„Libertatea conducând poporul„ - Eugene Delacroix (1798-1863) 

Pictura se află expusă la Muzeul Louvru din Paris, capitala Franței.

Tabloul a fost pictat pe canavas si creatorul a folosit tehnica picturii in ulei.
Este o opera de mari dimensiuni (260 cm × 325 cm) care a fost expusă pentru
prima dată la Salonul oficial din 1831 și comemorează Revoluția din iulie
1830, care a dus la răsturnarea regelui Charles X al Franței.
Delacroix, la varsta 32 de ani, nu a participat direct la revoluție dar asa
cum ii spunea fratelui sau intr-o scrisoare "Am preluat un subiect modern, o
scenă pe baricade... și dacă nu am luptat pentru țara mea, cel puțin am pictat
pentru ea”.
Tabloul, executat între lunile octombrie-decembrie 1830 este singurul său
tablou cu conținut politic. Insurgenții din 28 iulie 1830 nu au avut un lider. În
tabloul lui Delacroix, ei sunt conduși de Libertate, prezentată sub forma de
Marianne – emblemă a Republicii franceze și o alegorie a libertății și rațiunii.
Ea apare în vârful unei piramide a cărei bază este plină de cadavre, ca un
piedestal pe care se ridică cei victorioși și îi conduce spre glorie. De altfel,
cele trei zile, 27, 28, 29 iulie 1830, vor fi cunoscute în istorie sub numele de
„cele trei glorioase”. Tabloul are o construcție piramidală. 
Libertatea din tabloul lui Delacroix este întrupată de o femeie, purtând în
mâna dreptă drapelul național,  Tricolorul, simbol al luptei pentru libertate. Cu
picioarele goale și pieptul dezvelit, urcând pe „scări de cadavre”, personajul
simbolic al Libertății însuflețește luptătorii. Tânără fată are pe cap boneta
frigiană. În 1792, boneta frigiană a fost purtată de iacobini, ca semn identitar,
într-un moment în care aceștia de clanșaseră teroarea, ca metodă de
guvernământ. Boneta frigiană semnifica, deci, pentru francezi, Republica și
Teroarea. Cele două păreau inseparabile. Una nu se putea fără cealaltă. Ea
invoca Revoluția din 1789, pe sanculoți și suveranitatea poporului.  Femeia
este îmbrăcată precum o zeiță greacă, ușor vulgară prin nuditatea pe care o
afișează. Seamănă cu Venus din Milo sau cu Victoria din Samothrace. Pare
evident că artistul s-a inspirat din aceste capodopere, existente în acel timp la
Muzeul Luvru. Libertatea lui Delacroix are nasul drept, gura generoasă, bărbia
delicată și ochi luminoși. Pușca de infanterie cu baionetă, model 1816, din
mâna stângă, o face actuală și modernă. Bustul vânjos, pilozitatea abundentă
tâșnind de sub axilă aparțin însă unui naturalism pregnant care transformă
acestă alegorie într-o „femeie din popor” cum au scris criticii vremii.
Baricada din tabloul lui Delacroix a fost înălțată într-un spațiu larg,
probabil Piața Saint-Antoine, astăzi Piața Bastiliei.
Acțiunea se petrece la Paris, în 28 iulie 1830. De fapt titlul întreg al
tabloului este „28 iulie:Libertatea conducând poporul”. În fundal, în partea
dreaptă, se vede catedrala Notre-Dame. Siluetele principale din prim-plan
sunt despărțite de restul revoluționarilor printr-un nor de fum. Eugène
Delacroix redă în mod realist îmbrăcămintea și personajele. Cei din prima linie
a baricadei prezintă diferite medii sociale. Ideea pe care vrea să o sublinieze
artistul este aceea după care întregul popor s-a ridicat la luptă contra
absolutismului.
Burghezul. Reprezentantul orășenilor este bărbatul cu joben, îmbrăcat în
negru. Poartă pantaloni largi de culoare maro și o centură de flanelă. Ține în
mână o pușcă cu două țevi. Mulți critici de artă susțin că ar fi vorba despre
Delacroix însuși. Artistul era la Paris în timpul evenimentelor, dar, în fapt, nu
luase parte la revoluție. Adevărul este că „burghezul” din tabloul său îi sea
mănă foarte mult. Alte opinii vorbesc despre Etienne Arago, directorul
teatrului Vaudeville din Paris sau despre Frederic Villot, prietenul artistului și
viitor administrator al Muzeului Luvru (din 1848 până în 1861).
Copilul străzii. Băiatul din dreapta femeii simbolizează copilul străzii, pe care
Victor Hugo îl va imortaliza mai târziu în romanul Mizerabilii sub numele de
Gavroche. Cu beretă neagră de velur, cu bandulieră, cu pistoale în mâini, cu
piciorul drept înainte și brațele ridicate îi îndeamnă pe insurgenții să lupte.
Este simbolul tineretului revoltat de nedreptate, gata de sacrificiu pentru o
cauză nobilă. În cadru mai există un copil angajat în luptă, în stânga tabloului,
cu ochii mari dilatați sub un chipiu de poliție, evident, luat de la atacatori.
