avut ca lot subiecți din populația clinică au raportat rezultate în care
schemele cognitive demonstrau asocieri cu scorurile ridicate la dimensiunea neuroticism și
cu scorurile scăzute la agreabilitate, conștiinciozitate și extraversiune (Cloninger, Svrakic, și
Przybeck, 1993). Scheme precum Abandon/Instabilitate, Eșec, Dependență/Incompetență,
Revendicare/Grandomanie prezic de asemenea posibilitatea de apariție a tulburării de
anxietate.

II.6. SCHEMELE COGNITIVE ȘI MECANISMELE DE COPING

Pentru a face față schemelor cognitive disfuncționale, indivizii adoptă stiluri

adaptative (de coping) defectuoase care, deși îi ajută să facă față cerințelor schemei, nu fac
decât să o întărească și să o perpetueze. În literatură este specificată diferențierea între
schema cognitivă și strategiile pe care le utilizează subiectul pentru a face față cerințelor
acesteia. Astfel, schema cuprinde amintiri, emoții, percepții și cogniții și nu cuprinde
comportamente, acestea din urmă făcând parte din cadrul strategiilor de răspuns. Deși
majoritatea mecanismelor de coping (de „a face fațăˮ) implică reacții în plan
comportamental, adesea subiecții se adaptează situației și prin intermediul unor strategii
cognitive sau afective. Stilurile de copingîn raport cu o anumită schemă cognitivă se
modifică de-a lungul vieții, în timp ce schemele cognitive rămân neschimbate. Mai mult,
un individ poate pune în acțiune mai multe strategii de coping pentru a face față unei singure
scheme. Schemele dezadaptative timpurii reprezintă o amenințare pentru subiect, căruia îi
sunt frustrate trebuințele emoționale de bază (de atașament, de autonomie, de exprimare
liberă, spontaneitate sau de stabilire a unor limite realiste). Amenințarea se poate referi și la
trăirea unor stări afective foarte puternice la activarea schemelor cognitive.

Copilul va putea face față acestei amenințări în trei moduri: acceptare, evitare sau
supracompensare, toate aceste stiluri de coping operând la nivel inconștient. Aceste stiluri
de coping au în copilărie un caracter adaptativ, reprezentând niște mecanisme psihologice
care asigură supraviețuirea individului. La vârsta adultă, stilurile de coping devin
dezadaptative pentru că ele continuă să perpetueze scheme cognitive disfuncționale chiar și
când condițiile s-au modificat.

Atunci când subiectul acceptă schema, el nu mai luptă împotriva ei, o consideră
adevărată și acționează în așa fel încât să o confirme. Fără a-și da seama, adultul repetă acele
experiențe din copilărie care au condus la formarea schemei cognitive timpurii. Acesta alege
acele situații în care va fi tratat așa cum a fost tratat în copilărie de către părintele abuziv.
Indivizii care utilizează strategii de evitare își vor aranja viața, încât schemele cognitive
dezadaptative să nu fie niciodată activate. Ei vor bloca gândurile, imaginile sau stările
afective care ar putea avea legătură cu schemele respective. Această evitare se
manifestăsub forma unor comportamente cum ar fi consumul excesiv de alcool sau
droguri, promiscuitate sexuală, mâncat excesiv, curățenie exagerată, căutarea stimulării
sau refugiului în hiperactivitate. Subiecții de acest tip par perfect normali când
interacționează cu ceilalți, dar evită orice situație care ar putea activa o schemă
disfuncțională timpurie (de exemplu, provocările profesionale).

Indivizii care supracompensează schema cognitivă disfuncțională timpurie gândesc,

simt și se comportă ca și cum opusul schemei cognitive ar fi adevărat. Aceștia se străduiesc
din răsputeri să fie diferiți de modul în care s-au comportat în calitate de copii, atunci când
au fost formate schemele cognitive de bază. Astfel, dacă s-au simțit lipsiți de valoare în
copilărie, se străduiesc să fie perfecți, dacă au fost controlați, vor avea tendința să-i
controleze pe ceilalți sau să evite orice tip de infracțiune.

Supracompensarea reprezintă o modalitate de adaptare parțial eficientă pentru că

schema cognitivă dezadaptativă împotriva căreia luptă subiectul va fi perpetuată și nu
modificată. Multe persoane supracompensate par normale și chiar devin lideri politici,
vedete, oameni de afaceri sau savanți de succes. Comportamentul acestora are un caracter
adaptativ dacă nu se manifestă în exces, este proporțional cu situația, ține seama de nevoile
celorlalți și duce la rezultate pozitive. De cele mai multe ori însă comportamentul acestor
subiecți este excesiv, prea intens și neproductiv. Supracompensarea se dezvoltă ca o
alternativă la situația emoțională declanșată de schema cognitivă (de pildă,
supracompensarea narcisică îi ajută pe indivizi să facă față stărilor afective negative generate
de deprivarea emoțională și inferioritate; aceștia în loc să se simtă ignorați și lipsiți de
calități, se vor simți superiori și speciali). Această supracompensare îi izolează însă de
ceilalți și îi va face să se simtă nefericiți. Cu toate acestea, subiecții perseverează în procesul
de supracompensare; indiferent cât de mult îi determină acest lucru să se îndepărteze de
ceilalți. Aceștia sunt incapabili să-și recunoască greșelile și să-și asume responsabilitatea
pentru eșecurile înregistrate, iar în cazul în care circumstanțele sunt excesiv de potrivnice,
demersul de supracompensare eșuează, subiecții decompensându-se depresiv. Eșecul
mecanismelor de supracompensare face ca schemele cognitive disfuncționale de bază să se
manifeste și mai puternic, producând reacții emoționale foarte intense subiectului.

Young și colaboratorii (2003) sunt de părere că indicatorii de natură

temperamentală reprezintă factorii principali care îi determină pe indivizi să opteze pentru
un stil de coping sau altul. Astfel, de pildă, un subiect pasiv va avea tendința să accepte sau
să evite schema în loc să lupte împotriva ei. Un alt factor care determină opțiunea pentru un
stil de coping sau altul ține de interiorizarea selectivă sau de modelarea unor
comportamente specifice părintelui cu care copilul se identifică. Autorii precizează că unele
scheme cognitive timpurii și stiluri de coping se află în stare latentă, în timp ce altele se
activează sub influența evenimentelor de viață, dominând dispoziția afectivă și
comportamentul subiectul.

Starea dominantă la un moment dat poartă numele de modalitate a schemei

cognitive („schema modeˮ). Această modalitate poate avea un caracter adaptativ sau
dezadaptativ, fiecare individ putând trece de la o modalitate la alta. Modalitatea schemei
cognitive reprezintă răspunsurile la întrebarea „ce set de scheme cognitive și strategii de
coping pune în acțiune subiectul în acest momentˮ.

O modalitate disfuncțională este activată atunci când schemele cognitive și

comportamentale dezadaptative de coping generează stări afective negative și
comportamente neadecvate. Deși au un caracter dezadaptativ, schemele reprezintă de cele
mai multe ori tot ceea ce știe subiectul în raport cu el înșuși si lumea înconjurătoare, acest
fapt conferindu-i subiectului un sentiment de securitate subiectivă (acesta percepe universul
ca fiind predictibil).

II.2. DATE ALE CERCETĂRII EMPIRICE

Arina Smit și Venessa Padayachee (2012) au evidențiat influența schemelor cognitive

asupra recidivei, precum și importanța studierii gândirii criminale în vederea optimizării
strategiilor de reintegrare. Autorii își propun să evidențieze modul în care schemele
cognitive, procesarea cognitivă defectuoasă joacă un rol important în dezvoltarea unor
comportamente infracționale.

Studiul pornește de la ipoteza că indiferent de amploarea factorilor de risc externi

prezenți în viața persoanei care a avut un comportament infracțional, impactul major și
semnificativ care stă la baza recidivei sau non recidivei sale stau credințele sau schemele
cognitive ale acestuia. Cercetarea a avut la bază analiza unor studii de caz, subiecții aleși
fiind cu trecut infracțional, și a analizat schemele cognitive, gândurile automate și erori de
gândire prezente la foști infractori.

Câteva din concluziile cercetării sunt următoarele:

(a) Schemele cognitive nu pot fi markeri unici în catalogarea unei persoane.

Diferența dintre persoanele “normale” și cele cu potențial infracțional diferă într-o manieră
progresivă pe mai multe dimensiuni.

(b) Persoanele “normale” experimentează simultan mai multe moduri de a

răspunde la stimuli dar preponderent aleg un mod adaptativ. În contrast, cealaltă categorie,
afișează schimbări bruște la confruntarea cu stimuli negativi și apelează de regulă la
modalități dezadaptative de rezolvare a problemelor.

(c) Activitatea de recuperare și reintegrare a foștilor infractori trebuie să pună un

accent deosebit pe modul în care se percepe pe sine, pe ceilalți și situațiile sociale.

Studiul subliniază importanța înțelegerii tiparelor de gândire care conduc la un

răspuns comportamental antisocial, în vederea modificării gândurilor automate și mai ales a
schemelor cognitive care stau la baza acestor modele de gândire infracțională. Terapia
cognitiv comportamentală este esențială în activitatea de reabilitate a foștilor infractori.
II.3. SCHEMELE COGNITIVE ȘI TRIADA

Pornind de la teoria lui Beck potrivit căreia convingerile disfuncționale pot fi asociate
cu tulburările de personalitate, Mary McMurrana, Gary Christopherb (2008), examinează
raportul între Personality Belief Ques-tionnaire (PBQ) și tulburarea de personalitate
antisocială. Au fost introduși în cercetare trei grupuri relativ egale de deținuți bărbați.
Primul grup cuprindea persoane diagnosticate cu tulburare de personalitate de tip antisocial,
al doilea grup era format din persoane cu alte tulburări de personalitate și cel de-al treilea
grup cu persoane fără tulburări de personalitate. Studiul a relevat faptul că persoanele cu
tulburare de personalitate antisocială au avut cel mai mare scor la Personality Belief Ques-
tionnaire (PBQ) - scala ce măsura trăsătura antisocială - și credințe semnificativ mai
disfucționale pe majoritatea celorlalte scale, în raport cu grupul numărul trei. Trebuie
specificat faptul că instrumentul folosit în cercetare nu are menirea de a identifica persoanele
cu tulburarea de personalitate de tip antisocial dar poate evidenția credințele, schemele
cognitive caracteristice unei psihopatii primare.

Corelația identificată de autori în studiul lor evidențiază o legătură între schemele

cognitive și o trăsătură de bază a triadei întunecate - psihopatia, forma subclinică.

