ACTIVITATEA UMANĂ

Obiective :
➢ Să definească esenţa psihologică a activităţii
➢ Să cunoască elementele component ale activităţii
➢ Să valorifice tipurile activităţii
➢ Să formuleze scopul imediat şi de perspectivă al unei activităţi proprii
➢ Să explicaţi interacţiunea dintre activitate şi dezvoltarea intelectuală

1. PSIHICUL ŞI ACTIVITATEA UMANĂ

Pentru a concepe mai bine legităţile de funcţionare a activităţii psihice a omului,
particularităţile desfăşurării şi construcţiei ce urmează a lua cunoştinţă cu faptul, cum este
organizat organul său de activitate psihică - creierul – şi cum corelează cu el diverse manifestări
ale vieţii psihice a omului.
Pa parcursul de lungă durată a evoluţiei lumii organice - de la cele mai simple animale
monocelulare pînă la om – mecanismele fiziologice ale comportării se complicau continuu.
Astfel, la organismele monocelulare unica celulă îndeplinea toate funcţiile activităţii vitale.
Acesta este un organ de simţ, motor, digestiv. Desigur, că posibilităţile lui sînt foarte limitate.
La animalele dezvoltate are lor specializarea organelor, exprimată prin apariţia celulelor, unica
funcţie a cărora devine recepţia semnalelor (receptorii). Alte celule îşi asumă exercitatea
activităţii musculare sau secreţiei diferitor glande (efectorii). Dar specializarea divizează
organele şi funcţiile, iar vitalitatea integră a organismului necesită o legătură continuă între
ele, ce se obţine datorită sistemului nervos central, ce funcţionează ca un tot întreg.
La toate vertebratele planul general de construcţie a sistemului nervos este similar.
Elementul de bază al sistemului nervos constituie celulele nervose sau neuronii. Neuromul este
format din corpul celulei şi ramificaţii – dendrite (ce percep excitarea) şi axioni (ce transmit
exitarea). Contactul axonului cu dendritul sau corpul altei celule nervoase se numeşte sinaps.
Sinapsului i se atribuie un rol hotărâtor în explicarea mecanismului de stabilire a legăturilor noi
în sistemul nervos.
Sistemul nervos central (SNC) constă din creier şi măduva coloanei vertebrale. Diferite
părţi ale ei execută diverse tipuri de activităţi nervoase complicate. Cu cît mai sus este amplasată
oricare parte a creierului, cu atît mai complicate sînt funcţiile ei. Mai jos de toate se află măduva
coloanei vertebrale – ea reglementează activitatea unor grupuri musculare şi organe interne.
Însă cînd se vorbeşte despre procese psihice complicate funcţia creierului reprezintă o activitate
complicată în comun cu un întreg sistem de organe.
Pentru a concepe organizarea proceselor psihice complicate оn creier, este necesar a fi
cunoscut cu organizarea funcţională a creierului omului. Principiile unei asemenea organizaţii
au fost elaborate de psihologul de vază A. Luria.
Creierul omului ce asigură recepţia şi prelucrarea informaţiei, crearea programelor
acţiunilor proprii şi controlul asupra îndeplinirii reuşite a acestora, totdeauna funcţionează ca
un tot întreg. Însă acesta este un aparat complicat şi diferenţiat, ce este constituit dintr-un şir
de părţi, şi dereglarea funcţionării normale a fiecărei din ele se va reflecta inevitabil asupra
funcţionării lui. În creierul omului de obicei sînt evidenţiate trei blocuri principale, fiecare din
ele având un rol aparte în asigurarea activităţii psihice. Primul menţine tonusul scoarţei
cerebrale, necesar pentru desfăşurarea reuşită a proceselor atît de recepţie şi prelucrare a
informaţiei, cît şi proceselor de formare a programelor şi controlului executării lor. Al doilea
bloc asigură însă şi procesul recepţiei, prelucrării şi păstrării informaţiei ce ajunge la om din
lumea exterioară. La treilea bloc elaborează programele de comportare, asigură şi
reglementează realizarea lor şi participă la controlul executării lor reuşite. Toate trei blocuri sînt
amplasate în diferite aparate ale creierului şi doar funcţionarea lor în concordanţă aduce la
organizarea reuşită a activităţii conştiente a omului.
 Să caracterizăm succint fiecare din blocurile enumerate. Primul – blocul tonusului
scoarţei cerebrale sau blocul energetic al creierului. Pentru realizarea normală a activităţii vitale
şi autoreglementării comportării este necesară menţinerea optimă a tonusului scoarţei cerebrale.