Muncitorul. În partea stângă a tabloului, bărbatul cu sabie simbolizează pe
unul dintre cei circa 6.000 de tipografi care au ieșit în stradă, încă din 27 iulie
1830, pentru că autoritățile interziseseră apariție presei în ceea zi. Închiderea
tipografiilor fusese prima consecință a decretului regal privind interzicerea
libertății presei. Cenzura impunea obligativitatea ca tipografiile să trimită cu
opt zile înainte, spre aprobare, articolele care trebuiau tipărite. Istoricii de
astăzi, destul de sceptici, se întreabă cum de a fost posibilă răzmerița
muncitorimii pentru libertatea presei, în condițiile în care, marea majoritate a
acestora era analfabetă. Sau lupta lor pentru un parlament în care nu erau, în
nici un fel, reprezentați. Înainte de 1830, nici un partid politic francez nu
inclusese în programul lui politic lupta pentru drepturile muncitorilor. Adevărul
trebuie căutat însă, mai ales, în situația economică foarte precară a
muncitorilor,  în marele număr de șomeri înregistrat în preajma evenimentului.
Prețurile alimentelor urcaseră cu circa 66%! Adevărul este că, puțin timp după
Revoluția din Iulie, „camaraderia”-afișată în tablou de către Delacroix-dintre
proletariat și burghezie s-a evaporat. În afară de gloanțe și de glorie,
muncitorii nu au obținut nimic pentru ei. Revoluția aceasta s-a desfășurat
numai în favoarea marilor proprietari de fabrici și ateliere, ca și în favoarea
bancherilor. Prețul pâinii a continuat să crească, la fel și șomajul. Patru ani
mai târziu, „regele cetățean” a ordonat să se tragă contra muncitorilor care îl
aduseseră pe tron.
Zilierul. Omul îngenuncheat în partea de sus este un zilier. Sângerează, dar
își ridică privirea la vederea Libertății. Este legat pe cap cu o eșarfă maronie,
are o bluză albastră și centură de flanelă roșie. El îi reprezintă pe țăranii-zilieri
din jurul Parisului.
Studentul. În mulțime, în planul secund, se vede pălăria în colțuri-bicornul
bonapartist-al studentului de la Politehnică. Se vede, de asemenea, și un
detașament de grenadieri în ținută de campanie, probabil dintre cei trecuți de
partea insugenților. Soldații din prim-plan, culcați la pământ, sunt la baza
baricadei. La stânga, un cadavru lăsat fără pantaloni, arme și tunică este cea
de-a doua figură „mitică” a tabloului,  după cea a Libertății. Amintește de
Hector, eroul lui Homer, după ce acesta fusese ucis și batjocorit de Ahile. La
dreapta, un alt soldat decedat este îmbrăcat cu echipament modern care
constă dintr-o tunică albastru-gri, cu guler roșu, ghete albe, și chipiu cu
închizătoare. Lângă el un alt soldat decedat cu fața la pământ. Dușmanul era
vulnerabil, asta voia să spună, de fapt, artistul, prezentând soldații regimului
culcați la pământ. În partea dreaptă, turnurile catedralei Notre-Dame,
Burghezul Copilul străzii Muncitorul Zilierul fac trimitere lalibertate și
romantism și situează acțiunea la Paris. Orientarea acestora spre malul stâng
al Senei este inexactă, iar casele dintre catedrală și Sena sunt imaginare. 
Tabloul va fi cumpărat de Ludovic-Filip, noul rege al Franței, din propriile
fonduri, la prețul de 3.000 franci. El trebuia să îi reamintească acestuia
momentul aducerii sale pe tron. La Salonul din 1831, opera lui Delacroix va fi
lăsată la vedere numai câteva săptămâni, deoarece guvernul se temea că
amintirea sugestivă a confruntărilor de stradă, din anul precedent, ar fi putut
să stârnească, din nou, spiritul de protest al muncitorimii. Cu trecerea timpului
tabloul va ajunge să îl incomodeze pe „regele-cetățean. A fost expus pentru
scurt timp și la Salonul din 1848, fiind expus apoi la Salonul din 1855. Practic,
abia acum, cu ocazia Expoziției Mondiale de la Paris, publicul va putea, în
sfârșit, să admire în liniște capodopera lui Delacroix. Ulterior, în 1863, tabloul
va fi dăruit nou-înființatului Muzeu Luxembourg, la care urmau să expună
artiștii francezi contemporani.
În 1874, tabloul va ajunge la Muzeul Luvru. Imaginea entuziasmului
romantic și revoluționar, continuând pictura istorică a secolului al XVIII-lea și
până la Guernica lui Picasso, a devenit astfel universală. A inspirat de altfel și
pe sculptorul Frederic Bartholdi care a realizat Statuia Libertății, ce va fi darul
Franței pentru Statele Unite ale Americii, la circa 50 de ani după pictarea
tabloului.
Pictura a avut o influență și asupra muzicii clasice. George Antheil și-a
intitulat Simfonia nr. 6 după Delacroix și a declarat că lucrarea a fost inspirată
de Libertatea conducând poporul.
Imaginile au fost adaptate și de Robert Ballagh pentru a comemora lupta
de independență a Irlandei pe un timbru poștal irlandez în 1979, centenarul
nașterii lui Pádraig Pearse.
Libertatea care conduce poporul este considerată a fi un simbol
republican și anti-monarhic și astfel a fost uneori criticată, în special de regali
și monarhiști.
Tabloul a fost vandalizat în 7 februarie 2013, de o femeie de 28 de ani,
care a mâzgălit tabloul cu marker
Bibliografie:
wikipedia.org
ro.wikipedia.org
historia.ro
mediafax.ro