Torres (2002) prezintă în studiul său modul în care schemele dezadaptative timpurii
pot operaționaliza două tulburări de personalitate - antisocială/psihopatia și narcisistică.
Autorul, în primă fază, demonstreză utilitatea înțelegerii celor două tulburări în termeni
cognitivi-interpersonali, iar în cea de-a doua fază reconceptualizează cele două constructe în
termeni cognitivi, prin identificarea distorsiunilor cognitive specifice fiecărei tulburări.

În prima parte a cercetării a evidențiat distincția dintre psihopatie și narcisism din

perspectiva teoriei cognitiv-interpersonale, cele două fiind operaționalizate cu ajutorul
schemelor dezadaptative timpurii. Studiul prezintă două tipuri de psihopatie, primară și
secundară, respectiv, două forme ale narcisimului, vizibil și ascuns. În partea a doua a
prezentat asocierea dintre psihopatie și narcisism prin reconceptualizarea acestor două
constructe în termeni cognitivi, prin identificarea distorsiunilor cognitive ce operează în
fiecare tulburare.

Rezultatele au fost interpretate ca oferind sprijin pentru ipoteza conform căreia

psihopatia reprezentă o subcategorie a narcisismului.
CAPITOLUL III- AGRESIVITATEA

III.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Studiul comportamentului social agresiv reprezintă interes pentru cercetătorii din

diferite arii ale psihologiei cât și a altor științe sociale. Cercetarea de față se circumscrie
psihologiei judiciare fără a ignora studii și teorii din criminologie, psihiatrie, biologie, și alte
ramuri ale psihologiei. În demersul nostru vom urmări să explicăm anumiți factori
determinanți ai comportamentului agresiv infracțional, anumite mecanisme psihologice si
psihosociale implicate în activitatea infracțională agresivă cât și particularitățile psihologice
ale personalității infracționale care conduc și mențin acest tip de comportament.

Pentru clarificarea conceptului de agresivitate, am considerat necesară prezentarea

succintă a termenilor folosiți pentru a defini și explica agresivitatea, cât și a principalelor
accepţiuni teoretice exprimate în literatura de specialitate de-a lungul timpului.

Încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti, au

creat un evantai de explicații care pot fi cu greu, sau în anumite situații chiar imposibil, de
armonizat. Pentru precizie, vom încerca să explicăm termenii folosiți în definirea
agresivității. Vom începe prin oferirea de unele definiţii de bază. Ulterior,  vom descrie un
model integrativ (C. A. Anderson and B. J. Bushman, 2002): GAM – General Aggression
Model - care își propune să explice și să ofere suport în domeniul terapiei agresivității.

III.1.1. Concepte care definesc agresivitatea

Într-o perspectivă mai largă, agresivitatea este înțeleasă ca un „ansamblu de conduite

ostile care se pot manifesta în plan conştient, inconştient sau fantasmatic în scopul
distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obiect investit
cu semnificaţie socială sau orientate spre propria persoană (Gorgos, 1987).

Din altă perspectivă (Laplache & Pontalis,1994), agresivitatea este definită ca o

tendință specifică marcată de voință, de dorința de a comite un act de violență .

Din perspectivă psihanalitică, Freud (2004) definește ideea de agresivitate prin

conceptul de “agresiune”, termen care desemnează atât agresiunea cât şi agresivitatea, se
situează în interiorul individului. Potrivit Dicţionarului de Psihologie Larousse
(2006),  agresivitatea este definită ca tendinţa de atacare a integrităţii fizice sau psihice a
unei alte fiinţe vii.
 În contextul acesta, observăm o oarecare ambiguitate în ceea ce privește definirea
conceptului de agresivitate. Ea este situată la nivelul dispoziției generale a naturii umane, ca
o condiție necesară adaptării, apoi, agresivitatea este definită din perspectiva motivației
apariției și dezvoltării ei. Astfel, sfera definirii agresivității, în literatura de specialitate, este
mult prea largă, și este greu a găsi o definire unică și cuprinzătoare a conceptului.

În acest sens, este potrivit a observa dualitatea celor două concepte din literatura
engleză: aggressiveness versus aggressivity. În primul caz, aggressiveness este sinonim cu
combativitatea, o agresivitate pozitivă care stă la baza dinamismului personalității în
dezvoltarea unor comportamente adaptative, iar în cel de-al doilea caz, aggressivity are o
conotație negativă, agresiv, beligerant, ostil și poate reprezenta o modalitate de adaptare
indezirabilă la mediu.

Dintr-o perspectivă mai extinsă, se poate afirma că, un factor fundamental al

organismelor vii, referitor la excitabilitate şi la activităţile de explorare necesare satisfacerii
trebuinţelor fundamentale (alimentare, de apărare, sexuale etc.) este reprezentat de către
agresivitate. Dacă ne referim doar la ființa umană, comportamentul agresiv se manifestă prin
acțiuni verbale sau ofensive având drept scop umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea
fizică a celorlalţi semeni, spre distrugerea unor obiecte investite cu semnificaţii sociale sau
contra propriei persoane.
Conform Larousse (2006, pg. 42), termenii folosiți pentru a descrie agresivitatea sunt
diferențiați astfel:

Agresiune - comportament adoptat cu intenția de a-i face rău celuilalt, fizic sau
psihologic

Violența - se limitează la agresiunea fizică

Furie - tonalitatea emoțională care poate să ducă la un comportament agresiv

Ostilitatea - corespunde componentei ce ține de atitudinea agresiunii (cutare nu-mi

place și sunt gata să-l distrug)

Agresivitate - personalitatea unui individ care are obiceiul de a se comporta în mod

agresiv.

Agresivitatea umană este orice comportament îndreptat spre un alt individ care se
realizează cu intenția imediată de a provoca daune. Autorul trebuie să creadă că acel
comportament va afecta ținta și ținta este motivată de a evita comportamentul. (Bushman &
Anderson 2001, Baron & Richardson 1994, Berkowitz 1993, Geen 2001).

Un rău comis accidental nu este considerat agresiv, el fiind inerent, asumat sau
neașteptat, neplanificat. De exemplu, consecințele dureroase a unei intervenții medicale sau
masochismul sexual, care sunt asumate, solicitate pentru atingerea unui scop perceput a fi
benefic (Baumeister 1989).

Violența este definită în Larousse (2006, pg. 1295), ,,forța brutală pe care o ființă o
impune altora, putând merge până la constrângere exercitată prin intimidare sau teroare.”
Potrivit aceleeași surse, violența este reprezentată de toate conduitele agresive la care un
subiect mai puternic fizic sau moral, îl supune pe unul mai slab.

Preda ( 1998) definește noţiunea de violenţă ca o conduită agresivă acută,

caracterizată îndeosebi prin folosirea forţei fizice. Violența presupune folosirea forței în
mod ilegitim și ilegal (Preda, 1998).

Cele mai frecvente confuzii apar cu privire la aria conceptelor de agresivitate şi

violenţă. Astfel, în urma analizei poziţiei specialiştilor vis-a-vis de definirea celor două
concepte am putut reţine că agresivitatea presupune intenţia de a produce prejudicii
unei/unor persoane, iar uneori această intenţie este acceptabilă din punct de vedere etic:
depăşirea unor obstacole, rezolvarea unei probleme, reprezintă o potenţialitate a fiinţei
umane ce poate sta la baza comportamentului violent, deşi nu orice act agresiv trebuie să
devină şi violent şi are o arie mai largă, dar o intensitate mai mică a manifestărilor decât
violenţa.

Agresivitate particulară (bullying) nu este un fenomen nou dar este tratat distinct
de cercetători (Birkett, 1998; apud. Ireland & Snowden, 2002). Conceptul de agresivitate
particulară este definit ca un subset de comportamente agresive desfășurate între egali, unul
sau ai mulți indivizi hărţuiesc, abuzează, verbal, fizic şi / sau psihic o victimă cu intenția de a
răni, de a prejudicia (Haynie et. al., 2001; Olweus, 1997, apud. Viljoen, O’Neill, Sidhu,
2005).

Agresivitatea ostilă (angry aggression) versus agresivitatea intrumentală

Agresivitatea ostilă este înțeleasă ca urmare a furiei, impulsivității, neatenției. Ea

apare neplanificată și este îndeosebi reactivă (apare în situații percepute ca fiind
provocatoare). Agresiunea instrumentală este concepută ca un mijloc premeditat cu scopul
de a obține prejudicii, ea este planificată și mai puțin reactivă (Berkowitz 1993).

Bushman & Anderson (2001) aduc modificări în dreptul celor două definiții în sensul

că diferențiază obiectivele celor două tipuri de agresivitate. Autorii introduc termenii de
obiective proxime și finale pentru a clarifica motivațiile comportamentului agresiv.
Distincția dintre cele două tipuri de agresiune se face la nivelul obiectivului final. Ei ilustreză
astfel: o tâlhărie/jaf și o agresiune fizică, deși ambele sunt acte agresive, se diferențiază după
scopul vizat; în primul caz scopul este profitul, în timp ce în cel de-al doilea caz, obiectivul
poate fi o reacție spontană, emoțională (de exemplu, de compensare a unui orgoliu rănit).

O formă particulară de agresiune instrumentală o constituie ceea ce Levine şi

Campbell numesc „conflict realistic de grup”. Acesta apare atunci când anumite grupuri
sociale, de dimensiuni diferite, intră în competiţie pentru o resursă de existenţă limitată (P.
Iluţ,  1994)

Agresiunea ofensivă versus agresiunea defensivă

Ramirez (1998, 2000) propune o clasificare tipologică a agresivității din perspectiva

intenției pe care o are subiectul în acțiunea sa. El face diferența dintre agresivitatea utilizată
cu scop infracțional și agresivitatea folosită în apărare. Ramirez vorbește despre agresivitatea
directă, presupune contact fizic și agresivitatea indirectă, care este mai subtilă, ea presupune
afișarea unei poziții de dominare. Autorul divizează agresivitatea directă în trei subcategorii:

 Agresiune cu amenințări fățișe, atac iminent cu contact fizic de obicei

 Agresiune ca formă de apărare, reactivă, răspuns agresiv la un stimul amenințător

 Agresiunea fără discernământ, reacție emoțională negativă la o provocare nespecificată

Dincolo de toată această varietate, de multitudinea faţetelor din care poate fi

analizată, de diversitatea cauzală şi a formelor de manifestare am adoptat următoarea
definiţie a agresivităţii: conduită intenţionată care vizează producerea unor prejudicii (rănire,
distrugere, daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane) sau obiecte.
În literatura de specialitate agresivitatea este prezentată ca o rezultantă a unor factori
precum trăsăturile de personalitate, ereditate, educație, mediul social, nivelul de inteligență,
distorsiuni cognitive. În funcție de perspectiva fiecărui cercetător, în linii mari, agresivitatea
ar putea fi definită:
 un comportament natural şi instinctual propriu fiecăruia;

 un fapt social generat de constrângerile, dificultăţile vieţii în comun;

 o reacţie la frustrare;

 un comportament învăţat.

