Istoria unei generații pierdute:expresiniștii

De Dan Grigorescu

-,,Spre deosebise de majoritatea curentelor artistice din acest secol, expresionismul a adoptat un
nume după multă vreme de la apariția celor dintîi manifestări ale sale”. (p.9)

-,,Expresionismul nu a reprezentat niciodată o grupare constituită în jurul unor personalități care,

asemenea lui Braque și lui Picasso-printre cubiști-, lui Marinetti-printre futuriști, lui Breton-
printre suprarealiști, să concentreze sensurile unei întregi mișcări artistice.” (p. 9)

-când vorbim despre expresionism trebuie să avem în vedere faptul că o serie dintre reprezentații
curentului ,,au fost surprinși să constate că era înglobați într-o mișcare al cărei program îl
ignorau sau îl respingeau de-a dreptul” (p.9)

=˃În artă: De exemplu, Ernst Ludwing Kirchner, care a fost considerat artistul
expresionist prin excelență, refuză să se alăture mișcării expresioniste, afirmând în 1924 că nu
există un lucru mai degradant decât să fie identificat cu Munch și expresionismul

=˃În literatură: De exemplu, Gottfried Benn, considerat cea mai impunătoare

personalitate poetică a mișcării de după cel de-al doilea război mondial, refuză să accepte că
opera sa este receptată de public drept expresionistă, întrucât după el nu ar exista elemente care
să suțină o astfel de analiză.

Sfera largă a termenului de ,,expresionism” a determinat unele neconcordanțe în privinta

accepției acestuia, fiind definitit de multe ori astfel:

1) Arnold Armin, Die Literatur des Expressionismus: Sprachliche und thematische

Quellen, Stuttgard, 1966, p.8: ,,o trăsătură caracteristică artei, literaturii,
muzicii și teatrului germanic, de la începutul secolului până astăzi”
2) De cele mai multe ori e definit ca o mișcare a culturii germane ce poate fi
plasată în perioada 1908-1922
3) Frank Whitford, Expressionism, Londra, 1970, p.11: ,,o calitate a exaltării și a
deformării expresive, detectabilă în operele de artă ale oricărui popor și ale
oricărei epoci”

-o altă întrebare pe care o impune acest fenomen pune în discuție dreptul pe care îl are
expresionismul să se declare ca o mișcare, ca o direcție caracteristică unei anumite
perioade sau e o tendință ce iese periodic la suprafață de-a lungul istoriei

Chiar dacă pare puțin paradoxal, prima dată cuvântul ,,expresionism” folosit în împrejurarea
specifică a conturării unei direcții în creația de artă europeană face referire la arta francezilor. La
cea de-a 22-a expoziție a Secesiunii berlineze, în aprilie 1911, prefața catalogului consemnează
termenul de ,,expresionism”, aplicându-l, însă, la arta francezilor Braque, Derain, Friesz, Picasso,
Vlaminck, Marquet și Dufy-în general aparținând cubismului sau fauvismului.

În ceea ce privește arta germană prima atestare a termenului apare în 1911 în articolul Über
Expressionisten semnat de Paul Ferdinand Schmidt în revista Rheinlande.

,,Fără să subscrie la un manifest comun, fără măcar să-și însușească un nume care să-i
desemneze pe toți laolaltă (numele le-a fost dat mult după ce se afirmaseră în viața culturală a
Europei) pictorii și poeții expresioniști, alcătuiesc nu atât un curent, cât o generație. Așa cum
constata George Călinescu, ,,problemele lor (ale artiștilor-n.n.) se nasc cu ei, sunt determinate în
mod fatal. O generație reprezintă o esență desfășurându-se în forma vieții”.