Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GLAZURI Corectat PDF
GLAZURI Corectat PDF
Scurt istoric
Invelişurile de glazură au apărut aproape simultan cu ceramica. Vechii
olari nu aveau metode de a-şi proteja produsele de contaminarea cu cenuşă sau alţi oxizi
coloranţi care rezultau din corodarea cuptorului înainte sau în timpul procesului de
ardere. Acolo unde se întâmpla asta şi apăreau unele combinaţii optime de materiale, în
special, când erau prezenţi compuşii cu plumb, se formau zone topite care erau similare
cu o glazură pe ciobul ceramic. Cu mult timp în urmă, olarii au observat că acest “defect”
conferă veselei ceramice anumite proprietăţi valoroase cum ar fi: impermeabilitate la apă,
luciu strălucitor, culoare diferită, etc. Ca o consecinţă logică, ei au acoperit întregul
produs cu acest amestec şi apoi au încercat să-i îmbunăatăţească compoziţia.
Se presupune că, vechii olari nu s-au mulţumit să aplice numai straturi subţiri de
amestecuri formatoare de sticlă ci au decis să topească cantităţi mai mari în asemenea
vase. Astfel, faptul că prima sticlă reală a apărut dintr-o glazură este mult mai plauzibil.
Există multe studii în acest sens, dar, se poate spune că fabricarea sticlei a pornit de la
producerea glazuriloe ceramice.
Majoritatea arheologilor presupun că egiptenii antici sunt cei care au avut
prioritate în folosirea glazurilor. Se presupune că, ceramicile de menaj cu glazuri alcaline
sau cu plumb erau deja produse în masă în Egipt înainte de mileniul IV inainte de Cristos
la fel ca şi alte tipuri de articole decorative (statuete, amulete, vaze, etc).
Fără a intra în detalii privind istoria apariţiei glazurii, este un fapt dovedit că o
formă de previtrificare ex. Fritarea unei compoziţii de glazură, a fost practicată în Siria
încă din anul 1000 IC. Aproximativ în acelaş timp, olarii din Mesopotania au început să
folosească oxidul de staniu pentru a opaciza glazurile. Prin secolul 2 sau 3 DC, olarii
chinezi au început să dezvolte glazurile feldspatice – baza glazurilor de porţelan. Au
apărut apoi glazurile cu săruri, glazurile opace, etc pe diferite tipuri de ceramici.
Importanţa glazurilor
Se poate spune că fabricarea articolelor glazurate au jucat un rol important în
dezvoltarea culturală şi materială a omului. S-a dat prea puţină atenţie faptului că
producţia de ceramică şi glazură a constituit prima etapă reală în industrializarea chimică.
Procesele de ardere – ex tratamentul termic la temperaturi ridicate a ciobului şi glazurii
este însotit de un mare număr de procese chimice care conduc la noi substanţe cu
proprietăţi complet diferite de a materiilor prime. Fără îndoială, învăţarea să se producă
ceramică este puternic sprijinită de încrederea proprie strămoşilor noştrii care i-a ajutat să
realizeze lucruri extraordinare şi să modifice caracterul natural al materialelor. Se poate
spune, fără a exagera că ceramicile au stat la baza chimiei, tehnologiei chimic şi
industriei chimice per ansamblu.
Mai mult, producerea de articole ceramice – de obicei glazurate – a avut şi un
efect major asupra dezvoltării apreciative a omului pentru frumuseţe şi estetică.
Diversitatea opţiunilor date de tehnologia ceramică cu referire la schmbările formei
materialelor, frumuseţea în relief şi decoruri, manipularea culorilor, reflexia culorilor pe
glazură şi obţinerea oricăror altor efecte decorative, trebuie, în mod cert, să fi avut o
contribuţie majoră la dezvoltarea artistic-estetică a omului.
Incercând să evaluăm semnificaţia glazurii însăşi, care este inseparabilă de
produsul ceramic, nu este o sarcină uşoară. Cu toate acestea se vor puncta câteva aspecte
fundamentale. Cu toate că grosimea glazurii este neglijabilă comparativ cu cea a ciobului,
glazura îmbunătăţeşte anumiţi parametri de exploatare subliniindu-se mult pe meritul
artistic-estetic al produsului ceramic final. De exemplu, glazurile elimină permeabilitatea
la apă/gaz a ceramicilor poroase (olărie, majolică, plăci de pereţi şi pardoseli, veselă,
produse sanitare) care sunt arse la temperaturi joase (majoritatea) şi care ar fi inutilizabile
fără o glazură.
Glazurile sunt indispensabile pe ceramicile sinterizate cum ar fi gresiile şi
porţelanul deoarece ele elimină neregularităţile suprafeţei. In plus, ele au o influenţă
puternică asupra rezistenţei produsului ceramic în sensul că ele uniformizează suprafeţele
făcându-le mai rezistente la încărcarea mecanică.
In cazul glazurilor pentru ceramici folosite în aplicaţii electrice importanţa lor
creşte datorită aspectului funcţional. Ele trebuie să asigure o bună izolaţie electrică şi o
suprafaţă lucioasă care să nu permită depunerea de impurităţi pe suprafaţa lor (praf,
cenuşă, etc).
De-a lungul anilor, fabricarea de glazuri şi produse ceramice au fost mult
îmbunătăţite şi diversificate. Ca şi în alte ramuri ale fabricaţiei de produse chimice şi în
special silicatice, investigaţiile ştiinţifice asupra proceselor au început prin secolul 18.
Dar, chiar şi astăzi, tehnologia şi proprietăţile glazurilor ceramice nu pot fi pe deplin
clarificate şi înţelese din trei motive:
-diversitatea de învelişuri de glazură şi evoluţia lor continuă;
-dificultatea studierii proceselor la temperaturi ridicate până la 1500 0C;
-pelicularizarea specifică a materiilor prime ceramice.
Este cunoscut şi acceptat că nu există în lume două tipuri de argile complet
identice. In consecinţă trebuie făcute investigaţii noi pe orice material folosit în
compoziţia glazurii chiar când se reproduce acelaş tip de glazură. Nu trebuie uitat că
fiecare glazură are proprii ei componenţi chimici şi mineralogici care trebuie să se
adapteze la componenţii ciobului (ciob care diferă mult de celelalte sau de glazura însăşi
în ceea ce priveşte compoziţia materiilor prime, tehnologia angajată şi calităţile
caracteristice).
Cerintele impuse unei glazuri depind de destinatia produsului. Proprietatile
importante impuse glazurilor sunt : luciul, culoarea, gradul de alb, capacitatea de
acoperire, vascozitatea, tensiunea superficiala, reactia cu ciobul, duritatea, rezistenta la
frecare, rezistenta la intindere si compresiune, rezistenta la acizi si baze, degajarea de
substante toxice, capacitatea izolanta, dilatarea termica, temperatura de inmuiere si
intarire.