În sensul acesta, vom prezenta principalele teorii și modele explivative privind

etiologia agresivității.

III.2. TEORII ȘI MODELE PRIVIND AGRESIVITATEA

Considerând drept criterii de clasificare domeniul de cunoaştere cărora aparţin aceste

teorii explicative, impactul lor în lumea ştiinţifică, dar şi complexitatea explicaţiilor oferite,
am identificat următoarele accepţiuni şi teorii:

 accepţiunea etologică;

 accepţiunea biofiziologică (teorii biologice, biochimice, neurologice), accepţiunea

antropologică;

 accepţiunea psihosociologică (teoria frustrare – agresivitate, teoria învăţării sociale,

teoria psihanalitică, teoriile personalităţii, teoria alegerii raţionale);

 accepţiunea pedagogică.

În încercarea de a oferi cea mai bună explicaţie şi să reliefeze factorii responsabili

implicaţi au fost avansate mai multe ipoteze privind etiologia comportamentelor agresive.
Aceste explicații reflectă perspectiva diferitelor abordări teoretice care au fost întreprinse în
acest domeniu: biologice, etologice, sociologice, psihologice şi psihosociologice.
După Moser (1987), există patru concepţii majore în ceea ce priveşte
comportamentul agresiv:

a) teoriile instinctuale – consideră ca agresiunea este o manifestare a unei pulsiuni sau

instinct înnăscut;

b) teoriile reactive – consideră comportamentul agresiv ca o reacţie la situaţiile

frustrante, dezagreabile;
 c) teorii ale învăţării – potrivit cărora comportamentul agresiv este un comportament
achiziţionat prin intermediul unor diferite mecanisme cum este, de pildă, învăţarea prin
imitaţie şi/sau observaţie;

d) abordarea cognitivă – care pune accentul pe procesele cognitive centrale interne

inserate între stimuli şi răspunsul comportamental al individului. În varianta mai specifică a
costurilor şi beneficiilor, perspectiva cognitivă sugerează că şi comportamentele agresive
sunt rezultanta unui proces decizional: decizia de a acţiona agresiv este funcţie de raportul
dintre costurile şi beneficiile prezumate.

În dorința de a prezenta succint principalele teorii explicative privind agresivitatea,

vom adopta modelul lui Moser de grupare a acestora în cele patru categorii enunțate mai sus.

III.2.1. Teorii explicative

Pentru a înțelege aspectele psihologice ale comportamentului antisocial, referindu-ne în mod

strict la comportamentul agresiv, este necesar a descrie ipotezele care au fost elaborate
pentru explicarea acestuia. Aceste abordări teoretice sunt formulate din perspectivă
biologică, etologică, sociologică, psihologică și psihosocială.
III.2.1.1 Teoriile instinctuale

În această categorie avem două curente principale, abordarea psihanalitică și teoria

etologică. Ceea ce face diferența dintre cele două accepțiuni este funcția pe care o atribuie
agresivității.

Cele două principale curente instinctuale – psihanaliza şi teoria etologică – se

deosebesc, însă, în mod esenţial prin funcţia pe care o atribuie agresivităţii. Astfel, pentru
psihanaliză este vorba de o reglare internă a individului, în timp ce pentru etologi
agresivitatea are  funcţia de a asigura viaţa socială şi evoluţia speciei.

Teoria psihanalitică

Potrivit lui Horney (1995), Freud a propus două modele succesive ale agresivității.
Primul model consideră agresivitatea ca o reacţie la frustrările care împiedică satisfacerea
dorinţelor libidinale sau expresia geloziei (sexual jealosy). Al doilea model descrie
agresivitatea ca o rezultantă a confruntării dintre instinctul morții (thanatos) și energia
libidinală (eros) și are drept scop supraviețuirea. Această teorie pulsională este contestată de
partizanii ideii care consideră agresivitatea ca un fenomen reactiv și social (Fromm, 1973).
 Teoria etologică

Agresivitatea este o însuşire prezentă în lumea animală pe toată scara ei evolutivă, au

afirmat etologii; ei atrag atenţia asupra faptului că în cazul fiinţei umane, dincolo de utilitatea
ei pentru succesul unei acţiuni, agresivitatea a evoluat de la sensul de reacţie înnăscută în
scopul adaptării spre acela de comportament distructiv şi violent orientat spre persoane,
obiecte sau spre sine (Adrian Neculau, Gilles Ferreol, 2003).

O importantă teorie care contribuie și consolidează ideea naturii biologice, instinctuale a

agresivității este teoria a lui Konrad Lorenz în lucrarea sa On Aggression (1966) K. Lorenz,
1998. Acesta consideră agresivitatea drept un comportament instinctual al luptei („fighting
instinct”, „instinct de combat”) comportament care se regăsește și la alte numeroase alte
organisme vii (I. Eibl - Eibesfeldt, 1995). Lorenz afirmă că acest instinct, este un rezultat al
evoluţiei filo- şi ontogenetice care îndeplinește numeroase funcţii adaptative: dispersia
populaţiilor animale pe o arie geografică întinsă asigurând astfel maximul de resurse
alimentare, facilitarea reproducerii şi selecţiei celor mai buni indivizi şi stabilirea ierarhiilor
necesare în toată societatea (apud. G.N. Fischer, 1992). Se poate afirma că agresivitatea
reprezintă un important factor al supraviețuirii si conservării speciei.

Astfel, spectrul agresivităţii umane a devenit mai larg, aşa cum preciza etologul I.
Eibl – Eibesfeldt (1995), variind de la manifestarea directă asupra unui obiect sau fiinţă (prin
lovire, jignire verbală sau ironizare) până la cea indirectă (prin a vorbi de rău pe cineva sau
chiar a refuza comunicarea sau contactul social).

2.2. Teorii reactive asupra comportamentului agresiv

Teoria frustrării-agresiune

Teoria cea mai răspândită pentru a explica agresiunea este teoria frustrării-agresiune.
Ea a fost formulată inițial de către Doillard și colaboratorii în 1939. Potrivit acestora/lui
Doillard și colaboratorii, există o legătură cauzală universală între frustrare și agresiune.
Orice frustrare, chiar invizibilă, declanșează o agresiune, iar orice agresiune, chiar invizibilă,
este precedată de o frustrare.
 2.2.1. Ipoteza frustrare – agresiune 

Această ipoteză referitoare la existența unei conexiuni între frustrare și

comportamentul agresiv este prezentă și în primele scrieri ale lui Freud. Autorii Dollard,
Doob, Miller, Mowrer şi Sears publică în 1939 cartea Frustration and Aggression ridicănd
această ipoteză la rangul de teorie. Aceștia consideră agresiunea ca un comportament reactiv,
adică dependent de condiţiile situaţionale particulare care declanşează acest comportament.
Teoria „frustrare - agresiune" în forma sa clasică, evidențiază relaţia cauzală universală între
frustrare şi comportamentul agresiv: orice agresiune are la bază o frustrare şi orice frustrare
se rezolvă prin agresiune. Agresiunea poate să nu fie explicită, aceasta poate fi nemanifestată
în exterior, deplasată, indirectă sau poate să fie îndreptată asupra propriei persoane.

În concluzie:

• orice agresiune este o consecinţă a frustrării;

• orice frustrare generează o formă de agresiune.

Prin urmare, Dollard si colaboratorii sai stabilesc o legătură necesară şi suficientă

între frustrare şi comportamentul agresiv. Ei definesc agresiunea ca „un comportament
sau secvenţă de comportament, al cărui scop este să rănească pe altul sau
substitutul acestuia", iar frustrarea ca „orice acţiune care împiedică individul să atingă un
scop pe care şi l-a propus"  (J. Dollard, L.W. Doob, N.E. Miller, O.H. Mowrer, 1939).

Relaţia dintre agresiune şi frustrare este, deci, una liniară: intensitatea răspunsului
agresiv este direct proporţională cu intensitatea frustrării. Importanţa acordată de subiect
activităţii blocate sau a scopului propus rezultă intensitatea frustrării cât și forţa acestui
blocaj.

Trei teze complementare se adaugă la acest postulat de bază, în legătură cu inhibiţia,

deplasarea agresiunii şi a catharsis-ului.

a) Inhibiţia agresiunii. Pentru subiect, interdicția sau blocajul de a agresa nu scade

dispoziţia de a agresa. Dacă consecințele comportamentului agresiv sunt negative, apare o
inhibare a manifestării acestui comportament. În măsura anticipării consecințelor negative,
probabilitatea unui comportament agresiv se diminuează. În alţi termeni, forţa inhibiţiei unui
act agresiv variază în funcţie de pedeapsa anticipată.
 Toate culturile şi societăţileau dezvoltat diferite forme de pedeapsă pentru acțiunile
agresive care produc consecințe negative atât comunității cât și membrilor acesteia. Această
pedeapsa, pe lângă rolul de a-l izola sau sancționa pe individ pentru ca acesta sa nu mai
comită acte agresive antisociale în viitor, are rol de exemplu pentru ceilalți. Astfel prin
învăţarea socială observaţională, prin percepţia consecinţelor conduitelor reprobabile,
indivizii îşi dau seama la ce se pot aştepta. Prin pedeapsă cât şi ameninţarea cu pedeapsa
conduc, într-o anumită măsură, la reţinerea de la acte de violenţă.

Efectul produse de către pedepsă, cât şi al ameninţării cu pedeapsa pot să nu fie chiar
atât de mari sau pozitive cum se crede. Unele studii arată că eficacitatea pedepsei este
condiţionată de anumiţi factori. Bower şi Hilgard  iau în considerare următoarele condiţii ca
fiind necesare pentru ca pedepsele să devină eficiente:

a) pedeapsa trebuie să fie imediată, adică să urmeze cât mai repede posibil după actul
săvârşit;

b) să fie suficient de intensă pentru a induce aversitate faţă de ea;

c) să fie foarte probabilă, agresorul să fie conştient de probabilitatea ridicată

că pedeapsa se va produce. (G. Bower, E. Hillgard,1981).