Numai asemenea tonus poate asigura selecţia reuşită a semnalelor existente, păstrarea urmelor
lor, elaborarea programelor de comportare necesare şi controlul permanent asupra executării
lor. Tot aparatul complex, ce intră în componenţa blocului are un rol important pentru
funcţionarea scoarţei cerebrale ce constă în următoarele. Tonusul permanent al scoarţei
cerebrale se menţine în general datorită a două surse. Pe de o parte, pentru menţinerea stării de
viociune (trează) a scoarţei cerebral, este necesar un flux permanent de informaţie din lumea
exterioară: animalul, lipsit de asemenea flux de excitări exterioare, adoarme; este cunoscut de
asemenea ce efect generează „lipsa informaţională” după aflarea de lungă durată a omului într-
o cameră întunecoasă şi izolată acustic (în aceste cazuri apar halucinaţii, care parţial
compensează neajunsul în fluxul permanent de excitări exterioare). Astfel, prima sursă pentru
starea de viociune a scoarţei cerebrale este fluxul permanent de excitări de la periferii. A doua
sursă nu mai puţin importantă, de menţinere permanentă a tonusului scoarţei cerebrale
constituie impulsurile, ce ajung la ea de la procesele de schimb interne ale organismului, ce
reprezintă baza dorinţelor interne.
Primul bloc deschis nu participă de unul singur nici la recepţia şi prelucrarea informaţiei,
nici la elaborarea programelor de comportare, el asigură doar tonusul scoarţei cerebrale.
Al doilea bloc, care va fi menţionat, este legat nemijlocit cu analiza şi sinteza
semnalelor, aduse de organele de simţ din exterior, prin alte cuvinte, cu recepţia, prelucrarea şi
păstrarea informaţiei primite de către om. El constă din aparate, amplasate în părţile posterioare
ale scoarţei cerebrale (regiunile parietală, temporală (al tâmplelor), occipitală). La figurat, acest
bloc este un sistem de aparate centrale, care recepţionează informaţia vizuală, sonoră şi tactilă.
Prelucrează sau „codifică” această informaţie şi păstrează în memorie urmele experimentale
primite. Aparatele acestui bloc pot fi concepute şi la secţii centrale (corticale) ale sistemelor de
recepţie (analizatori). Totodată secţiile corticale ale analizatorului vizual sînt amplasate în
regiunea occipitală, acustic – în temporală iar tactil – înparietală.
Al treilea bloc al creierului realizează programarea, reglarea şi controlul activităţii
omului. Din acest bloc fac parte aparate, amplasate în secţiile anterioare ale emisferelor mari.
Un rol hotărâtor îl au secţiile frontale ale creierului.
Activitatea conştientă a omului începe cu recepţia şi prelucrarea informaţiei şi se
termină cu formarea intenţiilor, elaborarea programelor de acţiune corespunzătoare şi
executarea acestor programe prin acte exterioare (motorie) şi interioare (intelectuale). Pentru
aceasta este necesar un aparat special, care ar putea crea şi menţine invenţiile necesare, elabora
programele de acţiune corespunzătoare, executarea lor prin actele necesare şi, ce este foarte
important, permanent a urmări acţiunile ce au loc, comparând efectul acţiunii exercitate cu
intenţiile iniţiale.
Cum s-a menţionat deja, toate fiinţele vii sînt capabile de a reacţiona de sine stătător,
transformând şi menţinând legăturile vitale cu lumea înconjurătoare, desfăşurând o activitate.
Întreprind o caracteristică a fiinţelor vii, în societatea umană acţiunile active au manifestări
caracteristice şi în măsura specificului său au fost numite „activitate”.
Activitatea omului este un fenomen complicat. Aceasta este o categorie social-istorică.
În realitate, orice activitate individuală are legătură strânsă cu activitatea societăţii, orice individ
– cu alţi oameni. Din această cauză aici principalul este – studierea activităţii individuale în
sistemul relaţiilor sociale, ce se formează în societatea dată, la etapa dezvoltării istorice date.
În activitate se formează, dezvoltă, manifestă într-un mod sau altul tot sistemul de
procese, stări şi particularităţi psihice ale individului.
Sursa activităţii omului, ca şi a oricărei fiinţe vii, sînt necesităţile lui, adică starea
individului, ce exprimă dependenţa lui de condiţiile concrete ale existenţei şi dezvoltării.
 Necesităţile pot fi divizate conform provenienţei şi conform obiectului. Conform
provenienţei sale necesităţile pot fi naturale (organice) şi culturale. Necesităţile naturale ţin de
necesitatea păstrării şi menţinerii vieţii omului şi a urmaşilor lui (hrană, somn, protecţie contra
frigului şi căldurii etc.). Nesatisfacerea necesităţilor naturale generează moartea omului sau
generarea lui. Obiectele necesităţilor culturale includ atît obiectele ce servesc pentru
satisfacerea unei necesităţi naturale (furculiţa, farfuria), cît şi obiectele necesare pentru
comunicarea cu alţi oameni, pentru participarea în viaţa socială. Nesatisfacerea necesităţilor
culturale nu generează moartea fizică a omului, dar generează moartea socială.
Conform caracterului obiectele necesităţii pot fi divizate în materiale. Ce ţin de
obiectele culturii materiale (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, obiectele de uz casnic) şi spirituale,
ce determină dependenţa de produsele conştiinţei sociale (necesitatea de împărtăşire a
gândurilor şi sentimentelor, de primire a informaţiei, de a asculta muzică etc.). Este evidentă
legătura tuturor necesităţilor între ele.