Materii prime pentru glazuri
Glazurile folosite pt ceramic contin in principal argile sau caolinuri, nisip cuartos
si feldspat cu un continut variabil in oxizi de fier sau alti oxizi coloranti functie de
produs.
Glazurile fritate se topesc la temperaturi joase si se obtin ca rezultat al unui
process tehnologic special; amestecurile se friteaza cand exista materii prime solubile in
apa sau sunt toxice (se leaga anumiti component toxici in alte combinatii nedaunatoare).
La selectarea materiilor prime pentru glazuri trebuie avut în vedere:
- compoziţie chimică şi mineralogică
- numărul şi tipul impurităţilor (substanţe nedorite) din materiile prime
- distribuţia granulometrică
- solubilitatea în apă
- suprafaţa specifică
- comportarea în suspensie (barbotină)
- comportarea la stocare
- toxicitatea
- disponibilitate şi cost
- uniformitatea caracteristicilor funcţionale
Fiecare materie primă trebuie caracterizată şi clasată.
Funcţie de cum este utilizat un material este important să se cunoască una sau
alta dintre caracteristici.
Astfel, de exemplu, cum opacitatea este strâns legată de dimensiunea
particulelor, la folosirea unui opacizant este important să se cunoască granulometria lui.
Pe de altă parte, în alte cazuri este mai interesant să se cunoască puritatea mineralelor
furnizate sau natura exactă a impurităţilor pe care le conţine.
La fel ca şi reacţiile în stare solidă, suprafaţa de contact între ele este de cea mai
mare importanţă (este cunoscută ca suprafaţa specifică).
Un alt punct important de luat în considerare este solubilitatea. Multe din
materiile prime folosite la fabricarea glazurilor sunt solubile în apă (carbonaţii şi
hidroxizii alcalini, azotaţii, clorurile, compuşii cu bor, etc), o problemă importantă dacă
avem în vedere că prepararea se face prin metode umede.
Pentru a face posibilă utilizarea lor se recurge la fritare. Ea constă din topirea
materiilor prime cu silice (şi oxid de aluminiu şi bor) dând naştere la silicaţi (silicaţi de
aluminiu şi bor) insolubili în apă.
Se foloseşte în cazul materialelor care sunt solubile sau toxice (ex plumbul care
este solubil în mediu acid, poate fi asimilat de sucul gastric. Prin fritare se formează
silicaţii care sunt insolubili.)
Clasificarea materiilor prime funcţie de oxizii introduşi:
- materii prime care introduc oxizi care reacţionează asupra modului de formare
a reţelei cristaline – formatori de reţea
- modificatori de reţea
- materii prime care nu reacţionează asupra sistemului cristalin - opacifianţi
- coloranţi
-aditivi (ei nu sunt oxizi dar sunt importanţi pentru glazuri).
Foarte rar o materie primă are un singur oxid, în mod normal sunt introduşi mai
mulţi oxizi de acelaş material şi se găsesc clasificaţi în mai multe “secţiuni”.
Formatorii de reţea – materii prime pentru introducerea oxizilor acizi
Ei sunt responsabili de crearea reţelei cristaline. In principal, ei sunt SiO2 şi
B2O3.
Dioxidul de siliciu - SiO2
El este un excelent formator de reţea cristalină, introdus in toate tipurile de
glazură. Este elementul predominant în glazuri şi se combină cu oxizii distinctivi dând o
largă varietate de silicaţi care au sarcina de a produce proprietăţile tehnice dorite.
Funcţiile lor în glazură sunt:
- creşte rezistenţa mecanică şi chimică
- creşte vâscozitatea glazurii topite
- creşte temperatura de ardere
- scade coeficientul de dilatare cu condiţia că el este în stare vitroasă. Dacă nu,
îl creşte.
Materiile prime care introduc silice în glazuri sunt în principal: cuarţul (ca atare
sau nisip cuarţos), argilele, diferiţi silicaţi (feldspati, caolin, etc).Nisipurile cuarţoase
trebuie să aibă o mică dimensiune a particulelor ca şi cuarţul; gradul de puritate să fie mai
mare decât în nisipuri.
Este foarte important să se cunoască transformările polimorfe ale SiO2 la
temperaturi ridicate. Diferitele varietăţi cristaline ale SiO2 sunt identice din punct de
vedere chimic iar diferenţele fizice dispar când reţeaua cristalină este distrusă prin topire.
Forma stabilă la temperatura normală este β-cuarţul care are un nivel scăzut al activităţii
chimice; aceasta creşte cu temperatura.
In glazuri sunt introduse frecvent diferitele tipuri de nisip cuarţos şi cuarţ
cristalin pentru introducerea SiO2 ului. Nisipul conţine, adesea, impurităţi cum ar fi:
magnetit, hematit, limonit, granat, glauconit, etc ceea ce cauzează colorarea nedorită a
glazurii. Ca atare, se preferă cuarţul mai ales în producţia de glazuri albe de calitate
ridicată.
Culoarea nisipului nu poate fi luată ca un criteriu al conţinutului în impurităţi;
uneori, nisipul pur îşi schimbă culoarea în urma calcinării în timp ce, în alte cazuri,
calcinarea cauzează arderea şi dispariţia compuşilor organici. Nisipul care conţine atât
compuşi de fier cât şi de titan sunt considerate ca neadecvate (în unele cazuri), datorită
faptului că ei conduc la formarea de spineli stabili, coloraţi închis. In plus, alături de
compoziţia chimică, este importantă şi compoziţia granulometrică. Granulele de nisip
cuarţos grosiere prezintă un fenomen de disoluţie în procesul de topire al fritei.Viteza de
disoluţie depinde de gradul de fineţe şi temperatura de ardere. Umiditatea nisipului
cuarţos care este între 2 şi 10 % trebuie luată în considerare la calculul reţetei glazurii şi
la preparare. Aproape toate nisipurile cuarţoase conţin amestecuri de Na2O, Al2O3, K2O,
CaO, MgO, etc ceea ce necesită verificarea compoziţiei la fiecare adaos de nisip.
Alumina se introduce prin amestecuri de feldspaţi, argile şi mice.
O anumită importanţă o are forma sub care se găsesc materiile prime: tipuri
criptocristaline şi parţial amorfe de SiO2 cum ar fi flintul care conţine o cantitate mică de
SiO2 amorf, apă şi material organic şi cuarţ constituit din pachrete criptocristaline şi
pământ de diatomit sau diatomee o formă amorfă, aproape pură din punct de vedere
chimic, de SiO2 constând din pereţi de celule silicifiate de diatomee moarte. Prin
substituirea făinii de cuarţ prin diatomit în glazurile crude se poate reduce temperatura de
ardere cu 20-30 0C. Fierul conţinut de diatomit colorează glazura. Cel mai ridicat nivel al
activităţii chimice este prezentat de diferitele forme amorfe ale SiO2 ului: diatomit, opal,
tripoli, etc. ceea ce explică interesul pentru aceste materii prime.
