MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA de ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR

MASTER INGINERIA SI MANAGEMENTUL OBTINERII MATERIALELOR METALICE

Etică și integritate academică

Coordonator științific: Prof.Univ.Habil.Dr.Ing.Ec Augustin

SEMENESCU
Masterand: ing.ec Roxana Marina ȘOLEA
Grupa: E II

BUCUREȘTI
2020
 Etică și integritate academică
Etica este o disciplină filosofică și științifică, ce are ca obiect de studiu morala.
La origine termenii de etică și morală sunt apropiați. Primul derivă din grecescul „ethos”,
iar al doilea din latinescul „mores”. Ambii termeni desemnau bunele moravuri și buna conduită.
În timp, sensul lor s-a diferențiat, chiar dacă în practică, cei doi termeni sunt frecvent confundați
Morala reprezintă un cod de valori ce ghidează alegerea acţiunilor umane.Termenul “moral” se
referă la un comportament/raționament bun, corect, în conformitate cu valorile, factorii culturali
(istorie, tradiții, educație, credințe etc.) și cu normele de comportament (ale societăţii, grupului,
culturii, civilizatiei etc.).
Etica presupune o atitudine de reflectare critică și obiectivă, o examinare sistematică a
modului de viață și asumarea unui comportament moral. Totodată, etica se referă la motivaţia
morală care stă la baza gândirii, acţiunii, comportamentului nostru (moralitatea acțiunii) și
furnizează criteriile raţionale pentru deciziile/alegerile noastre morale. De asemenea, etica oferă
criterii raționale pentru deciziile/alegerile morale și ajută la alegerea binelui în concordanță cu
subiecții pe baza principiilor etice şi valorilor de bază sau universale. Principiile etice sunt norme
sau directive de nivel superior, în cadrul unei societăţi, care sunt în concordanţă cu principiile
morale şi care constituie standarde înalte de comportament moral sau atitudini morale raportate
la noțiunile de bine și de rău.
Codul etic cuprinde norme de conduită obligatorii în legătură cu exerciţiul îndatoririlor
profesionale ale personalului care oferă servicii sociale, precum şi principiile şi valorile care stau
la baza furnizării serviciilor sociale.
Normele de conduită cuprinse în codul etic sunt în concordanţă cu reglementările legale
în vigoare din domeniul care exercită o anumită profesie. Codurile de conduită etică diferă de la
o țară la alta sau de la o asociație profesională la alta însă ele conțin unele elemente comune.
Etica academică
Este un domeniu aflat la intersecția dintre etica cercetării, managementul eticii în
organizații (din zona academică) și deontologia profesională a cercetătorului sau profesorului.
Deși preocupările care pot fi circumscrise acestei zone sunt departe de a constitui o evoluție
recentă (există încă din zorii modernității dezbateri etice despre datoriile corelative ale
profesorilor și studenților, sau despre teme ca admisibilitatea morală a folosirii cadavrelor pentru
dezvoltarea cunoașterii medicale), domeniul a cunoscut o autonomizare semnificativă în ultimii
20-25 de ani, ca urmare în special a nevoii de a răspunde în mod articulat teoretic unor cerințe
venite dinspre organismele de finanțare ale cercetării și educației, precum și dinspre opinia
publică. Astfel, au apărut ori s-au consolidat reviste dedicate (cea mai cunoscută este probabil
‖Journal of Academic Ethics‖, editată la Springer) și s-au publicat mai multe cărți sau compendii.
Etica profesională
„Societatea și membrii fiecărei profesii încheie un contract social nescris, prin care
membrii profesiei cad de acord să renunțe la unele interese înguste, să promoveze idealurile
seviciului public și să adere la standarde înalte ale activității, în timp ce societatea permite
profesiei o autonomie substanțială de a se auto-reglementa. Etica unei profesii descrie datoriile
specifice asumate de membrii ei prin contractul social. Putem înlocui metafora contractului
social cu ideea mai simplă că există așteptări reciproce între o comunitate profesională și
societate în sensul mai larg. În cazul comunității academice, dezvoltarea și internalizarea unor
standarde etice reprezintă o parte esențială a răspunsului la așteptările sociale (unele mai curând
difuze, altele formulate explicit în obligații legale sau în cerințe ale diferitelor părți interesate –
stakeholders – în educație și cercetare).
 Etica cercetării științifice
Etica cercetării științifice discută problemele etice care apar în toate fazele unei cercetări,
de la alegerea temei și a metodelor, la desfășurarea ei propriu-zisă și apoi la publicarea și
valorificarea rezultatelor. Mai ales atunci când cercetarea implică ființe vii ca subiecți,
problemele de natură morală pot fi extrem de complexe. Din acest motiv, există o preponderență