Însă necesitatea de sine stătător nu iniţiază o activitate conştientă, iar în cel mai bun caz
poate fi cauza comportării instinctive sau impulsive. Pentru apariţia activităţii, orientate spre un
anumit scop este necesar a corela necesitatea cu obiectul, prin care poate fi satisfăcută
necesitatea dată. Necesitatea conştientizată devine motivul comportării. Noţiunilor motiv şi
scop le revine un rol important în analiza psihologică a activităţii. O activitate nemotivată, la
fel ca şi o activitate fără scop, nu poate exista. Motivul şi scopul formează prin esenţa sa vectorul
activităţii, ce determină direcţia ei, precum şi mărimea eforturilor depuse de subiect în procesul
desfăşurării ei. Acest vector organizează tot sistemul proceselor şi stărilor psihice, ce se
formează, desfăşoară în procesul activităţii.
Atunci cînd se vorbeşte despre motivele activităţii omului (comportării lui în
întregime), se au în vedere careva impulsuri la activitate retrăite subiectiv. Pentru subiect
motivul se manifestă ca o forţă stimulatoare nemijlocită, ca cauza comportării lui.
Însă, fiind un impuls intern la activitate, motivul nu determină caracteristicile ei
concrete. Cum anume va fi activitatea, ca rezultat al unui motiv concret, se determină de scop.
Motivul se referă la necesitate, care stimulează activitatea, scopul – la obiectul, asupra căruia
este orientată activitatea şi care trebuie să fie în procesul desfăşurării ei transformat în produs.
Scopul activităţii este imaginarea ideală a rezultatului ei ulterior, care, ca legitate,
determină caracterul şi aptitudinea omului. Anume scopul şi motivul stabilesc selectivitatea
percepţiei, particularităţile atenţiei, extragerea informaţiei din memorie etc. Sarcina analizei
psihologice a activităţii constă în studierea influenţei activităţii asupra dezvoltării proceselor
psihice, stărilor şi proprietăţilor omului, structura psihică a omului în întregime.
Deci, activitatea este sistemul dinamic al interacţiunii omului şi lumii, în procesul căreia
se realizează apariţia imaginii psihice şi întruchiparea lui în obiect. Imaginea dată se manifestă
ca scopul conştientizat al activităţii. Care n-ar fi nivelul conştientizării activităţii,
conştientizarea scopului totdeauna va rămâne particularitatea ei necesară.

2. TIPURILE ACTIVITĂŢII UMANE

După evoluţia sa ontogenetică, sunt cunoscute câteva tipuri de activitate umană, şi
anume : comunicarea, jocul, învăţarea, munca. Fiecare dintre aceste activităţi devine dominantă
într-o anumită perioadă de dezvoltare a fiinţei umane.
a) Comunicarea este prima formă de activitate extrem de complexă, ce are menirea de
a stabili relaţii de colaborare, de a face schimb de informaţie între persoane.
b) Jocul este activitatea fizică sau mentală realizată din plăcere. Acest fel de activitate
este dominant la vîrsta preşcolară, dar se practică lşi la celelalte vîrste ca distracţie,
pentru petrecerea orelor de odihnă activă, ca activitate de formare, de degajare a
încordării, de relaxare.
 Jocurile pot fi :
a) cu obiecte ;
b) de rol (pentru copii) ;
c) jocul de rol instructiv şi formativ (elevi şi adulţi) ;
d) jocul proiectiv (folosit оn psihoterapie).
c) Învăţarea, este un proces planificat de însuşire sistematică a cunoştinţelor, de
formare a abilităţilor şi deprinderilor.
d) Munca este o activitate orientată la crearea unui produs util, care ar satisface
trebuinţele omului. De muncă sînt legate crearea şi perfecţionarea mijloacelor de
muncă.Este benefică munca în comun a adulţilor şi copiilor: în cadrul ei la copii se
dezvoltă deprinderile de cooperare, se transmite experienţa avansată a
predecesorilor.
3. ROLUL ACTIVITĂŢII ÎN DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ
De dimensiunea cognitivă a fost preocupat savantul elveţian Jean Piaget. El a elaborat
teoria dezvoltării cognitive. Majoritatea psihologilor sunt de acord că Piaget a fost cel mai
influent psiholog în domeniul psihologiei dezvoltării din secolul XX.
Piaget a considerat inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin interacţiunea cu mediul.