Multe studii confirmă faptul că oamenii, în decizia de a acţiona agresiv sau nu, iau în
calcul şi probabilitatea ripostei din partea celorlalţi însă în cele mai multe cazuri anticiparea
pedepsei nu reduce actul de violență. În rezultatele a mai multor studii s-a constatat ca
părinții care au recurs la pedepse în special corporale sau fizice au copii foarte agresivi, copii
care odată deveniți adulți vor promava și provoca într-un grad mai ridicat violența în familie.
Se poate afirma că acești copii au asistat la o învățare a modelului agresiv oferit de către
părinți, sau este posibilă o acumulare a furiei și mâniei datorată atacurilor repetate din partea
părinților. (G. Boswell, 1995) [30]

O.H. Mowrer formulează legea secvenţei temporale în desfăşurarea acţiunilor

umane. Conform acestuia efectuarea unui act este determinată nu numai de gradul de
anticipare a diferitelor consecințe ci și de ocurenţa în timp a acestor consecinţe. O acțiune are
drept urmare doua posibile consecințe, una negativă, de sancțiune, pedeapsă cu valență
negativă pentru individ, iar cealaltă pozitivă de satisfacție aceasta având o valență pozitivă
pentru individ, ambele însă egale ca pondere, astfel acțiunea se manifestă în funcție de
consecința probabilă cea mai apropiată în timp. (G. Moser, 1987). [31]
            b) Deplasarea agresiunii. De cele mai multe ori agentul frustrant este cel înspre care
este dirijată, în mod spontan, reacția agresivă, dacă însă acțiunea agresivă este imposibilă
aceasta este supusă unei devieri, deplasări, fiind orientată în majoritatea cazurilor împotriva
unui alt obiect, substitut al agentului frustrant, fie este îndreptată asupra agentului frustrant
însă sub o forma mascată (sarcasm, ironie, etc.). Potrivit lui N.E. Miller (1948), afirmă că în
astfel de cazuri în care este deplasată agresiunea, există trei factori de alegere ai țintei:

a) intensitatea dispoziţiei de a agresa;

b) intensitatea inhibiţiei în a agresa;

c) asemănarea, similitudinea fiecărei victime potenţiale cu agentul frustrant (G.

Moser, 1987) .[32]

În pofida complexităţii acestui model, el conţine unele limite. Una dintre ele este
legată de afirmaţia că inhibiţia este generalizabilă într-un grad mai scăzut decât dispoziţia în
a se angaja într-o conduită agresivă. O a doua limită se referă la noţiunea de asemănare a
stimulilor, Miller numnd-o similitudine fizică. În numeroase alte cercetări se face referire şi
la alte dimensiuni când se discută despre similitudine, cum ar prietenia sau ierarhia. Din
pricina faptului că Miller nu stabileşte ce tip de similitudine este mai pertinentă, mai
adecvată, creşte gradul de ambiguitate.

Un alt aspect important se referă la autoagresiune care se produce datorită

imposibilităţii de atac al agentului frustrant sau asupra evenimentalor substitute, sau dacă
individul îşi dă seama ca originea frustrării este internă.

c) Ipoteza catharsisului

Agresiunea funcționează ca o oală sub presiune. Dacă nicio ieșire nu este permisă,
oala explodează. Oamenii își pot manifesta agresiunea în doze mici, chiar și în mod
vicariant, iar pe cale de consecință presiunea scade. Date experimentale contrazic ipoteza.
Exprimarea nemulțumirilor oferă ocazia reinterpretării situațiilor, reinterpretare care conduce
la diminuarea agresivității. Pe de altă parte, nonexprimarea nemulțumirilor conduce la
augmentarea tendinței agresive. Potrivit lui Bergowitz, agresiunea nu are loc din cauza
presiunii crescânde ci a unui surplus de ruminații agresive.

Catharsisul. Exprimarea activă a agresiunii diminuează tendinţa de a agresa, şi invers,

inhibiţia blochează agresiunea să se actualizeze, dar nu diminuează, în acelaşi timp, tendinţa
de a se angaja într-un astfel de comportament. Rezultă că, singurul factor care poate reduce
motivaţia de a agresa este catharsisul sau abreacţia. Orice act de agresiune chiar şi ironia,
indirectă sau nevătămătoare pentru altul, ar funcţiona ca şi catharsis şi datorită acestui fapt ar
diminua tendinţa de a se angaja în alte acte agresive. Astfel, potrivit lui Dollard, nu este
absolut necesar să rănim pe altul, deoarece chiar şi comportamente cum sunt „datul cu
pumnul în masă" reduc motivaţia ulterioară de a agresa.

            Acest punct de vedere este foarte optimist în ceea ce priveşte controlul social al
agresiunii fiind suficient, dintr-o asemenea perspectivă, să oferim individului oportunitatea
de a agresa. Dar cât ar fi atunci durata acestor efecte cathartice?

            În plus, însăşi noţiunea de catharsis este viu criticată de cercetătorii adepţi ai teoriei
învăţării sociale a comportamentului agresiv.

            În general, teoria frustrare-agresiune prezintă avantajul unei anumite simplităţi,

clarităţi. Filaţia sa cu punctul de vedere psihanalitic este evidentă: face accesibilă dovada
experimentală pentru prima formulare a lui Freud. Faptul că ea poate fi testată experimental
explică în mare parte impactul său asupra cercetărilor în psihologia socială a  marcând, de
fapt, debutul studiilor empirice asupra comportamentului agresiv. (In teorii psihologice
asupra agresivitatii)

2.2.2. Dezvoltări ulterioare şi critica tezelor Şcolii de la Yale 

Teoria „frustrare - agresiune" este şi în prezent una din teoriile cele mai  invocate în
analiza comportamentelor agresive; de asemenea, ea a stimulat cele mai multe cercetări
experimentale. În acelaşi timp, însă, a dat naştere la numeroase critici şi controverse.
Rezultatele a numersoase studii, în care se foloseau mai multe tipuri de frustrări la
care erau supuşi subiecţii, au scos în evidenţă un nivel mai ridicat al agresivităţii faţă de cei
din grupele de control care nu au fost supuşi condiţiei experimentale.

Taylor si Pisano (1971) afirmă că multe dintre aceste studii sunt subiectul a diferitor
critici şi controverse. Spre exemplu, comportamentul agresiv al subiecţilor este rezultatul
unor frustrări care sunt însoţite de cele mai multe ori şi de alţi factori. Mallack şi Mac
Candless (1966), fac comparaţii între grupe de copii frustraţi şi nefrustraţi. În grupa
experimentală copii sunt împiedicaţi, de către un complice, să îndeplinească o sarcină
remunerată, subiecţii fiind în acelaşi timp amennţaţi de catre complici. Astfel se pune sub
semnul întrebării cauza, obstacolul sau ameninţările agresiunii. (G.N. Fischer1992) [33]
  

Pe parcursul a mai multe decenii de cercetări asupra relaţiei dintre frustrare şi

agresiune, termenul de „frustrare” a fost operaţionalizat în numeroase feluri diferite şi a fost
golit de sensul său iniţial. Astfel, termenul de frustrare acoperă o multitudine de situaţii
diferite: prezenţa de bariere psihologice sau fizice, diminuarea sau privarea de recompense,
ameninţări, insulte şi pedepse diferite, eşec prin blocarea atingerii unui scop urmărit de către
individ, stimuli nocivi în general (zgomot, disconfort, administrarea de şocuri electrice etc.).
Mai mult, unii autori consideră frustrarea nu ca o situaţie ci ca o stare, sentiment, trăsătură.
Astfel, experienţele care au fost efectuate în cadrul teoriei frustrare-agresiune, s-au
desfăşurat atât asupra situaţiilor frustrante în sensul restrâns dat de Dollard şi colaboratorii
săi (blocaj al unui comportament îndreptat către un scop) cât şi asupra unei varietăţi de
situaţii considerate ca frustrante în sens larg.

Anumiţi autori au realizat studii experimentale în care au încercat să compare mai

multe tipuri de frustrare. De exemplu, Geer (1968) constituie patru grupe de subiecţi
masculini şi îi pune să rezolve un puzzle (trei grupe sunt experimentale şi o grupă-martor):
pentru prima grupă, problema este insolubilă (frustrarea este generată de imposibilitatea
îndeplinirii sarcinii); pentru a doua grupă, problema este rezolvabilă dar un complice al
experimentatorului împiedică subiecţii să o rezolve în timpul cerut (frustrare personală);
pentru a treia grupă, subiecţii găsesc soluţia problemei, dar sunt după aceea ultragiaţi,
insultaţi: li se reproşeaza lipsa lor de inteligenţă şi o absenţă totală de motivaţie (condiţia
insultă); a patra grupă este o grupă-martor. După realizarea sarcinii, participanţii la
experiment sunt invitaţi, cu ocazia unei sarcini de învaţare, să transmită şocuri electrice
asupra partenerului-complice al experimentatorului. Subiecţii care nu au putut rezolva
problema transmit şocuri de intensitate medie mai puţin ridicată faţă de subiecţii care au fost
împiedicaţi să rezolve problema de către complice. Condiţia „insultă” provoacă, deci, cea
mai puternică agresivitate din partea subiecţilor. Se pare că situaţia „frustrare personală” şi
„insultă” reprezintă o mai mare frustrare decât imposibilitatea de a rezolva sarcina. Prin
urmare, condiţia care reproduce fidel conceptul de frustrare enunţat în teoria frustrare-
agresiune este aici mai puţin puternică în a genera conduite agresive.
  Pe de altă parte, alte rezultate sugereză că experinţa unei frustrări intense poate genera
o diminuare a agresivităţii: subiecţii care au fost împiedicaţi să  termine un test de inteligenţă 
devin apatici şi transmit mai puţine şocuri electrice decât subiecţii unei grupe-martor (G.N.
Fischer, 1992).  
[34]

În consecinţă, din acest punct de vedere, critica tezelor Şcolii de la Yale pare
întemeiată deoarece introducerea de frustrări atât de variate a golit de sensul său restrictiv
iniţial relaţia directă dintre frustrare şi agresiune. De asemenea, s-a constatat următorul fapt:
chiar dacă frustrarea facilitează în anumite cazuri agresiunea, ea nu generează întotdeauna
acest tip de comportament, clarificându-se faptul că nu toţi indivizii răspund la sentimentul
frustrării prin agresivitate, printr-un comportament agresiv – multi cad în resemnare, apatie
şi melancolie – dupa cum nu toate actele de violenţă au ca substrat frustrarea - personalul
militar în război şi sportivii, de exemplu. Prin urmare, legătura prezumată între frustrare şi
agresiune este mai puţin puternică decât au crezut autorii.