a studiilor care discută cu precădere aspecte care țin de științele viului. Termenul are însă o dublă
utilizare. Uneori este folosit pentru a desemna o zonă a reflecției teoretice, în care sunt discutate
dileme morale ce pot apărea în activitatea de cercetare, sau sunt formulate și analizate propuneri
normative de abordare a acestor dileme. Alteori, sintagma trimite mai curând la o realitate
instituțională, configurată de mecanismele care asigură evaluarea și avizarea etică a proiectelor
de cercetare, dezvoltarea unor standarde și reglementări și monitorizarea respectării lor (comisii
de etică a cercetării, consilii naționale de etică, cerințe de natură etică ale revistelor de
specialitate etc).
Managementul eticii în organizații
„Managementul eticii e ansamblul activităţilor şi măsurilor care urmăresc organizarea
instituţională a eticii pentru crearea unor organizaţii integre. A nu se confunda managementul
etic cu "etica managementului" . El trebuie de asemenea distins de "etica organizaţională" în sens
larg, adică de tradiţionala analiză a problemelor etice din organizaţii pentru a oferi clarificări
normative şi o orientare morală, utilizând pentru aceasta diferite teorii etice şi instrumente de
analiză furnizate de filosofia morală (Mureșan 2009, p.39) Printre elementele unui sistem de
management al eticii la nivelul unei organizații (numit uneori și „infrastructura etică‖ a
organizației) se numără codurile și comisiile de etică, birourile de etică și conformitate, auditul
etic, trainingurile și auto-trainingurile de etică, ombudsmanul, hotlineul etic etc. Problemele
discutate în literatură se referă în special la arhitectonica și optimizarea acestor sisteme (spre
exemplu, în funcție de dimensiunea, specificul și complexitatea organizației).
Proprietatea intelectuală și dreptul de autor
Proprietatea intelectuală este definită de Oficiul European pentru Drepturi de Autor ca
fiind creația minții și include invenții (brevete), opere literare și artistice, simboluri (logo-uri),
nume, imagini sau desene utilizate în activitățile comerciale.
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de proprietate intelectuală propunem următorul
exemplu: sub protecția dreptului de proprietate intelectuală intră poeziile scrise de un poet sau
piesele muzicale ale unui compozitor, însă nu și suportul pe care aceste opere se află stocate,
respectiv cartea în care au fost publicate poeziile sau compact discul pe care au fost imprimate
piesele muzicale.
Dreptul de proprietate intelectuală face parte din categoria drepturilor de proprietate (cum
este cel de proprietate privată) și îi permite creatorului sau proprietarului să se bucure de
beneficiile rezultate de pe urma muncii sau a investiției sale. Dreptul de proprietate intelectuală
este protejat inclusiv prin Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 27), care prevede că
„Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare
științifică, literară sau artistică al cărei autor este”
Dreptul de autor sau drepturile de copyright includ lucrările literare și artistice precum
romane, poezii, piese de teatru, periodice (ziare, reviste), site-uri web, programe de calculator,
jocuri, baze de date, filme, opere muzicale, opere coregrafice, picturi, fotografii, sculpturi, design
arhitectural, hărți, creații publicitare, creații vestimentare etc.
 Drepturile conexe se referă la drepturile artiștilor (actori, muzicieni) apărute ca urmare a
interpretării unor creații, drepturile producătorilor de înregistrări audio (casete, compact discuri)
și drepturile apărute ca urmare a emisiei programelor de radio și televiziune.
Plagiatul
Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor academice și este
una dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă învățământul universitar din lumea
întreagă. Indiferent dacă este vorba despre cazuri minore, cum ar fi citarea
necorespunzătoare, sau despre preluări masive și intenționate de paragrafe, pagini sau capitole
întregi dintr-o carte, plagiatul este considerat o abatere academică gravă.
Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui sens inițial era de
răpitor, seducător sau tâlhar, cuvânt care a intrat mai apoi în limba engleză sub forma plagiary,
cu înțelesul de persoană care ia în mod abuziv cuvintele sau ideile altuia.
La nivelul comunității academice internaționale nu există o definiție a termenului de
plagiat unanim recunoscută și acceptată, ba chiar există mai multe variante elaborate de diverși
autori preocupați de integritatea academică sau chiar de instituții de învățământ.
În ciuda diversității de forme și idei exprimate, toate încercările de definire ale plagiatului