Copilul fiind activ, acţionează continuu asupra mediului său, observând efectul pe care îl are
acţiunea sa. Când se gândeşte, copilul efectuează operaţii mintale. O operaţie reprezintă orice
set de acţiuni care produc un efect asupra mediului. Pe măsură ce copilul începe să stăpanească
noi abilităţi, acestea apar în procesele sale de gândire sub forma structurilor cognitive denumite
- scheme. O schemă conţine toate ideile, amintirile, capacităţile şi asocierile legate de un anumit
set de operaţii asupra mediului. Piaget considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin procesul
construirii şi dezvoltării de scheme noi şi al extinderii celor existente, astfel încât să se aplice
la un domeniu mai vast. Pe măsură ce creşte şi interacţionează cu mediul, copilul îşi dezvoltă
şi îşi modifică schemele în mod continuu. O schemă este o structură pe care o utilizăm ca fir
director în comportamentul nostru. Nu percepem fiecare lucru nou din viaţa noastră ca fiind la
fel de nou în fiecare zi, ci facem apel la experienţele şi capacităţile dobândite anterior pentru a
şti ce trebuie să facem. Piaget considera că procesul gândirii a luat naştere ca rezultat al
evenimentelor neaşteptate. Prin asta, el înţelegea că, atunci când suntem capabili să apelăm la
schemele preexistente fără nici o problemă, nu ne mai gândim prea mult la evenimentul în curs.
Noua uzanţă ar fi în afara a ceea ce Piaget a numit domeniu de oportunitate al schemelor noastre
preexistente, deci trebuie să se modifice atât comportamentul obişnuit cât şi schemele. Piaget a
considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade distincte în dezvoltarea intelectuală.
Astfel, stadiile dezvoltării copilului propuse de Piaget sunt:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani). În acest stadiu copilul experimentează lumea prin
percepţii imediate şi prin activitate fizică, fără o gândire aşa cum o cunosc adulţii. Gândirea
copilului este dominată de principiul „aici şi acum”. De exemplu, până la vârsta de 8 luni nici
un copil nu deţine conceptul de permanenţă a obiectelor. Până atunci tot ceea ce se află în afara
câmpului vizual se află în afara minţii lui, adică copilul nu va încerca să se uite după un obiect
vizibil anterior care este plasat în afara câmpului vizual.
2. Stadiul preoperaţional (2-7 ani). În perioada preoperaţională pot fi percepute cel mai
clar diferenţele între gândirea copiilor şi gândirea adulţilor. Aceasta este perioada în care se
dezvoltă limbajul şi Piaget considera că utilizarea limbajului de către copil demonstrează o
reducere treptată a egocentrismului. La început, copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o
conştienţă redusă a necesităţilor ascultătorului, dar, treptat devine conştient că, utilizând
limbajul pentru comunicare, trebuie să şi-l ajusteze în vederea unei interacţiuni, în loc să îşi
exprime pur şi simplu gândurile. În această perioadă copilul îşi dezvoltă capacitatea de
descentrare, de adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Atunci când se gândeşte la
diferite probleme, copilul are şi o tendinţă de centrare, concentrându-se asupra esenţei
problemei şi ignorând alţi factori. Un exemplu este lipsa reflexivităţii: la această vârstă, copiilor
le este foarte greu să vadă operaţiile ca fiind reversibile. De exemplu, un copil ar putea învăţa
că 3x3=9, dar nu ar fi capabil să ajungă, de aici, la concluzia că 9=3x3; sau copilul poate admite
că are un tată, dar nu este capabil să admită că şi tatăl său are un copil. Deşi o operaţie este
inversul celeilalte, copilul are tendinţa să se concentreze asupra unei laturi a problemei şi îi este
greu să vadă o altă latură. Un alt exemplu de centrare este redat de incapacitatea copilului aflat
în perioada preoperaţională de a înţelege principiile de conservare. Aceasta este cea mai
faimoasă dintre părţile teoriei lui Piaget. Prin conservare înţelegem că un obiect işi poate
modifica forma sau aspectul, păstrandu-şi totuşi aceeaşi masă sau volum. El a efectuat mai
multe studii asupra conservării. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucăţi de
plastilină, transformate din bile în forme alungite, sau apa colorată, turnată dintr-un pahar larg
şi mic, într-unul înalt şi subţire. De fiecare dată, copilul se concentra asupra celui mai evident
aspect al modificării, ignorându-le pe cele asociate, care indicau faptul că volumul sau
cantitatea a rămas aceeaşi. Principala sarcină a perioadei preoperaţionale este de a pregăti
copilul pentru perioadele ulterioare şi, în acest scop, copilul învaţă tot timpul din ce în ce mai
multe despre mediu. O caracteristică a acestei perioade, observată de Piaget, este tendinţa de a
generaliza excesiv regulile pe care le-a invăţat. Numai prin aplicarea regulii copilul învaţă
modalităţi diferite de a o utiliza. De exemplu, la începutul acestei perioade copilul ar putea numi
toate animalele mici „căţel”, dar cu cât perseverează mai mult, cu atât îşi dă mai bine seama că
există diferite tipuri de animale mici şi că toate au nume diferite. Prin procesele de asimilare şi
acomodare copilul îşi extinde schemele, aplicându-le la mediu, până când îşi formează un set
operaţional de structuri. La sfârşitul perioadei preoperaţionale, copilul este dotat destul de bine
cu scheme adecvate pentru a face faţă principalelor provocări din mediul său.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani). Începând cu această perioadă copilul nu mai
este atât de egocentric, fiind capabil să vadă obiectele şi evenimentele şi din punctul de vedere
al celorlalţi. În această perioadă, gândirea copilului începe să fie asemănătoare cu cea a
adultului, dar copilul are totuşi dificultăţi în manipularea noţiunilor pur abstracte, pentru că
trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le înţelege. Copiii aflaţi în această perioadă sunt
caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a culege informaţii despre lume: deseori ei adună
liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes.