Oxidul de bor (B2O3)
Oxidul de bor este puternic higroscopic, solidul sticlos nu există în natură şi
niciodată nu se foloseşte în stare liberă. Prin tratarea la peste 300 0C a oxidului boric se
formează o topitură vâscoasă. El permite solubilizarea oxizilor coloranţi prezenţi în
glazură şi formarea de eutectice de temperaturi joase.
El poate forma structura cristalină a sistemului dar este foarte fuzibil, sunt
solubili şi posedă o vâscozitate foarte scăzută a topiturii.
Caracteristicile pe care oxidul de bor le are sunt strâns legate de proprietăţile pe
care reţeaua cristalină a fost formată prin triunghiuri de B2O3:
- uşor fuzibil. Este indispensabil pentru topirea glazurilor fără plumb.
- vâscozitatea şi tensiunea superficială a topiturii scăzute;
- scade coeficientul de dilatare (dacă procentul este de 12-16 %) şi creşte peste
această limită, comportare atribuită diferitelor numere de coodinare a
borului;
- în cantităţi mici, el îmbunătăţeşte luciul şi transparenţa glazurii, creşte
indicele de refracţie; în cantitate mare poate provoca opacizarea glazurii;
- creşte elasticitatea glazurii, scade punctul de înmuiere a sticlelor silicatice;
- îmbunătăţeşte rezistenţa la acizi şi duritatea glazurii;
- înlocuirea parţială a oxizilor alcalini cu cantităţi mici de oxid boric creşte
rezistenţa la şoc termic prin reducerea coeficientului de dilatare termică şi se
îmbunătăţesc rezistenţele mecanice;
- intensifică efectele de colorare ale oxizilor.
Pentru introducerea oxidului de bor se foloseşte: acidul boric (H3BO3), boraxul
(2B2O3 Na2O nH2O), colemanitul (3B2O3 2CaO 5H2O), ulexitul (Na2O CaO B2O3) şi
hidroboacit(CaO MgO B2O3).
Acidul boric
Acidul boric este cel mai uzual compus pentru bor. Anhidrida borică obţinută din
acidul boric facilitează procesele de topire a glazurii. Acidul boric se prezintă sub formă
de cristale mici, incolore, fulgi care se dizolvă în apă. Acidul boric este volatil, în special,
în prezenţa vaporilor de apă şi la temperaturi peste 1000 0C. La 105 0C acidul boric
pierde o moleculă de apă şi se transformă în acid metaboric; încălzind în continuare la
peste 160 0C, acesta trece în acid tetraboric – H2B4O7 care, prin calcinare trece în sticlă,
masa topită de acid boric.
Industrial, acidul boric se obţine prin descompunerea chimică a boraţilor naturali
de calciu şi magneziu folosind acid sulfuric sau clorhidric.
Acidul boric liber se găseşte în natură frecvent în regiunile vulcanice ex. Ca şi
mineral sassolit în Italia.
Acidul boric se adaugă la glazurile în care oxizii alcalini sunt nedoriţi. Este foarte
solubil şi ca atare, în glazuri, este fritat.
Boraxul poate fi prezent ca şi decahidratat (2B2O3 Na2O 10H2O), pentahidratat
(2B2O3 Na2O 5H2O) sau anhidru (2B2O3 Na2O). Este, de asemenea foarte solubil în apă
ceea ce necesită fritare.
Colemanitul este mai puţin solubil astfel că el poate fi introdus în glazură fără a fi
fritat. El se foloseşte în glazurile crude.
Hidroboracitul şi ulexitul sunt, de obicei, introduşi în partea fritată neavând
importanţa acidului boric sau a boraxului.
Modificatorii de reţea – materii prime pentru introducerea oxizilor bazici
Trebuie să se facă o distincţie între oxizii care pot slăbi structura cristalină în mod
considerabil (cazul oxizilor alcalini, alcalino-pământoşi, oxid de zinc şi plumb) şi cei care
stabilizează reţeaua (oxizii de aluminiu).
Oxizii alcalini (Li2O, Na2O, K2O)
Ionii alcalini sunt introduşi în tetraedrii de SiO2 slăbind în mod notabil structura.
De aici se pot deduce funcţiile pe care le au în glazură.
- Ajută la topirea amestecului;
- Scad rezistenţa chimică şi mecanică a glazurii;
- Scad vâscozitatea glazurii topite (cu cât raza ionică este mai mare cu atât
vâscozitatea va scădea);
- Coeficientul de dilatare termică creşte (cu cât raza ionului e mai mare va
creşte mai mult)
Majoritatea alcaliilor sunt prezente ca feldspati, carbonaţi, azotaţi, hidroxizi). De
obicei ei sunt solubili în apă şi deci trebuie fritaţi.
Litiul se introduce ca şi carbonat (LiCO3), spodumen (Li2O Al2O3 4SiO2) sau
petalit (Li2O Al2 O3 SiO2).
Datorită preţului ridicat al acestor materii prime, litiul este folosit numai când este
necesară o creştere a fusibilităţii fără creşterea excesivă a coeficientului de dilatare
termică (este cel mai fuzibil dintre alcalii şi unul care creşte cel mai puţin coeficientul de
dilatare).
In afara materiilor prime menţionate pentru introducerea oxizilor alcalini există
posibilitatea de incorporare a Na2O prin borax.
Feldspaţii sodici (Na2O Al2O3 6SiO2), potasici (K2O Al2O3 6SiO2) şi nefelinul
care este un feldspat dublu de sodiu şi potasiu (K2O 3Na2O Al2O3 9SiO2) sunt câteva
posibilităţi de introducere a sodiului şi potasiului fără a necesita fritare deoarece ei sunt
insolubili în apă.
Oxidul de sodiu – Na2O
Na2O este un component principal al glazurilor ceramice; el are un nivel ridicat al
activităţii chimice şi acţionează ca un fondant puternic. El reduce temperatura de
înmuiere şi topire a glazurii, îi conferă luciu dar are efect negativ asupra elasticităţii
glazurii şi creşte coeficientul de dilatare termică.
Glazurile cu un conţinut ridicat de Na2O se caracterizează printr-un interval
îngust de topire, un coeficient de dilatare termică ridicat, o mai mare solubilitate în acizi,
duritate insuficientă şi rezistenţă slabă la degradare atmosferică.