s-au concentrat pe ideea de furt de cuvinte sau idei. Mai multe definiții formulate de o serie de
autori au fost contabilizate de Reva Fish și Gerri Hura (2013) în articolul “Students„ perceptions
of plagiarism”
- „Unul sau mai multe pasaje care erau cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele dintr-o altă sursă,
preluate fără citare corespunzătoare și ghilimele” (Belter & DuPre, 2009, p. 259).
- „Folosirea unor părți sau a întregului text scris de o altă persoană fără recunoștere; prezentarea
aceleiași lucrări sau a unei părți din ea, pentru a fi notat, la mai mult de un singur curs,
falsificarea de informații” (Colnerud & Rosander, 2009, p. 506).
-„Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor persoane ca fiind ale
tale, fără o recunoaștere corectă, pentru a fi evaluat academic” (Hard, Conway, & Moran, 2006,
p. 1.059).
- „Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau ideilor altcuiva și
prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei” (Park, 2003, p. 472).
-„Când munca altcuiva (cuvinte și gânduri) este folosită fără atribuire” (Wang, 2008, p. 743).
- „Orice procent mai mare de zero detectat de Turn-It-In (după screening)” (Williams et al.,
2010, p. 294).
Într-o încercare de inventariere a formelor și sensurilor în care a fost folosit de alți autori
cuvântul plagiat, Chris Park (2003) a enumerat următoarele variante:
-„păcatul neoriginal
- „păcatul împotriva originalității
-„cel mai rău păcat al scriitorului
-„un atac la adresa drepturilor fundamentale ale omului, a proprietății, a identității
-„un cancer care erodează bogata moștenire a erudiției
-„furt sau deturnare a proprietății intelectuale, plagiatorul fiind descris ca „hoț de gânduri sau
„hoț de idei”.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește astfel plagiatul: „A-și însuși, a copia
total sau parțial ideile, operele cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt
literar, artistic sau științific”
Comunitatea cercetătorilor științifici din România a elaborat propria sa definiție pentru
plagiat. Membrii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și
Inovării (CNECSDTI) au ținut cont de definiția cuprinsă în Legea nr. 206/2004, însă varianta
elaborată de aceștia are strict aplicabilitate în comunitatea academică: „Plagierea este preluarea
de către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a altui autor și prezentarea lor
în spațiul public drept componente ale unei opere proprii. Plagiatul este rezultatul acțiunii de a
plagia și se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de
vedere deontologic”
Atât comunitatea academică, cât și legislația în vigoare reglementează și sancționează,
deopotrivă, noțiunea de autoplagiat. Prin autoplagiat se înțelege preluarea unui text, a unui
fragment sau a unei contribuții personale, care a fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau
operă fără a se menționa faptul că acea creație nu este prezentată public.
Bibliografie:
1. Aslam C, Moraru C, Paraschiv R, Curs de deontologie și integritate academică, Universitatea
Națională de Arte, București 2018, p. 19-57;
2. Salavastru, D., Didactica psihologiei. Perspective teoretice și metodice, Ed. Polirom, 2006 2.
Jean Piaget ,, Judecata morală la copil”, Ed. Cartier( traducere din franceză de Dan Rauu) Ediția
a II, 2006;
3. Gh. Tomșa – Consiliere și orientare în școală, Ed. Credis – 2007;
4. Catrinel A. Stefan, Kallay Eva -Dezvoltarea competențelor emoționale și sociale la preș colari.
Ghid practic pentru educatori – Ed. Asociația de Științe Cognitive din România, 2007;
5. Frans de Wall, Bonobo și ateul - În căutarea umanismului printre primate, Traducere din
engleză de Ioana Miruna Voiculescu, București, Editura Humanitas, 2017, pp. 192-193;
6. Jean Piaget, ,, Psihologia inteligenței”, ed. Cartier, 2008;
7. Constantin Enăchescu -Tratat de psihologie morală, Polirom, 2008;
8. D.Polea, I. Neacșu, R. Iucu, O. Pâinișoara (coord). Pregtirea psihopedagogică – Ed. Polirom,
2008;
9. René Descartes, Meditații despre filosofie primă în René Descartes, Reguli de îndrumare a
minții. Meditații despre filosofia primă, Traducere din latină și monografia „Viața lui René
Descartes de Constantin Noica, București, Humanitas, 2004, p. 270;
10. Martin Heidegger, Ființă și timp, traducere din limba germană de Gabriel Liiceanu și Cătălin
Cioabă, București, Humanitas, 2003, p. 192;
11. Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Filotheia Bogoiu, Valentin
Mureșan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Coordonare și note de Valentin Mureșan, Comentariu
de Valentin Mureșan, București, Humanitas, 2007, p. 29, 33, 34, 81, 239, 319, 320.