4. Stadiul operaţiilor formale (de la 11 ani până la maturitate). Acest stadiu marchează
apariţia abilităţii de a gândi abstract fără a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. El poate
manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze (teorii) despre lume, le testează ca un om de
ştiinţă şi utilizează noţiuni abstracte în gândirea sa. Copilul este capabil să rezolve o problemă
la nivel mental prin evaluarea sistemică a mai multor propoziţii şi, în acelaşi timp, să analizeze
intercondiţionarea lor. Piaget considera că aceasta este cea mai înaltă formă de gândire şi
susţinea că, din acest moment, copilul işi poate extinde cunoştinţele, fără a mai fi impiedicat de
egocentrism sau de alte asemenea restricţii.
4. DEPRINDERI, PRICEPERI, OBIŞNUINŢE
a) Definirea şi caracterizarea deprinderilor
Mergem, mâncam, ne spălăm, citim, scriem, dansăm, înotăm, mergem pe bicicletă,
conducem automobilul, aprindem şi stingem lumina; toate aceste acte nu le-am ştiut la naştere,
ci le-am învăţat, iar acum le facem în mod automat, fără să gândim cum să le facem şi fără să
greşim, cu toate că la început eram atenţi când le făceam, ba la unele am greşit deseori.
Deprinderile sunt componente operaţionale automatizate ale acţiunii dobândite în cursul
experienţei şi perfecţionate prin repetare.
Subliniem două caracteristici ale oricărei deprinderi:
1) Este un act automatizat, se desfăşoară fără control conştient detaliat în momentul
respectiv, dar înainte de a se fi automatizat s-a desfăşurat sub controlul conştient.
 2) Este o componenta învăţată a comportamentului, iar nu înnăscută, deşi se desfăşoară fără
efort conştient minuţios.
b) Mecanismul formării deprinderilor
Întipărirea. Formarea actului automatizat este în primul rând un proces de întipărire prin
repetarea aceleiaşi mişcări.
De exemplu, un cercetător a aplicat colodiu în urechile unui animal, de experiment,
provocându-i prin aceasta mişcări de ştergere şi curăţire. O lună după încetarea experimentului,
când urechile şobolanilor, studiate la microscop, nu mai prezentau urme de iritare, numărul de
mişcări "de curăţire" era foarte mare.
Întărirea. Reacţiile care duc la obţinerea a ceea ce s-a dorit au tendinţa de a se repeta
şi, prin aceasta, de a se păstra. Reuşita funcţionează ca o recompensă.
Condiţionarea. O explicaţie pentru modul cum se formează multe dintre deprinderile şi
obişnuinţele omului este condiţionarea (reflexele condiţionate). Pavlov a demonstrat
experimental că ori de câte ori un stimul necesită un raspuns motor necondiţionat, un alt stimul
care îl însoţeşte va tinde să provoace acelaşi răspuns motor, chiar dacă va acţiona singur.
Deprinderile sunt acte postvoluntare. La început, mai ales actele complexe, care
urmează a deveni deprinderi, necesită control conştient şi efort voluntar (gândiţi-vă cum v-aţi
format deprinderea de scris). Controlul conştient şi efortul scad pe măsură ce deprinderea s-a
format (gândiţi-vă la scriere aşa cum o stăpâniţi acum). De orice natură ar fi ele, rolul
deprinderilor în activitate este foarte mare, deoarece ele prezintă următoarele caracteristici:
• facilitate (se desfăşoară uşor, fără efort);
• rapiditate şi precizie;
• automatizare - mişcările fiind automatizate, omul îşi îndreaptă controlul conştient spre
aspectele dificile şi care necesită deliberări creative.
c) Felurile deprinderilor
Clasificarea se face după diverse criterii. După complexitate, deprinderile pot fi
considerate simple sau complexe. Dar nici o deprindere nu este atât de simplă încât să implice
un singur act, o singură mişcare, ci presupune un număr de mişcări făcute în situaţii diferite. O
deprindere complexă, formată din multe mişcări, necesită învăţarea lor separată şi exersarea în
situaţii diverse. Cu cât mişcările sunt mai variate, cu atât se cere mai multă practică. De
exemplu, dactilografia, operarea pe calculator, conducerea unui vehicul.
Conţinutul deprinderilor senzoriomotorii rezidă într-o componentă perceptivă şi una
motorie (de execuţie prin mişcare). De exemplu, la desen, la sport, la activităţi practice manuale.