Oxidul de sodiu se poate evapora la temperaturi ridicate. Se introduce în glazuri
prin următorii compuşi.
Carbonatul de sodiu – Na2CO3
Pentru utilizare în ceramică se foloseşte soda calcinată, anhidră şi nu cea
cristalizată.Deoarece absoarbe umiditatea din aer, acest fapt trebuie luat în considerare.
La o stocare îndelungată (circa 1 an), umiditatea absorbită atinge 7,4 % iar la 2 ani ajunge
la 11,3 %. Fiind solubil în apă, carbonatul de sodiu necesită o fritare prealabilă, aşadar se
foloseşte la glazurile fritate.
Azotatul de sodiu – NaNO3
Numit şi salpetru de Chile el se foloseşte ca agent de oxidare în cazul în care
glazurile fritate necesită protecţie împotriva reducerii.Descompunerea lui implicând
eliberare de oxigen începe de la 380 0C şi se termină la 800 0C. Este solubil în apă şi este
higroscopic.
Clorura de sodiu – NaCl
Sunt ccristale solubile în apă, incolore – sarea de bucătărie. Se foloseşte, în
cantităţi mici, la împiedicarea colorării fritelor datorită compuşilor de fier (clorurile de
fier sunt volatile). Este un compus higroscopic, aceasta creşte în funcţie de prezenţa
clorurii de magneziu.In cantităţi de până la 0,3 % se foloseşte ca agent de stabilizare a
glazurilor (menţinere în suspensie).
Oxidul de potasiu – K2O
Are acţiune similară cu a Na2O dar este mai puţin activ. Ca şi agent fondant, elo
creşte vâscozitatea şi coeficientul de dilatare termică al glazurilor.Se introduce ca şi
carbonat sau azotat de potasiu dar, datorită costurilor ridicate ei se folosesc numai în
anumite aplicaţii.
Carbonatul de potasiu – K2CO3
Potasa calcinată este o pudră albă, fină care prezintă o higroscopicitate ridicată şi
care este solubilă în apă (se foloseşte numai la glazurile fritate).
Azotatul de potasiu – KNO3
Este incolor, uşor solubil în apă şi mai puţin higroscopic decât azotatul de sodiu.
Se descompune la 900 0C cu eliberare de oxigen şi K2O. Se topeşte uşor antrenând intens
ceilalţi componenţi greu fuzibili ai glazurii. Pentru utilizare el se fritează.
Oxidul de litiu – Li2O
Este cel mai puternic dar şi cel mai scump agent fondant dintre oxizii alcalini. El
reduce temperatura de topire şi vâscozitatea topiturii de glazură dar şi coeficientul de
dilatare liniară a glazurii finale. El îmbunătăţeşte stabilitatea chimică şi termică a glazurii.
Efectul favorabil este atribuit masei mici a ionului de litiu. Li2O îmbunătăţeşte
proprietăţile dielectrice ale glazurii, creşte rezistenţa la atacul chimic şi reduce pierderile
dielectrice. Folosirea lui determină o creştere a rezistenţei la atacul acizilor, la abraziune
şi a luciului glazurii arse.
Pentru introducerea Li2O se folosesc carbonatul de litiu, minerale naturale şi
sintetice de litiu cum ar fi silicaţii, zirconaţii, titanaţii, etc.
Carbonatul de litiu – Li2CO3
Sunt cristale albe, uşor solubile în apă; în prezenţa altor oxizi alcalini, el devin
mai solubil şi formează compuşi complecşi. La temperaturi peste 1000 0C începe
volatilizarea lui. Oxidul de litiu rezultat din descompunerea carbonatului, reacţionează cu
alţi oxizi cu formarea de eutectice de temperaturi joase ceea ce îmbunătăţeşte calitatea
stratului de glazură, scurtează intervalul de ardere şi creşte rezistenţa mecanică a glazurii
arse. Un adaos de 1 % Li2CO3 la glazură duce la o îmbunătăţire considerabilă a luciului
şi reduce tendinţa de volatilizare.
Florura de litiu – LiF
Este o pudră albă, insolubilă în apă, fiind un agent puternic fondant. La
temperaturi peste 1000 0C începe volatilizarea lui.
Adaosuri/Aditivii
Un aditiv este o substanţă care ajută la aplicarea şi/sau stocarea unei glazuri,
acţionând în majoritatea cazurilor sub inflenţa condiţiilor reologice ale barbotinei. Se
împart în aditivi pentru
-menţinerea în suspensie
-defloculanţi
-lianţi
-fixatori
-fixatori de décor (printing vehicles)
Culorile
Pentru a vorbi despre coloranţi şi chiar despre proprietăţile optice ale glazurii
cum ar fi opacitatea, transparenţa, strălucirea, este necesar să se discute puţin despre
natura luminii.
La căderea luminii pe o suprafaţă glazurată ea poate să se reflecte sau/şi să
treacă prin ea. Dacă lumina traversează ciobul ea poate să-şi păstreze viteza sau să o
varieze când trece printr-un mediu neuniform şi neomogen. Astfel, dacă glazura permite
întregii lumini să treacă fără să-şi schimbe viteza de propagarese spune că ea este
transparentă, astfel ea fi opacă (s-a vorbit despre asta).
Dacă suprafaţa este plată, reflexia luminii pe ea va face glazura strălucitoare
dacă ea este neregulată se spune că este mată.
Vorbind despre culori trebuie spus că lumina albă este compusă din toate
radiaţiile din zona vizibil a spectrului. Adică de roşu, orange, galben, verde, albastru,
indigo şi violet.
Un spectru este o diagramă unde lungimile de undă sunt aranjate conform
lungimii lor de undă (λ) care ajută la caracterizarea diferitelor unde:
λ [nanometri]
-8
10 10-3 102 107 1012 1017
UV
SPECTRU VIZIBIL
galben-roşu
(portocaliu)
galben-verde
-a +a
verde roşu
albastru-
verde albastru-roşu
(violet)
albastru
-b
L negru
0
CLASIFICAREA GLAZURILOR
-după utilizare:
- glazuri pentru plăci de pardoseală. Plăcile au o porozitate foarte mică şi
rezistenţe mecanice ridicate.
- Glazuri pentru placaje de pereţi. Plăcile acoperă pereţii şi au porozitate mai
mare respectiv rezistenţe mecanice mai mici.
- Glazuri de porţelan
- Glazuri de obiecte sanitare
- Glazuri de olărie-
Angobele au următoarele funcţii:
-omogenizează şi acoperă suprafaţa de bază pentru a uşura aplicaţiile următoare;
-reglează legătura între bază şi glazură;
-izolează baza şi opacizează suprafaţa cu alb (aşa că culoarea bazei nu se vede), în acest
mod, laa glazurare pot fi obţinute efectele dorite.
