Guvernământ și Politici Comparate

Ediția a 8-a

Guvernământ și Politici
Comparate
INTRODUCERE

ROD HAGUE
și
MARTIN HARROP
Rezumatul cuprinsului

PARTEA I Studiul politicii

1 Concepte politice 3
2 Abordări teoretice 25
3 Strategii de cercetare 43

PARTEA II State şi regimuri

4 Statul 61
5 Democraţia 83
6 Guvernarea autoritară 99

PARTEA III Mobilizarea politică

7 Cultura politică 121
8 Comunicarea politică 139
9 Participarea politică 161
10 Alegeri şi electorat 179
11 Partidele politice 203
12 Grupurile de interese 227

PARTEA IV Guvernare și guvernanță

13 Constituții și sistem juridic 249
14 Guvernanța Multi-Nivel 271
15 Legislativele 295
16 Executivul 319
17 Managementul public 345

PARTEA V Politicile publice

18 Procesul de elaborare a politicilor 367
19 Economia politică 387
Cuprins
Contents
PARTEA I
STUDIUL POLITICII
1 Concepte politice 3
Ce este politica? 3
Guvern sau Guvernare? 5
Clasificarea guvernelor 7
Puterea 10
Autoritate şi legitimitate 11
Statul şi suveranitatea 14
Naţiuni şi naţionalism 15
Ideologia 19
Stânga şi dreapta 20
2 Abordări teoretice 25
Abordarea instituţională 25
Abordarea behavioristă 28
Abordarea structuralistă 31
Abordarea alegerii raţionale 33
Abordarea interpretativă 37
Concluzie 41
3 Strategii de cercetare 43
Studii de caz 43
Studii comparative 46
Comparaţii calitative 50
Analiza cantitativă 51
Analiza istorică 53
PARTEA A II-A
STATE ŞI REGIMURI
4 Statul 61
Apariţie, expansiune şi restructurare 61
Securitate şi supraveghere 67
Statul post-colonial 68
State prăbuşite şi formarea statului 71
Dincolo de stat 76
5 Democraţia 83
Democraţia directă 84
Democraţia deliberativă 86
Democraţia reprezentativă 88
Democraţia liberală şi neliberală 89
Valuri ale democratizării 91
Natura guvernării autoritare 99
6 Guvernarea autoritară 99
Despoţi personali 103
Monarhii 103
Partidele politice 105
Preşedinţii 112
Forţele armate 113
Liderii religioşi 115
PARTEA A III-A
MOBILIZAREA POLITICĂ
7 Cultura politică 121
Studierea culturii politice 122
Încredere politică şi capital social 123
Analiză generaţională şi postmaterialism
125
Cultura politică în statele autoritare 130
Cultura politică în democraţiile
neliberale 131
Cultura politică a elitelor 132
Ciocnirea civilizaţiilor? 134
8 Comunicarea politică 139
Evoluţia media 140
Structuri media 145
Impactul media 146
Opinia publică 152
Media în statele autoritare 155
Media în democraţiile neliberale 157
Participarea în democraţiile liberale 161
9 Participarea politică 161
Mişcări sociale 165
Participarea în violenţa politică 168
Participarea în statele autoritare 170
Participarea în democraţiile neliberale 173
Scop şi drept de vot 179

10 Alegeri şi electorat 179
Alegerea legislaturilor 180
Alegerile prezidenţiale 188
Referendumuri, iniţiative şi suspendări 190
Prezenţa la vot 194
Comportament de vot 197
Alegerile în statele autoritare 199
Alegerile în democraţiile neliberale 200
11 Partidele politice 203
Organizarea şi membrii partidelor 204
Selecția candidaţilor şi a liderilor 208
Finanţarea partidelor 211
Baza socială în declin 214
Sistemele de partide 216
Partidele din statele autoritare 222
Partidele în democraţiile neliberale 224
12 Grupurile de interese 227
Clasificarea grupurilor de interese 228
Grupurile de interese în democraţiile
liberale 231
Canale de influenţă 234
Condiţiile influenţei 240
Grupurile de interese în statele
autoritare 241
Grupurile de interese în democraţiile
neliberale 243
PARTEA A IV-A
GUVERNARE ȘI GUVERNANȚĂ 247
13 Constituții și sistem juridic 249
Constituții 250
Revizuirea judiciară și curțile constituționale PARTEA A V-A
253
Activismul juridic 258
Independența judecătorească și recrutarea 18 Procesul de elaborare a politicilor 367
261
Dreptul administrativ 262
Sistemul juridic în statele autoritare 264
Sistemul juridic în democrațiile neliberale Instrumente ale politicilor 374
266
Pluralismul legal 267
14 Guvernanța Multi-Nivel 271
Introducerea guvernanței multi-nivel 271
Federalismul 273
Uniunea Europeană: un caz special 281
Statele unitare 282
 | vii
Guvernanța regională 283
Guvernarea locală 284
Relațiile dintre centru și nivelul local în
statele autoritare 290
Relațiile dintre centru și nivelul local în
democrațiile neliberale 291
15 Legislativele 295
Structura 296
Funcții 298
Comitetele 309
Componența 310
Legislativele din statele autoritare 313
Legislativele în democrațiile neliberale 314
Capitolul 16 Executivul 319
Guvernarea prezidențială 320
Guvernarea parlamentară 326
Guvernarea semi-prezidențială 334
Executivul Uniunii Europene 338
Executivul în statele autoritare 340
Executivul în democrațiile neliberale 342
17 Managementul public 345
Evoluția 345
Recrutarea 347
Organizarea 349
Răspunderea 355
Noul Management Public 357
Managementul public în statele
autoritare 360
Managementul public în democrațiile
neliberale 361
POLITICILE PUBLICE 365
Modele de elaborare a politicilor 368
Etape ale procesului de elaborare a
politicilor 370
Reglementarea 375
Politicile publice în statele autoritare 381
Politica publică în democraţiile neliberale 382
19 Economia politică 387
Fundamente 387
Tipuri de capitalism 390
Convergenţă? 397
Economiile politice ale statelor
viii | 
autoritare 398
Economiile politice ale democraţiilor
neliberale 403

Lista materialelor ilustrate
Profil țară
Uganda 74
Mexic 94
China 110
Germania 126
Spania 148
Rusia 174
Statele Unite 192
Italia 218
Uniunea Europeană 236
Africa De Sud 256
Canada 278
Marea Britanie 306
Franța 336
Japonia 352
Suedia 378
Venezuela 400
În lumina reflectoarelor
Prăbuşirea statului şi reconstrucţia în
Uganda 75
Democraţia în Mexic 95
Guvernarea autoritară în China 111
Cultura politică în Germania 127
Media în Spania 149
Partiparea în Rusia 175
Alegerile în Statele Unite 193
Partidele din Italia 219
Grupurile de interese şi
Uniunea Europeană 237
Constituția și cadrul legal în
Africa de Sud 257
Federalismul în Canada 279
Parlamentul britanic 307
Executivul în Franța 337
Managementul Public în Japonia 353
Procesul de elaborare a politicilor
în Suedia 379
Criza financiară 393
Petro-populismul din Venezuela 401
 | ix
Calendar
Uniunea Europeană 79
Datele-cheie ale comunismului 107
Germania 129
Dezvoltarea comunicării media 141
Curtea de justiție a comunităților
Europene (CEJ) 259
Parlamentul European 302
Criza financiară din SUA,
2008–2009 392
Hugo Chavez 401
Harta
1.1 O națiune fără stat: kurzii 19
4.1 Uniunea Europeană 77
6.1 Cele mai mari state autoritare
în funcție de populaţie 101
6.2 Statele din Golf 104
14.1 Belgia 275
Figuri
1.1 Statele membre ale Naţiunilor Unite,
1949–2009 14
2.1 O distribuție în formă de clopot:
partidele converg spre centru 36
3.1 Dimensiunea populaţiei şi a adunării,
2009, arătând linia celor care se
încadrează cel mai bine şi evidenţiind
două cazuri extreme 52
4.1 Statul segmentat: legături orizontale
între ministere 78
5.1 Numărul ţărilor democratice din lume,
1946–2008 83
5.2 Democraţia directă a Atenei antice 85
5.3 Democraţia liberală: Mecanisme de
control și echilibrare în guvernarea
americană 92
6.1 Sfârşitul guvernării militare în America
Latină 115
7.1 Încrederea americanilor în guvernul de
la Washington, 1964–2007 124
x | 
7.2 Generații politice 128
7.3 Cum poate compromisul elitelor să
aducă stabilitate politică în societățile
divizate 133
8.1 Modelul transmiterii informației 140
9.1 Modele de participare în democraţiile
liberale 162
9.2 O reţea de patronaj care leagă centrul şi
periferia 171
10.1 Praguri explicite de reprezentare
în anumite sisteme RP (procent din
voturile exprimate) 185
10.2 Metode pentru alegerea
preşedinţilor 188
10.3 Prezenţa la vot în alegerile prezidenţiale
americane, 1948–2008. 193
10.4 Figura 10.4 Prezenţa la vot la alegerile
parlamentare, 1970–2007 195
11.1 Cine selectează candidaţii pentru
alegerile legislative? 209
11.2 Introducerea subvenţiilor de stat
pentru activităţile extraparlamentare ale
partidelor, Europa de Vest,
1959–1990 212
11.3 Decăderea unor partide dominante
1976–2009 (procentul voturilor, %) Tabele
217
11.4 Organizarea Partidului Comunist
chinez 224
12.1 O asociaţie de vârf: Confederaţia
Industriaşilor din Marea Britanie 230
12.2 Triunghiurile de fier: cum operau
subguvernele în SUA 234
12.3 Canale ale influenţei grupurilor de
interese 234
12.4 Condiţiile influenţei grupurilor de
interese 240
13.1 Stabilirea curților constituționale în
Europa 255
13.2 Metode de numire a judecătorilor 261
13.3 Tribunalele administrative
în Franța 263
14.1 Coordonarea în cadrul și între
nivelurile de guvernare 272
14.2 Media de populație a autorităților
locale alese (cele mai joase niveluri) în
câteva
democrații europene 286
14.3 Guvernanța multi-nivel într-un stat
unitar: Franța 289
15.1 Populația și dimensiunea adunării,
2009 296
15.2 Etapele tipice în procesul de legiferare
305
15.3 Procentul de realegere în legislativele
naționale 311
16.1 Guvernarea prezidențială 320
16.2 Guvernarea parlamentară 326
16.3 Guvernele în Europa de Vest,
1945–99 328
16.4 Formarea guvernului în Belgia 329
16.5 Guvernarea semi-prezidențială 334
17.1 Înființarea departamentelor federale în
Canada și SUA 349
17.2 Structura unui departament tipic al
guvernului 350
18.1 Etape ale procesului de elaborare a
politicilor 371
18.2 Dimensiunile stilului de elaborare a
politicilor 379
19.1 Statele rentiere: guvernele cu cea mai
mare cotă a veniturilor provenite din
resursele naţionale 402
4.1 Cheltuielile totale ale guvernului în
democraţiile selectate ca proporţie
din produsul intern brut,
1970–2007 66
4.2 Ţările cu cele mai mari procente pentru
Indexul Fondului pentru Pace al Statelor
Eşuate, 2009 72
4.3 Uniunea Europeană şi SUA, 2007 80
5.1 Expansiunea electoratului britanic,
1831–1931 93
6.1 Cele mai mari state autoritare ca
populaţie 100
8.1 Utilizarea internetului în lume
(2006–2008) 143
9.1 Participarea politică în
Marea Britanie, 2008 163
9.2 Reprezentarea femeilor în
legislativele naţionale din
democraţiile liberale, 2009 164
9.3 Nu în numele meu: cele mai mari
demonstraţii împotriva Războiului
din Irak pe oraşe,
15–16 februarie 2003 167

10.1 Alegerile federale canadiene
din 1993 şi 2006 182
10.2 Cum funcţionează sistemul mixt
proporţional: alegerile federale din
Germania, 2009 186
10.3 Principalele schimbări în sistemele
electorale utilizate pentru alegerile
legislative, 1800–2002 187
10.4 Democraţiile occidentale cu cele
mai multe referendumuri,
1940–2006 191
11.1 Scăderea numărului de membri,
1960–1999 207
 | xi
11.2 Alegerile parlamentare din
Danemarca (2007) 222
12.1 Densitatea membrilor sindicatelor în
democraţiile selectate,
1970–2003 241
14.1 Câteva federații importante în cadrul
democrațiilor liberale 274
14.2 Guvernul subnațional în unele state
unitare, numărul de diviziuni
pe nivel 283
15.1 Procesul de selecție în Camera
superioară în unele democrații
liberale 298
xii | 
 | xiii
Prefață

A
ceastă ediție urmărește scopul celor anterioare și
oferă un text introductiv cuprinzător, contemporan
și clar scris pentru cursurile de politici comparate și
alte cursuri introductive de politică și științe politice.
Am efectuat câteva schimbări relevante în această ediție. În
primul rând, am extins introducerea studiului politicii din
partea I prin dezvoltarea discuțiilor unor concepte în Capitolul
1 și prin oferirea unor capitole separate cu abordările teoretice
(Capitolul 2) și strategii de cercetare (Capitolul 3). Partea I
este relevantă pentru politicile comparate, dar este scrisă cu
gândul la o audiență politică generală, incluzând aici studenții
care își scriu disertațiile și proiectele. Această parte poate fi utilă
studenților care își îndreaptă pentru prima dată atenția asupra
politicii într-un stadiu avansat al studiilor proprii. Din punct
de vedere logic, aceste capitole sunt poziționate la deși rațiuni
pedagogice ar putea indica în altă direcție, în special în cazul
studenților aflați la început.
În al doilea rând, am adăugat câteva secțiuni noi care reflectă
dezvoltări recente și rectifică vechi omisiuni. Noul material
include ideologia, securitatea și supravegherea, studiul culturii
politice, structurile de media, pluralismul legal, reglementările și
criza financiară. Deși cartea rămâne centrată pe state, am încercat
să introducem câteva noțiuni despre Uniunea Europeană.
În al treilea rând, am revizuit și editat întregul text în încercarea
de a avea textul concis, accesibil și contemporan. Am restructurat
părțile, în special prin mutarea economiei politice după capitolul
despre politici publice astfel încât aceste două capitole mai
aplicate să fie laolaltă. Pentru a evita o creștere substanțială a
dimensiunii cărții am eliminat conținutul mai vechi, iar pentru a
spori axarea pe conținut am redus marginal cantitatea de material
ilustrativ. În particular, am inclus dezbaterile în textul principal.
Totuși, secțiunile de dezbateri din ediția anterioară au fost
adăugate pe site-ul nostru pentru acei utilizatori care doresc să
folosească materialul în procesul de predare.
Această ediție reprezintă efortul mai multor oameni. În cadrul
Palgrave Macmillan dorim să mulțumim lui Stephen Wenham
pentru ajutorul oferit și lui Steven Kennedy pentru sprijinul
continuu. Le mulțumim lui Keith Povey și Nick Fox pentru
editarea minuțioasă. Lui Ian Wileman pentru tehnoredactare și
lui Russel Foster pentru asistența sa impecabilă în cercetare și în
procesul editorial. Le suntem îndatorați recenzorilor anonimi ai
editurii pentru comentariile lor constructive.

xiv
  | xv
Suntem recunoscători pentru sugestiile numeroase primite
din partea profesorilor și studenților care folosesc această carte
în întreaga lume, în engleză sau în versiunea sa tradusă. Greșeli
de conținut și interpretare apar inevitabil în fiecare ediție nouă
și continuăm să încurajăm corecturile. Nu ezitați să îl contactați
pe Martin Harrop la adresa:

School of Geography, Politics and Sociology

University of Newcastle
Necastle upon Tyne
England
NE1 7RU
e-mail: martin.harrop@newcastle.ac.uk

ROD HAGUE
MARTIN HARROP
Ghid pentru componentele de învățare
Această carte include o varietate de compo-
nente menite să ajute în procesul de învățare.
Acestea sunt detaliate mai jos.
Profilurile
Profilurile oferă o privire de ansamblu a
anumitor țări și regiuni menită să completeze
abordarea noastră tematică. Pentru fiecare țară
și regiune discutată, profilurile noastre includ:
� Un set standard de indicatori demografici,
economici și politici;
� O descriere succintă a instituțiilor politice
centrale ale țării respective;
� O descriere succintă a configurației politice
generale.
În lumina reflectoarelor (spotlights)
Aceste secțiuni derivă din profiluri și oferă un
studiu de caz detaliat al modalității în care
fiecare tema de capitol se aplică în cadrul țării
pentru care am realizat profilul.
Resursele de învățare
Resursele de învățare se află la sfârșitul fiecărui
capitol și oferă îndrumare în explorarea de
profunzime a subiectului. Aceste secțiuni ar
trebui să fie utile în special pentru studenții
de științe politice. Ele includ:
� Pasul următor: o sursă care în opinia
noastră reprezintă pasul următor;
Hague și Harrop online
Accesul la site-ul nostru este liber și nerestric-
ționat. Resursele includ:
� Un dicționar extins de politici comparate;
� Link-uri către resurse pentru fiecare capitol;
� Întrebări interactive pentru fiecare capitol;
� Un ghid pentru politici comparate pe
Internet;
� Lecturi suplimentare: aproximativ 12
publicații majore pentru fiecare capitol.
Chiar și o selecție a acestora ar trebui să
acopere suficient de mult;
� Resurse online: website-uri selectate în
funcție de subiect, deseori cu accent pe
informații factuale sau practice utile în
cadrul cercetării ulterioare. Pentru link-uri
utilizabile către aceste resurse, vizitați
website-ul nostru.
Lecturi suplimentare pentru subiecte mai
detaliate sunt incluse și în secțiunile de profil
și focus.
Definiții
Ori de câte ori este folosit pentru prima dată
un termen tehnic, apare cu o culoare distinctă
(aici poate vreti cu bold sau in functie de
stilul utilizat) și este definit separat. În cadrul
indexului, acești termeni sunt enumerați cu
portocaliu (din nou, depinde cum le faceti)
astfel încât să poate fi cu ușurință identifi-
cați. Toate aceste definiții și multe altele sunt
disponibile și în dicționarul nostru online.
Casetele și tabelele
Casetele sunt utilizate în principal pentru a
defini, evidenția și ilustra anumite procese
politice. Tabelele includ statistici, de obicei cu
o temă comparativă.
� Rezumatele capitolelor;
� Întrebări ușoare pentru fiecare capitol;
� Subiecte de dezbatere pentru fiecare capitol;
� Bibliografia cărții divizată pe capitole.
http://palgrave.com/politics/hague
xvi
 – trebuie sa va asigurati ca denumirile
din această secțiune sunt tradusi consec-
vent in intreaga carte

Ghid pentru profiluri

Pe lângă un profil despre Uniunea Europeană, am inclus 15 profiluri de țară care includ câteva date, ierarhii
și scale pentru condițiile sociale și politice ale țării. Acești indicatori, alături de sursele lor, sunt următorii:

Populația (rata de creștere anuală)

Populația medie a unei țări este de 4,5 milioane. O rată de creștere sau scădere mare poate fi
destabilizatoare. Cifrele sunt bazate pe datele din 2009.
Sursa: CIA (2009); bazată pe estimările Oficiului American
pentru Recensământ (US Bureau for Census)

Categoria de venituri
Clasificarea cu patru categorii a Băncii Mondiale, bazată pe datele din 2008, este mai precisă
decât distincția obișnuită între țări dezvoltate și țări în curs de dezvoltare:
� 66 de țări cu venit ridicat (produsul național brut pe cap de locuitor minimum 11.906 dolari).
Exemple: Franța, SUA.
� 46 de țări cu venit mediu ridicat (3.856 – 11.905 dolari). Exemple: Jamaica, Polonia.
� 55 de țări cu venit mediu scăzut (976 – 3.855 dolari). Exemple: Egipt, India.
� 43 de țări cu venit scăzut (sub 975 de dolari). Exemple: Ghana, Vietnam.
Sursa: World Bank (2009a)

Indexul dezvoltării umane (HDI)

Acest index este calculat pe baza mediilor a trei dimensiuni: așteptarea de viață, educația
(înmatricularea, alfabetizarea) și produsul intern brut pe cap de locuitor. Din cele 177 de țări
luate în calcul de raportul din 2008, bazat pe datele din 2007, Islanda este pe primul loc, iar
Sri Lanka pe ultimul.
Sursa: United Nations Development Programme (2009)

Tipul de regim, drepturile politice, libertățile civile

Hague și Harrop clasifică guvernările drept democrații liberale, democrații neliberale și regimuri
autoritare (la nivelul anului 2009). Freedom House evaluează drepturile politice și libertățile
civile, la nivelul anului 2008, pe o scală de la 1 (cele mai multe drepturi și libertăți) la 7.
Sursa: Freedom House (2009a)

Libertatea presei
Freedom House evaluează libertatea mass-media tipărită, audiovizuală și a celei bazate pe
internet în fiecare țară în funcție de mediul legal, politic și economic în care activează. Din cele
195 de țări incluse în raportul din 2008, pe baza datelor din 2008, Finlanda are cel mai mare
scor și Coreea de Nord cel mai mic.
Sursa: Freedom House (2009b)

Perceperea transparenței
Transparency International ierarhizează țările în funcție de nivelul percepției corupției
determinat de evaluările experților și sondajele de opinie. Din cele 180 de țări incluse în
raportul din 2008, pe baza datelor din 2007–2008, Danemarca, Noua Zeelandă și Suedia sunt
la egalitate pe primul loc (cel mai puțin corupte), iar Somalia pe ultimul loc.
Sursa: Transparency International (2009)

xvii
Partea I
Partea I
STUDIUL POLITICII
STUDIUL POLITICII
Bazele analizei politice se află în conceptele, abordările
Capitolul 1 şi metodele prin care înţelegem acest subiect. În
Concepte politice această parte introducem ideile de bază centrale
pentru studiul politicii de orice tip, din punct de
Capitolul 2 vedere comparativ sau de altă natură. În Capitolul
Abordări teoretice 1 examinăm vocabularul de bază al disciplinei,
incluzând termeni precum „politică”, „guvernare”,
Capitolul 3 „putere” şi „autoritate”. De asemenea, abordăm
Strategii de cercetare clasificarea guvernelor discutate în această carte:
democraţie liberală, democraţie intolerantă sau
guvernare autoritară. Capitolul 2 ia în considerare
abordările majore ale analizei politice, acoperind
studiul instituţiilor, comportamentelor politice,
structurilor, alegerilor şi ideilor raţionale. Capitolul 3
schiţează strategii şi metode de cercetare specifice,
incluzând studii de caz, comparaţii, metode statistice
şi analize istorice.
În urma studierii acestei părţi veţi putea:

 Defini termenii-cheie folosiţi în analiza politică;

 Aprecia abordări contrastante în studiul politicii;
 Considera anumite metode pentru folosirea
acestora în proiectele de cercetare politice.
Capitolul 1
Concepte politice
Cu ce se ocupă ştiinţele
politice? 3
Guvern sau guvernare? 5
Clasificarea guvernelor 7
Puterea 10
Autoritatea şi
legitimitatea 11
Statul şi suveranitatea 14
Naţiuni şi naţionalism 15
Ideologie 19
Stânga şi dreapta 20
Cunoaşterea resurselor 23
A
ceastă carte studiază organizarea guvernării în ţările din lumea
întreagă. Vom analiza modul în care naţiunile rezolvă problema
principală a luării deciziilor comune, oferind atenţie deosebită
instituţiilor de guvernare care servesc acestui scop. Însă nu putem sări
direct la subiectul nostru. Aşa cum lucrurile pe care astronomii le văd
pe cer depind de tipul telescopului folosit, aşa şi interpretarea politicii
depinde de conceptele prin care este abordat acest subiect. Aşadar, în
ştiinţele politice, adeseori se pare că fiecare persoană deţine telescopul său
propriu – pretinzând că instrumentul său este cel mai bun.
În acest capitol vom introduce anumite concepte de bază folosite
în analiza politică. Un concept reprezintă o idee, un termen sau o
categorie (de exemplu, democraţia, puterea sau autoritatea). Aceste
concepte sunt abordate cel mai bine prin definiţii limitate la caracteris-
ticile inerente ale acestora. De exemplu, care sunt trăsăturile pe care o
formă de guvernare trebuie să le deţină pentru a se califica drept demo-
craţie? Putem consimţi faptul că un anumit grad de control popular
asupra guvernului este parte din acest concept; dacă nu ar exista nicio
modalitate de luare în evidenţă a conducătorilor, nu ar mai exista
democraţie. O definiţie potrivită a unui concept – în acest sens îngust,
dar important – va fi una clară, concisă şi directă.
Prin contrast, concepţiile au un caracter mai general. Acestea sunt
înţelegeri, perspective sau interpretări ale unui concept. De exemplu,
putem considera democraţia ca mod de guvernare propriu sau repre-
zentativ, ca regulă a majorităţii sau ca protecţie a drepturilor minorită-
ţilor. Concepţiile se formează, prin definiţii, prin trecerea la o discuţie
mai largă şi o considerare a poziţiilor alternative. Acest capitol abor-
dează atât conceptele, cât şi concepţiile, însă atenţia noastră se concen-
trează asupra primului termen.
Ce este politica?
Pentru început vom clarifica ce este politica. Putem cu uşurinţă aminti
şi conveni asupra unor exemple de activitate politică. Atunci când un
preşedinte american îşi începe discuţiile anuale cu Congresul privind
bugetul federal, acesta este cu siguranţă implicat în politică. Atunci
când oamenii se alătură unui protest împotriva unui război, aceştia
participă, în mod evident, în politică. Tărâmul de bază al politicii,
după cum a fost reprezentat de aceste exemple, este clar. Când o ţară o
invadează pe alta, este implicată în politică sau doar în război? Atunci
când o Curte emite o lege având ca temă avortul, judecata sa trebuie să
fie construită ca una politică sau doar juridică? Domeniul politicii este
limitat doar în cadrul guvernelor sau poate fi găsit şi în familii, univer-
sităţi sau chiar grupuri de seminarii?
Un concept este un termen, idee sau categorie. O concepţie este o
înţelegere mai largă sau o interpretare a unui concept (Gallie, 1956).
3
4 | Studiul politicii
Politica este activitatea sau procesul prin care
grupurile iau şi pun în practică decizii obligatorii
care afectează colectivitatea ca întreg.
Este dificil de stabilit o definiţie strictă a poli-
ticii – una care să se încadreze în acele lucruri pe
care le considerăm în mod instinctiv „politice”.
Termenul posedă întrebuinţări şi nuanţe variate.
Însă trei aspecte ale politicii sunt clare:
 Politica este o activitate colectivă, care se desfă-
şoară între grupuri şi în interiorul acestora. Un
naufragiat aflat pe o insulă părăsită nu se poate
implica în politică
 Politica implică luarea de decizii în problemele
care afectează grupul. Aceste decizii pot fi luate
prin diverse modalități, de la dezbatere infor-
mată la impunere violentă.
 Deciziile politice devin politică autoritară a
grupului în ansamblu, legându-şi şi obligân-
du-şi membrii. Aceste decizii sunt impuse.
Necesitatea pentru politică derivă din natura
noastră socială. Trăim în grupuri care trebuie să ia
decizii comune în ceea ce priveşte folosirea resur-
selor, relaţionarea cu ceilalţi şi planurile de viitor.
O ţară care se gândeşte dacă să intre în război, o
familie care discută unde să îşi petreacă vacanţa,
o universitate care decide dacă prioritatea sa este
predarea sau cercetarea – toate acestea sunt exemple
de grupuri care iau decizii care îi influenţează pe toţi
membrii. Politica reprezintă o activitate fundamen-
tală deoarece un grup care nu reușește să ajungă la
astfel de decizii va înceta să existe.
Odată luate, deciziile trebuie puse în practică.
Trebuie găsite mijloacele pentru asigurarea acor-
dului şi încuviinţarea membrilor. Odată acceptate,
taxele trebuie puse în aplicare; odată declarate,
războaiele trebuie purtate. Autoritatea publică –
iar în ultimă instanţă, forţa – este folosită pentru
implementarea politicilor publice. Dacă un
cetățean nu contribuie la sarcina comună, acesta
poate fi băgat la închisoare, autorităţile fiind
singurele în măsură să facă acest lucru. Aşadar,
politica posedă un tăiş ascuţit, reflectat foarte bine
în lumea „autoritară” din cunoscuta definiţie a lui
Easton (1965b, p. 21):
Un sistem politic poate fi definit drept interac-
ţiunea prin care valorile sunt alocate, în mod
autoritar, unei societăţi; prin aceasta se distinge un
sistem politic de alte sisteme din mediul său.
Ca şi concept, politica poate fi definită drept
procesul de adoptare şi executare a deciziilor colec-
tive. Însă, la fel ca în cazul altor termeni politici,
pe baza acestei definiţii pot fi construite concepţii
contrastante. La un nivel mai larg, opoziţia prin-
cipală este între cei care consideră politica drept
procesul urmăririi intereselor întregii comunităţi şi
cei care consideră această activitate o confruntare
între grupurile care-şi urmează propriile interese.
Această diferenţă apare rezumată în cele două defi-
niţii din dicţionar ale adjectivului „politic”: fie
„inteligent şi raţional”, fie „abil şi trădător”. Este
important să comparăm aceste două concepţii
deoarece reprezintă puncte de pornire pentru înţe-
legerea politicii.
Interpretarea politicii ca activitate care serveşte
comunităţii datează de pe vremea Greciei Antice.
De exemplu, filosoful grec Aristotel (384–322
î. Hr.) a susţinut faptul că „omul este, prin natura
sa, un animal politic” (1962 edn, p. 28). A dorit să
sugereze că politica nu doar că nu poate fi evitată,
dar este şi cea mai importantă activitate umană,
trăsătura care ne distinge de alte specii. Conform
lui Aristotel, oamenii pot să-şi exprime natura
de fiinţe morale, raţionale, prin participarea la o
comunitate politică ce caută să îşi identifice inte-
resul comun prin discuţii şi să-l urmărească prin
acţiuni comune. În modelul de constituţie a lui
Aristotel, „cetăţenii ideali acţionează în interesul
tuturor, nu pentru că sunt forţaţi de verificări
continue, ci pentru că îl consideră cel mai potrivit
lucru pe care trebuie să-l facă” (Nicholson, 1990,
p. 42). Politica reprezintă urmărirea scopurilor
comune, iar cetăţenii trebuie să contribuie la atin-
gerea acestora.
Din această perspectivă oarecum idealizată,
violenţa şi dominaţia sunt, câteodată, înlăturate
în întregime din domeniul politic. Pentru Crick
(2000, p. 30), politica este „soluţia la problema
ordinii care preferă reconcilierea violenţei şi a
coerciţiei”. O perspectivă similară este promo-
vată de către Goodin şi Klingemann (1996, p. 8):
„literalmente, forţa pură aparţine mai mult fizicii
decât politicii. Astfel, putem susţine faptul că un
dictator în căutare de putere totală se află într-un
efort (inevitabil inutil) de depăşire a politicului.”
Problema cu această concepţie pozitivă este că
ea asigură mai mult un ideal al politicii decât o
descriere a ceea ce este aceasta cu adevărat. În părţile
ei bune, fără îndoială, politica este un proces de
deliberare şi reconciliere; însă în situaţia sa actuală,
politica este, cu siguranţă, mult mai conflictuală.

Un partid în căutarea puterii se implică în politică,
indiferent dacă strategia sa este una paşnică, violentă
sau ambele. A susţine faptul că războaiele şi dicta-
turile nu sunt forme de politică înseamnă a îngusta
subiectul într-o manieră opusă simţului realităţii,
a majorităţii istoriei umane (incluzând secolul al
XX-lea) şi a politicii lumii contemporane. Această
perspectivă poate îngreuna şi complica înţelegerea
conceptului de bază.
Aşadar, trebuie să oferim atenţie concepţiei
concurente – conform căreia politica înseamnă,
de fapt, folosirea arenei publice pentru promo-
varea intereselor personale. În acest sens, intere-
sele particulare precedă beneficiilor colective, cei
de la putere plasându-şi propriile ţeluri deasupra
celor ale comunităţii. Din acest cadru se desprinde
concepţia celor care văd puterea ca pe o valoare
intrinsecă şi politica drept o competiţie de dobân-
dire şi păstrare a acesteia. Această concepţie
pragmatică se extinde şi mai mult spre cei care
văd politica drept o bătălie pentru obținerea
unor resurse, incluzând averea. Astfel, Lasswell
a definit politica (1936) „cine obţine ce, când,
cum”, iar Marx şi Engels (1848) au descris execu-
tivul statului modern ca pe „un comitet pentru
gestionarea întregii afaceri a burgheziei de rând”.
Discuţiile au loc în contextul diferenţelor funda-
mentale de putere, iar reconcilierile servesc pentru
întărirea inegalităţilor existente.
Concepţia realistă posedă, cu siguranţă, o
caracteristică descriptivă. În mod particular, în
societăţile mari, complexe, politica reprezintă o
competiţie între grupuri – atât ideologice, cât şi
materiale – pentru putere sau influenţă asupra
celor pe care îi conduc. Trebuie notat faptul că,
datorită motivului pentru care deciziile politice
influenţează comunitatea ca întreg, politicile care
favorizează grupuri particulare trebuie (în majori-
tatea sistemelor) prezentate drept benefice pentru
grup ca întreg. Prin urmare, interesele întregului
adesea reintră în calculul politic, iar dialogul public
(acolo unde îi este permis) moderează urmărirea
intereselor personale.
Ceea ce rezultă este o natură a politicii cu
mai multe feţe. Aceasta implică interese comune
şi concurente, cooperare şi conflict, raţiune şi
forţă. Fiecare dintre aceste concepte este necesar,
iar ambele sunt suficiente împreună. Esenţa poli-
ticii se află în interacţiunea dintre concepte, iar
viziunea noastră nu trebuie limitată la reducerea
politicii la unul singur. Laver (1983, p. 1) afirmă:
Concepte politice | 5
„conflictul pur înseamnă război, pura cooperare
înseamnă dragoste adevărată, iar politica este o
combinaţie între cele două”.
Guvern sau Guvernare?
Grupurile mici pot ajunge la decizii colective fără
vreo procedură specială. Membrii unei familii
sau ai unei echipe sportive pot ajunge la o înţele-
gere prin discuţii neoficiale. Iar aceste acorduri se
pot auto-executa, adică cei care iau deciziile le şi
implementează. Totuşi, aceste mecanisme simple
nu pot fi puse în aplicare în cazul unor instituţii
mai mari, precum ţările, care reprezintă punctul
central al atenţiei acestei cărţi. Ţările trebuie să
dezvolte proceduri standard pentru luarea şi apli-
carea deciziilor colective. Prin definiţie, organi-
zaţiile care se ocupă cu luarea deciziilor formate
în acest constituie guvernul: spaţiul rezolvării
problemelor politice.
Un guvern este format din instituţii responsabile
cu luarea deciziilor colective pentru societate.
Mai exact, guvernul face referire la nivelul politic
de sus din cadrul acestor instituţii.
În sens popular, „guvernul” se referă doar la
nivelul cel mai înalt al funcţiilor politice: preşedinţi,
prim-miniştri şi alţii aflaţi la vârful puterii. Însă
într-o concepţie mai largă, guvernul este format
din toate organizaţiile însărcinate cu adoptarea şi
implementarea deciziilor pentru comunitate. Prin
această definiţie, poliţia, forţele armate, funcţionarii
publici şi judecătorii fac parte din guvern chiar dacă
aceşti oameni nu sunt numiţi, în mod obişnuit,
prin metode politice precum alegerile. În acest sens
larg, guvernul reprezintă întreaga paletă de instituţii
caracterizate prin autoritate publică.
Cazul clasic de guvern a fost conceput
de către Thomas Hobbes în secolul al XVII-lea
(Caseta 1.1). Conform opiniei sale, guvernul ne
asigură protecţia faţă de răul pe care ni l-am face
unii altora în căutarea câştigului şi gloriei. Prin
instituirea monopolului puterii unui guvern,
transformăm anarhia în ordine, asigurând nu
doar pacea, ci şi oportunitatea de cooperare.
În termeni moderni, un guvern oferă
securitate şi previzibilitate celor care i se supun.
Într-o societate bine guvernată, cetăţenii şi firmele
îşi pot face planuri pe termen lung, fiind conştienţi
de faptul că legile vor fi stabile şi aplicate constant.
6 | Studiul politicii
Caseta 1.1
Tipul de guvern al lui Hobbes
Guvernul a fost foarte bine definit de către filo-
soful englez, Thomas Hobbes (1588–1679).
Punctul său de plecare a fost egalitatea fundamen-
tală în abilitatea noastră de a pricinui rău altora:
Prin puterea corpului, cel mai slab are suficientă
putere pentru a-l ucide pe cel mai puternic, fie
prin intrigi secrete, fie prin alierea cu alţii.
Astfel apare un dezacord între dorinţe şi teama
de atacuri:
Din această egalitate de aptitudini apare egali-
tatea speranţei atingerii scopurilor noastre.
Astfel, dacă doi oameni îşi doresc acelaşi lucru,
pe care nu-l pot ambii avea, ei devin duşmani;
iar în scopul lor, care este în primul rând propria
conservare, şi câteodată propria delectare, caută
să se distrugă sau să se supună unul pe altul.
Fără un conducător care să ne ţină în frâu,
situaţia devine dificilă:
Astfel, este limpede faptul că, pe parcursul unei
perioade în care oamenii trăiesc fără o putere
comună care să-i ţină în frâu, aceştia se află
într-o condiţie care se numeşte război; un război
al fiecăruia împotriva fiecăruia.
Astfel oamenii sunt de acord (prin mijloace
neclare) să înfiinţeze un guvern absolut pentru a
scăpa de o viaţa care ar fi altfel „solitară, săracă,
josnică, brutală şi scurtă”:
Singura modalitate de a înfiinţa o astfel de
putere comună, care să-i apere de invazia străi-
nilor, şi de ofensele altora... este oferirea întregii
puteri unei singure persoane sau unei adunări de
oameni, care să reducă toate dorinţele într-una
singură... Acestea fiind realizate, multitudinea
unită se va numi BUNUL COMUN.
Sursa: Hobbes (1651).
Guvernarea denotă activitatea de luare a deci-
ziilor colective, o activitate în care instituţiile
guvernului pot să nu joace niciun rol. În lumea
politicii, multe probleme sunt rezolvate prin
negociere: guvernare fără guvern.
Un argument adiţional pentru guvern, foarte
promovat de către economişti, este eficienţa
obţinută în urma stabilirii unei căi standard de
luare şi aplicare a deciziilor (Coase, 1960). Dacă
fiecare decizie ar fi precedată de o înţelegere separată
în legătură cu modul în care este luată şi aplicată,
politica ar deveni plictisitoare. Aceste câştiguri ale
eficienţei oferă oamenilor care nu sunt de acord cu
ce ar trebui să fie făcut, o iniţiativă de a fi de acord cu
mecanismul general de rezolvare a dezacordurilor.
Cu siguranţă, crearea de guverne implică noi
pericole. Riscul comunităţii lui Hobbes este faptul
că aceasta va abuza de propria autoritate, creând
mai multe probleme decât rezolvându-le. După
cum argumentează unul dintre criticii lui Hobbes,
nu există un profit din evitarea pericolului vulpilor
dacă acestea sunt uşor de devorat de către lei
(Locke, 1690).
Un scop important al studiului politicii trebuie
să fie acela de a descoperi beneficiile evidente ale
guvernului, controlându-i, în acelaşi timp, peri-
colele inerente. Trebuie să păstrăm în minte între-
barea lui Platon: „cine îi va păzi pe gardieni?”.
Astfel, noţiunea guvernării devine relevantă.
Guvernarea este o noţiune mai veche care
suferă o renaştere a popularităţii. Însă termenul nu
este uşor de fixat, poate deoarece este în esenţă mai
mult o concepţie decât un concept. Aşa după cum
observă Jordan, Wurzel şi Zito (2005, p. 478), „nu
există o definiţie universal acceptată a guvernării”.
În termeni generali, conceptul se încadrează între
politică şi guvern; este mai puţin decât primul, dar,
într-un fel, mai mult decât al doilea. Mai exact,
guvernarea se referă la proceduri obişnuite de rezol-
vare a problemelor politice, astfel concentrându-se
mai mult doar pe un aspect al politicii, dar, de
asemenea, atrage atenţia asupra unei largi arii de
actori non-guvernamentali implicaţi în aceste proce-
duri, lărgindu-ne perspectiva dincolo de guvern.
Vom analiza, în continuare, această afirmaţie.
Guvernarea ne mută atenţia de la funcţia
guvernului de comandă şi control înspre activi-
tatea mai largă de asigurare a ordinii publice, rol
pe care politicienii de la guvernare din democra-
ţiile liberale îl împart cu alţi actori. În funcţie de
sectorul particular, aceşti actori pot include anga-
jatori, sindicate muncitoreşti, sistemul judiciar,
angajaţi profesionişti, jurnalişti, oameni de ştiinţă
şi chiar academicieni. În sisteme precum sănătate,
justiţie şi sport, specialiştii – doctori, avocaţi,
antrenori – se implică într-un autoreglaj substan-
ţial. Din cauză că aceste profesii nu acceptă cu

bunăvoinţă instrucţiunile guvernului, instituţii
precum executivul şi legislativul sunt actorii prin-
cipali în reţelele de guvernare şi întotdeauna jucă-
torii care comandă. De exemplu, în majoritatea
timpului, o anumită activitate va fi executată de
corpul său de guvernare, guvernul intervenind
doar în situaţii extreme. Astfel, apare nevoia unui
termen mai larg nu pentru a înlocui guvernul, ci
mai degrabă pentru a-l lărgi şi suplimenta.
Înţeleasă ca îndatorirea de a gestiona societăţi
complexe, guvernarea presupune coordonarea insti-
tuţiilor publice şi a celor din sectorul privat; aceasta
înseamnă abilitatea de a face ca lucrurile să meargă
fără capacitatea de a le comanda ce să facă (Rhodes,
1996). Guvernarea poziţionează guvernul mai
degrabă ca actor într-o reţea decât ca şi corp având
control direct asupra pârghiilor puterii. Termenul
sugerează o fuziune între autoritatea publică şi cea
privată, o imagine care ajută la explicarea dificul-
tăţii oferirii unei definiţii precise a termenului. „În
vremurile trecute”, spunea un antreprenor britanic
care şi-a fondat afacerea în 1992, „oamenii aveau
autoritate în luarea deciziilor. Astăzi este doar o clasă
muncitoare stupidă, indirectă” (Guthrie, 2008).
Conceptul de guvernare a crescut în popu-
laritate în ultimele două decenii ale secolului al
XX-lea când democraţiile vestice şi-au pierdut
încrederea în abilitatea guvernelor lor de a gestiona
în mod direct producţia economică şi proviziile
sociale. În consecinţă, s-a pus un accent mai mare
pe guvern ca moderator (de exemplu, al reţelelor
de telecomunicaţii private) decât ca furnizor (de
exemplu, printr-o companie de telefonie deţinută
de stat). În mod similar, în cadrul crizei financiare
din 2008/2009, chemarea a fost pentru o guver-
nare îmbunătăţită – reglementare – a sectorului
financiar decât pentru o naţionalizare permanentă
a băncilor de investiţii eşuate.
În mod semnificativ, conceptul de guvernare a
câştigat proeminenţă în discuţiile Uniunii Europene,
care, pentru a-şi influenţa membrii, se bazează
aproape în mod exclusiv pe regulamente şi nego-
cieri. Uniunea Europeană este, cu siguranţă, primul
exemplu de cadru de guvernare construit pe fundaţia
guvernelor naţionale (Hooghe şi Marks, 2001).
Datorită faptului că guvernarea se referă la
activitatea de conducere, acesta a devenit termenul
preferat în examinarea calităţii şi eficienţei legii. În
acest context, guvernarea se referă la ceea ce fac
guvernele şi cât de bine o fac. De exemplu, multe
agenţii internaţionale sugerează faptul că „guver-
narea eficientă” este crucială pentru dezvoltarea
Concepte politice | 7
economică în noile democraţii (World Bank,
1997). Situând această temă în context național,
preşedintele Obama a afirmat în 2009 în fața
parlamentului din Ghana că „dezvoltarea depinde
de o bună guvernare” (BBC News, 2009). În acest
sens al guvernării, accentul se pune mai mult pe
politica şi activităţile guvernului decât pe institu-
ţiile de guvernare în sine.
Cu toate acestea, politica globală oferă cele
mai remarcabile exemple de guvernare. Motivul
este clar: nu există niciun guvern global care să ia
decizii realizabile, prin urmare multe aspecte ale
relaţiilor globale sunt rezolvate prin înţelegeri. Un
exemplu este Internetul, o reţea masivă de calcu-
latoare aflate în afara controlului vreunui guvern.
Însă standardele pentru conectarea calculatoarelor
şi a datelor la Internet sunt acceptate, în primul
rând, de actorii privaţi. Prin urmare, putem vorbi
doar despre guvernarea, dar nu guvernul, spaţiului
cibernetic – şi în mod similar al telecomunicaţi-
ilor, epidemiilor, protecţiei drepturilor de autor
şi a altor arii numeroase unde activpaitatea de
interacţiune umană se întinde dincolo de graniţele
naţionale (Goldsmith şi Wu, 2006).
Clasificarea guvernelor
Odată ce am definit „guvernul”, putem să ne
îndreptăm atenţia asupra modului în care trebuie
clasificate acestea în cadrul politicii comparate în
general şi în această carte în particular. Însă nu ar
trebui să fim foarte ambiţioşi aici. După cum argu-
mentează Huntington (1991, p. 8), „regimurile
politice nu se vor încadra perfect în categorii anali-
tice, iar orice sistem de clasificare trebuie să accepte
existenţa cazurilor ambigue, de limită şi mixte”.
Chiar şi aşa, clasificarea este un instrument impor-
tant, în special în politicile comparate: ne ajută să
grupăm cazuri similare şi să examinăm originile şi
consecinţele fiecărui tip.
Trebuie să începem cu cea mai influentă clasi-
ficare din toate timpurile: analiza lui Aristotel a
celor 158 state din Grecia Antică. Aceste comuni-
tăţi erau aşezări mici, caracterizate printr-o varie-
tate considerabilă a formelor lor de guvernare, cu
aproximație în perioada dintre anii 500–338 î. Hr.
Această diversitate a constituit pentru Aristotel un
laborator ideal pentru identificarea modelului de
sistem politic, care asigura ceea ce căuta el într-un
guvern: mai exact, o combinaţie optimă de stabi-
litate şi eficacitate. Analiza sa oferă unul dintre
primele exemple de politici comparate.
8 | Studiul politicii
Caseta 1.2
Clasificarea guvernelor conform lui Aristotel
Unul
Autentic Regalitate
Formă
Pervertit Tiranie
Sursa: Aristotel (1962 edn), cartea 3, cap. 5.
Aristotel s-a bazat, în schema sa, pe două
dimensiuni (Caseta 1.2). Prima a fost numărul de
oameni implicaţi în activitatea de guvernare: unul,
câţiva sau mulţi. Această dimensiune a căpătat
forma participării într-un sistem politic. A doua
dimensiune a sa, mai dificil de aplicat, dar nu mai
puţin importantă, a fost dacă guvernanții conduc
în interesul comun („forma autentică”) sau în
interesul lor personal („forma pervertită”). Această
dimensiune are legătură cu diferitele concepte
politice pe care le-am discutat deja. Pentru
Aristotel, semnificaţia celui de-al doilea aspect a
fost aceea că un sistem politic ar fi mai stabil şi mai
eficient în cazul în care conducătorii ar guverna
vizând interesele pe termen lung ale comunităţii
decât în numele intereselor înguste ale propriului
grup social.
Clasificarea numărului conducătorilor (unul,
câţiva sau mai mulţi) cu natura guvernării (auten-
tică sau pervertită) susţine cele şase tipuri din Caseta
1.2. Trebuie subliniată fiecare celulă din acest tabel
important. În cazul guvernării de către o singură
persoană, Aristotel a considerat regalitatea drept
formă autentică, iar tirania drept echivalentul său
pervertit. Pentru guvernarea celor puţini, Aristotel
a diferenţiat între aristocraţie (pe care a defi-
nit-o ca guvernarea celor virtuoşi) şi forma sa de
bază – oligarhia (guvernarea de către cei bogaţi).
Iar în cadrul categoriei guvernării celor mulţi, a
separat forma ideală a „statului”- echivalentă în
termeni largi cu guvernarea de către clasa de mijloc
moderată, exercitată prin lege – de forma nealterată
a „democraţiei”, pe care a interpretat-o nepărtinitor
drept guvernarea săracilor în interes propriu.
Clasificările moderne continuă să fie influen-
ţate de lucrarea lui Aristotel. Nu surprinzător, este
necesar să suplimentăm categoriile lui Aristotel
pentru a susţine o clasificare mai sensibilă a lumii
Guvernat de
Câţiva Mai mulţi
Aristocraţie Stat
Oligarhie Democraţie
moderne. În această carte, distingem între trei
tipuri de guvern – democraţia liberală, demo-
craţia intolerantă şi autoritarismul – folosind
această schemă la organizarea discuţiei noastre în
Capitolele 7–19. Pentru moment vom introduce
aceste modele ca simple concepte, dezvoltându-le
în Capitolele 5 şi 6.
Deşi necunoscută de Aristotel, democraţia
liberală este, în prezent, cea mai familiară cate-
gorie. În acest format, conducătorii sunt aleşi prin
intermediul alegerilor libere, corecte şi regulate.
Aproape toţi cetăţenii au drept de vot, iar pentru
a permite alegerea efectivă, alegătorii se pot uni şi
forma partide politice. În plus, mass-media inde-
pendentă permite alegătorilor să obţină o „înţe-
legere clară” a situaţiei, atât înainte, cât şi după
campaniile electorale (Dahl, 1998, p. 39).
Însă – aici vom atinge partea „liberală” –
guvernul unei democraţii liberale se află sub
limitele constituţionale. Drepturile individuale,
incluzând libertatea de asociere, proprietate, religie
şi de exprimare, sunt apărate în mod eficient în
tribunalele de judecată independente. O delimi-
tare clară între sferele publice şi private menţine
guvernul ales la locul său. Aflaţi în funcţie, condu-
cătorii sunt supuşi unor limite constituţionale
explicite.
Astfel, adjectivul „liberal” din sintagma „demo-
craţie liberală” nu este folosit în sensul american
pentru a indica un suport al politicilor progresive
asociate cu Democraţii. Mai degrabă, termenul se
referă la filosofia liberalismului, o doctrină care
consideră autonomia individuală drept valoare de
bază. În această direcţie, constituţia unei demo-
craţii liberale asigură nu doar un cadru acceptat
al competiţiei politice, ci şi un scut eficient de
apărare a drepturilor individuale împotriva exce-
sului guvernamental.
 Concepte politice | 9

Caseta 1.3
O clasificare a guvernelor
Caracteristici Exemple

Democraţia Guvernul reprezentativ şi limitat Ţările vestice bogate precum

liberală care operează prin lege asigură un
cadru acceptat pentru competiţia
politică. Alegerile regulate bazate pe
votul aproape universal sunt libere şi
corecte. Drepturile individuale, incluzând
libertatea de expresie şi asociere, sunt
respectate.
Australia, Canada, Franţa şi
Germania. India e un exemplu de
democraţie liberală predominantă,
fiind în continuare o ţară în special
săracă

Democraţia Liderii sunt aleşi printr-o falsificare
severă minimă sau inexistentă a numărătorii.
Astfel, conducătorii profită de poziţia
lor pentru a preveni apariţia unui câmp
de bătaie pe nivele. Pentru a păstra poten-
ţialii oponenţi la distanţă, conducătorii
interferează cu legea, mass-media şi piaţa.
Drepturile individuale sunt slab protejate
iar sistemul judiciar este slab.
Multe state post militare din Africa
şi America Latină (ex. Venezuela).
Câteva state asiatice (ex. Malaezia).
Câteva state post comuniste (ex.
Rusia). Luaţi în considerare faptul
că Venezuela sub Chavez şi Rusia
sub Putin s-au întors la o versiune
mai autoritară a democraţiei.

Regimul Conducătorii stau deasupra legii şi în Guvernele militare, monarhii de

autoritar afara responsabilităţii populare efective. guvernare şi dictatorii personali.
Mass media este controlată sau înjosită. Guvernarea autoritară este cea mai
Participarea politică este, de obicei, limitată comună formă de guver-
sau descurajată. Totuşi, puterea liderilor este nare din istorie.
adesea constrânsă de nevoia pentru alianţe
tacite cu alţi deţinători ai puterii precum
proprietarii funciari, liderii militari sau religioşi.

În statele totalitare ale secolului al XX-lea, Regimurile comuniste şi fascis-

participarea era obligatorie, dar controlată,
deoarece guvernul căuta să obţină control
total al societăţii, justificat printr-o ideologie
care urmărea să transforme atât societatea, cât
şi natura umană. Aceste regimuri s-au bazat
foarte mult pe membrii de partid, poliţia secretă
şi alţi informatori, care funcţionau ca agenţi ai
controlului social.
te s-au supus gândirii totalitare,
însă modelul era rar implementat,
exceptând o singură dată în
Uniunea
Sovietică. Mai recent, Iranul de
după revoluţia islamică din 1979, a
prezentat anumite caracteristici
totalitare.

Acum vom analiza partea opusă a spectrului.
Regimurile autoritare nu sunt nici liberale, nici
democratice. Populaţiei îi lipsesc orice metode
efective şi regulate de control a conducătorilor săi.
Alegerile pot să lipsească cu desăvârşire, precum în
regimurile militare sau pot fi restricţionate artificial:
votează pentru noi sau mergi la închisoare. Părţi din
populaţie pot fi excluse de la vot la fel ca în cazul
respingerii continue a dreptului la vot al femeilor în
mai multe regate din Orientul Mijlociu. Partidele
politice pot fi interzise în întregime, poate fi permis
doar unul sau „partidele independente” pot exista cu
condiţia să îşi accepte subordonarea. Cu orice ocazie,
conducătorii îşi exploatează avantajele funcţiei (inclu-
zând influenţa asupra mass-mediei) pentru a preveni
existenţa unui câmp de bătaie a alegerilor pe nivele.
10 | Studiul politicii
Comunicarea dintre conducători şi cei conduşi este
redusă, atât în cantitate, cât şi în calitate. Mai mult,
liderii regimurilor autoritare – spre deosebire de cei
ai oricărui tip de democraţie – sunt pregătiţi să falsi-
fice rezultatele alegerilor dacă este nevoie.
Deși statele comuniste ortodoxe nu mai sunt
de actualitate şi guvernarea militară este în prezent
foarte rară, conducerea militară rămâne o impor-
tantă formă de guvernare. După toate, China
rămâne cea mai populată naţiune din lume, în
timp ce Orientul Mijlociu conţine un grup de
regimuri autoritare semnificative (precum şi mare
parte din rezervele de petrol ale lumii).
De asemenea, trebuie să menţionăm diferenţa
existentă între regimurile autoritare şi cele tota-
litare (Linz, 1975). Al doilea termen este utilizat
frecvent pentru a indica regimurile comuniste şi
fasciste. Liderii acestor sisteme au urmărit să deţină
controlul strict şi să transforme total societatea.
Majoritatea conducătorilor autoritari au căutat să
se izoleze de societatea majoritară, rareori existând
dictatori în sensul deţinerii controlului nelimitat.
Astfel, cu siguranţă putem să privim regimurile
totalitare şi autoritare ca pe sisteme distincte. Prin
urmare, datorită faptului că majoritatea regimu-
rilor totalitare aparţin acum trecutului, am ales să
folosim în această carte termenul de „guvernare
autoritară” pentru a ne referi la toate formele diferite
de democraţie. Includem regimurile totalitare ca un
sub-grup din această categorie mai largă.
În final întâlnim partea gri, unde se află multe
regimuri hibride care combină elemente democra-
tice şi autoritare. Sunt folosite multe fraze pentru
a defini această formă de regim: semi-democraţie,
democraţie electorală, democraţie delegativă sau
chiar şi autoritarism semi-electoral sau electoral
(O’Donnell, 1994). Simplificând lucrurile în mod
decisiv, cel mai important model de regim hibrid
de astăzi este ceea ce numim democraţie neliberală
(Zakaria, 2003). Multe ţări postcomuniste, postmi-
litare sau postcoloniale sărace iau această formă.
Într-o democraţie neliberală, conducătorii orga-
nizează alegeri nefrauduloase, însă controlate; ei
„fac” rezultatul, chiar dacă nu-l „fură” (Mackenzie,
1958). De exemplu, în Rusia, victoria preşedintelui
Putin din alegerile din 2004 a reflectat sprijinul
popular autentic pentru un lider puternic; în acest
sens, Rusia a fost cel puţin o democraţie electorală.
Totuși, niciun observator nu ar fi descris Rusia
sub Putin drept o democraţie liberală. Ca absol-
vent al KGB-ului, Putin a arătat o mare apreciere
a mecanismelor puterii, dominând mass-media,
răsplătindu-şi prietenii şi pedepsindu-şi duşmanii.
Deoarece alegerile dintr-o democraţie neliberală
produc o schimbare în guvern doar foarte rar,
schimbarea se produce mai mult prin retragere –
precum în Rusia şi o mare parte din America Latină
– sau prin limitări constituţionale ale realegerii.
Democraţia neliberală este o formă comună de
guvernare în cadrul politic global chiar dacă i se
oferă atenţie insuficientă. De asemenea, trebuie să
fim conştienţi de faptul că acest model este unul
nou. De exemplu, Finer (1970) a discutat noţiunea
comparabilă a cvasi-democraţiei folosind Mexicul
ca model principal. Totuşi, exemplele sunt mai
puţin stabile decât modelul; sistemele politice
se pot muta înăuntrul sau în afara categoriei, în
drumul spre un statut complet democratic (sau
complet autoritar). De exemplu, la nivel naţional,
modelul favorit al lui Finer, Mexicul, se clasifică,
în prezent, ca democraţie liberală.
Puterea
Puterea este moneda politicii. După cum banii
asigură fluxul eficient al produselor şi serviciilor
dintr-o economie aşa şi puterea permite crearea şi
îndeplinirea deciziilor colective. Fără putere, un
guvern ar fi la fel de nefolositor precum o maşină
fără motor. Puterea este resursa politică vitală
care permite conducătorilor să-şi servească şi să-şi
exploateze subiecţii.
Mulţi autori definesc politica în termenii
puterii. De exemplu, Hay (2002, p. 3) sugerează
faptul că politica se „preocupă cu distribuirea,
exercitarea şi consecinţele puterii”. În acest sens,
politica se află nu doar în interiorul guvernelor, ci
şi la locul de muncă, familie, universitate şi în orice
alt cadru în care este exercitată puterea. O astfel
de viziune este, probabil, prea largă; în realitate,
cei care studiază politica sunt interesaţi, în primul
rând, de fluxul puterii în cadrul şi în preajma
guvernului. Însă diferenţa este una minoră; toţi
sunt de acord că puterea este centrală politicii.
Aşadar, cum ar trebui înţeles acest termen?
Puterea reprezintă capacitatea de a obţine
efectele dorite. Termenul este folosit adesea ca
un sinonim pentru influenţă, pentru a indica
impactul (indiferent de cum este exercitat) al
unui actor asupra celuilalt. Însă cuvântul este
folosit într-un sens mai restrâns pentru a ne
referi la modele de influenţă mai puternice: de
exemplu, a-şi croi drum prin ameninţări.

Cuvântul în sine vine din termenul latin
potere, care înseamnă „a fi în stare”. Astfel, o
anumită concepţie vede puterea ca şi capacitatea
de a provoca efectele dorite (Russell, 1938). Cu
cât ne este mai mare abilitatea de a ne determina
destinul, cu atât posedăm mai multă putere. În
acest sens, descrierea Statelor Unite ca ţară puter-
nică înseamnă faptul că aceasta deţine abilitatea de
a-şi atinge obiectivele, indiferent care sunt acestea.
În mod similar, a-ţi lipsi puterea înseamnă a fi
pradă circumstanţelor. Să notăm faptul că accentul
se pune aici asupra puterii să, mai degrabă decât a
puterii asupra abilităţii de a-şi atinge scopurile sau
a acţiunii mult mai specifice a controlului asupra
altor popoare şi ţări.
„Puterea de” a se apropia de este asociată cu
sociologul american Talcott Parsons (1902–79).
Parsons a dezvoltat o concepţie a puterii sub forma
capacității unui guvern de a stabili obligaţiile
cetăţenilor săi pentru a atinge obiective colective
precum ordinea şi protecţia mediului. Celelalte
aspecte fiind constante, cu cât este mai puternic
un guvern, cu atât va fi mai eficient în atingerea
obiectivelor comunităţii. Pentru Parsons (1967),
puterea politică este o resursă colectivă dezirabilă
care le permite conducătorilor să implementeze
interesele comune.
Prin definirea puterii ca „nu doar abilitatea de
a acţiona, ci şi abilitatea de a acţiona în armonie”,
politologul german Hannah Arendt (1906–75)
a adoptat o perspectivă similară (1970, p. 44).
Un grup ai cărui membri sunt doritori să acţio-
neze împreună posedă mai multă putere efectivă
– o capacitate sporită de a-şi atinge scopurile –
decât un grup dominat de suspiciuni şi conflicte.
Pentru Arendt, cât şi pentru Parsons, a fi în putere
înseamnă a fi împuternicit de către membrii
grupului să urmăreşti obiectivele comune. Aşadar,
Arendt a considerat puterea şi violenţa ca fiind
duşmani mai degrabă decât fraţi: „puterea şi
violenţa sunt opuse; acolo unde unul guver-
nează, celălalt este absent. Violenţa poate distruge
puterea; este pe deplin incapabilă de a o crea”
(1966, p. 56). Această imagine a puterii reflectă
o concepţie a politicii ca expresie a intereselor
comune ale comunităţii.
Această concepţie benignă a puterii dezvoltată
de Parsons şi Arendt are un impact, însă cu sigu-
ranţă rămâne incompletă. După cum am observat
din discuţia conceptelor politice mai largi,
puterea nu reprezintă doar o sarcină tehnică de
Concepte politice | 11
implementare a unei viziuni împărţite de întreaga
societate. Este şi o luptă care se dă în legătură
cu natura scopurilor care trebuiesc urmărite.
Problema a cui viziune triumfă este, cu sigu-
ranţă, relevantă pentru orice evaluare a puterii.
În mare, puterea constă în abilitatea cuiva de a-şi
urmări calea şi se a-şi impune opiniile, prin forţă
sau persuasiune. Mai exact, un actor îşi exercită
puterea asupra altora. În faimoasa definiţie a lui
Dahl (1957), puterea presupune acţiunea de a-i
face pe ceilalţi să facă ceea ce altfel nu ar fi făcut.
În această interpretare, puterea este sinonimă cu
influenţa asupra celorlalţi.
Puterea ca influenţă poate fi exercitată printr-o
varietate de mijloace, incluzând ameninţări, mită,
negocieri şi angajamente. Mai degrabă confuz,
termenul de „putere” este restrâns la influenţa
obţinută prin ameninţările sancţiunii: „banii sau
viaţa”. În acest sens îngust, puterea nu se aplică în
mod normal asupra influenţei obţinute prin nego-
cierea unei tranzacţii (care ar putea aduce beneficii
ambelor părţi) sau prin convingerea celeilalte părţi
că acţionarea într-un anumit fel este cel mai potrivit
lucru (modificând preferinţele). În aceste cazuri,
relaţia implicată este înţeleasă, în mod natural, mai
mult ca una de influenţare decât de putere.
Este clar, astfel, faptul că acest concept al
puterii duce la apariţia unui număr – posibil
excesiv – de concepţii (Luke, 1974). În cel mai
simplu mod, puterea reprezintă doar producerea
efectelor dorite. Dincolo de această definiţie de
bază, imaginea noastră despre putere va reflecta
presupunerile noastre despre politică. Dacă vom
considera politica o urmărire de scopuri comune,
o vom privi ca pe o resursă pentru comunitatea
politică în ansamblu. Însă dacă vom interpreta
politica drept o arenă în care grupurile concurente
îşi urmăresc obiectivele lor particulare, suntem
mai predispuşi să măsurăm puterea prin abilitatea
unui grup de a-şi depăşi poziţia.
Autoritate şi legitimitate
Autoritatea este un concept mai larg decât puterea.
În timp ce puterea reprezintă capacitatea de a
acţiona, autoritatea este dreptul recunoscut de a
face astfel. Aceasta există atunci când subordonaţii
acceptă capacitatea superiorilor de a da ordine cu
caracter de lege. Astfel, un general îşi poate exercita
puterea asupra soldaţilor duşmani, însă autoritatea
sa este restricţionată la forţele proprii.
12 | Studiul politicii
Autoritatea este dreptul de a conduce. Autoritatea
îşi creează puterea proprie cât timp oamenii
acceptă faptul că persoana care deține autoritatea
are dreptul să ia decizii.
Atunci când autori precum Parsons şi Arendt
susţin faptul că puterea este o resursă colectivă, vor
să sugereze că aceasta este eficientă atunci când este
convertită în autoritate. Sociologul german Max
Weber (1864–1920) sugerează faptul că într-o
relaţie de autoritate, cei conduşi pun în aplicare
comanda ca şi cum ar fi adoptat-o spontan, de
dragul acesteia (1922, p. 29). Cu toate acestea,
autoritatea rămâne mai mult decât o ascultare
voluntară. Recunoaşterea autorităţii conducăto-
rilor nu înseamnă întotdeauna că eşti de acord cu
deciziile lor; înseamnă faptul că accepţi dreptul
lor de a lua decizii şi datoria ta de a le îndeplini.
Relaţiile de autoritate sunt ierarhice.
Aşa cum există diferite surse ale puterii, aşa şi
autoritatea poate fi construită pe o serie de funda-
mente. Weber a dezvoltat o concepţie a autorităţii
foarte influentă, prin distingerea a trei metode
de validare a puterii politice: prin tradiţie, prin
carismă şi printr-un apel la norme legale şi raţi-
onale (Caseta 1.4). Această clasificare rămâne un
punct de pornire folositor pentru compararea
naturii autorităţii politice în statele contemporane.
Primul model al lui Weber, autoritatea tradi-
ţională, este bazat pe „respect pentru ceea ce a
existat întotdeauna, în mod actual, pretins sau
probabil” (1923, p. 296). Conducătorii tradi-
ţionali nu au nevoie să îşi justifice poziţia; mai
degrabă, obedienţa este cerută ca parte a ordinii
naturale. De exemplu, monarhii guvernează
pentru că au făcut-o întotdeauna, iar pretinderea
unei justificări suplimentare ar însemna contes-
tarea tradiţiei.
Autoritatea tradiţională este, de obicei, o
extensie a patriarhatului – autoritatea tatălui sau a
bărbatului celui mai bătrân. Weber (1923, p. 296)
oferă numeroase exemple de astfel de relaţii:
Patriarhatul înseamnă autoritatea tatălui, a
soţului, a celui mai bătrân din casă, a fratelui mai
mare asupra membrilor locuinţei; autoritatea
stăpânului sau a patronului asupra iobagilor, a
sclavilor sau a ţăranilor liberi; a domnitorului
asupra servitorilor şi a funcţionarilor familiali, a
prinţului asupra funcţionarilor domestici sau a
celor de la curte.
Caseta 1.4
Clasificarea lui Weber a autorităţii
Bază Ilustrare
Tradiţional Un obicei Monarhie
şi un mod
stabilit de a
face lucrurile
Carismatic Un angaja- Mulţi lideri
ment intens revoluţionari
faţă de lider şi
mesajul său
Raţional-legal Conducători şi Birocraţia
proceduri.
Funcţia, nu
persoana
Sursa: Weber (1992).
Autoritatea tradiţională rămâne modelul
pentru multe relaţii politice, în special în regimu-
rile autoritare. De exemplu, în arabă, termenul
„sheikh” se referă atât la capul al unui regat, cât
şi al unei familii extinse; cuvântul poartă cono-
taţii pozitive precum maturitate, experienţă şi
înţelepciune. În acest sens, autoritatea tradiţio-
nală a tatălui este proiectată în sistemul politic pe
ansamblu, oferind un fundament de guvernare pe
care subiecţii se presupune că o acceptă necondiţi-
onat – precum copiii.
Autoritatea carismatică este a doua formă a
lui Weber. Acest model se află în opoziţie clară cu
autoritatea bazată pe tradiţie. În timp ce loialitatea
tradiţională îşi are rădăcinile în trecut, autoritatea
carismatică dispreţuieşte istoria. Profetul caris-
matic priveşte înainte, convingându-i pe urmaşi
că tărâmul făgăduit se poate atinge. Aceşti lideri
sunt ascultaţi deoarece îşi inspiră discipolii, care au
încredere în salvatorul lor ce deţine calităţi excepţi-
onale, chiar supranaturale.
Contrar întrebuinţării obişnuite, pentru
Weber, carisma nu este o calitate intrinsecă a unui
lider. Mai degrabă, termenul se referă la modul în
care discipolii îşi percep salvatorul: o persoană care
oferă inspiraţie, eroică şi unică. Prin urmare, nu
are sens să căutăm calităţi personale specifice lide-
rilor carismatici; în orice caz, studiile au sugerat
faptul că personalităţile acestora sunt foarte obiş-
nuite (Oakes, 1997). Cheia este mai degrabă
cererea decât oferta: ce condiţii politice aduc în

prim plan o cerere de autoritate care să fie expri-
mată în termeni atât de mesianici?
În general, liderii carismatici apar în vremuri
de crize şi revoluţii. Astfel de exemple sunt Iisus
Hristos, Mahatma Gandhi, Martin Luther King şi
Adolf Hitler. Însă baza unei autorităţi carismatice
într-un anumit individ se află şi în slăbiciunea sa.
Spre deosebire de forma tradiţională, autoritatea
carismatică are viaţă scurtă: aceasta dispare fie
odată cu liderul său, fie prin transferul într-o struc-
tură mult mai permanentă. Acest al doilea proces
e numit rutinizarea carismei. Liderul religios
fondează o biserică; politicianul organizează un
partid. „Destinul carismei”, a scris Weber (1922,
p. 129), „este de a se retrage odată cu dezvoltarea
structurilor instituţionale permanente”.
Rutinizarea carismei este procesul prin care
autoritatea individuală a unui lider de inspiraţie
este transferată asupra unei funcţii sau instituţii
permanente.
Să considerăm cazul Iranului revoluţionar.
Ayatollahul Khomeini a fost un cleric musulman
carismatic şi un erou exilat care s-a întors trium-
fător în ţara sa natală pentru a prelua guvernul
de după destituirea Shahului în 1979. Khomeini
a reuşit să stabilească în Iran un regim teocratic,
dominat de către preoţii islamici, care a durat şi
după moartea sa în 1989. Dar odată ce amintirile
fondatorului regimului au apus, generaţiile mai
tinere au început să pună la îndoială autoritatea
politică a liderilor religioşi corupţi, care au dus
la proteste publice, în urma alegerilor controver-
sate din 2009. Rămâne să vedem dacă regimul
creat de profetul carismatic poate supravieţui pe
termen lung.
Autoritatea legal-raţională este al treilea
element şi cel final al schemei lui Weber. Aici
supunerea se datorează regulilor, mai mult decât
conducătorilor, rezultând într-un guvern bazat pe
norme mai degrabă decât pe tradiţie sau carismă.
Autoritatea legal-raţională se află într-un rol sau
o poziţie, nu într-o persoană specifică. Datorită
faptului că aceasta derivă, mai degrabă, dintr-un
post decât dintr-o persoană, putem vorbi despre
funcţionari care își „depăşesc autoritatea”.
Stabilirea gradului autorităţii unui funcţionar
public indică limitele acestuia, oferind astfel o
oportunitate pentru redresare. În acest sens, auto-
ritatea legal-raţională oferă un fundament pentru
Concepte politice | 13
drepturile individuale, asigurând o componentă
esenţială a democraţiei liberale.
Weber a considerat faptul că autoritatea
legal-raţională a devenit predominantă în lumea
modernă, atât în sfera politică, precum şi în afara
acesteia. Un funcţionar public care procedează
în concordanţă cu legile scrise, un politician care
acţionează în cadrul constituţiei, un judecător care
aplică metodologic legea – toate sunt exemple de
indivizi care implementează o raţionalitate expli-
cită. Deși toate democraţiile liberale se bazează
pe autoritatea legal-raţională, ţara de baştină
germană a lui Weber reprezintă unul dintre cele
mai importante exemple. Constituţia sa scrisă şi
codurile administrative extinse asigură un cadru
politic şi social, justificând denumirea Germaniei
ca Rechtsstaat: un stat bazat pe lege.
Întorcându-ne la o noţiune mai largă a autori-
tăţii, trebuie să introducem un alt concept apropiat,
legitimitatea. Aceşti termeni au o semnificaţie
similară, însă legitimitatea este conceptul mai larg.
În timp ce autoritatea îndeplineşte un rol specific,
precum cel al unui judecător, legitimitatea este
un atribut al sistemului de guvernare mai larg, în
cadrul căruia există aceste posturi. Atunci când un
regim este acceptat, pe scară largă, de cei care li se
supun, îl descriem ca fiind legitim. Astfel, putem
vorbi despre autoritatea unui funcţionar public,
dar despre legitimitatea unui regim.
Deşi cuvântul legitimitate vine din latinescul
legitimare, însemnând a declara legal, legitimitatea
este mai mult decât o simplă legalitate. Legalitatea
este o problemă tehnică. Aceasta arată dacă o
regulă a fost elaborată corect – prin urmarea proce-
durilor obişnuite. Prin contrast, legitimitatea este
un concept mai larg şi mult mai politic. Acesta se
referă la faptul că oamenii acceptă validitatea unei
legi specifice sau a sistemului politic ca întreg.
Un sistem de guvernare legitim este unul bazat
pe autoritate: cei care fac parte din el recunosc
dreptul acestuia de a lua decizii.
Regulamentele pot fi legale fără a fi legitime.
De exemplu, populaţia de culoare majoritară din
Africa de Sud condusă de albi a considerat legţei
apartheid-ului ca fiind nelegitime cu toate că
aceste regulamente au fost elaborate în conformi-
tate cu constituţia existentă. Acelaşi lucru poate fi
spus despre multe legi adoptate de statele comu-
niste: aplicate corect şi chiar urmate, dar neaccep-
tate ca legitime de către popor.
14 | Studiul politicii
În timp ce legalitatea este un subiect destinat
avocaţilor, cercetătorii politici sunt mai interesaţi
de legitimitate: modul în care un regim câştigă,
obţine şi câteodată pierde încrederea publică în
dreptul său de guvernare. Clasificarea lui Weber
a autorităţii este folositoare şi aici. Printre alţi
factori, legitimitatea unui regim se poate baza
pe tradiţie, pe un lider carismatic sau pe confor-
mitatea cu constituţia. În orice situaţie, opinia
publică, nu tribunalul, este locul unde se dă lupta
pentru legitimitate.
Statul şi suveranitatea
Statul este, în prezent, principiul dominant al orga-
nizării politice pe glob. Există, bineînţeles, câteva
excepţii intrigante (Wilde, 2007). Acestea includ
teritorii care încă se află sub control colonial (de
exemplu, Gibraltar) sau administrate de Naţiunile
Unite (de exemplu, Bosnia), care se află voluntar sub
autoritate externă parţială (de exemplu, Puerto Rico
este afiliat Statelor Unite) sau cărora le este oferită
autonomie substanţială în cadrul unui stat mai larg
(de exemplu, Hong Kong în cadrul Chinei).
Statul este o comunitate politică formată dintr-o
populaţie teritorială, care este subiectul unui
guvern.
Lăsând astfel de anomalii deoparte, lumea este
împărţită în state separate care, prin recunoaştere
şi interacţiune reciprocă, formează sistemul inter-
naţional (Figura 1.1). Aceste unităţi reprezintă
punctul principal de interes al acestei cărţi, iar din
acest motiv vom dedica tot Capitolul 4 concep-
telor legate de evoluţia şi semnificaţia statului. Aici
ne concentrăm asupra conceptului în sine.
Figura 1.1 Statele membre ale Naţiunilor Unite,
1949–2009
200 -
Numărul statelor membre
150 -
100 -
50 -
0 -
1949 1959 1969 1979 1989 1997
Statul este o instituţie unică situată deasupra
tuturor celorlalte organizaţii din societate. Acesta
pretinde nu doar capacitatea, dar şi dreptul de a
folosi forţa. Aşa cum a notat Weber, trăsătura exclu-
sivă a statului este, mai exact, această combinație
a forţei cu autoritatea: „un stat este o comunitate
umană care susţine (cu succes) monopolul întrebu-
inţării legitime a forţei fizice în cadrul unui anumit
teritoriu” (citat din Gerth şi Mills, 1948, p. 78).
Atunci când monopolul statului asupra forţei
legitime este ameninţat, așa cum se întâmplă într-un
război civil, însăşi existenţa sa este pusă în joc. Cât
timp conflictul continuă, nu există vreo autoritate
legitimă. Astfel, prin descrierea cinică a statelor
ca fiind nu mai mult decât „corpuri de oameni
înarmaţi”, revoluţionarul rus Vladimir Lenin
(1870–1924) a avut doar parţial dreptate. Contrar
lui Lenin, un corp de oameni înarmaţi nu constituie
un stat deoarece legea armelor nu este lege.
Cum diferă un stat de un guvern? În esenţă,
statul defineşte comunitatea politică pentru care
guvernul este agentul de conducere. Prin susţi-
nerea cu succes a monopolului forţei autorizate,
statul creează un mandat pentru conducere pe
care apoi guvernul îl pune în aplicare. Această
distincţie dintre stat şi guvern este reflectată în
separarea caracteristică a rolurilor şefului statului
şi şefului guvernului. De exemplu, monarhii
europeni simbolizează statul, însă prim miniştrii
lor sunt responsabili de guvern.
Datorită faptului că o parte însemnată din
justificarea teoretică a statului este asigurată de
către ideea europeană a suveranităţii, trebuie
să analizăm această noţiune de legătură. Aşa
cum a fost dezvoltată de către filosoful francez
Jean Bodin (1529–96), suveranitatea se referă la
puterea de necombătut şi nedivizată de a elabora
legi. Într-o situaţie similară, juristul englez
William Blackstone (1723–80) a susţinut faptul că
„există şi trebuie să existe în fiecare stat o autoritate
supremă, irezistibilă, absolută şi necontrolată, în
care rezidă dreptul suveranităţii”.
Termenul de „suveran” a semnificat, la origine,
cel care stă deasupra. Astfel, corpul suveran repre-
zintă instituţia superioară, nelimitată de o autori-
tate mai mare. Prin definiţie, acel corp este statul.
Aşa cum a scris Bodin, suveranul poate „da legi
tuturor şi fiecărui subiect în parte şi nu primeşte
niciuna de la aceştia”.
Suveranitatea se referă la sursa finală de autoritate
din societate. Suveranul este factorul de decizie
2000 2009
final şi cel mai înalt din cadrul unei societăţi.