Conţinutul deprinderilor intelectuale este în principal mental. De exemplu, deprinderi
de rezolvare de probleme la matematică, analiza gramaticală etc. Şi în cele intelectuale sunt
prezente mişcări (în scriere), dar componenta senzoriomotorie este auxiliară. Cititul, scrisul,
socotitul sunt la origine predominant senzoriomotorii şi devin apoi intelectuale (instrumente
pentru orice activitate intelectuală).
O deprindere trebuie formată de la început corect. Să nu se ajungă la automatizarea
erorilor. Este mult mai dificil să corectezi o deprindere greşită decât să o formezi de la început
corect. Dacă scrisul s-a automatizat cu greşeli (fie de grafie, fie de punctuaţie etc.), oricare
activitate în care el este componenta ca deprindere este facută la nivel inferior (o compunere, o
scrisoare, luarea notiţelor etc.).
Deprinderile servesc dezvoltării personalităţii. Ele intră în alcătuirea personalităţii
umane ca invarianţi operaţionali care deservesc conduita. Unul dintre principule conduitei este
cel al economiei (dispoziţia de a acţiona în acelaşi fel în situaţii similare - P Janet). În orice
împrejurare, deprinderile se integrează în conduita inteligentă, pentru a fi conduita "pe măsură,
combinându-se în mod adecvat în situaţia nouă. Orice acţiune presupune utilizarea selectivă a
deprinderilor şi, cu cât cineva are mai multe deprinderi, cu atât are mai multe posibilităţi de
alegere şi de asociere bună pentru o situaţie sau alta, are mai mare grad de libertate
combinatorică. Acest fapt este foarte important pentru creaţie.
d) Priceperi şi obişnuinţe
Când deprinderea se asociază cu o trebuinţă, ea a devenit obisnuinţă, ceea ce apare ca
o necesitate. Kant spunea: "Deprinderile fac acţiunile usoare, obişnuinţa le face necesare."
(Constuetudo altera natura = obişnuinţa este a doua natură, spune un dicton latin. De exemplu,
obişnuinţa de a ne spala înainte de masă, obişnuinţa de a fuma etc.).
Priceperea este definită ca îmbinarea optimă a deprinderilor şi cunoştinţelor în fiecare
situaţie. Optim înseamnă aici "cu cele mai bune rezultate". La priceperi ajung cei cu aptitudini
în domeniul respectiv, ei acumulând foarte multe deprinderi şi cunoştinţe. Toţi oamenii au
deprinderi, dar numai unii au şi priceperi. De exemplu, există multe croitorese, dar numai cele
pricepute sunt căutate.
Când formarea unei deprinderi noi este uşurată de o deprindere deja consolidată, avem
de-a face cu fenomenul de transfer. De exemplu, cine ştie să meargă cu bicicleta va învăţa mai
uşor să meargă cu motocicleta.
Când o deprindere insuficient consolidată sau formată cu erori împiedică formarea altei
deprinderi, vorbim despre fenomenul negativ al interferenţei deprinderilor. De exemplu,
nestapânind corect o limbă străina pe care o înveţi la şcoală, foloseşti greşit structuri ale ei într-
o altă limbă pe care o înveţi în aceeaşi perioadă la şcoală.
Transferul trebuie încurajat, iar interferenţa poate fi evitată astfel:
- nu începi învăţarea unei deprinderi noi până când alta, pe care se bazează, nu este bine
consolidată;
- între învăţarea unor deprinderi asemănătoare să se lase un interval de timp suficient.
De reţinut: Cu cât ai deprinderi mai multe bine formate, cu atât creşte probabilitatea
transferului ca fenomen pozitiv în formarea deprinderilor.

Întrebări şi exerciţii de verificare:

1. Definiţi şi explicaţi esenţa activităţii umane.
2. Explicaţi prin ce se deosebeşte activitatea umană de cea animală.
3. Descrieţi elementele structurale ale activităţii.
4. Caracterizaţi detaliat unul din tipurile de activitate.
5. Expuneţi cum activitatea influenţează dezvoltarea intelectuală.
6. Explicaţi esenţa formării deprinderilor, priceperilor, obişnuinţelor.
7. Examinaţi procesul de formare a deprinderilor motorii prin metoda desenului în oglindă.
 VOINŢA
Obiective :
➢ Să definească conceptul de voinţă şi să-l utilizeze corect
➢ Să caracterizeze calităţile voinţei
➢ Să conştientizeze importanţa autoreglării volitive
➢ Să elaboreze un plan privind autoreglarea volitivă
➢ Să aplice probe de autocunoaştere a voinţei

1. DEFINIŢII ALE VOINŢEI

Voinţa este forma superioară de reglaj psihic. De la conduita spontană, nedirecţionată
de prezenţa scopului şi neimplicând nici un fel de efort, drumul parcurs de formele de reglare
psihică este lung şi anevoios. Faptul că voinţa reprezintă unul dintre nivelurile cele mai înalte
ale vieţii psihice, cel mai recent, cel mai complex, dar şi cel mai fragil, şi cel mai puţin organizat,
a fost intuit de nenumăraţi autori.