            Urmare a primelor critici aduse teoriei frustrare-agresiune, doi ani mai târziu, în
1941, Miller aduce corecturi teoriei originale afirmând că frustrarea nu generează în mod
direct agresivitatea, ci o dispoziţie de a agresiona care este la originea comportamentului
agresiv. Legătura între frustrare şi agresiune nefiind atât de puternică cât s-a crezut, este
necesar, potrivit lui Miller, să modificăm primul enunţ al teoriei frustrare-agresiune în sensul
următor: frustrarea antrenează un anumit număr de răspunsuri, reacţii comportamentale
posibile diferite printre care şi agresiunea( G. Moser, 1987) .
[35]

            Pe de altă parte, având în vedere unele cercetări care nu lasă nici o îndoială asupra
faptului că agresiunea poate să rezulte şi datorită altor factori, alţii decât frustrarea şi al
doilea enunţ – agresiunea este întotdeauna urmarea unei frustrări – a fost, de asemenea,
modificat. Astfel, statutul social, satisfacerea tendinţelor sadice, ca şi incitaţiile la acţiune
cum sunt ordinele unui superior, câştigurile materiale sau spirituale, patriotismul sau
sentimentul datoriei, pot, de asemenea, să fie la originea conduitelor agresive. Acest fapt
conduce la punerea la îndoială a afirmaţiei că nu putem avea agresiune fără o frustrare
prealabilă.

            Putem să credem, aşadar, că subiectul nu se angajează într-o conduită agresivă decât
dacă acest comportament se dovedeşte a fi cel mai eficace în situaţia respectivă. Există alte
comportamente sau reacţii la frustrare: subiectul se resemnează sau ocoleşte obstacolul, de
pildă. Rezultă că cele două teze ale teoriei frustrare - agresiune: agresiunea este întotdeauna
o consecinţă a frustrării şi frustrarea generează întotdeauna o formă de agresiune, nu sunt
apărabile aşa cum sunt ele formulate şi nu rezistă evidenţei experimentale. Legătura necesară
şi suficientă între frustrare şi agresiune este puternică doar în cazul în care agresiunea poate
avea în mod direct un rol instrumental eliminând sursa frustrării . [36]

            Tezele complementare privind mecanismele inhibiţiei, deplasării şi catharsisului nu

rezistă nici ele examenului empiric. Se ştie, de exemplu, că agresiunea împotriva agentului
frustrant creşte probabilitatea agresiunilor ulterioare chiar şi în absenţa unei frustrări
adiţionale, datorită efectelor învăţării.

            Ansamblul acestor limite şi rezultatele numeroaselor studii experimentale pe care

ipotezele Şcolii de la Yale le-au suscitat, au condus la câteva modificări ce au fost aduse
formulărilor iniţiale. Aceste noi formulări şi corecturi începute de Miller, au fost continuate
ulterior de L. Berkowitz.(In teorii psihologice asupra agresivitatii)

2.2.3. Modelul lui Berkowitz

Teoria neoasocierii cognitive

Teoria elaborată de către Leonard Berkowitz(1969, 1989, 1993) subsumează nu

numai ipoteza exprimată mai devreme, frustrare-agresiune (Dollard et al., 1939), dar oferă,
de asemenea, un mecanism de cauzalitate pentru a explica de ce evenimente aversive cresc
înclinațiile agresive, de exemplu, prin intermediul afectelor negative (Berkowitz, 1989).
Acest model este deosebit de potrivit pentru a explica agresivitatea de tip ostilitate, dar
procesele de activare și amorsare fiind similare și în celelalte situații de agresivitate, ele
capătă relevanță și pentru explicarea lor.

           Berkowitz descrie frustrarea drept condiţie sau facilitator, reacţia agresivă fiind
provocată de stimuli externi (L. Berkowitz, 1969).[37]. Acesta introduce doua elemente
intermediare, neagând relaţia automată şi liniară între frustrare şi comportamentul agresiv:

  1. reacţia emoţională la frustrare: furia;

              2. prezenţa unor „indici evocatori” indispensabili actualizării agresivităţii.

            Bertowitz face astfel distincţia între condiţia internă (reacţia emoţională) şi cea
externă (indicii evocatori). Aşadar pentru actualizarea agresivităţii frustrarea nefiind o
condiţie suficientă, aceasta dezvoltând reacţii emoţionale, de furie, stare care potrivit lui
Berkowitz reprezintă disponibilitatea de a se angaja în acte agresive. Astfel pentru a provoca
furia, un stimul trebuie să fie resimţit ca ameninţător, aversiv sau perturbator (piedici,
obstacole), reacţia emoţională nefiind întotdeauna urmarea directă unei frustrări, aceasta
depinde de:

a. caracterul atribut frustrării: este ea voluntară sau involuntară;

b. evaluarea mai generală a comportamentului celuilalt în situaţia specifică de

interacţiune victimă-agresor.

            Furia, ca excitaţie emoţională internă, este condiţia necesară pentru ca indicii din
mediul înconjurător să funcţioneze ca declanşatori ai unei conduite agresive. Berkowitz
afirmă că pentru a iniţia un comportament agresiv de către individ sunt necesare condiţii
situaţionale adecvate, mai exact acei stimuli externi pe care individul îi asociază cu
elementul provocator al frustrării. Astfel aceşti indici declanşatori devin o condiţie de
ocurenţă a agresiunii care pot fi asociaţi în mod direct cu stimuli care dau naştere furiei sau
pot reprezenta semnale agresive mai generale cum sunt armele de toate tipurile. Agentul
frustrant este exemplul cel mai adecvat de indice evocator, însă prin asociaţiile multiple pe
care indivizii sau obiectele le pot evoca pot să provoace agresiunea.

Pentru a evidenţia rolul unor diferiţi ,,indici evocatori,, Berkowitz şi colaboratorii

au efectuat o serie de experimente aceşti indicatori fiind: nume de persoane asociate cu
acte agresive, imagini cu conţinut agresiv, ţinute vestimentare sau expresii faciale
agresive. Prin intermediul acestor cercetări este scoasă în evidenţă maniera prin care
comportamentul agresiv este declanşat prin asocierea indicilor evocatori cu cu violenţa
dacă aceştia sunt prezenţi în momentul în care subiectul este furios. Sa utilizat următoarea
procedura experimentală: subiecţii sunt informaţi că vor participa împreună cu un alt
subiect (în realitate un complice al experimentatorului) la un studiu privind efectele
stresului asupra rezolvării de probleme. Stresul este inoculat prin evaluarea soluţiei de
către „coechipier”, evaluare care se face sub forma administrării de şocuri electrice (1 –
10 şocuri). Subiecţii care făceau parte din prima grupă li se administrează un şoc, celor
din a doua grupă şapte şocuri electrice, aşadar cei care fac parte din a doua grupă fiind
provocaţi prin evaluarea făcută de către complicele experimentatorului. În următoarea
fază, subiecţii vizionează un film conţinând o scena de box agresiv (grupa experimentală)
şi un film cu conţinut non-violent (grupa-martor). Suportul care permite apoi asocerea
între actorul agresiv fiind oferită de catre vizionarea filmului (boxerul) si complicele
experimentatorului. Apoi, se prezintă subiecţilor soluţia unei probleme elaborată de
complice, având sarcina de a o evalua prin administrarea unui anumit număr de şocuri
electrice; complicele este prezentat fie ca fiind un boxer, fie ca fiind un student. Ipoteza
este că în momentul în care „coechipierul” era prezentat ca fiind un boxer, acesta el va fi
asociat cu scena de box, cu o agresiune, în timp ce „coechipierul” prezentat ca student nu
va determina o astfel de asociaţie.

Există, deci, două faze:

       a) inducerea unei stări emoţionale negative (furia) printr-o evaluare 

foarte severă (7 şocuri);

        b) asociaţia între „ complice” şi  agresiune prin  asocierea  dintre  aceşta şi
eroul filmului violent.

             Prin rezultatele obţinute sa confirmat ipoteza experimentală: în situaţia în care
a fost vizionat în prealabil un film cu conţinut violent, „complicele” este atacat mai
violent atunci când a fost prezentat ca boxer şi când el a evaluat în mod negativ soluţia
subiectului, (L. Berkowitz, 1993)[38]

            În privinţa rolului stimulilor declanşatori teoria lui Berkowitz este o teorie
behavioristă, în special în privinţa generalizării efectului stimulilor frustranţi sau evocatori
prin contiguitate temporală sau prin analogie. Prin intermediul acestui model se face referire
la agresiunea impulsivă caracterizată fiind printr-un minimum de procese cognitive
mediatoare. Berkowitz afirmă că subiectul , este mai puţin conştient în funcţie de intensitatea
excitaţiei emoţionale, deci componenta impulsivă a agresiunii este un factor foarte important,
astfel se exclude orice explicatie a agresiunii instrumentale, premeditata de subiect.

            Mai târziu, Berkowitz  revine cu noi precizari: diferite evenimente, persoane sau
situaţii induc alături de modificările fiziologice starea psihica de afectare negativa, aceştia
fiind determinanţi puternici ai comportamentului violent, însă factorii cognitivi au, de
asemenea, un rol foarte important în transpunerea comportamentului violent în planul
actiunii concrete (asocierea cu experiente trecute, evaluarea consecintelor comportamentale
etc.) (L. Berkowitz, 1989)[39].

           Teoria frustrare – agresiune modificata astfel, acopera un teritoriu vast din aria vieţii
sociale. Modelul propus de Berkowitz accentuiază rolul important al stimulilor situaţionali în
declanşarea anumitor conduite agresive; faptul că un stimul asociat înainte cu o agresiune
poate funcţiona ca incitator la agresiune în absenta unei frustrari propriu-zise.

Teorii psihologice ale agresivitatii 

            Una dintre cele mai importante contribuţii în studiul conduitelor agresive este adusă
de către teoria învăţării sociale. Contrar modelului frustrare-agresiune conform căruia o
acţiune agresivă, asemenea altor comportamente sociale, este achiziţionată prin învăţare
socială, în măsura în care poate fi obiectul unui sprijin social sau o valorizare a imaginii de
sine. Fie prin procesul de socilizare fie prin învăţarea directă, instrumentală se înţelege
achiziţionarea acelor răspunsurilor negative sau pozitive (acordarea de recompense sau
pedepse unor comportamente) fie prin învăţarea prin observaţie (observarea acţiunilor şi a
consecinţelor acestora la ceilalţi).
            Esenţa acestui concept este pusă pe capacitatea individului de a-şi modifica şi adapta
comportamentul la situaţii specifice în funcţie de experienţele achiziţionate anterior.

            Printre importantele mecanisme de învăţare distingem: condiţionarea clasică (I.P.

Pavlov), învăţarea instrumentală (B.F. Skinner) şi învăţarea prin observaţie şi imitaţie (A.
Bandura); Aceste ultime doua tipuri au primit în special atenţia cercetătorilor.