Suveranitatea s-a dezvoltat, la origine, în
Europa, pentru a justifica încercarea monarhilor de
a-şi consolida controlul asupra regatelor în cadrul
cărora autoritatea fusese împărţită înainte cu aris-
tocraţia feudală şi Biserica Catolică. Într-adevăr,
monarhul britanic continuă să fie cunoscut ca
„suveran”. Prin consacrarea autorităţii centrale în
acest fel, conceptul legal de suveranitate a contri-
buit puternic la dezvoltarea statului european.
Însă odată ce democraţia a câştigat teren, la
fel s-a întâmplat şi cu încrederea că parlamentarii
aleşi care acţionează în numele poporului sunt
adevăraţii deţinători ai suveranităţii. Mijloacele
de obţinere a suveranităţii au evoluat, cu toate
că importanţa teoretică a „autorităţii supreme” a
lui Blackstone a rămas necontestată, în special în
ţările din Europa Centrală, precum Marea Britanie
şi Franţa. Până în prezent, noţiunea de „suverani-
tate parlamentară” rămâne o temă importantă în
dezbaterea politică britanică.
Dincolo de Europa, noţiunea de suveranitate
a rămas mai slabă. De exemplu, în Statele Unite
federale, autoritatea politică este împărţită între
guvernele centrale şi cele de stat, care operează
împreună sub o constituţie care se presupune a fi
elaborată de „noi, oamenii” şi apărată de Curtea
Supremă. În aceste circumstanţe, ideea suverani-
tăţii este diminuată, la fel fiind şi conceptul de stat.
Americanii folosesc mai des termenul de „stat”
pentru a se referi mai degrabă la cele 50 de state ale
uniunii, decât la guvernul federal din Washington.
Îngrădit de mecanisme de echilibrare și control,
guvernului central american îi lipseşte „autori-
tatea absolută şi necontrolată” pe care Blackstone a
considerat-o atât de esenţială statului.
Discuţiile contemporane fac distincţie între
suveranitatea internă şi cea externă. Suveranitatea
externă este importantă, deoarece aceasta îi
permite unui stat să îşi pretindă nu doar dreptul
de a reglementa afacerile dintre graniţele sale, ci şi
de a participa ca membru acceptat al ordinii inter-
naţionale. În acest fel, dezvoltarea sistemului inter-
naţional consolidează autoritatea statelor în sfera
internă. Suveranitatea internă şi externă se conso-
lidează reciproc. Astfel, Kosovo, care şi-a declarat
independenţa faţă de Serbia în anul 2008, dar a
luptat pentru a dobândi recunoaştere externă, se
găseşte într-o poziţie incertă.
În primul rând, suveranitatea este un construct
teoretic. Dreptul formal de a elabora legi nu
implică faptul că suveranul este atotputernic.
Toţi suveranii sunt influenţaţi de evenimentele
Concepte politice | 15
din interiorul şi din afara graniţelor lor. Din acest
motiv, afirmaţiile care pretind că suveranitatea a
devenit un mit într-o lume interdependentă ar
trebui tratate cu scepticism. Suveranitatea a fost
întotdeauna un mit; aceasta este natura şi semnifi-
caţia sa. De exemplu, Mexicul depinde mai mult de
Statele Unite decât invers, însă ambele ţări rămân,
ca naţiuni suverane, egale din punct de vedere
formal. Franţa (cu o populaţie de 64,1 milioane),
este mai autonomă decât Belgia (cu o populaţie de
10,4 milioane), însă ambele sunt entităţi suverane.
Controlul unui stat asupra destinului său este o
chestiune de grad, însă suveranitatea este, prin
natura sa, nelimitată. Esenţa suveranităţii stă exact
într-un titlu legal necalificat:
Independenţa constituţională, precum căsătoria,
este o condiţie absolută. Oamenii sunt fie căsăto-
riţi sau necăsătoriţi; ei nu pot fi 70% căsătoriţi. La
fel este şi cu suveranitatea: o ţară fie are titlul legal
de suveranitate sau nu-l are; nu există o condiţie
de mijloc (Sorensen, 2004, p. 104).
Naţiuni şi naţionalism
O naţiune este un concept mult mai evaziv decât
statul. Naţiunile sunt comunităţi imaginate, iar
o naţiune este adesea văzută ca orice grup care
pretinde să fie privit astfel (Anderson, 1983). Cu
toate acestea, putem fi puţin mai exacţi în două
privințe. În primul rând, naţiunile sunt popoare
care au patrii. După cum susţin Eley şi Suny (1996,
p. 10), o naţiune – la fel ca un stat – implică „o
cerere asupra unei anumite părţi imobiliare”. Aici
este relevantă originea cuvântului „naţiune”, care
derivă din termenul latin, care desemnează locul
naşterii. Legătura dintre naţiune şi loc este un factor
care distinge o naţiune de un trib sau grup etnic.
Un trib se poate muta, cu uşurinţă, acasă, însă o
naţiune rămâne legată de patria sa, schimbându-şi
forma mai ales prin expansiune şi contracţie.
În al doilea rând, atunci când un grup pretinde
a fi o naţiune, acesta îşi foloseşte dreptul la auto-
determinare în interiorul patriei sale. Acesta
îşi exercită suveranitatea asupra teritoriului său,
folosind sau inventând o cultură comună pentru
a-şi justifica cererea. Această afirmaţie de auto-gu-
vernare (a nu fi confundată cu guvernarea democra-
tică) oferă ideii de naţiune un caracter politic. Un
grup devine o naţiune prin dobândirea sau urmă-
rirea obţinerii controlului asupra propriului destin
sau prin independenţă sau transfer. Naţiunile fie au
dobândit statalitatea, fie se află în aşteptare.
16 | Studiul politicii
A privi naţiunile ca fiind unele moderne
Auto-determinarea reprezintă alegerea acţiu-
înseamnă a sugera faptul că acestea sunt construite
nilor fără vreo constrângere externă. Dreptul la
mai degrabă decât create. Naţiunile susţin statali-
auto-determinare naţională reprezintă dreptul
tatea și – pentru că statele în sine sunt produse ale
unui popor de a avea propriul guvern, demo-
modernităţii – la fel sunt şi naţiunile. Mai precis, o
cratic sau de alt tip. Acest principiu a fost
identitate naţională îndeplineşte mai multe funcţii
exprimat în cadrul influentei Carte Atlantice
moderne. Uneşte oamenii care nu se cunosc între
(1941), o declaraţie comună a lui Franklin
ei, dar care se află, cu toate acestea, legaţi prin legi
Roosevelt şi Winston Churchill care au susţinut
şi pieţe comune. Este sugerat faptul că o naţionali-
decolonizarea.
tate comună asigură o legătură emoţională pentru
o lume tot mai raţională. Aceasta le permite celor
Câteva exemple vor arăta cum cererile pentru
care au pierdut în urma tranziţiei spre o economie
naţiune integrează teritoriul, cultura şi politica.
de piaţă să profite de progresul ţării ca întreg. În
Descrierea canadienilor vorbitori de limbă franceză
mod similar, identitatea naţională asigură o raţio-
ca naţiune separată, opusă unei comunităţi ling-
nalizare a participării la război, încurajând oamenii
vistice, indică o cerere pentru autonomie, dacă
să „moară de dragul străinilor” (Langman, 2006).
nu chiar independenţă, pentru acest grup cultural
Cu siguranţă, multe naţiuni au fost construite
distinct şi concentrat geografic. În mod similar,
în cursul luptelor recente. În secolele al XIX-lea
campania pentru un stat palestinian, odată cu anul
şi în special al XX-lea, popoarele coloniale s-au
1948, a întărit ceea ce fusese înainte o identitate
îndreptat spre independenţă, aflându-se sub influ-
naţională palestiniană mai amorfă.
enţă naţionalistă. Aceste afirmaţii ale identităţii
Prin prisma faptului că termenul de naţiune
naţionale au fost adesea la fel de artificiale precum
este unul politic, nu este necesar ca naţiunile
graniţele impuse la început de către conducă-
să fie unite de o limbă comună. Cu siguranţă,
torii coloniali. „Ceea ce a stimulat dezvoltarea
o limbă comună uşurează problema unificării
unei identităţi naţionale ca bază a rezistenţei era
culturale, deşi Elveţia, de exemplu, este, incon-
prezenţa şi puterea regimului colonial” (Calhoun,
testabil, o naţiune, în ciuda faptului că sunt
1997, p. 108). Într-un proces numit naţiona-
vorbite aici franceza, germana şi italiana. În mod
lism, liderii mişcărilor de independenţă au stabilit
similar, folosirea englezei nu este de ajuns pentru
mişcările naţionale, care s-au dovedit a fi groparii
a califica apartenenţa la naţiunea engleză; dacă ar
imperiului.
fi aşa, naţiunea engleză ar continua să se întindă
Concepţia opusă, conform căreia naţiunile
pe tot globul.
sunt mai mult antice decât moderne, este propusă
În procesul dezvoltării concepţiilor
de Anthony Smith (2009). El subliniază faptul că
despre naţiune, discuţia s-a concentrat asupra
numeroase grupuri etnice („naţiuni”?) au, într-
problemei dacă naţiunile ar trebui să fie conside-
adevăr, origini îndepărtate; în acest sens exemple
rate moderne sau vechi. Pe de o parte, naţiunile
sunt grecii, sârbii şi chinezii. Pentru Smith, naţi-
sunt văzute, adesea, ca încercări ale popoarelor
unile se bazează pe o tradiţie – reală sau mitică
de a-şi susţine dreptul lor esenţial, modern, la
– a unei descendenţe, istorii şi culturi comune.
auto-determinare. Pe de altă parte, naţiunile
Această poziţie este imaginea primordială a naţi-
sunt considerate şi creații ale Antichităţii,
unilor, aceea conform căreia acestea au existat de
apărând din lava primordială a trecutului. Care
la început.
sunt argumentele avansate de fiecare parte ale
Alţi autori sugerează faptul că sentimentul de
acestei controverse?
naţionalitate reprezintă o parte naturală a condi-
ţiei umane, nu un răspuns la condiţiile moderne.
O parte a omenirii poate constitui o naţionalitate De exemplu, Geertz (1963) consideră faptul că
dacă este unită prin interese comune... care fac fiinţele umane dezvoltă, în mod inerent, o afini-
oamenii să coopereze între ei de bunăvoie, mai tate emoţională sau spirituală către un grup mai
degrabă decât cu alte popoare, doresc să se afle larg decât vecinii săi imediaţi (dacă această entitate
sub acelaşi guvern, şi doresc să fie guvernaţi de mai largă trebuie să fie o naţiune reprezintă o altă
către ei înşişi sau de către o parte din ei, în mod problemă). Într-o situaţie similară, van der Berghe
exclusiv (Mill, 1861, p. 391). (1981, p. 27) leagă naţionalismul de noţiunea
primordială a înrudirii. El consideră faptul că

suntem fiinţe culturale legate prin recunoaşterea
de către toți a rădăcinilor comune. Însă această
recunoaştere nu trebuie doar inventată, ci „trebuie
să fie înrădăcinată în realitatea istorică”. Aşadar,
naţiunile sunt grupuri de înrudire extinse care
răspund la nevoia noastră culturală de a şti cine
suntem. Acestea au un caracter universal, nu unul
specific modern.
Precum în cazul multor dezbateri politice
există, probabil, elemente de adevăr în ambele
poziţii. În ansamblu, deși câteva naţiuni mai
largi pot să aibă o istorie îndelungată ca grupuri
etnice, majoritatea par să fie create în graba
către statalitate din secolul al XX-lea. Datarea
originii precise a naţiunilor este imposibilă, însă
rolul jucat de acestea în timpurile moderne este
unul precis.
Chiar mai mult decât naţiunile în sine, naţio-
nalismul este o doctrină a modernităţii. La fel ca
şi alte „isme”, naţionalismul s-a format în secolul
al XIX-lea și a înflorit în secolul al XX-lea. Însă,
spre deosebire de alte „isme”, principiul naţiona-
lismului este liniştitor de simplu. Acesta reflectă
pur şi simplu doctrina conform căreia naţiunile au
dreptul de a-şi determina propriul destin – acela
de a se autoguverna. În acest fel, naţionalismul este
o idee universală, deși fiecare naţiune individuală
este unică, înrădăcinată într-un anumit loc.
Acordul Naţiunilor Unite asupra Drepturilor
Civile şi Politice (UNHCR, 1966) oferă o decla-
raţie succintă a principiului auto-guvernării
naţionale:
Toate popoarele au dreptul la auto-determinare.
În virtutea acelui drept ele îşi determină, în mod
liber, statutul politic şi îşi urmăresc drepturile
economice, sociale şi culturale.
Acest principiu s-a dovedit a fi foarte influent
de-a lungul secolului al XX-lea. Mai devreme,
odată cu prăbuşirea finală a Imperiilor Austro-
Ungar şi Otoman, naţionalismul s-a dovedit a fi
o justificare pentru redesenarea hărţii Europei
şi a Orientului Mijlociu. Astfel, în deceniile de
după 1945, eliberarea naţională a permis coloni-
ilor din Africa şi Asia să-şi dobândească indepen-
denţa politică faţă de posesorii lor coloniali. Iar
spre sfârşitul secolului, prăbuşirea comunismului
a provocat o renaştere a expresiei naţionale de-a
lungul Uniunii Sovietice şi a statelor sale satelit.
Astfel, putem considera naţionalismul forţa
motrice a secolului al XX-lea.
Concepte politice | 17
Naţionalismul, ideologia-cheie a secolului al
XX-lea, este doctrina conform căreia naţiunile au
dreptul la auto-determinare. Gellner (1983, p. 1)
scrie că naţionalismul „este, în primul rând, un
principiu politic, care susţine faptul că unită-
ţile politice şi naţionale trebuie să corespundă”.
Identitatea naţională este vitală din punct de
vedere politic deoarece răspunde unei întrebări
care se află în afara planului democraţiei: cine
este „poporul” care trebuie să se autoguverneze?
Chiar şi astăzi naţiunile şi statele continuă să
se combine dezorganizat. Indiferent de ce ne-ar
spune instinctele, greşim dacă ne imaginăm faptul
că fiecare stat conţine doar o singură naţiune sau că
fiecare naţiune este restricţionată la un singur stat.
Caseta 1.5 stabileşte patru modalităţi prin care
naţiunile şi statele se combină în practică. Primele
două rânduri din acest tabel descriu tipurile de
stat (statul-naţiune, statul multinaţional) în timp
ce ultimele două rânduri indică posibilităţi supli-
mentare pentru grupuri naţionale (naţiuni fără
stat, diasporă). Pentru a înţelege aceste categorii,
este nevoie să apreciem anumite complexităţi
politice ale lumii contemporane.
Prima şi cea mai evidentă categorie din Caseta
1.5 o reprezintă statul-naţiune. Aici, fiecare ţară
conţine doar poporul care aparţine naţiunii sale.
Revoluţia Franceză din 1789 a stabilit ideea
conform căreia statul ar trebui să evidenţieze
interesele şi drepturile cetăţenilor, legate printr-o
identitate naţională unică. Filosoful britanic John
Stuart Mill (1806–73) a fost un avocat timpuriu
şi influent al statului-naţiune unit. Acesta a argu-
mentat faptul că „acolo unde sentimentul naţi-
onalităţii există în orice situaţie, acesta este un
caz prima facie pentru unirea tuturor membrilor
naţiunii sub acelaşi guvern şi oferirea unui guvern
separat pentru aceştia” (1861, p. 392). În prezent,
Islanda este un exemplu de stat-naţiune pur.
Populaţia sa împarte o descendenţă din cadrul
unei insule compacte atât de bine documentată,
încât înregistrările de naşteri ale statului asigură un
laborator perfect pentru cercetarea genetică.
Cu toate că puţine ţări din prezent sunt atât de
omogene precum Islanda, statul-naţiune continuă
să fie, probabil, un termen potrivit atunci când
aducem în discuţie numeroasele ţări în care o
naţionalitate rămâne dominantă din punct de
vedere numeric şi politic. De exemplu, în Franţa,
Germania şi Israel, statul rămâne înrădăcinat
18 | Studiul politicii

Caseta 1.5
Naţiuni şi state
Tip Definiţie Exemplu
Stat-naţiune Stat Un stat cu propria naţiune Islanda
Stat multinaţional Stat Un stat cu mai mult Regatul Unit cuprinde
Stat de o naţiune naţiunile scoţiene şi
welsh, precum şi Anglia
şi Irlanda de Nord
Naţiune fără stat Naţiune O naţiune căreia îi lipseşte Kurzii
statul propriu şi a cărei
patrie este răspândită de-a
lungul a diferite ţări
Diaspora Naţiune O naţiune dispersată în Evreii, armenii
afara patriei sale

într-un sol al unei identităţi naţionale puternice în
pofida prezenţei minorităţilor semnificative: alge-
rienii şi marocanii în Franţa, turcii în Germania
şi palestinienii în Israel (Smooha, 2002). În parti-
cular, Franţa rămâne un stat-naţiune arhetip:
guvernul este aşteptat să pună accent pe interesele
naţiunii ca întreg, presupunându-se ca toţi cetă-
țenii francezi să împartă, în mod egal, drepturile şi
obligaţiile cetăţeniei.
A doua categorie din tabelul 1.5 este statul
multinaţional. Aici există mai mult de o naţiune
în cadrul fiecărei țări, iar asimilarea de către
o naţiune dominantă nu reprezintă o opţiune
realistă. Migrația internaţională mobilizează multe
state, poate majoritatea, în această direcţie. Cu
toate acestea, nu trebuie să privim fenomenul
multinaţionalismului ca fiind unul nou. De
exemplu, Marea Britanie a fost divizată mult timp
între naţiunile engleză, galeză, scoţiană şi irlan-
deză; Canada, între vorbitorii de limbă engleză
şi franceză; Belgia, între vorbitorii de olandeză şi
franceză. Aceste exemple demonstrează faptul că
statele multinaţionale pot dobândi pace internaţi-
onală şi stabilitate politică.
Totuşi, există multe alte cazuri în care divizi-
unile naţionale din cadrul unei ţări au condus la
conflict. De exemplu, statele balcanice precum
Bosnia şi Croaţia au trecut, în anii 1990, prin
conflicte vicioase între grupurile naţionale croate,
musulmane şi sârbe.
Această carte se axează pe state, fie ele state-na-
ţiune sau care au un caracter multinaţional. Însă
există un pericol în această abordare centrată pe
stat: mai exact, faptul că ignorăm modul în care
grupurile naţionale se intersectează cu graniţele
statale. Ultimele două rânduri din Caseta 1.5 se
referă la această posibilitate.
A treia categorie, statul fără naţiune, se
referă la situaţia în care lipseşte un stat- mamă.
De exemplu, kurzii). au locuit într-o regiune
muntoasă din Asia mai mult de 4.000 de ani, iden-
titatea lor naţională fiind bine stabilită. Însă patria
lor este divizată între Iran, Irak, Siria şi Turcia, cu
o perspectivă slabă a unui stat kurd independent
(Harta 1.1). Cele 20 de milioane de kurzi continuă
să fie cea mai extinsă naţiune fără stat.
Categoria noastră finală este diaspora, definită
de către Esman (1996, p. 316) ca un „grup etnic
minoritar de origine migratoare, care păstrează
legăturile sentimentale ori materiale cu ţara de
origine”. Termenul a fost asociat, la început, cu
dispersarea evreilor din patria lor mamă, Palestina,
în urma înfrângerii de către romani în anul 70.
Evreii reprezintă modelul arhetipal, având în
vedere faptul că, în prezent, doar o minoritate
dintre aceştia trăiesc în patria străveche.
Mai există multe alte exemple. Genocidul
armean din 1915/16 i-a împrăştiat pe supravieţu-
itori în patru direcții – în particular înspre Rusia,
Franţa, SUA, Argentina şi Iran. Dintr-o populaţie
globală armeană de aproximativ 10 milioane, doar
aproximativ 3 milioane trăiesc în Armenia.
Diaspora poate exercita o influenţă importată
asupra patriei-mamă, nu doar printr-un flux de

remitenţe, ci şi prin impactul lor asupra politicii.
Cele 20 de milioane de indieni non-rezidenţi (NRIs)
au devenit un grup de presiune pentru reforma
economică în ţara-mamă. Aceste reţele transnaţio-
nale câştigă importanţă, încurajând apariţia naţiu-
nilor virtuale şi demonstrând practicalitatea „naţio-
nalismului de la distanţă” (Anderson, 1998
Harta 1.1 O națiune fără stat: kurzii
Ideologia
Conceptele analizate până acum au fost în mare
parte despre politică, însă ideile joacă, bineînţeles,
un rol în politică. Acţiunea politică este motivată
de ideile pe care oamenii le deţin despre aceasta. O
cale tradiţională de abordare a rolului ideilor este
cea care se realizează cu ajutorul ideologiei. Scopul
nostru aici este de a introduce acest termen fără a
încerca o analiză a fiecărei ideologii specifice.
Spre deosebire de majoritatea conceptelor
politice, termenii de „ideologie”, „stânga” şi „dreapta”
au origine specifică. Prin urmare, putem analiza
lucrurile din punct de vedere istoric. Ideologia a
fost un cuvânt inventat de filosoful francez Antoine
Destutt de Tracy (1754–1836) în timpul anilor 1790,
perioada de după Revoluţia Franceză. De Tracy a
folosit termenul pentru a indica ştiinţa ideilor: idee-
ologie. Noţiunea sa va găsi o nouă disciplină rigu-
roasă, care va crea un plan pentru organizarea politică
şi socială. Acest subiect va începe cu senzaţiile noastre
şi ideile noastre despre acestea, având în vedere faptul
că acestea apar din relaţia noastră cu mediul înconju-
rător. Pe aceste baze, ideologues vor construi un plan
pentru o societate corectă şi raţională.
Concepte politice | 19
Hamilton (1987) defineşte ideologia drept un
sistem de concepţii şi atitudini comune care
susţin un model particular de aranjamente sociale
pe care adepții săi caută să-l promoveze şi să-l
menţină.
Acest punct nu reprezintă atât de mult
proiectul detaliat al lui de Tracy, cât mai degrabă
concepţia sa conform căreia ideile, odată eliberate
de piedicile religioase şi tradiţionale, îşi vor putea
dobândi propria independenţă şi importanţă.
Asemenea Revoluţiei Franceze, ştiinţa ideilor va
fi una modernă, seculară şi raţională, construită
fără referinţe la vechiul regim. Noţiunea ideolo-
giei ca proiect sistematic pentru o nouă ordine
politică rămâne o temă importantă pentru utili-
zarea conceptului.
După cum era de așteptat, schema radicală
a lui de Tracy a fost atacată încă de la început.
Napoleon Bonaparte (conducătorul Franţei între
1804–14, 1815) a căutat să îşi susţină dictatura
printr-un recurs tradiţional la religie. El a negat
ideologiile lui Tracy, considerându-le plictisitoare
şi căutând să răstoarne autoritatea sfântă a monar-
hiei și Bisericii. Napoleon a sugerat faptul că legile
nu trebuie să provină de la ideologii aroganţi, ci de
la „cunoaşterea inimii umane şi a lecţiilor istoriei”
(Eagleton, 1991, p. 67). Napoleon nu şi-a dorit
contactul cu „metafizica vagă” a ideologiei. Această
viziune, conform căreia o perspectivă umanistă
este pusă în opoziţie cu naivii înnebuniţi după
ideile sistemelor ideologice, este foarte întâlnită şi
în argumentele politice.
Cu toate acestea, conceptul de ideologie a
primit cele mai multe critici în cadrul lucrării
filosofului comunist Karl Marx (1818–83).
Marx a considerat ideologia ca fiind iluziile
promovate de clasa conducătoare pentru a-şi
legitima poziţia: „ideile clasei conducătoare sunt
în fiecare epocă ideile conducătoare” (Marx şi
Engels, 1845/6). Pentru Marx, ideologia a servit
la muşamalizarea fisurilor sistemului capitalist.
Deşi considerăm, în prezent, marxismul în sine
drept ideologie, Marx a văzut ideologia şi ştiinţa
ca pe niște concepte opuse. El a pretins faptul
că funcţia ideologiei a fost de raţionalizare a
structurii claselor din societatea existentă. Prin
condamnarea ideologiei ca iluzie, tratamentul lui
Marx se află în contrast direct cu noţiunea origi-
nală a lui de Tracy.
20 | Studiul politicii
În identificarea utilizării contemporane a
„ideologiei”, punctul-cheie este acela că termenul a
încetat să mai semnifice analiza ideilor. În schimb,
a început să denote pachetele de idei în sine.
Utilizarea modernă principală a ideologiei este de
a descrie orice sistem de idei care oferă o relatare
explicită a:
 Naturii umane;
 Organizării adecvate şi a relaţiilor dintre stat
şi societate;
 Poziţiei individului în cadrul ordinii prescrise.
De exemplu, liberalismul priveşte indivizii ca
fiind cei mai buni judecători ai propriilor interese,
pledând pentru o societate tolerantă care maximi-
zează libertatea personală şi favorizează un guvern
limitat, dar ales în mod liber.
Ce perspective politice sunt ideologii repre-
zintă o problemă de raţionament. Marxismul
este, cu siguranţă, un exemplu, iar fascismul este,
de obicei, considerat un altul cu toate că liderii
fascişti şi-au identificat doctrina ca fiind una care
oferă prioritate mai degrabă acţiunii decât analizei.
Cu toate acestea, este îndoielnic faptul că toate
„ism”-ele ar trebui considerate ideologii. Chiar şi
liberalismul, perspectiva dominantă a lumii vestice
contemporane, preferă să le permită indivizilor
să-şi aleagă propriul stil de viaţă decât să le impună
o singură formulă ideologică.
În orice caz, etapa ideologiei explicite care a
început odată cu Revoluţia Franceză a încetat, cu
siguranţă, în secolul al XX-lea odată cu înfrângerea
fascismului în 1945 şi prăbuşirea comunismului
la sfârşitul anilor 1980. Bell a menţionat pentru
prima dată The End of Ideology (Sfârşitul ideologiei)
în 1960:
Problema generaţiei [post-universitare recente]
este mai puţin „frica de experienţă” cât mai
degrabă incapacitatea de a-şi defini „duşmanul”.
O persoană poate avea motivaţii şi pasiuni
atunci când ştie împotriva cui să lupte. Scriitorii
anilor ’20... au dispreţuit moravurile burgheze.
Radicalii anilor ’30 au luptat împotriva „capita-
lismului”, iar mai târziu împotriva fascismului,
iar câţiva împotriva stalinismului. În prezent, cine
este duşmanul din punct de vedere intelectual şi
emoţional împotriva căruia trebuie să luptăm?
(1960, p. 286).
După aceea a urmat Fukuyama cu The End
of History and the Last Man (Sfârşitul istoriei şi
ultimul om) în 1992:
Putem fi martori nu doar la sfârşitul Războiului
Rece sau la trecerea unei perioade particulare în
istoria de după război, ci şi la sfârşitul istoriei ca
atare: mai exact, punctul final al evoluţiei ideo-
logice a omenirii şi universalizarea democraţiei
liberale vestice ca formă finală a guvernului uman
(1992, p. 4).
Trebuie să fim întotdeauna conştienţi de
faptul că lucrurile nu sunt aşa cum erau înainte.
Curentele internaţionale, precum preocupările
pentru mediu, feminismul, fundamentalismul
islamic şi criticile islamice ale materialismului
vestic continuă să predomine în secolul al XXI-lea.
Pentru adepții lor, aceste cauze definesc prietenii
şi duşmanii; cu siguranţă, acestea sunt suficiente
pentru a îndepărta sfârşitul istoriei.
În continuare, trebuie să ne îndoim că aceste
idei, valori şi priorităţi constituie ideologii în
sensul clasic. În mod particular, pare inutilă
descrierea islamului ca ideologie, când poate fi
numit exact o religie. Însă de ce trebuie să numim
problema de mediu o ideologie, când putem doar
s-o definim ca politică? Pentru a descrie orice
perspectivă, poziţie sau prioritate ca ideologie,
înseamnă a extinde termenul într-un mod care are
o legătură redusă cu interpretarea sa originală, ca
fiind un sistem de idei coerent, modern şi secular.
Stânga şi dreapta
Cu toate că este posibil ca vremea ideologiei să
fi trecut, termenii stânga şi dreapta continuă să
fie folositori în înţelegerea politicii contemporane
şi în special a celei comparate. La fel ca ideologia,
termenii de stânga şi dreapta necesită elaborare,
pentru a putea fi folosiţi cu cât mai multă claritate.
Stânga şi dreapta (sau aripa stângă şi cea dreaptă)
implică poziţii opuse pe o dimensiune ideologică.
Totuşi, conţinutul acestei dimensiuni variază
în funcţie de ţări şi timp. Pe larg, stânga este
asociată cu egalitate, drepturi umane şi reformă,
în timp ce dreapta favorizează tradiţia, autori-
tatea stabilită şi urmărirea interesului naţional.
În trecut, stânga suporta proprietatea publică
a industriei; în prezent, aceasta rămâne adepta
regularizării afacerilor.

Caseta 1.6
Teme ale programelor electorale ale partidelor de stânga şi de
dreapta, 1945–98
Stânga
Pace
Internaţionalism
Democraţie
Planificare şi proprietate publică
Protejarea comerţului
Securitate socială
Educaţie
Sindicate
Notă: Bazat pe programele de partid din 50 de democraţii
Sursă: Adaptat din Budge (2006), p. 429.
Asemenea ideologiei, originile conceptului îşi
au originea în Franţa revoluţionară. În adunările
legislative ale perioadei, nobilii regalişti stăteau la
dreapta conducătorului, în poziţia tradiţională de
onoare; radicalii şi oamenii de rând erau poziţionaţi
la stânga. A fi la dreapta implica suportul pentru
interesele aristocratice, regale şi clerice; în contrast,
stânga favoriza o republică seculară şi libertăţi civile.
Până în prezent, poziţionările din ambele Camere
ale parlamentului francez continuă să reflecte
perspectiva ideologică a unui partid.
Cuvintele stânga şi dreapta continuă să fie
întâlnite în clasificarea partidelor politice, în
special în Europa de Vest. Conceptele continuă
să răsune printre activiştii partidelor, repetându-se
în această carte. Rămâne un sâmbure de adevăr
în comentariul lui Sartori (1976, p. 78), conform
căruia „ceea ce ne obligă să utilizăm distincţia
stânga-dreapta este faptul că aceasta pare să fie cea
mai detectabilă şi constantă cale prin care nu doar
masele, ci şi elitele, percep politica”.
Cercetările sugerează faptul că majoritatea
alegătorilor din democraţiile vestice se pot situa
la stânga sau la dreapta chiar dacă mulţi dintre
aceştia compară denumirile cu un anumit partid
sau clasă – socialiştii la stânga, conservatorii
la dreapta (Mair, 2009, p. 210). Cu siguranţă,
termenii au supravieţuit declinului ideologiilor pe
care le-au desemnat atâta timp. Acestea călătoresc
de-a lungul lumii democratice, permiţându-ne să
comparăm multe partide şi programe între ţări şi
de-a lungul timp.
Concepte politice | 21
Dreapta
Forţe armate
Mod de viaţă naţional
Autoritate, moralitate şi constituţie
Piaţa liberă
Comerţul liber
Armonie socială
Lege şi ordine
Drepturi şi libertate
Problemele specifice asupra cărora concurează
aceste tendinţe au variat. Stânga şi dreapta sunt cel
mai bine văzute ca denumiri pentru recipientul
ideilor mai degrabă decât idei bine definite în sine.
Recipientul pentru stânga este marcat cu „refor-
matori şi modernizatori”; cel de dreapta cu „tradi-
ţionalişti şi conservatori”.
În special în Europa de Vest, termenii au
fost mult timp asociaţi cu problema proprietăţii
publice; stânga (socialişti şi comunişti) favorizând
naţionalizarea, iar dreapta (cu excepţii la extremă)
o piaţă liberă. Odată cu adoptarea generală a
economiei de piaţă, conceptele de stânga şi
dreapta au pierdut teren. Chiar şi aşa, continuă să
existe câteva contraste difuze. În general, stânga
suportă principiul egalităţii şi al politicii pentru
reducerea inegalităţii; dreapta este mai deschisă să
accepte inegalităţile naturale. Trebuie să luăm, de
asemenea, în considerare faptul că stânga este mai
ideologică, iar dreapta mai puţin ideologică. Cu
toate acestea, ar fi o greşeală să fixăm termenii cu
o precizie artificială care să nege evoluţia naturală
a agendei politice.
Examinând perioada 1945–98, Budge (2006)
rezumă aceste subiecte în programele adoptate de
partidele de stânga şi de dreapta în 50 de democraţii
(Caseta 1.6). Analiza sa completează substanţial pe
scheletul distincţiei dintre stânga şi dreapta. Budge
ia în considerare nu doar contrastul familiar dintre
proprietatea publică şi piaţa liberă (cu toate că unii
adepţi ai dreptei , precum fasciştii, nu au favo-
rizat niciodată o piaţă liberă). Acesta identifică, de
22 | Studiul politicii
asemenea, diviziuni politice şi filosofice mai largi:
de exemplu, cea dintre suportul stângii pentru
internaţionalism şi accentul pus de dreapta pentru
protejarea unui stil de viaţă naţional. În timp ce
stânga îmbrăţişează democraţia, dreapta eviden-
ţiază respectul pentru autoritate şi moralitate
tradiţională.
Putem fi siguri de faptul că, peste 50 de ani,
conţinutul Casetei 1.6 ar putea fi foarte diferit. Cu
toate acestea, contrastele evidente expuse – dintre
progres şi ordine, reformă şi stabilitate, ştiinţă şi
tradiţie – pot persista.
 titlu capitol running | 23

Surse de
Surse de cercetare pentru Capitolul 1
cercetare
Pasul următor Crick (2000) este o examinare vie a naturii politicii

Lecturi Stoker (2006) şi Hay (2007) sunt lecturi alternative ale lui Crick.
Guvernarea este acoperită de Kjaer (2004). Pentru clasificarea guver-
suplimentare nelor vezi Dahl et al. (2003), pentru democraţie; Brooker (2009) şi Linz
(1975), pentru non-democraţie; şi Zakaria (2003), pentru regimuri
aflate la mijloc. Pentru stat, van Creveld (1999) pune accent pe apariţia
statului, în timp ce Hay et al. (2005) se concentrează pe probleme
recente. Jackson (2007) examinează evoluţia suveranităţii. Calhoun
(1997) asigură o analiză accesibilă a naţionalismului. Pentru putere,
vezi Lukes (1974) cu o interpretare radicală; Smith (2009) discută
despre putere şi stat. Watt (1982) abordează autoritatea, Lipset (1960)
examinează legitimitatea, Heywod (2007) introduce ideologia, iar Mair
(2007) analizează stânga şi dreapta.

Surse on-line Global Gateway, Librăria Congresului

Legături la surse asupra ţărilor lumii
http://www.loc.gov/rr/international/portals.html

Portalul IPSA
Topul primelor 300 de site-uri în ştiinţe politice
http://ipsaportal.unina.it/final.html

Surse Politice pe Net

Link-uri către site-uri politice
http://www.politicalresources.net

Resursele ştiinţelor politice ale lui Richard Kimber, Universitatea Keele

Link-uri către site-uri politice
http://www.psr.keele.ac.uk/

World Factbook, CIA

Profilurile ţărilor şi mai mult, aduse la zi în mod regulat
http://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/

Colecţiile politice ale lui Zarate

Liderii lumii începând cu 1945
http://terra.es/personal2/monolith/home.htm
Capitolul 2
Abordări teoretice

Î
Abordarea instituţională 25 n acest capitol, introducem abordări teoretice majore ale procesului de
studiere a politicii. Studiul contemporan al politicii este marcat de o
Abordarea behavioristă 28 varietate de perspective care s-au dezvoltat în stadii diferite ale istoriei
disciplinei şi care continuă să se influenţeze unele pe altele până în prezent.
Abordarea structurală Prin studierea acestor abordări, putem câştiga o viziune a diferitelor
moduri în care poate fi studiată politica.
Abordarea alegerii raţionale
Cum putem defini „abordările”? Acestea sunt moduri de înţelegere:
Abordarea interpretativă „set de atitudini, înţelegeri şi practici care definesc un anumit model de
studiu al ştiinţelor politice” (Marsh şi Stoker, 2010, p. 18). Abordările
Concluzie sunt şcoli de gândire care ne influenţează modul de aplicare al cercetării
politice, stucturând întrebările pe care le punem şi limitând răspunsu-
Prezentarea surselor rile pe care le putem obţine.
Valoarea folosirii abordărilor constă în faptul că acestea ne permit
să fim stăpânii și nu victimele acestora. Celebrul comentariu al lui
Keynes (1936, p. 381) despre economie este în concordanță cu
eforturile noastre: „oamenii practici, care se consideră a fi scutiţi de
orice influenţe intelectuale, sunt de obicei sclavi ai vreunui economist
defunct”. Abordările merită o consideraţie explicită deoarece acestea
evidenţiază subiecte care merită a fi studiate, permiţându-ne să ne
poziţionăm cercetarea în contextele stabilite.
Acest capitol examinează cinci astfel de abordări: instituţională,
behavioristă, structurală, alegere raţională (rational choice) şi interpre-
tativă. Pentru simplitate, evităm toate subdiviziunile din cadrul fiecărei
perspective (Lichbach şi Zuckerman, 2009; Marsh şi Stoker, 2010).
Ordinea discuţiei reflectă evoluţia istorică a politicii mai degrabă ca
disciplină academică decât ca progres logic specific.
Vom sugera faptul că abordarea instituţională oferă o rută naturală
în cadrul studiului comparat al aspectelor legate de guvernare în demo-
craţiile liberale în timp ce abordarea structurală asigură un cadru istoric
pentru analiza mai largă a politicii comparate. Abordarea behavioristă
contribuie, de asemenea, la descoperiri folositoare, un număr mare
dintre acestea fiind comparate, iar multe dintre ele introduse în Partea
a II-a. Încă fundamentale pentru analiza politică, alegerea raţională şi
abordările interpretative se leagă mai puţin de politicile comparate.

Abordarea instituţională
Studierea instituţiilor de guvernământ reprezintă un scop central al
ştiinţelor politice, în general, şi al politicilor comparate, în particular.
Aceasta a asigurat bazele disciplinei, creând un fundament pe care s-au
dezvoltat alte abordări şi prin raportare la care acestea pot fi compa-
rate. Evaluarea instituţiilor rămâne o parte din repertoriul analitic al
majorităţii politologilor – incluzându-i pe cei care nu şi-ar dori să fie
etichetaţi ca instituţionalişti.

25
26 | Studiul politicii
O instituţie este o organizaţie formală, adesea
cu un statut public, ai cărei membri interacţio-
nează bazându-se pe rolurile specifice pe care le
îndeplinesc în cadrul organizaţiei. În politică, o
instituţie se referă, în mod tipic, la un organ de
guvernare mandatat de constituţie.
În plus, o abordare instituţională este esenţa
disciplinei (şi a acestei cărţi), ducându-ne în
zona care distinge politica ca domeniu de studiu
distinct. Aşa cum a scris Eulau (1963, p. 10):
Dacă există vreun subiect pe care politologii îl
pot pretinde exclusiv pentru ei, un subiect care
nu necesită achiziţia instrumentelor analitice ale
domeniilor învecinate şi care îşi susţine pretenţia
unei existenţe autonome, acesta este, bineînţeles,
o structură politică formală.
Instituţiile sunt, în mod particular, importante
în democraţiile liberale deoarece „pasul decisiv
spre democraţie îl reprezintă mutarea puterii de la
un grup de oameni la un set de reguli” (Przeworski,
1991, p. 14). Orice studiu al guvernului şi al poli-
ticii din democraţiile liberale trebuie să fie, în
parte, un studiu al instituţiilor.
În pofida importanţei lor, nu există o teorie
unică a instituţiilor. Abordarea instituţională
atrage atenţia, mai degrabă, asupra unei zone
de studiu, decât să ofere un program cu metode
proprii. Totuşi, adepţii săi au considerat natura
instituţiilor şi au examinat rolul acestora în cadrul
sistemelor politice, iar aceste observaţii vor fi
enumerate în rândurile următoare.
În general, termenul de „instituţie” se referă
la organizaţiile majore ale guvernului naţional,
în mod particular cele specificate în constituţie.
Aceste entităţi posedă, adesea, personalitate legală,
obţinând privilegii şi obligaţii în cadrul legii; în
acest sens, acestea sunt tratate ca actori reali. În
mod implicit, un accent specific pus asupra insti-
tuţiilor în analiza politică afirmă originile ştiinţelor
politice în examinarea constituţiilor şi a statului.
Cu toate acestea, conceptul unei instituţii
radiază în trei direcţii. Prima extensie este îndrep-
tată asupra altor organizaţii de guvernământ care pot
avea o bază constituţională mai puţin sigură, precum
birocraţia şi guvernul local. A doua extensie este
îndreptată asupra altor organizaţii politice care nu
sunt parte a guvernului, mai exact partidele politice.
Este de remarcat faptul că, odată ce ne mutăm din
centrul structurilor constituţionale în aceste direcţii,
termenul de „organizaţie” tinde să înlocuiască
termenul de „instituţie”, oferind posibilitatea struc-
turilor politice să evolueze spre tradiţii mai generale
de analiză organizaţională (Scott, 2007).
A treia extensie a conceptului este mai impor-
tantă şi mai uşor de dezbătut. Definim instituţiile,
în mod concret, drept corpuri cu adrese, numere
de telefon şi site-uri web. Însă termenul e folosit,
uneori, într-un context mai general, pentru a denota
orice practică politică stabilită şi recunoscută. De
exemplu, cercetătorii se referă la instituţionalizarea
corupţiei din Rusia, termen care implică faptul că
abuzul funcţionarilor publici pentru câştigul privat
a devenit o rutină acceptată a vieţii politice – o
instituţie – în sine. Această carte este preocupată, în
primul rând, de instituţiile formale de guvernare şi
vom folosi termeni precum „regimuri” şi „practici”
pentru a indica reglementări neoficiale precum
corupţia. Atunci când „instituţia” este echivalată
cu orice practică socială sau politică, termenul este
lărgit prea mult (Rothstein, 1996).
Analiza instituţională presupune faptul că
poziţiile din cadrul organizaţiilor sunt mai impor-
tante decât oamenii care le ocupă. Această axiomă
ne permite să discutăm mai mult despre roluri
decât despre oameni: despre funcţia de preşedinte
mai mult decât despre preşedinţi, despre legislative
mai mult decât despre legiuitori şi despre sistemul
juridic mai mult decât despre judecători. Astfel,
capacitatea instituţiilor de a influenţa comporta-
mentul membrilor săi sugerează faptul că științele
politice, la fel ca alte ştiinţe sociale, reprezintă mai
mult decât o ramură a psihologiei.
Instituţiile au reguli și se așteaptă ca membrii
lor să le urmeze. Aceste reguli asigură scheletul pe
care membrii ataşează practici neoficiale proprii.
Astfel, este nevoie de un accent suplimentar pus
asupra indivizilor pentru înţelegerea convenţiilor
nescrise de care este nevoie pentru organizarea
funcţiei. Însă, în cadrul tradiţiei instituţionale,
aceste coduri sunt folosite pentru construirea orga-
nizaţiei formale în sine.
Abordarea instituţională oferă două motive
principale pentru presupunerea faptului că orga-
nizaţiile formează comportamentele. În primul
rând, prin prisma faptului că asigură beneficii şi
oportunităţi, instituţiile formează interesele perso-
nalului său. Angajaţii dobândesc interese precum
apărarea organizaţiei lor împotriva celor din afară
şi asigurarea progresului personal în cadrul struc-
turii. Odată ce o organizaţie plăteşte salarii, aceasta
posedă propria forţă defensivă. Aşa cum au scris
March şi Olsen (1984, p. 738):

Agenţia birocratică, comitetul legislativ şi Curtea
de Apel sunt arene ale luptei forţelor sociale, dar
sunt şi colecţii de proceduri şi structuri operaţi-
onale standard, care definesc şi apără interesele.
Aceştia sunt actori politici în dreptul lor.
În al doilea rând, interacţiunea susţinută dintre
angajaţi încurajează apariţia unei culturi instituţi-
onale sau a unei priviri de ansamblu care uneşte
această forţă într-o unitate de luptă efectivă.
Instituţiile generează norme care, la rândul lor,
formează comportamentul. Un punct forte al
abordării instituţionale este, mai exact, această
capacitate de a explica originile intereselor şi cultu-
rilor decât doar a le lua de bune.
În practică, instituţiile au activități cauzate de
așteptările celorlalți şi nu pentru că ar avea vreun
motiv politic mai profund. Atunci când un comitet
legislativ ţine audieri asupra unui subiect, acesta pare
să fie concentrat mai degrabă asupra faptului de a fi
văzut făcându-şi datoria decât de a rezolva problema.
Abordarea instituţională, mai mult decât oricare alta,
sugerează faptul că o mare parte din acţiunea politică
este înţeleasă mai bine prin referinţa la această logică
a adecvării decât la logica consecinţelor.
De exemplu, atunci când un preşedinte vizi-
tează o zonă devastată de inundaţii, acesta nu
urmăreşte, în mod necesar, să direcţioneze operaţii
de salvare sau să obţină vreun alt rezultat decât
acela de a fi văzut făcându-şi datoria de a arăta
interes. În sine, vizita îşi atinge rolul de îndeplinire
a aşteptărilor care se nasc din poziţia instituţională
a actorului. „Nu este suficient să faci ceva, trebuie
să și stai acolo”, spunea Ronald Reagan, un preşe-
dinte care a folosit foarte mult logica adecvării.
Atunci când o instituţie este aşteptată să acţioneze,
membrii săi sunt aşteptaţi să fie auziţi întrebând
„ce am făcut ultima dată când s-a întâmplat acest
lucru?”, precum şi „care este cel mai potrivit lucru
pe care putem să-l facem în această situaţie?”.
Acest accent pus asupra aspectului simbolic
sau ritualic al comportamentului politic se află în
contrast cu perspectiva politicienilor şi a birocraţilor
Logica adecvării (logic of appropriateness) se referă
la acţiunile pe care le adoptă membrii unei insti-
tuţii pentru a se conforma propriilor sale norme.
De exemplu, un şef de stat îşi va executa datoriile
ceremoniale deoarece aceasta este o obligaţie
oficială. În schimb, logica consecinţelor (logic of
consequences) denotă un comportament îndreptat
spre obţinerea unui scop individual precum
promovarea sau realegerea.
Abordări teoretice | 27
ca actori raţionali şi instrumentali care îşi definesc
scopurile în mod independent faţă de organizaţia
pe care o reprezintă. În cel mai restrâns mod, insti-
tuţiile stabilesc regulile jocului în cadrul căruia indi-
vizii îşi urmăresc obiectivele (Shepsle, 2006).
Analiza instituţională poate fi statică, bazată
pe examinarea funcţionării şi a relaţiei dintre insti-
tuţii la un moment dat. Însă cercetătorii din cadrul
acestei abordări dau dovadă de un interes crescut
în evoluţia instituţională şi efectele ei. Instituţiile
posedă o istorie, o cultură şi un trecut, care încor-
porează, în mod frecvent, tradiţii şi valori fonda-
toare. Într-un proces de instituţionalizare, acestea
cresc adesea „precum recifurile de corali, printr-o
acumulare lentă” (Sait, 1938, p. 18). Multe insti-
tuţii se consolidează natural în timp, dezvoltân-
du-şi procedurile interne şi devenind acceptate de
actorii externi ca parte a aparatului guvernamental;
cu alte cuvinte, instituţia devine parte dintr-o
reţea, iar prin acest lucru îşi întăreşte poziţia.
Instituţionalizarea este definită de Huntington
(1968) drept „procesul prin care organizaţiile
dobândesc valoare şi stabilitate” de-a lungul
timpului. O organizaţie precum cea legislativă
este instituţionalizată dacă se distinge, în mod
clar, de mediul său, posedă o complexitate
internă şi urmează reguli de procedură clare.
Prin faptul că instituţiile particulare dau dovadă
de un mod de funcţionare stabilit şi acceptat,
acestea dobândesc mobilitate şi persistenţă (Pierson,
2004). În cadrul unui congres constituţional vor
fi exprimate multe neclarităţi legate de beneficiile
adoptării unui guvern parlamentar, însă generaţia
următoare va favoriza trecerea la un sistem prezi-
denţial (sau viceversa). Asemenea constituţiilor,
instituţiile sunt instrumente prin care trecutul
constrânge prezentul. Inerţia instituţională poate,
eventual, să deterioreze performanţa însă, chiar şi
aşa, este nevoie de o coordonare considerabilă a
unei categorii de actori, înainte ca restructurarea
peisajului instituţional să fie posibilă. „Diavolul pe
care îl ştii este mai bun” este o regulă care salvează
multe construcții cu probleme de la dispariție. Prin
urmare, studiul instituţiilor este studiul stabilităţii
politice mai degrabă decât al schimbării. Aşa cum
explică Orren şi Skowronek (1995, p. 298):
Instituţiile sunt văzute ca stâlpi ai ordinii în cadrul
politicii, ca structuri care îi împrumută statului
integritatea sa, îi facilitează operaţia de rutină şi
28 | Studiul politicii
produc continuitate în faţa potenţialelor forţe
destabilizatoare. Politica instituţională este politica
uzuală, normală sau politica în echilibru.
Care este valoarea instituţiilor pentru un sistem
politic? Răspunsul la această întrebare ne va ajuta
atât să înţelegem omniprezenţa sa în cadru demo-
craţiilor liberale, cât şi să identificăm anumite limite
ale democraţiilor neliberale şi ale regimurilor autori-
tare mai puţin instituţionalizate. Contribuţia insti-
tuţiilor se află în capacitatea lor de a-şi lua angaja-
mente pe termen lung, care sunt mult mai credibile
decât cele ale unui singur angajat, construind astfel
încrederea. De exemplu, guvernele pot împrumuta
bani la dobânzi mai mici decât cele disponibile
funcţionarilor de stat individuali. În mod similar,
un guvern poate înainta promisiuni verosimile de
achitare a datoriilor de-a lungul unei generaţii, un
angajament care nu se află neapărat în afara contac-
tului cu debitorii individuali.
Instituţiile oferă şi previzibilitate. Atunci când
vizităm un birou guvernamental, o facem cu aşteptări
legate de comportamentul membrilor personalului,
deși nu ştim absolut nimic despre indivizii în cauză.
Un context instituţional comun uşurează sarcina
dirijării afacerilor dintre străini. Astfel, în cadrul şi
în afara politicii, instituţiile ajută la unirea societăţii,
extinzând legăturile a ceea ce ar fi posibil pentru indi-
vizii care acţionează singuri (Johnson, 2001).
O abordare instituţională poate fi îndreptată
spre interior. Aici trebuie evidenţiate două limite
particulare. În primul rând, anumite instituţii sunt
create, în mod explicit, pentru a rezolva anumite
probleme particulare. Poate ar trebui să ne concen-
trăm mai mult pe aceste momente istorice-cheie
care permit creativitatea instituţională. Aceste
perioade, chiar dacă nu sunt comune, ne permit
să privim instituţiile mai mult ca pe produse ale
acţiunii politice ale indivizilor, decât doar ca pe o
influenţă asupra acesteia.
În al doilea rând, instituţiile guvernamentale
acţionează foarte rar independent de forţele sociale,
în special în ţările mai sărace, mai simple şi non-de-
mocratice. Câteodată, preşedintele este preşedinţia
şi întreaga suprastructură a guvernului reprezintă
o faţadă în spatele căreia reţelele şi schimburile
personale continuă să conducă politica înainte –
sau înapoi. De exemplu, în cazul extrem al statelor
comuniste, instituţiile formale ale guvernului erau
controlate de partidul conducător, iar partidul
era, la rândul său, monitorizat de poliţia secretă.
Guvernul era servitorul, şi nu stăpânul, iar institu-
ţiile sale deţineau o independenţă redusă.
Chiar şi în democraţiile liberale, merită întot-
deauna să ne punem întrebarea ale cui interese
beneficiază de un anumit aranjament instituţional.
Aşa cum o instituţie poate fi creată pentru anumite
scopuri, la fel poate supravieţui prin servirea celor
bogaţi şi puternici. De exemplu, inerţia politică
inerentă prin separarea puterii din Washington
funcţionează, cu siguranţă, în avantajul celor care
beneficiază cel mai mult de structura existentă a
societăţii americane. Instituţiile îşi pot întări bazele
prin asigurarea unui beneficiu colectiv, însă nu ar
trebui să uităm faptul că suportul intereselor puter-
nice din societate asigură stabilitate suplimentară.
Un accent mai redus pus asupra instituţiilor şi al
evoluţiei lor riscă ignorarea acestei baze mai largi.
În ansamblu, instituţiile trebuie văzute ca
elemente centrale ale politicii liberal-democratice.
Instituţiile guvernului sunt instrumentele prin
care sunt formate, procesate şi câteodată rezolvate
problemele politice. Acestea asigură o sursă majoră
de continuitate şi previzibilitate. Acestea stabilesc
mediul în care operează actorii politici şi, într-un
anumit grad, îşi structurează interesele, valorile şi
preferinţele. Abordarea instituţională nu asigură
nicio teorie dezvoltată, însă oferă observaţii despre
dezvoltarea şi funcţionarea instituţională care
poate ancora studii ale unor cazuri specifice.
Abordarea behavioristă
În anii 1960, unitatea de analiză favorizată, în
general în cadrul ştiinţelor politice americane, s-a
mutat de la instituţii spre comportamentul indi-
vidual. Accentul s-a mutat dinspre sistemele elec-
torale spre alegători, dinspre legislative spre legiu-
itori, dinspre preşedinţii spre preşedinţi. Doctrina
principală a behavioriştilor a fost aceea conform
căreia „omul este esențial” mai degrabă decât insti-
tuţiile (Eulau, 1963). Noul program ne-a invitat
să studiem ceea ce fac oamenii în realitate şi nu
documentele constituţionale şi diagramele organi-
zaţionale pe care instituţionaliştii le examinează şi,
câteodată, le celebrează.
Behaviorismul a fost o şcoală de gândire din
ştiinţele politice care a pus un accent mai mare
pe indivizi decât pe instituţii. Accentul era pus
pe alegători şi nu pe alegeri, pe legiuitori şi nu
pe legislative, pe judecători şi nu pe sistemul
judiciar. Scopul mişcării a fost să folosească
metode ştiinţifice pentru a descoperi generalizări
despre atitudinile şi comportamentul politic.

În pofida denumirilor, behavioriștii politici nu
au ignorat atitudinile şi opiniile. Din contră, studiul
opiniei publice a devenit o dimensiune importantă a
cercetării lor aşa cum domeniul comportamentului
electoral se extinde spre studiul atitudinilor alegători-
lor-incluzând ceea ce gândesc oamenii nu doar modul
în care aceştia acţionează în cabina de vot. Mai mult
decât implicând o preocupare exclusivă legată de
acţiuni, termenul „comportament” exprimă accentul
pus pe realitatea politică mai mult decât pe discursul
oficial, pe indivizi mai mult decât pe instituţii şi pe
explicaţia ştiinţifică mai mult decât pe descrierile
libere ale instituţionaliştilor. Acesta a asigurat o cerere
puternică pentru un nou proiect (Farr, 1995).
De ce s-a îndreptat abordarea principală a
cercetării politice în această direcţie? O influenţă
a fost decolonizarea. În noile ţările independente,
instituţiile de guvernare s-au dovedit a fi de scurtă
durată. Preşedinţii şi apoi generalii conducători
s-au dispensat rapid de constituţiile elaborate scrise
în grabă de experţii vestici înainte de îndepărtarea
finală a puterii coloniale. Era nevoie de o abordare
mai nouă şi mai generală, înrădăcinată mai mult
în realităţile sociale, economice şi politice decât în
ficţiunile constituţionale pentru a înţelege politica
în lumea aflată în curs de dezvoltare.
În plus, în Statele Unite, generaţia de după
război a politologilor era doritoare să aplice tehnicile
inovatoare ale ştiinţelor sociale dezvoltate în cel de-al
Doilea Război Mondial, mai exact cercetările şablon
ale indivizilor obişnuiţi. În acest fel, studiul politicii
poate fi prezentat ca ştiinţă socială, fiind eligibil
pentru fonduri cercetare disponibile în acest scop.
În cadrul tradiţiei behavioriste, instituţiile
nu au fost ignorate cu totul. Mai degrabă studiul
adunărilor, de exemplu, s-a mutat de la aspectele
formale (de exemplu, procedurile prin care un
proiect devine lege) spre comportamentul legislativ
(de exemplu, modul în care membrii şi-au definit
rolul). Astfel, cercetătorii au investigat cadrul social
al reprezentanţilor, înregistrările voturilor indivi-
duale, progresul lor profesional şi dorinţa lor de a
se revolta împotriva liniei partidului. De asemenea,
în cadrul studiului sistemului judiciar, cercetătorii
au început să abordeze, mai degrabă, judecătorii
decât tribunalele pentru analiza lor, folosind tehnici
statistice pentru a evalua modul în care cadrul social
şi atitudinile politice ale acestora le influenţează
deciziile şi – la nivelul cel mai înalt – modul în care
aceştia interpretează constituţia (Segal şi Spaeth,
2002). Ceea ce a contat a fost întreaga complexitate
a modului în care se comportau oamenii în cadrul
mediului lor instituţional.
Abordări teoretice | 29
În practică, abordarea behavioristă şi-a câştigat,
cu adevărat, reputaţia prin studiul oamenilor obiş-
nuiţi. Iniţial în Statele Unite, iar apoi în cadrul
multor altor democraţii vestice, analiza de cercetare
a susţinut generalizări folositoare despre comporta-
mentul alegătorilor, participarea politică şi opinia
publică. Spre deosebire de accentul pus asupra
analizei instituţionale a guvernului, aceste studii
s-au orientat mai mult spre relaţia dintre politică
şi societate, de exemplu arătând felul în care rasa
şi clasa influenţează gradul de participare a oame-
nilor în politică. În acest fel, cercetarea behavioristă
a poziționat politica în cadrul său social.
Odată ce aceste studii se extind de-a lungul
timpului şi în ţări diferite, behavioriștii au început
să redescopere importanţa diferenţelor dintre
naţiuni, câştigând o înţelegere mai bună a modului
în care regularităţile erau cu adevărat regulate şi care
erau specifice locului în care acestea erau dirijate.
În acest fel, comportamentul politic a început să
se reconecteze cu abordarea instituţională, definită
în sens larg. De exemplu, datorită faptului că, în
general, comportamentul alegătorilor depinde de
trăsăturile sistemului electoral, precum stimulen-
tele pe care le asigură pentru votul activ, nu poate
exista un model simplu, universal, de comporta-
ment al alegătorilor. Mai degrabă, cerinţa compa-
rativă este de a înţelege modul în care legile electo-
rale influenţează răspunsul alegătorilor.
Într-un mod similar, este mai probabil ca alegă-
torii să pedepsească, pentru o economie săracă,
un partid aflat la guvernare dacă acest partid
este singurul care guvernează şi nu e parte a unei
coaliţii (Duch şi Stevenson, 2008). Astfel, nu ne
putem aştepta să descoperim legi universale despre
impactul economiei asupra comportamentului elec-
toral; trebuie să recunoaştem faptul că instituţiile
naţionale intervin între performanţa economică şi
răspunsul alegătorilor (Anderson, 2009).
Abordarea behavioristă a generat fundamentul
cercetării pentru diferite capitole ale acestei cărţi.
În termenii săi proprii, behaviorismul a transmis
faptul că: „există puţine zone ale ştiinţelor politice
în care cunoştinţele ştiinţifice să genereze un progres
mai mare în ultimele două generaţii” (Dalton şi
Klingemann, 2007, p. vii). Funcţionând ca model
pentru întreaga disciplină, revoluţia behavioralistă
şi-a urmat cursul. Accentul pus de aceasta pe compor-
tamentul politic de masă a îndepărtat studiul ştiin-
ţelor politice de la preocuparea lor naturală legată de
instituţiile de guvernare. Metodele sale au devenit tot
mai tehnice, iar descoperirile sale tot mai specializate.
30 | Studiul politicii

Caseta 2.1
Persoana, nu postul: comportamentul politic la Casa Albă
În studiul elitelor politice, lucrarea lui Barber The Presidential Character: Predicting Performance in
the White House (Personajul prezidenţial: Anticiparea performanţei din Casa Albă) (1972), a repre-
zentat un exemplu influent al accentului pus pe indivizi şi nu pe instituţii. Barber susţine faptul
că „un anumit preşedinte poate face o diferenţă profundă la un moment dat în cadrul între-
gului proces şi în direcţia politicii naţionale”. Conform autorului, chiar şi speculaţia superficială
„confirmă ideea comună conform căreia omul în sine cântăreşte mai mult decât alţi factori istorici”
(1972, p. 3.
Putem adăuga faptul că fiecare preşedinte îşi lasă amprenta asupra Casei Albe; prin urmare,
supoziţiile noastre referitoare la post reflectă realizările (sau lipsa lor) ocupanţilor anteriori. Postul
formează persoana, însă, în timp, persoana formează postul.
Barber nu a adoptat abordarea cantitativă a abordării behavioriste: el a examinat subiecţii în mod
circular, nu ca pe o colecţie de variabile. Cu toate acestea, analiza sa calitativă s-a născut dintr-o
dorinţă de a înţelege, explica sau chiar anticipa și nu doar din a descrie. El a examinat personali-
tatea, însă cu scopul de a înţelege comportamentul.
Mai specific, Barber a argumentat faptul că diferenţele-cheie ale comportamentului prezidenţial pot fi
anticipate prin prisma noilor deţinători ai posturilor. Acesta a sugerat faptul că două dimensiuni sunt
importante. Prima face referire la cantitatea de energie pe care preşedintele o investeşte în munca sa,
ducând la o diferenţă între modelele active şi cele pasive. A doua are legătură cu situaţia în care un
preşedinte experimentează viaţa politică într-un mod plăcut sau descurajant, ascendent sau descendent,
conducând la o diferenţă între preşedinţii negativi şi cei pozitivi. Clasificarea acestor factori conduce la
o împărţire în patru: preşedinţi activi-pozitivi, activi-negativi, pasivi-pozitivi şi pasivi-negativi.

Clasificarea lui Barber a preşedinţilor americani

Activi Pasivi
Pozitivi John Kennedy Ronald Reagan
Negativi Richard Nixon Dwight Eisenhower

Sursa: Barber (1972).

Apoi Barber a aplicat această schemă preşedinţilor individuali. John Kennedy a reprezentat perso-
najul activ-pozitiv sigur pe sine: „Asta-i o treabă a naibii de bună”, a spus Kennedy cabinetului său.
Richard Nixon – unul dintre anticipările cele mai de succes ale lui Barber – a reprezentat pericu-
losul activ-negativ: „el a fost aproape de a instala o tiranie prezidenţială”, afirmă Barber. Ronald
Reagan este genialul pasiv-pozitiv; după cum susţinea în faimoasa sa afirmaţie, „am auzit că munca
asiduă nu a ucis niciodată pe nimeni, însă de ce să încerc acest lucru?”. Iar Dwight Eisenhower este
şovăielnicul pasiv-negativ, care, conform judecăţii lui Barber, este „avid pentru datorie”.
The Presidential Character exemplifică aplicarea abordării la nivel individual asupra studiului elitelor.
Acesta examinează, în mod sistematic, variaţiile din modul de comportament al preşedinţilor,
demonstrând în acest proces faptul că analiza individuală în politică e mai mult decât un studiu
psihologic al formării personalităţii sau o descriere istorică a marilor conducători.

Behaviorismul a produs o ştiinţă politică care instituţională de dinaintea sa, behaviorismul a

deţinea prea multă ştiinţă şi prea puţină politică. În părut incapabil să se adapteze schimbărilor politice
mijlocul protestelor de la sfârşitul anilor ’60, beha- din acea vreme. Programul de cercetare a devenit,
vioriștii au fost criticaţi pentru pierderea vremii mai degrabă, ortodox decât progresiv; era timpul
atunci când Roma ardea. La fel ca şi abordarea să fie adăugat ceva nou.

Abordarea structuralistă
În analiza politică, abordarea structuralistă a
avut, în parte, o funcţie corectivă a limitărilor
analizei la nivel individual. În punerea pe locul
doi a individului, structuraliştii se aseamănă cu
instituţionaliştii. Cu toate acestea, noţiunea de
structură este mult mai largă şi poate mai adâncă
decât cea de instituţie; putem trimite un mesaj
scris unei instituţii, dar nu unei structuri. Astfel,
punctul de plecare este înţelegerea a ceea ce semni-
fică termenul de „structură”.
Abordarea structuralistă pune accent, în politică,
pe relaţiile obiective dintre grupurile sociale,
incluzând clasele sociale şi statul. Interesele şi
poziţiile variate ale acestor grupuri conducătoare
constituie configuraţia de ansamblu a puterii,
asigurând dinamismul schimbării politice.
Dicţionarul defineşte structura ca o „construcţie
a unui întreg; cadrul său de sprijin”. Structuraliştii
politici urmează această definiţie prin concentrarea
pe relaţia dintre grupurile puternice din societate,
precum birocraţia, partidele politice, clasele sociale,
bisericile şi sistemul militar. Acest ansamblu de
interese asigură structura de la baza politicii institu-
ţionale a partidelor şi a guvernului; este cadrul care
sprijină şi care, în ultimul rând, determină politi-
cile actuale. Această abordare este una sociologică,
oferind întotdeauna importanţă intereselor de clasă,
însă, spre deosebire de o mare parte din marxism,
nu îşi restrânge atenţia la acestea.
Fiecare grup urmăreşte să-şi protejeze propriile
interese şi să îşi susţină propria influenţă politică în
contextul unei societăţi care evoluează mereu, ca
răspuns la schimbările economice, dezvoltările ideo-
logice, politicile internaţionale şi efectele conflic-
telor de grup. Datorită schimbării permanente a
configuraţiei intereselor, structuraliştii pot aborda
schimbările mult mai uşor decât instituţionaliştii.
La fel ca în cazul unui sistem, o structură este
definită prin relaţiile dintre componentele sale.
Elementele în sine, organizarea lor internă şi în
mod special indivizii din cadrul lor, reprezintă
un interes mai scăzut. Structuraliştii au o privire
exclusivă de ansamblu; instrumentul lor este mai
degrabă macroscopul decât microscopul. Prin acest
lucru putem observa contrastul faţă de abordarea
behavioristă. Conform lui Skocpol (1979, p. 291),
structuraliştii „pun accentul pe relaţiile obiective şi
pe conflictele dintre grupuri şi naţiuni diferite, nu
Abordări teoretice | 31
pe interesele, concepţiile sau ideologiile anumitor
actori particulari”.
Indivizii sunt consideraţi un produs al locaţiei
lor sociale, nefiind mai importanţi decât aceasta;
aceştia se află pe locul doi în cadrul marii drame
politice din jurul lor. Ipoteza este că, de-a lungul
unei perioade, grupurile îşi vor apăra intere-
sele personale din cadrul structurii, indiferent de
concepţiile şi acţiunile liderilor şi membrilor lor
dintr-un anumit moment. Aşadar, accentul se pune
pe actorii sociali mai mult decât pe cei individuali.
Însă „adevăratele interese” şi „actorii sociali”
sunt, bineînţeles, termeni impuşi de cercetători.
Cine poate spune unde se află adevăratele interese
ale unui grup şi cum ne putem referi la „acţiunile”
unui grup şi nu ale unei persoane? În practică,
abordarea structuralistă este una generală care
formulează ipoteze generale şi uneori plauzibile
despre natura conflictului dintr-o anumită socie-
tate, trăgând concluzii despre cauze fără a consi-
dera întrebările despre ceea ce s-ar fi întâmplat
dacă aceste presupuse cauze nu ar fi fost prezente.
Relatările interpretative rezultate sunt verosimile,
însă rareori susținute de dovezi care să depăşească
fie o precauţie a unui cercetător social despre
adoptarea de inferenţe cauzale, fie un angajament
al unui istoric faţă de resursele primare.
Putem să observăm opoziţia dintre analiza
structurală şi cea culturală (Capitolul 7).
Perspectiva structurală priveşte cultura drept un
factor cu puţină semnificaţie independentă. De
exemplu, o explicaţie structurală a sărăciei poate
evidenţia interesele contrastante şi poziţiile de
putere ale deţinătorilor de proprietate, clasa-mun-
citoare şi clasa de jos. Prin opoziţie, o explicaţie
culturală poate acorda mai multă greutate valorilor
oamenilor săraci, arătând cum aspiraţiile limitate îi
târăsc pe aceştia într-un cerc al sărăciei care poate
persista de-a lungul generaţiilor. Pentru structura-
lişti, factorul important este cadrul inegalităţii în
sine, nu valorile care limitează anumite familii la
baza ierarhiei. Acest punct, şi întregul impact al
structuralismului, este foarte bine sumarizat de
Mahoney (2003, p. 51):
Esenţa structuralismului este preocuparea legată
de relaţiile obiective dintre grupuri şi societăţi.
Structuralismul susţine faptul că, în general,
configuraţiile relaţiilor sociale formează, constrâng
şi dau putere actorilor în moduri previzibile. În
general, structuralismul ignoră sau refuză explica-
ţiile culturale sau bazate pe valori ale fenomenelor
32 | Studiul politicii

Caseta 2.2
Abordarea structurală: Skocpol despre revoluţii
Relatarea lui Skocpol despre revoluţiile franceză, rusă şi chineză (1979) au oferit un exemplu
influent al unei abordări structurale concentrată pe relaţiile dintre clase şi state mai degrabă decât pe
indivizi. Înaintea studiului său, aceasta a folosit perspectiva behavioristă în mare parte din cercetarea
revoluţiilor, folosind concepte precum privarea relativă pentru a înţelege condiţiile în care oamenii
se pot considera privaţi de ceva (Gurr, 1980). Cu toate acestea, Skocpol a dorit să distingă abordarea
sa structurală de cea axată pe percepţia maselor şi pe motivele liderilor politici:

Faptul este că, din punct de vedere istoric, nicio revoluţie de succes nu a fost „realizată” prin mobili-
zarea maselor, mai exact mişcarea revoluţionară... În ceea ce priveşte cauzele revoluţiilor istorico-sociale,
Wendell Phillips a avut dreptate când a declarat că: „Revoluţiile nu sunt făcute; ele apar” (1979, p. 17).

Aceasta a citat aprobator (1979, p. 18) observația structuralistă a lui Hobsbawm: „Importanţa
evidentă a actorilor din dramă... nu înseamnă şi faptul că aceştia sunt şi dramaturgi, producători şi
scenografi”. Skocpol a considerat condiţiile structurale – relaţiile dintre grupurile din cadrul unui
stat şi, la fel de important, dintre state – fundamentale pentru apariţia revoluţiilor clasice. În mod
specific, acesta consideră faptul că regimurile slabe din punct de vedere internaţional şi ineficiente
din punct de vedere intern au devenit vulnerabile în fața răzvrătirilor atunci când propagandiştii
bine organizaţi au reuşit să exploateze frustrările ţăranilor legate de o ordine veche în care aristo-
craţia deţinătoare de pământ oferea sprijin limitat.
La fel ca alţi structuralişti, dar în contrast cu marxiştii tradiţionalişti, Skocpol a considerat statul –
prin puterea sau slăbiciunea sa – un jucător major în ordinea totală de forţe:

Putem desluşi transformările social-revoluţionare doar dacă vom considera statul, în mod serios, o
macro-structură. Statul conceput corect nu este o simplă arenă în care au loc luptele socio-economice.
Este, mai degrabă, un set de organizaţii administrative, de supraveghere şi militare, conduse, şi mai mult
sau mai puţin susținute, de o autoritate executivă (1979, p. 29).

Declaraţia lui Skocpol referitoare la abordarea revoluţiilor a reprezentat o declaraţie importantă a

abordării structuraliste asupra politicii în general:

Trebuie să fim capabili să identificăm angrenarea complexă şi condiţionată obiectiv a diferitelor acţiuni
ale grupurilor divers situate – o angrenare care construieşte procesul revoluţionar şi noul regim...
Abordarea unui punct de vedere atât de impersonal şi de nesubiectiv – unul care pune accent pe tipurile
de relaţie dintre grupuri şi societăţi – reprezintă o parte din ceea ce poate fi denumită, în mod generic, o
perspectivă structurală a realităţii socio-istorice (1979, p. 18).

Aproape 25 de ani mai târziu, Skocpol poate privi înapoi la realizările abordării structuraliste şi la
metoda sa de istorie comparată:

Analiza istorică comparată a atins, cu siguranţă, vârsta majoratului în ultimul sfert de secol. Până
acum, analiza istorică comparată şi-a susţinut locul de onoare ca fiind una dintre cele mai productive
abordări de cercetare din cadrul ştiinţei sociale moderne, alături de behaviorism, alegerea raţională şi
genurile interpretative (2003, p. 424).

sociale. De asemenea, structuralismul se opune În principiu, structurile pot fi examinate fără

abordărilor care explică rezultatele sociale doar – referire la istorie. Esenţa oricărei structuri, fizică
sau în primul rând – în termenii stărilor psiholo- sau politică, se află în modul în care părţile sale
gice, ai proceselor de luare a deciziilor individuale formează un echilibru stabil. Modul în care struc-
sau ai altor caracteristici de la nivel individual. tura apare în prim-plan reprezintă, pentru un

susţinător pretenţios al acestei abordări, o problemă
secundară sau chiar irelevantă. Pentru a aprecia de
ce un pod este stabil, trebuie să înţelegem modul în
care părţile sale componente se menţin în echilibru;
istoria construcţiei structurii nu a ajuns la final (cel
puţin până se prăbuşeşte şi vina este împărţită).
Pentru a rămâne cu picioarele pe pământ, cele
mai cunoscute lucrări structurale din științele politice
au adoptat o abordare istorică explicită, căutând să
înţeleagă modul în care competiţia dintre grupurile
puternice duce la rezultate specifice precum regimul
democratic sau autoritar şi un sistem format din
două sau mai multe partide. Autorii unor astfel de
studii recunosc faptul că, în realitate, politica este
mai mult luptă decât echilibru. Abordarea este struc-
turală în spirit, însă metoda, în practică, este istorie
comparată, oferindu-ne un alt contrast prin gene-
ralizările neistorice favorizate de behavioriști şi prin
descrierile, uneori statice, ale instituţionaliştilor.
Lucrarea lui Barrington Moore Jr Social Origins
of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in
the Making of the Modern World (Originile sociale ale
dictaturii şi democraţiei: stăpân şi ţăran în construirea
lumii moderne) (1966) a făcut cel mai mult pentru
a construi acest format. Moore a căutat să înţeleagă
de ce democraţia liberală s-a dezvoltat mai devreme
şi mult mai uşor în Franţa, Anglia şi Statele Unite
decât în Germania şi Japonia. El a sugerat faptul
că strategia clasei întreprinzătoare aflate în ascen-
siune era variabila-cheie. Acolo unde burghezia
a evitat alierea cu proprietarii funciari în luptele
lor cu ţăranii, precum în Regatul Unit, tranziţia
democratică a fost una relativ paşnică. Acolo unde
proprietarii funciari au implicat clasele întreprinză-
toare într-o campanie comună împotriva ţăranilor,
precum în Germania, rezultatul a fost un regim
autoritar care a amânat dezvoltarea democraţiei.
Deşi cercetarea anterioară a calificat multe
dintre judecăţile lui Moore, studiul său a demon-
strat valoarea cercetării relaţiilor structurale dintre
grupuri şi clase în timp ce acestea evoluează pe
perioade îndelungate (Mahoney, 2003). El a
ridicat întrebări comparative importante, oferin-
du-le răspunsuri printr-o relatare a modului şi a
timpului în care relaţiile de clasă se dezvoltă şi
evoluează. Moore nu doar a exemplificat abordarea
structurală, ci a şi ajutat la definirea ei.
Abordarea structurală a dus la – şi a părut
întărită de – o gamă largă de studii istorice precum
cele ale lui Barrington Moore şi Skocpol. Este o
abordare care s-a format pe fundaţii marxiste fără a
se limita la analiza de clasă. Aceasta ridică întrebări
mari, iar prin selectarea răspunsurilor din trecut
Abordări teoretice | 33
ea interoghează istoria fără a se limita la crono-
logie. Mulţi autori care lucrează în această tradiţie
au afirmaţii puternice despre poziţiile adoptate de
anumite grupuri şi clase; interesele sunt tratate
adesea ca actori, conducând la generalizări ambiţi-
oase care necesită verificare prin cercetare istorică.
Cu toate acestea, abordarea structurală, în forma
studiilor comparative istorice, s-a dovedit a fi o
abordare constructivă pentru cercetarea politică.
Abordarea alegerii
raţionale
Analiza alegerii raţionale se întoarce la indivizi, dar
la acel model abstract, calculat, întâlnit în economie.
Acest lucru nu înseamnă că această abordare îi priveşte
pe toţi ceilalţi ca fiind iraţionali; mai degrabă, trăsă-
tura distinctivă a acestui cadru este faptul că politica
este concepută ca interacţiuni strategice dintre
indivizi în care toţi jucătorii caută să maximizeze
realizarea planurilor lor particulare. În timp ce beha-
vioriștii caută să explice comportamentul politic prin
generalizări statistice, abordarea alegerii raţionale se
concentrează doar pe interesele actorilor ca factori
explicativi. Presupunerea este că oamenii pot evalua
alternativele disponibile lor în orice situaţie specifică
şi pot alege, în mod consistent, opţiunea care se află
pe primul loc în ordinea preferinţelor lor.
Valoarea potenţială a analizei alegerii raţionale
se găseşte în abilitatea sa de a modela elementele
acţiunii politice şi astfel de a face anticipări fără a
avea cunoştinţă despre actori. Trebuie doar iden-
tificate planurile actorilor şi modul în care aceste
obiective pot fi avansate într-o situaţie dată. Toate
celelalte lucruri, incluzând explicaţiile pe care le
dau actorii în legătură cu comportamentul lor, este
detaliu. Scopul este modelarea lucrurilor impor-
tante ale interacţiunii umane, nu asigurarea unei
explicaţii bogate a motivaţiilor umane.
Analiştii alegerii raţionale nu sunt preocupaţi
nici de oferirea unei relatări clare a procesului
mental care conduce la deciziile efective; testul se
referă la corectitudinea predicţiei comportamen-
tului. Filosofia fundamentală – conform căreia
explicaţia este realizată cel mai bine cu ajutorul
modelelor anticipate care sunt simple şi funda-
mentale – este o trăsătură distinctivă a acestei
abordări, reflectând originile sale din economie.
Ce scopuri pot fi urmate de oameni în cadrul
alegerii raţionale? Mulţi analişti adoptă axioma
interesului personal. Aşa cum a susţinut John
Calhoun în lucrarea sa Disquisition of Government
34 | Studiul politicii
(1851), ipoteza este că fiecare persoană „are un
interes mai mare pentru propria siguranţă a feri-
cirii decât pentru siguranţa fericirii altora: iar
atunci când acestea două se află în opoziţie, este
gata să sacrifice interesele altora pentru ale sale”.
Cu costul unei complexităţi mai mari, putem
lărgi categoria scopurilor permise. Putem să ne
imaginăm faptul că oamenii sunt satisfăcuţi de
observarea faptului că ceilalţi îşi ating scopurile
sau chiar le putem permite subiecţilor noştri să se
implice în proiecte altruiste. Aşa cum pieţele sunt
analizate cel mai bine prin prisma presupunerii
existenţei interesului personal la fiecare partici-
pant, la fel şi susţinătorii alegerii raţionale consi-
deră faptul că aceeaşi presupunere oferă esenţa
politicii. Raţionalitatea combinată cu interesul
personal facilitează anticiparea: „dacă oamenii
sunt raţionali şi îşi urmăresc interesele proprii,
devine posibil să explicăm şi chiar să prezicem acţi-
unile lor prin moduri care permit cercetătorilor
alegerii raţionale să pretindă credibilitatea ştiinţi-
fică” (Hindmoor, în curs de apariție).
Alegerile raţionale nu sunt, neapărat, atotşti-
utoare. Acţionând într-o lume incertă, oamenii
trebuie să reducă valoarea urmăririi unui scop cu
riscul eşecului de a îl obţine. În situaţii incerte,
putem prefera să eliminăm riscul unui rezultat
prost decât să ne ruinăm mizând totul pe o singură
carte. Astfel, alegerea raţională trebuie diferenţiată
de una bine informată.
De asemenea, putem observa faptul că efortul
depus în căutarea opţiunilor depăşeşte beneficiile
informaţiei câştigate, conducând la metode raţi-
onale precum considerarea câtorva posibilităţi
(cunoscute ca raţionalitate limitată) sau bazându-ne
pe opinia expertului – de exemplu, să ne ajute să
evaluăm direcțiile politice ale partidelor înainte de
decizia votului. Nu este întotdeauna raţional să fii în
totalitate informat, lucru care aduce abordarea mai
aproape de lumea reală. Cu toate acestea, modelul
în totalitate raţional – versiunea care ne permite să
prevedem mult mai uşor – consideră actorii ca fiind
bine informaţi, raţionali şi personal interesaţi.
Subiectul alegerii raţionale este, în mod tipic,
individul. Într-adevăr, punctul de plecare este câte-
odată individualismul metodologic: principiul
conform căruia explicaţiile din politică trebuie găsite
în preferinţele şi comportamentul indivizilor. Se
argumentează că existenţa şi funcţionarea unităţilor
mai mari – precum instituţiile, guvernele, clasele şi
statele – trebuie înţelese, în final, ca rezultat colectiv
al indivizilor care îşi urmăresc propriile interese.
Chiar dacă indivizii nu au creat o organizaţie,
dacă nu va servi intereselor nimănui, aceasta va fi
subiectul schimbării (şi toţi vor fi de acord cu o
înlocuire). „Societatea, nefiind o fiinţă umană, nu
are preferinţe”, au scris Roker şi Ordeshook (1973,
p. 78). Riker (1990, p. 171) adaugă faptul că gene-
ralizările consistente din cadrul ştiinţelor sociale
sunt posibile doar când „afirmaţiile importante fac
referire la indivizi”. Această determinare de a căuta
explicaţii ale rezultatelor politice în interesele indi-
viduale reprezintă contrastul cel mai puternic faţă
de abordările instituţionale şi structurale.
După cum a susţinut Elster (1989, p. 13), indi-
vidualismul metodologic este principiul conform
căruia „unitatea elementară a vieţii sociale este
acţiunea umană individuală. A explica instituţiile
şi schimbările sociale înseamnă a arăta cum apar
acestea ca un rezultat al acţiunilor şi interacţiu-
nilor indivizilor”. Termenul a fost folosit, pentru
prima dată, de către economistul austriac Joseph
Schumpeter (1883–1950).
În studiul politicii cadrul alegerii raţionale este
extins adesea spre unităţi mai largi care se află în aria
noastră de acoperire. De exemplu, în analiza parti-
delor politice, Downs (1957, p. 28) îşi imaginează
faptul că toţi membrii „acţionează doar pentru a
obţine venitul, prestigiul şi puterea obţinute prin
funcţia lor”. Pentru uşurinţa analizei, el tratează
partidele ca şi cum ar fi actori unici în acelaşi fel
în care studenţii politicilor internaţionale privesc
adesea guvernul drept entitate unică ce adoptă deci-
ziile de politică externă pe baza interesului naţional.
În ambele cazuri, scopul este anticiparea precisă şi
nu o reconstrucţie detaliată a procesului de decizie
actual. Aceste relatări ale statelor şi partidelor care
încep cu „de parcă” pleacă de la principiul indi-
vidualismului metodologic, făcând acest lucru
în căutarea simplităţii şi a anticipărilor care sunt
valorizate în cadrul abordării alegerii raţionale.
O contribuţie majoră a acestei abordări constă
în evidenţierea problemelor de acţiune colectivă.
Acestea fac referire la problemele care apar din
coordonarea acţiunilor indivizilor pentru a obţine
cel mai bun rezultat pentru fiecare persoană. De
exemplu, mulţi oameni continuă să ducă o viaţă
poluată, fiind conştienţi de faptul că modul lor
personal de comportament nu va aduce vreo dife-
renţă decisivă calităţii de ansamblu a mediului.
Însă rezultatul colectiv al acestui tip de comporta-
ment al tuturor duce la schimbări climatice devas-
tatoare pentru toţi. Raţionalismul individual duce
la un rezultat prost pentru fiecare.
 Abordări teoretice | 35

Caseta 2.3
Compararea abordărilor: Studiul crizei rachetelor din Cuba
Studiul crizei rachetelor din Cuba al lui Allison (1971) reprezintă comparaţia cunoscută a diferi-
telor abordări pentru a înţelege un anumit subiect. Lucrarea sa sugerează faptul că nu este nevoie
să adoptăm un anumit cadru fix, însă putem adăuga valoare prin considerarea aceluiaşi subiect în
modalităţi diferite.
Modelul I al lui Allison, abordarea alegerii raţionale, consideră statele drept actori unici care
urmăresc scopuri clare prin luarea de decizii strategice. Acesta este modul dominant de analiză în
politicile internaţionale, iar Allison consideră faptul că acesta asigură o „stenografie productivă”
în înţelegerea acţiunilor americane şi sovietice din timpul crizei rachetelor. Cu toate acestea, el
sugerează faptul că „aceasta nu este o analiză completă, nefiind solidă” (1971, p. 246).