Glazura are funcţiuni direcţionate asupra produsului finit(tehnice şi estetice):
-rezistenţă maximă la eroziune;
-rezistenţă maximă la zgâriere;
-rezistenţă chimică maximă;
-porozitate joasă pentru a evita colorarea produsului;
-coeficient de dilatare compatibil cu cel al bazei pentru evitarea tensiiunilor sau
contracţiilor care determină apariţia de diverse defecte.
Glazuri pentru plăci de pardoseală
In afara caracteristicilor menţionate deja, porozitate joasă (între 3 şi 5) şi rezistenţă
mecanică ridicată (mai mare de 300 kgf/cm2), baza plăcilor de pardoseală va avea un
conţinut scăzut în carbonaţi (< 3%), o contracţie liniară (între 5-8 %) şi o temperatură de
ardere ridicată (între 1000-1150 0C).
De obicei angoba constă dintr-un amestec cu o parte plastică (caolinuri şi argile)
şi alta neplastică în care există frite, zirconiu, silicaţi, cuarţ, alumină, feldspat şi nefelin.
Diferenţa mare faţă de glazură constă în general, în procentul mai ridicat de argile
care se adaugă.
In barbotine, angoba trebuie să aibă trei proprietăţi importante:
-plasticitatea, care va avea o influenţă asupra texturii suprafeţei de aplicat ca şi
asupra vitezei de uscare a angobei care poate duce la apariţia ulterioară de înţepăaturi.
-tixotropia, foarte mare pentru a fi născută în minte în timpul aplicării angobei, în
special dacă ea este făcută o formă de clopot.???
-Granulometria, care va afecta plasticitatea angobei ca şi gradul ei de alb şi topirea
(este necesară închiderea porilor pentru a evita absorbţia de apă de mai târziu).
In afară de acestea, angobele trebuie să aibă:
-o interacţiune cu mediul de bază;
-o bună aderenţă;
-coeficient de dilatare adecvat.
Pentru a obţine toate aceste caracteristici se va jongla cu materiile prime care se
introduc. Astfel, de exemplu, pentru asigurarea unei plasticităaţi adecvate trebuie
adăugată mai multă sau mai puţină argilă care va ajuta la reglarea topirii (sunt refractare),
la creşterea opacităţii, se foloseşte frita ca opacizant, care va asigura un coeficient de
dilatare şi o fuzibilitate dorită. Se folosesc şi alte materii prime cum ar fi silicatul de
zirconiu pentru a asigura o mai mare opacitate, cuarţ pentru a ajusta coeficientul de
dilatare, etc.
Cu folosirea acestor materiale trebuie avută în vedere granulometria cu care se
lucrează cât şi procentul de impurităţi (de ex. Prezenţa oxizilor de fier în argile să fie
mică dacă dorim un ciob cu un grad de alb bun).
Pe de altă parte trebuie avut în vedere, la glazuri, şi caracteristicile estetice şi de
protecţie (rezistenţa mecanică, chimică şi la abraziune, etc).
Aşa încât argilele, de obicei, nu se introduc în glazuri, fiind folosit caolinul ca şi
component plastic.
Se folosesc:
- Fritele a căror temperatură de seal (pecete, piele) este ridicată, având un
coeficient de dilatare potrivit, reactivitate corespunzătoare pentru a realiza o
interfaţă acceptabilă, cu o duritate ridicată.
- Materiile prime ca opacifianţii, amestecul şi modificatorii de topire trebuie
să aibă o granulometrie adecvată; La aplicarea glazurii adaosurile la
barbotină se folosesc pentru pentru a ajuta condiţiile de aplicare.
In general, trebuie luate în considerare următoarele proprietăţi:
- coeficientul de dilatare. Se reglează din procentul de frită.
- Topirea. Porozitatea internă trebuie să scadă cât mai mult posibil adică
dispersantul trebuie să închidă toţi porii pe care angoba I-a părăsit;
- Duritatea piesei finite. Procentul de materii prime care afectează aceste
caracteristici (cuarţ, silicat de zirconiu, etc).
- Rezistenţa chimică. Este necesar să se lucreze cu frite care nu sunt atacabile
chimic.
- Proprietăţi optice. Ex. Transparenţa, opacitatea, strălucirea, etc.
- Influenţa culorii asupra nuanţei finale.
Forma de aplicare a glazurii diferă foarte mult. Ea trece de la aplicarea sub
formă de barbotină la aplicarea în timpul uscării (sub formă de granule fine sau fulgi,
etc).
Tipuri de glazuri obişnuite pentru plăci de pardoseli:
- lucioase; mate; rustice; sidefate sau semisidefate.
GLAZURAREA
Tehnici de glazurare
De la aceste două etape preliminarii (prepararea bazei şi glazurii) se trece directe
la glazurare.
In timpul aplicării glazurii este foarte important să se reţină caracteristicile
reologice ale barbotinei.
Astfel, de exemplu, o barbotină nu prea vâscoasă (punctul a din graficul de la pg
44):
-uşurează formarea şi eliminarea bulelor;
-face un înveliş compact şi nu foarte permeabil;
-scade uşor viteză de uscare;
-dacă barbotina filtrată este în problemă, ea încetineşte formarea peretelui;
-ea are o tixotropie mai mică decât aceiaş barbotină cu o vâscozitate mai mare.
Iar una foarte vâscoasă (punctul b):
-face dificilă formarea şi eliminarea bulelor;
-face un înveliş de glazură neuniform;
-accelerează uscarea
-accelerează formarea peretelui;
-posedă o tixotropie mai mare decât aceiaş barbotină cu vâscozitatea mai mică.
Fig pg 44
Pe partea mai joasăsub linie, există canale care colectează glazura neaplicată şi o
returnează în depozitul principal. La intrare se montează un filtru vibrator pentru cazul în
care barbotina conţine particule de pe linie sau din clopot.
In timpul instalării clopotului trebuie reţinut:
-curbura
-Inălţimea deasupra piesei (distanţa între linie şi clopot)
-cantitatea de barbotină care trebuie distribuită.
O dată cu instalarea clopotului pentru a regla cantitatea de barbotină pe care o
depune pe piesă, se va jongla cu viteza liniei (cu cât e mai mare viteza cu atât e mai mică
greutatea) şi cu trecerea barbotinei la depozitul clopotului (dacă se deschide pasajul mai
mult, grosimea cortinei este mai mare şi astfel, greutatea glazurii aplicate este mai mare).
La pornirea ei primul lucru este de a da o peliculă uniformă şi continuă barbotinei,
pentru aceasta cheia este deschisă şi îi este permis să circule. In acest mod şi posibilele
impurităţi care le-am putea avea în clopot sunt eliminate datorită recirculării prin vibro
filtru.