2.3. Teorii ale învăţării

A. Teoria învățării sociale

Conform teoriilor învățării sociale (Bandura 1983, 2001, Mischel 1973, 1999 Mischel
si Shoda 1995), oamenii dobândesc răspunsuri agresive în același mod în care a pot dobândi
alte forme complexe de comportamente sociale, fie prin experiență directă sau prin
observarea altora. Teoria învățării sociale explică achiziționarea de comportamente agresive,
prin procesele de învățare și de observație, și oferă un set util de concepte pentru înțelegerea
și descrierea credințelor și așteptărilor care ghidează comportamentul social.

Comportamentul social este învățat în primul rând prin observarea și imitarea

acțiunilor altora și prin oferirea de sancțini și recompense pentru acțiunile întreprinse. Pe
baza principiului condiționării operante.

Formele de învăţare socială cele mai cunoscute sunt reprezentate de:

- condiţionarea clasică. Acesta presupune o învăţare implicită prin asociaţii şi

se întemeiază pe următorul principiu: în momentul în care un stimul îl precede frecvent pe un
altul, primul stimul este considerat a fi ,,semnal,, pentru apariţia celui de al doilea stimul.
Aşadar, prin manifestarea primului stimul subiecţii aşteaptă apariţia stimulului consecutiv.
Printr-un astfel de mecanism recurent se achiziţionează acelaşi tip de reacţie la cei doi
stimuli, reacţia devenind manifestă. De exemplu: copilul asociază în repetate rânduri, reacții
negative ale tatălui când vede o persoană de etnie romă.

-condiţionarea subliminală. Contactul frecvent cu stimuli care se manifestă chiar sub

pragul conştiinţei determină o schimbare atitudinală. Este foarte important rolul întăririi
comportamentului prin recompensă şi pedeapsă; de ex: o atitudine pozitivă a unui copil faţă
de sport este întărită de către părinţi prin diferite comportamente (zâmbet, laudă).
 -condiţionarea instrumentală. Prin condiţionarea instrumentală subiectul învaţă
punctul de vedere pozitiv şi primeşte în schimb, o recompensă simbolică prin întărirea
răspunsului său „corect“.

-modelarea atitudinală se referă la imitarea, comportamentului „celuilalt“. Subiectul

observă şi imită comportamentele şi reacţiile prietenilor săi.

Aşadar subiecţii vor construi un model atitudinal şi o conduită convergentă nu cu

ceea ce spun, ci cu ceea ce fac cei cu care relaţionează.

B. Compararea socială

Această teorie este susţinută de perspectiva teoretică a lui L. Festinger (1954 apud M.
Boza, 2012) care afirmă că atitudinile sociale sunt achiziţionate nu doar prin învăţarea
socială, ci şi printr-un proces de comparare simbolică şi semantică pe care subiectul o
efectuează cu „celălalt“ similar şi semnificativ, pentru a stabili dacă propriile interpretări
asupra realităţii sunt relevante şi adecvate.

C. Factorii genetici

În procesul de formare a atitudinilor agresive ereditatea are un rol foarte important.

La gemenii monozigoţi (identici), atitudinile corelează mult mai ridicat pozitiv decât la cei
dizigoți, chiar dacă sunt crescuţi în medii sociale şi familiale diferite. În atitudinile faţă de
lucruri mai concrete (de ex: gusturile artistice) este mai prezent factorul înnăscut, comparativ
cu cele abstracte. Multe dintre atitudinile concrete pot fi influenţate de către baza genetică.
De ex: o serie de evaluări ale obiectelor sociale pot fi influenţate de dispozitia genetică de
optimism, cum ar fi o satisfacţie mai ridicată în muncă, comparativ cu pesimismul. 

În concluzie, teoria învăţării sociale prezintă o arie mai amplă de factori declanşatori
ai comportamentului agresiv, factori ca: experienţa trecută a individului, reîntăririle prezente
asociate acestor acte, prestanţa modelului, evaluarea situaţiei şi a posibilelor consecinţe.
Această teorie este, aşadar, mult mai complexă şi mai convingătoare decât viziunea
biologistă. În plus, autorii R. Baron si D. Byrne, afirmă că această teorie este şi mult mai
optimistă, în privinţa controlului şi prevenirii agresiunii, iar datorită faptului ca aceasta este
un comportament învăţat, controlul şi reducerea ei se poate realiza utilizând aceleşi procese
care au contribuit la apariţia ei. (R.A. Baron, 1991) .
[45]
 Teoria interacțiunii sociale

Teoria interactiunea sociala (Tedeschi & Felson 1994) interpretează comportamentul

agresiv (sau acțiuni coercitive) ca un comportament de influență socială, adică, un actor
folosește acțiuni coercitive pentru a produce o schimbare în comportamentul țintei. Acțiuni
coercitive pot fi utilizate de către un actor pentru a obține ceva de valoare (de exemplu,
informații, bani, bunuri, sex, servicii, securitate), pentru a înfăptui o justiție retributivă pentru
greșelile percepute sau pentru a construi o identitate socială dorită (de exemplu, tenacitate,
competenţă). Conform acestei teorii, actorul este un factor de decizie, alegerile făcute sunt
orientate de recompense așteptate.

Teoria interacțiunii sociale oferă o explicație a actelor agresive motivate de nivel

superior (sau Ultimate) obiective. Chiar ostilitatea agresivă ar putea avea un scop rațional în
spatele ei, cum ar fi pedepsirea unui comportament pentru a reduce riscul repetării lui pe
viitor.

Această teorie oferă o modalitate excelentă de a înțelege concluziile recente că

agresivitatea este adesea rezultatul unei amenințări la adresa unei stime de sine
crescute/ridicate, mai ales pentru a proteja o stimă de sine crescută dar nejustificată (de
exemplu, narcisism) (Baumeister et al. 1996, Bushman & Baumeister 1998).

2.4. Abordarea cognitivă

            Această abordare accentuiază procesele cognitive centrale inserate între stimuli şi
răspunsul comportamental al individului. După cum am amintit mai sus, creerea unei stări de
mânie şi furie unor indivizi poate induce creerea unei conduite agresive. În transpunerea unei
porniri agresive în acte efective intervin o serie de parametri, însă este dificil de precizat cât
din această stare este de origine biologică şi cât rezultatul învaţării.

           Prin abordarea cognitivă se face referinţă la maniera prin care reacţia unui individ este
condiţionată de diferite structuri cognitive a unor procese de identificare, transformare şi
procesare a semnificaţiei obiectelor sau evenimentelor-stimul externe. Bondura subliniază
rolul diferitor procese cognitive în învăţarea prin observaţie, îns acesta le acordă acestor
procese statura de variabile intermediare modulatoare în achiziţionarea de noi scheme
comportamentale. Totodată, teoria învăţării sociale acordă un rol foarte important
evenimentelor petrecute în trecut cu toate că face referire şi la condiţiile cognitive prezente.

            Zillman (1978) afirmă că, în funcţie de nivelul de excitare neuropsihcă (arousal),
individul are capacitatea de a mobiliza diferite procese cognitive complexe cu scopul de a
aprecia circumstantele situaţionale şi răspunsul comportamental. Numai un nivel de excitare
mediu oferă condiţiile optimale, permiţând subiectului să aprecieze circumstanţele
„provocării” căreia îi este obiect. Astfel, subiectul va oferi un răspuns în funcţie de intenţia
acţiunii căreia îi este obiect, tipul acţiunii, costul şi efortul pe care-l presupune reacţia sa şi
diverse consideraţii morale. (Apud. G.N. Fischer, 1992) [46]

            În cazul unor niveluri foarte scăzute sau foarte ridicate de excitare a sistemului
nervos simpatic, intervenţia proceselor cognitive superioare este blocată, conducând la lipsa
unor medieri cognitive totodată multitudinea de reacţii pposibile la situaţia problematică se
restrânge şi se limitează la scheme comportamentale învăţate anterior, la comportamente
reactive primare. Aflat în această situaţie, individul, datorită activării simpaticului,
reacţionează cu o energie pternică la cele mai mici ameninţări, aceste explozii de energie
nefiind însă adaptate situaţiei.

            Pornind de la o teoria atribuirii, da Gloria subliniază importanţa inferenţelor cauzale

pe care le operează indivizii asupra propriului lor comportament sau asupra
comportamentului altuia. Aceste inferenţe afectează în două feluri comportamentul
subiectului:

a) într-o manieră indirectă, prin intermediul reacţiei interne: furia şi

intensitatea acesteia;

                        b) prin intermediul selecţiei normelor aplicabile situaţiei interacţionale gresor-

victimă. (Apud. G. Moser, 1987) [47]

           Abordarea cognitivă nu neagă rolul furiei ca factor determinant al unei reacţii

agresive, aceasta încercă să gasească, prin diferite procese cognitive, exprimarea furiei la
indivizi. Posibilele caracteristici ale acţiunii provocatorului influenţează mai mult furia şi
agresiunea ostilă ca răspuns la provocare, atac sau frustrare decât intensitatea acestor
provocări.

Perspectiva cognitivă într-o variantă mai specifică a costurilor şi beneficiilor afirmă

că indivizii prin acţiunile lor şi în baza unor informaţii urmăresc obţinerea unor beneficii
aşadar comportamentele agresive antisociale sunt rezultanta unui proces decizional. Raportul
dintre anticiparea costurilor şi a beneficiilor reprezintă un factor major în decizia de a acţiona
agresiv şi antisocial.

În ceea ce priveşte gradul de raţionalizare în luarea unei decizii pot interveni mai
multe variable care pot fi privite ca un coantum care are la o extremă acele reacţii agresive
spontane iar la celălalt comportamente antisociale foarte atent calculate. Acest al doi-lea pol
se referă la comportamentele agresive care au ca scop producerea unor prejudicii unor
persoane sau grupuri avându-se în vedere obţinerea unor beneficii practice fiind aşadar
subsumate conceptului de agresivitate instrumentală. În astfel de cazuri reacţia agresivă
nefiind determinată de furia cauzată de către cineva ci de anticiparea unui beneficiu drept
urmare a unei acţiuni agresive. (P. Iluţ, 1994)[48]

Teoria asocierii diferentiale

Postulatul de la care teoria porneste este urmatorul: inclinatia spre infractiune si

comportamentul infractional, nu sunt nici innascute si nici nu rezultă din dispozițiile
psihologice dobândite, ele sunt mai degraba, învățate.