Modelul Denumirea Descrierea

I Actorul raţional Explică evenimentele internaţionale prin identificarea
scopurilor şi strategiilor statelor implicate
II Procesul organizaţional Explică „acţiunile” guvernului ca pe producţii (mai
(abordarea instituţională) degrabă decât decizii ale departamentelor slab aliate care
se bazează mult pe procedurile lor interne standard.
III Politicile guvernamentale Deciziile executive se nasc dintr-un cerc de indivizi mai
în vârstă care se întâlnesc, discută şi fac compromisuri în
mod flexibil şi politic.

Mai degrabă, Modelul II – procesul organizaţional sau abordarea instituţională – sunt puse în
practică. Acest punct de vedere ajută la explicarea aspectelor instalării sovietice a rachetelor în Cuba.
Expunerea fizică a armelor şi secretul obsesiv al instalării acestora au reflectat proceduri standard
ale agenţiilor implicate care acţionau separat faţă de oricare din obiectivele sovietice de ansamblu.
Acestea erau produsele instituţiilor, nu strategia lor.
În mod similar, Modelul III – care în cazul Statelor Unite examinează politicile grupului de luare a
deciziilor mari aflat în jurul preşedintelui – reprezintă o achiziţie suplimentară. De exemplu, câteva
dintre discuţiile grupului, alături de mai mulţi comandanţi militari, nu reprezentau negocieri reale,
ci mai degrabă o încercare politică de a pregăti o acţiune defensivă.
Cu toate că Allison pledează pentru o „mutare a mecanismelor” departe de abordarea alegerii raţionale,
impresia pe care o lasă studiul său în Modelul I asigură înţelegerea de bază, modelele II şi III adăugând
doar o detaliere suplimentară. Rezultatele unei analize comparative a procesului de luare a deciziilor în
politica internă pot fi diferite, însă cu siguranţă este dificil să începem o analiză politică fără să stabilim
scopurile principalilor actori implicaţi. În acest sens, ipoteza alegerii raţionale este fundamentală.

Lecturi suplimentare: Allison (1971), Allison şi Zelikow (1999).

În mod similar, în cadrul crizei financiare a
anilor 2008–09, mulţi bancheri au investit în
proiecte riscante pentru a-şi mări veniturile; de
asemenea, angajatorii erau fericiţi cât timp profitu-
rile firmelor lor au continuat să crească. Atunci când
aceste investiţii s-au dovedit a fi ineficiente, efectul a
fost nu doar o problemă pentru investitorii inițiali,
ci, mult mai important, o ameninţare pentru binele
comun – stabilitatea sistemului financiar vestic.
Anumite forme de coordonare, precum o regle-
mentare mai strictă a domeniului bancar din partea
guvernului în exemplul de faţă, este necesară în cazul
în care acţiunile private trebuie să fie compatibile cu
rezultatul colectiv dorit. Consecinţa analizei politice
este faptul că preferinţele individuale şi rezultatele
colective sunt două lucruri diferite; politica se află
între acestea, iar de obicei este nevoie de un guvern
pentru a umple golul.
36 | Studiul politicii
Problemele de acţiune colectivă apar atunci când
comportamentul raţional al fiecărei persoane
produce un rezultat care se află, pe ansamblu, sub
nivelul optim. Această problemă apare, de obicei,
atunci când oamenii caută să treacă peste efortu-
rile altora de a asigura bunurile publice – acelea
care nu pot fi restricţionate contribuabililor.
Statutele publice, apărarea naţională şi aerul curat
sunt exemple de bun comun.
Unul dintre cele mai influente studii din
cadrul tradiţiei alegerii raţionale este cel al
lui Anthony Downs An Economic Theory of
Democracy (1957). Prin evidenţierea unei părţi
din analiza lui Downs vom descoperi atât
punctele puternice, cât şi limitele cadrului în
care am lucrat. Downs defineşte partidul drept
o „echipă de oameni care caută să controleze
aparatul de guvernare prin câştigarea voturilor în
cadrul unor alegeri organizate corect”. Ni se cere
să ne imaginăm faptul că partidele acţionează ca şi
cum ar fi motivate doar de putere. De asemenea,
se presupune că alegătorii doresc un guvern care
le reflectă propriile preferinţe politice. Întrebarea
lui Downs este următoarea: ce politică ar trebui
să adopte partidele, în aceste condiţii, pentru a-şi
maximiza numărul de voturi?
Pentru a răspunde la această întrebare, Downs
presupune faptul că preferinţele politice ale
alegătorilor pot fi reprezentate pe o simplă axă
stânga-dreapta. Pentru el, capătul de la stânga
reprezintă controlul deplin al guvernului asupra
economiei; marginea de la dreapta, o piaţă complet
liberă. Poziţionarea partidelor dornice de maxi-
mizarea voturilor depinde de distribuţia opiniei
publice pe axa stânga-dreapta. În cunoscutul său
scenariu, Downs îşi imaginează faptul că opinia
publică formează o distribuţie simetrică, în formă
de clopot, în jurul punctului din mijloc (Figura
2.1). Din nou, această presupunere este simplă,
dar plauzibilă: cu excepţia societăţilor polarizate,
mulţi oameni se găsesc, probabil, în centru mai
mult decât oriunde. În aceste condiţii, parti-
dele dornice de maximizarea voturilor dintr-un
sistem format din două partide, vor converge către
punctul din mijloc. Un partid poate începe la o
extremă, dar se va muta spre centru deoarece acolo
se câştigă mai multe voturi decât se vor pierde prin
absenţa de la extreme. Odată ce partidele au atins
poziţia din dreptul alegătorului median, acestea
ating o poziţie de echilibru şi nu încearcă să îşi
schimbe poziţia.
Figura 2.1 O distribuție în formă de clopot:
partidele converg spre centru
Numărul de
alegători
Stânga Dreapta
Alegătorul median are un număr egal de alegă-
tori de fiecare parte atunci când alegătorii sunt
poziţionaţi pe o axă stânga-dreapta. Atunci când
această dimensiune reprezintă singura scindare,
iar distribuţia preferinţelor este în formă de
clopot (adică deţine un singur vârf ), partidele
raţionale vor converge spre poziţia reprezentată
de alegătorul median.
Atunci când există mai mult de două partide în
cadrul acestui model, apare posibilitatea apariţiei
unor partide de şantaj al cărui scop este forţarea
unui partid major înapoi către o extremă. Astfel,
multe partide protestatare le amintesc celor mari
să nu uite oamenii obişnuiţi. Downs foloseşte un
exemplu american pentru a ilustra acest punct:
Partidul Democrat al Drepturilor Statelor. Acest
grup sudic de extremă dreapta („Segregation
Forever!”) a obţinut doar 2,4 procente din voturile
pentru alegerile prezidenţiale din 1948. Cu toate
acestea, scopul lor nu a fost câştigarea alegerilor,
ci mai degrabă producerea unui şoc asupra siste-
mului – să-i ameninţe pe democraţi prin politica
lor liberală asupra drepturilor civile.
Echilibrul este o poziţie de balanţă. Un echilibru
politic există atunci când niciun actor important
nu simte că va câştiga în mod semnificativ prin
schimbarea poziţiei sale curente. De exemplu, un
sistem electoral se află în echilibru atunci când
niciun partid important nu preferă altă alterna-
tivă. Şocurile (evenimentele neanticipate, adesea
externe sistemului) disturbă, în mod temporar,
sau alterează permanent echilibrul.

Dacă partidele (sau alţi actori) se comportă
în mod raţional este, bineînţeles, o întrebare
deschisă. Întrebarea crucială se referă la cât de
precise sunt previziunile din modelul lui Downs.
În realitate, converg partidele dintr-un sistem
bipartid spre centru? Adesea o fac. Bill Clinton şi
Tony Blair sunt doar două exemple de lideri care
au câştigat alegerile prin conducerea partidelor lor
spre centru. În astfel de cazuri, analiza lui Downs
asigură o explicaţie suficientă.
Însă, câteodată, partidele merg pe un drum
greşit. Câteodată, liderii mai mult îşi îndepăr-
tează partidele de centru, decât le apropie. Barry
Goldwater, candidat republican pentru preşedinţia
americană din 1962, a susţinut faptul că „extre-
mismul folosit în apărarea libertăţii nu este un rău”.
Un alt exemplu, mai degrabă de stânga decât de
dreapta, este conducerea radicală a lui Michael Foot
a Partidului Laburist Britanic. Subterfugiul său spre
stânga a fost reflectat în manifestul partidului pentru
alegerile din 1983 care a fost descris ca fiind cea mai
lungă notă de sinucidere din istorie (Kelly, 2003).
După cum ar fi anticipat Downs, aceşti poli-
ticieni au plătit un preţ electoral pentru înde-
părtarea de alegătorul median. Goldwater a fost
distrus, iar Partidul Laburist a rămas în opoziție
pentru încă 14 ani. Cu toate acestea, modelul lui
Downs nu explică foarte bine aceste direcţii spre
extreme. În plus, alţi lideri de dreapta – în special
Ronald Reagan şi Margaret Thatcher – au obţinut
succesul electoral în pofida unei poziţii ideologice
îndreptată spre dreapta alegătorului median.
În astfel de cazuri, trebuie să adoptăm consi-
deraţii care ne duc dincolo de modelul lui Downs.
Aceşti factori includ ideologiile liderilor partidelor,
atitudinile membrilor partidelor şi dorinţa alegă-
torilor de a susţine candidaţi puternici, conside-
raţi capabili să gestioneze problemele naţionale
chiar dacă acestea sunt unele extreme. În ceea ce îl
priveşte pe Downs, în general în abordarea alegerii
raţionale, previziunile sunt departe de a fi perfecte,
însă ne permit să identificăm cazurile excepţionale
care necesită investigări suplimentare.
În această privinţă, abordarea este folositoare
chiar şi când este inexactă: „poţi sta în fotoliul tău
şi încerca să prezici cum se vor comporta oamenii
prin întrebarea cum te-ai comporta tu dacă ai avea
oameni inteligenţi în jurul tău. Obţii, gratuit,
o cantitate mare de comportament provizoriu,
empiric” (Schelling, citat în Allison, 1971, p. 35).
Astfel, atunci când explicăm modul în care un
politician caută să câştige dintr-o acţiune particu-
lară, mintea noastră ia o pauză. Avem explicaţia
Abordări teoretice | 37
personală, un raţionament înrădăcinat într-o
presupunere simplă, dar plauzibilă, despre motivul
pentru care facem ceea ce facem. În acest sens, abor-
darea alegerii raţionale este un instrument indispen-
sabil în abordarea noastră analitică.
Această abordare, la fel ca şi altele, ia prea
multe în serios. Aceasta nu reuşeşte să explice
originile scopurilor pe care le au indivizii; cu sigu-
ranţă aici, în înţelegerea formării preferinţelor,
societatea reintră în ecuaţie. Aspiraţiile noastre,
statutul nostru şi chiar scopurile noastre apar din
interacţiunea noastră cu ceilalţi („O să iau ceea ce
a luat ea”) mai degrabă decât formate dinainte. Cu
siguranţă, nu putem considera ţelurile şi valorile
oamenilor ca prestabilite.
De asemenea, din cauză că abordarea alegerii
raţionale se bazează pe un model comportamental
uman universal, posedă relevanţă redusă în înţele-
gerea varietăţii dintre ţări. La fel cum ţelurile indi-
vizilor sunt luate ca atare, la fel sunt şi diferitele
teritorii naţionale din cadrul cărora indivizii îşi
urmăresc strategiile.
În final, merită menţionate trei zone în care
deviaţiile de la realitate pot fi observate:
 Ca şi indivizi, trebuie să ne temperăm raţiona-
litatea din nevoia de a menţine o imagine de
sine pozitivă. Examinarea personală în mod
obiectiv duce doar la nebunie.
 Nu orice acţiune este utilă: câteodată valorizăm
comportamentul în sine însă, prin definiţie,
spontaneitatea nu poate fi niciodată fixată ca ţel.
 Câteodată grupurile par să ia decizii mai polari-
zate, şi mai puţin raţionale, decât cele care ar fi
fost luate de membrii individuali (Caseta 2.4).
În mod normal, presupunerea faptului că astfel
de cazuri sunt excepţionale din considerentul că
lumea este în mod fundamental raţională este una
la care ne angajăm, în mod psihologic – posibil în
afara oricărei raţiuni.
Abordarea interpretativă
O întrebare importantă şi interesantă pe care o
putem ridica despre politică este gradul în care
aceasta este condusă de idei. În ce măsură trebuie să
se concentreze cercetarea noastră pe ideile şi inter-
pretările – presupuneri, construcţii, semnificaţii şi
valori – în cadrul cărora operează politica?
Pe de o parte, putem considera ideile ca
un efect, mai degrabă decât o influenţă, asupra
38 | Studiul politicii

Caseta 2.4
Limitele raţionalităţii: gândirea de grup
Filosoful german Friedrich Nietzsche (1844–1900) a susţinut faptul că nebunia este excepţia dintre
indivizi, dar regula în grupuri. Lucrarea lui Janis (1982) despre gândirea de grup oferă suport
pentru a doua parte a acestei afirmaţii, încurajându-ne astfel să recunoaştem limitele aplicării
modelelor alegerii raţionale de la nivel individual asupra grupurilor.
Pentru Janis, gândirea de grup apare atunci când preocuparea unei echipe pentru menţinerea
armoniei interne trece peste motivaţia sa de a evalua cursurile de acţiune alternative realiste, ducând
la decizii inferioare celor pe care membrii grupului le-ar fi făcut dacă ar fi acţionat singuri. Acest
sindrom este foarte posibil să apară atunci când:
� Grupul se află în stare de stres;
� Grupul este izolat de restul organizaţiei;
� Membrii grupului împart un cadru şi o ideologie similară.
În aceste condiţii, grupul creează stereotipuri în ceea ce privește opoziţia, devenind convins de
propria invulnerabilitate şi îşi pierde capacitatea de a evalua riscurile. Cercetările ulterioare au
adăugat faptul că şi în condiţii normale discuţia de grup tinde să consolideze opinia predominantă
din cadrul membrilor, conducând la o trecere spre decizii mai riscante (Rothwell, 1986).
Gândirea de grup nu este doar un model academic; aceasta poate conduce la eşecuri politice. Janis
exemplifică eşecurile a cinci administraţii americane:
� Franklin Roosevelt: Pearl Harbor;
� Harry Truman: invazia Coreei de Nord;
� John Kennedy: invazia din Golful Porcilor;
� Lyndon Johnson: extinderea Războiului din Vietnam;
� Rochard Nixon: afacerea Watergate.
Însă aceste cazuri sunt foarte cunoscute, în parte deoarece sunt excepţionale şi deoarece în fiecare
caz gândirea de grup este departe de a fi inevitabilă, chiar şi când condiţiile sunt pregătite. De
exemplu, în cazul crizei rachetelor cubaneze, mulţi politicieni implicaţi în eşecul de la Golful
Porcilor s-au antrenat în dezbateri mai oneste şi mai de succes. În acest caz, au fost aduse multe
îmbunătăţiri asupra procesului de luare a deciziilor:
� Membrii grupului au fost însărcinaţi cu privirea de ansamblu a problemei care a dus la discuţii
tăioase a tuturor propunerilor;
� Au fost aduşi noi membrii, permiţând apariţia unor diferite puncte de vedere;
� Pentru a încuraja procesul de oferire şi primire, câteodată preşedintele lipsea de la întâlniri.
Se pare că raţionalitatea din grupuri poate fi obţinută, dar trebuie perfecţionată pentru a depăşi
aspectele negative ale dinamicii grupului.

practicii politice, ca în cazul considerării materi-
aliste a istoriei de către Karl Marx: „ideile clasei
conducătoare sunt, în fiecare epocă, ideile condu-
cătoare” (Marx şi Engels, 1845, p. 12). Pe de altă
parte am putea adopta, datorită filosofului german
Georg Hegel(1770–1831), o explicaţie idealistă în
care ideile iau o formă autonomă, iar istoria este
văzută drept mişcarea spiritului prin lume.
Relaţia dintre idei şi politică poate fi abordată
în moduri diferite. Ideologia politică are o viziune
tradiţională (vezi p. 19); cultura politică oferă o altă
perspectivă (Capitolul 7). Aici vom examina noţiunea
generală a unei abordări interpretative. În versiunea
sa cea mai puternică, această poziţie susţine faptul că
politica în sine constă în ideile pe care participanţii
le au despre aceasta. Nu există o realitate politică
separată de construcţiile noastre mentale care ar putea
fi examinată prin impactul ideilor. Mai degrabă,
politica este formată din ideile în sine. Adevărata
constituţie politică este complexul unor idei comune.
 Abordări teoretice | 39
consecinţe ale statelor – precum taxele şi războaiele
Abordarea interpretativă presupune „(1) faptul că
– sunt adevărate, însă acestea sunt efectele lumii pe
structurile asociaţiilor umane sunt determinate,
care am construit-o – şi o putem reconstrui.
în primul rând, de idei comune mai mult decât
În mod similar, relaţiile de clase evidenţiate de
de forţe materiale şi (2) că identităţile şi interesele
structuralişti şi generalizările behavioriştilor nu se
actorilor corespunzători sunt construite pe aceste
bazează pe realităţile fizice, ci pe interpretări care pot
idei comune mai degrabă decât oferite de natură”
fi în principiu schimbate. De exemplu, o constatare
(Wendt, 1999, p. 1, definirea noţiunii înrudite a
a sub-reprezentării femeilor în cadrul sistemului
abordării constructiviste).
legislativ poate genera o campanie care duce la o
participare a femeilor crescută, modificând relaţia
Într-o versiune mai moderată, argumentul nu
dintre gen şi implicare. Din acest motiv, interpre-
este acela că ideile includ lumea noastră politică, ci
tativiştii se concentrează adesea pe relatările istorice,
că acestea au o influenţă asupra sa, definind modul
explicând modul în care înţelegerea unui eveniment
în care ne formăm interesele, ţelurile, aliaţii şi
influenţează evenimentele următoare.
duşmanii. Acţionăm în acest fel datorită modului în
Parson (în curs de apariție) oferă o definiţie
care vedem lumea; dacă perspectiva noastră diferă, la
utilă a noţiunii înrudite a constructivismului:
fel vor face şi acţiunile noastre. Atunci când alegerea
raţională se concentrează pe modul în care oamenii
O argumentare constructivistă susţine faptul că
acţionează pentru atingerea obiectivelor individuale,
oamenii fac un anumit lucru şi nu altul datorită
cea interpretativă examinează cadrul obiectivelor
prezenţei anumitor „modele sociale”: idei, convin-
în sine, privind aceste interpretări mai degrabă ca
geri, norme, identităţi sau alte filtre interpretative
proprietate a grupului decât a individului.
prin care aceştia privesc lumea. Trăim „într-o lume
În plus, mulţi interpretativişti îşi imaginează
construită de noi” (Onuf, 1989), iar acţiunea este
faptul că ne putem restructura imaginea asupra
structurată prin semnificaţiile pe care le dezvoltă
lumii. De exemplu, nu există vreun motiv intrinsec
grupuri particulare de oameni pentru a interpreta
pentru care indivizii şi statele trebuie să acţioneze
şi a-şi organiza identităţile, relaţiile şi mediul.
(aşa cum îşi imaginează cercetătorii alegerii raţio-
nale) în urmărirea interesului lor personal îngust.
Toate versiunile abordării interpretative fac
A face o astfel de afirmaţie înseamnă a proiecta
o distincţie clară între studiile sociale şi ştiinţele
conceptele într-o lume pe care ne-o imaginăm, în
naturale. Prima studiază acţiunea umană – iar
mod eronat, ca fiind independentă de gândurile
acţiunea este comportament semnificativ care
noastre. „Interesele nu se află pur și simplu acolo
descrie şi explică ceea ce se întâmplă. Atunci când ne
aşteptând să fie descoperite; ele sunt construite
întrebăm „de ce este capabilă o persoană?” căutăm
prin interacţiune socială” (Finnemore, 1996, p. 2).
o explicaţie a motivelor care constituie acţiunea în
În mod specific, ideile apar înainte de factorii
sine. Weber oferă exemplul unui tăietor de lemne:
materiali deoarece valoarea pusă lucrurilor mate-
aceeaşi acţiune poate însemna faptul că muncitorul
riale reprezintă în sine o idee.
îşi câştigă existenţa, îşi asigură propriile provizii de
De exemplu, statele sunt prezentate adesea
cherestea sau scapă de supărare muncind (Parkin,
ca entităţi care există independent de gându-
2002, p. 20). Geertz (1973, p. 5) concluzionează
rile noastre. Însă statul nu este o entitate fizică,
din aceste exemple faptul că, datorită stabilirii
precum un lac sau un munte; este o idee construită
legăturilor în reţele de înţeles pe care le-am creat,
de-a lungul unei perioade îndelungate de cercetă-
analistul social nu este angajat într-o ştiinţă beha-
torii politici şi de politicieni înșiși. Graniţele dintre
viorală în căutare de legi, ci într-una interpretativă
blocurile de pământ nu au fost trasate de natură, ci
care caută semnificaţii: „ceea ce numim informaţii
de oameni. În zonele îndepărtate poate să nu existe
personale sunt propriile construcţii ale construcţi-
nimic care să indice prezenţa vreunei graniţe; în
ilor altor oameni despre ceea ce ei şi compatrioţii
acest sens, graniţa reprezintă realitatea.
lor sunt capabili sa facă”.
Statele nu au apărut ca produsul unei erupţii
Ca şi în alte discipline preocupate de grupuri, în
vulcanice, pentru a fi urmate mai târziu de filosofii
politică mulţi cercetători interpretativiști consideră
politici care au inventat noţiunea de suveranitate
nu atât semnificaţiile ataşate comportamentului de
pentru a le justifica. Mai degrabă, ideea şi reali-
către indivizi, ci mai degrabă cum aceste semnifi-
tatea au apărut împreună ca parte a unei singure
caţii formează, reflectă şi susţin tradiţiile, culturile,
concepţii. Este adevărat faptul că multiplele
40 | Studiul politicii

Caseta 2.5
Idei şi politică: Valentino despre uciderea în masă şi genocid
În acest studiu premiat despre uciderea în masă şi genocid în secolul al XX-lea, Valentino (2004,
p. 3) sugerează faptul că uciderea în masă a populaţiei civile este un produs al ideilor instigatorilor.
„Uciderea în masă este o politică instrumentală al cărui scop este realizarea celor mai importante
obiective ideologice şi politice ale liderilor” (p. 67). Valentino este un student al ideilor elitei, pe
care le adoptă pentru a cuprinde atât scopurile, cât şi aprecierile sale asupra modului în care le
poate obţine; el se concentrează mai puţin pe relaţiile structurale sau pe instituţiile guvernului din
societatea în ansamblu:

Pentru a identifica societăţile cu risc de ucidere în masă, prima dată trebuie să înţelegem scopurile
specifice, ideile şi convingerile grupurilor şi liderilor puternici, nu neapărat structurile sociale largi sau
sistemele de guvernare în fruntea cărora se află aceşti lideri (p. 66).

În mod specific, Valentino susţine faptul că „uciderea în masă are loc atunci când grupuri puternice
ajung să creadă faptul că aceasta este cea mai bună cale de a obţine anumite scopuri radicale, de a
contracara anumite ameninţări şi de a rezolva probleme militare dificile” (p. 66).
Faţă de gânditorii alegerii raţionale, Valentino nu presupune faptul că politicienii au nişte percepţii
clare asupra mediului lor. El sugerează faptul că ceea ce contează sunt interpretările lor:

O înţelegere a uciderii de masă nu implică faptul că autorii evaluează întotdeauna problemele cu care se
confruntă în mod obiectiv, nici că evaluează în mod clar abilitatea uciderii în masă de a rezolva aceste
probleme. Fiinţele umane acţionează pe baza percepţiilor şi convingerilor lor subiective şi nu a rezulta-
telor obiective (p. 67).

Însă preocuparea lui Valentino nu se rezumă doar la idei şi percepţii. Mai degrabă, acesta examinează
modul în care liderii sunt purtaţi de schimbările actuale şi percepute din mediul politic spre a consi-
dera uciderea în masă soluţia finală pentru atingerea scopurilor lor. Astfel, această abordare nu este una
pur interpretativă, în schimb constă într-o examinare productivă a interacţiunii, de-a lungul timpului,
dintre ideile şi percepţiile elitelor, pe de o parte, şi realităţile politice, pe de altă parte.
Valentino este interesat de modul în care putem preveni, în maniera cea mai potrivită, fenome-
nele viitoare de ucidere în masă. El refuză relevanţa generalizărilor behavioriste sau structuraliste,
sugerând faptul că uciderile în masă au loc doar în cadrul dictaturilor sau al războiului. Mai degrabă
acest lucru sugerează faptul că liderii din orice tip de structură, instituţie sau sistem politic, pot
ajunge să privească uciderea în masă ca fiind cea mai potrivită, cea mai eficientă sau singura metodă
de a-şi atinge scopurile. Astfel, prevenirea eficientă ne cere să ne întoarcem către ideile liderilor:
„dacă sperăm să anticipăm uciderea în masă, trebuie să începem să gândim despre ea în acelaşi mod
în care o fac autorii săi” (p. 141).

codurile, poveştile şi discursurile unui grup social
sau ale unei întregi societăţi. Preocuparea se referă
mai mult la constructele sociale decât la ideile lide-
rilor şi ale grupurilor de elită studiate de Valentino
(Caseta 2.5). De exemplu, prin acţionarea într-o
lume a statelor – prin aplicarea pentru paşapoarte
şi susţinerea echipelor sportive naţionale – întărim
zilnic conceptul de stat în sine. Prin aplicarea
statalităţii în aceste moduri, la fel ca şi influenţele
directe prin educaţie şi mass-media, ideea în sine
este întărită social sau, aşa cum se zice de obicei,
construită social. În plus, aceste înţelegeri pot fi
contestate social – „de ce am nevoie de o viză de
fiecare dată când vizitez această ţară?” – conducând
la schimbări graduale în cadrul ideilor.
Există o lecţie evidentă, dar folositoare, în
abordarea interpretativă pentru studenţii de ştiinţe
politice şi politici comparate în mod special.
Atunci când ne confruntăm cu un sistem politic
pentru prima dată, obligaţia noastră principală

este implicarea în antropologia politică: pentru a
oferi un înţeles activităţilor care cuprind sistemul.
Care sunt mişcările? Ce semnificaţie au? Care este
contextul care asigură acest înţeles? Şi ce identităţi şi
valori sprijină acţiunea politică? Comportamentul
care are doar un înţeles în ţara noastră poate deţine
o semnificaţie diferită şi constitui o acţiune diferită
altundeva. De exemplu, oferirea de mită poate fi
acceptată ca normală într-un anumit loc, dar
privită ca ofensă serioasă în altul. Acţiunea de a
vota poate fi o alegere partizană într-o democraţie
stabilită, un act de curaj într-o democraţie sub
ameninţare şi un act de supunere într-o dictatură.
Criticarea preşedintelui poate fi considerată rutină
într-o anumită ţară, dar trădare de ţară în alta.
Deoarece consecinţele acestor acţiuni variază, la
fel variază şi natura lor.
Până acum toate bune. Prin studierea politicii
dorim să identificăm modelele care fac abstracţie
de la detaliu; căutăm afirmaţii generale despre
sisteme prezidenţiale, electorale sau de partide
care merg dincolo de împrejurările unui caz parti-
cular. În plus, dorim să examinăm relaţiile dintre
aceste categorii pentru a descoperi asocierile de
ansamblu. De exemplu, dorim să aflăm dacă un
sistem electoral pluralist conduce întotdeauna la
un sistem bipartid. Prin acest tip de investigaţii
putem dobândi cunoştinţe care merg dincolo de
înţelegerea participanţilor dintr-un caz particular.
De asemenea, trebuie să recunoaştem faptul
că evenimentele au consecinţe neintenţionate:
Holocaust-ul a fost un produs al ideilor lui Hitler,
însă efectele sale au mers departe de intenţiile
proprii ale Fuhrer-ului. O abordare interpretativă
ne oferă o bază a semnificaţiei, însă riscă să omită
observaţia obişnuită conform căreia o mare parte
din analiza socială şi politică studiază consecinţele
neintenţionate ale activităţii umane.
Pe scurt, dezvăluirea înţelesului activităţii
politice este privită, în modul cel favorabil, ca
fiind punctul de pornire, însă nu cel final, al
analizei politice. Aceasta oferă un sfat practic: să
ne asigurăm că am înţeles comportamentul politic,
permiţându-ne să facem comparaţii. Astfel, cu
siguranţă ar fi nesatisfăcător să privim acest proiect
în punctul său preliminar ca fiind unul complet.
În comparaţie cu alte abordări analizate în
acest capitol, abordarea interpretativă rămâne mai
mult la stadiul de aspiraţie decât la cel de reali-
zare. Anumite studii din cadrul programului se
Abordări teoretice | 41
concentrează pe cazuri interesante, însă îndepăr-
tate, în care înţelesurile sunt într-adevăr diferite:
atunci când statele nu au condus lumea, când
împrumutul de bani a fost considerat un păcat
sau când jocul politic a constat în atragerea de
urmaşi dependenţi şi nu de bogăţie indepen-
dentă (de Goede, 2005). Aceste studii contribuie
foarte puţin la confirmarea faptului că lumea pe
care am construit-o poate fi uşor dizolvată. La fel
cum instituţionaliştii cu care am început acest
capitol sunt nerăbdători să ne amintească, majori-
tatea constructelor sociale reprezintă constrângeri
sociale, instituţiile persistând puternic.
Concluzie
Cum putem judeca valoarea abordărilor analizate în
acest capitol? Măsura nu este imaginea convenţio-
nală de adevăr sau falsitate; în timp ce teoriile pot
fi testate pe baza faptelor reale, abordările trebuie
considerate la modul mai general. Însă abordările
nu trebuie judecate nici împotriva unui standard
abstract de acceptabilitate filosofică; în analiza
finală, ceea ce contează este ceea ce funcţionează cel
mai bine în oferirea unor descoperiri noi şi impor-
tante de cercetare.
În opinia noastră, întrebarea-cheie este dacă
o abordare este prolifică. Valoarea financiară a
unei şcoli de gândire constă în abilitatea sa de a
genera un program de cercetare progresiv – studii
inovatoare care generează noi probleme şi aruncă
o lumină proaspătă asupra celor vechi (Lakatos,
1978). O abordare prolifică va identifica un
mod de abordare a politicii proaspăt, revelator şi
productiv. Acesta va genera adevăruri şi va asigura,
câteodată, o relatare pragmatică a ceea ce va
accepta ca dovezi, chiar dacă acestea nu apar ca
adevărate sau false (Lichbach, 2009).
Ca programe de cercetare, abordările teoretice
nu sunt eterne. La fel ca oamenii, acestea se nasc,
se consumă şi dispar. Însă fiecare abordare, la fel
ca persoanele, lasă o moştenire. Discuţia noastră
asupra abordărilor teoretice în politică a introdus
anumite teme în istoria politicii ca disciplină
academică şi a evidenţiat anumite opinii majore
care au influenţat-o. Cu toate acestea, anumite
abordări ale ştiinţelor politice tind să rămână de
actualitate în loc să fie înlocuite cu totul, astfel
oferindu-le cercetătorilor, în studiile lor, un set de
opţiuni nelimitate.
42 | Studiul politicii

Surse de
Surse de cercetare pentru Capitolul 2
cercetare
Pasul următor Lichbach şi Zuckerman (2009) abordează raţionalitatea, cultura şi
structura în studiul lor detaliat al abordărilor din politicile comparate.

Lecturi Cartea lui Marsh şi Stoker (2010) conţine eseuri utile referitoare la un
număr mare de abordări din acest capitol. Similal lucrării lui Lichbach
suplimentare şi Zuckerman, această carte acoperă suprapuneri şi subtipuri pe care
le-am ignorat. Pentru abordarea instituţională, vezi Peters (1999), iar
pentru entuziaşti, Rhodes et al. (2006). Anderson (2009) evaluează, în
mod util, contribuţia contemporană a abordării behavioraliste; vezi şi
Dalton şi Klingemann (2007). Mahoney şi Rueschemeyer (2003) este
o retrospectivă excelentă a analizei structuraliste dintr-o perspectivă
istorică comparativă. Tsebelis (2002) foloseşte cadrul alegerii raţionale
pentru a examina modul în care funcţionează instituţiile politice, în
timp ce Green şi Shapiro (1994) oferă o critică a aplicaţiilor alegerii raţi-
onale în ştiinţa politică. Green (2002b) şi Parsons (în curs de apariție)
examinează abordarea interpretativă.

Surse on-line Committee on Concepts and Methods

Un comitet de cercetare al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice
http://www.concepts-methods.org/

Comparative Politics
Site-uri cu lucrări din domeniul ştiinţelor politice
http://sitemason.vanderbilt.edu/files/f3oFgI/2007%20LAPOP%20
among%20the%20links%20of%20Comparative%20Politics%20
Political%20Science%20Sites%20of%20Working%20Papers.pdf

New Political Science

O secţiune organizată a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice
http://www.apsanet.org/~new/

Rational Choice Theory

Un eseu al lui John Scott
http://privatewww.essex.ac.uk/~scottj/socscot7.htm

42
Capitolul 3
Strategii de cercetare

C
Studii de caz 43 um putem găsi informaţii despre sistemele, procesele şi comporta-
mentele politice? Cărţi precum aceasta sunt suprasaturate cu date
Studii comparative ale descoperirilor ştiinţifice, însă metodele folosite pentru a crea
aceste rezultate primesc, de obicei, o atenţie mai redusă. Prin schiţarea
Comparaţii calitative principalelor tehnici de cercetare folosite în politică şi în cadrul politi-
cilor comparate în particular, acest capitol asigură un cadru al diferitelor
Analiză cantitativă metode adoptate de studiile academice din această carte. Scopul nostru nu
este să discutăm tehnici specifice precum interviul. Mai degrabă, scopul
Analiză istorică nostru este să examinăm teritoriul dintre tehnici de cercetare înguste, pe
Surse de cercetare de o parte, şi abordările teoretice generale, pe de altă parte. Acesta este
un spaţiu în care se situează multe disertaţii ale studenţilor şi sperăm, de
asemenea, ca unele dintre aceste strategii pe care le discutăm aici să fie
relevante pentru formarea acestui tip de proiecte.
Cercetarea politică nu este o zonă în care putem aplica standarde
și măsuri universal valabile, astfel că vom analiza o gamă mai largă de
strategii. Aceste metode variază, în principal, prin numărul cazurilor
incluse în analiză (Caseta 3.1). Vom începe cu instrumentul flexibil şi
direct al studiului de caz, al cărui obiectiv este de a asigura o relatare
detaliată a unui singur exemplu dintr-un fenomen mai larg. Astfel,
vom introduce o analiză potrivită înainte de a discuta comparaţia cali-
tativă a unui număr redus de situaţii. Apoi vom discuta analiza canti-
tativă, unde numărul cazurilor este mare, obiectivul său fiind mai mult
demonstrarea relaţiilor dintre variabile decât asigurarea unei cercetări
de profunzime a unuia sau câtorva cazuri. Aici ne vom mulţumi mai
degrabă cu sublinierea naturii, decât a tehnicilor, cercetării statistice.
Vom încheia cu o discuţie a analizei istorice din cadrul cercetării
politice – cu siguranţă un subiect diferit, dar care a atras atenţia recentă
şi care ridică întrebarea, adesea dificilă, a modului în care strategiile de
cercetare folosite în politică diferă de acelea folosite în istorie.

Studii de caz
Studiile de caz reprezintă una dintre cele mai folosite strategii din
cercetarea politică, asigurând cea mai mare parte din articolele
publicate în revistele de politici comparate (Hull, 1999). Aceste studii
combină o investigare calitativă a unui subiect, folosind toate tehnicile
potrivite cu legătură spre teme mai largi ale studiilor politice.
Un punct-cheie spre un studiu de caz de succes este clarificarea
subiectului studiului de caz. Un caz este un exemplu dintr-o categorie
mai generală. Prin natura sa, realizarea unui astfel de studiu înseamnă
a întreprinde o investigaţie cu semnificaţii dincolo de graniţele sale.
Studiile de caz ale avocaţilor sunt făcute pentru a ilustra un principiu
legal mai larg. Doctorii studiază un caz particular de boală pentru că
doresc să înveţe cum să trateze situaţii similare pe viitor. De exemplu,
o relatare a alegerilor japoneze din 2009 care nu se întinde dincolo de
subiectul în sine este un studiu, nu un studiu de caz. Însă o analiză care
ia aceste alegeri ca pe un exemplu al prăbuşirii unui partid dominant
anterior este un studiu de caz.
43
44 | Studiul politicii
Caseta 3.1
Câteva planuri de cercetare din politică
Număr de Centrat pecaz, vari-
cazuri abile, sau pe proces
Studiul de caz Unul Caz
Comparaţie Câteva Caz
(N mic)
Analiză cantita- Multe Variabilă
tivă (N mare)
Analiză istorică Unul Proces
(N mic)
Notă: N-ul este termenul statisticianului pentru numărul de cazuri.
Astfel, studiul de caz adaugă valoare prin
oferirea unei ilustrări detaliate a temei de interes
larg, transformând istoria şi jurnalismul în
ştiinţe politice. De exemplu, putem lua Statele
Unite ca un exemplu de guvern prezidenţial,
Canada ca o ilustrare a federalismului şi Irlanda
ca exemplu al unei ţări care folosește votul unic
transferabil.
Prin natura lor, studiile de caz folosesc mai
multe metode, apelând la tehnicile disponibile
cercetătorului politic. Aceasta include:
 Citirea literaturii academice;
 Examinarea documentelor secundare;
 Cercetarea surselor primare;
 Interviuri cu participanţii şi alţi observatori din
ţară, organizaţie şi altă unitate analizată;
 Experimentarea, sau cel puţin vizitarea, unităţii
aflate sub studiu.
Cu alte cuvinte, cercetătorii cazurilor se anga-
jează în procesul de „transpirație și efort, fiind
îmbibați cu detalii” (King et al., 1994, p. 38). Scopul
lor este de a asigura o descriere completă şi detaliată,
un element pe care Geertz (1973) îl numea „descri-
ertădensă”. Această abordare se află în contrast cu
diferite metode care urmăresc înţelegerea problemei
Strategia
Studiu intensiv al unui singur
exemplu cu semnificaţii largi
Comparaţie calitativă a câtorva
exemple calitativă
Căutarea cauzelor prin evaluări
statistice ale relaţiilor dintre
variabile
Adesea, a identifica procesul care se
îndreaptă spre un rezultat cunoscut
printr-o singură metodă, precum cea a analizei
statistice şi a experimentului. Faţă de analiza statis-
tică care caută să identifice relaţiile dintre variabilele
măsurate printr-o serie de observaţii, analizele de
caz caută să identifice modul în care interacţionează
o serie de factori pentru a produce rezultate speci-
fice în cazul analizat.
Studiile de caz deţin, prin definiţie, semnifi-
caţii generale, iar această valoare adăugată poate fi
dobândită prin diferite moduri. Caseta 3.2 subli-
niază cinci modele de studiu de caz. Un caz poate
fi folositor deoarece este reprezentativ, prototip,
deviant, exemplar sau critic (sau o combinaţie a
acestora).
Dintre aceste modele, cazul reprezentativ este
de departe cel mai comun. El este atelierul studi-
ilor de caz, fiind folositor deoarece este lipsit
de dramatism. Cercetătorii vor folosi, adesea,
propria ţară ca model reprezentativ. De exemplu,
cercetătorii pot fi interesaţi în formarea coaliţi-
ilor în general, însă vor alege să studieze mai în
detaliu fenomenul din ţara lor. Ţara natală este
locul de cercetare, dar speranţa este ca rezultatele
să contribuie la o înţelegere mai largă. O colecţie
de studii de caz reprezentative poate asigura
materialul brut pentru distilarea mai târzie a
altor cercetători.

Caseta 3.2
Câteva tipuri de studii de caz
Definiţie
Reprezentativ Tipic categoriei
Prototipic Aşteptat să devină tipic
Deviant Excepţia de la regulă
Exemplar Formează categoria
Critic Dacă funcţionează aici, va
funcţiona oriunde
Lecturi suplimentare: Yin (2003, 2004).
În opoziţie, un caz prototip este ales nu pentru
că este reprezentativ, ci pentru că se aşteaptă să
devină astfel. Aşa cum susţine Rose (1991a, p. 549),
„prezentul lor este viitorul nostru”. Studierea unui
deschizător de drumuri ne poate ajuta să înţelegem
un fenomen care creşte în importanţă în altă parte.
În secolul al XIX-lea, cercetătorul francez Alexis
de Tocqueville (1835, cap. 1) a studiat America
datorită interesului său în noua politică a democra-
ţiei. El scria că „dorinţa mea a fost să găsesc acolo
[în Statele Unite] indicaţii de pe urma cărora vom
putea profita aici [în Europa]”. De Tocqueville a
privit Statele Unite ca pe un vestitor al democra-
ţiei şi astfel un ghid pentru viitorul Europei. Un
alt exemplu de caz prototip ar fi studierea politicii
HIV/SIDA într-una dintre primele ţări în care
boala a devenit dominantă.
Scopul unui caz deviant este foarte diferit. Aici
vom căuta, în mod intenţionat, situaţiile excep-
ţionale şi diferite, nu norma: ţările care rămân
comuniste, cele care au guverne militare sau care
par să fie imune faţă de tendinţele democratice.
Cazurile deviante sunt folosite, adesea, pentru a
permite înţelegerea excepţiilor şi anomaliilor: de
ce India contrazice teza conform căreia democraţia
presupune prosperitate? De ce mica Elveţie adoptă
o arhitectură federală când majoritatea federaţiilor
se găsesc în ţările mari? De ce este participarea
la vot ridicată în Danemarca şi în alte ţări scade
(Elkit et al., 2005)?
Cazurile deviante atrag întotdeauna interesul,
iar prin asigurarea unui contrast faţă de normă ne
Strategii de cercetare | 45
Exemplu
Guvernul de coaliţie din Finlanda
Statele Unite sunt o democraţie iniţiatoare
India este un caz de democraţie într-o ţară
săracă
Revoluţia Franceză
Promovarea democraţiei în Irak-ul de după
invazie
sporesc înţelegerea exemplelor tipice. Însă cum
excepţionalul tinde să fie exotic, pericolul constă
în studierea sa prea intensă. Politicile compa-
rate trebuie să fie mai mult decât o colecţie de
curiozităţi.
Cazurile exemplare sunt arhetipuri care
generează categoria din care sunt luate, într-un
mod oarecum circular, drept reprezentative. De
exemplu, Revoluţia Franceză a modificat întregul
concept de revoluţie, reconstruind conceptul sub
forma unei forţe progresive, de modernizare. În
acest mod, Revoluţia Franceză a făcut posibilă
existenţa tuturor revoluţiilor care au urmat. În
mod similar, președinţia americană face mai mult
decât să ilustreze sistemul de guvernare preziden-
ţial: este modelul care a influenţat următoarele
creaţii ale unor sisteme similare, în mod conside-
rabil America Latină. În timp ce un caz exemplar
este adesea definit ca fiind un exemplu de urmat,
în modelul de cercetare termenul se referă mult
mai neutru la un exemplu influent care ilustrează
trăsăturile esenţiale ale fenomenului.
În fine, un caz critic (numit şi caz crucial)
permite testarea unei ipoteze în circumstanţe
mai puţin favorabile pentru validitatea sa. Logica
este simplă: dacă e adevărată aici, va fi adevărată
oriunde. De exemplu, încercarea de a introduce
democraţia în Irak odată cu invazia americană a
reprezentat o sarcină dificilă. Dacă democraţia
poate fi impusă cu succes în acest caz, cu siguranţă
poate fi construită în situaţii mult mai favorabile,
de exemplu în ţările cu experienţă anterioară a
46 | Studiul politicii
democraţiei şi diviziuni interne mai puţine. Aşadar,
Irakul reprezintă un caz critic pentru ipoteza
conform căreia democraţia poate fi impusă.
În mod similar, dacă descoperim faptul că
participarea politică este redusă chiar şi în rândul
unui eşantion de studenţi la ştiinţe politice, putem
fi destul de siguri de faptul că aceasta va fi şi mai
limitată în cadrul întregii populaţii. Aşadar, o
cercetare a studenţilor la ştiinţe politice poate
aduce rezultate aplicabile în cadrul unei popu-
laţii mai largi, fără a fi nevoie de a analiza întregul
grup. În acest fel, studiile de caz critice pot fi foarte
eficiente, asigurând rezultate excepţionale pentru
investiţia folosită în cercetare. Totuşi există un risc:
un model de caz critic oferă un potenţial pentru
generalizare, rezultată în urma unei singure inves-
tigaţii, însă implică faptul că ipoteza semnificativă
va fi confirmată, de fapt, în condiţii nefavorabile.
În absenţa unei teorii relevante, studiile de caz
reprezintă părţile din care ne construim înţelegerea
asupra lumii politice (Yin, 2003). Precum jude-
cătorii din sistemele de drept comun, cercetătorii
politici (şi mai mult politicienii) acţionează, de
obicei, prin compararea cazurilor mai mult decât
prin deducţii de la principiile iniţiale. În consecinţă,
o mare parte din analiza politică se formează nu din
cazurile care au legătură cu teoria abstractă, ci doar
din construirea de analogii dintre diferite cazuri.
De exemplu: cum a diferit procesul de formare a
naţiunii între statele post-coloniale ale secolului al
XX-lea şi statele Europei moderne timpurii? Care
sunt asemănările şi deosebirile dintre revoluţiile rusă
şi chineză? De ce sistemul electoral pluralitar duce
la formarea unui sistem bipartid în Statele Unite,
dar la un sistem multipartid în India? În astfel de
exemple, vedem cum o serie de cazuri pot asigura o
bază pentru înţelegerea comparativă.
Studii comparative
Un model comparativ este bine stabilit în ştiin-
ţele politice, mai mult decât în alte discipline. În
această secţiune, prima dată vom pune întrebarea
evidentă: care este valoarea comparaţiei politicii din
diferite ţări? După care vom continua prin discu-
tarea câtorva dificultăţi în implementarea mode-
lelor comparative.
De ce să comparăm? Motivul este acela că ne
lărgeşte înţelegerea lumii politice, conducând la
clasificări îmbunătăţite şi oferind potenţial pentru
explicaţii şi chiar predicții (Caseta 3.3). Vom
discuta pe rând fiecare punct.
Caseta 3.3
Valoarea comparaţiei
� Îmbogăţirea cunoştinţelor referitoare la alte
guverne ne lărgeşte înţelegerea, oferind noi
perspective asupra naţiunii noastre;
� Comparaţia ne permite să clasificăm structuri
şi procese politice;
� Comparaţia ne permite să testăm ipoteze
despre politică;
� Comparaţia ne oferă un potenţial pentru
predicții şi control.
Lărgirea înţelegerii
Primul punct forte al abordării comparative este
unul direct: ne ajută să descoperim mai mult despre
locurile pe care le cunoaştem mai puţin. Acest punct
a fost susţinut în mod potrivit de către Munro
(1925, p. 4). El a descris scopul cărţii sale despre
guvernele europene ca fiind un ajutor „pentru înțe-
legerea ştirilor zilnice din străinătate”. Această abili-
tate de a interpreta evenimentele de la mare distanță
câştigă în importanţă cu cât lumea devine tot mai
interdependentă. Într-o eră a terorismului internaţi-
onal, nimeni nu îşi permite abordarea unei atitudini
izolate precum cea a lui Mr. Podsnap din cartea lui
Dickens Our Mutual Friend: „Străinii fac ceea ce
vor, şi cu asta basta”. În orice caz, Munro era poate
modest; chiar şi atunci când accentul se pune asupra
unei ţări de peste mări, o comparaţie implicită cu
ţara noastră ne ajută să ne lărgim orizonturile.
Înţelegerea politicii din sistemele noastre nu
doar că ne ajută să interpretăm noi progrese, ci
asistă şi la desfăşurarea de relaţii politice practice.
De exemplu, miniştrii britanici au o experienţă
întreruptă în negocierile cu partenerii europeni
în parte deoarece aceştia presupun faptul că tonul
agresiv pe care îl adoptă în Camera Comunelor
va funcţiona la fel de bine în sălile de conferinţă
ale UE. Presupunerea lor este incorectă, dovedind
ignoranţă faţă de stilul politic consensual întâlnit
în multe democraţii continentale. Ceea ce funcțio-
nează acasă eşuează adesea când este aplicat în afară.
În mod similar, studenţii americani sunt
adesea încurcaţi de modul în care sistemul parla-
mentar britanic poate asigura un guvern stabil în
condiţiile în care prim- ministrul, spre deosebire
de preşedintele lor, depinde constant de votul
de încredere al Camerei Comunelor. Datorită
faptului că partidele americane sunt atât de

descentralizate, tendinţa lor este de a subestima
abilitatea unui partid de guvernare britanic de
a-şi controla proprii membri ai parlamentului. În
schimb, studenţii britanici sunt foarte obişnuiţi cu
importanţa partidului, astfel având dificultăţi în a
înţelege de ce Congresul şi Casa Albă continuă să
se certe în pofida faptului că acelaşi partid contro-
lează ambele instituţii.
Raționamentul general este schițat de către
Dogan şi Pelassy (1990): prin comparaţie ne
descoperim etnocentrismul propriu şi modalită-
ţile de depăşire ale acestuia. În acest fel, politicile
comparate reprezintă o călătorie virtuală în stră-
inătate – iar obiectivul călătoriei, conform criti-
cului britanic G.K. Chesterton (1874–1936), nu
este atât de mult cel de a lăsa amprente în afară, ci
mai mult de a-ţi privi ţara ca pe un teritoriu străin.
Realizarea clasificărilor
Un al doilea avantaj al comparaţiei este faptul că
ne permite să clasificăm structurile guvernamentale
şi procesele politice. Aşadar, putem distinge demo-
craţiile liberale de cele neliberale, punându-le pe
ambele în contrast cu regimurile autoritare. Putem
grupa constituţiile înscrise şi nescrise, formulele
electorale în proporţionale şi neproporţionale. Apoi
putem căuta factorii care îndreaptă ţările spre o
formă sau alta. În mod similar, odată ce clasificăm
sistemele executive în prezidenţiale şi parlamentare,
ne putem întreba care este mai stabil şi mai eficient.
Clasificarea este, în mod inerent, comparativă,
transformând ceea ce este adesea constant în cadrul
unei singure ţări într-o variabilă între acestea. În
acest mod, clasificarea asigură materialul de bază
de la care pornesc speculaţiile explicative.
Testarea ipotezelor
Cercetătorii comparativiști caută să înţeleagă o vari-
etate de sisteme politice, nu doar de dragul acestora,
ci şi pentru a formula şi testa ipoteze. Analiza
comparată ne permite să dezvoltăm şi să examinăm
întrebări precum: sistemele electorale de tip majo-
ritar conduc întotdeauna la formarea unui sistem
bipartid? Adunările cu două Camere se găsesc doar
în federalism? Revoluţiile au mai multe şanse să se
producă după înfrângerea în război?
O ipoteză este o relaţie poziţionată între doi sau
mai mulţi factori sau variabile: de exemplu, între
sistemele electorale sau de partide, între război şi
revoluţie.
Strategii de cercetare | 47
Ipotezele confirmate nu sunt valoroase doar
de dragul acestora, ci şi pentru că sunt esenţiale
în explicarea particularului. De exemplu, să consi-
derăm o întrebare specifică: de ce nu a apărut
vreodată în Statele Unite un partid socialist impor-
tant? Un răspuns evident este faptul că SUA au
fost construite de oameni şi continuă să reţină o
cultură individualistă puternică. Această explicaţie
pare să fie una particulară, dar de fapt este foarte
generală. Ea implică faptul că alte ţări cu valori
similare vor duce, de asemenea, lipsă de un partid
socialist puternic. De asemenea, sugerează faptul
că ţările cu o perspectivă mai colectivă vor fi mai
predispuse să susţină un partid de stânga. Aceste
ipoteze vor necesita confirmarea comparativă prin
analizarea unor serii de ţări, înainte de a pretinde o
înţelegere completă a întrebării noastre particulare
despre SUA. Astfel, explicaţia particularului implică
generalul; doar teoriile explică, în general, cazurile.
Potenţial pentru predicție
Odată validate, generalizările au potenţial pentru
predicție. Aici vom ajunge la al patrulea motiv al
studierii politicii în mod comparativ. Dacă vom
susţine faptul că introducerea reprezentării propor-
ţionale (RP) în Noua Zeelandă a condus, într-
adevăr, la un guvern de coaliţie, putem anticipa,
în mod rezonabil, cel puţin un efect al introducerii
RP-ului în țări precum Canada, care continuă să
folosească metoda pluralităţii. În mod egal, dacă
ştim că subcontractarea atribuțiilor instituțiilor
publice către agenţiile private măreşte calitatea
serviciile dintr-o ţară, putem recomanda guvernelor
din alte ţări faptul că aceasta este o idee care merită
cel puţin luată în considerare.
Abilitatea de a prezice asigură o bază pentru
oferirea de lecţii ţărilor (Rose, 2004). Decât să
recurgem la ideologie sau bănuieli, putem folosi
comparaţia pentru a adresa întrebări de tipul „ce
s-ar întâmpla dacă...?”. Această funcţie a cercetării
comparate este posibil să fi sprijinit comentariul
lui Bryce asupra studiului său despre democraţiile
moderne(1921, p. iv):
Cu mulţi ani înainte, când schemele reformei
politice erau discutate în mod copios în Anglia,
am ajuns la concluzia că poate fi făcut ceva pentru
asigurarea unei baze solide pentru judecată prin
examinarea unui anumit număr de guverne
populare în activitatea lor actuală, comparându-le
între ele şi stabilind diferitele merite şi defecte ale
fiecăruia.
48 | Studiul politicii
Bineînţeles că fiecare abordare are anumite difi-
cultăţi, iar orizontul inerent modelelor comparative
are propriile riscuri (Caseta 3.4). Vom începe să
examinăm din nou aceste pericole potenţiale, unul
câte unul.
Înţelegerea semnificaţiei
Construindu-ne discuţia pe abordarea interpreta-
tivă din Capitolul 2, trebuie să ne amintim faptul că
semnificaţia unei acţiuni depinde de convenţiile exis-
tente în ţara respectivă. De exemplu, stilurile repre-
zentativităţii politice sunt foarte inconstante. În timp
ce politicienii nigerieni caută să impresioneze prin
acte de extravaganţă bombastică (precum seducerea
partenerelor feminine ale competitorilor lor), politi-
cienii suedezi confirmă normalitatea. Acelaşi scop de
impresionare a alegătorilor este obţinut prin mijloace
culturale specifice. Ceea ce funcţionează în Lagos
ar fi dezastruos în Stockholm, iar ceea ce are succes
în Stockholm va fi întâmpinat cu apatie în Lagos.
În mod similar, atunci când membrii legislativului
votează împotriva liniei partidului, consecinţele pot
varia, în funcţie de ţară, de la indiferenţă completă la
izgonire din partid. Ce pare a fi aceeaşi acţiune variază
însă în semnificaţie. Înţelesul depinde de context.
Această problemă a înţelesului şi a semnifica-
ţiei acţiunii este importantă, în mod particular, în
politică, deoarece activitatea este purtată, în parte,
prin limbaj codat. Oamenii care au atacat World
Trade Center şi Pentagonul erau criminali, martiri
sau ambele? Activiştii americani pentru drepturile
civile erau, în acelaşi timp, militanţi de culoare?
Membrii activi ai Armatei Republicane Irlandeze
erau terorişti sau luptători pentru libertate? Modul
în care sunt descrişi aceşti actori reflectă opiniile
politice existente, ridicând îndoieli referitoare la
posibilitatea găsirii unui limbaj în totalitate neutru
pentru interpretarea subiectului nostru.
Globalizarea
Globalizarea reprezintă o provocare considerabilă
pentru cercetarea comparativă politică, înţeleasă
drept compararea statelor separate. Cu toate că, în
anul 2009, un număr de 191 de state „indepen-
dente” aparţineau Naţiunilor Unite, în realitate,
aceste state sunt interdependente sau chiar depen-
dente. Ţările învaţă de la, concurează cu, influen-
ţează sau chiar se invadează una pe cealaltă, într-un
proces constant de interacţiune. Statele nu s-au
dezvoltat independent; mai degrabă, ideea de stat se
răspândeşte peste hotarele Europei. Aşa cum susţin
Dogan şi Pelassy (1990, p. 1), „o naţiune nu poate
exista fără alte naţiuni”.
Caseta 3.4
Dificultăţile comparaţiei
� „Acelaşi” fenomen poate însemna diferite
lucruri în diferite ţări, creând dificultăţi în
compararea acestora;
� Globalizarea presupune faptul că ţările nu
pot fi privite ca independente una de cealaltă,
reducând astfel numărul efectiv de cazuri
pentru testarea teoriilor;
� Orice pereche de ţări va diferi în multe
moduri, însemnând faptul că nu putem
realiza visul experimentatorului de a ţine,
într-un mod constant, toţi factorii departe de
acela al cărui impact dorim să-l testăm;
� Ţările selectate pentru studiu pot fi un
exemplu nereprezentativ, limitând semnifi-
caţia descoperirilor.
Schimbările majore ale istoriei globale – indus-
trializarea, colonialismul, decolonizarea, democra-
tizarea – s-au desfăşurat la scară globală. În acest
fel, avem un sistem global mai mult decât o lume
de state independente. Green (2002a, p. 5) are
dreptate atunci când susţine faptul că lumea este
aranjată „ca şi cum politicile naţionale sunt de fapt
celule ale unei entităţi mai largi cu o lume a sa
proprie”. Sugestia este că ar trebui să studiem acest
organism mai larg în loc să comparăm părţile sale
componente ca fiind independente.
Formele instituţionale specifice reflectă, de
asemenea, difuziune. Modelul comunist a fost, de
asemenea, impus prin forţă de către mâna sovie-
tică; sistemul prezidenţial din America Latină a
fost importat din Statele Unite; funcţionarul însăr-
cinat cu sondarea opiniei publice a fost un instru-
ment copiat din Suedia. Dezvoltarea organizaţiilor
internaţionale, de la Naţiunile Unite la Uniunea
Europeană, creează, de asemenea, un nou nivel
de guvernare la care trebuie să reacţioneze toate
statele membre.
De ce legăturile dintre state constituie o
capcană pentru studenţii politicilor comparate?
Răspunsul este asigurat de către Tilly (1997):
politicile comparate presupun, în mod tradiţi-
onal, unităţi de comparaţie distincte şi separate,
cel mai adesea state, care pot fi tratate ca şi cum
ar fi independente. Această supoziţie a reprezentat,
întotdeauna, o simplificare, însă într-o lume inter-
dependentă o astfel de presupunere a devenit falsă
(în mod pozitiv). Din punct de vedere tehnic,

considerarea ţărilor ca entităţi independente crește
artificial dimensiunea efectivă a eșantionului din
analiza statistică, rezultând în încredere exagerată
în semnificaţia rezultatelor obţinute.
Prea multe variabile, prea puţine ţări
Aceasta este o problemă majoră pentru aceia care
concep politicile comparate ca o versiune a labo-
ratorului experimental în care cercetătorii caută să
izoleze cu răbdare impactul unei singure variabile.
Chiar şi în cazul celor 191 de state suverane, este
imposibil să găsim ţări identice unele cu altele în
toate criteriile, exceptând acel factor (de exemplu,
sistemul electoral) al cărui efect dorim să-l detectăm.
Din acest motiv, comparaţiile politice nu pot fi la fel
de precise precum experimentele din laborator. Nu
avem ţările pe care să le luăm la rând.
Susţinând acelaşi lucru dintr-un alt unghi, nici-
odată nu vom fi în stare să testăm toate explicaţiile
posibile ale unei deosebiri politice. De exemplu, de
ce a fost Noua Zeelandă în mod special orientată
către introducerea sectorului privat în gestionarea
serviciilor publice în anii 1990? Poate că puterea
reformelor a reflectat gândirea economică a elitei
politice şi afaceriste a ţării (Boston et al., 1995).
Sau poate sectorul public din Noua Zeelandă a fost
vulnerabil în faţa reformei deoarece, spre deosebire
de multe alte democraţii din Europa continentală,
structura sa nu a fost protejată de constituţie şi
codurile de drept civil (Hood, 1996).
Aici avem două explicaţii potenţiale pentru
particularismul Noii Zeelande, una bazată pe
ideologie şi cealaltă pe lege. Ambele interpretări
sunt, în linii mari, consecvente cu faptele. Însă nu
avem nicio modalitate de a stabili care factor este
decisiv. În mod ideal, vom dori să descoperim dacă
sectorul public a fost reformat într-o ţară precum
Noua Zeelandă, exceptând faptul că s-a aplicat
doar unul dintre aceşti doi factori. Însă dacă nu
există o astfel de ţară, rămânem fără cazuri.
În astfel de circumstanţe, putem recurge la
întrebări ipotetice de forma celor care încep cu
„dacă”. Care ar fi fost rezultatul în Noua Zeelandă
dacă elita sa reformatoare s-ar fi confruntat cu
un cadru legal ostil? Ar mai fi continuat reforma
sectorului public? Nu ar trebui să ezităm să folosim
astfel de situaţii contrafactuale deoarece acestea
trebuie să facă parte din orice încercare de a estima
impactul evenimentelor unice. Pentru a ne ajuta în
această sarcină, Tetlock şi Belkin (1996) au iniţiat
ghiduri folositoare pentru judecarea plauzibilităţii
oricărei situaţii contrafactuale. Cu toate acestea,
Strategii de cercetare | 49
prin definiţie, rezultatul unor astfel de experi-
mente de gândire nu poate fi testat niciodată pe
baza realităţii.
O situaţie contrafactuală este un experiment de
gândire care speculează rezultate posibile în cazul
în care un factor particular ar fi absent de la un
proces sau unul absent ar fi prezent. Cum ar fi
lumea noastră dacă Hitler ar fi murit într-un
accident de maşină în 1932 sau dacă invazia sa
asupra Rusiei ar fi reuşit? (Rosenfeld, 2005). Cine
ar guverna China în prezent dacă liderii săi nu ar
fi îmbrăţişat reforma economică?
Eroarea de selecţie (bias)
În final ne îndreptăm atenția asupra unei dificul-
tăţi mai tehnice în cercetarea comparativă, care are
implicaţii pentru toţi cei care practică această disci-
plină. Eroarea de selecţie apare de fiecare dată când
unităţile de studiu (precum ţările, democraţiile sau
sistemele electorale) sunt alese prin altă modalitate
decât cea aleatoare. În aceste condiţii, pericolul
constă în faptul că unităţile studiate nu sunt repre-
zentative pentru o populaţie mai largă, iar rezulta-
tele nu pot fi generalizate asupra categoriei mai largi
din care au fost luate cazurile particulare. Luând în
considerare raritatea probelor luate la întâmplare
din cadrul comparaţiilor calitative, scopul nu este
atât de mult de a elimina o astfel de părtinire, ci de
a conștientiza prezenţa sa.
Pericolul apare adesea ca rezultat nedorit al
selecţiei părtinitoare. De exemplu, alegem să
studiem ţările care ne vorbesc limba, în care avem
acces la informații sau în care ne simţim în sigu-
ranţă. Prin urmare, ţările mari, puternice, sunt
studiate mai intens decât cele mici, lipsite de
putere, cu toate că politica statelor mari şi a celor
mici poate să difere. În mod similar, mai multe
studii sunt realizate în Europa de Vest decât în cea
de Est; ar trebui astfel să ne gândim de două ori
înainte de a generaliza pentru Europa ca întreg.
Eroarea de selecţie apare atunci când alegerea a
ceea ce trebuie studiat produce rezultate nere-
prezentative pentru clasa mai largă din care sunt
extrase cazurile şi variabilele. Studiile despre
democraţiile vorbitoare de engleză nu sunt
reprezentative pentru toate democraţiile; studiile
partidelor comuniste aflate astăzi la putere nu
sunt tipice pentru partidele comuniste conducă-
toare din secolul al XX-lea.
50 | Studiul politicii
Un punct forte al design-urilor statistice care
acoperă un număr mare de ţări este acela de
reducere a riscului erorii de selecţie. Într-adevăr,
dacă studiul acoperă toate ţările existente, eroarea
de selecţie dispare cel puţin cât timp generali-
zarea este limitată la lumea contemporană. Însă
problema poate ieşi la iveală într-o altă formă,
printr-o selecţie nereprezentativă a variabilelor
şi nu a ţărilor. Pentru a aprecia această versiune
a erorii de selecţie, să luăm un exemplu. O mare
parte din cercetarea statistică din cadrul politicilor
comparate, incluzând scorurile folosite în profilele
ţărilor în această carte, se bazează pe date existente
adunate de guverne şi corpuri internaţionale cu
interese diferite de ale noastre. Priorităţile acestor
organizaţii sunt adesea mai mult economice decât
politice. Astfel, disponibilitatea datelor înseamnă
faptul că variabilele financiare şi economice
primesc mai multă atenţie decât ar fi justificat, iar
politica riscă să fie privită ca o ramură a economiei.
O formă foarte importantă a selecţiei părti-
nitoare apare prin examinarea doar a cazurilor
pozitive, astfel eliminând toate variaţiile feno-
menului pe care căutăm să-l explicăm. Deoarece
aceasta este o greşeală comună, remarcabilă şi de
evitat, merită o considerare atentă. King et al.
(1994, p. 129) explică problema:
Literatura e plină de lucrări care fac greşeala de a
îngrădi variaţia variabilelor; de exemplu, cerce-
tarea care încearcă să explice izbucnirea războa-
ielor, cu studiu doar asupra războaielor, începutul
revoluţiilor prin studii doar asupra revoluţiilor sau
modele ale prezenței la vot doar prin interviuri cu
cei care nu votează.
Problema este aici că atunci când sunt studiate
doar cazurile pozitive ale unui fenomen, conclu-
ziile referitoare la cauzele şi consecinţele feno-
menului sunt eliminate. Este nevoie de contrast
pentru a oferi variaţie, pentru a putea considera ce
face diferenţa între timpurile de război şi cele de
pace, perioadele de revoluţie şi cele de stabilitate,
cei care se abţin de la vot şi cei care votează.
Chiar şi fără variaţii ale variabilei dependente,
încă putem identifica trăsături comune ale cazu-
rilor. De exemplu, putem descoperi faptul că revo-
luţiile sunt întotdeauna urmate de război sau că
toţi cei care se abţin de la vot au o atitudine cinică
faţă de politică. Totuşi, nu avem vreun contrast
pe care să-l explorăm şi să-l explicăm. Nu ştim
dacă, în general, condiţiile care duc la revoluţie
există adesea fără să declanşeze o revoluţie sau dacă
cinismul politic pe care îl găsim în cazul celor care
se abţin de la vot este la fel de răspândit (sau posibil
chiar mai mult) în cadrul celor care îşi fac apariţia
la urne în ziua alegerii (Geddes, 2003). Faptul că Y
este întotdeauna precedat de X nu înseamnă faptul
că X este întotdeauna urmat de Y.
Eroarea de supravieţuire este o formă particu-
lară a acestei probleme. Aceasta apare atunci când
victimele dintr-un proces temporal sunt excluse,
conducând la rezultate eronate. Studierea statelor
comuniste sau a guvernelor militare contemporane
ca reprezentative pentru întreaga clasă a acestor
tipuri de regimuri (atât trecute, cât şi prezente)
este o eroare deoarece este probabil ca cei care au
supravieţuit să fie diferiţi de cei care au dispărut.
Nu trebuie să îi tratăm pe cei care au terminat o
călătorie ca fiind tipici pentru cei care au început-o
deoarece acest lucru ar însemna să ignorăm pier-
derile de pe parcurs. În cercetarea noastră, trebuie
să privim prin ambele capete ale telescopului – la
început şi la final, la victime şi la supravieţuitori.
Comparaţii calitative
Implementarea modelelor comparative implică
folosirea de comparaţii calitative sau cantitative. În
această secţiune, vom examina comparaţiile calitative,
lăsând analiza cantitativă pentru următoarea secţiune.
Comparaţiile calitative sunt situate între studiile
de caz şi analizele statistice. Ele sunt forma standard
a comparaţiei, constând într-un număr (N) mic
de studii concentrate pe comparaţia intensă a unui
aspect de politică din câteva ţări. Deseori numărul
ţărilor este fie două, constând într-o comparaţie-pe-
reche sau binară, fie de trei pentru o comparaţie
tripartită. Preocuparea față de aspectele predefinite
ale cazurilor explică motivul pentru care George
(1969) numeşte această metodă „comparaţie struc-
turată, de profunzime”. În mod normal, țările sunt
selectate pentru a introduce variaţii în variabila
dependentă, astfel depăşind limita inerentă a unui
singur studiu de caz.
Pentru a ilustra această tehnică, să considerăm
două exemple, folosind metoda comparaţiei-pe-
reche. În primul rând, Kurdle şi Marmor (1981) au
comparat creşterea programelor de securitate socială
din Statele Unite şi Canada. Ei au căutat să înţe-
leagă nivelurile crescute de cheltuieli şi dezvoltare a
programului, deducând faptul că elementele ideolo-
gice de stânga şi cele ale paternalismului conservator
găsite acolo reprezintă contrastul-cheie faţă de SUA.

În al doilea rând, Heclo (1974) a comparat
originile asigurărilor sociale, pensiile de vârstă
şi pensiile veniturilor suplimentare din Marea
Britanie şi Suedia. Heclo a dedus faptul că în
ambele ţări birocraţia a fost agentul principal al
formulărilor politicilor publice. Faţă de Kurdle şi
Marmor şi față de multe alte comparaţii calitative,
proiectul lui Heclo a căutat să explice similarităţile
mai mult decât diferenţele dintre ţările examinate.
Comparaţiile calitative precum acestea s-au
dovedit o poveste de succes a politicilor compa-
rate. La fel ca studiile de caz, acestea rămân sensi-
bile faţă de detaliile ţărilor şi politicilor particu-
lare, dar în schimb pretind disciplină intelectuală
inerentă în proiectul comparativ. Trebuie luate în
considerare dimensiunile comparaţiei; identifi-
cate similarităţile şi diferenţele; şi obsevat un efort
pentru justificarea contrastelor. Din aceste motive,
comparaţiile calitative permit cumularea descope-
ririlor cercetării, în timp ce concluziile studiilor de
caz stagnează adesea în învelişul lor.
Faţă de multe alte studii statistice, comparaţiile
calitative rămân sensibile în istorie. Aşa cum am văzut
prin discutarea abordării structurale în Capitolul 2,
formatul funcţionează bine, în mod particular, atunci
când, precum la Heclo, sunt comparate doar câteva
ţări de-a lungul timpului, fiind examinat modul
în care acestea variază în răspunderea la probleme
comune sau ajungerea la rezultate diferite.
Cum ar trebui selectate ţările pentru o compa-
raţie calitativă? O strategie comună este aceea de a
selecta ţări care, deşi diferite prin factorul de studiu,
sunt de altfel asemănătoare. Acesta este design-ul
celor mai asemănătoare cazuri. Prin această
abordare, căutăm să comparăm ţări care sunt cât
mai asemănătoare posibil în istoria, cultura şi insti-
tuţiile lor politice, putând astfel să distingem factorii
comuni ca explicaţii pentru diferenţele noastre
particulare de interes. De exemplu, putem căuta
să explicăm de ce Marea Britanie a reuşit să treacă
printr-o tranziţie spre democraţie mai liniştită decât
Germania examinând un contrast între două ţări
mari care împart o moştenire europeană comună.
Design-ul celor mai asemănătoare cazuri compară
ţări similare pornind de la premisa că, așa cum a
susţinut Lipset (1990, p. xiii), „cu cât sunt mai
similare unităţile comparate, cu atât este mai
posibil să izolăm factorii responsabili pentru
diferenţele dintre ele”. În contrast, design-ul celor
mai diferite cazuri caută să arate puterea relaţiei
dintre doi factori prin demonstrarea validităţii
sale în cadre diferite (Przeworski şi Teune, 1970).
Strategii de cercetare | 51
Cu toate acestea, chiar şi cu design-ul cazurilor
celor mai asemănătoare mulţi factori vor rămâne
explicaţii posibile pentru o diferenţă observată, iar
de obicei nu va fi nicio modalitate decisivă pentru
testarea acestora. Problema „prea multe variabile,
prea puţine ţări” nu poate fi evitată; în practică,
valoarea comparaţiei calitative stă în călătorie şi nu
în destinaţie.
Design-ul celor mai diferite cazuri caută să
testeze o relaţie prin intermediul analizelor din ţări
diferite. Astfel, ne va creşte încrederea în faptul că
relaţia este una reală, nu una datorată ambilor factori
care depind de o a treia variabilă nemăsurată (Peters,
1998). De exemplu, Rothstein (2002) exami-
nează evoluţia încrederii sociale şi politice în două
democraţii contrastante, Suedia şi Statele Unite,
presupunând faptul că orice tendinţe existente în
ambele ţări (diferite) ar trebui să fie observabile şi în
alte democraţii. În mod similar, dacă am descoperi
faptul că formula electorală pluralitară este asociată
cu un sistem bipartid în diverse grupuri de ţări care
folosesc această metodă, ar creşte încrederea noastră
în trăinicia acestei relaţii. Design-ul celor mai diferite
cazuri reprezintă baza unei mari părţi a cercetării
statistice către care ne îndreptăm acum atenția.
Analiza cantitativă
În cercetarea politică, comparaţia cantitativă sau
analiza statistică este acum mai puţin comună
decât în apogeul perioadei comportamentaliste,
dar rămâne o trăsătură semnificativă şi valoroasă.
Cercetarea statistică este inerent comparativă, dar
deţine convenţii puternice. În această secţiune,
vom schiţa câteva dintre aceste principii, fără a
încerca crearea unui ghid complet (pentru unul, vezi
Pennings et al., 2006).
Spre deosebire de tehnicile analizate până
acum, abordarea cantitativă se bazează mai mult
pe variabile decât pe cazuri. În mod specific, obiec-
tivul este explorarea gradului în care se modifică
variabilele sau factorii; astfel, cunoaşterea scorului
unei ţări pe o dimensiune (de exemplu, rata de
analfabetism) ne permite să îi prezicem scorul pe
alta (de exemplu, participarea la vot). În astfel de
analize, o variabilă este dependentă, în timp ce
altele sunt independente sau explicative. Exemple
ale unor astfel de acţiuni ale politicii comparate
includ teste ale următoarelor ipoteze:
 Cu cât este mai educată o populaţie, cu atât
este mai mare proporţia sa de post-materialişti;
52 | Studiul politicii
În analiza statistică, variabila dependentă este
factorul pe care dorim să îl explicăm: de exemplu,
partidul care a fost votat. Variabila independentă
este factorul considerat a influenţa variabila
dependentă: de exemplu, nivelul de educaţie.
 Cu cât este mai înalt statutul social al unei
persoane, cu atât este mai mare participarea sa
în politică;
 Cu cât o ţară este mai bogată, cu atât este mai
probabil ca aceasta să fie o democraţie liberală;
 Sistemul prezidenţial este mai puţin stabil
decât cel parlamentar.
Pentru a ilustra abordarea statistică vom consi-
dera un exemplu. Figura 3.1 este o distribuție care
arată relaţia dintre numărul de membri dintr-o
adunare naţională (variabila dependentă) şi o
populaţie a unei ţări, care cuprinde între 10 şi 60
de milioane (variabila independentă). Graficul
ilustrează o corelaţie pozitivă: cu cât populaţia este
mai numeroasă, cu atât adunarea este mai mare.
Coeficientul de corelaţie măsoară acurateţea cu care
putem face previziuni de la o variabilă statistică
la alta. O corelaţie pozitivă înseamnă că scorurile
variabilelor merg în sus (sau în jos) în tandem. O
corelaţie negativă înseamnă faptul că atunci când o
variabilă merge în sus, cealaltă merge în jos.
Cu toate acestea, conţinutul graficului poate
fi rezumat cu o precizie mai mare. Acesta poate fi
obţinut prin calcularea unei linii de regresie: linia
care oferă cea mai potrivită formă datelor. Această
linie, prezentă şi în Figura 3.1, este definită printr-o
formulă care leagă aceste variabile. În acest caz,
formula demonstrează că, în medie, dimensiunea
unei adunări creşte cu aproximativ şapte membri
pentru fiecare creștere a populaţiei cu un milion.
Printr-o astfel de ecuaţie, care oferă şi o estimare de
bază pentru mărimea Adunării, fiind dată o populaţie
imaginară de zero, putem folosi populaţia oricărei
ţări particulare pentru a prezice mărimea adunării.
Un avantaj important al ecuaţiei de regresie este
acela că ne permite să identificăm cazurile extreme
(outliers) aflate în afara liniei. Cu cât este mai mare
diferenţa dintre dimensiunile prezisă şi actuală ale
adunării, cu atât este mai mare nevoia pentru expli-
caţii suplimentare, asigurând astfel o legătură spre
analizele cazurilor deviante. În exemplul nostru,
Adunarea Naţională a Puterii Poporului din Cuba
este mult mai mare decât s-ar fi aşteptat cineva de la
o ţară cu o populaţie de doar 11 milioane.
Figura 3.1 Dimensiunea populaţiei şi a adunării,
2009, arătând linia celor care se încadrează cel
mai bine şi evidenţiind două cazuri extreme
700
Numărul membrilor din Adunare
Cuba
600
500
400
300
200
Columbia
100
0
0 10 20 30 40 50 60 70
Populație (milioane)
Notă: Pentru adunările bicamerale, este folosită
mărimea camerelor inferioare.
Sursă: CIA (2009).
Cum putem interpreta acest caz extrem?
Răspunsul este probabil acela că statele comuniste
creează adunări largi ca modalitate de reducere a
oricărui fel de ameninţare pe care aceasta l-ar putea
aduce asupra puterii partidului. O astfel de inter-
pretare oferă un punct de pornire plauzibil pentru
investigaţii suplimentare, oferindu-ne o stra-
tegie de selecţie a cazurilor într-un cadru statistic
(Liebermann, 2005). De exemplu, se poate ca în
cazul slăbirii puterii lui Fidel Castro din Cuba să
fie stimulată liberalizarea politică şi o Adunare mai
mică, în conformitate cu linia generală identificată.
Valoarea comparaţiilor cantitative este aceea că
pot asigura rezumate precise ale unor cantităţi mari
de informaţii, folosind tehnici standard ale căror
aplicaţii pot fi verificate de alţi cercetători. Însă inter-
pretarea necesită atenţie sporită în două direcții. În
primul rând, poate exista o corelaţie puternică între
două variabile deoarece ambele depind de un al
treilea factor nemăsurat. De exemplu, se poate ivi
o corelaţie între reprezentarea proporţională (RP)
şi sistemele multipartide deoarece ambii factori
apar în societăţi divizate şi nu pentru că RP creşte
numărul partidelor. Sau poate apărea o corelaţie
între statutul minorităţilor etnice şi absenteismul
la alegeri deoarece ambii factori sunt concentraţi
printre cei săraci şi nu pentru că statutul etnic în
sine reduce participarea la vot.
Linia de regresie este linia care aproximează cel
mai bine distribuția cazurilor. Cazurile extreme
sunt cele mai îndepărtate observaţii de la valorile
prezise de linia de regresie.