Când ea a fost deja obţinută, se va regla greutatea glazurii aplicate variind cele
două variabile deja menţionate.
Barbotina trebuie să aibă o densitate ridicată, vâscozitate joasă (apropiată de
minimul curbei de defloculare) şi de asemenea o tixotropie joasă.
Defectul principal al clopotului este că el lasă mai multă glazură la muchiile piesei
decât în centru din cauza că proiecţia diametrului clopotului pe piesă nu este la fel în
centru cu marginile (un centimetru de coardă din clopot în centrul pisei corespunde mai
mult sau mai puţin la un centimetru în piesă dar, un centimetru de coardă din clopot la
ambele capete nu corespunde la un centimetru de piesă dar cu un pic mai puţin; aceasta
face ca aceiaşi cantitate de glazură să cadă peste o suprafatţă mai mică).
Acest mai mult decât un defect este caracteristic clopotului. Pentru a face această
diferenţă cât mai mică posibil diametrul clopotului trebuie să fie mai mare decât a piesei.
Alt defect care apare în mod uzual este un înveliş neuniform a glazurii aplicate. El
se poate datora unei instalări incorecte a clopotului (el nu este bine echilibrat permiţând
barbotinei să cadă mai mult pe o parte decât pe cealaltă). Pentru a rezolva aceasta
clopotul trebuie instalat din nou.
De asemenea pot apare linii pe partea longitudinală a piesei. Ele sunt datorate
solidificării barbotinei rămânând baghete pe suprafaţa sau în jurul muchiilor clopotului.
Pentru eliminaarea ei se spală clopotul.
Defectele superficiale (umflături, înţepături, etc) pot apare datorită formării de
bule în glazură. Pentru a evita acest lucru barbotina trebuie să se odihnească înainte de
glazurare (bulele vin de obicei de la măcinare de aceeaa înainte de aplicare ea trebuie să
stea să se liniştească). In unele barbotine bulele sunt cauzate în vibro filtru astfel că el se
poate deconecta şi să se realizeze o filtrare normală. Bulele pot fi formate în pompă dacă
nivelul barbotinei în depozit este scăzut, cauzând pomparea de aer împreună cu glazura.
Aşa cum se vede formarea bulelor este oarecum bine de ţinut minte în timpul
aplicării glazurii prin clopot.
In afară de ceea ce am văzut în folosirea unei duze cu supraplin, densitatea şi
vâscozitatea barbotinei trebuie să vedem că formarea bulelor este foarte legată de cele
două caracteristici reologice.
Această relaţie se vede în grafice:
Nr bule mai mari de 1mm diametru
De
Bule bule mai mici de 1 mm diametru
După cum se vede, la vâscozitate mai joasă, numărul de bule mari este foarte ridicat din
cauză că tensiunea superficială este mai mică decât la vâscozitatea cea mai mare.
Un alt defect tipic este prezenţa de valuri pe suprafaţa glazurii. Poate avea loc din
trei motive. Faptul că densitatea barbotinei este prea joasă. Pentru a o rezolva trebuie
închisă intrarea valvei barbotinei la clopot, scăderea vitezei linieipentru a menţine glazura
aplicată la greutate constantă. Faptul că viteza liniei este prea mică. Se procedează în mod
opus (la cazul anterior, adică se va deschide robinetul). Faptul că clopotul nu este izolat
în mod corespunzător şi el vibrează. El se va izola astfel încât vibraţiile care au loc să nu
îl afecteze.
-Orificiu
In acest caz, pelicula de barbotină se obţine dintr-un depozit în formă de pentagon
cu o deschidere în partea mai joasă.
Fig pg 50
Pe părţile laterale ale pereţilor sunt două goluri prin care barbotina în exces se
returnează la depozit. In acest mod şi ca la reciclarea în clopot, nivelul barbotinei se va
ţine constant.
De asemenea, ca şi înainte, sub orificiu există unele canale care duc barbotina
neaplicată la depozit, filtrând-o înainte.
Amplitudinea peliculei trebuie să fie mai mare decât dimensiunea lespedii.
Pentru a ajusta greutatea glazurii aplicate se va acţiona asupra vitezei liniei,
asupra deschiderii orificiului şi/sau asupra găurilor mici prin care barbotina în exces iese
afară (în acest mod nivelul care există în interior variază).
La pornire, primul lucru este obţinerea unei pelicule continui şi apoi la varaţia
parametrilor indicaţi pentru a ajusta greutatea glazurii care se depozitează pe lespede.
In scopul de a obţine o bună aplicare, separarea între orificiu şi lespedea pentru
decorare trebuie să fie de cca 3-4 cm.
Barbotina prebuie să posede unele condiţii reologice foarte asemănătoare la cele
aplicate prin metoda clopot dar, cu o densitate mai joasă.
Contrar a ceea ce se întâmplă la clopot, aici mai multă barbotină se depozitează în
centru decât pe margini.
Defectele care apar sunt datorate unei neuniformităţi a peliculei care poate fi
cauzată de: - orificiul propriu-zis
-condiţiile reologice ale barbotinei.
Dacă ele se datorează orificiului care lucrează în condiţii proaste, singura soluţie
este schimbarea lui. Dacă sunt cauzate de o obstrucţionare a deschiderii, trebuie lăsat un
spaţiu pentru curăţarea lui. Dacă aceasta continuă trebuie verificat dacă filtrul este în stare
bună.
Densitatea barbotinei afectează puternic posibilitatea de rebuturi. Dacă ea este
foarte ridicată poate cauza obstrucţionări în deschidere. Dacă este prea joasăare loc o
scurgere pe lespede (placă???) şi trebuie închisă deschiderea limbii.
Bulele aflate în barbotină pot, de asemenea, produce defecte pe suprafaţa
glazurată. Dacă se poate stopa formarea acestora, ceea ce se poate face este ca barbotina
la intrarea în orificiu să se scurgă peste o suprafată cu pantă, descrescând astfel
turbulenţa.
Cum s-a întâmplat la clopot, o posibilă vibraţie a orificiului poate cauza probleme
în glazură.
Defectele la cele două metode de aplicare a glazurii sunt similare. Astăzi, se
preferă clopotul (este mai utilizat)..
-Pistoale de pulverizare
ele se aplică la barbotina pulverizată. Ele fac ca glazura să iasă cu o viteză mare
(100 m/s) prin ceea ce se numeşte pistol. Pentru a realiza aceasta se foloseşte aer
comprimat.
Acest tip de aplicare necesită o cabinăa închisă cu absorbţie în scopul de a evita
un maxim de poluare a mediului.
In mod normal există două intrări a aerului în pistolul pulverizator. Una din ele
este pentru pulverizare, iar cealaltă cu variaţii în dimensiune, de a realiza ventilaţia
creată de norul de barbotină pulverizată.