Una dintre primele considerații teoretice ale gândirii infracționale a fost Teoria
Asocierii Diferențială a lui Sutherland (1992). Conform acestei teorii, atitudinile
infracționale sunt produsul asocierii cu diferiți infractori. Astfel, asocierea cu persoane
delincvente este considerată a fi principala cauză a comportamentului infracțional (Cressey,
Sutherland & Luckenbill, 1992). În mod similar, teoria întăririi diferențială a lui Akers
(1985, apud C. Stander, D. Boduszek, D. Palmer, M. Ioannou, K. Dhingra, 2014) sugerează
că indivizii sunt mai întâi inițiați în comportamentul delicvent apoi, prin întărirea socială ei
dobândesc cunoștințe despre cum să câștige recompense și cum să evite pedeapsa pentru
consecințele (efective sau anticipate) unui anumit comportament. (C. Stander, D. Boduszek,
D. Palmer, M. Ioannou, K. Dhingra, 2014).

Gândirea infracțională a fost definită ca și conținutul gândirii și al proceselor care

conduc la inițierea comportamentului obișnuit de încălcare a legii (Walters, 2006). Unul
dintre primele concepte teoretice care au avut în vedere stilul de gândire infracțional a
fost ,,Teoria Asocierii Diferențiale a lui Sutherland,, care a văzut atitudinile infracționale ca
rezultat al asocierii cu persoane delicvente ca și cauză principală a comportamentului
delincvențional. (C. G. McLaughlin, D. Boduszek & P. E. Hyland1, 2011)

Teoria scenariilor (Script Theory)

Huesmann (1986, 1998) a introdus conceptul de scenarii, ca un aspect particular al

schemei, în analiza comportamentului agresiv, argumentând că un comportament agresiv
este controlat într-o mare măsură de către scenarii (script-uri) care sunt stocate în același
mod ca și script-urile pentru comportamentul intelectual.

Această teorie este deosebit de util în contabilitate pentru generalizarea proceselor de

învățare sociale și automatizarea (și simplificarea) proceselor de percepție-judecată-
comportamente de decizie complexe.
Teoria transferului de excitație

Teoria transferului de excitație (Zillmann 1983) remarcă faptul că excitatia

fiziologică se transmite. Dacă două evenimente care creează o stare de excitare nervoasă și
fiziologică sunt separate printr-un interval scurt de timp, excitarea de la primul eveniment
poate fi greșit atribuită celui de-al doilea eveniment. În cazul în care al doilea eveniment este
legat de furie, atunci excitarea suplimentară ar trebui să facă persoana, chiar furioasă.
Noțiunea de transfer de excitație, de asemenea, sugerează că furia poate fi prelungită pe
perioade lungi de timp în cazul în care o persoană a atribuit în mod conștient celui de-al
doilea eveniment starea de excitare de mânie. Astfel, chiar și după ce starea de excitare s-a
disipat persoana rămâne pregătită să răspundă agresiv atât timp cât persistă eticheta care a
generat starea de furie.

Din expunerea şi analiza principalelor teorii cu privire la agresivitate am constatat că,

de-a lungul timpului, cercetările au condus spre următoarea concluzie: pentru explicarea
acestui fenomen este nevoie să luăm în calcul ideea cauzalităţii complexe. Dincolo de
valoarea incontestabilă a fiecărei teorii luată în parte, multe dintre ele prezintă o viziune
unilaterală (de exemplu, susţinătorii caracterului exclusiv înnăscut sau exclusiv dobândit al
agresivităţii). Este greu de crezut că putem să mai acceptăm astăzi că agresivitatea umană
poate fi determinată doar de factori biologici sau doar de factori care ţin de mediu. Aceste
teorii devin mai valoroase luate împreună. Un model al unei asemenea abordări ne propun C.
A. Anderson şi B. J. Bushman(2002): modelul general al agresiunii (GAM – General
Aggression Model) (www.sciencedirect.com) care include mai multe niveluri, teorii ale unor
domenii specifice.

III.2.2. Modelul de agresivitate generală (GAM)

Modelul de agresivitate generală reprezintă cea mai recentă versiune a cadrului

integrativ. Acest cadru teoretic a fost proiectat pentru a integra mini-teorii existente de
agresiune într-un tot unitar. El a fost folosit în mod fructuos de mai mulți ani (de exemplu,
Anderson 1997, KB Anderson et al., 1998, Anderson și colab., 1995, 1996a, Anderson &
Dill 2000, Bushman & Anderson 2001, Lindsay Anderson & 2000). Acest model general are
cel puțin patru avantaje față de teoriile mai mici. În primul rând, este mai econom decât
setul de mini-teoriilor existente. În al doilea rând, se explică mai bine motivațiile care stau
la baza actelor agresive, de exemplu, atât cu scop instrumental, cât și emoțional (Bushman &
Anderson, 2001). În al treilea rând, modelul ajută la dezvoltarea unor intervenții mai
cuprinzătoare concepute pentru a trata persoanele care sunt agresivi cronic; multe încercări
de tratament curente nu reușesc, deoarece acestea se concentreze pe un singur tip de
agresiune sau de a folosi doar o singură mini-teorie de abordare a tratamentului (Tate et al.,
1995). În al patrulea rând, acesta oferă perspective mai largi despre creșterea copiilor și
abordarea tulburărilor de dezvoltare, permițând astfel parinților, profesorilor și factorilor de
decizie politici publice pentru a lua decizii mai bune cu privire la practicile de creștere a
copilului (Zigler și colab., 1992).

Noi credem că GAM oferă un cadru integrativ util pentru teoriile specifice
domeniului de agresivitate, transformă o grămadă de pietre într-o casă. Pentru acest capitol
ne-am extins versiunile anterioare ale modelului (de exemplu, Anderson 1997, Anderson și
colab., 1995, 1996a, Anderson & Dill 2000, KB Anderson et al., 1998). Mai exact, am
renunțat la o parte "afectivă" a modelului agresiunii afectiv generală mai devreme, pe baza
noilor și extinderea definiții ale obiectivelor apropiate și finale de agresiune elucidate în
Bushman & Anderson (2001). GAM baz/ează foarte mult pe munca recent cu privire la
dezvoltarea și utilizarea unor structuri de cunoștințe pentru percepție, interpretare, de luare a
deciziilor, și acțiune (de exemplu, Bargh 1996, Collins & Loftus 1975 Fiske & Taylor 1991,
Higgins 1996, Wegner & Bargh 1998).

Caracteristicile cheie includ ideile pe care structurile de cunoștințe:

(a) să dezvolte din experiență;

(b) percepția influență la mai multe niveluri, de la modele de Visual Basic pentru a
secvențe comportamentale complexe;

(c) pot deveni automatizat cu utilizare;

(d) poate conține (sau sunt legate de) stări afective, comportamentale, programe și
credințe;

(e) sunt folosite pentru a ghida interpretări oamenilor și răspunsurile

comportamentale la mediul lor social (și fizică).

Trei subtipuri în special relevante ale structurilor de cunoștințe sunt:

(a) scheme de percepție, care sunt utilizate pentru a identifica fenomene ca obiecte
simple, de zi cu zi ca fizice (scaun, persoană) sau evenimente atât de complex ca sociale
(insultă personală);
 (b) scheme persoane, care includ convingeri despre o anumită persoană sau grupuri
de persoane;

(c) script-uri de comportament, care conțin informații cu privire la modul in care

oamenii se comportă în condiții diferite.

III.2. REZULTATE ALE META-ANALIZELOR

Relația dintre psihopatie și DSM

Psihopatia este văzută ca rezultat al unui dezechilibru al personogenezei individului,

care conduce la dezvoltarea unei structuri caracteriale dizarmonice manifestă prin
comportament asocial şi/ sau antisocial. Psihopatia nu este o boală sau „nebunie”, aşa cum
era considerată acum mai bine de un secol, ci se află la graniţa dintre normal şi patologic, în
jurul căreia se constituieşte o personalitate dizarmonică. Aceasta prezintă o devianţă mult
prea mare pentru a fi considerată normală dar şi mult prea mică pentru a fi inclusă în clinica
psihiatrică. Deşi sunt disfuncţionali, psihopaţii nu se exclud din societate precum psihoticii
sau nevroticii. Cu toate acestea, psihopatia este recunoscută ca fiind cea mai fiabilă şi bine
validată categorie de diagnostic din spectrul tulburărilor de personalitate (Harpur et al.,
1994).

În ediţiile anterioare ale Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale

(DSM), sociopatia şi tulburarea de personalitate antisocială au fost incluși ca și termini de
diagnostic. Diagnosticul de sociopatie a fost introdus în primele ediţii ale DSM, DSM-I şi
DSM-II (APA, 1952 şi APA, 1968), pentru a caracteriza indivizii care manifestau
comportamente sociale deviante şi trăsături de personalitate psihopatice. În DSM-III (1980)
a fost inclus diagnosticul de tulburare de personalitate antisocială, apoi, următoarele versiuni
ale DSM (DSM-III-R, APA, 1987; DSM-IV, APA,1994; DSM-IV-TR, APA, 2000) s-au axat
spre criteriile comportamentale verificabile obiectiv astfel îndepărtându-se de caracteristicile
subiective de personaliatate. Aceasta fiind explicația neincluderii caracteristicilor precum
egocentrism, egoism, lipsa empatiei etc în DSM-III-R. (Cristina C. and Thomas A. W.,
2014)

În literatura de specialitate, termenii „psihopat” şi „sociopat” nu prezintă o delimitare

conceptuală precisă aceștia fiind folosiţi alternativ sau ca sinonimi, însă din dorința de a
accentua rolul major al factorilor de mediu în ceea ce privește cauzele comportamentului
delincvent a fost introdus termenul de ,,sociopat,,. Cu siguranță influențele venite din partea
mediului familial și educațional joacă un rol decisiv în consolidarea structurii psihopatice la
vârsta adultă iar personalitatea manifestă impact asupra comportamentului individului, însă
factorii favorizanți ai comportamentului antisocial fiind manifestările deviante din copilărie
având în vedere implicaţii sociale multiple. (Britt af Klinteberg; Kristina Humble and Daisy
Schalling, 1992)

Relatia dintre schemele cognitive dezadaptative, psihopatie si narcisism

Vulnerabilitatea la pierderea afecțiunii și a susținerii din partea altor persoane este

caracteristică personalităților dependente, pe de altă parte presonalitățile de tip narcisic sunt
afectate de anumite contexte percepute ca diminuând propria lor stimă de sine. Evaluarea
situațiilor fiind așadar făcută prin intermediul schemelor profunde, iar rezultatul acestei
evaluări este reprezentat de către răspunsurile afective și motivationale specifice pe baza
cărora sunt construite strategii adaptative (dependentă, agresivitate, retragere, aroganță, etc.)
sub o dublă influență genetică și de mediu. (Cristian Torres, 2002)

Beck propune o teorie conform căreia structurile cognitive fundamentale,

disfuncționale în cazul persoanelor care prezintă tulburări de personalitate, nu sunt
inconștiente și în întregime inaccesibile subiectului. Conceptul de schemă este folosit de
către autor într-un sens foarte larg, incluzând credințele, atitudinile fundamentale, postulatele
de bază și regulile generale de conduită. Asemeni tulburărilor depresive, simptomele
caracteristice tulburărilor de personalitate sunt văzute ca fiind consecința activării schemelor
disfuncționale și a strategiilor inadecvate, ceea ce sensibilizează persoana la o intreagă gamă
de situații și stimuli. (Beck A.T., 1997)

Relatia dintre schemele cognitive, agresivitate/ furie

Furia și distorsiunea cognitivă sunt considerate ca fiind principalii factori predictivi

care explică apariția agresiunii umane. Conform teoriilor comportamentale cognitive furia
este o consecintă emoțională a prelucrării cognitive, în timp ce violența este consecința
comportamentală.