În principiu, soluţia pentru corelaţia falsă
(spurious) este simplă: includerea tuturor variabi-
lelor relevante în analiză deoarece tehnicile statis-
tice avansate pot controla în mod eficient astfel de
probleme. Totuşi, în practică, nu toate variabilele
relevante vor fi cunoscute, iar corelaţia falsă repre-
zintă un pericol continuu. Să notăm faptul că şi o
corelaţie falsă poate fi o bază practică, dar riscantă,
pentru predicții.
O corelaţie falsă apare atunci când ambii factori
depind de o a treia variabilă. De exemplu, relaţia
dintre proporţia imigranţilor dintr-o zonă şi rata
de infracţionalitate poate fi falsă deoarece sărăcia
este cauza reală a criminalității, iar ambele varia-
bile au valori ridicate în zonele sărace.
A doua problemă întâlnită în interpretarea
rezultatelor statistice este aceea că și atunci când
o relaţie este reală, direcţia acesteia rămâne să fie
stabilită. Să luăm un exemplu. Să presupunem că
descoperim faptul că democraţiile liberale asigură
rate mai mari de creştere economică decât regi-
murile autoritare. Însă ne lovim de o problemă
de interpretare. Această corelaţie apare deoarece
democraţiile facilitează creşterea economică sau
deoarece rata ridicată a creşterii generează o demo-
craţie stabilă? Putem aduce un exemplu pentru
fiecare variantă sau pentru ambele, dar o corelaţie
statistică în sine nu va oferi răspunsul. O corelaţie
nu asigură o relaţie de cauză şi efect (deşi într-o
disciplină non-experimentală nimic altceva nu
face acest lucru).
Comparaţii cantitative cu sens pot fi realizate
chiar şi atunci când variabilele iau forma cate-
goriilor (de exemplu, da/nu) şi nu a scorurilor
numerice. De exemplu, sunt federaţiile mai puţin
predispuse să dezvolte state de drept decât statele
unitare? Este legată reprezentarea proporţională
de guvernul de coaliţie? Sunt ţările non-mu-
sulmane mai predispuse să devină democratice
decât cele islamice? Aici ne ocupăm de categorii
mai mult decât de scale numerice: o ţară este o
federaţie sau nu, un guvern este o coaliţie sau nu.
În aceste circumstanţe, asocierea (cross-tabs) este
echivalentul calitativ al distribuției din Figura
3.1 şi poate fi la fel de folositoare. Statistici de tip
corelațional pot fi calculate pentru astfel de tabele
(Pennings et al., 2006).
Nu toată munca statistică este concentrată în
estimarea impactului unui factor asupra celuilalt.
Calculele simple reprezintă un început folositor.
Strategii de cercetare | 53
Aşa cum susţine Miller (1995), întrebarea simplă
„câte cazuri există?” este valoroasă. De exemplu:
Câte federaţii există? Câte state sunt democratice?
Care este probabilitatea ca un regim autoritar în
1980 să fi devenit democratic astăzi? Trebuie să
răspundem la acest tip de întrebări dacă dorim să
obţinem o înţelegere comparativă a lumii politice.
Aşa cum studiile de caz directe contribuie deseori
mai mult la politicile comparate decât la elaborarea
unor încercări de testare a teoriei, aşa şi calculele
simple pot asigura rezultate mai folositoare decât
analizele statistice sofisticate.
Analiza istorică
Majoritatea studiilor politice în general şi a politi-
cilor comparate în special se concentrează pe lumea
contemporană; în mare, lăsăm istoria în seama
istoricilor. Însă această diviziune a muncii este,
bineînţeles, arbitrară; prezentul este trecutul de
mâine. Ştiinţa politică poate – şi poate ar trebui –
să folosească mai mult trecutul privit ca o comoară
găsită de cazuri adiţionale, fie de evenimente rare,
precum genocidul şi revoluţia, fie de episoade
particulare care exemplifică, provoacă sau şlefuiesc
teoriile existente. Istoria ne poate lărgi baza de date,
permiţându-ne să folosim cea mai diferită formă
pentru a examina robusteţea rezultatelor din diferite
perioade de timp.
Exploatarea trecutului în acest fel de către
cercetătorii politici este diferită de abordarea isto-
ricilor tradiţionali. Conform istoricului german
Leopold von Ranke (1795–1886), istoria „doreşte
doar să arate modul în care s-au întâmplat lucru-
rile esenţiale”. Pentru von Ranke (1824, p. iv),
„o reprezentare strictă a faptelor, chiar și atât de
îngustă şi nepoetică, este fără îndoială prima lege”.
Din această perspectivă, obligaţia noastră este de a
reprezenta trecutul în termenii lui – ca o naraţiune
formată din surse primare. Cu toate acestea, mulţi
cercetători politici vor considera trecutul o sursă
pentru generalizări: cu alte cuvinte, îi vor interesa
studiile de caz mai mult decât studiile.
Întrebarea următoare, care este mai interesantă,
face referire la modul în care studenţii de ştiinţe
politice ar trebui să înţeleagă astfel de secvenţe
temporale. Mai exact, cum putem realiza tranziţia
de la analizele prezentului – preocuparea tradiţională
a mare parte din cercetarea politică – la evoluțiile
care au avut loc de-a lungul timpului. Secţiunea de
față tratează această problemă începând cu noţiunea
specifică a unei naraţiuni analitice şi introducând
54 | Studiul politicii
apoi anumite noţiuni mai largi care ne ajută să loca-
lizăm politica în contextul timpului.
Naraţiunea analitică (Bates et al., 1998) repre-
zintă o încercare de combinare a preocupării isto-
ricilor faţă de subiect cu interesul cercetătorilor
politici în explicarea rezultatelor folosind abordări
explicite. Sarcina naraţiunii analitice, în general
bazată pe alegerea raţională, este aceea de a arăta
modul în care interesele şi înţelegerea actorilor
creează strategii care, interacţionând în timp, gene-
rează efectele dorite. Faţă de un studiu de caz, o
naraţiune analitică se concentrează, în mod necesar,
pe secvenţe; totuşi, nu intenţionează să asigure o
descriere cuprinzătoare a procesului, ci mai mult să
identifice factorii-cheie care conduc la un rezultat.
Astfel de naraţiuni sunt, în cadrul alegerii raţionale,
echivalentul istoriilor comparate favorizate de struc-
turalişti și discutate în Capitolul 2.
O naraţiune analitică încearcă să integreze
metode istorice şi de ştiinţe politice. Aceasta
examinează modul în care o anumită succesiune
de mişcări, realizate de actori calculaţi conştienţi
de opţiunile care le sunt disponibile, generează
un anumit rezultat (Bates et all., 1998).
Două exemple ne vor ajuta să clarificăm acest
model. În primul rând, Weingast (1998) ne arată
modul în care sclavia s-a menţinut în SUA până la
Războiul Civil, printr-un echilibru între interesele
Nordului şi cele ale Sudului – ambele în cadrul
partidelor şi ale Senatului. Conform lui Bates,
acest echilibru a determinat absența unor iniția-
tive nordice împotriva sclaviei. Prin urmare, avem
aici doi actori – nordicii şi sudicii – care au inter-
acţionat, de-a lungul timpului, pentru a menţine
o situaţie stabilă pe care nordicii care se opuneau
sclaviei erau gata să o accepte.
În al doilea rând, Bates (1998) scrie despre
apariţia, existenţa şi dispariţia Organizaţiei
Internaţionale a Cafelei (ICO, 1962–89). El
încearcă să explice de ce guvernul unei naţiuni
consumatoare de cafea – SUA – a susţinut o
organizaţie care era, în mod esenţial, un cartel al
producătorilor de cafea. Răspunsul implică o serie
de actori, incluzând producătorii, prăjitorii şi biro-
craţii. Interacţiunea lor din perioada Războiului
Rece a produs şi a menţinut un echilibru – ICO-ul
– până când balanţa a fost distrusă de modificările
de gusturi de pe piață şi de apariţia de noi produ-
cători cărora nu le-a plăcut organizaţia.
Deşi textele analitice asigură o modalitate de
examinare a politicii de-a lungul timpului, folosind
în special abordarea alegerii raţionale, este încă
nevoie de abordări mai largi. Pierson (2004) adună
laolaltă câţiva termeni ce oferă o perspectivă anali-
tică a politicii în contextul timpului; acest vocabular
prezintă explicit gândurile noastre adesea ascunse
despre schimbările politice. Vom introduce pe rând
fiecare noţiune în Caseta 3.5.
Un proces este dependent de traiectorie
dacă rezultatele sale depind de decizii precedente;
dacă destinaţia depinde de rută. Dependenţa de
traiectorie implică un accent pus asupra istoriei,
în general, şi un punct de ramificaţie, în parti-
cular. În opoziţie, independenţa față de traiectorie
înseamnă faptul că „toate drumurile duc la Roma”,
adică se va ajunge la aceeaşi destinaţie indiferent de
rută. Independenţa față de traiectorie presupune
un accent pe structuri şi resurse, nu pe secven-
ţele istorice. De exemplu, rezultatul unui meci de
fotbal este dependent de traiectorie dacă primul
gol este vital; este independent de traiectorie dacă
se știe că va câştiga echipa mai bună indiferent
cine marchează primul. Pentru a lua un exemplu
politic, rezultatul unui război este dependent de
traiectorie dacă o bătălie se dovedeşte decisivă;
este independent de traiectorie dacă va câştiga
partea mai puternică indiferent de rezultatele unei
confruntări iniţiale.
Este important să recunoaştem faptul că o
mare parte din cercetarea politică îşi imaginează
independenţa de traiectorie. Dacă toate ţările
bogate sunt democraţii liberale, identificarea
procesului (process tracing) prin care o anumită
naţiune bogată a devenit democratică nu va oferi
informații despre relaţia generală. Dacă toate
ţările bogate sfârşesc ca democraţii indiferent de
punctul lor de plecare, va trebui să ne concentrăm
pe motivul pentru care aceste ţări aleg democraţia
şi resping dictatura. Când toate drumurile duc la
Roma, trebuie să căutăm cauzele fundamentale;
în aceste condiţii, naraţiunile istorice pot descrie
ruta, dar să nu ia în calcul destinaţia.
Identificarea procesului implică urmărirea şi
descrierea secvenţelor istorice, legând cauza
de un efect. De exemplu, care au fost paşii
care au condus de la antisemitismul lui Hitler
la Holocaust? Prin ce mecanisme înfrângerea
din război duce la o schimbare a regimului?
Identificarea procesului reconectează ştiinţa
politică cu istoria, asigurând un mod de expli-
caţie bazat mai mult pe legături cauzale decât pe
legi generale sau relaţii statistice.
 Strategii de cercetare | 55

Caseta 3.5
Probleme istorice: Politica în timp
Concept Definiţie Exemplu
Dependenţa de Rezultatul unui proces nu Decizia Marii Britanii de după război
traiectorie este inevitabil, dar depinde de de a adopta un sistem de sănătate
deciziile iniţiale care conduc pe bazat pe taxe, gratuit la punctul de
o anumită cale serviciu, a fost o alegere care a condus
ţara spre o rută a medicinii socializate
Momentul critic Un moment de cotitură care Convenţia constituţională care a
stabileşte interesele, structurile sau stabilit SUA
instituţiile care persistă în timp
Secvenţialitatea Ordinea evenimentelor, nu doar Regimurile comuniste care au
întâmplarea lor, influenţează introdus reforma economică înaintea
rezultatul liberalizării politice (de exemplu,
China) aveau mai multe şanse de
supravieţuire decât acelea care au
început procesul de reformă cu schim-
barea politică (de exemplu, URSS).
Cauze cu mişcare lentă O influenţă care se schimbă încet, Expansiunea graduală a educa-
dar dramatic de-a lungul unei ţiei înalte culminează cu o revoltă
perioade îndelungate de timp studenţească
Sursa: Adaptat din Pierson (2004).

Cu toate acestea, rezultatul este adesea departe
de a fi prestabilit. Aici conceptele momentelor
critice, secvenţelor şi cauzelor de mişcare lentă
asigură instrumente pentru considerarea modului în
care trecutul politic influenţează prezentul politic.
De exemplu, conemomentele critice pot iniţia
un proces dependent de traiectorie. Aceste momen-
te-cheie formează o nouă cale care continuă să fie
urmată mult timp după ce a trecut momentul în
sine. În timpul fazei critice (adesea un moment sau
o criză), toate opţiunile sunt prezente, iar istoria este
într-adevăr scrisă. Un astfel de exemplu sunt revolu-
ţiile; convenţiile constituţionale sunt un alt exemplu.
Odată ce s-a consolidat noua ordine, cresc în
importanţă politicile stabilite şi opţiunile dispo-
nibile în mod real factorilor de decizie. Generaţia
revoluţionară dezvăluie operatorii pragmatici ai
noului regim. După cum ideile sunt înlocuite de
instituţii, aşa şi constituţia ca o alegere este supli-
nită de constituţie ca o constrângere.
Prin divizarea istoriei în ere critice şi normale,
ajungem la o perspectivă plauzibilă asupra vechii
dezbateri referitoare la întrebarea dacă oamenii
îşi construiesc propria istorie. Răspunsul este,
probabil, acela că o fac, însă doar ocazional. Acest
lucru înseamnă că momentele critice sunt puncte
de alegere în care activitatea umană poate fi decisivă.
Ideile, în particular, sunt importante pe
parcursul momentelor critice. În perioadele
normale, mare parte din discuţia politică are loc
prin ceea ce numeşte Schmidt (2002, p. 252)
discurs ieftin (cheap talk), exprimând poziţiile de
negociere care apără interesele stabilite. Însă câteo-
dată, fondul de idei existente devine incapabil de a
răspunde unei schimbări a circumstanţelor, creând
presiuni pentru revizuirea sau regândirea completă
a procedurilor stabilite. O ţară poate asista la un
declin economic, un partid la o scădere a voturilor,
un sindicat la o scădere a participării. Dintr-odată,
ideile care înainte obţinuseră o atenţie redusă, sunt
propulsate în centrul atenției.
Nu toate rezultatele unui moment critic sunt
influenţate de o alegere politică; de exemplu, revo-
luţiile exercită consecinţe neintenţionate îndepăr-
tate de intenţiile rebelilor. În mod similar, insti-
tuţiile formate într-un moment critic continuă
să se consolideze şi să se înmulţească în timp,
transformându-şi adesea, în acest proces, statutul.
Convenţia constituţională americană a stabilit
președinţia, însă Părinţii Fondatori ar fi fost
56 | Studiul politicii
îngroziţi de dimensiunea contemporană a acesteia.
Biroul executiv a fost transformat de-a lungul seco-
lelor; o serie de paşi mărunţi a condus la o schim-
bare masivă în Casa Albă. Aşadar, nu ar trebui să
trasăm o linie prea exactă între perioadele obișnuite
şi cele critice (Mahoney şi Rueschmeyer, 2003).
Succesiunea, ordinea în care se desfăşoară
evenimentele, poate ajuta la explicarea dependenţei
de traiectorie. De exemplu, în ţările europene
în care sindicatele muncitoreşti s-au dezvoltat
înaintea socialismului, acesta a devenit o ideologie
viguroasă (în special în Marea Britanie), mişcarea
muncitorească dobândind un caracter reformist
moderat. Însă acolo unde doctrina marxistă a fost
deja consacrată, precum în Franţa, sindicatele
comuniste s-au dezvoltat printr-o agendă politică
mai radicală. Aşadar, clarificarea momentului în
care au apărut sindicatele muncitoreşti, înainte sau
după izbucnirea marxismului, ne ajută să explicăm
dacă anumite ţări europene au dezvoltat o mişcare
muncitorească reformistă sau radicală. Rezultatul
nu a fost predeterminat, dar a depins de ordinea
evenimentelor.
În mod similar, succesiunea în care sunt create
ministerele guvernului le influenţează statutul
contemporan. Cele create primele, precum ministe-
rele financiar şi cel judiciar constituie de obicei esența
guvernului în care ministerele care au apărut mai
târziu, precum cel al mediului sau al transportului,
ocupă o poziţie mai periferică. Astfel, este posibil ca
funcţionarea guvernului central să nu fie înţeleasă în
întregime dacă această secvenţă istorică este ignorată
şi toate ministerele sunt considerate egale.
O formă de „secvenţialitate” este o situaţie în
care evenimentele separate au loc în acelaşi timp,
lărgindu-i impactul politic. Ciocnirea dintre
Primul Război Mondial şi apariţia socialismului
clasei muncitoare sau a Războiului din Vietnam şi
mişcarea studenţească, a generat efecte politice mai
mari decât dacă aceste evenimente s-ar fi desfăşurat
separat. Aceste confluenţe sunt create de istorie; și
au contribuit la dependenţa de traiectorie.
În final, cauzele cu mişcare lentă reprezintă
procesele care se desfăşoară de-a lungul unei
perioade îndelungate. Exemple sunt modernizarea,
dezvoltarea tehnologică, răspândirea educaţiei şi
creşterea importanţei mass-media. Aceste procese
au nevoie, adesea, să atingă un prag înainte de
a exercita un efect dramatic vizibil. De exemplu,
apariţia studenţilor ca o forţă în politicile naţi-
onale poate fi explozivă, dar acest început rapid
poate reflecta decenii de expansiune graduală în
educaţia superioară. Este nevoie de o masă critică
pentru ca vocea studenţilor să devină îndeajuns de
puternică pentru a fi auzită.
Un prag este un nivel sau un punct critic
deasupra căruia o variabilă începe să aibă un
efect critic. Un astfel de exemplu ar fi momentul
în care zăpada care alunecă se transformă într-o
avalanşă. În politică, este nevoie ca numărul
femeilor reprezentante într-o adunare să atingă
o masă critică înainte ca schimbarea de gen a
compoziţiei să exercite un impact semnificativ.
În mod similar, alegerea primului membru al
unei minorităţi etnice în legislativ va indica, în
mod obişnuit, faptul că schimbările pe termen
lung în atitudine faţă de şi printre minorităţi au
trecut de un prag în care reprezentarea lor devine
o posibilitate practică. Atunci când sunt impli-
cate pragurile, cauzele pe termen lung, de mişcare
lentă, trebuie să fie înţelese din punct de vedere
istoric. Exploziile contemporane au efecte înde-
lungate, iar cercetătorii politici trebuie să caute în
trecut pentru a le descoperi.
 Strategii de cercetare | 57

Surse de
Surse bibliografice pentru Capitolul 3
cercetare
Pasul următor King et al. (1994) oferă un raport stimulator al modelului cercetării
calitative dintr-o perspectivă social ştiinţifică.

Lecturi Yin (2003) este sursa standard pentru studiile de caz; vezi şi selecţia
sa a exemplelor (2004). Pentru selecţia cazurilor în cercetarea politică,
suplimentare vezi George şi Bennett (2004) şi în special Geddes (2003). Peters
(1998) şi Mair (1996) oferă discuţii minuţioase şi raţionale ale meto-
delor comparative. Comparaţiile calitative sunt considerate în Ragin
(1987, 1994) şi Ragin et al. (1996). Pennings et al. (2006) examinează
metodele statistice în contextul politicilor comparate. Mahoney şi
Rueschmeyer (2003) şi Pierson (2004) analizează integrarea istoriei în
analiza politică.

Surse on-line Committee on Concepts and Methods

Un comitet de cercetare al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice
http://www.concepts-methods.org/

Comparative Methods in Political and Social Research

Materialele de curs ale lui David Levi Faur
http://poli.haifa.ac.il/~levi/method.html

Society for Political Methodology

Secţiunea de metodologie politică a Asociaţiei Americane de Ştiinţe
Politice
http://polmeth.wustl.edu/
Partea a II-a
STATE ŞI REGIMURI
Statul
Statul rămâne unitatea politică fundamentală din
Democraţia lume, iar Capitolul 4 introduce acest concept central,
examinând apariţia, restructurarea, provocările
Guvernarea autoritară contemporane. Alte capitole ale acestei părţi discută
cele două modalităţi de guvernare ale statelor: prin
mijloace democratice sau autoritare.
Capitolul 5 analizează dezvoltarea democraţiei în
lumea modernă şi arată distincţia dintre democraţiile
liberale şi cele neliberale. Pentru compararea cu
democraţia contemporană, vom considera, de
asemenea, democraţia directă şi cea consultativă.
Capitolul 6 examinează natura guvernării
non-democratice şi introduce cele mai importante
baze ale puterii ale conducătorilor autoritari:
despotismul personal, monarhia, un partid politic,
președinţia, forţele armate sau religia.
Această parte vă va da posibilitatea să:

 Înţelegeţi natura statului şi evoluţia sa istorică;

 Apreciaţi originile democraţiei şi transformarea sa
în forme potrivite pentru statele mai mari;
 Recunoaşteţi atât natura guvernării autoritare, cât
şi diversele sale forme de expresie.

59
Capitolul 4
Statul
Apariţie, expansiune şi
restructurare 61
Securitate şi control
Statul post-colonial
Statele prăbuşite şi formarea
statului
Dincolo de stat
Resurse bibliografice
D
eşi acum considerăm drept ceva firesc divizarea lumii în state,
nu ar trebui să presupunem faptul că statul a fost întot-
deauna principiul dominant al organizării politice şi nici
că aşa va fi întotdeauna. Înaintea statelor a fost o altă lume iar, aşa
precum evidenţiază neobosit susţinătorii globalizării, poate exista, de
asemenea, o lume după acestea.
Înaintea statului, guvernul a constat, în principal, din regate,
imperii şi oraşe. Majoritatea unor astfel de unităţi erau guvernate într-o
manieră foarte descentralizată, însă câteva erau substanţiale în termeni
de suprafaţă şi populaţie. De exemplu, vechiul imperiu chinezesc „s-a
dovedit capabil de a conduce o populaţie care, în cele din urmă, a
crescut la sute de milioane, de-a lungul unui mileniu – deşi controlul
nu a fost întotdeauna complet, tinzând să fie întrerupt de perioade
recurente de rebeliune” (van Creveld, 1999, p. 36). Istoria Antică
distruge mitul conform căruia toate statele moderne sunt mai mari şi
mai stabile decât orice sistem politic tradiţional.
Cu toate acestea, statul modern rămâne o formă politică unică, diferită
de toate formaţiunile politice anterioare. Statele actuale deţin autoritate
suverană pentru a guverna populaţia unui anumit teritoriu, o noţiune care
este în contrast cu guvernarea mai personală şi necentralizată a regilor şi
împăraţilor tradiţionali. Această diferenţă îi permite lui Melleuish (2002,
p. 335) să sugereze faptul că „dezvoltarea statului modern poate fi compa-
rată cu invenţia alfabetului. S-a întâmplat doar o dată, dar odată ce a avut
loc a schimbat natura existenţei umane pentru totdeauna”.
Această idee modernă a statului s-a dezvoltat în Europa între
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea prin folosirea termenului de „stat” ca
termen politic care a dobândit o utilizare comună spre sfârşitul acestei
perioade (Dyson, 1980, p. 26). În acest capitol, prezentăm câteva
dintre forţele istorice şi contemporane care formează această unitate
centrală a lumii contemporane. Scopul nostru este de a prezenta nu
doar o idee abstractă, ci şi o forţă care a construit şi este la rândul său
formată de mediul său.
Apariţie, expansiune şi
restructurare
Statul a apărut din cenuşa Europei medievale (c. 1000–1500). În Evul
Mediu, guvernarea europeană a fost dominată de Biserica Romană şi
lorzii feudali. Biserica a format o autoritate transnaţională puternică
situată deasupra monarhilor simpli, în care regii acţionau doar ca agenţi
seculari ai autorităţii înalte a Bisericii. Chiar şi în cadrul teritoriilor lor
nominale, „conducătorii” erau limitaţi în plus de nobilii feudali, care exer-
citau o autoritate considerabilă asupra oamenilor de grad inferior în cadrul
domeniului lor. Înconjuraţi de aceste forţe – una supranaţională şi cealaltă
61
62 | State şi regimuri
subnaţională – monarhii au ocupat o poziţie mult
mai slabă decât ocupă conducătorii de astăzi. Astfel,
problema iniţială este explicarea modului în care
statele moderne au scăpat de constrângerile duale
ale bisericii şi feudalismului pentru a crea entitatea
politică principală a lumii.
Apariţia
Dacă exista vreo forţă responsabilă de tranziţia spre
statul modern, aceasta a fost războiul. Aşa cum
susţine Tilly (1975, p. 42), „războiul a construit
statul, iar statul a construit războiul”. Introducerea
prafului de puşcă în secolul al XIV-lea a trans-
format dimensiunea şi tacticile militare aşa cum
infanteria şi artileria organizată au înlocuit cava-
leria. Rezultatul a constat într-o cursă de forţe
agresivă, competitivă şi costisitoare. De exemplu,
între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, forţa
militară din Franţa şi Anglia a crescut de aproape
zece ori (Opello şi Rosow, 2004, p. 50).
Noua tehnologie a forţat reînnoirea gândirii
conducătorilor. În Europa continentală, regii au
recrutat, au format şi au echipat administratori
pentru armatele permanente, astfel punând bazele
birocraţiei moderne. Reflectând noile beneficii
pentru a se asigura în faţa unei armate imense,
unităţile de conducere au crescut în dimensiune.
Între anii 1500 şi 1800, numărul unităţilor
politice independente din Europa a scăzut de la
500 la doar 25 deoarece arhitectura medievală a
principatelor, a ducatelor şi a episcopatelor a dus
la formarea unui cadru mai recunoscut pentru
ţările mari. (Cu toate acestea, două state europene
majore, Germania şi Italia, nu s-au unificat până la
jumătatea secolului al XIX-lea).
Odată cu creşterea birocraţiei, modelele
locale de administraţie şi justiţie au devenit
mai uniforme. Odată ce s-au destrămat legătu-
rile feudale, legile standard care au fost aplicate
asupra unui teritoriu au uşurat creşterea comer-
ţului, în special în oraşele post-feudale. În plus,
conducătorii au început să stabilească relaţii
diplomatice formale cu perechile lor din străină-
tate, aceasta fiind o trăsătură centrală a sistemului
statal modern. Rezultatul acestor schimbări a
fost monarhiile centralizate care s-au dezvoltat în
Anglia, Franţa şi Spania în secolul al XVI-lea şi au
prosperat în secolul al XVII-lea. De exemplu, în
Franţa, Louis al XIV-lea al Franţei (a domnit între
1643–1715) a devenit cunoscut ca Regele Soare:
monarhul în jurul căruia a gravitat regatul.
După cum războaiele au slăbit stâlpul feudal
al cadrului medieval, aşa şi Reforma i-a distrus
bazele religioase. Din jurul anului 1520, refor-
matorii protestanţi conduşi de Martin Luther au
condamnat corupţia şi privilegiile Bisericii orga-
nizate pe care le constatau în jur. Această mişcare
reformatoare a avut consecinţe politice profunde,
distrugând comunitatea creştină ca opoziţie între
conducătorii protestanţi şi cei catolici și, în special
în Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648), în
Europa vorbitoare de limba germană.
Acest conflict s-a finalizat cu Pacea de la
Westphalia (1648), un capitol important şi chiar
exagerat câteodată în cartea statului (Osiander,
2001). Westphalia este considerată esenţială pentru
că a oferit conducătorilor teritoriali mai mult
control asupra practicării publice a religiei în cadrul
regatelor lor, astfel ridicând autoritatea seculară
naţională deasupra edictului religios de la Roma.
Ameninţarea exercitată de Westphalia supremaţiei
statale explică, fără dubii, reacţia puternică a Papei
Inocenţiu al X-lea asupra sa. Acesta a condamnat
tratatul ca fiind „nul, fără efect, arbitrar, injust,
condamnabil, respingător, fără valoare, lipsit de
sens şi efect pentru totdeauna” (van Creveld, 1999,
p. 82). Dar chiar şi această tiradă spirituală nu a
putut stopa declinul autorităţii papale.
Pacea din Westphalia (1648) este considerată
un moment semnificativ în apariţia statului. La
finalul Războiului de Treizeci de Ani, tratatele de
pace au oferit conducătorilor teritoriali mai mult
control asupra practicării religiei în cadrul grani-
ţelor lor, confirmând astfel autoritatea transnaţio-
nală diminuată a Bisericii.
Odată ce autoritatea centrală s-a dezvoltat în
Europa, a apărut şi nevoia justificării sale teoretice.
Ideea crucială a fost aici suveranitatea (vezi p. 14),
fiind supusă ulterior noţiunilor de contract şi
consimţământ. Filosoful francez Jean Bodin a adus
contribuţia-cheie acestei noi ideologii centraliza-
toare. Bodin a susţinut faptul că, în cadrul socie-
tăţii, o singură autoritate ar trebui să fie respon-
sabilă pentru legislaţie, război şi pace, întâlnirile
publice, aplicarea justiției şi monedă. O astfel de
concentrare a autorităţii politice este departe de
stuctura medievală descentralizată a Creştinătăţii
şi a feudalismului.
Continuând ideea lui Bodin despre nevoia unei
suveranităţi puternice, filosoful englez Thomas
Hobbes a dus argumentul mai departe. Acesta a

susţinut faptul că, fără o autoritate care să impună
pacea, societatea va regresa spre un război civil.
Dar în timp ce suveranul lui Bodin încă îşi deriva
autoritatea de la Dumnezeu, analiza lui Hobbes a
fost distinctiv seculară. El a localizat autoritatea
suveranului într-un contract între indivizii raţio-
nali care caută protecţie faţă de răutatea fiecăruia.
Dacă suveranul nu va reuşi să impună ordinea,
cetăţenii nu vor mai avea nicio obligaţie să se
supună acesteia. În acest fel, suveranul a ajuns să
servească poporul, şi nu invers, iar religia a devenit
o problemă de convingere interioară.
Viziunea unui guvern făcut de şi pentru cei
guvernaţi a continuat să fie dezvoltată de John
Locke (1632–1704), un filosof englez a cărui
gândire a format viziunea liberală a statului
vestic, care a sprijinit Revoluţia Americană
din 1770. Locke a argumentat faptul că cetă-
ţenii deţin drepturi naturale la viaţă, libertate
şi proprietate, iar aceste drepturi trebuie să fie
protejate de conducătorii care guvernează prin
intermediul legilor. Cetăţenii consimt să se
supună legilor ţării, chiar şi numai prin căi tacite,
precum acceptarea protecţiei pe care aceste legi o
asigură. Însă în cazul în care conducătorii violează
aceste drepturi naturale, cetăţenii „sunt absolviţi
de orice Supunere suplimentară, fiind abando-
naţi Refugiului comun, pe care Dumnezeu l-a
asigurat pentru toţi Oamenii împotriva forţei şi
violenţei” – dreptul de a rezista (Locke, 1690,
p. 412). Aşadar, în lucrarea lui Locke observăm o
descriere modernă a statului liberal în care suve-
ranitatea este limitată prin contract şi consimţă-
mânt. Societatea este acum situată mai degrabă
deasupra decât dedesubtul guvernului.
Aceste idei ale suveranităţii, contractului şi
consimţământului au fost reflectate, în moda-
lităţi contrastante, în revoluţiile americană
şi franceză – două confirmări importante ale
modernităţii. În America, coloniştii şi-au stabilit
independenţa față de Marea Britanie, formând
o nouă republică prin care au oferit substanţă
interpretării liberale a statului a lui Locke. În
Drepturile naturale (de exemplu, la viaţă, libertate
şi proprietate) se presupune că sunt date de
Dumnezeu şi natură; în fiecare caz, existenţa lor
este considerată independentă de guvernământ. În
gândirea politică a secolului al XVII-lea, drepturile
naturale au funcţionat pentru a limita autoritatea
guvernământului, stabilind astfel baza pentru
componenta liberală a democraţiei liberale.
Statul | 63
manieră lockeană, Declaraţia de Independenţă
(1776) a susţinut cu îndrăzneală faptul că guver-
nele îşi derivă „autoritatea justă prin consimţă-
mântul celor guvernaţi”, în timp ce constituţia
americană (elaborată în 1787) începe cu „Noi,
cetăţenii Statelor Unite”. Însă puterea delegată
guvernului federal este expres limitată şi strict
enumerată, reflectând o dorinţă liberală de a
limita libertatea centrului.
Revoluţia Franceză din 1789 a făcut cea mai
îndrăzneaţă încercare de reinterpretare a suvera-
nităţii, mai mult în termeni democratici decât
liberali. Descrisă de Finer (1997, p. 1516) ca
fiind „cel mai important eveniment unic din
întreaga istorie a guvernării”, experienţa franceză
a creionat schiţa democraţiei moderne. În timp ce
guvernul federal american a rămas strict limitat
în autoritatea sa, revoluţionarii francezi au privit
statul centralizat unitar ca expresia suverană a
unei comunităţi naţionale formată din cetăţeni
cu drepturi egale. În timp ce revoluţia americană
a fost construită pe neîncrederea în putere, revo-
luţionarii francezi au favorizat votul universal
şi un guvern împuternicit să urmărească voinţa
generală. Principiile revoluţiei franceze moderni-
zatoare au fost articulate în Declaraţia Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului, un document descris
de Finer ca fiind „de fapt, schiţa tuturor statelor
moderne” (Caseta 4.1). Declaraţia a servit ca
preambul al constituţiei franceze din 1791, fiind
parte din constituţia actuală a acestei ţări.
Voinţa generală este urmată atunci când cetăţenii
iau decizii pentru binele societăţii ca întreg şi nu
pentru interesele unor indivizi şi grupuri particu-
lare din cadrul acesteia. Termenul a fost central
în gândirea filosofului francez Jean-Jacques
Rousseau (1712–78), iar afirmaţia sa despre inte-
resul colectiv încă îşi găseşte ecouri în anumite
grupuri de interese speciale din cadrul Franţei.
Este adevărat faptul că aceste pretenţii demo-
cratice au fost curând eliminate în Franţa de
violenţă şi teroare, iar războiul a stimulat revenirea
la guvernarea autoritară sub Napoleon. Cu toate
acestea, revoluţia de idei a fost ireversibilă. Odată
ce identitatea naţională şi-a unit forţele cu statul,
suveranitatea – fiind mai demult instrumentul
folosit de monarhi pentru a-şi stabili supremaţia
asupra preoţilor şi nobililor – a fost reinterpre-
tată, în mod decisiv, pentru o nouă perioadă
democratică.
64 | State şi regimuri
Caseta 4.1
Declaraţia Drepturilor Omului
şi Cetăţeanului, Franţa, 1789
ARTICOLELE 1–6
1 Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în
drepturi. Diferenţele sociale se pot baza doar
pe considerentul binelui comun.
2 Scopul fiecărei instituţii politice este păstrarea
drepturilor naturale şi neprescriptibile ale
omului. Aceste drepturi sunt libertatea, propri-
etatea, securitatea şi rezistenţa în faţa opresiunii.
3 Sursa întregii suveranităţi stă, în primul rând, în
Naţiune. Nicio corporaţie sau individ nu poate
exercita vreo autoritate care nu emană, în mod
clar, din aceasta.
4 Libertatea este capacitatea de a face orice lucru care
nu îi răneşte pe ceilalţi. De aici, singurele limite
puse asupra exercitării drepturilor naturale ale
individului sunt cele care asigură beneficierea
altor membri ai societăţii de aceleaşi drepturi.
Aceste limite pot fi stabilite doar prin lege.
5 Legea are dreptul de a interzice doar acele acţiuni
care dăunează societăţii. Niciun lucru care nu
este interzis de legislaţie nu poate fi oprit şi
nimeni nu poate fi obligat să facă ceva care nu
apare în lege.
6 Legea este expresia voinței generale. Toţi cetă-
ţenii au dreptul să participe la formarea ei, fie
în persoană, fie prin reprezentanţii lor. Aceasta
trebuie să fie la fel pentru toţi, fie că pedep-
seşte, fie că protejează.
Notă: Articolul 6 este un extract. Pentru întregul text
al Declaraţiei, vezi Finer (1997, p. 1538).
Expansiunea
Odată cu gândirea oferită de Revoluţia Franceză,
fundamentele teoretice ale statului democratic
vestic au fost, în esenţă, complete. Construcţia
detaliată a fost terminată în secolul al XIX-lea şi în
primele trei sferturi ale secolului al XX-lea, fiind
susţinută de un sentiment naţionalist în creştere.
Statul a început să îşi schimbe forma doar în
ultimele decenii ale secolului al XX-lea, reducân-
du-şi participarea în economie şi continuând să îşi
extindă, în linişte, rolul regulator.
În timpul secolului al XIX-lea, delimitările
statului au devenit mult mai precise, în special în
Europa. Graniţele s-au transformat uşor în bariere,
odată ce hărţi precise au definit frontierele. Avocaţii
au stabilit faptul că teritoriul unei ţări ar trebui să
se delimiteze pe mare prin atingerea unei ghiulele,
iar mai târziu, pe deasupra teritoriului până la înăl-
ţimea de zbor, într-un balon cu aer cald. Pentru
a reflecta această nouă preocupare cu graniţele
naţionale, în timpul Primului Război Mondial
au fost introduse paşapoarte în Europa. Călătoria
de-a lungul frontierelor a devenit – în premieră
– un ritual de trecere, implicând permisiunea
oficială exprimată printr-o ştampilă pe paşaport.
Aceste documente au rămas necesare pentru călă-
toria peste mări, până când câteva ţări membre
ale Uniunii Europene au desfiinţat controalele de
graniţă reciproce prin Acordul Schengen (1985).
De asemenea, din punct de vedere economic,
a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut
sfârşitul unei ere de comerţ relativ liberal.
Stimulate de declinurile economice, multe
guverne europene au introdus, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, politicile protecţioniste ale
comerţului. La sfârşitul secolului, Regatul Unit
a fost singura ţară dezvoltată care mai practica
comerţul liber (Winham, 2005, p. 90). Odată
ce pieţele naţionale au câştigat teren împotriva
schimburilor locale şi internaţionale, economia
a devenit mai predispusă reglementării de către
guvernul central. În interior, funcţiile interne ale
statului au început să se dezvolte. Multe domenii,
pe care acum le considerăm normale ca respon-
sabilităţi publice au apărut în secolul al XIX-lea;
printre acestea se numără educaţia, regulamen-
tele fabricilor, politica şi strângerea datelor statis-
tice (ad literam, „fapte despre stat”).
Pentru mare parte din secolul al XX-lea, statele
vestice şi-au croit drum mai adânc în societăţile lor
(Caseta 4.2). Odată cu apariţia statelor europene,
această expansiune a fost din nou alimentată de
necesitatea războiului. Conflictele din 1914–18
şi 1939–45 au fost războaie totale, purtate între
naţiuni, nu doar între forţele armate specializate.
Pentru a echipa forţele masive cu arme industriale
precum tancuri, avioane şi bombe, a fost nevoie de
mobilizarea cetăţenilor, economiilor şi societăţilor.
Războiul total, o noţiune semnificativă în secolul
al XX-lea, a necesitat mobilizarea populaţiei pentru
a susţine conflictul dus cu arme performante pe
o scară geografică largă. Aceste războaie au fost
purtate între ţări, nu doar între forţele armate,
cetăţenii fiind mobilizaţi în numele naţionalis-
mului. Războiul total a avut nevoie de conducerea,
intervenţia şi fondurile alocate de către stat.
 Statul | 65

Caseta 4.2
Statul vestic: expansiune şi restructurare
Aspect Expansiune (1789–1974) Restructurare (1975–2000)
Centralizarea
Pătrunderea unei puteri centrale Apariţia forţelor de politică naţi- Emigranţii şi cei ce caută azil
într-un anumit teritoriu onală. Introducerea controalelor slăbesc controalele vamale.
vamale. Eliminarea stabilită a controa-
lelor vamale în cadrul anumitor
state ale UE.
Standardizarea
O uniformitate mai mare în Limba comună. Greutăţi şi Întărirea autonomiei şi a identi-
cadrul societăţii. măsuri standard. Fusuri orare tăţilor regionale. Suport crescut
consecvente. pentru o societate multiculturală.
Forţa
Monopolul întărit al forţei Apariţia forţelor poliţiei naţi-
legitimate onale, susţinute de sistemul
militar.
Mobilizarea
Capacitatea crescută de a Recrutarea militară. Introducerea Reducerea ratelor taxelor din
extrage resursele din societate. taxelor de venit. Cheltuieli venit. Revoltele plătitorilor de
publice crescute. taxe din câteva ţări.
Diferenţierea
Instituţiile şi angajaţii statului Ideea serviciului public ca o Ideea de guvernare ca şi cola-
devin tot mai diferiţi de aplicare imparţială a legilor. borarea dintre stat şi societate.
societate. Angajaţii publici încurajaţi să
imite stilurile sectoarelor private.
Funcţiile
Creştere a sarcinilor statului şi Asigurarea prosperităţii. Privatizarea îi reduce statului
a intervenţiei sale în societate Pregătirea războiului. rolul său economic.
Asigurarea prosperităţii redusă
modest; anumite sarcini
publice au fost scoase.
Mărimea
Expansiunea bugetului şi a Creşterea sectorului public. Sectorul public se stabilizează.
personalului statului. Cresc deficitele fiscale. Scad
cheltuielile militare.
Sursă: Adaptat din Clark (1995), Tabelul 1, p. 12.

Deoarece astfel de conflicte au fost foarte scumpe,
taxele din venituri, precum proporţia din produsul
naţional, aproape s-a dublat în statele vestice între
1930 şi 1945 (Steinmo, 2003, p. 213). Secolul
al XX-lea a fost o epocă a statului şi a războiului.
Iniţial, stabilirea păcii în anul 1945 nu a dus
la o reducere corespunzătoare a rolului statului.
Mai degrabă, guvernele vestice au căutat să-şi
aplice deprinderile administrative sporite asupra
nevoilor interne. În politica economică, multe
guverne au adoptat politicile contra-ciclice reco-
mandate de către economistul John Maynard
Keynes (1883–1946) pentru a asigura deplina
ocupare a locurilor de muncă (vezi Capitolul
19). Pe tot cuprinsul Europei, statul războinic a
făcut loc statului de drept, în care conducătorii
au acceptat responsabilitatea directă pentru prote-
jarea cetăţenilor lor în faţa bolilor, şomajului şi
vârstei înaintate. În acest fel, statul european a
condus la o stabilire de după război – statul de
drept Keynesian – care a integrat ocuparea totală a
locurilor de muncă şi prosperitatea publică alături
de o economie în care sectorul privat a continuat
să joace un rol important.
66 | State şi regimuri
Statul keynesian al bunăstării (KWS) a combinat
politicile guvernamentale contra-ciclice pentru
a limita fluctuaţiile şomajului cu garanţiile ale
statului privind îngrijirea medicală, întreţinerea
locuinţelor şi a veniturilor. KWS a atins apogeul
în Europa în anii 1970.
Restructurarea
În cele din urmă, expansiunea de după război a
statului vestic s-a dovedit imposibilă. Statele război-
nice sunt temporare, însă statele care oferă ajutor
social presupun angajamente pe termen lung care
se extind de-a lungul generaţiilor. În 1980, valoarea
medie a produsului intern brut cheltuit sau trans-
ferat de către guverne în 13 democraţii dezvoltate
a ajuns la 46 de procente, o creştere substanţială a
proporţiei în doar zece ani (Tabelul 4.1). Odată ce
guvernele social democrate au redistribuit venitul în
numele unei egalităţi mai mari, cea mai mare rată
medie a taxelor provenite din venituri din ţările
vestice a atins valoarea neaşteptată de 63 de procente
la mijlocul anilor 1970 (Steinmo, 2003, p. 221). În
timp ce serviciul public a continuat să se extindă,
au crescut şi presiunile financiare. Continuând criza
peierăului din 1970, au început să apară speculaţii
referitoare la posibilitatea de falimentare a guver-
nelor. La fel ca vechile imperii, odată ce au atins
cel mai mare grad de extindere, statele vestice au
început să arate supraîncărcate.
În consecinţă, anii 1980 – şi într-un grad mai
redus anii 1990 – au fost martorii unei restructu-
rări semnificative. Aceasta s-a concentrat în special
în ţările vorbitoare de limba engleză, stimulate de
agenda de dreapta a lui Ronald Reagan (preşedinte
american între anii 1981–89) şi Margaret Thatcher
(prim-ministru britanic, 1979–90). Industriile
naţionalizate au fost vândute, proviziile sociale au
fost reglementate, cele mai mari rate ale taxelor
provenite din venituri au fost reduse, iar statul
a căutat tot mai mult să asigure serviciile publice
într-un mod indirect, folosind contractori privaţi.
Politicile fiscale referitoare la şomaj au pierdut teren
în faţa politicilor monetare destinate limitării creş-
terii preţurilor. În lumea vestică în general, partea
statului din cheltuielile publice totale a atins nivelul
maxim în 1980 (Tabelul 4.1). În termeni financiari,
secolul expansiunii statale ajunsese la final.
Doi factori suplimentari au încurajat restruc-
turarea statului în deceniile finale ale secolului al
XX-lea. În primul rând, cererile militare au fost
în concordanţă cu statul minimal: cheltuielile cu
forţele armate au scăzut după Războiul Rece. În al
doilea rând, odată cu creşterea economiei globale,
comerţul a crescut mai rapid decât producţia totală,
ducând la speculaţii ale multor comentatori despre
irelevanţa fundamentală a statului într-o nouă
ordine dominată de corporaţiile multinaţionale. De
exemplu, Guehenno (1995, p. 7) a sugerat faptul
că „teritoriul este de o importanţă scăzută” într-o
economie globală fără greutate în care valoarea unui
produs nu are legătură cu volumul său. Pariurile,
tranzacţiile, filmele, ideile, banii, muzica, ştirile,
pornografia, software-ul – toate pot fi tranzacţionate
electronic, fără legătură cu punctele vamale. Ohmae
(1995) chiar a susţinut faptul că statele au devenit
„dinozauri care aşteaptă să moară”, copleşite de
mişcările libere ale centrelor de talent, de capital şi
corporatiste de-a lungul graniţelor naţionale.
Ar trebui să evităm confuzia restructurării cu
retragerea. În acelaşi timp cu declinul statului în
angajarea directă în economie, rolul său de regu-
lator a continuat şi chiar s-a extins. Reglementarea
este, bineînţeles, o activitate relativ ieftină a guver-
nelor. Această mutare a atenţiei statului, rezumată
adesea ca o tranziţie de la guvern la guvernare (vezi
p. 5), este capturată în noţiunea de restructurare.
Tabelul 4.1 Cheltuielile totale ale guvernului în
democraţiile selectate ca proporţie din produsul
intern brut, 1970–2007 (%)
______________________________________
1970 1980 1990 2004 2007
______________________________________
Danemarca 40.2 56.2 56.0 56.3 53.2
Suedia 43.3 61.6 60.5 57.3 52.5
Franţa 38.5 46.1 49.6 53.4 52.3
Belgia 36.5 50.7 50.8 49.3 48.3
Finlanda 30.5 36.6 44.5 50.7 47.3
Olanda 43.9 57.5 49.4 48.6 45.3
Marea Britanie 38.8 44.8 41.9 43.9 44.3
Germania 38.6 48.3 43.8 46.8 43.8
Norvegia 41.0 48.3 52.3 46.4 40.9
Statele Unite 31.6 33.7 33.6 36.5 37.3
Canada 34.8 40.5 46.0 41.1 37.0*
Japonia 19.4 32.6 31.3 38.2 36.3
Irlanda 39.6 50.8 39.5 34.2 35.4
______________________________________
Media 36.7 46.7 46.1 46.4 44.1
*Date pentru 2006.
Notă: Produsul intern brut este valoarea totală a
produselor şi serviciilor produse în cadrul unei ţări
pe perioada unui an. Mediile nu sunt măsurate prin
raportare la dimensiunea economiei.
Surse: Adaptate din Vartiainen (2004), Tabelul 7.1;
începând cu 2004, din OECD (2009).

Caseta 4.3
Câteva atacuri majore ale teroriştilor islamici asupra ţintelor
vestice, 2001–08
Data Loc atacat
11 Septembrie World Trade Center,
2001 New York; Pentagon,
Washington, DC
12 Octombrie 2002 Cluburile de noapte,
Bali, Indonezia
11 Martie 2004 Trenurile de navetişti,
Madrid
7 Iulie 2005 Metrourile şi un
autobuz, Londra
*În mare parte turişti vestici
Securitate şi
supraveghere
Cum ar trebui să caracterizăm situaţia statului
de la sfârşitul primului deceniu al noului secol?
În mod clar, anticipările referitoare la irele-
vanţa statului într-o lume paşnică a comerţului
global de secol XXI s-au dovedit a fi false. În
schimb, statul s-a întors ca actor central răspun-
zând multiplelor provocări ale noului secol. În
mod particular, rolul tradiţional al statului ca
protector al securităţii naţionale s-a reafirmat în
miezul agendei politice.
Anticipările referitoare la „coloana vertebrală
a statului transformându-se în jeleu”, într-un nou
secol de pace, au fost distruse la 11 Septembrie
2001 (Mann, 1997, p. 492). Atacurile asupra
New York-ului şi Washington-ului au fost primele
asalturi străine asupra Statelor Unite continen-
tale în perioada modernă; acestea au demon-
strat vulnerabilitatea celei mai puternice ţări a
lumii în faţa terorismului organizat. Alte atacuri
asupra vesticilor au dovedit faptul că evenimentul
din 9/11 nu poate fi considerat unicul (Caseta
4.3). Încă o dată, ameninţările internaţionale au
condus la un stat mai puternic, mai bine orga-
nizat şi mai hotărât.
Statul | 67
Număr aproxi- Făptaşi
mativ de victime
2,974 19 atacatori, în mare parte din
Arabia Saudită, într-un atac
coordonat de al-Quaeda
202* Trei musulmani indonezieni,
din 30 de oameni condamnaţi,
au fost executaţi în 2008
191 21 persoane, în special din
Africa de Nord, au fost
condamnaţi în 2007
52 Patru musulmani născuţi sau
crescuţi în Marea Britanie
Să considerăm, de exemplu, răspunsul
american. Acolo, consecinţele din 9/11 au inclus
nu doar „războiul asupra terorii” al lui George
W. Bush, ci şi adoptarea Actului Patriotic (2001,
amendat în 2006). Actul Patriotic a oferit agen-
ţiilor de executare a legii federale puteri conside-
rabile pentru a investiga pe oricine ar fi suspect
de implicare directă în terorism sau doar asociat
cu terorişti suspecţi. Proiectul de lege este
numit astfel deoarece titlul său întreg este The
Uniting and Strengthening America by Providing
Appropriate Tools Required to Intercept and
Obstruct Terrorism Act (Actul Unirii şi Întăririi
Americii prin Asigurarea Instrumentelor Potrivite
pentru Interceptarea şi Blocarea Terorismului).
Documentul a fost transformat în lege de către
preşedinte în luna următoare atacurilor din 9/11
şi în 72 de ore de la introducerea sa în Congres.
Atacul din 9/11 a condus la crearea
Departamentului Securităţii Naționale (the
Department of Homeland Security – DHS) în anul
2002, care avea misiunea de a „unifica eforturile naţi-
onale pentru a oferi siguranţă Americii”. Prin absor-
birea câtorva agenţii existente, DHS a devenit unul
dintre cele mai mari şi mai scumpe departamente
federale cu un buget autorizat în 2008 de 53 miliarde
de dolari. Mckay (2009, p. 285) descrie fondarea
DHS ca fiind „singura reorganizare semnificativă a
68 | State şi regimuri
guvernului federal de la crearea Departamentului
Apărării de după cel de-al Doilea Război Mondial”.
Aceasta a reprezentat o încercare de îmbunătăţire a
eficacității şi în special a coordonării răspunsurilor
federale în faţa ameninţărilor teroriste.
Alte ţări vestice au oferit, de asemenea, un
răspuns în faţa pericolelor teroriste. În Marea
Britanie, unde atacatorii sinucigaşi britanici au
omorât 52 de oameni în atacuri cu bombe în
transporturile publice din Londra în 2005, a fost
introdusă o serie de legi care s-au construit pe
iniţiativele deja implementate ca răspuns în urma
conflictului de lungă durată din Irlanda de Nord.
De exemplu, Actul Terorismului (2006) a introdus
noi condamnări penale, precum încurajarea tero-
rismului şi participarea la pregătiri pentru acesta.
Influenţată de atacurile cu bombe londoneze,
Australia a răspuns în mod similar. Guvernul său a
adoptat Actul Anti-Terorist (Nr. 2) în 2005. Această
lege a asigurat, pentru scurt timp, detenţie preven-
tivă în contextul incidentelor teroriste, a introdus
controalele aprobate de Curte care au restricţionat
mişcarea oamenilor, în cazul în care aceste limitări
au ajutat la prevenirea unui act terorist şi au introdus
infracţiunea de revoltă pentru cei care solicită înlă-
turarea violentă a guvernului.
Angajarea în revoltă înseamnă sprijinirea revoltei
sau rebeliunea împotriva unui stat. În opoziţie,
trădarea de ţară reprezintă actul violării loialităţii
faţă de un stat, incluzând ajutorul oferit duşma-
nilor săi.
Apariţia a ceea ce este numit uneori statul de
securitate a produs, în mod natural, o reacţie.
Grupurile de interese şi-au exprimat preocupări
particulare referitoare la:
 Dezvoltarea unei societăţi de supraveghere;
 Ameninţările asupra libertăţii cetăţenilor;
 Responsabilitatea limitată a serviciilor de infor-
maţii secrete (O’Harrow, 2005).
Monitorizarea prin intermediul televiziunii cu
circuit închis, a utilizării telefoanelor şi a interne-
tului oferă noi instrumente pentru stat în procesul
de urmărire a populaţiei, incluzând cetăţenii
obişnuiţi, teroriştii şi „suspecții de terorism”. În
Statele Unite, Scrisorile de Securitate Naţională
(care au cerut organizaţiilor, precum furnizorii de
internet, să asigure accesul guvernului la înregis-
trările lor despre utilizatorii individuali) au fost
atacate de organizaţiile care apără libertăţile cetă-
ţenilor. Schimburile de informaţii dintre serviciile
de informaţii între ţări diferite au ridicat preocupări
suplimentare.
În Marea Britanie au fost luate măsuri pe termen
lung, suspecţii de terorism putând fi reţinuţi fără a
fi acuzaţi. În timpul dezbaterilor violente, primul
ministru Blair a declarat în 2005: „nu trăim într-un
stat poliţist, ci într-o ţară care se confruntă cu o
ameninţare serioasă şi reală a terorismului” (Saward,
2006, p. 212). Un judecător australian a susţinut
faptul că legile anti-terorismului din țara sa „au lovit
în cele mai fundamentale libertăţi ale democraţiei
noastre” (Pelly et al., 2005).
În mod clar, statul s-a întors. În afara schim-
bărilor administrative, legislative şi bugetare,
vocea multiculturalismului a slăbit rapid deoarece
noţiuni precum cetăţenia comună au câștigat
teren ca răspuns la ameninţarea terorismului. În
plus, s-a extins ideea de securitate care cuprindea
mai mult decât terorismul. În primul deceniu al
secolului, mai multe state vestice au căutat să îşi
reafirme semnificaţia lor funcţională prin oferirea
unei concepţii mai largi ameninţărilor din ţara lor.
Marea Britanie este, din nou, un exemplu. Aşa
cum se afirma în raportul Strategiei Securităţii
Naţionale (2008), „viziunea noastră de securitate
naţională s-a lărgit pentru a include ameninţările
faţă de cetăţenii individuali şi a stilului nostru de
viaţă, cât şi a integrităţii şi a intereselor statului”.
Documentul strategiei a identificat o serie de
provocări care au mers dincolo de ameninţările
militare ale puterilor străine (Caseta 4.4).
Bineînţeles că o listă de riscuri nu este în sine
o strategie pentru a le trata. Cu toate acestea,
aceste declaraţii poziţionează statele drept mana-
gerul total al riscurilor din societate şi al protejării
cetăţenilor în faţa ameninţărilor care combină
elemente internaţionale şi domestice.
Statul post-colonial
Statul a apărut în Europa, apoi a fost exportat în
restul lumii prin puterile coloniale, în special Marea
Britanie, Franţa şi Spania. În consecinţă, majori-
tatea statelor din lumea actuală sunt post-coloniale.
Aşa cum susţine Armitage (2005, p. 3), „cel mai
important eveniment al istoriei globale din ultimii
500 de ani este apariţia unei lumi de state dintr-o
lume de imperii. Acest lucru defineşte, în mod
fundamental, universul politic în care trăim”. Ţările
fără un trecut de colonie, care lasă deoparte şi fostele
 Statul | 69

Caseta 4.4
Lărgirea peisajului de securitate: Strategia de securitate
naţională a Marii Britanii, 2008
Ameninţările Poziţia guvernului în raport

Terorismul Marea Britanie înfruntă ameninţări serioase şi susţinute din partea

Arme de distrugere în masă
Criminalitatea transnaţională
Conflicte globale, state fragile
Urgenţe civile
Ameninţări conduse de stat
extremiştilor violenţi, care acţionează în numele Islamului
Armele nucleare rămân cea mai puternică ameninţare în faţa secu-
rităţii naţionale
Ameninţarea asupra Marii Britanii din partea crimei organizate este
mare
Majoritatea riscurilor şi ameninţărilor majore provin din state
ratate sau fragile
Cel mai mare risc este o epidemie de tip gripă, precum cea din
1918, care a ucis 228.000 de oameni
Pentru viitorul apropiat, niciun stat sau alianţă nu va avea intenţia
şi capacitatea de a ameninţa Marea Britanie din punct de vedere
militar

Sursa: Cabinet Office (2008).

puteri coloniale, sunt puţine şi rare; acestea includ
China, Etiopia, Iran, Japonia şi Arabia Saudită.
Deşi termenul „post-colonial” este limitat, de
obicei, la multe state care şi-au obţinut indepen-
denţa în urma celul de-al Doilea Război Mondial,
societăţi colonizate precum Australia, Canada,
Noua Zeelandă şi Statele Unite sunt exemple
timpurii de state formate din colonii. În societăţile
colonizate, nou veniţii au căutat să înlăture comu-
nităţile de indigeni, un scop atins în mod barbar.
Fondatorii au adus cu ei segmente ale unei tradiţii
europene pe care le-au recreat şi adaptat pentru un
mediu de frontieră. Cu toate că forma statelor din
ţările colonizate este inferioară celor din Europa,
pot fi recunoscute elemente europene ale organi-
zării lor politice. Societăţile colonizate provin din
Europa, deşi nu se află în aceasta (Hartz, 1955;
Huntington, 2004). În opoziţie, în numărul mare
de colonii nefondate, conducătorii imperiali au
căutat să exploateze forţa de muncă şi resursele
locale fără a stabili noi naţiuni în aceste teritorii.
Atunci cum au reuşit coloniile să ajungă state?
Partea majoră a acestui proces a avut loc în patru
etape, de-a lungul a două secole (Caseta 4.5, p. 71).
Retragerea din imperiu a puterilor europene de
după 1945 a fost, cu siguranţă, cea mai mare dintre
aceste etape, stimulând o creştere masivă a statelor
lumii. Cu toate acestea, fiecare etapă a depozitat un
model particular de state pe ţărmul post-colonial.
Primul val al decolonizării a avut loc devreme,
în secolul al XIX-lea, în teritoriile spaniole şi
portugheze ale Americii Latine, unde coloniştii au
dominat fără să elimine populaţiile indigene. Aceste
războaie de independenţă timpurii au avut loc
imediat după revoluţiile americană şi franceză, însă
le-au lipsit bazele liberale şi egalitariste ale predece-
sorilor lor mai cunoscuţi. Mai degrabă, războaiele
latino-americane au luat forma unor mişcări repu-
blicane, în pofida guvernării monarhice din Europa.
Au fost elaborate noi constituţii, care nu au fost nici
democratice, nici implementate complet.
Rezultatul acestui prim val de decolonizare
din America Latină nu a fost un stat constituţi-
onal lockean autorizat de către cetăţeni şi subiect al
consimţământului acestora. Exploatarea economică
a populaţiei native, a celor săraci şi a descendenţilor
sclavilor a continuat în perioada post-colonială.
În capitală, puterea se afla în mâinile stăpânilor;
în interior, unde resursele naturale erau adunate
pentru export, bărbaţii puternici, cunoscuţi sub
numele de caudillos, deţineau puterea (McCreery,
2002). Inegalităţile rezultate au creat conflicte
endemice în cadrul societăţilor din America Latină,
care rămân importante şi în prezent.
70 | State şi regimuri
Un caudillo este un şef politic care conduce
oamenii dintr-un anumit teritoriu, asigurând
ordinea şi aşteptând supunere. Aceşti bărbaţi
puternici locali rămân nişte persoane importante în
America Latină rurală reflectând şi întărind ideea
pătrunderii limitate a instituţiilor centrale statale.
Al doilea val al statelor post-coloniale a apărut
în Europa şi Orientul Mijlociu, odată cu prăbuşirea
finală a imperiilor multinaţionale şi diversificate
din punct de vedere religios Austro-Ungar, Rus
şi Otoman la sfârşitul Primului Război Mondial.
Principiul auto-determinării naţionale, expus de
către preşedintele american Woodrow Wilson
şi reflectat în sentimentul naţionalist din cadrul
teritoriilor imperiale, a jucat un rol important în
această reîmpărţire majoră a hărţii europene. De
exemplu, Imperiul Austro-Ungar s-a dizolvat în
cinci state separate: Austria, Ungaria, Polonia,
Cehoslovacia şi Iugoslavia.
Cu toate acestea, cu excepţia statului turc care
s-a format pe ruinele Imperiului Otoman, nu s-au
dezvoltat state puternice şi stabile. Astfel, politicile
internaţionale au continuat să intervină, împiedi-
când ţările de la periferia Europei să experimenteze
dezvoltarea continuă a statului întâlnit în centrul
continentului. Majoritatea noilor state formate
din Imperiul Austro-Ungar a fost încorporată în
Germania lui Hitler, iar după război în sfera de
influenţă sovietică. Doar după prăbuşirea comunis-
mului în anii ’90 şi includerea multor dintre aceste
state post-coloniale în Uniunea Europeană în 2004,
statul independent a fost consolidat, în final, creând
noi oportunităţi pentru a construi state eficiente pe
baza asigurată de naţiunile istorice.
Al treilea şi cel mai mare val al creării statului a
avut loc după 1945, odată cu retragerea din imperiu
a statelor europene diminuate de război (Spruyt,
2005). Ţări asiatice precum Filipine (1946) şi
India (1947) au fost primele care au obţinut inde-
pendenţa; multe alte colonii, în Africa, Caraibe
şi Orientul Mijlociu au urmat procesul. Acest
val de decolonizare a evoluat într-un adevărat
tsunami. Între 1944 şi 1984 au fost create peste
90 de state independente – aproape jumătate din
numărul actual din lume. Această tranziţie a fost
cu adevărat o trecere către statalitate. 18 state au
apărut în 1960, anul în care Naţiunile Unite au
declarat faptul că lipsa de pregătire pentru inde-
pendenţă nu este un motiv pentru a o amâna
(Mayall, 1996, p. 44).
Însă este foarte important să facem distincţia
dintre formă şi substanţă. Forma statului a fost
exportată cu succes din Europa către fostele
colonii, dar funcţionarea efectivă a acestora nu
a urmat întotdeauna. Majorităţii ţărilor de după
1945 le-au lipsit orice fel de experienţă anterioară
ca entitate coerentă; mai degrabă, statalitatea a fost
supraimpusă asupra grupurilor etnice, regionale
şi religioase care au fost, la rândul lor, întărite de
clasificările rigide ale colonialiştilor.
Adesea, statul post-colonial a devenit un
premiu pentru care concurează liderii tradi-
ţionali ai acestor grupuri, rezultând în lipsa de
autonomie a guvernului de interesele sociale.
Câştigătorii îşi distribuie recompensele celor care
i-au susţinut, fortificând circuitele de guvernare
personală, care sunt incompatibile cu guvernarea
prin lege. Statul este, în acelaşi timp, coercitiv
şi slab, lipsindu-i însufleţirea strămoşilor săi
europeni. Din aceste motive, Davidson (1992,
p. 188) sugerează faptul că statul post-colonial
din Africa s-a dovedit a fi „povara omului de
culoare” mai degrabă decât „ultimul cadou al
Europei” oferit continentului.
Al patrulea şi valul final al formării statului a
avut loc în deceniul final al secolului al XX-lea,
declanşat de prăbuşirea comunismului. Dizolvarea
blocului comunist dominat de Uniunea Sovietică
a dus la independenţa statelor baltice şi a unei
duzine de sateliți sovietici din Europa de Est
precum Ungaria, Polonia şi România. În plus,
Uniunea Sovietică în sine – de fapt, Imperiul Rus
– s-a dizolvat în 15 state succesoare, incluzând
Ucraina, Uzbekistan şi, bineînţeles, Rusia.
Experienţa acestor state post-comuniste a
fost din nou una eterogenă. Statele baltice au
câştigat stabilitatea economică şi politică din
apropierea de – şi acum apartenenţa la – Uniunea
Europeană. Cu toate acestea, republicile din
Asia Centrală, precum Uzbekistan, evidenţiază
un sindrom post-colonial tipic: mărime mică,
diviziuni etnice, o economie preindustrială şi
o conducere autocrată. În statele succesoare ale
Uniunii Sovietice, aceste probleme sunt din nou
consolidate prin absenţa unei experienţe precolo-
niale de stat independent.
În ansamblu, diferenţele dintre state-
le-mamă europene şi descendentele lor post-co-
loniale sunt adânc înrădăcinate. Statele post-co-
loniale posedă rareori puterea şi autonomia pe
care au dobândit-o predecesorii lor europeni
pe parcursul dezvoltării lor. Acest contrast
poate fi observat din gestionarea graniţelor. În
 Statul | 71

Caseta 4.5
State rezultate din imperii: etape ale decolonizării
Etape ale Principalele puteri Principalele locaţii Număr aproxi- Exemple de state
decolonizării imperiale ale coloniilor mativ de state nou independente
create prin
decolonizare
1810–38 Spania, Portugalia America Latină 15 Argentina, Brazilia
După războiul Imperiile Otoman, Europa (dincolo de 12 Austria, Finlanda,
din 1914–18 Rus şi Austro-Ungar mijlocul vestic) Estul Polonia, Turcia
Mijlociu
1944–84 Marea Britanie, În special Africa, Asia 94 Algeria, Congo,
Franţa, Belgia, şi Caraibe India, Filipine
Portugalia
1991 Rusia Republicile Uniunii 15 Kazahstan,
Sovietice din Baltice, Letonia, Ucraina
Europa Estică şi Asia
Centrală

Surse: Adaptat din Derbyshire şi Derbyshire (1999) şi Opello şi Rosow (2004).

timp ce conducătorii europeni erau dornici
de a-şi marca frontierele proprii, aceştia au
inventat graniţe pentru coloniile lor, care aveau
o legătură redusă cu trăsăturile naturale sau
sociale. În Orientul Mijlociu,
Multe dintre noile state au expus o aparenţă
oarecum artificială, cu noile lor nume, noile lor
capitale, lipsa de omogenitate etnică şi grani-
ţele lor rigide și drepte ce reflectau rezultatul
evident al folosirii unei rigle de către un func-
ţionar colonial britanic sau francez. (Owen,
2004, p. 11)
Africa reprezintă un model similar. Graniţele
dintre jumătate din statele sale conţin cel puţin
o secţiune dreaptă iar, din cauza valorii reduse a
terenului, multe graniţe naţionale sunt tratate cu
indiferenţă de către guverne şi oameni. Multe sunt
complet nepăzite, abia dacă găsim semnul vreunui
stat preocupat de a-şi demonstra stăpânirea unui
teritoriu. Suveranitatea rămâne importantă ca
titlu, apărând recunoaşterea internaţională şi
accesul la ajutor. Însă semnificaţia denumirii este
mai mult simbolică, având un efect redus în preve-
nirea deplasării oamenilor, soldaţilor, bunurilor şi
teroriştilor de-a lungul graniţelor.
Conducătorii multor state post-colonialiste –
în mod particular în Africa – sunt constrânşi de
accesul limitat al propriilor teritorii. Controlul
nu se poate extinde foarte departe de capitală,
posturile guvernamentale din afara sa eşuând
sub influenţa oamenilor puternici locali.
Grupurile regionale şi puternicii caudillos se
luptă pentru a controla birourile guvernului
central situate în zona lor de autoritate (Migdal,
2001). Autoritatea conducătorilor politici este,
câteodată, subiectul competiţiei suplimen-
tare din partea grupurilor etnice, a grupurilor
de crimă organizată, a companiilor puternice
şi a grupurilor justițiare, toate acestea putând
opera de-a lungul graniţelor. În ceea ce priveşte
statul post-colonial, „occidentalizarea lumii” lui
Latouche (1996) poate fi limitată mai mult la
formă decât la substanţă.
State prăbuşite şi
formarea statului
Prin contrast cu discuția noastră referitoare la
statele europene puternice, ne este folositor să
luăm în considerare statele prăbuşite şi efor-
turile de (re)construire ale acestora. Guvernele
vestice dau dovadă de o preocupare tot mai mare
în legătură cu semnificaţia diferiţilor termeni
precum state prăbuşite, criminale, distruse,
eșuate, fragile, fragmentate, vulnerabile, cvasi,
72 | State şi regimuri
sau slabe. De exemplu, strategia Securităţii
Naţionale a SUA a sugerat faptul că „America
este acum ameninţată mai puţin de state cuce-
ritoare decât este de cele eşuate” (preşedintele
Statelor Unite, 2002, p. iv). Scriind dintr-o
perspectivă a drepturilor umane, Ignatieff (2002,
p. 114) susţine faptul că „dilemele drepturilor
umane ale secolului al XXI-lea derivă mai mult
din anarhie decât din tiranie”. În plus, analizarea
statelor prăbuşite ne lărgeşte înţelegerea statului,
evitând pericolul axării doar pe succese.
Un stat prăbuşit este adesea definit din punct
de vedere instituţional pentru a denota
ruinarea unei organizaţii statale şi înlocuirea
sa efectivă de corpuri private şi subnaţionale.
Conceptul de stat eşuat este asemănător cu
acesta, însă este definit, de obicei, din punct de
vedere funcţional drept incapacitatea statului
de a-şi îndeplini rolul-cheie de monopolizare
a utilizării legitime a forţei din cadrul terito-
riului său.
În timp ce o revoluţie implică un eşec
temporar al autorităţii statale, bazată pe compe-
tiţia pentru contractul de reconstruire, un
stat prăbuşit este un regim decăzut care nu îşi
mai îndeplineşte rolul de bază de asigurare
a ordinii şi bunăstării. De exemplu, în Zair,
Reno (2003, p. 86) menționează: „cheltuielile
pentru educaţie şi sănătate au atins pragul de 0
în 1992”. Prăbuşirea poate să nu implice război
civil şi nu rezultă, de obicei, într-un nou regim.
Mai degrabă, ordinea este reţinută, în mod tipic,
de persoane private. Cei bogaţi îşi aranjează
protecţia personală, astfel apare piaţa neagră,
informală sau economia paralelă. Este susţi-
nută chiar şi o parte din comerţul internaţional
din cauză că grupurile armate, conduse câteo-
dată chiar de guvernatori politici, deţin control
asupra exportului resurselor naturale precum
lemnul, bijuteriile şi medicamentele. Astfel,
contrar opiniei lui Hobbes, dezintegrarea insti-
tuţiilor statului nu implică triumful dezordinii.
Nici faptul că economia se detaşează complet de
pieţele globale. Un stat prăbuşit nu trebuie să
atragă după sine o societate eşuată.
Multe dintre exemplele de prăbuşire a statelor
vin din Africa colonială, în special din ţările mici
fără experienţă precolonială ca entitate indepen-
dentă. Şapte din zece ţări aflate în topul listei
Fondului pentru Pace (2009) a statelor eşuate sunt
în Africa (Tabelul 4.2). Conform lui Zartman
(1995a, p. 2), o astfel de concentrare geografică
asigură o oportunitate „nu doar de a învăţa despre
Africa, ci şi de a învăţa de la Africa – un proiect
de o importanţă mai largă”. În afara Africii, multe
exemple de „prăbuşire” a statului sunt mai mult
cazuri de slăbiciuni ale statului decât eşec complet.
De exemplu, în Afganistan şi Columbia, liderii
pot împărţi autoritatea cu traficanţii de droguri şi
dictatorii militari, însă statul continuă să existe, cel
puţin ca un monstru olog.
Tabelul 4.2 Ţările cu cele mai mari procente
pentru Indexul Fondului pentru Pace al Statelor
Eşuate, 2009
____________________________________
Treapta Ţara
____________________________________
1 Somalia
2 Zimbabwe
3 Sudan
4 Ciad
5 Republica Democrată Congo
6 Irak
7 Afganistan
8 Republica Central Africană
9 Guineea
10 Pakistan
____________________________________
Notă: Indexul statelor eşuate se bazează pe indicatorii
sociali şi economici (de exemplu, număr de refugiaţi,
declin economic puternic) şi pe factori politici (de
exemplu, neîncredere în instituţiile statului). Numărul
1 indică eşecul cel mai mare.
Sursă: Fondul pentru Pace (2009).
____________________________________
(Re)constituirea statelor după o perioadă de
prăbuşire este o activitate dificilă, dovedind, în
mod particular, pericolul impunerii unei forme
vestice în condiţii non-vestice. Formarea statului
nu poate fi impusă cu uşurinţă din exterior; fireşte
că agenţiile de ajutorare care asigură servicii
într-un stat eşuat pot, din acest motiv, inhiba
dezvoltarea guvernului (Fukuyama, 2004). O
acţiune a puterii externe este de înlăturare a
conducătorilor precum cel taliban din Afganistan
şi pe Saddam Hussein din Irak. O altă acţiune
foarte diferită este aceea de a asigura conducerea

Caseta 4.6
Câteva cazuri de prăbuşire a statului în Africa
Ţara Anul independenţei Începutul
prăbuşirii
Uganda 1962 1979
Ciad 1960 1980
Liberia 1847* 1990
Somalia 1960 1990
*Liberia a fost fondată în 1821 ca o aşezare pentru negrii din Statele Unite. Aceşti „colonişti Americo-Liberieni”
şi-au declarat independenţa republicii în 1847.
Sursa: Adaptat din Zartman (1995a) care include un capitol din fiecare exemplu de mai sus.
eficientă indigenă şi de a construi instituţii naţi-
onale legitime precum armata, forţa politică,
sistemul judiciar, banca centrală, ministerele,
administraţia locală, o agenţie de colectare a
taxelor, o educaţie funcţională, sisteme de trans-
port, energie şi sănătate. „Voi, poporul” este mai
puţin convingător decât „noi, poporul”. Un stat
nu este o clădire prefabricată care să fie construită
din părţi importate.
Dificultăţile construirii statului, în particular
cele din exterior, ridică o problemă fundamen-
tală: are vreo semnificaţie acest efort? Poate ar
trebui lăsate să apară forme alternative de orga-
nizare în lumea aflată în curs de dezvoltare care
vor pune capăt obsesiei vestice a statului drept
instituţie universală.
Cu siguranţă, multe „state” contemporane
par să nu aibă capacitatea de a obţine indepen-
denţa reală. Un număr de 45 de state aflate în
curs de dezvoltare deţin o populaţie sub 1,5
milioane, cu siguranţă sub limita necesară func-
ţionării în condiţii de autonomie semnificativă
(Secretariatul Commonwealth, 1997). Multe
Statul | 73
Iniţierea prăbuşirii
Înlăturarea tiranului Idi Amin a lăsat un gol de
putere
Prăbuşirea a fost declanşată de conflictul facţi-
onal din cadrul unei mişcări de gherilă care a
înlăturat, la rândul ei, regimul anterior
O revoltă împotriva concentrării puterii în
mâinile lui Samuel Doe care a condus, la
rândul său, o lovitură de stat militară în 1980
Clanurile din opoziţie s-au răsculat împotriva
clanului de guvernare condus de liderul militar
Siyad Barre
dintre acestea sunt cvasi-state-, pretinzându-şi
suveranitatea şi fiind uneori reduse la realizarea de
profit prin oferirea unor refugii celor rău famaţi.
În mod particular, multe state-insule vulnerabile
nu deţin vreo mobilitate faţă de şocurile externe,
o diversitate economică sau forţă militară, având
o capacitate limitată de a participa în organiza-
ţiile internaţionale.
Câţiva specialişti în politica africană se
îndoiesc de valoarea statalităţii în general.
Clapham (2003, p. 29) sugerează faptul că statele
teritoriale sunt o povară scumpă pe teritoriul
african unde majoritatea populaţiei naţionale
este împrăştiată de-a lungul terenului lipsit de
fertilitate. În aceste condiţii, modelul tradiţional
tribal al unui grup interdependent unit printr-o
identitate etnică comună poate fi mai potrivit
decât modelul vestic impus al unui stat teritorial
care guvernează o populaţie cetăţenească unită.
Clapham concluzionează faptul că proiectul
încercării de restabilire a statalităţii universale
poate fi un vis.
74 | State şi regimuri
DEM
Profil de țară OCR
ATIE
NEL
UGANDA IBE
RAL
A
Forma de guvernare: o republică unitară cu 69 de Populaţia (rata creşterii anuale): 31,4 milioane (+3.6%)
districte, multe cu autonomie concretă substanţială.
Legislativul: cei 332 de membri actuali ai World Bank income group: venit redus
Parlamentului unicameral includ 215 membrii din
circumscripții şi 79 de locuri ale reprezentanţilor Scorul drepturilor politice: 5
districtuali rezervate femeilor. Locuri suplimentare
sunt rezervate grupurilor precum forţele armate şi Scorul libertăţilor civile: 4
muncitorii. Preşedintele poate numi membri supli-
mentari. Membrii sunt aleşi pentru un mandat de Indexul dezvoltării umane (procent/din): 154/177
cinci ani cu posibilitatea de reînnoire.
Executivul: preşedintele este atât şeful statului, cât
Indexul libertăţii presei (procent/din): 112/195
şi al guvernului; în supravegherea cabinetului, el
este asistat de către primul ministru. În pofida
elementelor semi-prezidenţiale, sistemul este efectiv Indexul corupţiei percepute (procent/din): 126/180
prezidenţial. Preşedintele este ales direct pentru un
mandat de cinci ani cu posibilitatea de reînnoire.
Constituţia şi sistemul judiciar: constituţia curentă
Notă: Pentru explicaţiile şi sursele scalelor şi indexurilor,
datează din 1995. Sistemul judiciar este condus de
vezi p.00. În toate cazurile, un scor şi categorie de 1 este
către Curtea de Apel, ai cărei membri sunt numiţi de
‘cea mai bună’.
către preşedinte şi aprobaţi de către legislativ. Sistemul
legal se bazează pe dreptul comun englez şi dreptul cutumiar.
Sistemul electoral: pluralitate simplă în circumscripții cu un singur membru
Sistemul de partide: constituţia din 1995 a fost revizuită în 2005 pentru a permite existenţa unui sistem multipartid.
Partidul preşedintelui Yoweri Museveni, Mişcarea Rezistenţei Naţionale (National Resistance Movement-NRM), a
câştigat 207 locuri la alegerile parlamentare din 2006. Opoziţia principală a venit din partea Forumului Schimbării
Democratice (Forum for Democratic Change-FDC) condus de Dr. Kizza Besigye care a câştigat 37 de locuri. FDC-ul
este format din persoane care s-au desprins de Museveni; aceştia îl acuză de „corupţie şi nepotism din cauza unei
conduceri slabe şi dictatoriale”.