Pulverizarea barbotinei este direct proporţională cu presiunea aerului care intră în
pistol.
In timpul reglării greutăţii de glazură aplicată se poate acţiona asupra:
-pistolului care produce barbotină pulverizată. Se poate acţiona asupra tipului de
duză, presiunea şi debitul de aer, debitul de barbotinăa şi unghiul de relare a pulverizării.
-viteza liniei de glazurare
-distanţa între pistol şi linie
Barbotina de utilizat trebuie să aibă densitate şi vâscozitate joase. In plus, rejecţia
trebuie să fie foarte mică.
De cele mai multe ori ne se foloseşte numai un pistol ci două şi, de obicei, sunt
mobile, astfel că se pot obţine o gamă largă de efecte.
Toate sunt aplicaţii a cantităţi mici şi cu o anumită neuniformitate (resturi, tonuri
necontinue, etc).
Defectele care se găsesc sunt rezultatul a două probleme principale:
-Infundarea duzei pistolului
-picurarea de picături de glazură neatomizată care aderă la pereţii cabinei.
- Perierea
Este mai mult sau mai puţin un nou mod de aplicare a glazurii.
Ea constă într-o maşină care produce picături (similare celor văzute anterior), dar
în acelaş timp o perie care împrăştie picăturile de glazură când ele apar căzând înclinat pe
biscuit; aceasta crează diverse efecte decorative.
Aplicatia se foloseşte la glazurile rustice.
b. In stare uscată
In general aplicarea uscată are loc pe o suprafaţă care a fost deja glazurată. Tipul
tipic de produs este granula fină.
Acest tip de aplicare necesită un prim strat de acoperire de legătură care ajută la
derenţa la suprafaţă.
Dacă cantitatea aplicată este mare se dă cu un al doilea strat de legătură pentru a
asigura aderenţa materialului la ardere.
Datorită acestui tip de aplicare şi pentru că se foloseşte frită mai dură creşte
rezistenţa la abraziune şi zgâriere.
Defectul tipic este lipsa de material în anumite zone ale piesei (în general în jurul
muchiilor) din cauza curăţării sau a separării de material pentru că nu există suficient
liant.
La arderea acestui tip de piese, ventilaţia cuptorului trebuie oprită pentru a evita
separarea acestei aplicări.
Pot fi obţinute diferite efecte. Una din ele poate fi efectul de marmoră. Aplicarea
se realizează folosind o sită pe care sunt proiectate una sau mai multe tonuri (vine).
Pudrele sunt realizate pentru a trece prin ea obţinându-se astfel efectul dorit.
d. in suspensie
Pentru a aplica glazura care se află în suspensie, există două posibilităţi: 1.
Folosind o perie (brusher)
2. folosind o sită, o paletă, etc. Aceasta se numeşte serigrafie. Următorul
volum va fi dedicat acestei metode de decorare a pieselor.
1. Peria fină poate fi fixă sau mobilă şi poate desena o mare varietate de desene.
Defectele obţinute se datorează cauzelor: deschiderea periei, părăsirea unei scobituri
(şanţ) fără a fi colorată. Aceasta se poate întâmpla din cauza unei culori pulverizate prost
sau a unei perii greşite.
Peria lasă glazură numai la început datorită neorizontalităţii piesei sau periei.
Defectele tipice pe care le găsim în piesele glazurate prin imersie sunt derivate din
diferenţa în grosimea principală a învelişului format.
Apariţia altor defecte se poate datora lipsei de aderenţă. Aceasta poate fi cauzată
de un procent de material plastic prea scăzut în barbotină.
Alte moduri de aplicare pot fi:
-prin pulverizare. In principal pt glazuri de porţelan.
-prin sedimentare. Pt glazuri de porţelan pt electronică.
-prin electroforeză. Aceasta nu este în mod real o aplicare de glazură pt piesele ceramice.
Ea este folosită pt glazurarea plăcilor metalice.
FRITE
Fritele sunt glazuri obţinute prin răcire rapidă a masei vitroase topite, preparate într-un
cuptor de topire.
Ea constă într-un amestec, realizat în stare uscată, a diferitelor materiale, care sunt
introduse în cuptor şi topite total.
Fritele permit folosirea de materii prime care nu pot fi introduse în moară din
cauza solubilităţii lor (compuşi cu bor, carbonaţi alcalini, etc) sau pt toxicitatea lor
(compuşi cu plum care sunt solubili într-un mediu acid cum este stomacul).
Datorită procesului de fritare ei sunt făcuţi insolubili prin formarea de silicaţi şi
aluminosilicati.
Marea majoritate a glazurilor folosite în placaje ceramiceconţin o parte fritată.
Procentul ce se utilizează va depinde de ciclu de ardere, în special de temperatură.
Partea fritată acţionează de obicei ca o topire deoarece calitatea primei scade cu
creşterea temperaaturii de ardere.
Aşa că, glazurile care nu conţin frite se numesc de obicei, glazuri crude. Ele
posedă un punct de topire ridicat şi, în mod logic, ele nu pot conţine în ele un material
caare este solubil în apă.
In aafară de temperatura de ardere, cantitatea de frită depinde, de asemenea, de
tipul glazurii. Astfel, de ex o angobă ia mai puţină frită decât o glazură.
In plus, folosirea fritei permite o maai mare uniformitate şi un rezultat mai bun la
aplicarea glazurii, o bună reactivitate a glazurii fără atacarea brutală a bazei şi/sau
angobei şi vom conduce la lungirea intervalului temperaturii de ardere a glazurii.
Toate acestea fac partea fritată a glazurii rentabile (pt costul glazurii trebuie
adăugat întregul procent de frită).
In mod normal, nu se lucrrează pe o singură frită, dar folosim “a cut of two or
more”.
-Procesul de fritare
O frită este formată din elemente care formează reţeaua cristalină (în principal
feldspat) şi altele care au rolul de a asigura proprietăţile dorite (topire, opacitate,
transparenţă, strălucire, etc).
Lucrul normal este că majoritatea elementelor fusibile antrenează topirea
majorităţii elementelor mai refractare şi, în final, se realizează o masă topită total.
In continuare după ce s-au ales materiile prime cu proprietăţile dorite pentru
obţinerea fritei, se trece la amestecarea şi omogenizarea lor. Toate sunt apoi întroduse
într-un cuptor unde are loc topirea. Când sunt topite ele se descarcă şi se răcesc brusc.
Schema de lucru
Materiile prime ---- amestecare ---- topire ----răcire bruscă ----frita
Procesul poate avea loc într-un mod continuu sau discontinuu depinzând de tipul de
cuptor folosit.