J.H. Jackson, un profesor englez de neurologie, descrie cum arhitectura personală a
individului reproduce filogeneza, ajungând până la cele mai înalte forme de organizare.
Influenţa acestor autori care consideră voinţa ca un nivel înalt de organizare a vieţii psihice este
atât de mare încât se regăseşte şi în definiţiile actuale ale voinţei: actul voluntar este actul care
se constituie în prezentul istoriei şi care face sinteza dinamică a arheologiei organismului şi a
capacităţilor sale reflexive (el este deci complex şi de aceea singular şi personal) pentru a
acţiona într-o realitate actual raţională şi pentru a pune iniţiativele dincolo de raţiunea însăşi”.
Voinţa este o însuşire psihică complexă reglatoare a conduitei şi a acţiunilor legate de
înlăturarea obstacolelor în vederea realizării scopului.
2. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL VOINŢEI
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul
voluntar. O asemenea idee apare conturată încă la James în ale sale Principii de psihologie
(1890).
S-a considerat că se accentuează prea mult rolul aşa numitului moment fiat ('faca-se'),
termen preluat din biblie, în geneza voinţei.
Este adevărat că James credea că momentul fiat constituie "esenţa însăşi a caracterului
voluntar al actului", dar el nu uita să adauge ca acest moment nu apare întotdeauna în actul
voluntar, ci numai uneori.
Ceea ce "descoperim în conştiinţă, înaintea actului voluntar, se reduce la imaginile
anticipatoare ale senzaţiilor care vor provoca mişcarea, acompaniate (în unele cazuri) de un fiat
sau de consimţirea actualizării senzaţiilor; în altă parte, el arăta că în plus faţă de reprezentarea
mişcării, într-un mare numar de cazuri, deci nu în toate, voinţa presupune un fiat expres care
este cel care decide existenţa mişcării.
Fiatul este un antecedent mental adiţional care comandă voinţa. El apare numai atunci
când în conştiinţă sunt prezente, simultan, idei antagoniste sau când este nevoie de a neutraliza
inhibiţia unei reprezentări antagoniste. James merge însă şi mai departe, explicând ce anume
determină apariţia momentului fiat: el introduce noţiunea de "efort interior" sau de "efort
voliţional”.
Există efort, arată el, atunci când individul face apel la un motiv rar şi ideal pentru a
neutraliza impulsurile habituale şi instinctive. Efortul este o “forţă adiţională supraadaugată
motivelor”. Când analizăm efortul voluntar, ne aflăm în “inima” problemei voinţei, spunea
James.
Efortul voluntar constă, în capacitatea atenţiei de a menţine energic reprezentările sub
privirea conştiinţei. El se diferenţiază de efortul muscular, ca sinteză a tuturor senzaţiilor
periferice ocazionate de o contracţie musculara, cu care adeseori este confundat.
 Momentul fiat, deşi esenţial pentru voinţă, se produce în legatură cu efortul voluntar şi
nu numai viaţa morală ci şi viaţa religioasă sunt dependente de suma eforturilor de care suntem
capabili.
Golu situează voinţa în sistemul formelor şi mecanismelor de reglare / autoreglare, al
căror rol principal constă în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit
obiectiv cu valoare adaptativă. La om, aceste mecanisme interne de autoreglare se structurează
şi se integreaza la două niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul
voluntar.
Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a
condiţiilor, a comparării - alegerii şi a deliberării. El asigură declanşarea automată a acţiunii de
răspuns şi centrarea ei directă pe obiectiv (efectul adaptativ final). Exemplul tipic al reglării
involuntare îl constituie actele reflexe. În dinamica procesualităţii psihice există verigi sau
momente de natură involuntară: în percepţie, imaginea stimulului se formează independent de
voinţa noastră, în reprezentare se actualizează spontan anumite imagini, în memorie se fixează
evenimente fără să ne fi propus să le reţinem, în gândire sunt cunoscute fenomenele de deplasare
spontană de la un conţinut la altul (fuga de idei), de apariţie a unor idei evocate automat
(involuntar), în atenţie, reglajul involuntar este frecvent în forma orientării şi fixării asupra
stimulilor noi.
Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a
conştiinţei, iar din punct de vedere instrumental, se conectează la subsistemul motivaţional,
favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop.
Elementele sale definitorii vor fi:
❖ intenţionalitatea ;
❖ acţiunea este intenţionată;
❖ analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre mijloc si scop;
❖ deliberarea şi decizia;
❖ efortul ;
❖ acţiunea implică mobilizare energetică.
Având un caracter serial-discursiv, desfăşurarea actului voluntar, presupune mai multe
faze: actualizarea unei trebuinţe şi proiectarea acesteia într-un scop, analiza şi lupta motivelor,
adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, execuţia / finalizarea şi evaluarea şi corecţia.
Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un mod de organizare funcţională a
sistemului personalităţii şi ca urmare ea pune în evidenţă o serie de calităţi cum ar fi: forţa
voinţei, perseverenţa, consecvenţa, fermitatea şi independenţa.
În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan
intelectual sau în plan motor, dar actul voluntar integral, include ambele verigi, atât intelectuală
cât şi motorie, chiar dacă în proporţii diferite. Voinţa se manifestă nu numai prin pregatirea,
declanşarea şi coordonarea acţiunilor, dar şi prin amânarea sau reţinerea (blocarea) lor, în pofida
unor incitaţii puternice din afară sau din interior.

3. STRUCTURA ŞI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR

Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se
caracterizează prin doua atribute esenţiale:
1. Diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente: motivul, mijlocul si
scopul; cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecaruia dintre ele în „obiect” de analiză
specială şi de evaluare;
2. Prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăsurare a
ei, conditionare care constă în corelarea raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte, şi
posibilităţile pe de alta parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.
 De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al desfăşurării actului
voluntar. Se pot evidenţia astfel, că având un specific propriu, urmatoarele cinci faze:
1. Actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop.
2. Analiza şi lupta motivelor.
3. Deliberarea sau luarea hotărârii.
4. Executarea hotărârii.
5. Evaluarea rezultatelor.
În structura actului voluntar, s-au stabilit următoarele etape:
❖ conceperea situaţiei (stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat);
❖ deliberarea (examenul soluţiilor disponibile, inventarierea argumentelor “pro” şi
“contra” în funcţie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitările şi pendulările între
diversele altenative);
❖ decizia (reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile);
❖ execuţia (traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor propuse).
Dacă procesualitatea se opreşte în una dintre faze, înaintea executării, nu avem de a face
cu un act voluntar propriu-zis, ci cu procese cognitive, afectiv-motivaţionale, raţional-
decizionale.
4. DEFECTELE VOINŢEI
Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi de a acţiona, dar şi
capacitatea de a amâna, frâna, inhiba tendinţa spre acţiune. Ea comportă, aşadar o putere de
impulsiune, dar şi o putere de inhibiţie.
❖ Atunci cand fortele excitative sunt prea puternice, avem de-a face cu vointa precipitata.
❖ Atunci cand raporturile sunt false, ne aflam in fata unei vointe pervertite.
O voinţă perfectă provine din echilibrul perfect al forţei de impulsiune şi puterii de inhibiţie.
Defecte derivate din excesul de inhibiţie:
- prin controlarea de către inhibiţie a fiecărui detaliu al actului în întregul său. În acest
caz întâlnim îndărătnicii (cu comportamente rigide) şi încăpăţânaţii (care ignoră
utilizarea logicii);
- prin prelungirea luării hotărârii. Avem de-a face în acest caz, cu un suprainhibat care
fie că nu ia hotărâri, fie că nu ajunge la nici o concluzie. Blocajul se produce în
momentul luării deciziei sau după decizie. În acest caz este vorba de timoraţi (care
aşteaptă ca evenimentele să decidă pentru ei), scrupuloşi (cu temeri de ordin moral
şi care se lasă în voia celor cu voinţa mai puternică) şi capricioşi (ce părăsesc subit
poziţiile adoptate pentru a se instala în cele adverse).
Defecte derivate din excesul de impulsiuni:
- reactivă (când omul se comportă ca un automat imediat, ca un reflex);
- explozivă (reacţia nu este imediată, are loc mai întâi un proces de inhibiţie, apoi
apare explozia);
- emotivă (specifică persoanelor emotive, sensibile, care apar ca fiind jucăria
propriilor lor sentimente);
- ideativă (specifică persoanelor cu mare mobilitate intelectuală care îşi schimbă rapid
ideile, nu se fixează pe ele; de aceea, se caracterizează printr-o oarecare incoerenţă
a conduitelor şi a ideilor).
Defecte derivate din deficitul de impulsiuni:
- docilitatea;
- devoţiunea faţă de alţii.
Defecte derivate din deficitul de inhibiţie:
- versatilitatea (lipsa de fermitate, nestatornicia, fluctuaţia comportamentala);
- sugestibilitatea (imposibilitatea de degajare de influenţele externe).
 Educarea voinţei constă în stabilirea echilibrului între cele două categorii de forţe ce
provin dintr-o slăbiciune a voinţei, a puterii ei de decizie.

Întrebări şi exerciţii de verificare:

1. Definiţi conceptul de voinţă.
2. Argumentaţi prin ce se caracterizează actul volitiv.
3. Explicaţi detaliat condiţiile de manifestare ale actului volitiv.
4. Enunţaţi calităţile voinţei.
5. Estimaţi esenţa voinţei pentru alte procese psihice.
6. Relevaţi acţiunile, faptele unui personaj dintr-o operă literară îndrăgită care confirmă
puterea de voinţă a lui.
7. Alcătuiţi un program de dezvoltare a propriei voinţe în corespundere cu cunoaşterea de
sine.