Localizată pe un podiş din Africa
de Est, Uganda este o ţară fertilă,
cu lacuri şi râuri imense cu apă
proaspătă; Churchill a numit-o
„perla Africii”.
Din punct de vedere al populaţiei,
este una dintre cele mai mari ţări
din Africa sub-Sahariană. În pofida
unei campanii eficiente anti-SIDA,
aproximativ 500.000 de oameni
continuă să trăiască cu acest virus.
Reflectând acest factor, populaţia
este foarte tânără, cu o medie de
vârstă de doar 15 ani (USA: 37).
Economia rămâne, în mare, una de
tip agricol, cafeaua fiind princi-
palul produs pentru export. De
asemenea, întâlnim aici depozite
substanţiale de cupru, cobalt şi
petrol. În 2008, economia a crescut
cu 7 procente. Cu toate acestea,
nivelul dezvoltării umane rămâne
comparativ scăzut, unul din cinci
bărbaţi şi două din cinci femei
fiind analfabeţi.
Ţara este o construcţie colonială
tipică ce reunește o mare varietate
de grupuri etnice şi lingvistice
aflate sub protectorat britanic,
consolidat în timpul anilor 1980
dintr-o serie de regate tradiţionale.
Cel mai mare dintre aceste grupuri,
dar care comprimă nu mai mult de
o cincime din populaţia curentă,
este Buganda. Localizat în centrul
şi sudul ţării, regatul Bugandei
datează cel puţin din secolul al
XIV-lea („Uganda” este un termen
Swahili pentru Buganda). Aşezarea
originală colonială a avut loc odată
cu conducerea lui Kabaka, regele
Bugandan, iar liderii Bugandei au
deschis calea spre independenţă.
Aspiraţiile pentru un stat Bagandan
independent nu s-au îndeplinit, iar
poziţia Bugandei în cadrul Ugandei
independente a fost o sursă majoră
de conflicte, contribuind la istoria
recentă de instabilitate şi violenţă
a ţării.

Lectură suplimentară: Ocitti (2006), Tripp (2000).


În Lumina Reflectoarelor
Prăbuşirea statului şi
reconstrucţia în Uganda
Uganda reprezintă un exemplu
interesant al dificultăţilor şi perico-
lelor impunerii conceptului vestic al
statului asupra unei regiuni conduse,
din punct de vedere istoric, într-o
manieră tradiţională şi mai descen-
tralizată. Dacă ţările europene,
precum Franţa, ne oferă exemple
de state puternice, Uganda (ca
multe alte ţări din extrema sudică a
Saharei) ne arată limitele statului.
Independenţa din 1962 a oferit
noilor lideri „un stat care caută
pe bâjbâite sarcini rudimentare
de lărgire a autorităţii sale asupra
unui teritoriu incert, în pofida
unui cadru de resurse insuficiente
şi a unei administraţii neşlefuite”
(Khadiagala, 1995, p. 33). Primul
guvern de după independenţă a
reprezentat o alianţă între Kabaka,
servind ca preşedinte ceremonial, şi
Milton Obote, membru al tribului
Lango, care a fost prim-ministru
executiv. Obote a devenit, în
curând, figura dominantă, primind
asistenţă de la Generalul Idi Amin,
un etnic Kakwa, care în anul 1971
a ajuns să deţină puterea supremă.
Amin a fost un despot militar crud
care a ignorat instituţiile slabe ale
statului pentru a crea o dictatură
personală care a dus la moartea a
aproximativ 300.000 de oameni.
Odată cu prăbușirea economiei,
Amin a fost înlăturat de la putere în
1979 de către o combinaţie de forţe
între exilaţii ugandezi şi o armată
invadatoare din Tanzania vecină.
Prăbuşirea ulterioară a statului a
condus la un conflict violent între
grupuri de gherilă diferite, care
au provocat încă alte 100.000 de
victime şi numeroşi refugiaţi interni.
Datorită faptului că prăbuşirii
statului îi lipseşte caracterul limi-
tator al revoluţiei, este neclar dacă,
cum şi de către cine trebuie reconsti-
tuită autoritatea publică. În absenţa
instituţiilor stabilite, cheia renaşterii
statului pare să fie o conducere
internă potrivită.
Uganda ilustrează acest lucru.
Ţara a început să îşi revină după
controlul securizat din 1979 al
Armatei Liberale Naţionale a
lui Museveni. Sub conducerea
competentă, dar tot mai autoritară,
a lui Museveni şi printr-o susţinere
internaţională semnificativă,
economia Ugandei şi-a revenit
considerabil. Ţara a fost lăudată
de către Banca Mondială și oferită
drept exemplu de dezvoltare reuşită
în rândul statelor fragile (Manor,
2006).
Auto-desemnarea lui „Dada” Amin:
Excelenţa Sa Preşedintele pe Viaţă Mareşalul Al Hadj Doctor Idi Amin
Dada, VC, DSO, MC, Stăpânul Tuturor Animalelor Pămânului şi ai
Peştilor din Mări şi Cuceritorul Imperiului Britanic în Africa în general şi
Uganda în particular
În prezent, Uganda este clasificată
drept o democraţie neliberală – o
realizare destul de mare, luând în
considerare istoria ţării şi nivelul de
trai în continuare scăzut. Libertatea
de expresie şi adunare sunt respec-
tate parţial.
Lectură suplimentară: Keitetsi (2004), Manor (2006).
Statul | 75
Cu toate acestea, parlamentul
a abrogat în 2005 o limitare
constituţională asupra manda-
telor prezidenţiale, pavându-i
lui Museveni calea pentru un al
treilea mandat în 2006, cu 59%
din voturi. Astfel de modificări
constituţionale de auto-servire sunt
un semn al preşedintelui care este
superior constituţiei. În pofida
reintroducerii partidelor politice,
Mişcarea Rezistenţei Naţionale a
preşedintelui rămâne proeminentă,
cu câteva tulburări ale grupurilor
şi figurilor opozante. Preşedintele
guvernează din ce în ce mai mult
prin patronaj decât prin persu-
asiune; criticii pretind faptul că
acesta a devenit mai mult o barieră
decât un colaborator la progresul
naţional ulterior.
Mai presus de orice, Uganda
trebuie, în continuare, să rezolve
problema Armatei Rezistenţei
Domnului (the Lord’s Resistence
Army, LRA), un cult nordic
violent, ai cărui membri atacă
populația Acholi, făcându-i pe
mulţi să fugă de acasă, demon-
strând, în acest fel, dificultatea
continuă experimentată de
guvernul central în a-şi asigura
controlul pe întreg teritoriul său.
76 | State şi regimuri
În mod similar, Herbst (2004) invită vesticii
să adopte o poziţie mai flexibilă în tratarea
problemelor referitoare la graniţe şi separare. În
opinia sa, soluţia pe termen lung ar fi ca vesticii
să-şi depăşească obsesia statalităţii şi să încura-
jeze experimente în Africa prin modele noi (sau
vechi) de organizări politice. Conform autorului,
atunci când un stat se prăbuşeşte, „trebuie să-l
lăsăm să cadă”.
Cu toate acestea, astfel de idei radicale nu sunt
împărţite în mod universal. De exemplu, Zartman
(1995c, p. 268) susţine faptul că „atât cauza, cât
şi soluţia prăbuşirii statului au legătură cu struc-
turile socio-politice din cadrul unui anumit teri-
toriu şi popor suveran, nu cu forma statului în
sine. Este bine să fie reafirmată validitatea unităţii
existente şi făcută să funcţioneze”. Poate că este
aşa, însă trebuie să ne amintim faptul că statali-
tatea s-a dezvoltat ca răspuns al condiţiilor Europei
moderne timpurii şi că statele din prezent sunt
rezultatul unei lupte competitive. Nu există vreun
motiv necesar pentru care forma ar trebui să se
potrivească circumstanţelor diferite din alte părți.
Dincolo de stat
Auzim adesea faptul că trăim într-o eră a globa-
lizării, în care au dispărut constrângerile geogra-
fiei asupra aranjamentelor economice, cultu-
rale şi politice (Waters, 2000). De fapt, nu a
existat niciodată o perioadă în care statele să fie
izolate, ca entităţi independente, acesta fiind un
motiv în plus pentru a le situa într-un context
internaţional.
În această secţiune, vom împărţi discuţia
acestui cadru internaţional şi supranațional
în trei părţi. Prima dată ne vom concentra
asupra organizaţiilor interguvernamentale
(OIG-urile), apoi asupra Uniunii Europene
(UE), iar în final asupra organizaţiilor non-gu-
vernamentale (ONG-urile). Atenţia noastră prin-
cipală se va îndrepta asupra impactului acestor
instituţii asupra statelor, însă vom examina şi UE
ca o entitate unică – mai mult decât un OIG, dar
mai puţin decât un stat convenţional – care este
important prin dreptul său.
Organizaţiile interguvernamentale (OIG-urile)
sunt corpuri ale căror membri includ state.
OIG-urile sunt stabilite prin tratate şi operează,
de obicei, prin consimţământ, având un secreta-
riat permanent.
Caseta 4.7
Dincolo de stat
Termen Definiţie
Internaţional Între state (ex. politicile
(„inter”= „între”) internaţionale), dar folosit,
de asemenea, mai general,
pentru a se referi la orice
lucru care se extinde dincolo
de graniţele unei ţări
Multinaţional Operând în sau fiind
(„multi”= compus din mai multe ţări
„mulţi”) (de exemplu, corporaţiile
multinaţionale)
Transnaţional Dincolo de ţări (ex. reţelele
(„trans” transnaţionale teroriste)
=„dincolo de”)
Supranațional Deasupra statului, în
(„supra”= special transferul autori-
„deasupra”) tăţii formale unui corp
supranațional
Organizaţii interguvernamentale
Majoritatea statelor aparţin majorității celor peste 250
de organizaţii interguvernamentale (OIG-uri) care
populează în prezent mediul internaţional. OIG-urile
includ entităţi care au un singur scop (de exemplu,
Uniunea Telecomunicaţiilor Internaţionale), orga-
nizaţiile regionale (de exemplu, Uniunea Naţiunilor
Sud Americane) şi corpurile universale (de exemplu,
Organizația Naţiunilor Unite).
Aceste corpuri reprezintă un răspuns potrivit
al statelor, care operează într-o lume lipsită de
un guvern global, pentru problemele globale.
OIG-urile îndeplinesc funcţii importante pentru
state precum distribuirea informaţiei, coordonarea
politicilor şi dezvoltarea infrastructurii internaţio-
nale. De exemplu, fiecare câştigă dintr-un mediu
solid, dintr-o reţea de telefonie globală şi din
posibilitatea de a folosi cardurile bancare oriunde.
Operarea într-o manieră informală şi flexibilă, cu
un nivel înalt de încredere între participanţi, şi
distanţarea OIG-urilor de presiunile democratice
din cadrul statelor membre, pot contribui la efica-
citatea sa. Într-un fel, OIG-urile reprezintă atât o
extensie a puterii statale în mediul internaţional,
cât şi o constrângere pentru guvernele individuale;
ele reprezintă o miză a autorităţii publice, dar şi o
ameninţare îndreptată asupra acesteia.
 Statul | 77
Harta 4.1 Uniunea Europeană

Membrii fondatori (1952 ECSC; 1958 EEC şi Euratom): Belgia, Franţa, Germania (de Vest), Italia,
Luxemburg, Olanda. Teritoriul Republicii Democrate Germane (Germania de Est) a fost încorporat în
Germania unificată în 1990.

Prima extindere (1973): Danemarca, Irlanda, Regatul Unit.

Extinderea mediteraneană: Grecia (1981); Portugalia; Spania.
Extinderea EFTA (1995); Austria, Finlanda, Suedia.
Extinderea din 2004: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia.
Extinderea din 2007: Bulgaria, România.

Legendă:
1 Croaţia
2 Bosnia şi Herţegovina
3 Serbia-Muntenegru
4 Fosta Republică Iugoslavă şi Macedonia
5 Albania
6 Elveţia
7 Moldova
8 Slovenia

Sursa: Adaptat din Nugent (2006), p. xxiv

78 | State şi regimuri
Preocuparea noastră principală este, aici, Figura 4.1 Statul segmentat: legături orizontale
impactul OIG-urilor asupra statelor. Însă aparte- între ministere
nenţa la atât de multe OIG-uri complică activitatea
guvernului. Statele trebuie să se organizeze pentru Statul A OIG-ul Statul B
a-şi plăti abonamentele, să participe la întâlniri, Ministerul  Ministerul  Ministerul
să îşi identifice interesul naţional, să se consulte Finanţei de exemplu: Finanţei
cu grupuri de interese interne, să iniţieze anumite Fondul Monetar
propuneri, să le răspundă altora şi să implemen- Internaţional
teze acordurile. OIG-urile se amestecă în activită- Ministerul  Ministerul  Ministerul
ţile zilnice ale guvernelor naţionale, reprezentând o Educaţiei de exemplu: Educaţiei
provocare pentru multe dintre statele mici. Chiar UNESCO
şi în cadrul ţărilor mari, OIG-urile atenuează dife- Ministerul  Ministerul  Ministerul
renţa dintre politicile interne şi cele străine, oferind Comerţului de exemplu: Comerţului
o dimensiune internaţională multor, poate tuturor, Organizaţia
activităţi guvernamentale. Trebuie să recunoaştem Internaţională
faptul că orice încercare de a analiza procesul de
luare a deciziilor naţionale fără a considera impactul
OIG-urilor ar fi o simplificare exagerată. Luând în considerare o astfel de fragmen-
În plus, OIG-urile au afectat echilibrul forţelor tare a sistemelor politice naţionale, trebuie să ne
din cadrul sistemelor politice naţionale. În mod întrebăm care instituţii de guvernare câştigă şi
specific, acestea tind să fragmenteze procesul intern care pierd din această interdependenţă. Printre
de adoptare a deciziilor. Slaughter a evidenţiat, în câştigători sunt sistemul executiv şi birocraţia
particular, efectul de segmentare a funcţionarilor (Caseta 4.8). Aceste corpuri asigură reprezen-
publici care colaborează cu colegi din alte ţări. tanţii care participă la întâlnirile OIG-urilor şi
Exemplificând modul în care judecătorii, admi- poartă negocieri; astfel, aceştia ocupă o poziţie
nistratorii, bancherii centrali, legislatorii, forţele importantă. Ca rezultat al activităţii OIG-urilor,
poliţiei şi şefii statului „colaborează cu perechile sistemul judiciar creşte şi el în importanţă, în
lor străine”, aceasta sugerează următoarele: parte deoarece anumite OIG-uri influente,
precum Organizaţia Internaţională a Comerțului,
Statul nu dispare, ci este dezagregat în instituţiile adoptă un stil juridic, analizând pe baza cazurilor.
sale componente. Primii actori ai statului din În plus, judecătorii naţionali sunt din ce în ce
cadrul internaţional nu mai sunt miniştrii străini şi mai doritori să folosească înţelegerile internaţio-
şefii statului, ci aceleaşi instituţii guvernamentale nale pentru a doborî politicile guvernului local.
care domină politicile interne. Statul dezagregat, Printre cei învinşi, cel mai semnificativ este, cu
opus statului unitar mitic, este astfel supra condus, siguranţă, sistemul legislativ care poate doar învăţa
reprezentat şi guvernat de instituţii multiple aflate dintr-un acord internaţional odată ce guvernul l-a
în interacţiune complexă unul cu altul, atât în semnat.
străinătate, cât şi acasă. (Slaughter, p. 190)
Caseta 4.8
Aceste legături orizontale profunde dintre
departamente, precum spiritul de club, se dezvoltă Impactul OIG-urilor
între ministerele din OIG-urile „lor”. De exemplu, asupra politicilor naţionale:
miniştrii de finanţe – niciodată populari pe plan
domestic – se află printre prieteni în cadrul întâl- câştigători şi învinşi
nirilor unor instituţii precum Fondul Monetar
Internaţional (Figura 4.1). Din punct de vedere Câştigători Învinşi
intern, miniştrii agriculturii trebuie să apere inte-
resele agricultorilor împotriva altor departamente,
Executivul Legislativul
însă la întâlnirile OIG-urilor aceştia întâlnesc doar
alţi miniştri ai agriculturii care cad toţi de acord Birocraţia Partidele
asupra importanţei agriculturii (Andeweg şi Irwin, Judiciarul
2002, p. 169).
 Statul | 79

 Calendar 1
UNIUNEA EUROPEANĂ
1951 Tratatul de la Paris semnat de către Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg. Acest tratat a înfiinţat Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) care a inclus o Autoritate Înaltă
supranaţională.
1957 Membrii CECO semnează Tratatul de la Roma, stabilind Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi Euratom
1965 Tratatul Fuziunii combină CECO, CEE şi Euratom.
1973 Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda se alătură CEE.
1979 Se ajunge la un Sistem Monetar European (SME), unificând monedele
naționale în Unitatea Monedei Europeană (ECU). Primele alegeri directe
generale ale Parlamentului European.
1981 Grecia se alătură CEE.
1986 Spania şi Portugalia se alătură CEE. Semnarea Actului European Unic
pentru a centraliza procesul de luare a deciziilor şi pentru a stabili o piaţă
unică în 1992.
1992 Tratatul de la Maastricht stipulează clauze pentru Uniunea Economică şi
Monetară (EMU) şi înlocuieşte CEE cu Uniunea Europeană (UE) începând
cu 1993.
1995 Austria, Finlanda şi Suedia se alătură UE.
1997 Tratatul de la Amsterdam extinde rolul Uniunii în justiţie şi afacerile
interne şi intensifică rolul Parlamentului European.
1999 Lansarea Uniunii Monetare Europene (EMU), unificând iniţial 11 monede
naţionale la euro. Lansarea euro ca şi curs-monedă virtual.
2000 Tratatul de la Nisa cade de acord asupra reformelor instituţionale pentru
a se pregăti de extindere, incluzând o realocare a puterii de vot a statelor
membre şi o reducere a chestiunilor care cer unanimitate.
2002 Zona euro retrage monedele naţionale.
2003 Publicarea unei schiţe a unui tratat constituţional pentru Europa.
2004 Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia şi Slovenia se alătură UE.
2005 Referendumurile din Franţa şi Olanda resping tratatul constituţional.
2007 Bulgaria şi România se alătură UE.
2008 Referendumul din Irlanda respinge tratatul constituţional.
2009 Tratatul de la Lisabona, succesorul tratatului constituţional eşuat, este pus
în aplicare.

Notă: Nomenclatura „Uniunii Europene” a variat, de-a lungul timpului, reflectând evoluţiile instituţionale şi
constituţionale.
80 | State şi regimuri
În anumite zone, de exemplu Australia, trata-
tele internaţionale reprezintă o rezervă executivă,
permiţând guvernelor să evite Adunarea, prin
semnarea tratatelor asupra propunerilor refuzate
de parlament. În mod similar, „europenizarea a
întărit executivul central pe cheltuiala parlamen-
telor, în pofida implicării crescute a celor din
urmă în procesul de luare a deciziilor de către UE”
(Borzel şi Sedelmeieir, 2006, p. 56). În proble-
mele internaţionale, parlamentele sunt mai mult
reactive decât proactive. De asemenea, parti-
dele politice par să fi pierdut teren sub presiunea
OIG-urilor. La fel ca pentru Adunări, habitatul lor
este statul, nu conferinţa internaţională.
Uniunea Europeană
Într-o lume a statelor suplimentate de organizaţiile
internaţionale, Uniunea Europeană (UE) rămâne
singură. Aceasta este un hibrid unic care îmbină
elemente supranaţionale cu cele interguverna-
mentale. UE este cel mai dezvoltat exemplu de
integrare regională din lume. Acesta reprezintă o
încercare voluntară a politicienilor europeni de a
aduce pace unui continent cu o lungă istorie de
război. De la un început modest în anul 1950,
Uniunea şi-a dezvoltat instituţiile, a dobândit
o autoritate considerabilă în procesul de luare a
deciziilor, a redus barierele internaţionale pentru
comerţ, a stabilit o nouă monedă unică şi şi-a
extins comunitatea.
Statistic, UE se poate compara cu SUA (Tabelul
4.3). Având mai puţin de jumătate din teritoriul
Statelor Unite, populaţia şi economia sa sunt
puţin mai mari, cu toate că productivitatea ameri-
cană rămâne în frunte. Dar bineînţeles, diferenţa
principală este una de natură politică: UE este o
uniune de state şi nu un stat în sine. Bineînţeles,
UE a dobândit atribute statale, precum un steag,
un imn, o menţiune în paşapoartele cetăţenilor săi
şi pătrunderea sa în World Factbook ale CIA. În
plus, aceasta deţine instituţii dezvoltate, incluzând
un Parlament ales, o Curte influentă şi o Comisie
pentru iniţierea şi supervizarea politicii.
Cu toate acestea, este important să notăm
faptul că gradul de integrare variază în funcţie de
membri. De exemplu, Marea Britanie şi Irlanda
nu s-au alăturat Acordului Schengen (1985) de a
înlătura controalele vamale, iar în 2009, 11 ţări nu
au adoptat euro ca monedă națională. Echivalentul
acestei integrări diferenţiate în SUA ar fi situaţia
în care câteva state ar cere vize vamale şi ar folosi
propriile monede.
Tabelul 4.3 Uniunea Europeană şi SUA, 2007
Uniunea SUA
Europeană
Întindere (milioane 4,3 9,9
de km pătraţi)
Populaţie (milioane) 491 304
State membre 27 50
Populaţia medie 10,2 4,2
a statelor membre
(milioane)
Produsul intern brut 14,4 13,8
(trilioane de dolari)
Produsul intern brut 32.700 45.800
pe cap de locuitor
(dolari)
Notă: Ca rezultat al resurselor folosite, PIB-ul per
cap de locuitor înmulțit cu numărul de locuitori din
datele de mai sus nu este egal cu cifra pentru PIB.
Surse: BEA (2008), CIA (2009), Eurostat (2008).
Acordul Schengen este un sistem de a eliminare
a controlului persoanelor – incluzând cetăţenii
unei țări terțe – la graniţele interne. La început
semnat de cinci state membre ale UE în 1985,
acum cuprinde majoritatea statelor membre UE,
plus Norvegia şi Islanda.
Cu toate acestea, UE nu impune taxe personale
și nu deţine propriile forţe armate. Dinamica tradi-
ţională a statului european – de a mări taxele pentru
a plăti războiul – este aşadar absentă. Mai degrabă,
Uniunea a fost creată ca mecanism de asigurare a
păcii prin integrare economică. Astfel, declaraţia
originală care a propus Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului a căutat, în mod explicit,
să considere războiul dintre Franţa şi Germania
„nu doar de neconceput, ci şi imposibil din punct
de vedere material” (Declaraţia Schuman, 1950).
Producţia cărbunelui şi a oţelului a fost pusă sub o
nouă autoritate înaltă în speranţa că statele membre
nu vor mai avea intenţia de a se invada una pe alta
pentru a controla materialul de producere a armelor.
Misiunea de bază a Uniunii a rămas, în mare,
constantă: integrarea economică, în special printr-o
piaţă unică, în serviciul obiectivelor politice generale.
Integrarea diferenţiată are loc atunci când doar
anumiţi membri ai unei comunităţi se alătură
într-un aranjament pentru a întări uniunea
ca întreg.

Această misiune a oferit UE un caracter regu-
lator puternic, distingând-o de funcţiile generale
efectuate de statele tradiţionale. Modul său de
guvernare primar este de a emite regulamente,
în special în zone precum comerţul şi politica
competitivă care îi facilitează obiectivul-cheie
al unei pieţe unice. Neavând nicio obligaţie de
echipare sau întreţinere a personalului militar,
bugetul UE de 134 de miliarde de dolari rămâne
relativ redus, ridicându-se la doar 2,5 procente
din cheltuielile publice totale ale statelor membre
(Nugent, 2006, p. 430). Fondurile sale sunt
crescute, în mare, printr-o mobilizare a statelor
membre şi nu prin taxe directe asupra persoa-
nelor; sunt folosite, în general, pentru subvenţio-
narea fermierilor şi a regiunilor sărace din cadrul
statelor membre.
În pofida lipsei unei puteri militare semnifica-
tive, UE a continuat să devină un actor important
pe scena politică. Această poziţie derivă, în mare,
din activitatea economică, nu din cea militară. UE
reprezintă cel mai mare bloc comercial mondial,
negocierea acordurilor comerciale cu alte ţări
fiind o dimensiune externă a dezvoltării unei pieţe
interne coerente.
Când comparăm UE cu alte sisteme politice,
trebuie să rezistăm tentaţiilor de a o încadra în
unităţi mai familiare. Pe măsură ce se dezvoltă, UE
poate sau nu să se apropie de o formă a Statelor
Unite ale Europei. Poate sau nu să devină un corp
interguvernamental mai tradiţional. UE nu poate
fi caracterizată prin preziceri legate de viitorul
său, ci doar prin examinarea statutului său actual.
Aşadar, UE aduce o contribuţie unică în spațiul
politicilor comparate.
Organizaţiile non-guvernamentale
Ca organizații private şi neoficiale cărora
le lipsește statutul oferit de apartenenţa la
guverne, organizaţiile internaţionale non-gu-
vernamentale (ONG-urile) exercită o influ-
enţă mai redusă asupra politicilor interne
decât OIG-urile, cel puţin în cadrul statelor
mai puternice. Cu toate acestea, numărul şi
semnificaţia ONG-urilor s-a răspândit în mod
semnificativ, în special începând cu 1945 când
Naţiunile Unite au recunoscut statutul consul-
tativ al organizaţiilor internaţionale care nu au
fost stabilite prin tratat internaţional. Pe o bază
destul de solidă, numărul ONG-urilor a crescut
de la 176 în 1909 la 1.255 în 1960 şi la 4.830 în
1993. Printr-o definiţie mai largă, aproximativ
Statul | 81
Organizaţiile internaţionale non-guvernamen-
tale (de obicei numite ONG-uri) sunt instituţii
private formate din membri sau grupuri din
mai multe ţări. Exemple de acest fel includ
Crucea Roşie Internaţională, Greenpeace şi
Biserica Catolică.
40.000 de ONG-uri operau la nivel internaţi-
onal la începutul secolului (Kegley şi Blanton,
2009). Impactul ONG-urilor asupra ţărilor
post-coloniale poate fi considerabil.
În aceste condiţii, ONG-urile au devenit actori
importanţi ca executori ai politicii OIG-urilor, în
special ai Naţiunilor Unite. Încă de la mijlocul
anilor ’90, peste 10 procente din ajutorul dezvol-
tării publice a fost distribuit prin ONG-uri, în
comparaţie cu mai puţin de un procent în anul
1970 (Weiss şi Gordenker, 1996). Aproximativ 10
super ONG-uri, incluzând CARE, Salvaţi Copiii
şi Oxfam, domină distribuţia ajutorului în situaţii
de urgenţă complexe.
Acţionând ca sub-contractanţi ai ONU,
ONG-urile se pot substitui guvernului. De
exemplu, ONG-urile au coordonat educaţia
primară în Sri Lanka de Nord, după începerea
războiului civil din 1987. Fiind un canal de
distribuție a ajutorului şi de implementare a poli-
ticii asociate, ONG-urile reprezintă atracţii clare
pentru donatorii din afară: acestea sunt mult mai
eficiente şi mai puţin corupte decât multe guverne
interne şi sunt mult mai sensibile decât armatele la
condiţiile politice locale.
În conformitate cu aceste argumente,
ONG-urile şi guvernele vestice, de care mulţi
sunt financiar depedenţi, oferă un sprijin consi-
derabil ţărilor mai puţin dezvoltate, unde ajutorul
este concentrat. Fernando şi Heston (1997, p. 8)
sugerează chiar că „activitatea ONG-urilor repre-
zintă cea mai serioasă provocare pentru impera-
tivele statale în domeniile integrităţii teritoriale,
securităţii, autonomiei şi venitului”. Pericolul
nu constă doar în faptul că ONG-urile stopează
dezvoltarea guvernelor interne, ci şi în faptul că
au devenit o forţă economică în sine, oferind
locuri de muncă relativ bine plătite unei mino-
rităţi privilegiate din cadrul populaţiei locale
şi suplimentând cererea din cadrul economiei.
Dacă obiectivul ONG-urilor este într-adevăr
formarea statului şi nu substituirea sa, acestea
trebuie să aibă o strategie de ieşire – precum o
armată invadatoare.
82 | State şi regimuri

Surse de
Surse bibliografice pentru Capitolul 4
cercetare
Pasul următor Opello şi Rusow (2004) este o introducere istorică cuprinzătoare și
accesibilă a statului.

Lecturi Van Creveld (1999) şi Pierson (2004) examinează apariţia statului, în

timp ce Finer (1997) oferă o istorie detaliată a guvernului. Atât Sorensen
suplimentare (2004), cât şi Paul (2004) examinează aşa-zisa transformare a statului
din perioada contemporană. Pentru Africa, vezi Hyden (2006, cap. 3) şi
Jackson (1990) despre cvasi-state. Statele prăbuşite şi formarea statului
sunt tratate în Chesterman et al. (2005), Rotberg (2004) şi Zartman
(1995a). Vezi Slaughter (2004) pentru stilurile apărute în guvernarea
mondială. Printre multiplele introduceri ale UE sunt Cini (2006),
McCormick (2008) şi Nugent (2006).

Surse on-line Europa

Website-ul Uniunii Europene
http://europa.eu

Global Policy Forum

Materiale folositoare despre naţiuni şi state
http://www.globalpolicy.org/

Human Development Report

Publică Indexul dezvoltării umane
http://hdr.undp.org/

Third World Network

Dezvoltarea şi Lumea a Treia
http://www.twnside.org.sg

Transparency International
Publică Indexul percepţiei corupţiei
http://www.transparency.org/

World Bank
Clasifică ţările după venituri şi uşurinţa de a face afaceri
http://www.worldbank.org

World Trade Organization

Administrează regulile comerţului internaţional
http://www.wto.org

82
Capitolul 5
Democraţia

T
Democraţia directă 84 răim într-o eră a democraţiei; pentru prima dată în istorie,
majoritatea oamenilor din lume trăiesc sub conduceri democra-
Democraţia consultativă tice acceptabile. Acest lucru reflectă transformarea dramatică a
peisajului politic global de la sfârşitul secolului al XX-lea. De-a lungul
Democraţia reprezentativă
acestei perioade scurte, numărul democraţiilor s-a dublat – de la mai puţin
Democraţia liberală şi de 40 la mai mult de 80. Democraţia s-a extins dincolo de Europa de Vest
neliberală şi de fostele sale colonii, pentru a îmbrăţişa Europa de Sud (de exemplu,
Spania), Europa de Est (de exemplu, Ungaria), America Latină (de
Etape ale democratizării exemplu, Brazilia), o mare parte din Asia (de exemplu, Taiwan) şi părţi din
Africa (de exemplu, Africa de Sud). Această expansiune a început înainte,
Resurse bibliografice dar a fost accelerată de, căderea comunismului (Figura 5.1). Mandelbaum
(2007, p. xi) chiar susţine că „acest val democratic global din ultimul sfert
al secolului al XX-lea poate fi cea mai importantă dezvoltare într-un secol
căruia îi lipsesc evenimentele şi orientările spectaculoase”.
Odată cu sfârşitul Războiului Rece şi a punerii sub semnul între-
bării a principiului suveranităţii necondiţionate a statului, promovarea
democraţiei a devenit un obiectiv ideologic mai explicit al Vestului.
Statele Unite, în particular, au susţinut regulat faptul că: „politica
Statelor Unite este de a căuta şi susţine mişcările şi instituţiile demo-
cratice din fiecare naţiune şi cultură, scopul final fiind cel de sfârşire
a tiraniei din lume” (Casa Albă, 2006). Dreptul internaţional, care
avusese puţine de spus înainte în cadrul organizaţiilor politice din
cadrul statelor, a început să ia în considerare subiectul democraţiei.
Vestul a început să vorbească limba democraţiei cu o voce mai puter-
nică decât în timpul Războiului Rece.

Figura 5.1 Numărul ţărilor democratice din lume, 1946–2008

100
Numărul țărilor democratice

80

60

40

20

0
1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005

Sursa: Adaptat din Polity IV Project (2009).

83
84 | State şi regimuri
Caseta 5.1
Formele democraţiei
Formă Definiţie
Democraţia
directă
Cetăţenii se adună pentru
a discuta şi a lua decizii de
interes comun.
Democraţia O perspectivă a democraţiei
deliberativă care pune accent pe valoarea
discuţiilor publice între
cetăţeni liberi, egali şi raţionali
pentru a oferi legitimitate deci-
ziilor şi a le spori calitatea.
Democraţia Cetăţenii aleg un parlament,
reprezentativă iar în sistemele prezidenţiale
(indirectă) un şef executiv. Aceşti repre-
zentanţi sunt, de obicei, trași
la răspundere în alegerile
următoare.
Democraţia O versiune a democraţiei
liberală reprezentative în care scopul
democraţiei este limitat la
protejarea constituţională a
drepturilor individuale, inclu-
zând libertatea de adunare,
a proprietăţii, a religiei şi de
exprimare. Alegerile libere,
corecte şi regulate sunt bazate
pe un vot aproape universal.
Democraţia O versiune a democraţiei
neliberală reprezentative în care condu-
cătorii odată aleşi guvernează
având doar câteva limitări şi
respect redus pentru drepturile
individuale. Pentru a fi reales,
preşedintele îşi asigură o acope-
rire favorabilă a mass-mediei şi
adesea îşi hărţuieşte oponenţii
politici, preîntâmpinând orice
nevoie de a frauda alegerile.
În timp ce democraţia continuă să se răspân-
dească, aceasta devine tot mai variată. Înţelegerea
formelor luate de democraţie în lumea actuală
reprezintă o sarcină centrală a politicilor comparate.
Vom începe acest capitol prin explorarea originilor
democraţiei în Atena din secolul al V-lea î.e.n.
Acolo, grecii au inventat un model de auto-guver-
nare directă care continuă să aibă ecou în discuţia
teoretică contemporană a democraţiei deliberative.
Apoi vom considera apariţia reprezentării ca un
instrument de măsurare a democraţiei în statele
mari. În final, vom examina cele două forme prin-
cipale ale democraţiei reprezentative din lumea
contemporană – liberală şi neliberală – şi valurile
democratizării din care au apărut (Caseta 5.1).
Democraţia directă
Principiul de bază al democraţiei este auto-guver-
narea; cuvântul în sine vine de la termenul grecesc
demokratia, însemnând guvernarea (kratos) de către
popor (demos). Din această perspectivă, democraţia
nu se referă la alegerea conducătorilor de către
cei conduşi, ci la refuzul oricărei separări dintre
acestea două. Modelul democraţiei este o formă de
auto-guvernare în care toţi cetăţenii adulţi parti-
cipă la formarea deciziilor colective într-un mediu
al egalităţii şi dezbaterii deschise. Într-o democraţie
directă, statul şi societatea devin un întreg.
Democraţia directă a apărut în Atena antică.
Între anii 461 şi 322 î.e.n., Atena era polis-ul (oraş-co-
munitate) conducător din Grecia antică. Polis-urile
erau mici sisteme politice independente conţinând,
de obicei, un centru urban şi un mediu rural. Deși
Atena avea doar 40.000 de cetăţeni, aceasta era unul
dintre cele mai vaste exemple. În special în faza sa
timpurie şi mai radicală, polis-ul atenian a operat
bazându-se pe principiile democratice sumarizate de
Aristotel (Caseta 5.2). Acest etos s-a aplicat tuturor
instituţiilor de guvernare din cadrul comunităţii.
Toţi cetăţenii pot participa la întâlnirile adunării,
pot servi consiliul de guvernare şi pot ocupa locurile
juraţilor. Datorită faptului că Atena Antică continuă
să reprezinte cazul arhetipal de democraţie directă,
vom discuta activitatea sa mai în detaliu (Figura 5.2).
Conform istoriei, nu a existat niciun simbol
mai puternic al democraţiei directe decât Ekklesia
ateniană (Adunarea Poporului). Orice cetăţean cu
vârsta de 20 de ani putea participa la sesiuni ale
adunării şi se putea adresa tovarăşilor lor; întru-
nirile erau pentru cetăţeni, nu pentru reprezen-
tanţii lor. Adunarea se întâlnea de aproximativ 40
de ori pe an pentru a rezolva problemele aduse în
faţa sa, incluzând subiecte recurente precum cele
referitoare la război şi pace (cucerirea imperială
era obiectivul principal). Conform lui Aristotel,
adunarea era „supremă în toate cazurile” (1962,
p. 273); era corpul suveran, neconstrâns de o
constituţie formală sau chiar, în primele decenii,
de legi scrise. Pe cât ne putem da seama, întâlnirile
erau lungi, răzvrătite şi puternice, discursul fiind
dominat – şi probabil acompaniat de o gesticulație
şi mimică corespunzătoare – de oratori influenţi
cunoscuţi ca demagogi (Dahl, 1989, p. 21).

Caseta 5.2
Caracterizarea făcută
democraţiei de către Aristotel
 Toţi guvernează asupra fiecăruia şi fiecare
guvernează asupra tuturor;
 Întâlnirile sunt disponibile tuturor, exceptând
cele care pretind experienţă şi calificare;
 Nicio condiţie legată de proprietate pentru
deţinerea funcţiilor oficiale sau doar una redusă;
 Deţinerea funcţiilor trebuie să fie de scurtă
durată; nicio persoană nu ar trebui să deţină
aceeaşi funcţie de două ori (exceptând pozi-
ţiile militare);
 Juraţii aleşi din rândul cetăţenilor trebuie să
judece toate cazurile importante;
 Adunarea trebuie să fie supremă, deasupra
tuturor cauzelor;
 Cei care participă în cadrul adunărilor şi
servesc ca juraţi sau magistraţi trebuie plătiţi
pentru serviciile lor.
Sursa: Aristotel (1962), cartea VI.
Adunarea nu a epuizat căile participării din
Atena. Funcţiile administrative erau responsabi-
litatea unui consiliu executiv format din 500 de
cetăţeni cu vârsta peste 30 de ani, aleşi prin tragere
la sorţi pentru o perioada de un an. Prin rotaţia
membrilor din corpul cetăţenilor, consiliul a
fost considerat ca exemplificând un principiu de
democraţie al comunităţii: „toţi guvernează asupra
fiecăruia şi fiecare, la rândul său, asupra tuturor”.
Figura 5.2 Democraţia directă a Atenei antice
a stabilit agenda pentru
Consiliul

Alegerea prin dreptul
de alegerea prin
pentru un an pentru
un anumit caz
Cetăţeni masculi adulţi
Femei, sclavi, non-rezidenţi şi copii
Notă: Cetăţenia era un drept prin naştere care nu putea fi obţinut, în mod normal, prin alte mijloace.
Democraţia | 85
Hansen (1991, p. 249) sugerează faptul că apro-
ximativ unul din trei cetăţeni se poate aştepta să
servească consiliului la un anumit moment, o
trăsătură surprinzătoare de auto-guvernare fără
echivalent în democraţiile reprezentative moderne.
Un sistem legal politic puternic a reprezentat
faza finală a democraţiei ateniene. Câteva sute de
juraţi, aleşi din nou la întâmplare dintr-o bază de
voluntari, au decis procesele pe care cetăţenii le-au
înaintat adesea împotriva celor care au acţionat
împotriva adevăratelor interese ale polis-ului.
Curţile funcţionau ca o arenă de responsabilitate
în care figurile principale (incluzând generalii) au
fost aduse în discuție.
Aşadar, scopul democraţiei ateniene a fost cât
se poate de larg, asigurând un cadru cuprinzător,
unde cetăţenii puteau să-şi dezvolte calităţile lor
adevărate. Pentru atenieni, politica era, în sine, o
activitate de amatori ce putea fi întreprinsă de către
toţi cetăţenii în interesul comunităţii în ansamblu
şi pentru sporirea propriei dezvoltări. Implicarea în
democraţie însemna a fi informat despre polis – iar
un cetăţean educat însemna un întreg mai puternic.
Cu toate acestea, democraţia redusă a Atenei a
avut probleme serioase:
 Cetăţenia era limitată la bărbații ai căror părinţi
erau cetăţeni. Astfel, majoritatea adulţilor –
incluzând femeile, sclavii şi rezidenţii străini
– erau excluşi. Femeile nu au avut niciun
rol public semnificativ, în timp ce criticii au
declarat faptul că sclavia a asigurat platforma
de pe care elita cetăţenească îşi putea face timp
pentru afacerile publice (Finley, 1985).
 Adunare Curtea Poporului

tragere la sorţi

participa şi vorbi
tragere la sorţi
dintr-o categorie de
voluntari
86 | State şi regimuri
 Participarea nu era, în practică, atât de extinsă
pe cât le plăcea atenienilor să pretindă.
Majoritatea cetăţenilor era absentă de la majo-
ritatea întâlnirilor adunării chiar şi după intro-
ducerea unei răsplate de participare.
 Democraţia ateniană era cu greu aplicată
într-un guvern slab. Un consultant managerial
ar concluziona, cu siguranţă, faptul că sistemul
era consumator de timp, scump şi excesiv de
complex în special pentru o societate atât de
mică. Aplicabilitatea sa într-o lume modernă
în care oamenii erau angajaţi într-o muncă
plătită, în care banii proveneau de acolo, era
pusă sub semnul întrebării.
 Principiul auto-guvernării nu a condus întot-
deauna la o politică decisivă şi coerentă. Într-
adevăr, lipsa unei birocraţii permanente a
contribuit, în cele din urmă, la apariţia unei
guvernări ineficiente, conducând la prăbuşirea
republicii ateniene după înfrângerea în război.
Poate că democraţia ateniană a avut o limită
redusă prin faptul că putea funcţiona doar pe o scară
restrânsă care îi limita potenţialul pentru expansiune
şi, mai rău, îi sporea vulnerabilitatea în faţa acapa-
ratorilor mai mari. Finer (1997, p. 368) adoptă
următoarea poziţie: „polis-ul era sortit politicii dacă
avea o tendinţă de a se extinde, iar în caz contrar era
sortit cuceririlor. Trebuia să cedeze în faţa acestora şi
aşa s-a şi întâmplat”. Cu toate acestea, experimentul
democratic atenian a prosperat timp de peste 100 de
ani. Acesta a asigurat o formulă stabilă de guvernare,
permiţându-le atenienilor să îşi stabilească o poziţie
de conducere în cadrul politicilor complexe ale
lumii greceşti. Atena demonstrează faptul că demo-
craţia este, în anumite condiţii, un scop realizabil.
Cu siguranţă, Finer (1997, p. 31) a avut
dreptate atunci când a recunoscut contribuţia
Atenei în cadrul politicilor vestice: „grecii au
inventat două dintre cele mai puternice trăsă-
turi politice ale perioadei noastre contemporane:
aceştia au inventat tocmai ideea de bază a cetăţe-
niei – opusă supuşilor – şi cea a democraţiei”.
Democraţia deliberativă
Cu toate că guvernarea democratică modernă este
mai mult reprezentativă decât directă, tradiţia
grecească continuă să îşi găsească ecouri în preocu-
parea prezentă a democraţiei deliberative. Datorită
acestei legături, vom explora în cele ce urmează
noţiunea contemporană a democraţiei deliberative.
Această noţiune rămâne, în mare, una teoretică,
însă nu i-a lipsit influenţa academică.
Caseta 5.3
Democraţia deliberativă:
propunerea lui Leib pentru o a
treia ramură a guvernării, mai
populare, în Statele Unite
� O Cameră populară nouă formată din 525
de cetăţeni aleşi la întâmplare pentru serviciul
obligatoriu. Era adus câte un exemplu nou
pentru fiecare subiect.
� Camera era împărţită în 35 de grupuri a câte
15 oameni.
� Fiecare grup discuta acelaşi subiect faţă în faţă
timp de câteva zile.
� Subiectele erau considerate pe baza unor
propuneri semnate de 10% din popu-
laţie sau printr-un vot majoritar în Camera
Reprezentanţilor sau Senat.
� Grupurile îşi concluzionau dezbaterile prin-
tr-un vot secret.
� Transcrierile acestora erau publicate, dar
anonimitatea era respectată.
� Dacă sunt obţinute două treimi din majoritate
în urma strângerii voturilor tuturor grupurilor,
propunerea nu devine lege până ce nu este
aprobată de Cameră şi Senat sau de către Curţi.
� Existenţa unei agenţii administrative pentru
oferirea de suport grupurilor prin, de exemplu,
materiale rezumatoare. Anumiţi membri ai
acestei agenţii sunt aleşi; alţii sunt numiţi de
partidele politice.
Sursa: Adaptat din Leib (2004).
Filosoful german Jurgen Habermas este aici
figura-cheie. El sugerează faptul că ar trebui să
privim democraţia ca pe o metodă de comunicare.
În mod specific, democraţia este rezultatul discu-
ţiilor libere, publice şi raţionale dintre cetăţeni
competenţi într-un context de deschidere şi egali-
tate (Habermas, 1975). Această situaţie ideală
este aşteptată să insufle virtutea civică în maniera
sperată, şi obţinută parţial, de Ekklesia ateniană.
Cohen (1997, p. 79) sumarizează teza deliberativă:
„rezultatele sunt legitime din punct de vedere demo-
cratic dacă şi numai dacă acestea pot fi obiectul unei
dispute libere şi raţionale între oameni egali”.
Ideea de bază este una directă. Într-o discuţie
deschisă, argumentele bazate pe interese perso-
nale sunt imediat recunoscute şi discreditate;

argumentarea publică implică apelul la binele
comun. Discuţia liberă şi sinceră oferă idei asupra
cărora pot cădea toţi de comun acord, permiţând
trimuful argumentului celui mai puternic şi nu al
celui mai puternic vorbitor. Dezbaterile autentice
permit, de asemenea, formarea şi nu doar expri-
marea opiniei publice, astfel asigurând creuzetul
formării dorinţei comune. În astfel de condiţii,
trebuie să se ajungă la un consens referitor la ceea
ce este cu adevărat în interesul public, în care să
triumfe raţiunea asupra intereselor. Chiar dacă deli-
berarea nu oferă un consens, votul trebuie să urmeze
dezbaterii şi să nu fie un substitut al acesteia. La fel
ca şi grecii antici, democraţii deliberativi încurajează
cântărirea argumentelor participanţilor, nu apariţia
de compromisuri între interese.
Din păcate, puţini adepţi ai democraţiei
deliberative oferă indicaţii specifice reglementă-
rilor instituţionale pentru a-şi asigura obiectivul.
Problema care apare aici este aceea că oferirea de
condiţii în care o dezbatere poate fi cu adevărat
liberă şi deschisă nu este în niciun caz una directă
(Meehan, 1995). Într-adevăr, anumiţi critici
declară faptul că, așa cum femeile, sclavii şi cei fără
cetăţenie erau excluşi din Ekklesia, aşa şi în prezent
vocile unor grupuri similare rămân neauzite în
discursurile publice cât timp societatea continuă
să se bazeze pe inegalităţi precum rasă, clasă, gen
şi educaţie. O dezbatere liberă la care secţiuni ale
societăţii se simt incapabile să contribuie nu este
deloc o dezbatere liberă.
Cu toate acestea, gândirea deliberativă indică
direcţia discuţiilor în grupuri restrânse, organizate
în formate precum seminariile universitare sau
întâlnirile orăşeneşti. Într-o lume de state întinse
astfel de aspiraţii par utopice. Totuşi, Leib (2004) a
sugerat o metodă de integrare a deliberării în rândul
cetăţenilor în cadrul deja existent al democraţiei
reprezentative. Schema propusă de el – bazată pe
Statele Unite, dar, conform acestuia, cu aplicabili-
tate mai largă – cere examinare (Caseta 5.3).
Leib propune adăugarea unei a treia ramuri la
sistemul american. Această Cameră populară va fi
formată din cetăţeni aleşi aleator, astfel dezbaterile
sale vor reprezenta cu adevărat vocea poporului,
cu o anumită marjă de eroare generală. Noul corp
nu va avea control asupra propriei agende; mai
degrabă va avea subiectele deja stabilite, fie de
către o iniţiativă populară, fie printr-un raport al
Camerelor existente. Orice propunere susţinută de
o majoritate calificată de două-treimi din această
Cameră populară va deveni lege, cu condiţia să nu
fie respinsă de legislativ sau Curte (Caseta 5.4).
Democraţia | 87
Caseta 5.4
Grade de democraţie: de la
unanimitate la pluralitate
Unanimitate Toţi sunt de acord, acceptă sau
cel puţin consimt.
Majoritate concurentă Este necesară mai
mult de o majoritate: de exemplu, o majoritate
dublată de alegători şi state în federaţie.
Majoritate calificată Mai mult de o simplă
majoritate: de obicei, două treimi.
Majoritate ponderată O majoritate
obţinută după ponderarea voturilor în funcție de
puterea de vot: de exemplu, acţionarii pot avea
un vot fiecare.
Majoritate absolută Mai mult de jumătate
din cei cu drept de vot.
Majoritate (majoritate simplă) Mai mult de
jumătate din cei care votează.
Pluralitate Cel mai mare număr de alegă-
tori, dar nu neapărat o majoritate.
De ce nu reuşeşte să progreseze schema lui
Leib? Lăsând deoparte dificultatea de amendare
a unei constituţii puternice, răspunsul pare a fi
acela că deliberarea este o valoare între multe
altele pe care dorim să le includem în modelele
noastre democratice. Constituţia americană s-a
dovedit potrivită pentru asigurarea unui cadru
de încurajare a compromisurilor dintre interese
şi contribuţia la stabilitate. Acest succes creează
o predispoziţie de înţeles împotriva reformei
radicale: „dacă ceva nu este stricat, nu îl repara”.
În plus, o nouă Cameră va continua să complice
procesul de luare a deciziilor într-un sistem deja
încărcat cu sisteme de control și echilibrare. De
asemenea, faţă de Ekklesia, doar o proporţie
neînsemnată a populaţiei, aproximativ 300 de
milioane, vor fi membri ai Camerei populare,
chiar şi pe parcursul unei vieţi. În acest sens, noul
corp va fi mai mult un mecanism de reprezentare
decât de democraţie directă.
88 | State şi regimuri
Democraţia
reprezentativă
La nivel naţional, toate democraţiile contemporane
sunt reprezentative şi nu directe. Principiul demo-
cratic s-a transformat din auto-guvernare în guvern
ales, având doar o legătură nesemnificativă cu
tradiţia antică. Pentru greci, ideea unei democraţii
reprezentative ar fi părut absurdă: cum ar putea
oamenii să se guverneze ei înşişi dacă sunt conduşi
de un guvern separat? În secolul al XVIII-lea, filo-
soful francez Jean-Jacques Rousseau a propus acelaşi
lucru: „în momentul în care un popor îşi alege
reprezentanţi, nu mai este liber. Acesta încetează să
mai existe” (1762, p. 145).
Un reprezentant stă în locul unei alte persoane,
grup sau entitate. Un steag reprezintă o naţiune,
un avocat reprezintă un client, iar politicienii
aleşi îşi reprezintă alegătorii, circumscripțiile şi
partidele.
Odată cu apariţia statelor moderne mari, s-a
născut şi nevoia unei noi forme de democraţie.
Faţă de mica democraţie a Atenei, orice versiune
modernă trebuie să fie compatibilă cu statele mult
mai mari din lumea conemporană. În plus, cetă-
ţenia a încetat să mai fie un statut al elitelor, extin-
zându-se la o majoritate mai vastă a populaţiei
adulte, incluzând femeile.
Unul dintre primii autori care a inclus repre-
zentativitatea în democraţie a fost Tom Paine
(1737–1809), un activist politic născut în Marea
Britanie care a trecut atât prin revoluţia franceză, cât
şi prin cea americană. În lucrarea sa Rights of Man
(Drepturile Omului) (1791/2, p. 180), Paine scria:
Simpla democraţie originală ... este incapabilă de
expansiune, nu din principiul său, ci din incon-
venienţa formei sale. Simpla democraţie guverna
societatea fără ajutorul unor mijloace secundare.
Prin folosirea reprezentativităţii în democraţie,
ajungem la un sistem de guvernare capabil de
atragere şi strângere a diferitelor interese şi a
fiecărei proporţii de teritoriu şi populaţie.
Accesibilitatea s-a dovedit a fi, cu siguranţă,
punctul-cheie al instituţiilor reprezentative.
Raţionamentul convenţional din Atena Antică a
fost acela conform căruia limita superioară a unei
republici era numărul oamenilor care se pot aduna
împreună pentru a asculta un orator. Cu toate acestea,
guvernul reprezentativ modern le permite popula-
ţiilor masive (precum miliardelor de indieni şi celor
300 de milioane de americani) să exercite un control
popular asupra conducătorilor lor. Nu există o limită
superioară. În teorie, întreaga lume poate deveni
o democraţie reprezentativă gigantică. Pentru a ne
adapta la afirmaţia lui Tom Paine, guvernul reprezen-
tativ s-a dovedit a fi o formă foarte convenabilă.
Ca întotdeauna, intelectualii erau pentru vali-
darea acestei forme a idealului democratic. Printre
aceştia s-a remarcat Joseph Schumpeter (1883–
1950), un economist născut în Austria, care ulterior
a activat în domeniul academic în Statele Unite.
În lucrarea sa intitulată Capitalism, Socialism and
Democracy (Capitalism, socialism și democrație)
(1943), Schumpeter a considerat democraţia ca fiind
nimic mai mult decât o competiţie între partide:
„democraţia înseamnă doar faptul că oamenii au
oportunitatea de a refuza sau accepta persoanele
care îi vor conduce”. El a dorit să limiteze contri-
buţia alegătorilor obişnuiţi deoarece era sceptic în
legătură cu capacitatea lor politică:
Odată intrat pe domeniul politic, cetăţeanul
obişnuit se limitează la un nivel redus de perfor-
manţe mentale. El argumentează şi analizează
într-un mod pe care acesta l-ar considera infantil
în cadrul sferei adevăratelor lui interese. Acesta
devine din nou un om primitiv (1943, p. 269).
Conform acestei perspective, Schumpeter a
argumentat faptul că alegerile nu ar trebui nici
măcar să fie construite ca un instrument prin care
alegătorii îşi aleg un reprezentant care să le îndepli-
nească dorinţele; mai degrabă, rolul alegerilor este
doar de a produce un guvern. Din această perspec-
tivă, alegătorul devine un accesoriu politic, restric-
ţionat la selectarea din pachete largi a politicilor şi
a liderilor pregătiţi de către partide. Democraţia
reprezentativă este pur şi simplu o modalitate de a
decide cine trebuie să decidă, un sistem îndepărtat
de deciziile intense şi educative din adunarea
Atenei, de forumul dezbaterilor a lui Habermas
sau de ramura populară a lui Leib:
Deciderea problemelor de către electorat [este]
secundară alegerii persoanelor care ar trebui să
decidă. Cu alte cuvinte, în opinia noastră, rolul
cetăţenilor este de a produce un guvern... Astfel,
definim metoda democratică ca fiind o reglemen-
tare instituţională pentru luarea deciziilor politice

în care indivizii dobândesc puterea de a hotărî,
prin modalităţile unei lupte competitive, votul
popular (Schumpeter, 1943, p. 270).
Democraţia liberală
şi neliberală
Deşi toate democraţiile moderne sunt reprezenta-
tive, extinderea democraţiei în lume a dus la apariţia
unei cerinţe pentru o distincţie adiţională între
democraţiile liberale şi cele neliberale.
Ca și democraţia reprezentativă, democraţia
liberală este un compromis. În mod specific,
aceasta urmăreşte integrarea autorităţii guvernelor
democratice care au în acelaşi timp limite în desfă-
șurarea activității lor. Prin definiţie, democraţia
liberală este o guvernare limitată. Scopul său este
de a proteja drepturile individuale, incluzând
libertatea faţă de cererile nejustificate ale statului.
În acest fel, populaţia poate fi apărată de condu-
cătorii săi, iar minorităţile pot fi protejate de peri-
colul inerent al democraţiei: tirania majorităţii.
În comparaţie cu scopul atotcuprinzător
al polis-ului atenian, democraţiile liberale sunt
guverne formate din legi şi nu din oameni.
Conducătorii aleşi se supun constituţiilor care
includ, de obicei, o declaraţie a drepturilor indi-
viduale. Dacă guvernanții devin prea aroganți,
cetăţenii pot apela, în teorie, la tribunalele interne
şi internaţionale pentru a-şi susţine drepturile. În
această privinţă, o democraţie liberală este demo-
cratic dezarmată. În acelaşi timp, drepturile la
liberă exprimare şi la formarea de adunări permite
formarea unei opinii politice exprimate prin parti-
dele politice, deoarece „fără libertate nu poate
exista democraţie” (Beetham, 2004, p. 65).
Democraţia liberală este un acord între liber-
tatea individuală şi politicile colective care reflectă
problemele-cheie implicate în apariţia sistemelor
politice vestice. Aceste probleme includ dorinţa de
a întări libertatea religioasă şi de a asigura drep-
turile proprietăţii împotriva încălcării acestora.
Aceste elemente erau foarte importante pentru
formarea sistemului american de guvernare, cel
mai liberal (şi poate cel mai puţin democratic)
dintre toate democraţiile liberale.
Odată cu prăbuşirea guvernării comuniste şi
militare din ultimele decenii ale secolului trecut,
democraţia neliberală (numită şi democraţie
electorală sau semi-democraţie) a devenit o formă
comună recunoscută. În acest model de regim,
conducătorul sau conducătorii aleşi oferă o atenţie
Democraţia | 89
scăzută drepturilor individuale, cel puţin atunci
când au de-a face cu opozanţi politici. Este evitată
fraudarea alegerilor, însă democraţia nu înseamnă
mult mai mult decât alegerile în sine. Chiar şi
rezultatul alegerilor este condiţionat de influenţa
conducătorului asupra mass-mediei şi de folosirea
resurselor statale pentru a-şi favoriza organizarea,
factori care exercită influenţă cu mult timp înainte
de începerea campaniei oficiale.
Rezultatul constă în ceea ce descrie Huntington
(1991, p. 306) ca fiind „democraţie fără rezultat şi
competiţie fără alternare”. Astfel, democraţia neli-
berală este mai puţin democratică – şi mai puţin
liberală – decât versiunea liberală. Considerând
faptul că democraţia liberală „este un sistem în care
partidele pierd alegeri” (Przeworski, 1991, p. 10),
democraţia neliberală este un sistem în care acest
lucru nu se întâmplă. Mai degrabă, schimbările la
vârf rezultă, de obicei, dintr-o limitare constituţio-
nală a funcţiei sau o demisie ocazională.
Caracterul neliberal al acestor regimuri apare
mai accentuat odată ce alegerile sunt câştigate.
Guvernul, dominat de obicei de un preşedinte
puternic, dă dovadă doar de un simţ limitat de
reţinere constituţională; concepte precum compe-
tiție corectă şi opoziţie reală sunt aproape inexis-
tente. O’Donnell (1994, p. 59) descrie acest format
în felul următor: „oricine câştigă alegerile la preşe-
dinţie este în măsură să guverneze cum crede el sau
ea de cuviinţă, fiind constrâns doar de situaţiile
problematice ale relaţiilor de putere existente şi
de un mandat limitat constituţional”. Democraţia
neliberală autorizează puterea fără a o limita.
Democraţia neliberală se bazează mai mult
pe un lider carismatic decât pe instituţii puter-
nice. În acest sens, sistemul seamănă mai mult cu
guvernarea autoritară decât cu democraţia liberală.
Mai degrabă decât să servească rolul unui agent
reprezentativ, preşedintele – sau mai rar prim-mi-
nistrul – joacă rolul unui conducător personal,
având grijă de nevoile oamenilor şi pretinzând, în
schimb, respectul, deferenţa şi susținerea acestora.
Alegând un salvator, alegătorii sunt aşteptaţi să se
bucure de la locurile lor, intrând pe scena politică
pe riscul propriu. În privinţa acestui „parteneriat
otrăvit” dintre guvernanți și guvernați, unii analiști
preferă să vorbească mai mult despre autoritarism
electoral sau competitiv decât despre democraţie
neliberală (Korosteleva, 2004; Schedler, 2006).
Însă trebuie să fim conştienţi de standerdele duble
de aici. Dacă stabilim standardul necesar pentru
a califica o democraţie prea sus, putem sfârşi fără
nicio calificare (Caseta 5.5).
90 | State şi regimuri
Caseta 5.5
Este această ţară o democraţie
liberală sau neliberală? Ce ţară
este aceasta?
� Peste 20 de milioane de adulţi din această ţară nu
au drept de vot;
� La majoritatea alegerilor din această ţară, majori-
tatea celor care au drept de vot se abţin;
� Membrii legislativului manipulează circumscrip-
țiile electorale pentru a-şi asigura propria realegere;
� Cei aflaţi în funcţie folosesc resursele publice şi
private pentru a-şi asigura realegerea și sunt rareori
înfrânţi;
� Legea protejează partidele majore existente împo-
triva nou veniţilor;
� Candidatul prezidenţial care iese, în urma votu-
rilor, pe locul doi, este considerat, câteodată,
adevăratul câştigător al alegerilor;
� Preşedintele nu deţine responsabilitate personală
electorală până la jumătate din timpul guvernării
sale;
� Constituţia din această ţară nu a fost niciodată rati-
ficată prin vot popular;
� Un preşedinte al acestei ţări a mărturisit, odată,
faptul că „în realizarea unui program naţional mare
care urmăreşte binele comun pentru cât mai mulţi,
este adevărat că interesele anumitor oameni sunt
şi vor continua să fie omise. Însă aceste interese
aparţin unui număr comparativ redus de oameni
care caută să reţină sau să câştige poziţie sau bogăţii,
sau ambele, printr-o scurtătură nocivă pentru binele
comun”.
Această ţară este, bineînţeles, Statele Unite. Cu toate
acestea, SUA sunt un exemplu clar de democraţie
liberală. Concluzia este aceea că nu ne aşteptăm ca
o ţară să fie perfect democratică pentru a se califica o
democraţie liberală. În acelaşi timp, nici nu trebuie să
stabilim un standard nerealist prin judecarea faptului că
o ţară precum Rusia poate fi calificată drept democraţie
neliberală.
Notă: În anul 2008, populaţia cu vârstă de vot a inclus
3,4 milioane de infractori neeligibili şi aproximativ
19,9 milioane de indivizi fără cetăţenie (United States
Election Project, 2008). Preşedintele care a deţinut un
al doilea mandat nu poate participa pentru realegere.
Pasajul de mai sus al preşedintelui Franklin Roosevelt
a fost citat de Vladimir Putin în discursul său către
Adunarea Federală din Rusia din 2006. Putin a
adăugat, „acestea sunt cuvinte frumoase şi este păcat
că nu am fost eu acela care le-a gândit”.
Datorită faptului că sistemul judiciar dintr-o
democraţie neliberală este fără resurse, nu este
capabil să protejeze drepturile individuale stipulate
în constituţie. Legea este folosită selectiv ca instru-
ment de putere. Adversarii politici sunt subiectul
unui control legal detaliat, însă guvernanții consi-
deră că legea nu trebuie luată în calcul în activităţile
lor: „pentru prieteni, totul; pentru duşmani, legea”,
spunea Getulio Vargas, preşedintele Braziliei între
1930–45 şi 1951–54. Statul intervine în activitatea
pieţei, legăturile politice influenţând recompensele
economice; politica ocupă mai mult spaţiu într-o
democraţie neliberală decât într-una liberală. Iar,
faţă de majoritatea regimurilor autoritare, liderul
adesea asigură guvernare efectivă, astfel câştigând şi
manipulând susținere populară.
Democraţia neliberală este adesea întâlnită în
democraţiile recente. Zakaria (2003, p. 61) notează
faptul că, „de la căderea comunismului, ţările din
lumea întreagă sunt guvernate de regimuri precum
combinaţia rusească dintre alegeri şi autoritarism-
democraţia neliberală”. Această formă este comună
în democraţiile aflate în sărăcie continuă, cu divi-
ziuni etnice, religioase sau economice, cu venituri
ale guvernului care derivă din resursele naturale
(de exemplu, petrol) şi cu ameninţări externe reale
sau construite.
De exemplu, multe ţări din America Latină
sunt caracterizate de o inegalitate extremă în
care oamenii săraci caută salvare printr-un lider
puternic şi populist. Democraţiile asiatice neli-
berale precum Malaezia şi Singapore combină un
angajament imperativ către o dezvoltare econo-
mică continuă cu diviziunile etnice dintre chinezi
şi malaezieni (Bourchier, 2006). Guvernele din
Venezuela şi Rusia cer să fie implicate în proiecte
bazate pe petrol pentru a-şi restabili prestigiul
naţional într-un mediu internaţional ostil. În
aceste condiţii, o figură a unui tată naţional sau
al unui partid dominant poate fi prezentată ca
un protector împotriva ameninţărilor externe, ca
un parapet împotriva dezintegrării interne şi ca
un motor al dezvoltării. Capul trebuie să poată
conduce corpul politic.
Cât de răspândită este democraţia neliberală?
Conform Freedom House (2009), 63 din 193
de ţări pot fi clasificate drept „parţial libere”în
2008. Aceste state, conţinând 20 de procente
din populaţia globală, includ Nigeria, Singapore,
Turcia, Uganda şi Venezuela. Multe alte exemple
vin de la noile democraţii din Africa, America
Latină şi Asia.

Caseta 5.6
Cele trei valuri ale
democratizării propuse de
Huntington
Perioada Exemple
Primul 1828–1926 Marea Britanie,
Franţa, SUA
Al doilea 1943–62 India, Israel, Japonia,
Germania de Vest
Al treilea 1974–91 Europa de Sud şi de
Est, America Latină,
părţi din Africa
Notă: Primul val s-a inversat parţial între 1922 şi 1942
(de exemplu, Germania şi Italia), iar cel de-al doilea
val în acelaşi fel, între 1958 şi 1975 (de exemplu, mare
parte din America Latină şi Africa post-colonială).
Multe dintre aceste contra-valuri s-au inversat acum
din nou.
Sursa: Huntington (1991). Pentru câteva critici ale
abordării valurilor, vezi Grugel (2002, pp.32–7).
Datorită caracterului personal al democraţi-
ilor neliberale se aşteaptă ca acestea să fie instabile
pe termen lung. De exemplu, Huntington (1991,
p. 137) susţine faptul că „această casă făcută pe
jumătate nu poate rezista”. Însă nu putem pretinde
dispariţia democraţiilor neliberale doar din motivul
considerării acestora ca fiind o etapă de tranziţie.
Până acum, democraţia neliberală pare să fi asigurat
o metodă stabilă de guvernare a societăţilor sărace şi
inegale, în special de când sfârşitul comunismului a
făcut dictaturile mai dificil de apărat. Odată stabi-
lită, o democraţie neliberală poate fi un amalgam,
nu în ultimul rând într-un cadru islamic, în care
democraţia liberală este echivalată cu permisivitatea
vestică. Crouch (1996, p. vii) arată modul în care
regimul „represiv-responsiv” malaezian „asigură
baza unei ordini politice stabile remarcabile”. În
mod similar, Boron (1998, p. 43) argumentează
că în „democraţiile defecte” din America Latină,
democraţia „dăinuie, dar nu se consolidează”.
Atunci când un lider puternic pleacă, regimul său
poate fi înlocuit nu de o democraţie liberală, ci doar
de un alt lider dominant.
Scriind despre Africa de sub-Sahariană,
Herbst (2001, p. 359) susţine că „este greşit să
concluzionăm că statele africane călătoresc între
Democraţia | 91
democraţie şi autoritarism, din simplul motiv că
majoritatea acestora nu aparţine niciunei categorii.
Mai degrabă, condiţia actuală a statelor africane
poate prevala timp de mai multe decenii”.
Esența problemei este poate aceea că demo-
craţia neliberală este un compromis tacit, dar stabil,
între elitele interne şi organizaţiile internaţionale.
Democraţia neliberală este, de obicei, suficientă
pentru ca elita conducătoare să fie în concordanţă cu
condiţiile pentru ajutor impuse de Banca Mondială,
FMI şi guvernele donatoare. În timp ce aceste
corpuri internaţionale îmbrăţişează democraţia, în
practică, acestea dau prioritate mai mare reformei
economice. Alegerile nefrauduloase, chiar dacă nu
sunt în totalitate libere sau corecte, sunt considerate
teste suficiente ale democraţiei. Acest raţionament
l-a făcut pe Case (1996, p. 464) să concluzioneze
că democraţia neliberală nu este „doar o staţie în
drumul către democraţia finală”. Prezicerea sa a fost
potrivită; numărul (dacă nu compoziţia exactă)
ţărilor parţial libere din evaluările Freedom House
(2009) a rămas stabil din 1993.
Valuri ale democratizării
Când şi cum au apărut democraţiile moderne? Aici
vom analiza tranziţia istorică spre democraţie, anali-
zând nu doar apariţia democraţiei liberale în ţări
precum SUA şi Marea Britanie, ci şi tranziţii mai
recente. În ceea ce priveşte fazele decolonizării discu-
tate în capitolul anterior, la fel au apărut şi democra-
ţiile într-o serie de etape diferite (Caseta 5.6).
Primul val
Primele democraţii reprezentative au apărut în
„primul lung val al democratizării” între 1828
şi 1926. În timpul acestui prim val, aproape 30
de ţări şi-au stabilit instituţii democratice naţi-
onale – cel puţin la nivel minimal – incluzând
Argentina, Australia, Marea Britanie, Canada,
Franţa, Germania, Olanda, Noua Zeelandă, ţările
Scandinave şi Statele Unite. Cu toate acestea, au
avut loc şi anumite regrese, prin răsturnarea demo-
craţiilor nou create de către dictaturile fasciste,
comuniste sau militare în timpul „primul val revers”
al lui Huntington din 1922 până în 1942.
Un val de democratizare este un grup de tran-
ziţii de la regimuri non-democratice la unele
democratice, care au loc în cadrul unei anumite
perioade de timp şi care depăşesc, în mod
semnificativ, tranziţiile în direcţia opusă din acea
perioadă (Huntington, 1991, p. 15).
 92 | State şi regimuri
Figura 5.3 Democraţia liberală: Mecanisme de control și echilibrare în guvernarea americană

Constituţia Statelor Unite

împarte puterea între

Guvernul Federal 50 de state ale Uniunii

Sistemul Judiciar
Curtea Supremă a Fiecare stat are consti-
Statelor Unite tuţia sa proprie

Senatul confirmă Curtea poate declara

numirile judiciare; acţiunile prezidenţiale
poate pune sub ca neconstituţionale
acuzare sau înlătura
judecătorii din
funcţie Curtea poate Preşedintele
declara legile ca numeşte Sistemul Judiciar
neconstituţionale judecătorii Curtea Supremă a
Statului
Sistemul Legislativ Biroul Executiv
Congresul Președintele
Preşedintele are drept de Biroul Executiv al
– Camera veto asupra legislaţiei
– Senatul Președintelui,
Cabinetul
Congresul aprobă întâlnirile, Ministerele Sistemul Legislativ Sistemul Executiv
controlează bugetul, poate gtrece Agențiile Adunarea Statului Guvernatorul
legi peste veto-ul preşedintelui, independente și a Senatului
pune sub acuzare sau înlătura
preşedinţii din funcţie

Regresul are loc atunci când o tranziţie democra-
tică este inversată în totalitate sau doar parțial.
Totuşi, democraţia s-a consolidat, în unele
locuri, la începutul secolului al XIX-lea, incluzând
Statele Unite şi Marea Britanie. Vom examina
aceste două tranziţii mai detaliat, nu în ultimul
rând datorită faptului că ele au rezultat în diferenţe
mai subtile, dar semnificative, ale modului în care
operează democraţiile liberale.
Apariţia democraţiei în Statele Unite a fost
rapidă, dar, cu toate acestea, a existat şi o tranziţie.
Fondatorii republicii s-au gândit la conducerea
politică în termeni nedemocratici ca fiind obligaţia
unei nobilimi dezinteresate. Ei au favorizat o repu-
blică condusă de o elită, nu o democraţie de tip
atenian. Dar ideea că cetăţenii pot fi reprezentaţi în
mod corect de către cei asemenea lor a câştigat rapid
teren în state, consolidat de spiritul egalitarist al
unei societăţi de frontieră. Dreptul la vot s-a extins,
rapid, către aproape toţi bărbaţii albi. Bineînţeles,
anumite grupuri au avut de aşteptat pentru dreptul
deplin de vot până în secolul al XX-lea. Femeilor
nu li s-au oferit dreptul la vot în aceleaşi condiţii
ca bărbaţilor până în 1919, iar dreptul negrilor la
vot nu a fost pus în aplicare decât odată cu Voting
Rights Act (Actul Drepturilor de Vot) din 1965. În
această privinţă, tranziţia democratică a Americii a
fost finalizată în ultimii 50 de ani.
În prezent, SUA ne oferă cel mai clar exemplu
al unei democraţii liberale în care dimensiunea
liberală este întărită prin formă. Părinţii Fondatori
au dorit, mai presus de toate, să prevină existenţa
unei dictaturi de orice fel, incluzând tirania majo-
rităţii. Pentru a preveni orice guvern – şi în special
unul ales – să dobândească putere excesivă, consti-
tuţia a stabilit un sistem complicat de control și
echilibrare între instituţii (Figura 5.3). Chiar şi
administraţiei i-a fost greu să adopte reforme care
erau recunoscute la nivel general drept necesare,
căreia i se opunea o minoritate organizată.
Constituţia a plasat guvernarea sub incidenţa legii
deasupra guvernării de către popor. În acest fel,
dimensiunea liberală a democraţiei Americii s-a

dovedit victorioasă asupra aspectului său repre-
zentativ. Doar în perioade de ameninţare externă,
precum cele de după 9/11, drepturile individuale
au fost ameninţate (Lyon, 2003).
Prin opoziţie, în Marea Britanie, rezultatul
tranziţiei a fost, iniţial, o implementare mai puţin
liberală a democraţiei. Prin secolul al XVIII-lea,
puterea monarhului a fost controlată de autori-
tatea crescândă a parlamentului. Cu toate acestea,
drepturile cetăţenilor nu erau specificate atât
de clar precum în SUA. Extinderea dreptului la
vot a avut loc în mod gradual în Regatul Unit
al Marii Britanii, fiecare pas micşorând temerile
claselor deţinătoare de proprietăţi faţă de perico-
lele reformei adiţionale (Tabelul 5.1). Odată ce
Camera Comunelor a dobândit legitimitate demo-
cratică, monarhia şi Camera Lorzilor non-aleasă
s-au retras în fundal, nefiind în stare să asigure
sistemul american de control și echilibrare.
În timp ce democraţia americană îşi răspân-
deşte puterea asupra instituţiilor, democraţia brita-
nică pune accentul pe suveranitatea Parlamentului.
Legile electorale asigură, în mod normal, o majori-
tate sigură de locuri pentru partidul conducător care
apoi formează guvernul. Acest partid conducător
reţine control puternic asupra membrilor săi proprii
în Camera Comunelor, permiţând transformarea
proiectelor sale de lege în acte normative. În acest
fel, suveranitatea puternică a parlamentului britanic
este oferită partidului în funcţie. Exceptând sensul
de auto-constrângere al guvernului, instituţiile care
limitează puterea executivă în Statele Unite – inclu-
zând o constituţie codificată, separarea puterilor şi
federalismul – sunt absente.
Mai mult decât Statele Unite, Marea
Britanie exemplifică modelul de democraţie al
lui Schumpeter, ca o competiţie electorală între
partide organizate. „Noi suntem acum condu-
cătorii” a afirmat un parlamentar laburist după
trimuful său din 1945; gânduri similare au trecut
şi prin mintea multor parlamentari laburiști după
victoria categorică a partidului lor din 1997. Cu
siguranţă, sistemul judiciar al ţării a devenit acum
mai activ şi mai independent, stimulat în parte de
Curtea de Justiţie Europeană, în timp ce privatiză-
rile din 1980 au redus controlul direct al statului
asupra economiei. Reflectând tendinţele interna-
ţionale, chiar şi democraţia dominată de partid a
Marii Britanii s-a mutat într-o direcţie liberală.
Însă dintr-o perspectivă comparată, un partid
câştigător din Marea Britanie este în continuare
recompensat printr-o mână liberă excepţională.
Contrastul faţă de Statele Unite rămâne clar.
Democraţia | 93
Tabelul 5.1 Expansiunea electoratului britanic,
1831–1931
Anul Electoratul (ca procent din populaţia
de peste 20 de ani)
____________________________________
1831 4,4
1832 Primul Act al Reformei
1832 7,1
1864 9,0
1867 Al Doilea Act al Reformei
1868 16,4
1883 18,0
1884 Al Treilea Act al Reformei
1886 28,5
1914 30,0
1918 Votul acordat femeilor peste 30 de ani
1921 74,0
1928 Actul Votului Egal
1931 97,0
______________________________________
Notă: În anul 1969, vârsta de vot a fost redusă de la 21
la 18 ani.
Sursa: Adaptat din Dahl (1998), Figura 2.
____________________________________
Al doilea val
Al doilea val de democratizare al lui Huntington a
început odată cu cel de-al Doilea Război Mondial
şi a continuat până în anii ’60. La fel ca primul
val, unele dintre noile democraţii create în acest
moment nu s-au consolidat. De exemplu, conducă-
torii aleşi din câteva state ale Americii Latine au fost
rapid destituiţi prin lovituri de stat.
Însă democraţiile stabilite au apărut după
1945 din cenuşa dictaturilor înfrânte, nu doar
în Germania de Vest, ci şi în Austria, Japonia şi
Italia. Aceste democraţii de după război au fost
introduse de aliaţii victorioşi, conduşi de SUA,
care au acţionat având suportul partenerilor din
ţările în cauză. Aceste democraţii din cadrul celui
de-al doilea val şi-au stabilit rădăcini adânci, fiind
ajutate de o restabilire economică care a fost, la
rândul său, alimentată de ajutorul american.
În timpul acestui al doilea val, democraţia s-a
consolidat în noul stat Israel şi fosta dominaţie
britanică a Indiei.
94 | State şi regimuri
DEM
Profil de țară 2 OCR
ATIE
MEXIC NEL
IBE
RAL
A
Forma de guvernare: republică federală prezidenţială. Populaţia (rata creşterii anuale): 110.S1 milioane (+1.1%)
Legislativul: cei 500 membri ai Camerei Deputaţilor
sunt aleşi pentru un singur mandat de trei ani, iar World Bank income group: mediu avansat
cei 128 de membri ai Senatului pentru un singur
mandat de şase ani. Scorul drepturilor politice: 2
Executivul: preşedintele ales direct pentru un mandat
de şase ani care nu poate fi reînnoit, conduce Scorul libertăţilor civile: 3
atât Senatul, cât şi guvernul, alegând membrii
cabinetului. Indexul dezvoltării umane (procent/din): 52/177
Constituţia şi sistemul judiciar: condus de Curtea
Supremă de Justiţie, sistemul judiciar îmbină princi- Indexul libertăţii presei (procent/din): 108/194
piile constituţionale americane cu tradiţia dreptului
civil. În practică, atât independenţa judiciară, cât şi
aplicarea legii de către poliţie au fost slabe. Indexul corupţiei percepute (procent/din): 72/180
Sistemul electoral: 300 de membri ai Camerei repre-
zintă circumscripțiile cu un singur membru; ceilalţi
200 sunt aleşi printr-un reprezentare proporţională
pe listă. Senatul este, de asemenea, ales pe baza unui Notă: Pentru explicaţii şi surse ale scalelor şi indexurilor,
sistem electoral mixt. vezi p. xvi. În toate cazurile, un scor şi grad de 1 este „cel
Sistemul de partide: a fost dominat de Partidul mai bun”.
Revoluţionar Instituţional (PRI) până în anii 1990.
Partidul Conservator al Acţiunii Naţionale (PAN), care a fost parte din Alianţa pentru Schimbare a lui Vincente Fox
Quesada victorioasă în alegerile din 2000, şi-a menţinut președinţia în 2006 printr-o victorie la limită şi controver-
sată împotriva Partidului Revoluţionar Democrat de stânga (PRD).