-Proces continuu
Materiile prime deja amestecate şi omogenizate sunt transportate la cuptor având
o alimentare continuă.
O dată în cuptor, materiile prime sunt topite cu ajutorul căldurii obţinute de la
arzătoare.
La ieşirea din cuptor, pentru a evita ca masa topită să se răcească şi solidifice în
acest moment (dacă se întâmplă, în cuptor vom avea o obstrucţionare şi nu se va putea
continua golirea lui) se amplasează unele arzătoare care să menţină starea pseudolichidă a
masei topite.
Pentru răcirea fritei în mod brusc, în proces continuu, există două posibilităţi:
a. Făcută în aer. Masa topită este trecută prin doi cilindrii roleri într-un curent de
aer. In acest mod se poate obţine foi subţiri de frită care se sparge dând naştere
unor fulgi.
b. Făcută în aer. Masa topită cade direct pe un depozit de apă. Prin această
metodă, în plus de răcirea bruscă pe care o dorim, se pot solubiliza substanţele solubile
care nu au fost fritate corect şi care sunt încă solubile. Astfel, apa trebuie reînnoită
deoarece poate apare o saturare a ei diminuând capacitatea ei de a solubiliza aceste
materiale nedorite.
Extragerea materialului deja solidificat este făcută cu un extractor care elimină o
posibilă contaminare a produsului fritat, nu se face un contact cu el.
-Proces discontinuu
Sistemul de analizare şi amestecare este foarte asemănător celui din procesul
continuu.
Cuptorul discontinuu este rotativ.
In acest caz, are loc încărcarea, cuptorul se porneşte prin rotire obţinându-se o
omogenizare perfectă a tuturor materialelor introduse.
Când este deja topit, se opreşte şi se începe descărcarea cu o răcire bruscă a masei
topite. Răcirea se realizează cu apă.
Diferenţele care există între un proces şi altul sunt aceleaşi ca cele între între un
proces continuu şi unul discontinuu.
Procesul continuu asigură o constanţă a proprietăţilor produsului finit (frita) cu o
reducere a costurilor de producţie.
Procesul este însă foarte scump şi dacă cererea nu este mare, el nu este rentabil.
In schimb procesul discontinuu, fiind intermitent, face ca constanţa să nu fie
asigurată.In plus, costurile de producţie sunt mai mari. Desigur, este recomandat pentru
producerea de frite a căror cerere este mai mică, pt ca costurile de început nu sunt aşa
mari ca în procesul continuu.
In cazul în care avem o producţie discontinuă, diferitele topituri sunt de obicei
amestecate din aceleaşi frite, pt a omogeniza puţin proprietăţile.
Formularea fritelor
La alegerea materiilor prime pe care trebuie să le folosim şi în ce cantitate trebuie
bine ştiut care sunt caracteristicile dorite pt frită. Asumându-ne asta şi cunoscând
proprietăţile pe care le aduce fiecare material, se pot formula fritele.
La fel ca pentru materiile prime pt glazură, controlul caracteristicilor este, de
asemenea, foarte important şi pentru a avea o continuitate.O calitate bună a fritei implică
un control al materiilor prime pe care le folosim.
Distribuţia granulometrică şi prezenţa de impurităţi sunt două din caracteristyicile
importante în controlul materiilor prime pt frite. Aceasta deoarece granulometria este
foarte legată de conducerea topirii iar prezenţa impuritătilor metalice dau o culoare
nedorită.
Matteriile prime care se folosesc de obicei, la fabricarea fritei, sunt:
-care aduc silice: cuarţ, feldspat, caolin, wolastonit sau talc.
-care aduc alumină: feldspaţi, caolin, alumină calcinată
- care aduc bor: acid boric, colemanit, borax, hidroboracit, ulexit
- aduc alcalii: carbonaţi, nitrati, feldspati, borax, spodumen.
- Aduc alcalino-pământoase: carbonaţi simpli sau micşti (dolomit), wolastonit
şi talc
- Aduc plumb –miniu
- Aduc zinc-oxidul de zinc
- Opacizează –silicatul de zirconiu, florosilicatul
Nu se comentează funcţiile acestor oxizi deoarece sa văzut la oxizi dar se insistă
pe cele care interesează la fritare.
Silicea
- este un oxid prezent în cantitatea cea mai mare în frită (atinge 60 %). Aşadar,
granulometria acestui oxid va influenţa eficienţa fritării.
Alumina
Cantitatea care se introduce este strâns legată de cantitatea de silice care există în
frită.
Oxidul de bor
Din cauză că toate materiile prime care introduc bor sunt solubile în apă, singurul
mod de introducere este prin frită.Cantitatea introdusă este legată de cantitatea de silice
pe care o are frita.
Oxizii alcalini
In timpul procesului de fritare, alcaliile care sunt uzual introduse sunt sodiu şi
potasiu. Datorită faptului că solubilitatea lor în apă este mare, ele cresc solubilitatea în
toată fritarea şi deci, raportul nu poate fi ridicat.
Oxizii alcalino-pământoşi
Ei acţionează ca şi fondanţi, deşi ei sunt mai puţin energici decât alcaliile.
Oxidul de zinc
Este funcţie de raportul în care se introduce.(vezi anterior)
Silicatul de zirconiu
El este un bun opacizator datorită indexului de refractaritate ridicat şi nu este
foarte scump comparativ cu alţi opacizanţi.
El se introduce ca un adaos la moară sau o parte fritat (în cazul în care este
micronizat).
Oxidul de titan
In afară de acţiunea lui ca opacizant, poate fi folosit şi pt matizare.
Dacă fritarea oricărui tip de frită trebuie foarte bine controlată, prezenţa oxidului
de titan face ca controlul să fie mai mare. De ex, dacă nu este suficient topit, vom avea un
mediu prea omogencare va avea materiale nedizolvate. In plus, se vor găsi urme de oxid
de titan care va da o colorare gălbuie.
Dacă topirea are loc la temperaturi mai ridicate sau rămân mai mult decât ar
trebui, poate avea loc reducerea la Ti(III) care va da o coloraţie maronie.
Si oxidul de titan şi silicatul de zirconiu sunt opaci care, de obicei se introduc în
frite.Cum toate aceste caracteristici ale materiilor prime se cunosc se va discuta puţin
despre peliculizarea dorită pt frită.
In timpul formulării fritei, trebuie reţinut că, în afara caracteristicelor pt care a
fost preparată (strălucire, transparenţă, opacitate, etc) ea trebuie să deţină unele cerinţe
indispensabile. Trebuie să nu influenţeze proprietăţile reologice ale barbotinei pt a nu
face dificilă aplicarea ei şi ce este mai important, ea trebuie să insolubilizeze substanţele
solubile.
Procesul va fi:
Pg 65