Acele componente cognitive la care se referă percepția amenințării (adică, asupra

integrității corporale, proprietății, imaginea de sine și statutul social), mânia fiind de regula,
asociată cu credințele iraționale și atribuțiile legate de intențiile altora. Power, M., &
Dalgleish, T. (1997). Cognition and emotion: From order to disorder. Hove, East Sussex:
Psychology Press, pp. 8-9;
 Au fost dezvoltate o varietate de teorii cognitive pentru a explica agresivitatea.
Printre acestea se numără cea a lui Dollard (1936) (Power & Dalgleish, 1997), acesta afirmă
că frustrarea este cauza agresiunii iar intensitatea comportamentului agresiv este determinată
de taria frustrării și a pedeapsei. O altă teorie este teoria învățățării sociale a lui Bandura
(1973), conform acesteia oamenii agresivi sunt influențați de cultura lor - care oferă situații
sau contexte agresive acestea conducând la consolidarea comportamentelor agresive - și nu
de instincte înnăscute. Un alt aspect important în agresivitate se referă la prelucrarea
informațională în situații sociale în care oamenii agresivi învață diferite scheme prin
experiență timpurie care pot fi ușor activate în situații sociale ambigue (Dodge & Crick,
1990).

Beck (1999) consideră că sistemul de credințe în violență derivă din interpretările

greșite pe care individul le face cu privire la interacțiunile sociale și conflictuale pe care le
folosește în situații viitoare. În cazul în care individul percepe negativ intenționalitatea
celuilalt, el are tendința de a proteja și de a aduce sub control imaginea de sine amenințată
sau rănită, în consecință, apare comportamentul violent. (Simona V. Chereji, Sebastin Pintea,
and Daniel David, 2012)

III.3. AGRESIVITATEA ȘI MEDIUL PENITENCIAR

Închisorile nu sunt considerate a fi medii normale. Ele sunt, așa cum afirmă Bottoms
(1999), nu numai "instituții totale", în sensul că acestea cuprind viața deținuților într-o
măsură calitativ mai mare decât alte instituții sociale (Goffman, 1961), acestea sunt locuri
fizice (cele mai multe înconjurate de ziduri înalte), cu o istorie și o etică specifică, care sunt
proiectate să fie locuri de pedeapsă. Închisorile aduc ființe umane cu probleme, de multe ori
cu o lungă istorie de violență ca victimă sau infractor, în spații închise împotriva voinței lor.
Aceste persoane sunt aduse în strâns contact strâns cu personalul pe care îl depășește
considerabil, dar care trebuie să reuşească să menţină în fiecare zi o rutină pașnică și
ordonată.

Sociologia închisorii oferă două perspective bine stabilite, dar contrastante, modelul
de privare și de import. Modelul privării susține, pe scurt, că mediul penitenciar și pierderea
libertății provocă traume psihologice profunde, astfel încât, din motive psihologice de auto-
conservare deţinuţii crează o subcultură deviantă în închisoare care promovează violența
(Farrington & Nuttal, 1980; Wortley , 2002). Modelul de import (Cao, Zhao & Vandine,
1997; Harer & Steffensmeier, 1996) pune accentul pe ceea ce deţinuţii aduc în instituție:
istoriile lor, atributele personale și rețelele sociale, inclusiv legături către grupuri
infracţionale.

Literatura empirică susține aceste două modele, dar, probabil, tendința cea mai
pronunțată în literatura de specialitate recenta este o recunoaștere tot mai mare a importanței
caracteristicilor specifice ale mediilor sociale și fizice ale închisorii și ale "micilor detalii ale
unei zile normale în detenţie". Chiar și în studiile care sunt axate în principal pe alți factori,
detalii cu privire la modul în care o închisoare este organizată în timp și spațiu, modul în care
indivizii interacționează și ajuta la modelarea unui mediu dinamic, rolul factorilor
situaționali specifici în precipitarea sau reglementarea violenței rezultă ca fiind cruciali.
(Bottoms, 1999)

Factorii dovediţi ca având legătură cu violența includ caracteristicile preexistente ale

deținutului (de exemplu, vârstă și sex); factori structurali sau situaționali (de exemplu,
arhitectura şi proiectarea închisorii; nivelul de securitate); managementul (de exemplu,
modele oferite de către personal, competențele de formare ale personalului și de formare cât
şi cultura închisorii și stilul de management); influențele externe asupra mediului (de
exemplu, presiunile politice asupra administratorii penitenciarelor; tensiunile rasiale). O
conducere deficitară a închisorii conduce la forme disfuncționale de control şi reprezintă o
cauză majoră a violenței interpersonale.

Sugestia unei interacțiuni complexe între caracteristicile deținuților și ale mediului

penitenciar ilustrează un aspect esențial al modelului tranzacțional, care se concentrează pe
"procesul dinamic continuu de interacțiune între deținut, personalul și mediul în care aceştia
conveţuiesc" ( Bottoms, 1999).

FACTORI AI VIOLENŢEI ÎN ÎNCHISORI

A. aglomerarea și mărimea închisorii

Diverse studii au luat în considerare dacă violența este produsă de confuzia cognitivă și
tensiunea indusă de factori de densitate și condițiile de aglomerate din închisori. Cele mai
recente cercetări, evidențiază inconsistența datelor existente privind aglomerarea și, prin
urmare, dificultatea de generalizare (Tartaro, 2002). Cea mai probabilă concluzie este că
supra-aglomerarea nu este un factor cauzal în violență, dar poate fi, eventual, considerat un
factor care contribuie, atunci când este corelat cu alte variabile instituționale, cum ar fi
metodele manageriale utilizate pentru a controla sau reduce violența (Gaes, 1994; Ruback &
Carr, 1993; Wortley, 2002).

Dimensiunea închisoarea în sine nu este, de asemenea, un indicator fiabil al violenței în

cadrul instituției, sugerând că alți factori (de exemplu, experiența personalului [Kratcoski,
1988]) sunt corelaţi în mod semnificativ mai mult cu violența în închisoare. Farrington &
Nuttal (1980) nu au găsit dovezi empirice în literatura de specialitate sau în propriul lor
studiu efectuat în închisorile britanice pentru a susține că faptul ca dimensiunea închisorii
influențează comportamentul atât în timpul detenţiei cât şi după ieșirea din închisoare.

B. Design-ul arhitectural

O serie de studii indică faptul că celulele în care un grup de deţinuţi locuiesc contribuie
la violența interpersonală, în special în cazul în care există proceduri de selecție și măsuri de
precauție scăzute (O'Donnell & Edgar, 1996). Celulele individuale reduc considerabil
posibilitățile de victimizare şi violenţă dintre deținuţi, singura excepție fiind auto-agresiunea
(auto-mutilarea și suicidul), gradul de probabilitate fiind mult mai ridicat atunci când
deținuții sunt închişi în celule individuale. Design-ul arhitectural liniar în cele mai multe
penitenciare este indicat de mai mulți autori ca fiind un factor care contribuie la violență.
Caracteristicile de proiectare inerente ale acestei arhitecturi, coroborat cu modelul de
supraveghere indirectă a personalului care însoțește în mod necesar acest tip de design,
creează oportunități de violenţe atât între deţinuţi cât ş între deţinuţi şi personal. (Jay
Farbstein și colab, 1991;. Wright & Goodstein; Zupan & Menke, 1991)

C. lipsa de experiență și de formare a personalului

Nu există nici o relație clară între experiența personalului și violența între deținut-
prizonier, însă există dovezi consistente că lipsa de experiență a personalului este un factor
care influențează violența deținuților împotriva personalului (Wortley, 2002). Kratcoski
(1988) a constatat că experiența de muncă a ofițerilor, cu cursanţi care primesc un număr
disproporționat de agresiuni, a fost unul dintre cei patru cei mai importanți factori ce țin de
agresiunea dintre deţinuţi şi personal. Munroe sugerează că "ofițerii neexperimentaţi care
lucrează în penitenciare sunt mai predispuși să se implice în incidente violente, deoarece
aceştia sunt percepuţi de către deținuții agresivi ca fiind " ambigui ". (Munroe, 1995)

D. Vulnerabilitatea la violență
 Rezultatele a mai multor cercetări sugerează că vulnerabilitatea față de victime și
violența în închisori este asociată cu o serie de factori (vârstă mai scăzută, rasa,
homosexualitatea, transsexualitatea, statutul de infracțiuni) și că anumiți deținuți sunt mai
vulnerabili la victimizare și violență ( Cooley, 1993; Nacci & Kane, 1984; Edgar &
O'Donnell, 1998 Edgar, O'Donnell & Martin, 2003). Edgar, O'Donnell & Martin (2003), au
constatat că, deși victimizarea este omniprezentă în închisorile britanice, există mai multe
idei preconcepute cu privire la natura victimizării și că acestea sunt adesea contra-intuitive.
De exemplu, victimele și abuzatorii nu sunt grupuri discrete, cu cei care au vătămat de multe
ori alte persoane susceptibile de a fi victime ei înșiși, făcând o înțelegere a naturii
conflictelor în penitenciare o chestiune de importanță centrală. Prizonieri rareori au raportat
victimizarea personalului.

PARTEA a II-a- PARTEA PRACTICĂ

I. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII

II. IPOTEZELE CERCETĂRII

II.1. Ipoteze

II.2. Variabilele cercetării

II.2.1. Variabilele independente

II.2.2. Variabila dependentă

III. METODA CERCETĂRII

IV. REZULTATE

V. CONCLUZII

Anexe

Bibliografie