Cu toate că Mexicul a dobândit
independenţa de Spania în 1821,
momentul decisiv în istoria sa a
fost conflictul civil care a izbucnit
în 1910 împotriva unei oligarhii
conducătoare stabilită de preşe-
dintele Diaz. Elita sa puternică a
fost susţinută de capital străin şi
armată, dar a oferit oportunităţi
reduse pentru o clasă de mijloc în
devenire. Revoluţia a fost condusă
de elemente tinere ale acestei clase,
deşi ţăranii şi muncitorii au luat
și ei parte. Rezultatul iniţial a fost
constituţia din 1917, un document
de stânga care a limitat autoritatea
Bisericii Catolice. Cu toate acestea,
spiritul radical al revoluţiei a fost
cel mai bine exprimat în timpul
preşedintelui Lazaro Cardenas în
anii 1930. Administraţia sa a între-
prins o reformă funciară radicală,
destrămând multe moşii şi oferind
teren a peste un milion de ţărani.
De asemenea, Cardenas a stabilit
un sistem de guvernare construit
în jurul Partidului Revoluţionar
Instituţional (PRI). Fondat în 1929
printr-o încercare de dominare a
maşinilor politice regionale, PRI a
fost transformat într-o organizaţie
structurată de patronaj capabilă de
mobilizare şi canalizare a susținerii
maselor. Partidul a fost organizat în
trei sectoare, reprezentând munci-
tori, ţărani şi grupuri „populare” (în
principal sectorul public). Liderii
acestor sectoare le-au distribuit
favoruri membrilor lor, creând astfel
motivații de a continua susținerea
partidului. Ca partid conducător,
PRI a folosit și funcţiile pentru
recompensarea clienţilor. Guvernarea
PRI-ului ar fi putut fi, de asemenea,
greşită: acesta a reprimat opoziţia şi
a manipulat rezultatele electorale,
devenind „unul dintre principalii
producătorii mondiali de fraudă
electorală” (Schedler, 2005, p. 9).
Treptat, principiile de stânga ale
PRI-ului au slăbit, acesta stabilind
o „dictatură perfectă” bazată pe
reţelele sale fortificate de patronaj.
În special în anii ’50 şi ’60, PRI
părea să fi găsit remediul pentru
o guvernare stabilă a unui partid
dominant. Cu toate acestea, au
apărut trei probleme care au
condus la democratizarea discutată
în continuare:
• Continuarea sărăciei celor
excluşi din reţeaua partidului,
reflectată în revolte periodice;
• Opoziţia în creştere a clasei
de mijloc urbane aflate în
creştere datorită dezvoltării
economice;
• Crizele economice care au
avut loc sporadic atunci când
PRI şi-a situat obiectivele
politice înaintea unei politici
economice corecte.

Lectură suplimentară: Edmonds-Poli şi Shrink (2008), O’Neill (2009).


În Lumina Reflectoarelor
Democraţia în Mexic
„Da, se poate”, a strigat mulţimea în
Mexico City atunci când sărbătoreau
prăbușirea PRI după alegerile prezi-
denţiale din 2000. După 70 de ani
la putere, nu numai că PRI a pierdut
pentru prima dată alegerile preziden-
țiale, dar a și încetat să mai controleze
orice Cameră a legislativului naţional.
Cel mai vechi partid de guvernare
al lumii a suferit o lovitură istorică,
confirmată de performanţa sa slabă
din 2006. Acest transfer paşnic al
puterii a confirmat, în mod decisiv,
statutul Mexicului ca nouă demo-
craţie. Pentru studenţii politicilor
comparate, Mexicul oferă un exemplu
de succes remarcabil de democratizare.
Cum s-a desfăşurat această tranziţie?
Odată cu scăderea eficacităţii
politice a maşinii PRI, Carlos Salinas
(preşedinte între 1988–94) a iniţiat
reforme economice, incluzând priva-
tizarea firmelor majore şi deschi-
derea economiei înspre competiţia
internaţională, nu în ultimul rând
prin NAFTA. Spre deosebire de
Uniunea Sovietică, unde Gorbaciov
a introdus reforma politică înaintea
schimbării economice, în Mexic,
liberalizarea economică a precedat
schimbarea politică. În această
privinţă, comparaţia se face mai
degrabă cu China decât cu URSS.
Odată ce PRI a pierdut controlul
direct al resurselor sale economice,
i-a scăzut şi puterea de patronaj,
alegătorii devenind liberi să susţină
partidele opozante, în special în
mediul urban. Sindicatele muncito-
reşti independente au început să se
formeze în afara cadrului PRI.
În cele din urmă, PRI a provocat
schimbări politice care au servit la
Democraţia | 95
însufleţirea unei opoziţii
muribunde. În anii ’90
partidul nu s-a mai simţit
capabil de a manipula rezultatele să fie evitată dezlănţuirea unei
electorale. În 1997, acesta a pierdut revoluţii de jos în sus”. Însă rămâne
majoritatea în Camera Deputaţilor de văzut cât de departe şi cu ce
după alegeri relativ corecte. viteză se va încetățeni democraţia
în Mexic. Preşedinţii recenţi au
Următoarele alegeri decisive din
susţinut stabilitatea economică, dar
2000 au fost supravegheate de o
au iniţiat câteva reforme care indică
comisie electorală independentă
o economie puternic regularizată.
puternică, caracterizată de Lawson
(2004, p. 146) ca find „demnă de Problemele continue ale Mexicului
invidie în multe democraţii exis- – guvernarea slabă, creşterea redusă,
tente”. Autoritatea aflată în creştere sărăcia urbană, drogurile, infrac-
a Institutului Electoral Federal, ţionalitatea, judecătorii corupţi,
realizând o numărătoare electorală poliţia incompetentă şi educaţia
profesională, a transmis un mesaj inadecvată – sugerează faptul că este
clar conform căruia era manipu- prematur să considerăm ţara drept
lării voturilor din cadrul alegerilor o democraţie liberală consolidată.
federale a PRI a luat sfârşit. Într-adevăr, tranziţia democratică a
accelerat anumite probleme; cartelu-
Aşadar, căderea PRI a fost în parte
rile de droguri care fuseseră înainte
Alegerile din Camera Deputaţilor, 2006
__________________________________________________
Voturi (%) Locuri
__________________________________________________
Partidul Acţiunii Naţionale (PAN) 34,6 206
Partidul în Revoluţia Democratică (PDR) 29,8 160
Partidul Revoluţionar Instituţional (PRI) 28,4 121
Altele 7,2 13
__________________________________________________
Sursa: Adaptat din Psephos (2006).
ţinute sub control de către PRI, au
auto-indusă: liderii săi au recu-
ucis peste 6.000 de oameni în 2008.
noscut faptul că instrumentele
necesare pentru garantarea continu- De asemenea, alegerile preziden-
ării deţinerii puterii partidului lor se ţiale strânse şi controversate din
aflau în dezvoltarea ulterioară a ţării. 2006, când candidatul înfrânt
de stânga a refuzat să accepte
Mişcarea graduală înspre demo-
rezultatul, a demonstrat faptul că
craţie a Mexicului pare să fi evitat
procesul electoral nu are autoritate
ceea ce Baer (1993, p. 64) a descris
deplină. Precum în Africa de Sud,
ca fiind „dilema tuturor reformelor
progresul trebuie judecat nu faţă de
impuse de sus în jos, în particular
un standard ideal, ci mai degrabă
în regimurile îmbătrânite: cum
faţă de ceea ce a fost înainte.
Lecturi suplimentare: Shrik (2005), Camp (2006).
96 | State şi regimuri
Cum diferă aceste noi democraţii ale celui
de-al doilea val de cele din valul anterior? Tradiţiile
lor liberale erau într-un fel mai slabe, reprezen-
tarea prin partide dovedindu-se a fi procesul
mai puternic. Partidele nu au fost menţionate
în constituţia americană, însă odată cu cel de-al
doilea val, acestea s-au constituit drept instru-
mentul principal al democraţiei într-un elec-
torat de mase. Precum multe constituţii recente,
Constituția Germaniei (1949) le-a codificat rolul:
„partidele politice trebuie să ia parte la formarea
dorinţei democratice a poporului”. În acest sens,
constituţiile celui de-al doilea val au fost construite
din materialul lui Schumpeter. Totuşi, în diferite
cazuri, competiţia efectivă a fost redusă prin
apariţia unui singur partid care a dominat politica
naţională timp de o generaţie: Congresul din
India, Creştin-Democraţii din Italia, LDP-ul din
Japonia şi laburiștii din Israel.
Al treilea val
Cel de-a treilea val al democratizării a fost un produs
al ultimului sfert al secolului al XX-lea – care se
află în memoria majorităţii oamenilor în viaţă din
prezent. Elementele sale principale şi particulare
erau:
 Sfârşitul dictaturilor de dreapta din Europa de
Sud (Grecia, Portugalia şi Spania) în anii’70;
 Retragerea generalilor din mare parte din
America Latină în anii ’80;
 Căderea comunismului în Uniunea Sovietică şi
Europa de Est la sfârşitul anilor ’80.
Acest al treilea val a transformat peisajul politic
global. Predominanţa democraţiei rezultată din
acest val asigură un cadru neprimitor pentru regi-
murile non-democratice supravieţuitoare. Chiar şi
în Africa sub-Sahariană preşedinţii au fost supuşi
realegerii (şi rar înfrângerii). Odată cu sfârşitul
Războiului Rece şi năruirea oricărei alternative
realiste la democraţie, Uniunea Europeană şi
Statele Unite au devenit mai încurajatoare faţă de
tranziţiile democratice (în acelaşi timp, urmărin-
du-şi îndeaproape interesele personale pe termen
scurt). Astfel, deşi cel de-al treilea val a atins
apogeul la începutul anilor ’90, anumite ţări au
continuat să experimenteze revolte democratice
sau cel puţin populare în secolul al XXI-lea: de
exemplu, Revoluţia Trandafirului din Georgia în
2003 şi Revoluţia Portocalie din Ucraina în anul
următor (Wilson, 2006).
În cadrul celui de-al treilea val, grupul sud
european reprezintă cele mai sigure cazuri de
consolidare, ajutate de o dorinţă de a se alătura
Uniunii Europene şi de dezvoltare economică.
Aceiaşi factori au încurajat consolidarea demo-
cratică în acele ţări est europene care s-au alăturat
UE. În altă parte, incluzând o mare suprafaţă
din America Latină şi Africa, multe ţări trans-
formate mai târziu în democraţii nu s-au conso-
lidat în totalitate, dacă au făcut acest lucru într-o
oarecare măsură. Categoria democraţiei nelibe-
rale devine o perspectivă mai plauzibilă a multor
regimuri care au apărut în cel de-al treilea val.
Odată cu stingerea euforiei tranziţiei, la fel se
întâmplă şi cu supoziţia conform căreia conso-
lidarea democraţiei liberale este doar o problemă
de timp (Carothers, 2002).
O democraţie este consolidată atunci când
asigură un cadru acceptat de competiţie politică.
Huntington (1991, p. 266) a propus un test cu
două rezultate: consolidarea are loc atunci când
fiecare dintre cele două părţi principale i-a aban-
donat celeilalte puterea prin alegeri. Însă definiţia
mai cuprinzătoare a lui Przeworski (1991, p. 26)
s-a dovedit a fi mai folositoare: „democraţia este
consolidată atunci când... un sistem particular de
instituţii devine singura regulă a jocului şi când
nimeni nu îşi poate imagina să acţioneze în afara
instituţiilor democratice”.
Un motiv al consolidării incomplete a demo-
craţiilor din cel de-al treilea val este moştenirea
vechiului regim. Activitatea partidelor comuniste
conducătoare şi a consiliilor militare nu a fost
întreruptă de sistemul judiciar şi nu a ţinut cont
de constituţii, incluzând declaraţii legate de drep-
turilor omului. Chiar şi înainte de apariţia dicta-
turilor comuniste şi militare, multe astfel de ţări
nu au avut vreo tradiţie a drepturilor individuale
sau constrângeri formale ale conducătorilor. În
aceste condiţii, o democraţie neliberală – şi nu una
liberală – este rezultatul logic.
Nivelul scăzut de bogăţii, combinat adesea
cu inegalităţi puternic vizibile, au un rol impor-
tant în întârzierea consolidării democratice din
ţările celui de-al treilea val. Aşa cum notează
Vanhanen (1997), aceste condiţii nu favorizează
nici extinderea resurselor de putere, nici dezvol-
tarea toleranţei şi a compromisului mutual
care dezvoltă consolidarea democraţiei liberale.
Mulţi autori susţin faptul că prosperitatea

economică este, de fapt, cheia spre o demo-
craţie liberală stabilă. De exemplu, în Political
Man (Omul politic) (1960, pp. 48–9), Lipset
concluziona: „cu cât îi merge mai bine unei
ţări, cu atât sunt mai mari şansele ca aceasta să
susţină democraţia”. Cu toate că India săracă,
Democraţia | 97
dar democratică, este o excepţie, dezvoltarea
economică suplimentară (în special atunci când
beneficiile sale sunt larg răspândite) se dove-
deşte necesară pentru consolidarea democratică
a statelor din cel de-al treilea val.
98 | State şi regimuri

Surse de
Surse bibliografice pentru Capitolul 5
cercetare
Pasul următor Dahl et al. (2003) este o colecţie cuprinzătoare asupra naturii, condiţiilor,
procedurilor şi a impactului democraţiei.

Lecturi Dahl (1989, 1998) oferă date clare asupra democraţiei. Cartea sa din
1989 este mai avansată, dar volumul din 1998 este o introducere folosi-
suplimentare toare. Alte evaluări de ansamblu includ Arblaster (2002) şi Held (2006).
Pentru Atena, vezi Finley (1985) şi Hansen (1991). Democraţia delibe-
rativă implică o literatură mai dificilă şi mai teoretică; vezi, de exemplu,
Habermas (1978). În adăugare la Leib (2004), lucrări aplicate includ Mutz
(2006), O’Flynn (2006) şi Parkinson (2006). Pentru democraţia nelibe-
rală, O’Donnell (1994) fixează scena; pentru evaluări mai recente, vezi
Carothers (2002), Ottaway (2003), Schedler (2006) şi Zakaria (2003).
Democratizarea a creat o literatură remarcabilă: Huntington (1991) şi
O’Donnell et al. (1996) au fost influente.

Surse on-line Freedom House

Clasificări ale ţărilor în funcție de nivelul de democraţie, libertăţi civile şi
ale presei folosite pe scară largă
http://www.freedomhouse.org./

Democracy Coalition Project

Include societăţi democratice deschise din lume
http://www.democoalition.org/2005_html/home.html

Direct Democracy, Universitatea din Geneva

O abordare interdisciplinară a studiului democraţiei directe
http://c2d.unige.ch/

Journal of Democracy
Articole academice accesibile despre situația actuală a democraţiei la nivel
mondial
http://www.journalofdemocracy.org/

National Endowment of Democracy

Susţine libertatea la nivel global
http://www.ned.org/

Rights and Democracy

Caută să dezvolte practici, instituţii şi culturi democratice la nivel naţional
şi regional
http://www.ichrdd.ca/site/

98
Capitolul 6
Guvernarea autoritară
Natura guvernării autoritare
Despoţi personali
Monarhi
Partide politice
Preşedinţi
Forţe armate
Lideri religioşi
Resurse bibliografice
„S
tudiul politicii în ţările autoritare ar trebui să fie mai apreciat
de către cercetătorii politicilor comparate”, comenta Posusney
(2005, p. 2). Motivul este unul direct: „guvernul non-democratic
condus de oameni în vârstă, şefi, monarhi, aristocraţi, imperii, regimuri
militare sau state monopartide, a fost norma pentru mare parte din istoria
umană” (Brooker, 2009, p. 1). Cu siguranţă, violentul secol al XX-lea va
rămâne în istorie mai mult pentru dictatura creată – incluzând Germania
lui Hitler, Rusia lui Stalin, China lui Mao şi Cambodgia lui Pol Pot –
decât pentru tranziţiile democratice de la sfârşitul său.
Aşadar, studierea non-democraţiilor rămâne mult mai mult decât
un exerciţiu istoric. Nouă dintre cele mai mari 45 de ţări ca popu-
laţie sunt încă guvernate prin mijloace autoritare (Tabelul 6.1). Faţă
de anumite democraţii, multe state autoritare deţin populaţii tinere
şi aflate în extindere. Câteva dintre aceste state sunt de importanţă
internaţională. China este una dintre cele mai mari economii ale lumii;
Arabia Saudită a dat cei mai mulţi dintre teroriştii evenimentelor de
la 9/11; investiţia Iranului în tehnologia nucleară a proiectat ţara în
centrul politicii mondiale. În pofida standardelor de viaţă în general
reduse, ţările non-democratice controlează o mare parte din resur-
sele de petrol ale lumii, având un grad mare de cheltuieli militare şi
corupţie, factor care predispune la instabilitate politică. Din punct de
vedere geografic, majoritatea statelor autoritare sunt localizate într-un
arc care se întinde prin Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi mare
parte din Asia. Această localizare coincide, deşi imperfect, cu semiluna
islamică (Harta 6.1).
Natura guvernării autoritare
În abordarea guvernării autoritare, nu trebuie să presupunem faptul că
toate aceste state oferă putere totală şi nelimitată unui despot care caută
să obţină control asupra întregii populaţii prin teroare şi supraveghere.
Chiar şi în secolul al XX-lea regimurile totalitare care pretindeau un
suport popular explicit din partea liderului suprem erau mai degrabă
excepţia decât regula. Elemente totalitare pot fi găsite, în mod parti-
cular, în folosirea răspândită a poliţiei secrete pentru monitorizarea
opoziţiei potenţiale. Cu câteva excepţii precum Coreea de Nord, regi-
murile totalitare sunt observate foarte rar în prezent.
Guvernarea autoritară este o categorie largă, folosită aici pentru a
acoperi orice formă de guvernare non-democratică. Anumiţi autori
folosesc termenul într-un sens mai restrictiv pentru a distinge regi-
murile autoritare de statele totalitare care urmăreau penetrarea totală
a societăţii într-o încercare, speculativă sau reală, de transformare
(Linz, 1975).
99
100 | State şi regimuri
Tabelul 6.1 Cele mai mari state autoritare ca populaţie.

Produsul Percepția
Populaţia Rezervele de
Forma de guvernare intern brut, corupției
(grad) petrol (grad)
pe cap (grad) (grad)
China 1 Partidul comunist 133 14 72
Vietnam 14 Partidul comunist 169 30 121
Egipt 16 Prezidenţială 135 27 115
Iran 20 Teocraţia contestată 87 3 141
Burma 27 Junta militară 206 78 178
Sudan 30 Dictatura prezidenţială 184 21 173
(legături militare)
Algeria 34 Prezidenţială (influenţă 126 15 92
militară puternică)
Arabia Saudită 43 Familie regală 59 1 80
Uzbekistan 45 Dictatură prezidenţială 170 46 166
(Statele Unite, (4) (Democraţia liberală) (10) (13) (18)
pentru
comparaţie)

Notă: Tabelul prezintă cele mai mari ţări din punct de vedere al populaţiei din rândul celor clasificate de Freedom
House ca „nefiind libere” pentru fiecare an, 2001–5 şi 2009. Cifrele legate de populaţie, produsul intern brut
şi rezervele verificate de petrol sunt de la CIA (2009), care enumeră 229 de entităţi, în special ţări (1=cea mai
mare). Percepția corupției este de la Transparency International (2009) care clasifică 180 de ţări (1=cea mai puţin
coruptă). Datele sunt din 2006–09, depinzând de ţară şi variabilă.
___________________________________________________________________________

Majoritatea non-democraţiilor sunt, de fapt,
mai degrabă autoritare decât totalitare. Acest lucru
înseamnă faptul că liderii urmăresc să îşi menţină
controlul propriu (şi să-şi mărească averea) prin
limitarea participării maselor, nu prin mobilizarea
populaţiei. Oamenilor obişnuiţi este puţin probabil
să li se bată la uşă cât timp stau în afara politicii.
Conducătorii operează prin mijloace secrete, recu-
noscând nevoia de a colabora cu alţi deţinători ai
puterii, biserica şi regiunile. În mod tipic, guvernul
nu ia forma unui singur lider dominant, ci mai
degrabă a unui grup de elite, precum un consiliu
militar, cu puteri interne considerabile. Ideologia şi
politica sunt adesea absente. Într-o astfel de situaţie,
şi probabil în anumite cazuri totalitare, conducerea
este o combinaţie instabilă de autoritate formală
nelimitată şi vulnerabilitate politică semnificativă.
Având în vedere că liderii non-democratici
sunt deasupra legii, arhitectura constituţională (în
caz că există) este un ghid nesigur pentru realităţile
politice. Legile sunt vagi şi contradictorii, creând un
pretext pentru aducerea în faţa Justiției a oricărui
element problematic. Curţile speciale, adesea sub
forma tribunalelor militare, sunt folosite pentru
cazuri sensibile. Parlamentele şi sistemul judiciar
sunt fără resurse, lipsite de profesionalism şi
incompetente. Drepturile civile sunt foarte puţin
respectate, iar statul cere adesea licenţierea organi-
zaţiilor private. Absenţa unei constrângeri consti-
tuţionale duce la un tratament dur faţă de cei fără
putere, incluzând grupurile minoritare, pe cei fără
naţionalitate, cei din închisori şi femeile. Absenţa
unui cadru legal clar pentru protejarea drepturilor
de proprietate private este un motiv pentru care
guvernarea autoritară este adesea asociată cu stag-
narea economică. Preţul pe care conducătorii îl
plătesc prin acapararea unei felii mari din tort este
aceea că tortul încetează să mai crească.
În afara monarhiilor moştenite, absenţa unei
proceduri de succesiune clară este slăbiciunea
centrală a regimurilor autoritare, asigurând o mare
parte din dinamica lor politică. Datorită faptului că
alegerile competitive nu asigură un mecanism pentru
reînnoirea conducerii, liderii autoritari pot continua
în funcţie până când le expiră mandatele. Din acest
motiv, declinul într-un despotism personal este un
pericol inerent al regimurilor autoritare – cu toate că,
după cum observă Brooker (2009, p. 130), „dege-
nerarea în guvernare personală este comună în cazul
dictaturilor, în particular printre regimurile partinice,
dar este departe de a fi inevitabilă”. O consecinţă
mai importantă a succesiunii nesigure este faptul

Harta 6.1 Cele mai mari state autoritare în funcție de populaţie
Algeria Egipt Iran Uzbekistan Arabia Saudită China Sudan Burma
Vietnam Marea Arabică
că liderii autoritari pot fi înlăturaţi prin complot în
orice moment, însemnând faptul că aceştia trebuie să
îşi aloce atenţie constantă menţinerii propriei poziţii.
Identificarea modului în care conducătorii
autoritari răspund acestor incertitudini politice
inerente ne aduce la esenţa guvernării non-de-
mocratice. Liderii se bazează pe controlul a trei
resurse-cheie: sistemul militar, patronajul şi mass-
media. În primul rând, conducătorii autoritari
menţin o puternică prezenţă militară şi de secu-
ritate. Pentru a-şi menţine poziţia, au nevoie să
fie percepuţi ca fiind doritori să folosească această
resursă. De exemplu, masacrul manifestanţilor
pro-democraţie din Piața Tiananmen din Beijing
în 1989 nu este menţionat în mass-media chineză,
dar, chiar şi în prezent, mesajul său continuă să fie
înţeles. În mod similar, Bellin (2005, p. 26) suge-
rează că „în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord,
dorinţa conducătorului şi a aparatului coercitiv al
statului de a suprima orice încercare de iniţiativă
democratică au înlăturat posibilitatea tranziţiei”.
Cheltuielile însemnate cu forţele armate –
deseori posibile din cauza veniturilor provenite din
resursele naturale – sunt tipice statelor autoritare.
Aceste investiţii mituiesc potenţiala opoziţie, permit
Guvernarea autoritară | 101
existenţa pericolelor externe şi asigură mojloa-
cele de suprimare a disidenţelor interne. Chiar şi
atunci când sistemul militar nu se auto-guvernează,
continuă să asigure o bază de suport-cheie pentru
executivul politic. Tratamentul generos al forţelor
armate este astfel inevitabil. Regimurilor autoritate
le lipseşte separarea sferelor militare şi politice care
caracterizează democraţia liberală.
În al doilea rând, conducătorii autoritari îşi
menţin poziţia printr-o reţea de patronate neofi-
ciale în care sunt încorporaţi alţi deţinători ai
puterii, prin oferirea de resurse acestora (precum
controlul asupra locurilor de muncă şi accesul la
oportunităţi de câştig al banilor) pe care le pot
distribui, la rândul lor, propriilor lor suporteri.
În acest fel, supunerea faţă de patronul direct şi
indirect faţă de regim este cheia spre o carieră de
succes. Aceste piramide patron-client se extind
de-a lungul societăţii, asigurând o reţea de loia-
lităţi care depăşeşte diferenţa public-privat. Cât
timp clienţii sunt politici, patronii lor vor ignora
comportamentul dubios, lucru care ajută la expli-
carea corupţiei majorităţii regimurilor autoritate.
Instituţiile sunt slabe, însă alianţele pragmatice
sunt puternice, asigurând unitatea regimului.
102 | State şi regimuri

Caseta 6.1
Forme de guvernare autoritară
Definiţie Exemple
Despoţii Un singur individ, care nu se supune Republica Dominicană (Trujillo),
niciunei instituţii, guvernează prin teamă Haiti (Francois Duvalier)
şi recompense, bazându-se pe securitate
personală pentru a-şi menţine puterea.
Monarhii Un rege suveran care provine dintr-o Statele din Golf: Bahrain,
familie regală, având alţi membri pe Kuweit, Oman, Qatar, Arabia
posturi politice şi militare-cheie. Saudită,Emiratele Arabe Unite.
Partidele Guvernarea de către un singur partid, Statele comuniste. Multe state
politice combinată adesea cu un preşedinte Africane în era post-independență.
puternic. Irakul înainte de invazie sub Partidul
Ba’ath
Preşedinţii Un preşedinte domină politica (şi mass- Uzbekistan
media), ţinând adversarii la distanţă şi
marginalizând opoziţia. Puterea se poate
afla în mâinile unui lider particular, însă
este exercitată de preşedinte.
Forţele armate Guvernarea de către forţele militare, guver- Burma
nând adesea printr-o juntă cuprinzând
liderii fiecărui sector al forţelor
Liderii O formă rară de guvernare în care liderii Iran
religioşi religioşi conduc în mod direct.

Alocarea unor resurse precum locurile de
muncă, contractele şi investiţiile prin patronaj
privat duce la o repartizare substanţial greşită a
capitalului, la un sector bancar slab, la investiţii
străine reduse şi la o diferenţă puternică dintre cei
din interior şi cei din exterior (King, 2007). Însă
cât timp liderii continuă să controleze produsele
economice-cheie (precum petrolul), pot continua
să cumpere loialitatea politică.
În al treilea rând, mass-media se află sub
monitorizare atentă. Statele comuniste şi cele
fasciste susţineau că vor folosi mass-media
pentru a construi o fiinţă umană nouă şi îmbu-
nătăţită, dedicată în totalitate obiectivelor regi-
mului. Conducătorii autoritari contemporani
au scopuri mai reduse. Aceştia se mulţumesc
cu asigurarea unei acoperiri mass-media favora-
bile pentru realizările lor proprii; oponenţii lor
sunt criticaţi sau ignoraţi. Cenzura este aplicată
tuturor atacurilor generale care ameninţă demni-
tatea şi eficacitatea statului. Este remarcabil
faptul că, deși Partidul Comunist Chinez a
introdus mecanismele de piaţă în multe părţi din
economia sa, nu a privatizat sectorul mass-media
(Esarey, 2006).
Aşadar, politicile autoritare sunt conduse, în
general, din teamă şi vulnerabilitate. Rezultatul
este o gamă de mecanisme în care politica se
află înaintea economiei, iar obedienţa înaintea
iniţiativei. Comunicarea este opacă, încrederea
lipseşte, cheltuielile guvernului sunt folosite
greşit, corupţia este endemică, legile sunt
ignorate, iar investitorii străini sunt speriaţi. În
multe cazuri, rezultatul este o societate statică, o
economie neperformantă şi o populaţie cinică.
Pe termen lung, o astfel de configuraţie poate fi
un recipient slab pentru stabilitatea regimului. În
plus, aşa cum a susţinut economistul englez John
Maynard Keynes în 1923, „acest obiectiv înde-
părtat este un ghid înşelător în aspectele coti-
diene. Pe termen lung, suntem toţi morţi”.

Brooker (2009, p. 273) notează că, „din punct
de vedere istoric, dictaturile au dat dovadă de o
varietate şi creativitate politică mai mare decât
democraţiile”. Discuţia noastră trebuie, aşadar,
să se concentreze pe această diversitate. Caseta
6.1 prezintă modele pure, însă multe regimuri
autoritare contemporane sunt o combinaţie. De
exemplu, un general de armată poate ocupa funcția
de preşedinte sau preşedintele poate guverna prin
intermediul unui partid unic.
Despoţi personali
În înţelesul său original, un despot este orice
conducător barbar şi arbitrar care îşi tratează
subiecţii puţin mai bine decât pe nişte sclavi. Aici
ne vom ocupa de o formă de guvernare diferită şi
rară: despotismul personal. Adjectivul „personal”
implică faptul că sursa puterii este liderul în sine,
împreună cu familia, cei loiali şi garda sa perso-
nală. Într-un despotism personal, legăturile spre o
ideologie mai largă, forţe sociale şi un partid orga-
nizat sunt cel mult ocazionale. Liderul este discret
în deciziile sale, resursă pe care o foloseşte pentru
a-şi menţine adversarii nepregătiţi. De asemenea,
are grijă să-şi umple propriile buzunare şi pe cele
ale celor din anturajul său. Guvernarea despotului
este exercitată prin liderul în sine, nu prin insti-
tuţii. Aşadar, despotismul personal afişează, într-o
manieră puternică şi extremă, trăsături prezente în
multe regimuri autoritare.
Deşi despoţii personali au fost cel mai des
întâlniţi în America Centrală şi Africa, sindromul
a fost denumit pentru prima dată „sultanism” de
către sociologul german din secolul al XIX-lea Max
Weber (1921/2, p. 231). Termenul a fost preferat,
de asemenea, de către Chehabi şi Linz (1998) în
studiul lor cuprinzător asupra fenomenului.
Despotismul personal a apărut, în mod tipic,
în ţările post-coloniale mici cu economii agricole,
în special în perioada Războiului Rece. Dictatura
lui Rafael Trujillo în Republica Dominicană
(1930–61) şi a lui Francois Duvalier în Haiti
(1957–71) sunt cazuri arhetipale, care ilustrează
multe caracteristici standard.
În Republica Dominicană, Trujillo (cunoscut ca
Țapul) a câştigat puterea printr-o lovitură militară
de stat în anul 1930. Acesta a stabilit o dictatură
brutală, raţionalizată de un amestec nesofisticat
de mituri catolice, naţionaliste şi anti-haitiene.
Provenind dintr-un mediu sărac, Trujillo a acumulat
o avere enormă, considerând plantaţiile de zahăr
Guvernarea autoritară | 103
drept proprietatea sa privată. Tortura era obişnuită.
La fel ca mulţi despoţi, Trujillo era preocupat de
statut la fel de mult ca şi de avere. Statuia sa era
peste tot; elevii se rugau zilnic pentru „Dumnezeu,
ţară şi Trujillo”. Odată ce abilităţile despotului au
scăzut cu vârsta, represiunea a devenit tot mai arbi-
trară, economia mai împovărătoare, iar bogăţia mai
plină de resentimente. Cercul său de susținători s-a
îngustat, conducând la asasinarea sa în 1961, încu-
rajată de America (Hartlyn, 1998).
Povestea lui Francois „Papa Doc” Duvalier din
Haiti este, în mare, similară. În pofida faptului
că Duvalier a dobândit puterea la alegerile din
1957, conducerea sa a fost extraordinar de despo-
tică şi înspăimântătoare. Acesta a menţinut o
gardă prezidenţială personală şi a creat cunos-
cutul Tontons Macoutes – oamenii sperietori
– ca instrument de teroare. Neplătiţi, dar scutiţi
de execuţie, membrii acestei miliţii erau invitaţi
să urmărească populaţia. Şi au făcut-o. La fel ca
şi Trujillo, Duvalier s-a îmbogăţit, el şi familia sa,
prin corupţie. Cândguvernul rămânea fără bani,
Papa Doc doar întemniţa un anumit om de afaceri
în palatul prezidenţial, până ce victima semna un
cec. Duvalier şi-a dus la bun sfârşit ambiţia de a
reţine puterea până la moartea sa, în 1971, când a
fost succedat de fiul său, Baby Doc (Girard, 2006).
Alte cazuri de despotism personal îi includ pe
Fulgencio Batista (Cuba, 1933–58), Anastasio
Somoza (Nicaragua, 1936–56), Ferdinand Marcos
(Filipine, 1965–86) şi Mobutu Sese Seko (Zair,
acum Republica Democratică Congo, 1965–97).
Unii dintre aceşti dictatori au căutat, pentru
perioada următoare, să asigure un succesor din
familie. Însă natura personală a acestor regimuri
şi daunele pe care le aduc economiei, acţionează
împotriva stabilirii unei dinastii. Într-adevăr,
demontarea virtuală a instituţiilor guvernamen-
tale poate rezulta într-un stat eşuat. În timp ce
Războiul Rece a asigurat un mediu ospitalier
pentru despoţii personali, mediul internaţional
curent este mai puţin dispus să accepte aceste
forme crude de guvernare autoritară.
Monarhii
Monarhiile conducătoare sunt o formă mai comună
şi mai stabilă de guvernare decât despotismul
personal. Acolo unde este acceptată o succesiune a
procedurii, monarhia poate asigura un cadru stabil
pentru exercitarea autorităţii tradiţionale, în cadrul
căruia conducătorul dă dovadă de o preocupare
104 | State şi regimuri
paternă faţă de subiecţii săi supuşi. În democraţiile
liberale, bineînţeles, monarhii supravieţuiesc doar
ca figuri conducătoare, dar în statele arabe bogate
în petrol din golful Persic, familiile regale rămân
forţa de guvernare (Harta 6.2). Vom lua în discuție
monarhiile statale din Golf (Bahrain, Kuweit,
Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe
Unite (EAU)) mai detaliat. Aceste ţări musulmane
sunt importante din punct de vedere politic, asigu-
rând o sursă de petrol, gaz şi terorişti.
În mod tipic, un trib conducător a stabilit
o relaţie privilegiată cu puterea colonială şi a
exploatat această legătură pentru a-şi asigura
controlul statului de tip vestic format odată cu
independenţa. Tribul în sine poate fi vechi, dar
poziţia sa în fruntea statului este relativ recentă.
Statele din Golf fac puţine concesii faţă de
democraţie. Constituţia Omanului, elaborată
de Sultan în 1996, clarifică faptul că persoana
Sultanului „este inviolabilă şi trebuie respectată, iar
ordinele sale trebuie urmate”. Mai multe regate, în
special Kuweit, au stabilit majlis (adunări consul-
tative), dar această reformă este puţin probabil să
conducă la o tranziţie spre monarhia constituţi-
onală (Herb, 2005). Dincolo de Golf, parlamen-
tele au câştigat totuşi teren în alte două monarhii
arabe: Iordania şi Maroc.
Harta 6.2 Statele din Golf
KUWEIT BAHRAIN QUATAR EMIRATELE
ARABE UNITE OMAN ARABIA SAUDITĂ
În trei situaţii, folosirea termenului de
„monarhie” pentru a descrie sistemele politice
întâlnite în Golf este imprecisă. În primul rând,
titlurile luate de „monarhii” arabi în sine reflectă
tradiţia tribală sau islamică: „emirul” (liderul
sau comandantul), „şeicul” (liderul venerat al
tribului) sau „sultanul” (un lider care posedă
autoritate). Emiratele Arabe Unite, o federaţie de
şapte emirate, este numită astfel – şi nu Regatul
Arab Unit.
În al doilea rând, principalii membri ai dinas-
tiei conducătoare deţin autoritarea, nu un singur
monarh. Guvernarea se realizează prin prinţi, nu
prin rege; aceste ţări sunt conduse de afaceri fami-
liale, nu prin comercianţi unici.
În al treilea rând, în timp ce regele desemnează,
în mod tipic, un prinţ încoronat ca succesorul său
preferat, obiceiul cere ca un consiliu al tribului să
se întâlnească după moartea monarhului pentru
a confirma sau chiar a schimba alegerea sa. Herb
(1999, p. 491) consideră că acest element de
selecţie este „adezivul care păstreză monarhiile
dinastice împreună”, permiţându-le să continue
de-a lungul generaţiilor într-o manieră dificil
de obţinut atunci când (la fel ca în majoritatea
monarhiilor europene) succesiunea este bazată pe
primul născut.
Noţiunea lui Weber de guvernare tradiţională
păstrează natura autorităţii în aceste dinastii arabe
dominate de bărbaţi. Autoritatea este deţinută
de guvernator şi nu de o entitate mai abstractă
precum un stat sau partid. Oamenii sunt atât
subiecţi, cât şi cetăţeni, iar guvernatorul nu este
constrâns nici de lege, nici de alegerile compe-
titive. Această autoritate provine din autoritatea
istorică a liderilor tribali nomazi. De exemplu,
dinastia Al Bu Said a condus Omanul mai mult
timp decât au existat Statele Unite ca ţară inde-
pendentă. Un cetăţean din Oman simte pentru
conducătorii săi ceea ce ar simţi un cetăţean
american dacă SUA ar fi fost condusă, de la înce-
puturile sale, de clanul Kennedy.
Primul născut (primogeniture) înseamnă moşte-
nirea primului născut, în special a celui de sex
masculin. O monarhie bazată pe acest model
de succesiune este expusă riscului ca individul
desemnat să nu corespundă postului.

Deoarece conducătorul este aşteptat să îşi
asume responsabilitatea pentru poporul său,
dreptul cetăţenilor obişnuiţi de a depune o petiţie
privind drepturile personale este bine stabilită.
Însă cel care depune o petiţie pretinde tratament
binevoitor, nu implementarea drepturilor consti-
tuţionale. Ideea abstractă a unor conducători
şi cetăţeni legaţi de stat este slabă, la fel sunt şi
alte noţiuni moderne precum constituţiile, drep-
turile, grupurile de interese, separarea puterii şi
normele de drept. Politica este bazată pe intrigi
de palat, cu diferenţe reduse între sectoarele
public şi privat.
Putem folosi Arabia Saudită – inima lumii
arabe şi islamice şi statul cu cele mai mari rezerve
de petrol din lume – pentru a ilustra guvernarea
monarhică. Stilul politic al ţării reflectă influenţa
Regelui Abdul Aziz Ibn Saud. El a condus statul
Saudit de la începuturile sale în 1902 până la
moartea sa în 1953. Într-un stil pur patrimonial,
Ibn Saud şi-a condus regatul ca pe o gospodărie
personală uriaşă, folosind căsătoria ca pe o tactică
politică vitală. El şi-a luat câteva sute de soţii din
toate familiile puternice ale statului, o strategie
care i-a solidificat controlul.
Familia regală conducătoare a Arabiei
Saudite, condusă de un grup influent de apro-
ximativ 200 de prinţi, constituie încă centrul
guvernării. Constituția promulgată în 1992 a
menționat că Arabia Saudită este o monarhie
condusă de fii şi nepoţi ai lui Ibn Saud. Prinţul
încoronat, desemnat de rege, serveşte ca succesor
temporar al monarhiei atunci când regele moare.
Reflectând tradiţia beduină, o înlocuire perma-
nentă este aleasă în urma negocierilor din cadrul
grupului. Membrii familiei ocupă poziţii-cheie
în Consiliul Miniştrilor, servind, în mod parti-
cular, ca punte de legătură între guvern, sistemul
militar şi forţele de securitate active. Această
mare familie conducătoare, împărţită şi ea în
facţiuni, populează şi controlează instituţiile
conducătoare ale statului, asigurând o formă de
guvernare colectivă şi o barieră împotriva schim-
bărilor radicale.
Cu toate că liderii saudiți au reacţionat ferm
faţă de ameninţările teroriste în mediul lor, regimul
este mai mult autoritar decât totalitar. Familia
conducătoare nu monopolizează averea, însă lasă
spaţiu familiilor cu legături mai reduse. Există o
anumită separare între autoritatea politică şi reli-
gioasă: „Al Saud a asigurat sabia şi punga cu bani,
în timp ce Al Sheikh, descendentul fondatorului
Guvernarea autoritară | 105
Wahhabismului, a gestionat în mod tradiţional
instituţia religioasă” (Seznec, 2003, p. 77). O
tradiţie a consultaţiei permite familiei regale să
incorporeze alte familii şi experţi tehnici în cadrul
guvernării sale.
Partidele politice sunt încă interzise, dar au
apărut anumite mecanisme de reprezentare care
au adăugat o faţă instituţională formei existente
a regimului tradiţional. Legea fundamentală din
1992, o inovaţie în sine, a introdus Consiliul
Consultativ, având o apartenenţă tehnocrată şi
nonprinciară cu rolul de „a sfătui Regele în proble-
mele importante”. Consiliul este o formă conso-
lidată de guvernare care datează din 1927, care
în prezent a rămas cel mult un proto-parlament.
Familia regală şi guvernarea tradiţională pe care o
reprezintă rămâne proeminentă; reforma este lentă
şi cu întreruperi.
În Arabia Saudită, la fel ca în alte părți din
Orientul Mijlociu, monarhiile conducătoare
s-au dovedit mobile. Hadenius şi Teorell (2007,
p. 153) susţin că în această regiune nu au existat
„tranziţii de la monarhii guvernatoare la demo-
craţii, 1972–2003”. Nici nu există motive pentru
a aştepta astfel de schimbări: tradiţiile guvernării
personale paterne şi princiare rămân înrădăcinate;
rezervele de petrol continuă să ofere oportunităţi
de îmbogăţire; iar Islamul nu este uşor de reconci-
liat cu democraţia liberală.
Partidele politice
La fel ca majoritatea conducătorilor autoritari,
despoţii personali şi monarhii conducători nu sunt
preocupaţi cu transformarea naţională şi, adesea,
nici cu dezvoltarea economică. Cu toate acestea,
secolul al XX-lea a fost martorul apariţiei, dezvol-
tării şi dezintegrării dictaturilor bazate pe partide
care au monopolizat autoritatea publică în numele
modernizării economice, a transformării sociale şi
a renaşterii naţionale.
Partidele comuniste au fost, bineînţeles,
exemplul principal, însă partidele fasciste şi naţi-
onaliste au folosit, de asemenea, angajamentele
ideologice pentru a-şi justifica acapararea exclusivă
a puterii. De exemplu, cel puţin 20 de regimuri
monopartide au fost stabilite în ţările africane după
independenţă în anii’60 (Brooker, 2009, p. 106).
Chiar şi în prezent moştenirea guvernării mono-
partide, şi în special a celei comuniste, rămâne
semnificativă. În această secţiune, înainte de a
analiza câteva cazuri contemporane de guvernare
106 | State şi regimuri
monopartidă a câtorva partide non-comuniste, ne
vom îndrepta atenţia asupra partidelor comuniste
conducătoare, trecute şi prezente.
Partidele comuniste
Începutul guvernării partidelor comuniste
datează de la Revoluţia Rusă din octombrie
1917. Această lovitură haotică de stat a semni-
ficat apariţia internaţională a unui regim, o ideo-
logie şi o mişcare revoluţionară care a căutat să
înlăture democraţiile capitaliste din Vest. Iniţial,
puterea comunistă s-a extins în mod dramatic
în Europa de Est şi Asia. Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste (URSS) – efectiv un nou
imperiu rus – a fost formată în 1924. După 1945,
ţări est-europene precum Polonia şi România au
devenit teritorii satelite ale acestui nou imperiu.
Comunismul s-a răspândit dincolo de URSS
pentru a înconjura alte ţări precum China,
Vietnamul de Nord şi Cuba (vezi cronologia).
Până la prăbuşirea decisivă a ordinii comuniste
la finalul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, 23
de regimuri de pretinsă inspiraţie marxistă au
condus mai mult de 1,5 miliarde de oameni:
aproximativ unul din trei oameni ai populaţiei
globale (Holmes, 1997, p. 4).
În lucrările sale teoretice, Karl Marx
(1818–83) a susţinut că, după revoluţie, este
nevoie de o perioadă temporară de „dictatură a
proletariatului”:
Între societățile capitalistă şi comunistă se află o
perioadă a transformării revoluţionare a unuia în
celălalt. Acesteia îi corespunde o perioadă de tran-
ziţie politică în care statul nu poate fi mai mult
decât dictatura revoluţionară a proletariatului.
(Marx, 1875).
Revoluţiionarii practici au împrumutat
rapid din această observaţie vagă. În mod parti-
cular, revoluţionarul rus Vladimir Lenin (1870–
1924) a dezvoltat noţiunea unui partid de
avangardă. Afirmaţia lui Lenin a fost aceea că
partidele comuniste deţin o înţelegere profundă
a adevăratelor interese ale clasei muncitoare mai
mult decât o fac muncitorii înşişi. Prin urmare,
partidul trebuie să se situeze în centrul mişcării
comuniste, conducând etapa dictaturii în timp
ce conştiinţa revoluţionară a muncitorilor se
maturizează sub tutela partidului. În acest fel, a
fost susţinută o ideologie care intenţiona să pună
După cum a fost propus de Lenin, un partid
de avangardă este format din revoluţionari cu
normă întreagă a căror înţelegere a gândirii
marxiste le permite să scape de îndoctrinarea
ideologică a vechii ordini şi să sporească conşti-
inţa maselor atât înainte, cât şi după revoluţie.
Fără acest imbold, muncitorii îşi vor dezvolta
doar o conştiinţă de sindicat.
capăt inegalităţilor pentru a justifica crearea
unei noi elite conducătoare de partid care a fost
iniţial temporară.
În exercitarea puterii, partidele comuniste
conducătoare au dominat toate sectoarele socie-
tăţii, contrazicând în întregime aspiraţia lui Marx
conform căreia societatea va ajunge să prevaleze
în fața statului. Viziunea lui Lenin că muncitorii
trebuie forţaţi să devină liberi a rezultat într-o lipsă
totală de libertate. Regimurile comuniste erau
puternic autoritare, nepermiţând nicio opoziţie,
aranjând alegerile, acţionând deasupra legii,
rescriind constituţiile, determinând toate func-
ţiile majore ale guvernului, controlând presa şi
spionându-şi populaţia. Articolul 6 al Constituţiei
sovietice din 1977 clarifică rolul conducător al
partidului:
Forţa conducătoare şi călăuzitoare a socie-
tăţii sovietice şi nucleul sistemului său politic, a
tuturor organizaţiilor statale şi a celor publice,
este Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
PCUS există pentru popor şi serveşte poporul.
Partidul Comunist, înarmat cu marxism-le-
ninism, determină perspectivele generale ale
dezvoltării societăţii şi cursul politicii interne
şi externe a URSS-ului, direcţionează munca
uriaşă de construcție a poporului sovietic şi
oferă un caracter planificat, sistematic şi teoretic
motivat asupra luptei sale pentru victoria
comunismului.
Sub socialismul de stat partidul controla,
iar guvernul implementa – ca urmare a rezultat
termenul compus „partid-stat”. Această formă de
dictatură a avut o organizare mai extinsă, fiind
mai eficientă în pătrunderea sa în societate decât
orice altă formă de guvernare non-democratică.
La început atrăgând cel puţin câţiva idealişti,
partidul a continuat să îşi formeze membri din
carierişti ambiţioşi şi din cei care considerau că
este mai sigur să fii înăuntrul partidului decât în
afara sa.
 Guvernarea autoritară | 107

 Calendar 2
DATELE-CHEIE ALE COMUNISMULUI
1848 Publicarea Manifestului Comunist.
1917 Revoluţia Rusă din octombrie.
1928 Uniunea Sovietică introduce primul plan pe cinci ani.
1933 Stalin dobândeşte puterea supremă în Uniunea Sovietică.
1946–9 Guvernarea comunistă stabilită în Europa de Est.
1949 Guvernarea comunistă stabilită în China.
1953 Moare Stalin.
1954 Guvernarea comunistă recunoscută în Vietnamul de Nord.
1956 Hrușciov îl denunţă pe Stalin şi spune Vestului, „Istoria este de partea
noastră. Te vom îngropa”.*
Uniunea Sovietică suprimă revolta din Ungaria.
1959 Guvernarea comunistă stabilită în China.
1966 Mao Zedong lansează Revoluţia Culturală în China.
1968 Uniunea Sovietică suprimă revolta („Primăvara de la Praga”) din
Cehoslovacia.
1976 Guvernarea comunistă stabilită într-un Vietnam reunit.
Moare Mao Zedong.
1978 Deng Xiaoping iniţiază reforma economică în China.
1985 Gorbaciov devine Secretar General al Partidului Comunist Sovietic.
1988 Gorbaciov abandonează doctrina lui Brejnev de a menţine guvernarea comu-
nistă prin forţă.
1989–91 Guvernarea comunistă se termină în Europa de Est.
1991 Uniunea Sovietică se descompune.
Partidul Comunist Sovietic este scos în afara legii.
2001 China se alătură Organizaţiei Internaționale a Comerţului Internaţional
2008 China găzduieşte Jocurile Olimpice.

* Aceasta este traducerea standard, însă sugestia lui Pearl (2003) „Vom supravieţui mai mult decât tine”
este mai potrivită.
108 | State şi regimuri
Cu toate că partidul comunist a devenit de-a
lungul timpului mai puţin totalitar, rezultatul a
fost doar stagnarea. Comunismul şi-a atins sfâr-
şitul odată ce sistemul a putrezit pe dinăuntru.
Când partidul şi-a pierdut misiunea, limbajul
său a devenit de lemn şi previzibil; la final
guverna doar de formă. În momentul în care
Mihail Gorbaciov a devenit Secretar General al
Partidului Comunist Sovietic în 1985, intenţia sa
a fost modernizarea, dar rezultatul a fost dizol-
varea. În Europa de Est, conducerea comunistă
a căzut în anul 1989 atunci când liderul rus a
clarificat faptul că URSS nu va mai interveni
militar pentru a-i proteja pe conducătorii mario-
netă din ţările sale satelit. Anul următor, Uniunea
Sovietică s-a destrămat în 15 republici constitu-
ente. În Rusia, de departe cea mai importantă
dintre aceste republici, Partidul Comunist a
fost rapid scos în afara legii, o soartă umilitoare
pentru ceea ce fusese înainte cel mai puternic
partid de pe pământ (Brown, 2004).
Însă ce se întâmplă cu acele regimuri auto-
ritare care continuă să guverneze sub comanda
partidului comunist? Cu excepţia regimului aflat
în descompunere în Cuba, guvernele comuniste
supravieţuitoare s-au îngrămădit în Asia, departe
de centrul democratic (Caseta 6.2). China,
Vietnam şi Laos erau societăţi tradiţional agricole
sărace în cadrul cărora, în ultimele trei decenii,
conducătorii comunişti şi-au slăbit controlul
asupra economiei, păstrând un control ferm
asupra puterii politice.
Această strategie a reformei a produs o
creştere substanţială, dar inegală, în special în
China şi Vietnam. Prin dezlănţuirea iniţia-
tivei antreprenoriale, partidele conducătoare
au îndepărtat inerţia care a condus la căderea
comunismului în Uniunea Sovietică şi Europa
de Est. Ca rezultat, partidele comuniste asiatice
pot expune, în continuare, agenda naţionalistă
de ajungere din urmă a Vestului, iar, parțial
datorită acestui motiv, poziţia acestora rămâne
intactă şi în mare parte nedisputată. Odată ce
moştenirea sa marxistă slăbeşte, China continuă
să ofere un model de dezvoltare fără democrati-
zare întregii lumi.
Din punct de vedere istoric, China este cel mai
important exemplu de comunism asiatic. Totuşi,
comunismul din Republica Populară Chineză a
posedat caracteristici naţionale distincte. Puterea
a fost exercitată prin intermediul Partidului
Comunist Chinez (PCC), dar partidul în sine era
controlat de grupuri de elită care au dat dovadă de
flexibilitate considerabilă, în special prin adoptarea
limbajului naţionalismului şi nu pe cel al clasei.
Park (1976, p. 148) consideră că „succesul comu-
nismului chinez se află, în primul rând, în accentul
pus asupra naţionalismului”. Revoluţia în sine a
fost condusă atât de Armata Eliberării Poporului,
cât şi de PCC, conducând la faimoasa observaţie
a lui Mao conform căreia „puterea politică creşte
dintr-o ţeavă de puşcă”.
Însă corupţia, nepotismul şi cinismul rămân
predominante în partid. Ca rezultat al reformei,
China nu posedă atât de mult o economie de
piaţă, cât una politică în care membrii de partid
împreună cu birocraţii locali şi ofiţerii de armată
sunt pe punctul de a se alătura antreprenorilor
convenţionali. Raţiunea comercială din China este
mai puţin axată pe identificarea oportunităţilor
de piaţă, cât pe crearea unor legături puternice
cu oficialii locali, care în schimb le vor garanta
oportunităţile.
Acest ansamblu de reforme a lansat o indus-
trializare parţială care s-a dovedit mai de succes
decât Uniunea Sovietică în înfruntarea cere-
rilor unei economii avansate şi a unei populaţii
educate. Cu toate acestea, liderii de partid din
Beijing se lovesc de o listă lungă de provocări
interne, incluzându-le pe acelea care provin din
dezvoltarea economică în sine. Aceste dificultăţi
includ degradarea mediului înconjurător; inega-
lităţi crescânde între regiuni şi indivizi; mutări
masive ale populaţiei din mediul rural; ţărănime
indisciplinată; şomaj urban; populaţie îmbătrâ-
nită; folosirea inadecvată a ajutorului medical;
alocarea ineficientă a capitalului; corupţia
extinsă; cinism popular faţă de partid; iar, în
2009, o creştere economică înceată.
În gestionarea acestor probleme, este mai
probabil ca liderii de partid să aleagă dintr-un
meniu care include reforma şi represiunea, nu
însă și democraţia. Într-adevăr, succesul Chinei în
economia globală a stabilit dependenţa lumii de
produsele sale, reducând astfel presiunile interna-
ţionale pentru democratizare.
Alte partide conducătoare
Ocazional, alte partide conducătoare unice,
diferite de cele comuniste, asigură baza guver-
nării autoritare. După cum a argumentat
Huntington (1970, p.  9), „dacă nu poate
garanta un nivel scăzut de mobilizare politică,
 Guvernarea autoritară | 109

Caseta 6.2
State-partid comuniste, 2009
Stabilirea guver-
Titlu oficial Comentariu
nării comuniste
China Republica Popolară 1949 Partidul comunist a reţinut un control
Chineză politic strict, în timp ce conducea o
reformă economică substanţială şi de
succes.
Cuba Republica Cuba 1961 Un regim comunist condus prin despo-
tism personal de către Fidel Castro.
În anul 2008, Raul Castro a succedat
fratelui său mai mare ca preşedinte,
creând posibilitatea unei reforme
politice.
Laos Republica Democrată 1975 O ţară împovărată cu o economie
Populară Laos parţial liberalizată şi o conducere de
partid îmbătrânită.
Coreea de Republica Democrată 1948 Un regim despotic, bazat pe „Iubitul
Nord Populară Coreea Conducător” Kim Jong-il, fiul „Marelui
Lider” Kim Il-sung, şi pe sistemul
militar. Reforma politică poate urma
dispariţiei lui Kim Jong-il.
Vietnam Republica Socialistă 1976* Precum în China, Partidul Comunist a
Vietnam iniţiat o reformă economică, reţinând şi
un monopol politic.
* Vietnamul de Nord: 1954.

un regim autoritar nu poate avea de ales decât
să organizeze şi să dezvolte un partid politic ca
suport structural esenţial”.
Un partid organizat este important în special
în regimurile autoritare, permiţând o măsură de
competiţie electorală; chiar şi nişte alegeri contro-
late au nevoie de un partid care să le controleze.
În Mexic, PRI şi-a îndeplinit rolul de câştigător al
alegerilor, până la tranziţia democratică a ţării în
2000. În statul asiatic insular Singapore, Partidul
Acţiunii Populare continuă să domine alegerile.
Atât în regimurile autoritare, cât şi în democraţii,
partidele sunt o formă de guvernare esenţială în
aproape toate societăţile mari şi complexe.
Însă trebuie să facem distincţia aici între
suporturile de putere şi puterea în sine. Adesea,
partidul este vehiculul şi nu şoferul, autori-
tatea adevărată fiind în mâinile unui preşedinte
dominant, ale unui conducător militar sau ale
unei elite politice. În prezent, întâlnim doar un
număr limitat de regimuri autoritare în care un
singur partid non-comunist îşi susţine poziţia de
stăpânitor eficient al puterii. Mai des, presupusul
partid conducător este o arenă în care concurează
actori mai competenţi.
Experienţa post-independentă a multor
ţări sub-Sahariene demonstrează slăbiciunea
multor partide „conducătoare”. După inde-
pendenţă, preşedinţii africani au sugerat rapid
faptul că un partid unic – partidul lor – va fi
cea mai bună modalitate de exprimare şi încu-
rajare a unităţii naţionale. Însă aceste sisteme
monopartide au apus repede, dacă înfloriseră
vreodată cu adevărat. Acestea au devenit puţin
mai mult decât un vehicul pentru distribuirea
patronajului de la grupurile etnice conducă-
toare din centru la suporterii săi din regiuni.
Când Kwame Nkrumah, liderul Convenției
Partidului Popular din Ghana, a fost înlăturat
printr-o lovitură de stat în 1966, partidul său
a dispărut pur şi simplu odată cu el. Aceste
sisteme monopartide erau mult mai slabe decât
cele din statele comuniste.
110 | State şi regimuri
AUT
Profil de țară 3 ORIT
ARIS
MUL
CHINA
Forma de guvernare: partid-stat comunist. Populaţia (rata creşterii anuale): 1.330 milioane (+0.6%)
Legislativul: marele Congres Naţional al Poporului
(aproape 3.000 de membri aleşi de congrese World Bank income group: mediu inferior
provinciale şi forţele armate) se reunește doar pentru
perioade scurte, deşi, în prezent, comitetele sale aduc Scorul drepturilor politice: 7
anumite contribuţii guvernării naţionale.
Executivul: Consiliul de Stat, condus de către premier, Scorul libertăţilor civile: 6
este corpul executiv cel mai înalt, supraveghind
Indexul dezvoltării umane (procent/din): 81/177
activitatea miniştrilor. Preşedintele serveşte ca un şef
ceremonial al statului.
Sistemul juridic: China s-a îndreptat în direcţia guver- Indexul libertăţii presei (procent/din): 181/195
nării prin intermediul legilor, însă sistemul juridic
rămâne o ramură a administraţiei, fiind slab dezvoltat
faţă de orice fel de democraţie. Corupţie extinsă. Indexul corupţiei percepute (procent/din): 72/180
Alegerile: Alegerile au fost introduse în multe dintre
cele 930.000 de sate din China începând cu 1987,
iar mai recent în anumite oraşe. Cu toate acestea,
Notă: Pentru explicaţii şi surse ale scalelor şi indexurilor,
oficialii aleşi continuă să acţioneze sub supravegherea
vezi p. xvi. În toate cazurile, un scor şi o clasă 1 este „cea
partidului. Alegerile indirecte sunt obişnuite la
mai bună”.
niveluri înalte.
Partidele: Partidul Comunist Chinez (PCC) rămâne forţa politică dominantă.

REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ

(RPC) a atras interese vestice
considerabile de la începuturile
sale, din prima parte a secolului
al XXI-lea, ca o forţă puternică în
economia globală. Populaţia chineză
este deja cea mai numeroasă din
lume. Economia sa tot mai deschisă
a crescut de zece ori începând cu
1978 şi în anumite privinţe este deja
a doua ca mărime din lume; poate a
depăşit-o pe cea a Statelor Unite în
prima jumătate a actualului secol.
Ţara deja angajează aproximativ
o pătrime din muncitori la nivel
global, cu accent particular pus
pe manufactură şi asamblare.
Competitivitatea sa internaţională
a creat un surplus enorm de comerţ
cu SUA, permiţându-i Chinei să
depăşească Japonia în rolul său de
deţinătoare principală a obligaţi-
unilor guvernamentale ale SUA.
Deși rolul principal al industriei
chineze a fost acela de a servi ca
subcontractant ieftin al Vestului,
sofisticarea tehnologică în creştere
le permite multor producători ai săi
să ofere produse (dacă nu servicii)
de complexitate şi valoare crescută.
Intrarea ţării în Organizarea
Internațională a Comerţului în
2001 îi demonstrează caracterul
extern, tendinţă confirmată de
Jocurile Olimpice de succes şi
bine organizate la Beijing în
2008. Industrializarea din China
a solicitat importuri masive de
materiale neprelucrate, contribuind
la o creştere globală a preţurilor
produselor. Oamenii săi politici
dau dovadă de pragmatism în
importul de petrol de la alte
regimuri autoritare. Expansiunea
rapidă combinată cu o scală reală
înseamnă faptul că China este
un contribuitor considerabil
la schimbările climatice, fără a
deţine capacitatea de a conduce
un răspuns global. În toate aceste
cazuri, lumea înţelege înţelepciunea
observaţiei lui Napoleon din 1803:
„China este un gigant bolnăvicios
şi adormit. Dar când se va trezi,
lumea va tremura” (Safire, 1993).
Lecturi suplimentare: Dittmer şi Liu (2006), Hutton (2006), Saich (2004).
Pentru a înţelege China, este
necesar să îi cunoaştem diversitatea
internă. Între oraş şi mediul rural,
între zonele de coastă şi interior,
între partid şi popor, între bogaţi şi
săraci, între cei corupţi şi cei oneşti,
între învingători şi învinşi se află o
prăpastie masivă în creştere şi desta-
bilizatoare. Aceste inegalităţi au dus
la fluxuri enorme de populaţie de
la mediul rural la cel urban, creând
tensiuni atât în regiunile impor-
tatoare, cât şi în cele exportatoare.
Problemele de mediu aparente
în interiorul ţării includ poluarea
aerului, în special în oraşe, lipsa de
apă în nord, poluarea apei din cauza
gunoiului netratat, despădurirea,
eroziunea solului şi deşertificarea.
Până acum, conducătorii autoritari
chinezi au condus ţara spre transfor-
mare cu ingeniozitate şi dificultate.
Cu toate acestea, la sfârşitul primului
deceniu al secolului al XX-lea, impli-
caţiile politice ale acestor dificultăţi
interne rămân să fie stabilite.
 Guvernarea autoritară | 111

În Lumina Reflectoarelor
Guvernarea autoritară
în China
Istoria Chinei diferă fundamental
de cea a Statelor Unite unde limitele
puterii centrale au fost stabilite
în interiorul republicii şi de cea a
multor ţări vestice europene unde
restricţiile asupra puterii monarhice
au fost impuse treptat. Istoria politică
a Chinei este în întregime non-de-
mocratică. Astfel, faţă de Uniunea
Sovietică, Partidul Comunist Chinez
(PCC) a reuşit să înlăture politicile
comuniste ordeea88 todoxe fără a-şi
distruge controlul propriu asupra
puterii. După cum notează Dickson
(2007, p. 828), „China a devenit
un prim exemplu al modului în care
guvernele autoritare pot implica o
acţiune strategică pentru a supra-
vieţui pe termen nelimitat, în pofida
dezvoltării economice rapide”.
Aşadar, cum a fost posibil acest truc?
Partidul investeşte energie conside-
rabilă pentru a-şi păstra poziţia de
monopol. Cuprinzând aproape 70
de milioane de membri, partidul
rămâne o forţă de elită, suprave-
ghind guvernul, sistemul juridic şi
mass-media. Apartenenţa la partid
implică un angajament continuu
însă, în schimb, membrii asigură
acces la contacte, informaţii şi
patronaje necesare pentru obţinerea
puterii şi averii. Chiar şi în lipsa
unei ideologii, ambiţia continuă să
păstreze partidul unit.
Odată cu stabilizarea guvernării,
partidul a devenit mai puţin
intervenționist şi mai mult unul
de supraveghere. Acest rol revizuit
a permis o anumită expansiune
în activitatea altor instituţii. De
exemplu, Congresul Naţional al
Poporului rămâne slab, însă liderii
săi au obţinut un rol în susţinerea
reformei. În mod similar, a început
să apară noţiunea unei sfere legale
distincte. Sistemul judiciar imatur
continuă să aprobe execuţiile
publice, însă în prezent domină
un proiect de lege de „legalitate
socialistă”.
Cu toate acestea, mass-media este
în continuare controlată îndea-
proape, cu aproximativ 30.000
de oficiali cenzurând accesul la
Internet pentru 100 de milioane
de utilizatori ai ţării. Membrii de
partid continuă să ocupe pozi-
ţii-cheie în toate instituţiile politice
majore, asigurând un mecanism
suplimentar de control.
„Invocarea continuă a valorilor socialiste într-o societate capitalistă în
creştere nu a făcut decât să adâncească cinismul, nepermiţând valorilor
socialiste şi celor capitaliste să câştige o poziţie fermă” (Wang, 2002, p. 3).
În sistemul politic mai larg,
reforma crucială a constat în
reducerea controlului central de
la Beijing. În comunităţile locale,
reţelele informale ale deţinăto-
rilor de putere determină „cine se
îmbogăţeşte primul”. Aceste alianţe
sunt compuse nu doar din bărbaţi
bine situaţi în partid, dar şi din
oficiali din birocraţie, guvernul
local şi armată. Oficialii locali pot
asigura afaceri favorabile – şi o fac
– cu contracte, teren, reglementări
favorabile, informaţie, provizii,
transport şi alte subvenţii (Breslin,
2004).
Aşadar, reforma politică şi econo-
mică nu implică în mod necesar o
mutare spre o economie de piaţă
care operează în cadru legal. În
prezent, reforma împuterniceşte
Lecturi suplimentare: Breslin (2004), Brodsgaard şi Yongnian (2006).
elitele locale să creeze o clasă de
afaceri sponsorizată de stat ai cărei
membri includ oficiali publici şi
membri de partid. În acest fel, cei
nou îmbogăţiţi rămân dependenţi
de sistemul politic şi nu urmăresc
transformarea sa.
Slăbirea controlului politic central
a dus la o explozie a corupţiei. În
noul mediu, angajaţii publici sunt
gata să recunoască oportunităţile de
a câştiga bani în plus faţă de poziţia
lor oficială.
În oraşul portuar, într-o escrocherie
de contrabandă responsabilă de
aproximativ 10% din importurile
totale de gazolină ale Chinei au
fost implicați un deputat impor-
tant, şeful vămii şi peste 100 de
alţi oficiali, dintre care şase au
fost condamnaţi la moarte după
ce planul a fost descoperit (Gong,
2002).
Este posibil ca aici să se afle
una dintre dilemele majore ale
partidului: acesta poate doar atrage
membri prin oferirea de oportu-
nităţi de dobândire a resurselor,
însă modalitatea dubioasă prin
care acestea sunt obţinute sporeşte
distanţa dintre partid şi societate.
Aşadar, la fel ca China, partidul va
înfrunta provocări considerabile
în anii următori. Perspectivele
sale depind de abilitatea sa de
a menţine creşterea economică
puternică şi o poziţie sporită a ţării
în ordinea globală.
112 | State şi regimuri
Chiar şi atunci când partidul unic porneşte
ca forţă independentă, poate fi capturat de către
un lider puternic. În Orientul Mijlociu, unde
partidele regimului autoritar au fost, în general,
mai semnificative decât cele din Africa, partidul
irakian Ba’ath reprezintă un exemplu al acestei
traiectorii în declin. Ba’ath a început ca un partid
pan-arab radical, secular, modernizator, cu organi-
zare celulară puternică. Acesta a reprezentat cadrul
în care Saddam Hussein a ajuns la putere. Însă
în cele din urmă Saddam şi-a marcat autoritatea
asupra partidului, construind ceea ce a devenit în
parte un despotism personal. Autoritatea sa a fost
demonstrată în cadrul unei convenţii de partid
din 1979, când a citit cu voce tare numele poten-
ţialilor opozanţi şi, în timp ce făcea acest lucru,
ordona ca fiecare să fie luat în parte şi împuşcat.
La sfârşitul întâlnirii, într-un discurs acompaniat
de aplauze servile, liderul i-a felicitat pe cei rămaşi
pentru loialitatea lor trecută şi viitoare.
Egiptul este, poate, un exemplu mai tipic
al rolului pasiv pe care îl poate juca un partid
dominant în regimurile autoritare non-comuniste.
Partidul Naţional Democratic (PND) este parte
dintr-o structură de putere stabilită şi osificată,
bazată pe o președinţie puternică şi pe o biro-
craţie extinsă. În acest cadru, PND este partenerul
inferior: „PND a eşuat în a servi ca o modalitate
eficientă de recrutare a candidaţilor în cadrul
elitei. Mai degrabă, persoanele care deja au reuşit,
tind să se alăture partidului pentru a-şi consolida
poziţiile” (Lesch, 2004, p. 600). Prin legăturile
sale apropiate cu statul, PND este o arenă pentru
carierele politice şi de afaceri suplimentare, însă nu
o forţă politică majoră. Cazul egiptean confirmă
astfel valoarea distingerii dintre actori şi arene. Un
partid „dominant” dintr-un stat autoritar poate fi
doar o arenă în cadrul căreia grupuri de elită parti-
culare îşi exprimă şi îşi perpetuează controlul.
Preşedinţii
Până acum am întâlnit deja, în acest capitol, câţiva
preşedinţi puternici, însă puterea lor a derivat
dintr-o sursă externă biroului executiv: dintr-o
monarhie, din partidul comunist sau chiar din
familia proprie a conducătorului. Dar bineînţeles,
funcţia preşedintelui (sau, mai rar, cea a prim-mi-
nistrului) poate reprezenta în sine baza puterii.
Chiar dacă autoritatea începe altundeva, un preşe-
dintele dintr-un sistem autoritar ocupă o poziţie
unică, deţinând o vizibilitate care poate fi investită
într-o încercare de a-şi transfera autoritatea asupra
postului său propriu, în mod tipic prin stabilirea
unei relaţii directe prin mass media cu oamenii pe
care îi conduce. Atunci când postul prezidenţial a
devenit în sine baza puterii, putem vorbi despre
forma prezidenţială a guvernării autoritare.
Este adevărat faptul că o președinţie conţine,
de obicei, un element puternic de guvernare perso-
nală. Cu toate acestea, în opoziţie cu un despotism
personal, autoritatea aceasta rămâne bazată pe un
post specific, care este posibil să supravieţuiască obli-
gatoriu. Formatul este mai mult instituţional şi astfel
mai potrivit pentru societăţile mari şi complexe.
Concentrarea rapidă a puterilor în mâinile
preşedintelui este un proces obișnuit în America
Latină, proces cunoscut sub denumirea de auto-
golpe. În mod obişnuit, preşedintele declară o
situaţie de urgenţă, înlătură interzicerea realegerii
şi îşi extinde puterile pentru a guverna prin decret.
În lovitura de stat peruviană din 1992, Preşedintele
Alberto Fujimori a suspendat constituţia, sistemul
judiciar şi Congresul înainte de a introduce o nouă
constituţie (pe urmă ratificată prin referendum) care
îi permitea realegerea. Fujimori nu a dus lipsă de
susținere personală; a fost ales în anii 1995 şi 2000,
dar a demisionat în 2000 ca urmare a acuzaţiilor
de corupţie (Carriun, 2006). Dictatura de influenţă
fascistă stabilită de preşedintele Getulio Vargas în
Brazilia în 1937 este un alt exemplu de autogolpe.
Deşi conceptul de autogolpe este de origine lati-
no-americană, exemple pot fi găsite și altundeva, în
special dacă noţiunea este extinsă pentru a include
centralizarea puternică a puterii. Uzbekistan este un
caz clar şi semnificativ. Fiind cea mai mare dintre
republicile asiatice centrale, Uzbekistan a făcut parte
din Uniunea Sovietică până la prăbuşirea comunis-
mului, devenind un stat independent în anul 1991.
Politica ţării este dominată de Islam Karimov, un
fost prim-secretar al Partidului Comunist Uzbek. De
fapt, stabilirea dictaturii lui Karimov în Uzbekistan
a reprezentat o lovitură de stat împotriva partidului
pe care îl condusese. În 1994, Karimov s-a retras
din partidul comunist succesor, susţinând că doar
un şef de stat non-partizan poate garanta stabilitatea
constituţională. Prin această decizie, el a produs o
schimbare treptată în natura guvernării autoritare în
ţara sa: de la un regim bazat pe partid la unul bazat
pe președinte.
Autogolpe (lovitură de stat proprie) este o „lovitură
de stat lansată de şeful executiv pentru a-şi extinde
controlul asupra sistemului politic într-o manieră
extra-constituţională” (Farcau, 1994, p. 2).

Pentru a anticipa apariţia opoziţiei, Karimov
concediază, în mod regulat, miniştrii şi înlocuieşte
liderii regionali. Acesta menţine un control strâns
asupra mass-mediei, foloseşte o instituţie tradi-
ţională de guvernare locală (mahalla) ca instru-
ment de control social şi se bazează pe Serviciul
Securităţii Naţionale pentru supraveghere. Ca și
alţi lideri ai regimurilor seculare din societăţile
islamice, Karimov a căutat să prevină transfor-
marea moscheii într-o locaţie de opoziţie expli-
cită. Acesta a interzis partidele bazate pe consi-
derente religioase sau etnice. Agitaţia regimului
faţă de opoziţia islamică a fost demonstrată prin
masacrul său fără discernământ a sute de mani-
festanţi musulmani la Andijan în 2005. Karimov
menţine, de asemenea, un gulag infam la Jaslyk,
loc cunoscut ca închisoarea celor care nu se mai
întorc, unde un deţinut musulman a fost fiert
până la moarte (Khatchadourian, 2004).
Deşi există elemente de despotism personal în
guvernarea lui Karimov, puterea sa este bazată, în
primul rând, pe președinţie. Melvin (2000, p. 34)
oferă un rezumat:
Ca rezultat al schimbării politice apărute odată
cu independenţa, în Uzbekistan a fost stabilit
un sistem de guvernare al unei singure persoane.
Preşedintele se bucură de puteri extinse, incluzând
numirile, este poziționat în vârful unui sistem de
putere executivă care se aplică în întreaga ţară,
subordonând efectiv toate aspectele vieţii politice
la elementele sale. Preşedintele ia toate deciziile
majore şi minore.
Forţele armate
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, guvernul
militar a devenit o formă importantă de guver-
nare autoritară în Africa, America Latină şi părţi
din Asia. În majoritatea cazurilor, generalii s-au
retras acum în cazarmele lor, iar lovituri militare,
O lovitură de stat militară (sau puci) este o
acaparare a puterii politice de către forţele
armate sau secţiunile sale. Cu toate că termenul
implică imagini ale unei capturi de putere
violente şi nedorite împotriva conducătorilor
civili, multe lovituri de stat care au înlocuit un
regim militar cu un altul au însemnat pierderi de
vieți reduse sau neexistente; şi erau mai mult sau
mai puţin invitate de conducătorii anteriori.
Guvernarea autoritară | 113
precum cele din statele Africii de Vest, Guineea
şi Mauritania, au devenit sporadice. În prezent,
loviturile de stat – atunci când au loc – sunt mai
probabil să fie susţinute din umbră decât conduse
de către forţele armate. Cu toate acestea, există
un număr de guverne militare, incluzând regimul
represiv din Burma.
Cu toate că guvernele militare au împărţit
secolul al XX-lea între dictaturile comuniste şi
fasciste, contrastele dintre guvernarea militară şi
cea totalitară sunt puternice. Majoritatea lovitu-
rilor de stat militare au apărut mai târziu în acest
secol, mai exact între anii 1960 şi 1980; în mod
semnificativ, ele s-au desfăşurat în ţările post-co-
loniale unde statul nu a cunoscut dezvoltarea din
Europa. Africa sub-sahariană a fost arena princi-
pală, cu 68 de lovituri de stat – incluzând multe
contra-lovituri împotriva guvernelor militare exis-
tente – între anii 1963 şi 1987 (Magyar, 1992). În
timp ce partidele fasciste şi comuniste au căutat să
exploateze puterea statului modern, multe lovituri
de stat militare (în special în ţările africane mai
mici) au fost posibile tocmai pentru că statul a
rămas simplu şi subdezvoltat. Un general ambiţios
avea nevoie de câteva tancuri conduse de o mână
de ofiţeri nemulţumiţi pentru a acapara palatul
prezidenţial şi staţia radio.
De ce s-au acumulat loviturile de stat în aceste
decenii de după război? Războiul Rece a fost cheia.
În această perioadă, Statele Unite şi Uniunea
Sovietică erau mai preocupate de situaţia globală
decât de modul în care se guvernau ţările parte-
nere. Astfel, generalii suverani puteau supravieţui
prin susținerea politică, economică şi militară a
unei superputeri chiar dacă duceau lipsă de susți-
nere în ţara lor.
Forma instituţională a unui regim militar este
junta (consiliul), un mic grup format dintr-un
lider al fiecărei ramuri a forţelor armate. În cadrul
acestei structuri, un bărbat puternic apare întot-
deauna ca figură dominantă. De exemplu, în
Chile, după lovitura de stat din 1973, generalul
Augusto Pinochet a acţionat personal ca un şef
executiv în cadrul unei junte clasice formate din
patru membri reprezentând armata, flota, forţele
aeriene şi poliţia naţională. Acesta şi-a întărit
curând dominaţia, devenind preşedintele ţării în
anul 1974 şi rămânând în funcție până în 1990.
Mulţi conducători militari acaparează posturi
civile, îmbinând autoritatea militară cu cea
politică. De exemplu, colonelul Ghadaffi a obţinut
puterea printr-o lovitură de stat în Libia în 1969,
114 | State şi regimuri
dar este acceptat în prezent ca lider naţional – în
pofida faptului că nu ocupă nicio poziţie oficială.
Aceste tranziţii spre un statut mai civil pot fi reale
sau doar pentru prezentare; în fiecare caz, forţele
armate rămân un actor politic semnificativ.
Aşa cum guvernele militare au prosperat în
timpul Războiului Rece, aşa au decăzut după
terminarea sa. În anii ’90, generalii suverani nu se
mai puteau baza pe superputerea lor sponsor; în
schimb, condiţionalitatea câștiga teren. Ajutorul
şi asistenţa tehnică s-au îndreptat înspre regi-
murile civile care adoptau forme democratice şi
care ofereau cel puţin câteva angajamente faţă de
drepturile civile. În plus, multe regimuri militare
au descoperit faptul că guvernarea era o sarcină
complexă pentru care armata fusese slab pregătită;
mulţi generali suverani începeau să tânjească după
simplitatea vieţii din cazarme. Ultimii generali
latino-americani erau activi prin 1993; de atunci,
loviturile de stat au fost afaceri de scurtă durată,
limitate la ţări mici din regiune (Figura 6.1).
Care este moştenirea guvernării militare pentru
liderii civili din prezent? Aceasta este departe de a
fi una uniformă; cu cât este mai puternică poziţia
guvernului militar când părăseşte postul, cu atât
este mai bună înțelegerea pe care o poate negocia
pentru ordinea post-autoritară. Cu toate acestea,
Aguero (2004, p. 252) notează că „în nicio ţară
dintre cele luate în discuție [în America Latină
post-militară] modelele perioadelor anterioare
de guvernare democratică nu erau reproduse în
noile democraţii”. Mai degrabă, multe dintre noile
regimuri erau caracterizate prin defecte de naştere
odioase care au continuat să se accentueze, cu toate
că noua ordine s-a maturizat.
Problema principală a fost aceea că perioa-
dele lungi de guvernare ale armatei au condus la
o combinare între puterea civilă şi cea militară. În
multe ţări din America Latină, ofiţerii vârstnici
s-au obişnuit cu astfel de privilegii precum locuri
garantate în cabinet, un nivel ridicat de cheltuieli
militare, control unic al agenţiilor de securitate,
profit personal din contractele de apărare, scutire
de justiţie civilă şi un rol formal ca responsabili al
securităţii interne. Sfârşitul guvernului militar nu
a însemnat sfârşitul acestor deformări. Într-adevăr,
câteva dintre aceste privilegii au fost înrădăci-
nate înainte ca suveranii militari să fie convinşi să
renunţe la ocupaţia lor asupra statului.
Chile ilustrează dificultăţile unei degajări
totale. Înainte de a înapoia puterea civililor, gene-
ralul Pinochet s-a asigurat de faptul că o nouă
constituţie va aproba în 1980 o autonomie militară
sigură. Forţelor armate li s-a garantat scutirea de
la acuzare în tribunalele civile, li s-au oferit locuri
garantate în Senat şi şi-au păstrat statutul ca
responsabile de „ordinea instituţională” şi de „secu-
ritatea naţională”. În mod similar, forţelor armate
ale Ecuadorului li s-au garantat 15% din venitu-
rile ţării provenite din petrol până în 2010. Astfel
de tranziţii dependente, caracteristice Americii
Latine, au ajutat la trecerea înspre o democraţie
post-militară, dar care i-au slăbit, în acelaşi timp,
intensitatea. Odată ce perioada guvernării militare
dispare în istorie, se risipesc și unele dintre aceste
condiţii, însă fără îndoială ele au lăsat o moștenire
dificilă pentru noile democraţii.
În lumea contemporană, Burma reprezintă unul
dintre puţinele exemple de guvern militar. Această
ţară săracă din Asia de Sud-Est a trecut printr-o
guvernare militară virtual continuă începând cu
1962, când generalul Ne Win a stabilit o dictatură
prezidenţială, urmând o politică dominată de stat.
Atunci când alegerile din 1990 au fost câştigate
de Liga Naţională pentru Democraţie a lui Aung
San Suu Kyi, militarii nu le-au acordat atenţie. Din
1989, Aung San Suu Kyi a fost persecutată de regim
la arest la domiciliu pentru perioade îndelungate.
În alte locuri, influenţa militară este exercitată
asupra regimurilor civile – cel puţin din punct de
vedere nominal. De exemplu, în Pakistan, armata
se consideră un gardian al interesului naţional,
apărând ţara împotriva politicienilor corupţi. De la
independenţa din 1947, patru regimuri militare au
condus Pakistanul cu toate că regimul actual este
unul civil ca urmare a înlăturării generalului Pervez
Musharraf din funcţia de preşedinte în 2008.
Algeria reprezintă un exemplu suplimentar
de influenţă militară puternică asupra guver-
nului civil: „fiecare stat are o armată, însă în
Algeria, armata are un stat” (Harbi, citat în
Bellin, 2005, p. 26). Armata, statul şi partidul
conducător cuprind o elită puternică („les deci-
deurs”, „le pouvoir”), antrenată în fioroasa luptă
naţionalistă împotriva Franţei. În momentul în
care opoziţia islamică a acestei elite a repurtat o
victorie strălucită în alegerile din 1991, armata
a anulat rezultatele, instalând în anul următor
un nou Consiliu Înalt de Stat format din cinci
membri. Odată ce opoziţia islamică a fost
cucerită prin forţă, statul poate asigura acum
mai multă autonomie, având în vedere apariţia
unei noi generaţii de ofiţeri militari, departe de
amintirile luptei de eliberare.

Figura 6.1 Sfârşitul guvernării militare în America Latină
Ecuador Peru Bolivia Argentina Brazilia
Uruguay
1979 1980 1982 1983 1985
Alternativ, forţele militare pot înlocui un
lider civil cu un altul, mai degrabă decât acapa-
rând funcţia în mod direct şi personal. Criza din
Honduras din 2009 este un exemplu recent. În
contextul unei dispute referitoare la revizuirea
constituţiei, soldaţii l-au arestat pe Preşedintele
Manuel Zelaya (aflat în pijamale) şi l-au izgonit
din ţară. Roberto Micheletti, următorul din linia
prezidenţială de succesiune, a fost numit ca preşe-
dinte în aceeaşi zi. Intervenţia militară a fost mai
puţin violentă decât poate implica descrierea
sa; în completare la schimbările de conducere,
libertăţile civile au fost întrerupte, iar trupele au
patrulat pe străzi. Cu toate acestea, acestor eveni-
mente le-a lipsit o lovitură de stat puternică, acest
lucru reflectând, în sine, schimbările de atitudine
ale guvernării militare directe înăuntrul şi în afara
Americii Latine.
Liderii religioşi
Guvernarea de către liderii religioşi reprezintă forma
noastră finală – şi cea mai rară – de guvernare autori-
tară. O societate religioasă este un lucru; un guvern
cleric este cu totul altul. Chiar şi ţările musulmane
separă, în mod tipic, conducerea religioasă de cea
militară în cadrul unui context al unui angajament
total faţă de Islam. Într-adevăr, în mare parte din
Orientul Mijlociu, moscheea a devenit o sursă de
opoziţie faţă de suveranii autoritari, o despărţire
care nu ar fi fost posibilă în cazul în care conducerea
religioasă şi cea civilă ar aparţine aceleiaşi persoane.
Cel puţin de la prăbușirea regimului taliban
din Afganistan, Republica Islamică a Iranului,
persică, dar non-arabă, stă ca un unic exemplu
de teocraţie constituţională. Chiar şi aici, guver-
narea unui lider religios (ayatolah sau mulah)
deţine legitimitate limitată, în special printre
tineri şi cetățenii educaţi. Protestele publice care
au contestat rezultatul alegerilor prezidenţiale din
Guvernarea autoritară | 115
Surinam Chile Paraguay
1987 1990 1993
2009 au confirmat nu doar o sursă de nemulţu-
mire populară, ci şi dezacorduri între reformatori
şi conservatori în cadrul elitei conducătoare.
Teocraţia reprezintă guvernarea de către liderii
religioşi. De exemplu, în Israelul antic, legile lui
Dumnezeu erau prezentate şi aplicate de către
oamenii sfinţi. Cu toate că majoritatea ţărilor
musulmane separă rolurile religioase şi politice,
regimul stabilit în Iran după înlăturarea Shah-ului
în 1979 este un exemplu recent de teocraţie.
Teocraţia din Iran a fost un urmaş al revo-
luţiei din 1979, ultima mare insurecţie a seco-
lului al XX-lea. În această revoluţie, Ayatollahul
Khomeini, un cleric de 76 de ani adept al funda-
mentalismului islamic, l-a răsturnat pe Shah-ul
pro-vestic al Iranului. Revoluţionarii au pledat
pentru o republică tradiţională islamică, liberă de
dominaţia străină; „nici Estul, nici Vestul” a fost
sloganul (Martin, 2003). Prin putere, ayatolahii au
creat un stat islamic unic în care au guvernat direct
şi nu prin supravegherea conducătorilor seculari.
Constituţia postrevoluţionară a Iranului a
încorporat un preşedinte şi o Adunare direct aleşi.
Însă puterea reală se află în mâinile clericilor, expri-
mată în parte printr-un Consiliu al Gardienilor
format din 12 membri, care se asigură că toate
proiectele de lege şi candidaţii se conformează legii
islamice. Prin impunerea strictă a codurilor tradi-
ţionale, dominate de bărbaţi, ayatollahul pătrunde
în societate într-o manieră care aminteşte de regi-
murile totalitare. Ministerul de Interne continuă
să apeleze la folosirea extinsă a informatorilor, în
timp ce statul apelează la arestări arbitrare şi chiar
asasinări, ca forme de control prin teroare.
Ca multe alte regimuri autoritare, conducătorii
Iranului nu oferă nicio direcţie clară referitoare la
probleme practice precum dezvoltarea economică,
politica monetară şi comerţul maritim (Chehabi,
116 | State şi regimuri
2001). Prin urmare, conducerea ayatollahilor nu a
reuşit să lanseze creşterea economică chiar şi într-o
ţară scăldată în venituri provenite din petrol. În
schimb, clericii s-au îmbogăţit prin stabilirea
bonyadelor – trusturi „caritabile” scutite de taxe
– pentru beneficiul lor personal. Aceste fundaţii
monopolizează multe sectoare ale unei economii
ineficiente şi dominate de stat. De la moartea lui
Khomeini în 1989, instituţia teocratică a Iranului
a fost formată din facţiuni competitive formate
din bărbaţi de vârstă medie și înaintată care au
exploatat moştenirea revoluţionară într-un efort
de succes de a dobândi şi a reţine putere şi avere.
Nu exista niciun partid sau familie regală puternică
pentru a impune direcţii asupra acestor elemente
(Keshavarzian, 2005).
În mod obișnuit, într-o ţară în care vârsta medie
este de doar 26 de ani (comparativ cu 37 în SUA),
guvernarea de către această elită teocratică a inten-
sificat diferenţele de vârstă. Oamenii tineri bine
educaţi, incluzând multe femei deţinătoare de titluri
academice, sunt iritaţi de restricţiile impuse de o insti-
tuţie religioasă ipocrită. „Scriu pe acest blog pentru a
putea striga, plânge şi râde şi face lucrurile pe care mi
le-au luat în Iran astăzi”, a scris Lolivashe în blog-ul
ei în 2004 (Alavi, 2005). Tinerii folosesc Internetul,
televiziunea prin satelit şi telefoanele mobile pentru
a opri cenzura oficială, cu un anumit risc. Pentru a
se distanţa faţă de regim, ei urmează imagini vestice
precum Mariah Carey – care pierduseră deja demult
credibilitate în Vest. Această afirmare a libertăţii nu
este neapărat înrădăcinată într-un mediu secular;
mai degrabă, ea reflectă opoziţia faţă de reprimarea
culturală impusă de o conducere religioasă căreia,
asemenea multor conducători autoritari, îi lipseşte o
viziune pozitivă referitoare la viitorul ţării.
 Guvernarea autoritară | 117

Surse de
Surse bibliografice pentru Capitolul 6
cercetare
Pasul următor Brooker (2009) este o sursă cuprinzătoare asupra regimurilor autoritare.

Lecturi Linz (1975) este un ghid influent şi detaliat al guvernării autoritare, în

timp ce Palmer (2003) adoptă o abordare mai practică, aşa cum îi spune
suplimentare titlul, Breaking the Real Axis of Evil: How to Oust the World’s Last Dictators
by 2025. Pentru autoritarismul de secol douăzeci vezi, în mod specific,
Perlmutter (1981, 1997). Chehabi şi Linz (1998) examinează despotismul
personal. Pentru conducerea militară, puteţi considera lucrarea lui Howe
(2001) pentru Africa, Cottey et al. (2003) pentru Europa de Est şi Silva
(2001) pentru America Latină. Posusney şi Angrist (2005) reprezintă o
colecţie excelentă a persistenţei autoritare în Orientul Mijlociu. Pentru
China, Saich (2004) este un ghid al statelor post-comuste. Pentru moşte-
nirile autoritare, vezi Hite şi Cesarini (2004) pentru America Latină şi
Elster et al. (1998) pentru statele post-comuniste.

Surse on-line Guvernul Central al Poporului al Republicii Poporului din China

Website-ul guvernului chinez
http://english.gov.cn

Dictatorul Lunii
Galeria unui ştrengar
http://www.dictatorofthemonth.com/English/English_welcome.htm

Arhiva Marxistă de Internet

Fundalul gândirii marxiste
http://www.marxists.org/

Transparency International
Se concentrează pe corupţie, care acoperă parţial guvernarea autoritară
http://www.transparency.org/
Partea a III-a
MOBILIZAREA POLITICĂ

Capitolul 7. Cultura În această parte examinăm mecanismele prin care

politică societatea influenţează guvernarea şi prin care oamenii
sunt atraşi în procesul politic. Începem, în capitolul
Capitolul 8. Comunicarea
politică 7, cu cultura politică, unde examinăm valorile pe care
oamenii le aduc prin angajarea lor politică. Capitolul
Capitolul 9. Participarea 8 discută rolul comunicării în politică, în timp ce
politică capitolul 9 examinează cum şi în ce măsură participă
cetăţenii în politica non-electorală. Restul capitolelor
Capitolul 10. Alegeri şi
alegători
din această parte examinează mecanismele specifice
prin care societatea sau elemente din cadrul acesteia
Capitolul 11. Partide influenţează procesul politic: alegeri şi alegători (cap.
politice 10), partide politice (cap. 11) şi grupuri de interese
(cap. 12).
Capitolul 12. Grupuri de Această parte vă permite să:
interese

 Înţelegeţi rolul culturii politice şi al comunicării în

politică
 Apreciaţi felul în care oamenii participă (dacă
participă) în politică
 Conştientizaţi semnificaţia alegerilor, partidelor şi
a grupurilor de interese ca punţi de legătură între
societate şi guvern

119
Capitolul 7
Cultura politică
Studierea culturii politice
Încredere politică şi capital
social
Analiză generaţională şi
postmaterialism
Cultura politică în statele
autoritare
Cultura politică în democra-
ţiile neliberale
Cultura politică a elitelor
Ciocnirea civilizaţiilor
Resurse de învăţare
C
ultura este definită de UNESCO (2002) drept un set de trăsături
spirituale, intelectuale şi emoţionale ale societăţii sau ale unui grup
social. Aceasta cuprinde, pe lângă artă şi literatură, stiluri de viaţă,
modalităţi de convieţuire, sisteme de valori, tradiţii şi credinţe. Cu alte
cuvinte, cultura este o caracteristică specific umană, dând expresie naturii
noastre de fiinţe umane conştiente. Spre deosebire de natură (cu care este
adesea pusă în antiteză), cultura implică valori, simboluri, semnificaţii şi
aşteptări. Ne spune cine suntem, ce este important pentru noi şi cum ar
trebui să ne comportăm.
Deşi de obicei putem identifica temele majore din cultura politică
a unei naţiuni, trebuie să admitem că orice ţară include un număr de
grupuri sociale distincte din punct de vedere cultural. Rezultatul poate
fi o cultură naţională cu una sau mai multe subculturi sau chiar o soci-
etate multiculturală. În orice caz, culturile nu se suprapun întotdeauna
peste frontierele unui stat.
O definiţie a culturii politice se îndepărtează uşor de această
descriere a „culturii”. Termenul se referă la ansamblul de tipare,
credinţe, atitudini şi valori dintr-o societate cu privire la sistemul
politic. Conceptul poate fi comparat cu cel de ideologie politică.
Cultura politică este o noţiune mai largă, mai difuză şi mai larg apli-
cabilă. Dacă ideologia se referă la un sistem explicit de idei, cultura
politică este mai apropiată de noţiunea lui Linz de „mentalităţi”:
„moduri de a gândi şi a simţi, mai mult emoţionale decât raţionale,
care oferă modalităţi necodificate de a reacţiona în anumite situaţii”
(Linz, 1975, p. 162). Odată cu decăderea ideologiei, cultura politică
oferă un mijloc important pentru înţelegerea rolului credinţelor şi
atitudinilor în politică.
Cultura politică poate fi văzută nu numai ca un aspect al politicii,
ci şi ca o întreagă abordare a ştiinţei politice (Ross, 2009). În acest
sens, cultura politică se leagă de abordarea interpretativă discutată în
capitolul 2, deşi cea mai mare parte a cercetărilor la care facem referire
în acest capitol este de fapt realizată pe baza unui cadru comportamen-
talist. În orice caz, putem pune în antiteză analiza culturală cu abor-
darea structurală examinată în capitolul 2. Dacă accentul pe structură
implică o preocupare pentru interesele obiective, de bază, abordarea
culturală pune accent pe importanţa valorilor şi semnificaţiilor simbo-
lice ale comportamentului politic.
Cultura politică denotă suma valorilor, sentimentelor şi cunoştinţelor
fundamentale care dau formă şi substanţă proceselor politice (Pye,
1925, p. 965). Aceasta poate fi înţeleasă fie ca sumă a atitudinilor
individuale, fie ca un atribut – cultura – al unui grup, care dă acţiunii
politice un sens comun.
121
122 | Mobilizarea politică
Studierea culturii politice
Cultura politică este apanajul aproape natural al
comparativiştilor. Studiind şi mai ales vizitând o
altă ţară pentru prima dată, suntem în mod natural
captaţi de diferenţele dintre cultura acesteia şi a
noastră. Mai mult, Gabriel Almond, părintele
studiilor moderne de cultură politică, pretinde că
sentimentele şi mentalităţile pe care le observăm
pot fi o forţă independentă în viaţa politică:
„Valorile, sentimentele şi credinţele politice nu
sunt doar o reflecţie a structurii sociale şi politice...
conţinutul politic al minţilor cetăţenilor şi al
elitelor politice este mai complex, mai persistent
şi mai autonom decât o sugerează marxismul sau
liberalismul (1993, p. 14).
Totuşi, este periculos – chiar seducător – de
uşor să utilizăm contrastele culturale ca explicaţie
pentru diferenţele politice. Pe de altă parte, cultura
poate influenţa felul în care se joacă jocul politic
– ritualurile, mişcările/ acţiunile, limbajul – fără a
afecta neapărat conţinutul politicii. Conflictele de
grup şi de clasă pot fundamenta politica, chiar dacă
maniera în care acestea sunt exprimate în fiecare
dintre culturile locale diferă.
Mai mult, cultura dominantă – aşa cum este
ea exprimată în mass-media naţională căreia îi este
expus cetățeanul – poate reflecta doar valorile elitelor
politice. Cel mai puternic caută în mod natural să
invalideze inegalităţile de putere, iar cel mai bogat
caută întotdeauna să legitimeze sistemul economic
care îi aduce beneficii. Dincolo de acest discurs
dominant, însă mai puţin vizibil pentru observa-
torul superficial, putem identifica adesea straturi de
cinism şi opoziţie faţă de cultura preeminentă.
Astfel, comentând asupra structurii de clasă
din Anglia secolului al XIX-lea, colaboratorul
lui Marx, Friedrich Engels (1820–95), arăta că
muncitorii au devenit „o rasă cu totul aparte” faţă
de proprietarii care îi angajaseră:
Muncitorii vorbesc alte dialecte, au alte gânduri
şi idei, alte obiceiuri şi principii morale, o religie
şi o politică diferite de ale burgheziei. Astfel,
există două naţiuni radical distincte, într-atât de
distincte pe cât pot să le ilustreze conflictele de
clasă” (Engels, 1844, p. 124).
Putem ilustra aceste aspecte făcând apel la
studiul clasic al lui Almond şi Verba – Cultura
civică (1963). În această carte, autorii caută să
identifice cultura politică în interiorul căreia este
cel mai probabil să se dezvolte şi să se consolideze
o democraţie liberală. Investigaţia lor fundamen-
tală a devenit în ştiinţele politice un echivalent al
încercării lui Weber (1905) de a descoperi sursele
culturale ale capitalismului modern. Dacă Weber
a localizat spiritul capitalist în valorile protestante,
Almond şi Verba au găsit sursa unei democraţii
stabile în ceea ce au numit cultură civică:
Într-o cultură civică, mulţi cetăţeni sunt activi în
politică, însă o minoritate pasivă serveşte la stabili-
zarea sistemului, împiedicându-l să se suprasolicite.
Mai mult, participanţii nu sunt atât de implicaţi
încât să refuze acceptarea deciziilor cu care sunt în
dezacord. Astfel, cultura civică rezolvă tensiunea
dintre controlul popular şi guvernare eficientă în
cadrul democraţiilor: le permite cetăţenilor să aibă
influenţă, dar şi guvernului să aibă flexibilitate.
Reflectând asupra democraţiei liberale, este mai
uşor să presupunem că oamenii cu atitudini parti-
cipative formează armata de cetăţeni model ai unui
sistem stabil. Aproape toată lumea îşi imaginează că
un sistem politic sănătos este unul în care cetăţenii
cred că pot să contribuie şi că sunt afectaţi de deci-
ziile guvernului. Însă ceea ce face interesant studiul
lui Almond şi Verba este tocmai faptul că ei resping
această afirmaţie. Aceşti autori afirmă că democraţia
se va dovedi mult mai stabilă în societăţile în care
sunt prezente mai multe culturi, amestecate în ceea
ce ei numesc „cultură civică”. Condiţia ideală pentru
democraţie, sugerează aceşti autori, apare atunci
când atitudinile care generează niveluri scăzute de
participare oferă materialul pentru o cultură în mod
esenţial participativă.
Înarmaţi cu această teorie, autorii îşi propun
să descopere care dintre ţările la care se referă
studiul lor se situează cel mai aproape de propria
lor concepţie despre cultura civică. În 1959 şi
1960 au condus ample sondaje în SUA, Marea
Britanie, Mexic şi Germania de Vest. Metoda lor
de cercetare a incorporat o viziune asupra culturii
politice ca fiind suma atitudinilor individuale din
interiorul fiecărei naţiuni. Dintre ţările investi-
gate, Marea Britanie şi, într-o mai mică măsură,
Statele Unite s-au situat cel mai aproape de idealul
civic. În ambele state, cetăţenii simţeau că pot să
influenţeze guvernul, însă adesea preferau să nu
o facă, conferind astfel guvernului flexibilitatea
de care avea nevoie. Din contră, culturile politice
din Italia, Mexic sau Germania de Vest deviau în
diferite feluri de la ipoteza autorilor.

Ca cercetare cu un grad ridicat de originalitate,
studiul lui Almond şi Verba a atras o atenţie conside-
rabilă (Barry, 1988). În particular, două poziţii critice
au subliniat limitările conceptului de cultură civică.
În primul rând, criticii au subliniat că noţiunea
de cultură civică naţională în ansamblul său este
inerent vagă şi că autorii ar fi trebuit să se concen-
treze mai mult pe subculturile de rasă şi de clasă.
Dacă ar fi procedat astfel, sugerează Macpherson
(1977, p. 88), ar fi descoperit că cei care participă fac
parte prioritar din clasa mijlocie educată, în timp ce
clasa muncitoare mai puţin educată este mai puţin
angajată în politica formală. Criticii au susţinut că
o cultură civică este pur şi simplu reformularea mai
sănătoasă a principiului claselor.
În al doilea rând, criticii arată că Almond şi
Verba nu reuşesc să ofere o descriere detaliată
a originii şi evoluţiei culturii politice. Cultura
politică este mai degrabă luată ca atare, ridicând
suspiciunea că acest concept este puţin mai mult
decât o reafirmare sofisticată a asumpţiilor simp-
liste cu privire la caracterul naţional. În plus,
autorii s-au referit iniţial prea puţin la evoluţia
culturii politice de-a lungul timpului, un subiect
care – aşa cum vom vedea – caracterizează mare
parte din discuţiile ulterioare pe această temă,
chiar şi în Germania. În spatele acestor critici se
situează ideea că o cultură politică a unei ţări nu
ar trebui privită ca fiind fixă şi stabilă, ci mai mult
ca o entitate dinamică cel puţin parţial influenţată
de funcţionarea politicii în sine. Aşa cum vom
vedea în secţiunea următoare, această poziţie a fost
confirmată de cercetările ulterioare.
Încredere politică şi
capital social
Vremurile se schimbă. În jumătatea de secol care a
urmat studiului realizat de Almond şi Verba, multe
democraţii s-au scăldat în ape tulburi: Vietnamul şi
activismul studenţesc din anii ’60, criza petrolului
din anii ’70, mişcările antinucleare şi ecologiste
ale anilor ’80, privatizările şi diminuarea statului
bunăstării din anii ’90 şi terorismul anilor 2000.
Aşa cum notau Almond şi Verba (1980) într-o
versiune îmbunătăţită a studiului lor original,
astfel de evenimente îşi lasă amprenta asupra
culturilor politice din Vest. Cercetări mai recente
din acest domeniu s-au concentrat pe întrebarea
dacă democraţiile liberale au suferit un declin în
ceea ce privește încrederea politică şi socială. În
general, răspunsul este că acest lucru s-a întâmplat,
Cultura politică | 123
deşi declinul se concentrează pe încrederea publi-
cului în performanţa instituţiilor democratice mai
degrabă decât pe principiul democratic în sine.
Într-un studiu comparativ, Norris (1999a,
p. 20) a concluzionat că încrederea publică de
ansamblu în instituţii precum parlamentul, funcţi-
onarii publici şi forţele armate a scăzut între 1981
şi 1991 în fiecare dintre cele 17 ţări pe care le-a
examinat. La fel de îngrijorător, alte studii arată că
publicul european îşi investeşte mai puţin încre-
derea în agenţi de reprezentare precum partidele
decât în forţele legii şi ordinii, precum armata sau
poliţia (Inoguchi, 2002). Totuşi, deşi alegătorii au
devenit oarecum cinici cu privire la funcţionarea
democraţiei, suportul pentru principiul acesteia
rămâne răspândit chiar şi printre democraţii dezi-
luzionaţi ai zilei. Valorile democratice se bucură de
o acceptare largă în cadrul democraţiilor liberale
la nivel de ideal; însă, în acelaşi timp, cetăţenii au
devenit mai critici cu privire la acţiunile principa-
lelor instituţii ale democraţiei reprezentative.
Statele Unite ilustrează în mod dramatic
scăderea încrederii în guvern. În 1964, trei sferturi
dintre americani spuneau că au încredere că insti-
tuţiile federale „fac ceea ce trebuie”; până în 1994
numai un sfert mai afirmau acest lucru (Fig. 7.1).
Mare parte din acest declin a fost generată de eveni-
mente specifice precum Războiul din Vietnam şi
Watergate, cu reveniri parţiale în perioadele de pace
şi de prosperitate. Astfel, încrederea şi-a revenit
într-un fel ca şi economia sau piaţa de capital, înre-
gistrând un boom la sfârşitul anilor ’90. În pofida
eşecurilor de securitate scoase la iveală de evenimen-
tele de la 11 Septembrie, americanii s-au strâns în
jurul steagului după atacuri; încrederea în guvern
a primit un nou impuls (Brewer et al, 2003). Însă
acest efect a fost de scurtă durată. Până în 2007,
încrederea în guvernele naţionale scăzuse la loc,
situându-se mult sub nivelele înregistrate la sfâr-
şitul anilor ’50 când Almond şi Verba şi-au publicat
versiunea destul de pozitivă asupra culturii politice
din America. Această responsivitate la evenimente
sugerează pericolul generalizării cu privire la cultura
politică a unei ţări pe baza unui singur sondaj.
Tendinţele pe termen lung ale culturii politice
sunt în scădere şi în alte democraţii. În Marea
Britanie, proporţia persoanelor care spun că „ar
avea încredere într-un guvern britanic indiferent de
partid, care să pună nevoile ţării mai presus de inte-
resele propriului partid politic” s-a înjumătăţit de
la 36% în 1986 la ceva mai puţin de 16% în 2000,
înainte să revină la 29% în 2007 (BSA, 2009).
124 | Mobilizarea politică
Figura 7.1 Încrederea americanilor în guvernul de la Washington, 1964–2007
80
70
60
% 50
40
Watergate
30
Războiul din Vietnam
20
1958 1962 1966 1970 1974 1978
Note:
Sursa: American National Election Studies (2009); Mackenzie şi Labiner (2002); McKay (2009), Fig. 12.1 care
citează un sondaj CBS/New York Times, 2007 (care poate să nu fie direct comparabil cu rezultatele anterioare
Aşadar, de la studiul lui Almond şi Verba, atât
cultura „civică” americană, cât şi cea britanică au înre-
gistrat o turnură către atitudini mai sceptice şi mai
instrumentaliste care însă nu au constituit un pericol
pentru supravieţuirea democraţiei liberale în sine.
Există însă alte consecinţe mai subtile ale
scăderii încrederii în instituţiile politice? Putnam
(2002) răspunde afirmativ. El sugerează că
scăderea încrederii în guvern este şi o scădere a
culturii politice care reduce capacitatea sistemului
politic de a-şi atinge obiectivele propuse. În acest
caz, argumentul este că încrederea încurajează
solidaritatea între străini. De exemplu, pe măsură
ce scade încrederea în guverne, ne putem aştepta
ca oamenii să devină mai puţin dispuşi să creadă
în ceea ce spun liderii lor, mai puţin dispuşi să
meargă la vot, să lupte în războaie sau să ofere
sprijin pentru proiectele politice care nu le aduc
beneficii directe (Hetherington, 2004).
Din contră, o cultură a încrederii facilitează
mecanismele acţiunii colective, permiţând iniţierea
unor proiecte improbabil să fie puse în aplicare în
societăţile în care predomină suspiciunea reciprocă.
Este ironic, sugerează Putnam şi Gross (2002, p. 1),
că „chiar în momentul apogeului triumfului demo-
craţiei liberale, unele condiţii sociale şi culturale
ale democraţiei eficiente s-ar putea să se fi erodat
în deceniile din urmă, ca rezultat al unui proces
treptat, dar răspândit, de dezangajare civică”.
Într-un influent studiu care foloseşte Italia
ca laborator, Putnam (1993) a încercat să testeze
1982 1986 1990 1994 1998 2002 2006
aceste idei, arătând cum o cultură politică puter-
nică întăreşte în mod direct sistemul politic. În
prima ediţie a studiului lor, Almond şi Verba
portretizau Italia ca ţară al cărei popor se simţea
neimplicat şi străin de politică. Cultura era în mod
clar necivică, lipsindu-i atitudinile pozitive şi de
susţinere la nivelul majorităţii populației.
Putnam se apleacă din nou asupra culturii
politice a Italiei, acordând însă mai multă atenţie
diversităţii din cadrul ţării. Autorul demonstrează
felul în care variaţiile culturale din Italia influen-
ţează eficienţa celor 20 de noi guverne regionale
apărute în anii ’70. Similare la nivel de structură
şi de competenţe formale, aceste guverne variază
la nivel de performanţe. Unele (precum Emiglia
Romana în nord) s-au dovedit a fi stabile şi efici-
ente, capabile să formuleze şi să implementeze
politici inovatoare. Altele (precum Calabria în sud)
au obţinut rezultate relativ slabe. Cum anume pot
fi explicate aceste contraste? – se întreabă Putnam.
Iar răspunsul îl găseşte în cultura politică.
Autorul argumentează că regiunile cele mai de
succes au o cultură politică pozitivă: o tradiţie a
încrederii şi a cooperării care are ca rezultat un nivel
ridicat al capitalului social. Din contră, guvernele
cel mai puţin eficiente se găsesc în regiuni care nu
au tradiţia colaborării sau a egalităţii. În astfel de
circumstanţe, nivelele de capital social scad, iar
guvernele au performanțe reduse. Studiile naţio-
nale, precum cel al lui Almond şi Verba, sunt insu-
ficient de sensibile la astfel de contraste regionale.

lipsesc 2 texboxuri traducere
Dar de unde provine capitalul social? Cum
reuşeşte o regiune să stabilească bazele încrederii
reciproce? Răspunsul lui Putnam este de natură
istorică: el atribuie distribuţia neuniformă a capi-
talului social în Italia modernă unor evenimente
înscrise adânc în istoria fiecărei regiuni (Morlino,
1995). Cele mai eficiente guverne, din nord, se
bazează pe o tradiţie a autoguvernării comune care
datează din secolul al XII-lea. Cele mai puţin efici-
ente administraţii din sud sunt încă sub povara
unei lungi istorii încercate de conduceri feudale,
străine, birocratice sau autoritare. Astfel, analiza
lui Putnam ilustrează felul în care cultura politică
poate fi un instrument prin care trecutul influ-
enţează viitorul. Deşi interesele sale cu privire la
modalităţile de reconstrucţie a încrederii l-ar putea
determina să nu fie de acord, implicaţia pare a fi
aceea că respectivul capital social este o caracteris-
tică moştenită. Capitalul social nu poate fi nivelat.
Analiză generaţională şi
postmaterialism
Conceptul de cultură politică a fost criticat pentru
caracterul său static. Într-adevăr, uneori cultura
unei naţiuni este prezentată ca o constrângere de
neschimbat care are efect asupra felului în care
operează guvernul său. Sensibili la acest argument,
unii susţinători ai abordării culturale şi-au propus să
adreseze schimbările în cultura politică prin inter-
mediul analizei generaţiilor politice.
În acest context, principalul argument este
că fiecare generaţie politică are potenţialul de
a dezvolta o anumită perspectivă asupra poli-
ticii, perspectivă care o distinge atât de generaţia
dinainte, cât şi de generaţia de după.
O generaţie politică este un segment de vârstă
care împărtăşeşte anumite experienţe şi valori care
îi influenţează perspectivele de-a lungul vieţii.
Cultura politică | 125
De obicei, această perspectivă distinctă reflectă
experienţele formative ale generaţiei aflate în
proces de maturizare. De exemplu, maturizarea
într-un mediu marcat de război sau de criză influ-
enţează atitudinile politice de o manieră care
persistă de-a lungul vieţii.
În alte cazuri, valorile se pot modifica gradual
de-a lungul generaţiilor, producând efecte de
lungă durată discutate în capitolul 3. Astfel, fiecare
nouă generaţie poate să arate o simpatie mai mare
pentru cauze precum drepturile homosexualilor sau
protecţia mediului. În urma unei modificări gene-
raţionale, o cultură politică se poate schimba fără
ca nici măcar o persoană să îşi fi schimbat opiniile
– iată o chestiune adesea ignorată în analiza schim-
bărilor culturale.
Ciclurile de viaţă sau efectele îmbătrânirii
trebuie încorporate în studierea generaţiilor politice.
Pe măsură ce o generaţie îmbătrâneşte, valorile sale
se adaptează inevitabil (devin mai conservatoare, de
exemplu); prin urmare, orice diferenţe dintre gene-
raţii pot fi identificate doar prin compararea a două
sau mai multe generaţii la acelaşi moment al vieţii
(Figura 7.2 pg). Faptul că tinerii sunt mai de stânga
decât cei în vârstă nu demonstrează o diviziune gene-
raţională. Această diferenţă poate reflecta un efect al
ciclului de viaţă, este în întregime posibil ca o gene-
raţie de bătrâni conservatori să fi fost în tinereţe mai
de stânga decât radicalii care îi ajung din urmă. În
acest context, lecţia este că identificarea diviziunilor
generaţionale necesită date pe termen lung care
permit compararea unor elemente asemănătoare.
Un factor care a fost măsurat pe durată lungă şi
care ilustrează felul în care politologii au încercat să
încorporeze schimbările în propriile lor înţelegeri
asupra culturii politice este postmaterialismul. În
aceeaşi măsură în care oferă un exemplu cu privire
la generaţiile politice, acest concept adresează și
natura valorilor politice în democraţiile bogate –
atât acum, cât şi în viitor.
126 | Mobilizarea politică
DEM
Profil de țară 4 OCR
ATIE
LIBE
Germania RAL
A
Formă de guvernare: republică federală, constituţio- Populaţia (rata creşterii anuale): 82.3 milioane (-0.1%)
nală şi parlamentară.
Legislativ: Bundestagul cu 622 de membri este Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
Camera inferioară. Camera superioară (Bundesrat)
este redusă și reprezintă 16 landuri federale (state). Scorul drepturilor politice: 1
Executiv: cancelarul conduce un cabinet format
dintr-un număr de 16 până la 22 de miniştri. Scorul libertăţilor civile: 1
Preşedintele este conducătorul formal al statului.
Indexul dezvoltării umane (procent/din): 22/177
Constituţie şi sistem judiciar: Germania este un
stat de drept (Rechtstaat). Curtea constituţională
federală s-a dovedit a fi foarte influentă ca arbitru Indexul libertăţii presei (procent/din): 17/195
al constituţiei şi ca model internaţional de Curte
Constituţională (altceva decât Curtea Supremă din
sistemul american). Indexul corupţiei percepute (procent/din): 14/180
Sistem electoral: Bundestagul este ales pe baza unui
sistem proporţional mixt care până acum a fost
adoptat în alte 20 de ţări. Membrii Bundesratului Nota: pentru semnificaţii şi surse ale scalelor şi indicilor,
sunt nominalizaţi de landuri; astfel, Bundesratul nu a se vedea p. xvi. În toate cazurile, un scor sau loc de 1 în
este niciodată dizolvat. clasament este cel mai „bun”.
Sistem de partide: principalele partide sunt SPD
(Partidul Social Democrat) şi CDU (Uniunea
Creştin Democrată). Alte partide importante sunt
Verzii, liberalii FDP (Partidul Democrat Liber)
şi stânga Tea Party. O coaliţie CDU-FDP este la
putere din 2009.

Dintre toate democraţiile liberale
europene, Germania a avut
istoria cea mai fragmentată. Deşi
au existat persoane vorbitoare
de germană din cele mai vechi
timpuri, Germania nu a devenit
o entitate decât în 1871 odată cu
formarea „Imperiului” German.
De atunci, frontierele ţării au fost
modificate frecvent, cu pierderi de
teritorii la sfârşitul fiecăruia dintre
cele două războaie mondiale şi o
diviziune a teritoriului rămas în
două state separate, comunist şi
democratic, în 1949. Germania a
fost reunificată doar în 1990 când
Estul comunist a fost inclus cu
succes în Republica Federală.
Conştientă de istoria sa dificilă,
Germania a fost motorul Europei
Unite în epoca postbelică.
Angajamentul său european este
înscris în Constituţie . Pentru
marea majoritate a existenţei
sale (dar mai puţin în momentul
de faţă), Republica Federală a
fost dispusă să susţină financiar
Uniunea Europeană, în detri-
mentul propriului său buget.
Datorită faptului că Germania vede
evoluţiile europene prin lentilele
propriului sistem de guvernare,
instituţiile politice ale ţării au
semnificaţie europeană.
Căutând să evite instabilitatea
politică a Republicii de la Weimar,
care a contribuit la acapararea
puterii de către nazişti, cei care
au proiectat constituţia postbelică
au făcut din cancelar figura-cheie
a noii republici. Cancelarul
determină politica guverna-
mentală, numeşte miniştrii din
cabinet, conduce un personal
format din peste 500 de oameni
şi poate fi înlăturat de la putere
doar dacă Bundestagul poate
demonstra majoritatea pentru
Lecturi suplimentare: Conradt (2008), Helms (2000).
un nou succesor. Într-un cadru
parlamentar, Germania oferă o
formă distinctivă de „democraţie
cancelară”.
Germania se mândreşte cu cea
mai mare economie din Europa
şi a cincea din lume. Angajaţii
săi competenţi, lucrând în fabrici
cu consum intensiv de capital
produc bunuri manufacturate
pentru export la preţuri premium.
Germania este cel mai mare expor-
tator din lume, înaintea Statelor
Unite, a Chinei sau a Japoniei.
Totuşi, la sfârşitul anilor ’90, mira-
colul postbelic german a început să
apună. Deoarece costurile reunifi-
cării au sporit, şomajul a crescut în
vest şi s-a păstrat în cea mai mare
parte din Est. Reformele modeste
au crescut flexibilitatea pieţei
muncii, fără însă a scuti economia
de recesiunea globală din 2008.

În lumina reflectoarelor
Cultura politică în
Germania
La fel ca studierea impactului
culturii politice asupra guvernării,
poate fi la fel de rodnic să examinăm
felul în care regimurile afectează
valorile. În acest context, diviziunea
Germaniei de după război oferă un
experiment natural rar, permi-
ţându-ne să apreciem felul în care
structurile contrastante de guvernare
din vestul capitalist şi estul comunist
au afectat gândirea populară.
Trei mari procese pot fi observate.
Primul este impactul pozitiv al
creşterii economice de după război
asupra culturii politice din Vest.
Între 1956 şi 1988, proporţia
cetățenilor din Germania de
Vest care îşi exprimau mândria
cu privire la propriile instituţii
politice a crescut de la 7 la 51
de procente. De-a lungul unei
perioade similare, suportul pentru
sistemul multipartid a crescut de la
53 la 92 de procente. Emergenţa
unui public suportiv de-a lungul
acestei perioade oferă cu siguranţă
speranţe pentru alte ţări în tranziţie
care caută să construiască o cultură
democratică pornind de la o istorie
autoritară. Germania de Vest de
după război demonstrează felul
în care creşterea economică poate
oferi legitimitate politică.
Cel de-al doilea proces este
impactul Republicii Democrate
Germane (RDG) asupra
culturii politice. Imediat după
Berg-Schlosser şi Rytlewski (1993), Kolinsky (2002), Rainer şi Siedler (2006).
Cultura politică | 127
reunificare, populaţia din Est
era mult mai puţin încrezătoare încrederea socială pare mai degrabă
în parlament, sistemul legal sau în să fi scăzut. Astfel, reacţia culturală
semeni comparativ cu Vestul. De a est-germanilor faţă de viaţa
exemplu, în 1991 germanii din într-o democraţie liberală nu este
Est erau cu 11 puncte procentuale uniformă, ci variază în funcţie de
mai puţin încrezători decât cei succesul adaptării lor la economia
din Vest în toate aceste instituţii. de piaţă.
Experienţa de a trăi într-un regim
comunist, mai ales în unul angajat Contrastele (şi stereotipuri)
într-o supraveghere foarte atentă a culturale largi dintre Est şi Vest
populaţiei, lăsase urme (Rainer şi rămân semnificative. Chiar şi la
Siedler, 2006). decenii de la reunificare, esticii şi
vesticii rămân, precum britanicii
Cel de-al treilea proces este şi americanii, divizaţi de o limbă
impactul reunificării asupra comună. „Ossis” tind să-i perceapă
culturii politice din RDG. Aici pe „Wessis” ca burghezi, condes-
există dovezi puternice cu privire cendenţi, materialişti şi individua-
la declinul contrastelor dintre Est lişti. De cealaltă parte, mulţi vestici
Estalgia (Ostalgia), nostalgia pentru Republica Democrată Germană, a
fost un fenomen cultural german de la începutul anilor 2000. Acesta ridi-
culiza seriozitatea vestică, prezentând o imagine în acelaşi timp colorată,
dar şi auto-ironică asupra vieţii din Estul comunist, care se axa pe urmă-
toarele elemente emblematice pentru RDG:
• Ampelmänchen – omulețul de la semafor
• Maşini trabant – foarte poluante, foarte instabile
• Vita Cola: răspunsul comunismului la Coca Cola
şi Vest. Încrederea în parlament şi par să se uite de sus la estici şi cu
sistemul legal a crescut dramatic în siguranţă că această reacţie este
Est ulterior tranziţiei democratice. percepută ca atare de estici.
La nivelul acelora din Est, care nu
experimentaseră şomajul, încre- La nivel general, totuşi, experi-
derea în semeni ajunge la cotele din mentul natural oferit de Germania
de după război arată variația
Vest. Totuşi, la nivelul numărului
mare de estici care au experi- culturii politice, aceasta fiind
influenţată permanent de evoluţiile
mentat şomajul după reunificare,
economice şi politice.
Lecturi suplimentare:
128 | Mobilizarea politică
Figura 7.2 Generații politice
Susțin partidele de stânga
Tineri Vârstă medie
De la sfârşitul anilor ’40 şi până la începutul
anilor ’70, lumea occidentală a traversat o perioadă
de creştere economică nemaiîntâlnită. „Niciodată
nu ai dus-o atât de bine” a devenit un clişeu care
a sumarizat experienţa generaţiilor de după război.
Această epocă a fost caracterizată și de o relativă
pace la nivel internaţional, permiţând anumitor
grupuri de vârstă să crească fără experienţa războ-
iului mondial. Mai mult, nou instituitele state ale
bunăstării (şi prețurile crescânde ale proprietăților
private în anumite ţări) le-au oferit securitate
crescută multor populaţii vestice împotriva necesi-
tăţilor generate de boli, şomaj sau vârstă înaintată.
Potrivit lui Inglehart (1971), această combi-
naţie unică de bogăţie, pace şi securitate a dus
la o revoluţie tăcută în cadrul culturilor politice
vestice. Autorul sugerează că prioritatea acordată
realizării economice a creat culoar pentru accen-
tuarea tot mai pronunţată a calităţii vieţii: „într-o
parte considerabilă a lumii, normele orientate spre
disciplină, auto-negare şi realizare ale societăţii
industriale fac loc altor opţiuni cu privire la stilul
de viaţă, care caracterizează economiile post-in-
dustriale” (Inglehart, 1997, p. 28).
Începând cu anii ’60 a apărut o nouă generaţie
de postmaterialişti: oameni tineri, bine educaţi,
axaţi pe chestiuni legate de stilul de viaţă precum
ecologia, dezarmarea nucleară şi feminismul. Dacă
generaţiile de dinainte de război valorizau ordinea,
securitatea şi regulile fixe în domenii precum
religia sau moralitatea sexuală, postmaterialiştii
acordă prioritate auto-exprimării şi regulilor flexi-
bile, cel puţin pentru ei dacă nu şi pentru copii
lor. Postmaterialiştii au fost mai degrabă acei
Generația actuală
Generația precedentă
Diferența dintre generații
de aceeași vârstă
Pantele de jos arată efectul ciclului de viață
Diferența dintre linii prezintă efectul de generații
Bătrâni
susţinători anti-elitiști ai unei noi politici decât
soldaţi supuşi elitelor implicate în vechile bătălii
de partid. Au fost mai degrabă atraşi de grupurile
orientate spre o singură cauză decât de pachetele
mai largi de chestiuni oferite de partidele politice.
Pe baza unor dovezi extensive oferite de sondaje,
Inglehart a arătat că o democraţie mai bogată cores-
punde unei proporţii mai mari de postmaterialişti
între frontierele sale. Statele Unite au fost în avan-
gardă. La începutul anilor ’70, postmaterialiştii
americani se regăseau cel mai mult printre „yuppies”
– tineri, foarte mobili, categorii profesionale urbane,
mai ales cei din statul cel mai bogat, California. La
trei decenii după aceea, această generaţie afluentă
menţine o perspectivă relativ progresivă, sugerând
un autentic efect generaţional.
În Europa, postmaterialismul şi-a făcut mai întâi
loc în democraţii bogate precum Danemarca, Olanda
sau Germania de Vest. Cu excepţia Norvegiei,
bogatele ţări scandinave s-au dovedit receptive la
aceste valori (Knutsen, 1996). Postmaterialismul a
fost mai puţin întâlnit în democraţiile europene cu
nivele mai scăzute de educaţie precum Grecia.
Presupunând existenţa unui efect generaţional,
valorile postmaterialiste vor deveni mai proemi-
nente. Când Inglehart îşi începea studiile în anii
1970–1971, materialiştii depăşeau postmateria-
liştii aproape în proporţie patru la unu în multe
ţări occidentale. Prin anii 2000, cele două grupuri
au devenit mai apropiate ca dimensiune, o trans-
formare majoră la nivelul culturii politice. Chiar
şi admiţând diminuarea radicalismului odată cu
vârsta, schimbarea de generaţie va continua să-şi
spună cuvântul. Aşa cum notează Inglehart (1999,
 Cultura politică | 129

 Calendar 3
GERMANIA
1871 Germania este unită sub conducerea cancelarului prusac Otto von Bismarck.
1919 Tratatul de la Versailles impune condiţii dure Germaniei, în urma înfrângerii
acesteia în Primul Război Mondial.
Este stabilită Republica de la Weimar, prima experienţă a Germaniei cu un
regim în întregime democratic.
1923 Începe hiperinflaţia. La apogeul acesteia, preţurile se dublează la fiecare 48 de ore.
1931 Şomajul atinge cifra de 6 milioane. Aproximativ o familie din două este direct
afectată.
1933 Adolf Hitler este numit cancelar şi instituie Al Treilea Reich.
1941 Iniţierea Holocaustului, în care sunt ucişi cel puţin cinci milioane de evrei.
1945 Aliaţii ocupă Germania şi Al Treilea Reich se prăbuşeşte.
1949 Republica Federală Germană (RFG, Germania de Vest) este instituită în zona de
ocupaţie occidentală.
Republica Democrată Germană (RDG, Germania de Est) este instituită în zona
de ocupaţie sovietică.
1990 Germania este reunificată, în urma prăbuşirii RDG.
1999 Capitala Germaniei este mutată de la Bonn, în Vest, la Berlin.
2005 CDU şi SPD formează o mare coaliţie sub conducerea Angelei Merkel (CDU).
2009 CDU şi Democraţii Liberi, liberali, formează o coaliţie.

p. 247), „pe măsură ce grupurile mai tinere de
vârstă le înlocuiesc pe cele materialiste, ar trebui să
observăm o turnură spre orientarea postmaterială”.
Expansiunea infailibilă a educaţiei conferă post-
materialismului un nou impuls. Experienţa educa-
ţiei superioare este cel mai bun predictor singular al
perspectivei postmaterialiste. Într-adevăr, postmate-
rialismul poate fi cel mai bine înţeles ca fiind perspec-
tiva liberală indusă de educaţia superioară, mai ales
în arte şi în ştiinţele sociale. Aceste valori liberale sunt
susţinute prin cariere în profesii în expansiune unde
cheia succesului este cunoaşterea, nu neapărat capi-
talul sau autoritatea managerială (Farnen şi Meloen,
2000). Nesfârşitul marş al educaţiei superioare poate
fi factorul cheie care stă la baza postmaterialismului,
ducând la o schimbare treptată în valorile populaţiei
pe măsură ce generaţiile în vârstă, mai puţin educate,
sunt înlocuite de generaţii mai tinere de absolvenţi.
Deşi postmaterialismul este de obicei inter-
pretat ca o schimbare generaţională a valorilor la
nivelul marelui public, efectele sale politice cele mai
importante se pot resimţi la nivelul valorilor elitelor.
Trupele de şoc ale lui Inglehart s-au mutat în (şi în
multe cazuri deja în afara) poziţiilor de putere, asigu-
rând o platformă de pe care valorile lor pot afecta
în mod direct deciziile guvernului. De exemplu,
generaţia anilor ’60 a menţinut tuşe de radicalism
chiar şi în seducătoarele harnaşamente ale funcţiilor
politice. Astfel, Bill Clinton (născut în 1946, primul
preşedinte născut după război) a oferit poporului
american o agendă mai liberală decât predecesorul
său de la casa Albă, George Bush (născut în 1924).
Aceşti doi oameni au reprezentat în aceeaşi măsură
partide şi generaţii diferite. Un argument similar
poate fi dezvoltat şi pentru cazul Marii Britanii prin
compararea lui Tony Blair (n. 1953) cu predecesorul
său John Major (născut în 1943).
Totuşi, ultimele succese politice ale unor lideri
conservatori precum George W. Bush (născut, ca şi
Clinton, în 1946) şi Angela Merkel (născută chiar
mai recent, în 1954) ne reamintesc faptul că postma-
terialismul nu va genera mereu schimbare. Chiar dacă
difuzarea sa continuă, acest avans nu exclude perioa-
dele de ascensiune conservatoare pentru că, totuşi,
principalele provocări ale secolului al XXI-lea includ
chestiuni legate de securitate, precum terorismul,
rezervele energetice, încălzirea globală sau pensiile.
Aceste probleme ameninţă securitatea individuală
şi au de asemenea o dimensiune colectivă clară. Pe
scurt, aceste chestiuni se introduc aproape singure
pe agenda politică cu o forţă care adesea depăşeşte
schimbarea culturală treptată de-a lungul generaţiilor.
130 | Mobilizarea politică
Cultura politică în
statele autoritare
În democraţiile mature ale Occidentului, o cultură
politică de susţinere oferă încă încurajare largă celor
aflaţi la conducere. De cealaltă parte, liderii auto-
ritari se confruntă cu probleme specifice cauzate
de lipsa lor de interes pentru confruntarea la urna
de vot. Lipsindu-le legitimitatea dată de alegerile
libere, astfel de conducători trebuie să găsească alte
căi pentru a răspunde culturilor politice ale societă-
ţilor pe care le guvernează. În termenii cei mai largi,
opţiunile lor se împart în trei categorii: ignorarea,
exploatarea sau încercarea de a reconstrui cultura
politică existentă.
Prima opţiune, aceea de a ignora cultura
politică, este exemplificată de multe regimuri
militare. Mulţi generali au ajuns la putere pe
tancuri şi au manifestat puţină preocupare
pentru subtilităţile culturii politice. Sarcina lor a
fost aceea de a-şi proteja propriul spate împotriva
încercărilor de a-i răsturna. Departe de a căuta
să găsească sprijin în propria lor cultură, condu-
cătorii militari au urmărit de obicei să izoleze
masa populaţiei de guvern, îngustând astfel arena
politică. „Suntem la putere pentru că suntem
la putere” rămâne mesajul implicit al multor
regimuri militare.
Cea de-a doua opţiune, aceea de a exploata
cultura politică, este mult mai întâlnită. La fel
ca regimurile democratice, cele autoritare caută
să sublinieze acele aspecte ale culturii politice
care le permit rămânerea la putere. În multe
ţări islamice, liderii politici pot prezenta demo-
craţia ca pe un concept străin, occidental, care în
practică duce mai mult la permisivitate decât la
libertate, un concept care accentuează mai mult
dimensiunea materială decât pe cea spirituală şi
care urmăreşte mai degrabă interesele individuale
decât armonia socială. De exemplu, Mahathir bin
Mohamad, primul ministru al Malaeziei între
1981 şi 2003, a condamnat democraţiile vestice
în care „liderilor politici le este frică să facă ceea
ce este drept, unde oamenii şi liderii lor trăiesc în
frică faţă de mass-media liberă pe care o proclamă
inviolabilă pe un ton atât de pronunţat”. Astfel,
conducerile autoritare pot fi prezentate drept
tradiţii culturale indigene opuse liberalismului
occidental. În aceste cazuri religia continuă să fie
o puternică forţă culturală, utilizată în favoarea
conducerilor autoritare.
Cea de-a treia opţiune, aceea de a încerca
reconstrucţia culturii politice, este cel mai
comun şi cel mai interesant răspuns al regi-
murilor autoritare. Prin definiţie, conducă-
torii autoritari au căutat să transforme valorile
politice ale subiecţilor lor. Regimurile comuniste
au făcut un efort particular şi de lungă durată în
încercarea lor de a transforma cultura politică.
Revoluţiile comuniste au fost, în cele din urmă,
nişte încercări de revoluţii culturale. Almond
(1983) descrie experienţa comunistă drept „un
experiment natural în schimbarea atitudinii” în
care partidul şi-a propus să contrazică propoziţia
conform căreia cultura politică de mase rezistă
transformării de către elite. Dacă propagandiştii
comunişti au putut într-adevăr să construiască
un om nou comunist, atunci este limpede că
o cultură politică nu posedă caracterul înrădă-
cinat pe care i l-au atribuit Almond şi Verba în
Cultura civică.
Ce a revelat deci experimentul comunist? Să
luăm ca exemplu Uniunea Sovietică. Propaganda
a fost repetată acolo la infinit, nu doar în discur-
suri, ci şi în arene publice precum fabrici sau şcoli.
Multe alte partide comuniste aflate la putere au
adoptat o abordare similară, deşi încercările de
îndoctrinare au fost mai puţin ample în Europa de
Est unde conducerile comuniste au fost instituite
mai degrabă prin invazie, decât prin revoluţie.
Cu toate acestea, anticipata transformare a
culturii politice nu s-a arătat aproape nicăieri.
Probabil în Uniunea Sovietică a existat la început
un anume radicalism idealist, cel puţin la nivelul
tinerilor din mediul urban, însă în cele din urmă
participarea maselor a luat o formă pur rituală,
bazată pe obedienţă pasivă faţă de putere mai
degrabă decât pe un angajament activ faţă de
comunism. Frica a creat conformare fără a produce
însă transformare culturală. În scurtă vreme, repe-
tiţia nesfârşită de minciuni a devenit o modalitate
de demonstrare a abilităţii partidului de a controla
discursul, mai degrabă decât o tentativă autentică
de a transforma cultura politică. Toată lumea ştia
că experiementul eşuase, doar că nimeni nu putea
spune deschis acest lucru.
Oricare ar fi fost legitimitatea statelor comu-
niste, ea pare să se fi datorat mai mult unor factori
tradiţionali precum patriotismului inerent sau
sucesului partidului în a livra industrializare,
servicii de asistenţă socială sau oridine publică
şi, în state precum Uniunea Sovietică, statutul
de superputere. Oamenii noi comunişti, bărbaţi

şi femei, nu au părăsit niciodată corabia care se
scufunda. Concluzia lui Almond (1983, p. 137)
referitoare la cel mai larg experiment al secolului al
XX-lea în ceea ce priveşte cultura politică pare pe
deplin justificată:
Ce ne spun de fapt scrierile din comunismul
comparativ este o cultură politică nu poate fi uşor
manipulată. O mişcare sofisticată, gata să manipu-
leze, să penetreze, să organizeze, să îndoctrineze şi
să exercite coerciție, care poate să facă toate aceste
lucruri pentru mai mult de o generaţie, ajunge să
fie transformată în aceeaşi măsură sau chiar mai
mult decât reuşeşte să transforme.
Cultura politică în
democraţiile neliberale
În democraţiile neliberale, preşedinţii se regăsesc
într-o poziţie ciudată față de cultura politică. Ca
lideri aleşi, aceştia pot rareori să adopte strategiile
antidemocratice asociate cu regimurile marxiste şi cu
multe regimuri islamice. Dar nu pot nici să adopte
întregul pachet occidental al democraţiei liberale,
cu accentul său pe intervenţia limitată a guvernului,
instituţii puternice sau drepturi individuale.
În practică, asemenea conducători exploatează
cultura politică accentuându-i selectiv elementele
autoritare, capacitatea lor de a proceda astfel este
adesea parte din motivul reuşitei lor politice. Aşa
cum afirmă O’Donnell (1994, p. 61), astfel de
tendinţe sunt răspândite dincolo de Occident: „că
este numită cultură, tradiţie sau învăţare structu-
rată istoric, tendinţele plebiscitare sau caudilliste
de democraţie delegativă sunt detectabile în cele
mai multe ţări latino-americane (şi, desigur, în
multe state central-est europene, postsovietice,
africane sau asiatice)”.
Tradiţiile de deferenţă sau supunere faţă de
indivizii mai puternici sunt o resursă culturală
pe care mulţi lideri din Africa, Asia sau America
Latină o exploatează total. Loialitatea faţă de
liderul naţional este prezentată ca fiind rodul
supunerii naturale a tribului faţă de lider, al supu-
nerii ţăranilor fără pământ faţă de un proprietar
puternic sau al obedienţei neforţate a copilului faţă
de părinţii săi. Pentru Africa de exemplu, Chabal
şi Daloz (2006, p. 30) pretind că „cei mai mulţi
africani percep «democraţia» ca fiind politică
personalizată, nu instituţionalizată”. Acolo unde
dezvoltarea instituţională facilitează dezvoltarea
Cultura politică | 131
unei democraţii liberale, o cultură a politicii perso-
nale permite în cel mai bun caz formarea unei
democraţii neliberale.
Odată ales (şi apoi reales), conducătorul unei
democraţii neliberale funcţionează ca tată şi şef
al naţiunii, oferind securitate şi stabilitate, dar
nu responsabilitate democratică în politica de zi
cu zi. Unii autori văd în această nevoie culturală
de lideri puternici rodul experienţei autorităţii în
familie. În Asia, sugerează Pye (1985), puterni-
cele tradiţii de familie încurajează un stil al poli-
ticii mature concentrat pe grup în care deferenţa
faţă de autoritate joacă un rol central. Copilul
respectă şi acceptă autoritatea parentală, ducând
– se presupune – la o deferenţă similară faţă de
conducători benevolenţi mai târziu în viaţă.
Dificultatea cu așteptările culturale conform
cărora preşedintele va oferi poporului său tot
ce are nevoie este că adesea îi lipsesc mijloacele
pentru asta, producând un ciclu instabil de aştep-
tări, dezamăgire în masă şi căutarea unui nou – şi
la fel de personal – salvator.
Rusia postcomunistă oferă exemplul unei
culturi politice care în acest moment pare să se
potrivească mai mult cu o formă neliberală decât
cu una liberală a democraţiei. Gitelman (2005,
p. 248) scrie că:
Tradiţiile autoritare ale Rusiei au însemnat că
oamenii nu au fost obişnuiţi cu comportamente
şi valori democratice, precum pluralismul în
gândire sau comportament, tolerarea disidenţei
şi suportul pentru metode de luare a deciziilor
aparent mai puţin eficiente. Aceşti oameni nu
văd cu uşurinţă avantajele dezbaterii, discuţiei
sau non-conformării, al lipsei de deferenţă faţă
de o clasă de superiori.
Inglehart (2000) crede și că întreaga cultură
rusă este un sol extrem de neprielnic pentru
cultivarea democraţiei liberale. Pe baza unui
sondaj care a avut loc între 1999 şi 2000, el
afirmă că ruşii sunt oameni mai puţin încreză-
tori, toleranţi sau fericiţi decât cei din alte ţări
– caracteristici culturale care au fost întărite,
dar nu create, de realităţile comuniste. Întrucât
el argumentează și că „factorii culturali sunt în
cele din urmă mai decisivi decât cei economici”,
concluzia este că posibilităţile de tranziţie de la
o democraţie neliberală la una liberală în Rusia
sunt limitate.
132 | Mobilizarea politică
Cazul rus ilustrează și pericolele luării în
considerare doar a unei noţiuni-umbrelă precum
cultura politică în explicarea unor tendinţe speci-
fice. Când comunismul s-a prăbuşit, anumiţi
cercetători se îndoiau că în Rusia cultura politică
ar fi convergentă cu orice fel de democraţie
(Eckstein, 1998b); acum, odată cu crearea unei
constituţii postcomuniste şi cu alegerile la inter-
vale regulate, puţini s-ar mai îndoi că au fost
instituite cel puţin anumite elemente democra-
tice formale. Dacă creşterea economică şi ordinea
internă continuă, dar mai ales dacă vor fi consi-
derate de la sine înţelese, este posibil ca și cultura
în sine să devină mai apropiată faţă de demo-
craţia liberală. Aici rezidă înţelepciunea obser-
vaţiei lui Almond (1993, p. 16) conform căreia
cultura politică este atât un efect, cât şi o cauză:
„susţinătorii culturii politice recunosc faptul
conform căruia cauzalitatea funcţionează în
ambele direcţii: atitudinea influenţează structura
şi comportamentul, iar structura şi performanţa
influenţează în schimb atitudinile politice”.
Cultura politică a elitelor
Deşi impactul culturii politice de masă asupra stabi-
lităţii politice a fost dezbătută pe larg, semnificaţia
culturii politice a elitelor a fost mai puţin abordată.
Cu toate acestea, chiar şi acolo unde atitudinile de
masă faţă de politică sunt bine dezvoltate, precum
în democraţiile liberale, totuşi opiniile elitelor sunt
acelea care au efectul cel mai direct asupra decizi-
ilor politice. În această secţiune, examinăm cultura
politică a elitelor, axându-ne asupra consecinţelor
sale la nivelul stabilităţii politice.
Desigur, într-o democraţie liberală partidele
oferă platforme competitive de valori şi politici.
La baza acestor contraste regăsim adesea acorduri
tacite şi sensuri comune. Definindu-şi ideea de
cod operaţional, Leites (1960, p. 18) articulează
și noţiunea de cultură politică a elitelor: „un set
de credinţe generale referitoare la problemele
fundamentale ale istoriei şi întrebările centrale
ale politicii şi felul în care ele influenţează, la
rândul lor, acţiunea”.
Cultura politică a elitelor constă în credinţele,
atitudinile şi ideile cu privire la politică ale celor
care se află cel mai aproape de centrele puterii
politice. Valorile elitelor sunt mai explicite,
sintetice şi consecvente decât cele ale populaţiei
în ansamblu (Verba, 1987, p.7).
Cultura elitelor este mai mult decât un fragment
reprezentativ din valorile societăţii în ansamblu.
Ideile elitelor sunt distincte de cultura politică
naţională, deşi uneori se suprapun cu aceasta. De
exemplu, liderii democraţiilor liberale adoptă de
obicei o atitudine mai liberală în raport cu anumite
probleme sociale şi morale. Faimosul sondaj al lui
Stouffer (1966) asupra atitudinilor americanilor
faţă de libertatea de expresie, desfăşurat în 1954, a
demonstrat acest lucru. Stouffer a arătat că cei mai
mulţi lideri de comunităţi şi-au menţinut credinţa
în libertatea de expresie acordată ateilor, socialiştilor
şi comuniştilor în perioade în care atitudinile publi-
cului erau mult mai puţin tolerante. A fost crucial
pentru cauza libertăţii de expresie în Statele Unite
în anii ’50 faptul că o majoritate considerabilă a
elitei politice s-a opus vânătorii anticomuniste de
vrăjitoare a senatorului Joe McCarthy.
Un motiv pentru viziunea liberală şi sofisti-
cată a liderilor politici este propria educaţie: în cele
mai multe democraţii, politica a devenit aproape
o profesie pentru absolvenţii de studii superioare.
Experienţa educaţiei superioare hrăneşte viziunea
optimistă asupra naturii umane, întăreşte valorile
umanitare şi încurajează încrederea în abilitatea poli-
ticienilor de a rezolva probleme sociale (Farnen şi
Meloen, 2000). Într-adevăr, contrastul dintre valorile
elitei educate şi cele ale celor mai puţin educaţi este
în sine o sursă de tensiune în multe culturi politice.
Cultura politică a elitelor a influenţat stabi-
litatea politică în două modalităţi principale. În
primul rând, o ordine politică este mai probabil să
supravieţuiască dacă grupul de la conducere crede
în mod sincer în dreptul său de a guverna. În al
doilea rând, dorinţa de compromis la nivelul lide-
rilor reprezentând diferite grupuri în societăţile
divizate poate conţine ostilitate intergrup, asigu-
rând stabilitatea şi eliminând riscul dezintegrării.
Examinăm pe rând fiecare dintre elemente.
Prima temă, aceea a încrederii în sine a elitelor
(sau mai degrabă absenţa acesteia), poate fi ilustrată
prin exemplul unor regimuri autoritare. Revoluţiile
din 1989 din Europa de Est au ilustrat dramatic felul
în care colapsul încrederii reciproce la nivelul lide-
rilor a ajutat la precipitarea unei schimbări politice
majore. Aşa cum punctează Schopflin (1990):
O elită autoritară se susţine la putere nu doar prin
forţă sau ameninţarea acesteia, ci şi, mai important,
printr-o anume viziune asupra viitorului prin care
poate să se justifice pe sine sie însăşi. Niciun regim
nu poate supravieţui pentru multă vreme fără o
anumită idee asupra scopului său.

În faza iniţială a industrializării, conducătorii
comunişti din Uniunea Sovietică şi Europa de Est
aveau motive întemeiate să creadă că nou-planifi-
catele lor economii vor da rezultate. Totuşi, la sfâr-
şitul anilor ’80, progresul a făcut loc declinului,
iar planificarea industrială a ajuns într-un punct
mort. Pentru că suportul intelectualilor a pălit,
oficialii de partid au început să se îndoiască de
propria lor legitimitate. Conducătorii comunişti
au realizat că deveniseră mai degrabă o barieră
decât o sursă de progres. Valorile elitelor au încetat
să mai susţină sistemul de guvernare. Din contră,
creşterea economică continuă rapid în China,
susţinând încrederea elitelor în propria lor auto-
ritate. Cultura politică a elitelor, în aceeaşi măsură
ca opinia populară, explică de ce unele regimuri
comuniste au căzut, iar altele au supravieţuit.
Cea de-a doua modalitate în care cultura elitelor
contribuie la stabilitate se bazează pe analiza soci-
etăţilor divizate, mai ales în Europa continentală.
Analiza clasică asupra acestui context îi aparţine
lui Lijphart (1968, 1977, 2002).Preocupările sale
rămân astăzi de o importanţă vitală pentru zone
precum Balcanii, Irak sau Sri Lanka.
Lijphart sugerează că până și o societate separată de
piloni potenţial ostili poate atinge stabilitatea politică
dacă partidele şi liderii de grup doresc să ajungă la
un compromis între elite. O cultură a compromisului
este exprimată în acorduri cu privire la distribuţia
resurselor statului, fiecare grup păstrând autonomie
asupra resurselor pe care le primeşte. Această soluţie îi
permite fiecărei comunităţi să continue să se auto-re-
glementeze pe anumite probleme fără a afecta în mod
direct celelalte grupuri (Figura 7.3).
Tocmai această atitudine de acomodare, suge-
rează Lijphart, a prevalat la nivelul liderilor de
grupuri din democraţiile consociaţionale europene
precum Austria (1945–1966), Belgia (din 1919)
şi Olanda (1917–1966). Aceste societăţi au fost
divizate religios şi ideologic. În Olanda, de exemplu,
catolicii şi protestanţii au constituit piloni religioşi
separaţi, în timp ce social-democraţii şi liberalii au
format grupuri organizate seculare mai puţin dense.
Andeweg şi Irwin (2009, p. 21) descriu felul în
care pilonii religioşi structurau vieţile în 1950: un
catolic obişnuit se năştea din părinţi catolici într-un
spital catolic, primea o educaţie catolică, se alătura
organizaţiei catolice a cercetașilor, juca fotbal într-o
echipă catolică, se căsătorea cu o catolică, se alătura
unui sindicat catolic, citea un ziar catolic, murea
într-un azil catolic şi era înmormântat într-un
cimitir catolic de un preot catolic.
Cultura politică | 133
Figura 7.3 Cum poate compromisul elitelor să
aducă stabilitate politică în societățile divizate
Compromisul elitelor
Liderii Liderii Liderii
Populația Populația Populația
Coloana A Coloana B Coloana C
(ex. catolic) (ex. protestant) (ex. social
democratic)
Liderii pilonilor negociau între ei felul în care
îşi împărţeau țara. Această acomodare a elitelor a
operat pe baza a două reguli informale: în primul
rând, distribuţia trebuia să reflecte numărul
relativ al populaţiei fiecărui grup şi, în al doilea,
fiecare grup trebuia să aibă un vot minoritar cu
privire la chestiuni pe care le credea vitale pentru
propriile sale interese. Astfel de discuţii seamănă
cu diplomaţia internaţională pentru că liderii se
comportă aproape ca şi cum ar reprezenta ţări
separate. Discuţiile au loc în secret şi sunt tratate
în calitatea lor de chestiuni politice serioase.
Ca şi în cazul normelor internaţionale de
non-intervenţie în afacerile interne ale statelor,
fiecărui pilon i-a fost lăsat controlul asupra resur-
selor care i-au fost alocate. De exemplu, comuni-
tatea catolică ar putea prioritiza asistenţa socială ,
protestanţii ar putea dori să aloce mai mulţi bani
şcolilor, în timp ce social-democraţii şi-ar putea
dezvolta mass- media. În aceste versiuni informale
de federalism, o cultură a acomodării la nivelul
elitelor le-a permis unor comunităţi separate să
O democraţie consociaţională este un aranja-
ment în care acordurile dintre liderii naţionali
ai unor piloni separaţi dintr-o societate divizată
ajută la asigurarea stabilităţii politice. Pilonii
sunt comunităţi organizate, de obicei pe baze
religioase (de exemplu, catolici) sau ideologice
(de exemplu, socialişti).
134 | Mobilizarea politică
trăiască împreună în cadrul aceluiaşi stat. Pilonii
au susţinut acoperişul statului, în timp ce statul a
susţinut pilonii.
Astăzi, pilonii se năruie pe măsură ce divi-
ziunile religioase slăbesc. Cu toate acestea,
compromisul la nivelul elitelor rămâne o temă-
cheie la nivelul multor democraţii europene,
pe lângă Olanda. Despre Belgia, de exemplu,
Deschouwer (2009, p. 7) afirmă că, în pofida
unei depilarizare a minţilor” într-o ţară anterior
divizată între segmente catolice, socialiste şi
liberale, „organizaţiile de piloni sunt încă foarte
vizibile şi joacă un rol în procesul de luare a deci-
ziilor politice”. Aşadar, formularea lui Lijphart
rămâne o demonstraţie practică a felului în care
cultura politică a elitelor poate fi detaşată de un
grup mai larg într-un fel care contribuie la stabi-
litate completă.
Cu trei amendamente. În primul rând, rolul
cheie al culturii elitelor înseamnă că democraţia
consociaţională este mai mult decât o ches-
tiune de aranjament instituţional, nu se poate
aştepta să apară în orice condiţii. Ce a funcţi-
onat în cazul Olandei în 1950 nu va avea în
mod necesar succes în altă parte. În al doilea
rând, acomodarea elitelor poate fi văzută şi ca
un cartel al elitelor, limitând influenţa populară
în politica naţională. În al treilea rând, există
pericolul ca sporirea puterii pilonilor să îi
întărească, încetinind procesul de integrare
(McGarry şi O’Leary, 2006).
Ciocnirea civilizaţiilor?
În concluziile acestui capitol, examinăm valorile
culturii politice în înţelegerea relaţiei dintre
Islam şi Occident. Această comparaţie a dobândit
valoare adăugată după 11 Septembrie, însă mai
are şi alte două avantaje. În primul rând, ne
lărgeşte viziunea spre o perspectivă globală şi,
în al doilea rând, comparaţia ridică problema
religiei, o dimensiune a culturii pe care nu am
examinat-o încă în detaliu. În ce măsură, deci,
ar trebui văzute diviziunile dintre lumea musul-
mană şi cea vestică ca fiind un conflict între
culturi politice?
Huntington (1996) este principalul
avocat al afirmaţiei conform căreia divizi-
unea dintre Islam şi Occident este culturală
sau, ca să utilizăm termenul care îi aparţine,
„civilizaţională”. Viziunea lui Huntington
derivă dintr-o analiză mai largă, publicată
înainte de 11 Septembrie 2001, în care el sugera
că culturile bazate pe civilizaţii, mai degrabă
decât statele, vor constitui în secolul al XXI-lea
principala sursă a conflictelor.
Potrivit lui Huntington, sfârşitul Războiului
Rece nu a însemnat şi sfârşitul diviziunilor cultu-
rale. Mai degrabă a însemnat mutarea accentului
de la o bătălie a ideologiilor înspre o ciocnire a
civilizaţiilor, incluzând Islamul şi Occidentul
(vezi figura 7.1). Întrucât astfel de grupări sunt
supranaţionale, Huntington (1996, p. 20) insi-
nuează că o cultură politică nu mai este exploa-
tată naţional şi că îmbrăţişează identităţi mai
largi, dar încă aflate în competiție:
Se naşte o ordine mondială bazată pe civili-
zaţii: societăţi care împărtăşesc afinităţi cultu-
rale cooperează unele cu altele, eforturile de a
transfera societăţile de la o civilizaţie la alta sunt
fără sorţi de izbândă, iar ţările se grupează sub
umbrela sau în jurul altor state din propria lor
civilizaţie.
Între viziunile contradictorii asupra lumii
ale acestor civilizaţii, sugerează Huntington,
există puţini termeni comuni şi puţin loc pentru
compromis. Acesta anticipează că, pe măsură ce
globalizarea continuă, fricţiunea şi conflictul se
vor intensifica, inversând teza McWorld – afir-
maţia că lumea va converge spre norme ameri-
cane (Barber, 1995). De exemplu, Huntington
menționează felul în care înrudirea culturală a
influenţat alegerea taberelor în războaiele din anii
’90: „în conflictele din Iugoslavia, Rusia a oferit
suport diplomatic sârbilor… nu din motive ideo-
logice, de putere politică sau de interese econo-
mice, ci din cauza înrudirii culturale” (1996,
p. 28). În 2006, la fel, ministrul rus al apărării
a avertizat Occidentul să stea departe de Belarus,
invocând afinităţi culturale: „Bieloruşii şi ruşii
sunt un singur popor” (Shepherd, 2006, p. 19).
Huntington este de asemenea sceptic cu privire la
eforturile pragmatice de a transforma civilizaţiile,
sugerând că motivul pentru care Australia nu a
reuşit să se reinventeze ca ţară asiatică este pentru
că, din punct de vedere cultural, nu aparţine
acestui spaţiu.
 Cultura politică | 135

Caseta 7.1 Caseta 7.2

Ciocnirea civilizaţiilor?
Huntington defineşte civilizaţiile ca fiind cele
mai largi entităţi culturale din lume; acestea sunt
„culturi în sensul larg”. Acesta împarte lumea în
şapte sau opt civilizaţii majore:
1. Occidentală
2. Japoneză
3. Islamică
4. Hindusă
5. Slav-ortodoxă
6. Latino-americană
7. Chineză
8. (probabil) Africană
Sursa: Huntington, 1996
Huntington se bazează pe aceste teme civiliza-
ţionale în discuţia asupra relaţiilor specifice dintre
Islam şi Occident. Caracterul transnaţional al civi-
lizaţiilor este exemplificat de aceste religii, fiecare
dintre acestea precedând emergenţa statelor. Astfel,
în Europa medievală, creştinătatea se situa deasupra
monarhiilor în ierarhia politică. În mod similar,
statele musulmane formează o arie islamică în care
angajamentele religioase comune transcend divizi-
unile naţionale. Deşi originile conflictului dintre
Islam şi Occident se bazează probabil pe religie,
Huntington argumentează că diviziunea contem-
porană este culturală sau civilizaţională mai degrabă
decât religioasă. Deoarece lumea islamică se situează
cu mult în spatele Occidentului în ceea ce priveşte
ştiinţa şi tehnologia, în acest moment nu fundaţia
creştină a Occidentului constituie ţinta criticilor
islamice. Critica musulmană se bazează mai degrabă
pe cultura seculară a Occidentului, exemplificată de
materialismul american.
Cum relaţionează statele cu aceste civilizaţii?
Huntington oferă o clasificare intrigantă, pentru că
unele ţări pot fi clasificate în mai mult de o categorie
(Caseta 7.2). Un stat nucleu conduce o civilizaţie,
un stat membru este identificat cu o singură civili-
zaţie, în timp ce un stat izolat fie formează propria
sa civilizaţie, fie se situează, precum Haiti, în propria
sa categorie. Probabil categoria cea mai interesantă
este cea a statelor mixte sau divizate ai căror lideri îşi
pot asuma dificila sarcină de a-şi muta ţara dintr-o
civilizaţie în alta. Turcia, o societate islamică ai cărei
lideri au urmărit în mod tradiţional un parcurs
occidental, este cazul clasic. Rusia, poziţionată între
civilizaţiile occidentală şi slav-ortodoxă, oferă un alt
exemplu de ambivalenţă perpetuă.
Relaţiile între state şi civilizaţii
Tipul de stat Relaţia cu Exemplu
civilizaţia (civilizaţie)
Statul Statul cel India (Hindusă)
nucleu mai puternic
şi central
cultural al unei
civilizaţii.
Statul Un stat identi- Marea Britanie
membru ficat complet cu (Occidentală)
o civilizaţie
Statul izolat Stat căruia îi Japonia
lipsesc punctele (japoneză)
culturale
comune cu alte
state.
Sursa: Huntington (1996), pp. 135–54.
Aşa cum probabil se presupune în cazul divi-
ziunilor civilizaţionale, diferenţele în educaţie şi
creştere fundamentează şi perpetuează aceste dife-
renţe culturale. Educaţia vestică este fără îndoială
seculară ceea ce permite şcolarizării să se concen-
treze pe cunoaştere ştiinţifică şi pregătire tehnică.
Însă în multe ţări musulmane, educaţia exclusivă
din Coran (textul sfânt al Islamului) rămâne o
temă majoră – nepregătind tinerii – bărbaţi, dar şi
femei – pentru lumea modernă.
Rezultatul este că Huntington (1996, p. 217)
portretizează Islamul şi Vestul ca fiind civilizaţii
mereu prinse într-un conflict cultural:
Problema de bază a Vestului este Islamul, o
civilizaţie diferită, a cărei populaţie este convinsă
de superioritatea propriei culturi şi obsedată de
inferioritatea puterii sale. Problema Islamului este
Occidentul, o civilizaţie diferită a cărei populaţie
este convinsă de universalitatea propriei culturi şi
care crede că propria putere, chiar dacă se află în
declin, îi impune obligaţia de a-şi răspândi cultura
în lume.
Mulţi dintre criticii lui Huntington resping
viziunea esenţialistă a acestuia asupra Islamului,
care se concentrează asupra caracteristicilor
inerente ale religiei şi care presupune că toţi credin-
cioşii vorbesc cu o singură voce. Stepan (2001,
p. 234) este cu siguranţă mai aproape de adevăr
136 | Mobilizarea politică
atunci când interpretează Islamul ca fiind multi-
vocal, capabil de variaţii ale tonului în funcţie de
loc şi de timp. La fel, Gregorian (2004) descrie
Islamul ca pe „un mozaic, nu un monolit”, în timp
ce Fuller (2002, p. 52) sugerează că:
Islamul nu este un fluture într-o cutie de colecţie
sau un set de texte care prescriu o singură cale.
Problema reală nu este ce doreşte Islamul, ci ceea
ce vor musulmanii. Oamenii de toate credinţele
pot dezvolta rapid interpretări ale propriei religii
pentru a justifica, practic, orice fel de revendicare.
Astfel, atât Turcia, cât şi Arabia Saudită sunt
ţări musulmane. Statul turc este secular şi în mare
măsură democratic, în timp ce regimul autoritar al
Arabiei Saudite conduce o societate constrânsă de
o formă severă a Islamului. Reacţia la evenimentele
de la 11 Septembrie confirmă caracterul multivocal
al Islamului: atentatorii s-au bazat fără îndoială pe
unul dintre idiomurile antioccidentale din Islam,
însă cei mai mulţi musulmani, la fel ca şi cei mai
mulţi creştini de altfel, au fost de părere că atacu-
rile au fost nejustificate din punct de vedere moral
(Saikal, 2003, p. 17). Mai mult, orice asumpţie
asupra caracterului monolitic al Islamului a fost
invalidată de conflictul violent dintre musulmanii
sunniţi şi şiiţi din Irakul de după invazie.
Caracterul politic al Islamului şi relaţia sa
cu Occidentul a variat de-a lungul timpului.
Posibilitatea unui conflict cu Occidentul poate
fi inerentă, dar acest potenţial rămâne adesea
latent. Saikal (2003, p. 24) scrie că „de la înce-
putul Islamului, la începutul secolului al VII-lea,
relaţiile dintre arealele sale şi Occidentul creştin
în ansamblu au fost marcate de lungi perioade de
coexistenţă paşnică, dar şi de multe momente de
tensiune, ostilitate sau recriminări reciproce”. Cât
timp civilizaţiile sunt concepute ca fiind statice,
este dificil să vorbim despre variabilitate în relaţia
dintre ele. Afirmaţia generală a lui Huntington
(1996, p.  210), conform căreia problema
Occidentului „nu este fundamentalismul islamic,
ci Islamul”, implică cu siguranţă o curioasă negare
a secolelor paşnice.
În loc să privim actualele valuri de fundamen-
talism islamic drept o caracteristică inerentă a
Islamului, ar trebui să ne propunem să le localizăm
emergenţa în evenimentele secolului al XX-lea, o
abordare care ne îndepărtează de cultura politică şi
ne apropie mai mult de anumite teme ale istoriei
politice. Lista lui Brzezinski (2002, p. 18), de
exemplu, ar fi acceptabilă pe larg:
Emoţiile politice arabe au fost influenţate de întâl-
nirile regiunii cu colonialismele britanic şi francez,
de înfrângerea eforturilor arabe de a preveni exis-
tenţa statului Israel şi de suportul acordat ulterior
de americani Israelului, precum şi de tratamentul
aplicat de acesta palestinienilor, dar şi de intruzi-
unea directă a puterii americane în regiune.
Astfel, cultura politică (sau termeni echiva-
lenţi precum civilizaţie) ne poate duce doar până
în acest punct. Cultura identifică climatul general,
dar eşuează în elemente specifice. Aşa cum observă
Roy (1994, p. viii), „cultura nu este niciodată
explicativă în mod direct şi, de fapt, camuflează
tot ce este ruptură sau istorie: importanţa noilor
tipuri de state, naşterea unor noi clase sociale sau
emergenţa ideologiilor contemporane”. În timp,
chiar dezbaterea politică în sine influenţează
cultura politică, întrucât liderii exploatează selectiv
anumite teme pentru propriile lor obiective. În
sine, termeni precum „cultură politică” sau „civili-
zaţie” sunt explicaţii golite de sens, oferind iniţial o
acoperire largă, dar eludând detaliile cruciale.
 Cultura politică | 137

Surse de
Surse de învăţare pentru Capitolul 7
cercetare
Pasul următor Pharr şi Putnam (2000) este un important studiu comparativ despre
cultura politică în democraţiile consolidate, concentrându-se pe insatis-
facţia crescândă faţă de performanţa guvernelor.

Lecturi ulterioare Norris (1999b) este o lectură suplimentară utilă, pe lângă Pharr şi Putnam.
Asupra culturii politice în general, Crothers şi Lockhart (2002) este un
manual complet, Chabal şi Daloz (2006) oferă o perspectivă mai inter-
pretativă, iar Ross (2009) discută contribuţia culturii la analiza politică
comparativă. Pentru capital social, vezi Putnam (1993); Putnam (2002)
este o încercare comparativă interesantă de a aplica conceptul în afara
Statelor Unite. Sursa cheie pe postmaterialism este Inglehart (1971, 1990,
1997). Norris şi Inglehart (2004) studiază relaţia dintre valori politice şi
valori religioase. Huntington (1993, 1996) este sursa principală asupra
ciocnirii civilizaţiilor, dar este recomandat să se consulte şi lucrări mai
empirice, precum cea a lui Saikal (2003).

Surse on-line Bowling Alone

Mulţi americani practică bowling, dar nu în ligi
http://www.bowlingalone.com

Reţeaua practicilor civice

O sursă de învăţare colaborativă pentru reînnoire civică
http://www.jcpa.org/dje/index-apc/htm

Seminarul Saguaro, Universitatea Harvard

Construirea angajamentului civic în America
http://www.hks.harvard.edu/saguaro
Capitolul 8
Comunicarea politică

S
Evoluţia media ocietatea şi politica acesteia sunt create, susţinute şi modifi-
cate prin comunicare. Fără un schimb continuu de informaţii,
Structuri media atitudini şi valori, societatea nu ar fi posibilă. Aşa cum scrie
Impactul media Williams (1962, p. 11), „ceea ce numim societate nu este numai
o reţea de aranjamente politice şi economice, ci şi un proces de
Opinia publică învăţare şi comunicare”. Comunicarea este deci o activitate politică
cheie, oferind oportunităţi de educare, informare, manipulare şi
Media în statele autoritare convingere. Prin comunicare sunt construite semnificaţii şi este
transmisă cultura.
Media în democraţiile
neliberale Conştientizarea importanţei comunicării l-a determinat pe
Aristotel (1962) să ofere cel mai vechi şi sistematic tratament al
Resurse de învăţare subiectului în analiza sa asupra tehnicilor retorice utilizate de oratori
în discursurile lor în faţa adunărilor şi juriilor din Atena antică. Dacă
Aristotel întreba cum influenţează vorbitorii reacţiile audienţelor
lor, cercetătorii contemporani investighează cine controlează şi cum
influenţează mass media. Însă, atât în studiile antice, cât şi în cele
moderne, asumpţia de bază este aceeaşi: comunicarea este acolo unde
se întâmplă politica.
Evaluările calităţii comunicării politice fac parte din chestiunea
fundamentală a clasificării guvernelor. Libera circulaţie a informaţiei
este unul dintre testele care contribuie la distincţia dintre democraţii
liberale, democraţii neliberale şi regimuri autoritare. De exemplu,
Dahl (1998, p. 37) crede că o democraţie liberală trebuie să ofere
oportunităţi pentru ceea ce el numeşte înţelegere luminată: „în limite
rezonabile de timp, fiecare membru [al unei asociaţii politice] trebuie
să aibă oportunităţi egale şi eficiente de a afla despre politici alternative
şi consecinţele lor probabile”. Din contră, într-o democraţie neliberală,
dominaţia principalelor canale de comunicare este un instrument prin
care liderii îşi menţin avantajul asupra potenţialilor adversari. Un regim
autoritar poate să nu permită deloc disidenţa.
În examinarea comunicării politice, este util să împărţim activităţile
în două părţi componente. Această sarcină duce la aşa-numitul model
al transmiterii informației (Fig. 8.1), o viziune care vede comunicarea
politică alcătuită din cine, ce, cui îi spune, prin ce mijloace şi cu ce
efecte. Astfel, modelul distinge cinci componente:

 Un transmiţător: cine?  Un receptor: cui?

 Un mesaj:ce?  Un impact prezumtiv: cu ce
 Un canal: cum? efecte?

Mass media se referă la metodele de comunicare care pot ajunge la un

număr mare, potenţial nelimitat, de oameni în mod simultan. Aceste
canale includ televiziunea, ziarele, radioul, cărţile, revistele, cinemato-
grafia, blogurile, website-urile şi posterele.

139
140 | Mobilizarea politică
Figura 8.1 Modelul transmiterii informației
expeditor mesaj canal receptor efect
Spre exemplu, un partid local (transmiţătorul)
poate distribui foi volante (canalul) care îndeamnă
la participarea la următoarele alegeri (mesajul) a
propriilor săi suporteri (receptorul), cu rezultatul
că participarea creşte (impactul).
Chiar dacă cercetări recente în comuni-
carea politică se focalizează doar pe o singură
componentă – anume mesajul şi sensul acestuia
– modelul transmiterii informației oferă încă
indiciul existenţei receptorilor şi, câteodată, al
impactului. Pericolul focalizării pe un singur
conţinut este că nu se spune nimic despre recep-
tori sau despre efectul pe care comunicarea îl are
sau nu asupra lor.
În acest capitol, ne focalizăm pe canalul cheie
al comunicării politice în societăţile moderne:
mass media. Începem printr-o descriere a
dezvoltării media înainte de a ne apleca asupra
variaţiilor contemporane în structura media
din democraţiile liberale. Explorăm apoi chesti-
unea impactului media, urmată de discuţia unei
noţiuni care este, într-o anumită măsură, un
construct media: opinia publică. Secţiunea finală
examinează rolul media în statele autoritare şi în
democraţiile neliberale.
Evoluţia media
Conexiunile intime dintre comunicare şi politică
sunt revelate prin examinarea evoluţiilor timpurii
în domeniul media. Expansiunea comunicării a
facilitat apariția unei identităţi naţionale comune şi
expansiunea statului, mai ales în secolele XIX şi XX.
În special mass media a oferit o experienţă diferită
unor populaţii dispersate, oferind baza comună
pentru conectarea cetăţenilor din unităţi politice
largi. Nu putem înţelege pe deplin nici dezvoltarea
media, nici pe cea a statului, fără a evalua interacţi-
unile dintre acestea.
Cronologia subliniază evoluţiile majore din
istoria media. Aici discutăm una dintre inova-
ţiile cheie: expansiunea alfabetizării la nivelul
populaţiei, care a marcat epoca modernă atât în
cazul media, cât şi în cel al statului. Alfabetizarea
de masă într-o limbă comună a fost centrală
pentru dezvoltarea cu succes a statelor contem-
porane, facilitând administrarea unor arii largi,
încurajând o identitate naţională comună şi
permiţând oamenilor obişnuiţi să participe la
viaţa culturală. La sfârşitul secolului al XVIII-lea
„ştiinţa semnelor” atinsese 80 de procente în
inovativa Suedie. Alte ţări europene, precum şi
Noua Anglie, au atins alfabetizarea de masă în
secolul al XIX-lea, urmată de introducerea educa-
ţiei primare obligatorii. Alfabetizarea de masă a
fost o funcţie, un rezultat şi o afirmare a statelor
moderne, în aceeaşi măsură în care a devenit un
succes important în multe state contemporane cu
venituri reduse. În 2007, cea mai mare rată de
alfabetizare din lume ajunsese la 80 de procente,
o creştere considerabilă faţă de cifra din 1970 –
63 de procente (CIA, 2009).
Ziarele
Răspândirea alfabetizării într-o limbă comună
permite apariţia ziarelor populare în statele occi-
dentale, evoluţie cheie în comunicarea politică
în secolele XIX şi XX (Doodley şi Baron, 2001).
Evoluţiile tiparului (ex. tiparniţa cu abur) şi distri-
buţie (ex. căile ferate) au deschis posibilitatea trans-
formării jurnalelor de partid cu circulaţie redusă în
ziare populiste şi profitabile, finanţate din publici-
tate. Dezvoltându-se în afara rădăcinilor de partid,
ziarele au devenit nu doar mai populare, ci, para-
doxal, mai importante pentru politică.
În ţările compacte, unde distribuţia era naţio-
nală, precum Marea Britanie sau Japonia, ziarele
şi-au construit o circulaţie enormă. Patronii de
ziare au devenit figuri politice importante. În
Regatul Unit interbelic spre exemplu, patru
baroni de presă – lorzii Beaverbrook, Rotherme,
Camrose şi Kemsley – deţineau ziare cu o circu-
laţie totală de 13 milioane de exemplare, ceea ce
însemna că vindeau unul din două ziare zilnic.
Stanley Baldwin, unul dintre prim-miniştrii
epocii, a rămas faimos pentru descrierea pe care a
făcut-o acestor proprietari, despre care a spus că
„doresc putere fără responsabilitate, prerogativa
prostituatelor în alte vremuri” (Curran şi Seaton,
2003, p. 64).
 Comunicarea politică | 141

 Calendar 4
DEZVOLTAREA
COMUNICĂRII MEDIA
Mileniul V î. Chr. Dezvoltarea sistemelor de scriere în cele mai timpurii civilizaţii din
Orientul Apropiat, mai ales în Fenicia.
Aproximativ 750 î. Chr. Primul alfabet modern, bazat pe sunete, mai degrabă decât pe simbo-
luri, a apărut în Grecia.
1450 d. Chr. În Mainz, Johannes Guttenberg inventează tiparniţa cu litere de metal
mobile. Producţia de carte este susţinută de noi tehnici pentru produ-
cerea în masă a hârtiei.
Secolul al XIX-lea Introducerea educaţiei primare obligatorii şi alfabetizarea de masă în
statele occidentale.
Telegraful – o modalitate de a trimite informaţii prin fire utilizând
semnale electrice – permite diseminarea internaţională a ştirilor, deci-
ziilor şi instrucţiunilor.
Sfârşitul secolului XIX şi Apar ziarele populare, adesea cu circulaţie de masă. Noile căi ferate
începutul secolului XX permit distribuţia naţională.
Anii 1930 Epoca de aur a radioului. Pentru prima dată, politicienii pot ajunge
direct în casele ascultătorilor.
1950–1960 Televiziunea devine cea mai populară şi de obicei mijlocul de comuni-
care considerat cel mai de încredere din statele occidentale. Prin regle-
mentarea sau prin proprietatea statului, politicienii îşi asigură accesul
la televiziune. Programele de divertisment din SUA sunt exportate pe
larg, difuzând valori americane.
1970–1980 Audienţa televiziunii începe să se fragmenteze, odată cu creşterea
numărului de canale şi cu cea a comercializării; distribuţia are loc prin
cablu şi satelit; utilizare răspândită a video-ului.
Anii 1990 Accesul la internet ajunge la grupurile cele mai afluente şi mai educate
din Occident, ceea ce reprezintă o altă expansiune a comunicării
internaţionale. Apare telefonia mobilă.
Anii 2000 Telefonia mobilă este o modalitate de comunicare standard şi
reprezintă singura formă de telefonie în ţările cu venituri scăzute.
Internetul ajunge la marea masă a populaţiei din Occident, extinzând
comunicarea orizontală dintre cetăţeni (prin reţelele de socializare).
Declin semnificativ în citirea ziarelor.

Radiodifuziunea
Deşi ziarele au rămas canale semnificative de comu-
nicare politică, în secolul XX rolul lor a fost desigur
completat de radiodifuziune. Filmele cinematogra-
fice, radioul şi apoi televiziunea au permis comuni-
cării cu marele public să se desfăşoare într-o nouă
formă: vorbită mai degrabă decât scrisă, personală
mai degrabă decât abstractă şi, câteodată, în direct
mai degrabă decât înregistrată. Comunicarea orală
s-a reafirmat, deşi de această dată într-o formă
care acum putea ocoli limitările unui grup orga-
nizat aşa cum era, spre exemplu, în Grecia antică.
Radiodifuziunea a reprezentat principala revoluţie
în comunicare a secolului trecut.
142 | Mobilizarea politică
Caseta 8.1
Tendinţe contemporane în
comunicare de masă
Comercializarea declinul radiodifuziunii
publice şi afirmarea canalelor media comer-
ciale, care tratează utilizatorii mai degrabă în
calitate de consumatori decât în calitate de
cetăţeni
Fragmentarea mai multor canale şi o abilitate
sporită de a descărca şi consuma programe la
cerere
Globalizarea acces sporit la evenimentele
din alte părţi ale globului şi mass media
pentru satul global
Interacţiunea utilizarea crescândă a canelelor
interactive (ex. emailul,jocurile), care reduc
expunerea pasivă la politică prin comunicare
de sus în jos
Impactul radiodifuziunii asupra democraţiilor
liberale a fost relativ benign. Un număr redus de
canale de televiziune naţionale au dominat iniţial
calea undelor în cele mai multe ţări, oferind expe-
rienţe împărtăşite pentru o gamă largă de ches-
tiuni, de la evenimente naţionale până la divertis-
mentul popular. Oferind anumite baze comune
unor societăţi care erau, în decadele de după
război, puternic divizate pe criterii de clasă şi de
religie, noile canale media au servit iniţial ca agenţi
de integrare naţională.
Totuşi, impactul radiodifuziunii asupra politi-
cienilor a fost imediat. Liderii au întrevăzut noi
tehnici de comunicare. Discursul public în direct,
în faţa unei audienţe, a încurajat cuvinte expansive
şi gesturi dramatice, însă un ton mai reţinut a fost
necesar pentru transmisiuni în direct din studi-
ouri către case. Sarcina era mai degrabă aceea de a
conversa cu un ascultător sau telespectator nevăzut
decât de a livra un discurs în faţa unei audienţe
vizibile adunate în acelaşi loc.
Arta în acest context era aceea de a vorbi
cu milioane de oameni, dar de a li se adresa ca
indivizi. Discursurile de lângă şemineu ale preşe-
dintelui Roosevelt, transmise în direct la radio
în America anilor ’30 au ilustrat această nouă
abordare. Impactul idiomului oarecum popular
al lui Roosevelt nu poate fi negat. Vorbea nu atât
cetăţenilor, ci ca un cetăţean, fiind recompensat cu
încrederea populaţiei. Astfel, radiodifuziunea – şi
mai ales mediul radiofonic uitat acum – au trans-
format nu numai destinatarul, dar mai ales stilul
comunicării politice (Barber, 1992).
Radiodifuziunea aduce de asemenea o contri-
buţie substanţială comunicării politice în cele
mai multe dintre ţările subdezvoltate, din motive
diferite. În lumea în curs de dezvoltare, radiodi-
fuziunea (fie radio sau televiziune) posedă două
avantaje majore în comparaţie cu media tipărită.
În primul rând, nu reclamă distribuţia fizică către
fiecare utilizator; în al doilea rând, este accesibilă
pentru acea cincime din populaţia lumii care nu
ştie să citească. În ţările cu venituri reduse, aceşti
factori au încurajat iniţial dezvoltarea radioului.
Sătenii se puteau aduna într-un loc pentru a
asculta ultimele ştiri, nu de puţine ori în detri-
mentul culturii populare. Astăzi, aproape jumătate
din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare are de
asemenea acces la televiziune: există mai multe
televizoare în China decât în Statele Unite.
Aşa cum anumite state în curs de dezvoltare
trec direct la telefonia mobilă, eliminând necesi-
tatea unei infrastructuri largi de fire de telefonie
fixă, la fel multe ţări sărace au dezvoltat reţele
extinse de radiodifuziune fără a mai trece prin
stadiul circulaţiei în masă a ziarelor. Prin capaci-
tatea politicienilor la putere de a ajunge la audienţe
sărace, populaţia rurală a devenit – în contextul
acestor reţele de radio şi televiziune, o componentă
importantă a guvernării în democraţiile neliberale,
cu precădere în America Latină.
În prima decadă a secolului XXI, cele patru
tendinţe majore în comunicare în contextul lumii
dezvoltate au fost: comercializarea, fragmentarea,
globalizarea şi interacţiunea (fig. 8.1). Aceşti factori
sunt discutaţi mai jos, însă efectul lor combinat
este acela de a reduce distincţiile politice naţio-
nale în structurile media. Mai mult, guvernele
pierd controlul asupra radiodifuziunii pe măsură
ce consumatorii fie îşi aleg propriile programe
politice, fie se izolează complet de politică. Dacă
mass-media a funcţionat ca şi canal de edificare
naţională în secolul XX, impactul acesteia în noul
secol este acela de a fractura audienţa naţională
tradiţională, fragmentând experienţa împărtăşită
şi probabil contribuind astfel la declinul partici-
pării politice naţionale formale.
Comercializarea
Comunicarea este din ce în ce mai mult tratată ca
o afacere importantă, ceea ce a şi devenit. Acest
lucru le permite noilor moguli media, precum
 Comunicarea politică | 143
Rupert Murdoch, să edifice conglomerate media Tabelul 8.1 Utilizarea internetului în lume
transnaţionale, obţinând la scară globală impor- (2006–2008)
tanţa pe care baronii de ziare din secolul al XIX
o aveau la scară naţională. Chiar şi în Europa de Procentajul Procentajul
Nord şi de Sud, unde statul exercită tradiţional o populaţiei utilizatorilor de
influenţă crescută asupra media, anii 1970 şi 1980 care utilizează internet la nivel
au adus noi canale comerciale; mai mult, publici- internetul pe mondial, pe
tatea a apărut în mai multe canale publice. regiuni regiuni
Astfel de evoluţii au periclitat relaţiile până 2006 2008 2006 2008
atunci cordiale între partidele politice şi corporaţiile
media publice. Ele au reprezentat turnura înspre America de 70 73 21 16
reprezentarea spectatorului în termeni mai puţin Nord
politici, în calitate mai degrabă de consumator decât Australia şi 54 60 2 1
de cetăţean. Partidele nu mai trag sforile, iar politica Oceania
trebuie să îşi justifice spaţiul de emisie. În contextul
Europa 39 49 29 25
acestui mediu tot mai comercial, Tracey (1998)
afirmă că radiodifuziunile publice nu mai sunt America 15 30 8 11
decât „cadavre plecate în concediu din morminte”. Latină şi
La fel, McChesney a argumentat în Media Caraibele
bogată, democrație săracă (Rich media, poor Asia 10 17 35 41
democarcies) (1999) că fenomenul de comercia- Orientul 10 23 2 3
lizare reduce spaţiul public în care sunt discutate Mijlociu
problemele politice. Canalele în căutare de profit Africa 4 6 3 3
vor aloca tot mai puţin timp chestiunilor politice La nivel 17 24 100 100
serioase, concentrându-se în schimb pe ştiri comer- mondial
ciale. Cu siguranţă, media în căutare de profit nu
are niciun motiv să ofere bunuri publice precum Sursa: Internet World Stats (2009)
cetăţeni informaţi sau participare crescută la vot,
care au reprezentat preocupările principale ale moment de radiodifuziuni. Nu doar la nivelul
staţiilor publice. Pentru cei care văd democraţia ca populaţiei tinere din ţările dezvoltate, cea mai mare
pe o formă de dezbatere colectivă, comercializarea parte a spaţiului de emisie este petrecută pe internet,
media este într-adevăr o provocare. Dimpotrivă, acest lucru fragmentând astfel şi mai mult audienţa
staţiile comerciale afirmă că este preferabil să în comunităţi virtuale specializate. În Statele Unite,
ajungă la o audienţă de masă cu materiale politice raportul dintre timpul petrecut la televizor şi cel
limitate, însă stimulative, decât să oferi programe petrecut pe internet s-a înjumătăţit de la 8:1 în
politice extensive, însă anoste, care, în realitate, 2000 la 4:1 în 2005; acest raport a continuat de
au adresat mereu doar acea minoritate cu interese atunci să scadă substanţial (Murrie, 2006). În mod
stabile în afacerile publice (Norris, 2000). semnificativ, utilizarea internetului continuă să se
extindă în toate regiunile lumii (Tabelul 8.1).
Fragmentarea
Rezultatul combinat al acestor evoluţii este o
Consumatorii pot să vadă, să audă sau să citească audienţă tot mai fracturată şi faptul că veniturile
din ce în ce mai mult ceea ce doresc. Sunt departe din publicitate se împart între mai multe canale. În
zilele în care opţiunile telespectatorilor americani anii ’90, spre exemplu, cota de audienţă a celor mai
erau restrânse doar la trei reţele mari (ABC, CBS şi mari trei reţele de televiziune americane a scăzut cu
NBC) iar telespectatorii britanici puteau să aleagă o treime. Tirajul ziarelor este de asemenea în declin
doar între postul public BBC şi cel comercial ITV. în lumea dezvoltată: cu 8% pentru cotidiene în
Distribuţia prin cablu, satelit sau telefon le permite Statele Unite şi cu 6% în Uniunea Europeană, între
telespectatorilor să aibă acces la o arie largă de 2003 şi 2007 (WAN, 2008). Ziarele locale şi cele de
programe, cu acoperire locală, internaţională sau seară se închid, cu ușoară preponderență a celor mai
naţională. Conţinutul poate fi de asemenea stocat puţin libere din punct de vedere politic.
la cerere pentru a fi vizionat mai târziu, reducând Implicaţiile politice ale acestei schimbări
importanţa conţinuturilor transmise la un anume dinspre radiodifuziune înspre audiența limitată sunt
144 | Mobilizarea politică
substanţiale. Guvernele, partidele sau agenţii comer-
ciali întâmpină tot mai puţine dificultăţi în a ajunge
la audienţa de masă dacă telespectatorii se pot apăra
simplu, alegând un alt canal prin apăsarea unui
buton de la telecomandă. Dacă generaţiile anteri-
oare puteau privi pasiv orice ar fi apărut pe ecranele
televizoarelor, Internetul este condiţionat de utili-
zatori; oamenii aleg site-urile pe care să le viziteze.
Dependenţii de ştiri sunt tot mai mulți, însă majori-
tatea oamenilor aleg alte canale de informare.
În ansamblu, expunerea la politică scade pe
măsură ce electoratul (şi în special alegătorii tineri)
devine tot mai greu de ţintit. Partidele politice
sunt forţate să adopte o gamă tot mai largă şi mai
sofisticată de strategii de marketing, inclusiv adop-
tarea tehnicilor de abordare directă personalizată
și foarte costisitoare, precum mesajele prin poştă,
e-mailurile, reţelele de socializare şi telefoanele.
Aceste tehnici au fost utilizate în mod strălucit de
Barack Obama în campaniile sale de succes pentru
nominalizarea democrată, respectiv pentru Casa
Albă, în 2008 (Johnson, 2009).
În acest mediu tot mai fragmentat, politici-
enii trebuie să comunice de o manieră consistentă
cu opţiunile electoratului şi la momente alese de
aceştia. Politicienii trebuie să îşi continue migrarea
dinspre emisiunile de ştiri înspre talk-show-urile
cele mai urmărite, estompând astfel distincţia
dintre politicieni şi celebrităţi (Jones, 2005).
Politicienii se află în aceeaşi competiţie pentru
audienţă ca şi alţi entertaineri precum starurile
sportive sau vedetele de cinema. Montajele de
sunet nu au fost niciodată neimportante, dar devin
cu atât mai vitale acum, pe măsură ce politicienii
învaţă să-şi articuleze agenda într-un interviu scurt
sau într-o reclamă şi mai scurtă.
Pe scurt, în aceeaşi măsură în care balanţa din
industria media se îndreaptă dinspre serviciile
publice înspre companiile private, accentul din
comunicarea politică s-a mutat dinspre partide
înspre electorat. Politicienii au stăpânit cu un succes
considerabil apariţia industriei media în secolul
XX, dar întâmpină dificultăţi în secolul XXI, în
contextul unor canale media tot mai fragmentate.
Globalizarea
„Imperiile viitorului vor fi imperiile minţii”, a
spus Winston Churchill în 1943. Cu siguranţă,
în satul global, lumea a fost înghesuită în ecranul
unui televizor. În 1776, reacţia engleză la Declaraţia
Americană de Independenţă a călătorit 50 de zile
pentru a ajunge în Statele Unite. În 1950, răspunsul
britanic faţă de începerea Războiului din Coreea a
fost transmis la televiziunile americane după 24 de
ore. În 2003, telespectatorii britanici şi cei ameri-
cani au văzut în acelaşi timp începerea războiului
din Irak. Acum, transmisiunea aproape imediată a
evenimentelor demne de a deveni ştiri este un lucru
de la sine înţeles.
Actualmente este extrem de dificil pentru
guverne să-şi izoleze populaţia de evenimentele
internaţionale. Chiar şi înaintea apariţiei interne-
tului, a fost tot mai greu pentru statele comuniste
să împiedice posturile străine de radio să ajungă
la propria populaţie. Discutând căderea statelor
comuniste, Eberle (1990, 194–5) a afirmat că
„schimbările în Europa de Est şi Uniunea Sovietică
au reprezentat în aceeaşi măsură triumful comuni-
cării ca şi eşecul comunismului”.
Recentele evoluţii tehnologice au facilitat de
asemenea opoziţia subterană faţă de mişcările
autoritare. Un grup redus numeric, dar cu acces
la internet are acum potenţialul de a atrage atenţia
lumii faţă de abuzurile politice, oferind surse jurna-
liştilor care le caută. Conducătorii militari din
Burma, guvernul comunist al Chinei, clericii din
Iran sau familiile conducătoare din Arabia Saudită
au suferit astfel din cauza grupurilor din diaspora.
Este însă semnificativ pentru impactul limitat al
informaţiei în sine faptul că toate aceste regimuri
rămân în continuare la putere (Atton, 2004).
Interacţiunea
Un aspect particular al fragmentării este expunerea
în creştere la canale interactive de comunicare.
Telefoanele în direct la radio le permit oamenilor
obişnuiţi să-şi asculte semenii discutând proble-
mele curente, fără medierea unui politician; blogu-
rile îndeplinesc aceeaşi funcţie în spaţiul virtual.
Sistemele de mesagerie şi reţelele de socializare sunt
inerent interactive. Astfel de medii permit schimbu-
rile de la om la om, care tind să surclaseze comuni-
carea de sus în jos, unidirecţională de la politician la
alegător. Chiar şi atunci când alegătorii urmăresc un
politician, poate fi doar un extras cu o postură stân-
jenitoare postat pe YouTube decât întregul material
din care este luat clipul. Pe scurt, timpul de emisie
este mai mare, însă expunerea pasivă este în scădere.
Ca răspuns la ameninţările acestor noi canale
media, cele tradiţionale au adăugat un nou
element interactiv unora dintre producţiile lor,
spre exemplu în cazul seriei Idols, care a avut un
succes răsunător pe plan internaţional. Aceste
show-uri le oferă multor tineri prima experienţă a
 Comunicarea politică | 145
votului, însă sunt departe de a stimula participarea Caseta 8.2
în alegerile naţionale; prospeţimea lor pare să dea
participării tradiţionale, cu a sa urnă de vot, un aer Structuri media în
întrucâtva de modă veche. democraţiile liberale
Expansiunea canalelor interactive este cealaltă
faţetă a rolului mai degrabă pasiv al celor mai mulţi
dintre alegători în democraţiile reprezentative. Structura Structura Structura
Implicit, o generaţie tânără educată în media inter- anglo- nord- sud-
activă ridică o întrebare importantă, căreia politici- americană europeană europeană
enii trebuie să îi găsească un răspuns adecvat: de ce Circulaţia Ridicată Ridicată Ridicată
ar trebui să vă ascultăm pe voi când avem opţiunea ziarelor
de a interacţiona electronic cu oamenii care au
Profesio- Ridicat Ridicat Scăzut
vârste şi interese similare cu ale noastre?
nalism
jurnalistic
Structuri media Legături Scăzut Ridicat Ridicat
dintre media
Inovaţiile tehnologice precum radiodifuziunea sunt şi politică
potenţial universale, aplicabile tuturor ţărilor. Cu
Intervenţia Scăzută Ridicată Ridicată
toate acestea, felul în care s-a dezvoltat mass media
statului
şi apoi felul în care a fost integrată în câmpurile
politice naţionale variază semnificativ în rândul Exemple Marea Danemarca, Grecia,
democraţiilor liberale, producând diferite structuri Britanie, Finlanda, Portugalia,
media. Explorând aceste structuri, vom demonstra Canada, Norvegia, Spania
importanța depăşirii unei caracterizări uniforme a Irlanda, Suedia
mass media în democraţiile liberale, aceea de „presă Statele Unite
liberă” care practică un „jurnalism independent”.
Sursa: Adaptat după Hallin şi Mancini (2004), care
Structura mass media se referă la totalitatea tipa- se referă de asemenea la aceste structuri ca fiind, de
relor de utilizare media şi, în special, la relaţiile la stânga la dreapta la nivelul coloanelor, „liberale”,
dintre media, stat şi economie: spre exemplu, „democratic corporatiste” şi „pluralist-polarizate”.
gradul de circulaţie a ziarelor, scopul transmisiu-
nilor publice şi partizanatul presei sunt compo-
nente structurale ale media. Însă modelul anglo-american nu este singurul
care poate fi ales. În structura nord-europeană,
Într-o importantă clasificare comparativă, mass media este privită ca actor social responsabil,
Hallin şi Mancini (2004) disting între struc- care are propria lui contribuţie în societate în
general şi la stabilitatea politică în particular.
turi media anglo-americane, nord-europene şi
Ziarele şi chiar reţelele de televiziune reprezintă
sud-europene în cadrul democraţiilor liberale
grupuri particulare (ex. religioase, sindicale, parti-
(Caseta 8.2). În modelul anglo-american predo-
nice), însă într-un mediu influenţat de state inter-
mină mecanismele de piaţă, iar principalele media
venţioniste. Spre exemplu, rolul transmisiunilor
private răspund unor considerente comerciale. publice este semnificativ, iar guvernul subvenţio-
Reflectând primele rezultate ale alfabetizării în nează media privată ca suport pentru funcţiile sale
masă, circulaţia ziarelor rămâne relativ crescută. de informare şi reprezentare. Reglementările cu
Noţiunea de jurnalism ca profesie colectoare de privire la acoperirea media, precum dreptul la inti-
ştiri este întărită, în timp ce lumea media şi cea mitate şi la replică, sunt de asemenea mai extinse
politică funcţionează în sfere separate, prima decât în structura anglo-americană.
acţionând – sau plăcându-i să creadă că acţio- Acest format nord-european, care într-o oarecare
nează – în calitate de câine de pază al celeilalte. măsură se extinde dincolo de Scandinavia, către
Acest model liberal stă la baza multor concepţii Belgia, Germania şi Olanda, este unul dintre elemen-
cu privire la relaţia cea mai potrivită dintre media tele unui acord mai larg în care sistemul politic accen-
şi politică într-o democraţie liberă, mai ales în tuează căutarea unui consens între grupuri sociale
Statele Unite. puternice. În acest sens, rolul media este similar cu
146 | Mobilizarea politică
cel al altor astfel de mecanisme, precum reprezen-
tarea proporţională şi guvernele de coaliţie: acela de
a facilita expresia acordului între diferite grupuri.
Profesionalismul jurnalistic este susţinut, însă şi
temperat, de conştientizarea rolului media ca actor,
deci nu numai observator, în politică şi societate.
Structura sud-europeană este în multe privinţe
opusul modelului nord-european. În state medi-
teraneene precum Grecia, Portugalia şi Spania,
tradiţia autoritară a încetinit dezvoltarea alfabe-
tizării în masă, a circulaţiei în masă a ziarelor şi a
unei societăţi civile vibrante. Chiar şi după tranzi-
ţiile democratice din anii ’70, partidele la putere
au continuat să influenţeze puternic emisiunile
publice, în timp ce ziarele şi alte staţii de televiziune
au fost influenţate la rândul lor de alte partide.
Televiziunea a devenit un important instrument de
divertisment popular, însă circulaţia ziarelor a conti-
nuat să fie scăzută, iar jurnaliştii au continuat să
creadă că rolul lor era acela de a produce comentarii
încărcate ideologic mai degrabă decât ştiri brute. În
aceste structuri sud-europene dominate de partide,
poziţia politică a mass media continuă să fie mult
mai subordonată decât în formatul nord-european.
Hallin şi Mancini demonstrează pericolul discu-
ţiei despre media în democraţiile liberale fără luarea
în considerare a tradiţiilor naţionale sau, în acest
caz, regionale. La fel ca în cazul multor altor cate-
gorii din politica comparată, „acelaşi” rol este înţeles
diferit în diverse regiuni. Să luăm în considerare
concepţiile cu privire la rolul jurnalistului. În lumea
anglo-americană, jurnalistul este reporter: un profe-
sionist al colectării ştirilor, care spune adevărul celor
de la putere şi este angajat într-o relaţie combativă
cu guvernul. În Europa de Nord, se aşteaptă de la
jurnalişti să adauge un plus sensibilităţii faţă de
interesul naţional, stabilităţii politice şi imaginii
propriului lor ziar şi celei a grupului politic pe care
acesta îl deserveşte. În Europa de Sud, jurnalismul
se concentrează mai puţin pe informaţie şi mai mult
pe comentariile din perspectivă ideologică.
Desigur, clasificarea lui Hallin şi Mancini nu
ilustrează variaţiile din cadrul fiecărei categorii.
De exemplu, în cadrul formatului anglo-american,
emisiunile publice şi cotidienele naţionale partizane
sunt mult mai influente în Marea Britanie decât în
Statele Unite, unde comercialul domină media, iar
ziarele sunt în primul rând locale. La fel de impor-
tant, asemenea multora dintre clasificările din
politica comparată, schema lui Hallin şi Mancini
este erodată de tendinţele media contemporane
discutate în secţiunea anterioară. Tendinţa este
către o abordare mai mult nord-americană, chiar şi
în ceea ce priveşte rolul jurnalistului.
Impactul media
Care este impactul media la nivelul celor expuşi
acesteia? O modalitate de a ne gândi la această între-
bare este cea contrafactuală. În mod clar, politica s-ar
schimba substanţial dacă media ar fi brusc scoasă în
afara legii; spre exemplu, am observa cu siguranţă
denaţionalizarea politicii şi reafirmarea campani-
ilor preponderent locale. Însă astfel de experimente
mentale sunt la fel de ipotetice ca imaginarea unei
case fără pereţi: probabil există mai multă credi-
bilitate în descrierea media ca o casă în care mulţi
oameni (în special tineri) îşi trăiesc vieţile politice.
Jones (2005) a exprimat acest punct de vedere:
Media este primul nostru punct de acces către
politică – spaţiul în care acum politica se întâmplă
în mod preponderent pentru mulţi oameni şi
locul pentru întâlniri politice care preced, influen-
ţează şi câteodată determină participarea personală
viitoare (dacă aceasta are loc, oricum…). Astfel de
întâlniri fac mult mai mult decât să ofere „infor-
maţii” despre politică. Ele constituie propriile
noastre hărţi mentale cu privire la lumile politice
din afara experienţei noastre directe. Ele oferă un
rezervor de imagini şi voci, eroi şi bandiţi, vorbe
şi slogane, fapte şi idei pe baza cărora ne formăm
propria opinie despre politică.
Spre exemplu, abundenţa de filme americane
despre Vietnam, 11 Septembrie sau Irak au oferit
un stimul pentru discuţii politice care au constituit,
la rândul lor, o formă de participare la fel de impor-
tantă precum voluntariatul în cadrul unei campanii
electorale sau o donaţie către un grup de interese.
Noţiunea de bază în acest context – aceea că urmă-
rirea politicii în media este o formă de comporta-
ment politic mai degrabă decât numai o influenţă
asupra comportamentului politic – surprinde
importanţa pe care media o are în lumea de astăzi.
Mecanisme de impact
Merită să examinăm aici felul în care a evoluat
gândirea academică cu privire la efectele specifice
media. Caseta 8.3 subliniază principalele meca-
nisme: consolidare, stabilirea agendei, încadrare şi
prioritizare. În diferite momente de după 1945,
fiecare dintre acestea a contribuit la gândirea acade-
mică referitoare la impactul radiodifuziunii şi mai
ales al mediilor tipărite.

Caseta 8.3
Efectele media
Definiţie
Consolidare Media întăreşte opiniile
existente
Stabilirea Media influenţează lucrurile
agendei la care ne gândim şi despre
care vorbim.
Încadrare Felul în care un eveniment
este descris ca o poveste
coerentă îi subliniază princi-
palele caracteristici.
Prioritizare Acoperirea media influen-
ţează felul în care inter-
pretăm evenimentele în
general, nu numai într-un
anumit context.
În anii ’50, înainte ca televiziunea să devină
importantă, teza consolidării – cunoscută de
asemenea ca modelul efectelor minimale – îşi
atingea apogeul (Klapper, 1960). Argumentul
în acest caz a fost că loialităţile de partid trans-
mise iniţial prin familie funcţionau ca un ecran
politic protector, care proteja oamenii de efectele
media. Oamenii vedeau ceea ce voiau să vadă
şi îşi aminteau ceea ce voiau să-şi amintească.
În Marea Britanie spre exemplu, unde ziarele
naţionale erau puternic partizane, mulţi supor-
teri laburişti citeau ziare de stânga, în timp ce
conservatorii citeau ziare de dreapta. Dată fiind
această auto-selecţie, cea mai mare parte a presei
nu putea decât să întărească dispoziţiile existente
ale cititorilor şi, probabil, să cristalizeze aderarea
unor cititori indecişi.
Teoria consolidării şi-a dovedit valoarea acum
o jumătate de secol, când votul era mult mai
stabil decât astăzi. Chiar şi astăzi, multe studii cu
privire la impactul media asupra votului au iden-
tificat doar efecte limitate pe perioade scurte, aşa
Comunicarea politică | 147
Comentariu
Oamenii citesc ziare care le susţin perspectivele
curente (expunere selectivă). Mai mult, oamenii
interpretează informaţiile pentru a le face consis-
tente cu opiniile lor anterioare (interpretare selec-
tivă) şi uită informaţiile care le contrazic opiniile
curente (amintire selectivă).
Natura compresată a ştirilor, mai ales la telvi-
ziune, se reflectă într-o acoperire puternic selec-
tivă. Evenimentele prezentate sunt discutate pe
larg, însă cele neprezentate pierd vizibilitate.
Un cadru se concentrează pe aspectele particulare
ale unei probleme, pe origini, remedii şi evaluări.
Aceştia încurajează telespectatorii sau cititorii să
interpreteze un subiect într-o modalitate similară.
Prioritizarea extinde impactul media dincolo de
un anume subiect. Spre exemplu, acoperirea unei
crime în media naţională poate încuraja alegătorii
să selecteze candidaţii în funcţie de politicile lor
de siguranţă publică.
cum sunt campaniile electorale (Gavin şi Sanders,
2003). Teza consolidării oferă încă un tratament
eficient pentru mulţimea de oameni şi organi-
zaţii care acuză media „părtinitoare” pentru eşecul
propriilor cauze. Chiar şi astfel, teza consolidării
a devenit cu siguranţă prea limitată în calitate de
perspectivă contemporană asupra efectelor media.
Loialităţile de partid sunt de ceva vreme mult mai
slabe, iar media mult mai universală decât în 1950.
Din acest motiv, perspectiva de stabilire a agendei
cu privire la impactul media a câştigat teren în anii
’70 şi ’80.
Perspectiva de stabilire a agendei afirmă că
media (şi mai ales televiziunea) influenţează temele
la care ne gândim, nu neapărat felul în care ne
gândim la acestea. Media înscrie anumite subiecte
pe agendă şi, implicit, ţine alte subiecte departe de
ochii publicului. Aşa cum au punctat Lazarsfeld şi
Merton (1948) într-o altă epocă, „măsura în care
media îşi influenţează audienţa este determinată
nu numai de ceea ce se spune, dar mai ales de ceea
ce nu se spune”.
148 | Mobilizarea politică
DEM
Profil de țară 5 OCR
ATIE
SPANIA LIBE
RAL
A
Formă de guvernământ: democraţie liberală parlamen- Populaţia (rata creşterii anuale): 40.5 milioane (+0.1%)
tară, cu regiuni puternice şi un monarh ereditar care
are în mare un rol ceremonial. Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
Executiv: primul ministru numeşte cabinetul (de obicei
16–20 de membri). Membrii cabinetului nu trebuie Scorul drepturilor politice: 1
să facă parte din parlament. Monarhul – Juan Carlos
I începând din 1975 – este şeful statului. Scorul libertăţilor civile: 1
Legislatură: legislatura bicamerală (Cortes Generales)
Indexul dezvoltării umane (procent/din): 13/177
este compusă din Congresul Deputaţilor (350 de
membri) şi Senat (264 de membri, din care 208 aleşi
direct şi 56 aleşi de adunările regionale). Parlamentul Indexul libertăţii presei (procent/din): 47/195
este dominat de partide bine organizate; în special
Senatul este slab.
Constituţie şi sistem judiciar: Curtea Constituţională Indexul corupţiei percepute (procent/din): 28/180
este formată din 12 membri numiţi de parlament,
guvern şi de sistemul judiciar. Sistemul legal este bazat
pe legislaţia civilă. Notă: Pentru sensul şi sursele scalelor şi indexurilor, a se
Sistem electoral: deputaţii sunt aleşi prin RP pe liste vedea p. XVI. În toate cazurile, un scor de 1 este cel mai
închise. Magnitudinile mici ale circumscripţiilor oferă bun.
partidelor mari un avantaj. Pentru Senat, cetăţenii pot
vota pentru până la trei membri per provincie. Primii patru clasaţi în ordinea preferinţelor sunt aleşi.
Sistem de partide: constituţia din 1978 plasează partidele în centrul noii democraţii. Sistemul de partide este
acum stabil, Partidul Socialist al Muncitorilor Spanioli (PSOE) şi Partidul Poporului (PP), de centru, asigu-
rându-şi împreună 84% din voturile pentru camera inferioară. PSOE a fost confirmat la putere cu doar sub
jumătate din mandate.

Tranziţia politică a Spaniei de după
moartea generalului Franco în 1975
este una dintre poveştile de succes
ale democratizării. Aşa cum scrie
Heywood (1995, p.4), „moartea
lui Franco a fost urmată nu de un
conflict sângeros, aşa cum se temeau
mulţi, ci de o tranziţie remarcabil şi
atent orientată înspre democraţie”.
Condiţii favorabile în acest sens
au fost situarea ţării în Europa
Occidentală, modernizarea econo-
mică considerabilă care avusese deja
loc sub vechiul regim şi contribuţia
semnificativă a regelui Juan Carlos.
Democratizarea întârziată a Spaniei
a venit prea uşor în comparaţie cu
momentul în care s-a întâmplat.
Toate centrele de putere, precum
Biserica Catolică sau armata,
au dorit să evite redeschiderea
vechilor conflicte, ceea ce a dus la
compromisul triumfal al constitu-
ţiei din 1975.
Spania se situează acum pe
o poziţie bună din Indexul
Dezvoltării Umane. Este integrată
în Europa, aderând la UE din 1986
şi utilizând moneda euro de la înce-
putul acesteia. Reflectând o piaţă
a muncii atent reglementată, stan-
dardele de viaţă rămân semnificativ
mai joase decât cele din cele mai
bogate economii ale Europei, iar
şomajul este extrem de ridicat.
Chiar dacă Spania este unul
dintre statele cele mai vechi ale
Europei, divergenţele regionale
rămân centrale în politica sa. Ţara
a descentralizat masiv compe-
tenţe către regiunile şi identităţile
istorice, rămânând, cel puţin în
teorie, un stat unitar mai degrabă
decât unul federal.
Lecturi suplimentare: Gunther et al (2004), Magone (2008).
Constituţia a stabilit un mecanism
complex prin care regiunile puteau
să-şi ducă la îndeplinire aspiraţiile
cu privire la diverse nivele de auto-
nomie. Comunităţile istorice din
Ţara Bascilor şi Catalonia au dorit
să dobândească rapid nivelele cele
mai ridicate de autonomie, altor
regiuni oferindu-li-se aceste privi-
legii mai târziu. În 2006, pentru
Catalonia s-au descentralizat chiar
mai multe competenţe, incluzând
şi recunoaşterea statului său ca
naţionalitate distinctă. În acelaşi
an, organizaţia naţionalistă bască
ETA (Pământul şi Libertatea Bască)
a declarat încetarea focului „perma-
nentă”, după ce a omorât mai mult
de 900 de persoane începând din
1970. Totuşi, încetarea focului a
luat sfârşit anul următor, iar atenta-
tele continuă.

În lumina reflectoarelor
Media în Spania
Evoluţia mass mediei spaniole în
epoca democratizării a urmat întru-
câtva un tipar obişnuit. Programele
monotone de sub dictatură au făcut
loc libertăţii de expresie, urmată de
o restructurare în care emisiunile
televizate au dominat presa scrisă.
Structura media urmează tiparul
sud-est european, cu legături ample
între ea şi partidele politice şi cu
accentul permanent pe partizanat în
programele media.
Sub conducerea autoritară a
Generalului Franco, poziţia
media a fost în cea mai mare
parte servilă. Cenzura rigidă s-a
asigurat că ziarele dădeau numai
ştirile politice cele mai anoste, de
obicei mărginindu-se să repete
presa oficială. Programele oferite
de posturile publice au fost puţin
mai bune. Monopolizarea canalelor
sub controlul statului a oferit o
dietă inofensivă de operetă, sport
şi telenovele. Media era o parte
esenţială din „cultura evaziunii”
promovată de dictatură (Haywood,
1995, p. 76).
Odată cu liberalizarea, media inde-
pendentă a revenit la viaţă, oferind
diverse curente de opinie printr-o
gamă diversă de publicaţii. La fel
ca în multe state post-comuniste,
televiziunea a devenit repede cel
mai important canal media. Acest
tipar a reflectat nu numai calitatea
scăzută şi reputaţia săracă a presei,
dar şi accesul mai larg la televiziune
pentru un electorat cu grade variate
de educaţie: până în anii ’90,
analfabetismul a fost o problemă
semnificativă.
Comunicarea politică | 149
Dominaţia radiodifuziunii
asupra presei în Spania este
excepţională în contextul
Europei Occidentale şi mai tipică
pentru cazul fostelor sale colonii
din America Latină. Potrivit unui
sondaj din 2005, nouă din zece
spanioli se uitau la televizor zilnic,
în timp ce doar 41% citeau presa
– mulţi dintre acestea restrân-
gându-se la jurnale de sport sau
ziare gratuite. În 1996, 66% din
respondenţi afirmau că televiziunea
era pentru ei principala sursă de
informaţie politică, în timp ce doar
17% menţionau presa (Gunther et
al, 2004, p. 146).
Reflectând o tradiţie autoritară
şi corporatistă, apartenenţa la
organizaţiile sociale şi la partidele
politice este scăzută. Combinată cu
Utilizarea media în Spania, 2007
Minute pe zi
Televiziunea 220
Radioul 108
Ziarele 17
Internetul 36
Revistele 4
Sursă: Adaptat după WARC
(2009)
utilizarea televiziunii, efectul este
un electorat mobilizat mai degrabă
cognitiv decât social. În acest
context, legăturile dintre politi-
cieni şi electorat operează nu atât
de mult pe baza reţelelor sociale,
cum ar fi sindicatele şi bisericile,
ci prin mass media, mai ales prin
televiziune. Rezultatul este un
stil individualizat al politicii, care
Lecturi suplimentare: Balfour (2005), Gunther şi Montero (2009).
valorizează considerabil personali-
tăţile liderilor de partid (Magone,
2008, p. 39).
Acest tipar este comun la nivelul
noilor democraţii, însă în Spania
nu a dus la apariţia unei demo-
craţii neliberale în care un singur
politician domină toate canalele.
În schimb, partidele politice luptă
pentru influenţă în cadrul unei
media pluraliste în care marile
organizaţii media coexistă cu mai
puţin importantele canale de stat.
Partidele principale au căutat
să influenţeze radiodifuziunea,
bazându-se în parte pe prevederea
constituţională care interpretează
radiodifuziunea ca serviciu public,
care presupune reglementări
guvernamentale. În plus, legis-
laţia anti-terorism şi procesele
anticalomnie împotriva ziarelor
au pus presiune asupra libertăţii
editoriale. Astfel de dificultăţi au
dus la scăderea scorurilor ţării în
topurile internaţionale referitoare la
libertatea media.
Susţinând aceste judecăţi canti-
tative, Hallin şi Mancini (2004,
p. 120), comentează că „intervenţia
statului pe piaţa media este aproape
întotdeauna văzută – şi pe bună
dreptate – ca o tentativă cinică de
control politic”. Cu toate acestea,
aceste trăsături nu ameninţă în
mod serios statutul Spaniei de
democraţie liberală stabilă şi de
succes.
150 | Mobilizarea politică
Într-o campanie electorală, spre exemplu, tele-
viziunea ne direcţionează atenţia către principalii
candidaţi şi către cursa pentru victorie; din contră,
candidaţii şi problemele marginale sunt adesea
tratate secundar. Viziunea lui Walter Lippman
(1922) cu privire la presă articulează bine perspec-
tiva de stabilire a agendei: „este ca raza unui
reflector care se mişcă necontenit, aducând un
episod şi apoi altul din întuneric în lumină”.
Stabilirea agendei este determinată de dimensi-
unea limitată a ştirilor. Prin asumpţiile cu privire la
efemeritatea ştirilor, editorii îşi rezolvă dilema zilnică
de a reduce semnificaţia evenimentelor unei zile la
treizeci de minute de ştiri de seară. Prin decizia de
a aduce în prim plan anumite evenimente, într-o
anume ordine şi de a lăsa pe dinafară altele, editorii
de ştiri stabilesc agenda şi îşi exercită impactul.
Pentru că programele de ştiri se concentrează pe
excepţional, conţinutul lor este invariabil o mostră
nereprezentativă de evenimente. Spre exemplu, fias-
co-urile politice primesc mai multă atenţie decât
succesele politice. În mod similar, corupţia este
o știre, însă nu şi integritatea. Unui subiect nou i
se acordă mai multă atenţie decât unei evoluţii
noi în cadrul unei teme deja acoperite. În mod
cumva necesar, stabilirea agendei creează o oglindă
oarecum distorsionată a lumii. Cu cât buletinele de
ştiri devin mai scurte, cu atât camerele TV devin
mai selective, iar distorsiunea mai mare.
Însă trebuie notate două limitări ale perspec-
tivei cu privire la stabilirea agendei. În primul
rând editorii nu selectează ştirile pe baza propri-
ilor capricii (Caseta 8.4). Atunci când decid dacă
să acorde sau nu atenţie unui subiect, editorii
ţin cont de semnificaţia pe care audienţa lor o va
ataşa acelui subiect. Aceştia decid de asemenea în
funcţie de posibilul impact al subiectului asupra
creşterii audienţei sau creşterii aprecierii acesteia.
Editorii sunt plătiţi să demonstreze sensul
propriilor lor ştiri; dacă nu reuşesc să facă acest
lucru în mod constant, îşi pierd slujbele. Din acest
motiv, este pur şi simplu naiv să atribuim editorilor
puteri de stabilire a agendei numai pentru că ei sunt
aceia care selectează ceea ce va apărea pe ecran sau
pe prima pagină. Contextul cultural larg este de
asemenea o parte din calculele acestora cu privire la
ce să acopere. Aşa cum nu învinuim cititorul pentru
conţinutul ştirilor, nici cel care selectează ştirile nu
ar trebui învinuit pentru agenda acestora.
Opinia potrivit căreia media transmite opinii
mai mult decât le creează este implicită în înţe-
leptul comentariu al lui Newton (2006, p. 215) cu
privire la relaţia dintre jurnalişti şi societate:
Caseta 8.4
Câteva teste utilizate de
jurnalişti pentru a determina
valoarea ştirilor
 Va avea acest subiect un impact puternic
asupra publicului nostru?
 Implică acest subiect violenţă? (Unde e
sânge, e şi rating)
 Este acest subiect nou şi de actualitate?
 Implică acest subiect oameni foarte
cunoscuţi?
Sursa: Adaptat după Graber (2005), pp. 106–108,
bazat pe studii din Statele Unite.
Ideea că media este cumva separată de societate,
înfingându-şi săgeţile otrăvite de la distanţă, e
implicită în multe afirmaţii cu privire la efectele
ei asupra societăţii. De fapt, media este parte
din societate. Jurnaliştii şi editorii nu au venit pe
Pământ de pe Marte sau Venus, ci sunt o parte a
societăţii la fel ca noi toţi.
În al doilea rând, explozia de canale în era elec-
tronică înseamnă că agenda nu mai este contro-
lată la fel de strict ca la începuturile televiziunii.
Oamenii pot să-şi satisfacă chiar şi cele mai specia-
lizate interese politice prin intermediul unor canale
media. Pe măsură ce media devine mai plura-
listă, consumatorii obţin capacitatea de a-şi urma
propriile intuiţii şi de a-şi construi propriile agende.
Încadrarea unui subiect – felul în care reporta-
jele construiesc o naraţiune coerentă cu privire la
un eveniment – este o încercare mai recentă de a
înţelege impactul media. Caracterul ideii care stă
la baza acestei perspective este unul interpretativ,
reflectând observaţia lui Platon conform căreia „cei
care spun poveşti, conduc societatea”. Cuvintele
jurnaliştilor şi imaginile camerelor ajută la înca-
drarea subiectului, oferind o naraţiune care încura-
jează o anume reacţie din partea spectatorului. Spre
exemplu, sunt imigranţii un stimul economic sau o
ameninţare pentru societate? Sau încadrează media
americană un război în mod critic (ultimele etape
ale războiului din Vietnam) sau pozitiv (Irak în faza
invaziei)? Dar un criminal care a fost condamnat
la moarte, primeşte el astfel ceea ce merită sau o
pedeapsă crudă şi neobişnuită? Aşa cum sugerează

şi conceptul de „relatare” (story), jurnaliştii trebuie
să traducă evenimentul pe care îl raportează într-o
naraţiune organizată care atrage privitorul. Cu cât
este mai scurt un reportaj, cu atât mai mare este
încrederea în presupoziţiile împărtăşite de acesta,
uneori destul de simpliste, denumite de Jamieson şi
Waldman (2003) „cadre de consens”.
În concluzie, agenda şi cadrele media pot
exercita „efectul prioritizării” (priming effect),
încurajând oamenii să aplice criteriile implicite
într-un anume subiect unor noi informaţii şi
subiecte. Într-un studiu bazat pe Statele Unite,
Iyengar et al. (1982) au arătat felul în care „proble-
mele dezbătute cu precădere de televiziuni influ-
enţează evaluările performanţelor prezidenţiale”.
Acest efect indirect de replicare a fost probabil
subestimat în studiile cu privire la efectele directe
ale media. Spre exemplu, cu cât media se concen-
trează mai mult asupra politicii externe, cu atât
este mai probabil ca alegătorii să evalueze partidele
din acest punct de vedere şi să voteze în consecinţă.
Ca să luăm un alt exemplu, este posibil ca
ştirile despre atacurile rasiste să determine anumite
persoane să se angajeze în astfel de acte, dacă opor-
tunitatea apare în propriul cartier. Să notăm totuşi
că efectul de prioritizare este mai degrabă afirmat
decât demonstrat – cel mai adesea revendicat de cei
care caută să învinuiască media pentru comporta-
mente care în fapt au originile altundeva. A atribui
un incident rasist reportajelor media despre un
altul înseamnă a-i ignora cauzele fundamentale.
Efectele pe care le-am subliniat aici – de
consolidare, de stabilire a agendei, de încadrare şi
de prioritizare sunt precise şi, în principiu, măsu-
rabile. Importanţa lor constă în faptul că oferă
o perspectivă asupra felului în care conţinutul şi
tonul reportajelor media influenţează audienţa.
Astfel, acestea ne poartă dincolo de ideile super-
ficiale despre puterea media înspre o interpretare
mai subtilă cu privire la efectele acesteia.
Televiziunile şi ziarele
Discuţiile asupra mass media tind să prezinte peri-
colul de a privi variatele sale canale ca fiind uniforme
– ca şi cum cărţile, ştirile, revistele, presa, radioul,
televiziunea şi site-urile web ar fi similare la nivel
de partizanat şi de efecte. Ca antidot împotriva
acestui tip de tratament, oferim în această secţiune
o discuţie asupra impactului a două canale cheie în
era mass media: televiziunea şi ziarele.
Până în anii ’80, televiziunea devenise deja cel
mai important canal media în toate democraţiile
Comunicarea politică | 151
liberale. Aceasta presupunea un format vizual,
credibil şi uşor de urmărit, care poate să ajungă în
orice casă. Să luăm alegerile ca exemplu. În acest
caz, studioul de televiziune a devenit principalul
câmp de bătălie. Gladiatorii de partid participă
apărând în interviuri, dezbateri şi talk show-uri;
apariţia la televiziune în sine confirmă un anume
status şi o recunoaştere a candidaţilor. Alegătorii
obişnuiţi „consumă” alegerile uitându-se la tele-
vizor, dacă nu şi altfel.
Activiştii locali de partid, altădată trupele de
asalt ale campaniilor, s-au transformat în hărţu-
itori (skirmishers). Povestea parlamentarului
britanic care află că nu mai sunt eficiente dezbate-
rile pe scări fiindcă alegătorii săi sunt prea prinşi de
campania de la televiziune spune un lucru plauzibil
despre impactul televiziunii asupra campaniilor la
nivel local (Mitchell, 1982). Televiziunea nu mai
acoperă campania, ci a devenit campania însăşi.
A spune că studioul de televiziune a devenit
câmpul de bătălie este una, a spune că determină
rezultatul bătăliei este cu totul altceva. O cone-
xiune puternică între acoperirea campaniilor la
televiziune şi răspunsul alegătorilor este dificil de
demonstrat. Spre exemplu, o observaţie frecventă
cu privire la impactul electoral al televiziunii este
faptul că a determinat alegătorii să îşi bazeze mai
mult deciziile pe personalităţi, mai ales pe cele ale
liderilor de partid. Un răspuns frecvent la această
observaţie este întrebarea: în comparaţie cu ce
perioadă? Înaintea televiziunii am avut, totuşi,
acum uitatul radio şi, în unele ţări, chiar cine-
matografia. Chiar pretenţia că radiodifuziunea a
determinat alegătorii să îşi bazeze decizia electorală
pe personalităţi neglijează importanţa acoperirii
personalizate de către presă, care a existat chiar şi
în epoca dinaintea radiodifuziunii.
Desigur, anumite studii au arătat o creştere
modestă în ultimele decenii în focalizarea acope-
ririi de către media a campaniilor electorale pe
liderii de partid. Totuşi, faptul că voturile sunt date
pe baza personalităţilor liderilor este departe de a
fi dovedit, iar atribuirea acestei creşteri televiziunii
este şi mai puţin clară. Cercetarea nu sprijină, cu
siguranţă, afirmaţia că televiziunea, chiar în Statele
Unite, a oferit imaginilor liderilor influenţa cheie
asupra opţiunilor electorale (Mughan, 2000; King,
2002; Langer, 2006).
Poate cea mai vastă şi mai largă contribuţie a
televiziunii a fost vizibilă iniţial în ceea ce privește
dezalinierea partizană: slăbirea loialităţii față de
partidele politice la nivelul alegătorilor. Din cauza
152 | Mobilizarea politică
numărului limitat de canale disponibile în primele
decade de funcţionare a televiziunii, guvernele au
cerut un tratament echilibrat şi neutru al politicii.
Rezultatul a fost un stil inofensiv, contrastant cu
acoperirea mai partizană oferită anterior în multe
ziare naţionale, mai ales în afara SUA. Ca rezultat,
poate că televiziunea a slăbit la început loialităţile
de partid, mai ales la nivelul generaţiilor care au
crescut odată cu ea.
De exemplu, în Olanda televiziunea a contri-
buit la eliminarea pilonilor care separau socie-
tatea olandeză în anii ’50, oferind cetăţenilor un
teren comun nou – postul naţional de televiziune:
„Catolicii au descoperit că socialiştii nu erau ateii
periculoşi despre care fuseseră avertizaţi, liberalii
au trebuit să ajungă la concluzia că protestanţii
ortodocşi nu erau bigoţi, aşa cum se credea”
(Wigbold, 1979, p. 201).
Mai recent, totuşi, multiplicarea canalelor
şi reglementările mai laxe au determinat un ton
mai partizan al unor reportaje de televiziune, mai
ales în Statele Unite. Fox News, spre exemplu, şi-a
făcut un nume prin reportajele sale explicit patri-
otice asupra războiului din Irak, care contrastează
cu abordarea mai tradiţională a unor posturi
precum CNN. În cele din urmă, diferenţele de ton
ale reportajelor reflectă şi consolidează reînnoirea
conflictului ideologic dintre liberali şi conservatori
(Mason, 2006).
În pofida primatului televiziunii, ar fi greşit
să subestimăm impactul politic al altui mijloc de
comunicare în masă – ziarele. În ciuda tirajelor în
scădere, ziarele quality posedă autoritatea dobân-
dită prin longevitate. În aproape toate democra-
ţiile, libertatea de exprimare a ziarelor este mai
mare decât cea a televiziunilor. Într-o epocă în care
radiodifuziunea deţine încă monopolul livrării
instante de ştiri, programul zilnic mai relaxat al
presei le permite editorialiştilor să ofere mai multă
interpretare şi evaluare.
Televiziunea ne spune ce se întâmplă, dar
ziarele plasează, în cel mai bun caz, evenimentele
în context. Ştirile televizate acoperă subiectele pe
rând, pe când un ziar poate fi răsfoit în căutarea
unor elemente interesante şi poate fi citit atunci
când vrea cititorul. Ziarele oferă un lux pe care
televiziunile şi-l permit doar rareori: spaţiu pentru
reflecţie. Din astfel de motive, ziarele quality
rămân presa cu cea mai mare influenţă asupra
politicii, pe care politicienii înşişi le citesc avid.
În ţările cu tradiţii vii de presă, ziarele au încă, pe
lângă circulaţie, şi semnificaţie politică.
Ziarele influenţează de asemenea agenda tele-
viziunilor: un subiect care apare la ştirile de seară
de la TV îşi începe adesea existenţa în ziarele de
dimineaţă. Acest rol de influenţare a agendei,
merită spus, nu depinde de tiraje. Însă atunci când
un alegător vede o poveste atât la televiziune, cât şi
în presă, impactul combinat îl depăşeşte pe cel al
fiecărui mediu de comunicare separat.
În multe democraţii liberale – mai ales în Marea
Britanie, Germania, Japonia, Coreea, Olanda,
Scandinavia şi Elveţia – numărul de cititori al
ziarelor naţionale rămâne substanţial (Norris, 2002,
p. 130). În cazul Japoniei, de obicei, anumite studii
indică faptul că publicul se bazează încă mai mult pe
presa naţională decât pe televiziune şi că, în conse-
cinţă, ziarele exercită mai multă influenţă asupra
agendei electoratului (Feldman, 1993, p. 24).
Opinia publică
Mai ales în democraţiile liberale, afacerile politice
sunt parte din bătălia pentru influenţă asupra tere-
nului important, dar imprecis, al opiniei publice.
Guverne, partide şi grupuri de interese caută să
convingă publicul să le adopte agenda, cadrul de
referinţă şi preferinţele politice. Totuşi, cu toate că
noţiunea de opinie publică rămâne cumva opacă,
aceasta este un element important în comuni-
carea politică, construită şi măsurată de media. În
această secţiune discutăm definiţia, măsurarea şi
impactul opiniei publice.
Definirea opiniei publice
Acolo unde cultura politică se referă la suma atitu-
dinilor politice dintr-o comunitate, noţiunea de
opinie publică se focalizează mai mult pe chestiuni
specifice, politici şi probleme cotidiene. Reflectând
acest contrast, una dintre definiţiile opiniei publice
este profund pragmatică: opinia publică este,
simplu spus, ceea ce populaţia adultă crede despre
o anumită problemă, nici mai mult, nici mai puţin.
Din acest punct de vedere, opinia publică poate
fi măsurată printr-un sondaj de opinie direct care
chestionează populaţia adultă.
Opinia publică se poate referi la (1) „gama de
opinii ale unei părţi semnificative a populaţiei
asupra unor chestiuni controversate” sau (2)
judecata informată a unei comunităţi asupra unei
chestiuni de interes comun, dacă această judecată
este formată în contextul unor opinii politice
împărtăşite (Qualter, 1991).

Această definiţie este cu siguranţă clară, însă
nu surprinde în întregime ceea ce înţeleg cei mai
mulţi politicieni prin opinie publică. Utilizarea
termenului de către aceştia denotă de obicei opinia
structurată şi organizată – exprimată de exemplu
în media – care le afectează deciziile. Această înţe-
legere mai politică asupra opiniei publice poate fi
utilizată pentru a lega ideea de „public” de opiniile
cu privire la o comunitate informată care împăr-
tăşeşte principii politice de bază. Această perspec-
tivă mai elaborată a fost exprimată de omul politic
britanic W. E. Gladstone (1809–98): „opinia
publică reprezintă suma sau echilibrul de principii
morale abstracte ale persoanelor care formează
comunitatea” (citat în Hare, 1873, p. XIX). Din
acest punct de vedere, o comunitate este privită ca
fiind capabilă de opinie publică dacă oamenii care
o formează sunt de acord cu scopurile guvernării
şi cu mijloacele de a le atinge. În acest context,
opinia publică este interpretată ca fiind voinţa
voluntară a unui grup coeziv.
Măsurarea opiniei publice
Ideea de opinie publică a devenit mai proeminentă
odată cu instrumente precum sondaje de opinie,
jurii de cetăţeni sau focus grupuri, dezvoltate
pentru a o studia. Într-adevăr, există doar puţine
domenii în care un concept este atât de strâns
legat de felul în care este măsurat. În democraţiile
liberale, opinia publică este atât evaluată, cât şi
uneori compusă din investigaţii asupra conţinu-
tului său (Caseta 8.5).
Să luăm ca exemple sondajele de opinie, cât şi
eşantioanele reprezentative (sample survey), cele
mai exacte metode de a identifica părerile popu-
laţiei. Chiar dacă publicul rămâne în mod hotărât
sceptic cu privire la eşantioane, acurateţea acestora
este acum dovedită, cel puţin în ce priveşte capa-
citate lor de a prevedea rezultatele alegerilor. În
Statele Unite, eroarea obişnuită în ceea ce priveşte
predicţiile referitoare la cota de voturi a fiecărui
partid la alegerile naţionale postbelice este în jur
de 1,5%. Această acurateţe este impresionantă,
chiar dacă nu suficientă pentru ca reţelele de
televiziune să identifice adevăratul câştigător în
noaptea alegerilor. Nivelul de precizie este similar
şi în alte democraţii.
Poate părea contra-intuitiv, însă 1.000 de
oameni selectaţi atent pentru un sondaj de
opinie pot reprezenta în mod exact întreaga
populaţie. Termenul-cheie aici este „atent
Comunicarea politică | 153
Caseta 8.5
Măsurarea opiniei publice
 Un sondaj de opinie reprezintă o serie de
întrebări puse într-o manieră standard unui
eşantion sistematic de populaţie. Termenul
se referă de obicei la studii scurte asupra
unor subiecte de actualitate pentru media.
Sondajele au loc de obicei prin intermediul
telefonului sau al emailului. (Bishop, 2004).
 Un eşantion reprezentativ (sample suvey)
are loc prin utilizarea aceloraşi metode ca şi
în cazul sondajelor de opinie, însă implică
un chestionar mai detaliat. Astfel de sondaje
sunt comisionate de obicei de guverne sau de
cercetători din lumea academică (Fink, 2005).
 Un focus grup este o discuţie moderată între
un grup redus de respondenţi care vorbesc
despre un anume subiect. Acesta este un
instrument calitativ cu final deschis utilizat
pentru a explora gândurile şi emoţiile pe care
se bazează atitudinile oamenilor. Tehnica
este utilizată pe larg de strategii partidelor
(Krueger şi Casey, 2000).
 Într-un sondaj de opinie deliberativ sau
un juriu de cetăţeni oamenii sunt infor-
maţi şi pot chestiona experţi sau politicieni
cu privire la un anume subiect înainte ca
opiniile lor să fie măsurate. Această tehnică
este utilizată pentru a măsura felul în care
oamenii ar fi informaţi cu privire la un
anume subiect (Fishkin şi Laslett, 2003).
selectaţi”. Procedura trebuie să fie sistematică, la
fel ca selectarea fiecărui al n-lea alegător de pe listă.
Eşantioanele auto-selectate, precum telespectatorii
care răspund la sondajele televiziunilor sau alegă-
tori care îşi contactează reprezentanţii cu anumite
probleme nu constituie o bază validă pentru esti-
marea opiniei publice – cel puţin în cazurile în care
sensul dat opiniei publice include atât publicul
neimplicat (non-attentive), cât şi publicul preo-
cupat (issue-public).
Publicul preocupat sau publicul implicat este
minoritatea interesată în mod particular de a
cunoaşte un anume subiect.
154 | Mobilizarea politică
Aşadar, este posibil ca oamenii să nu se fi gândit
la un anume subiect înainte să fie chestionaţi în
legătură cu acesta printr-un sondaj (Althaus, 2003).
Pot să emită opinii în probleme asupra cărora nu au
o opinie sau pot fi de acord cu o afirmaţie pentru
că le este uşor să fie de acord (a spune da). Cu sigu-
ranţă, unul dintre pericolele sondajelor de opinie
este faptul că ele ajută la construcţia (formularea)
unei opinii publice în acelaşi timp în care o măsoară.
Focus grupurile depăşesc de obicei unele dintre
aceste dificultăţi. În cadrul acestora, un cercetător
adună un număr mic de persoane – de obicei între
opt şi zece – pentru o discuţie generală asupra
unui subiect pentru care participanţii împărtă-
şesc un anume interes: spre exemplu foştii repu-
blicani, non-votanţii sau participanţii la proteste.
Ideea este aceea de a explora de o manieră cu final
deschis perspectivele prin care participanţii se
raportează la problema în discuţie. Un focus grup
este o versiune calitativă a unui sondaj de opinie,
mai redus ca scală şi mult mai auto-selectat, care
însă aspiră la o înţelegere mai completă decât este
aceasta posibilă în cazul răspunsurilor precodate
utilizate în sondajele de opinie.
Pentru că sondajele de opinie nu le oferă respon-
denţilor şansa de a discuta problema înainte de a-şi
exprima opinia, rezultatele acestora sunt criticate de
cei care se pronunţă pentru interpretări mai ambi-
ţioase în ce priveşte rolul publicului. Construind pe
o viziune mai generoasă asupra capacităţilor publi-
cului, cercetătorii au dezvoltat idea unui sondaj deli-
berativ de opinie sau a juriilor de cetăţeni (Fishkin,
1991). Această tehnică implică expunerea unui
eşantion redus de alegători la o gamă de puncte de
vedere asupra unui subiect, de obicei prin prezen-
tări susţinute de experţi sau politicieni. Odată ce se
stabilesc bazele problemei, grupul începe discuţia
şi evaluarea. Opiniile sunt măsurate numai atunci
când toate chestiunile au fost filtrate în acest fel. Aşa
cum explică Fishkin (1991, p. 1):
Un sondaj de opinie obişnuit modelează ceea
ce crede publicul, chiar dacă se ştie cât de puţin
informat este acesta. Un sondaj deliberativ de opinie
modelează felul în care ar gândi publicul dacă i s-ar
oferi şansa de a se gândi la chestiunile discutate.
Sondarea deliberativă poate fi aşadar utilizată
pentru a anticipa felul în care este posibil să se
dezvolte opiniile pe anumite chestiuni. Aceasta este
de asemenea utilă mai ales cu privire la probleme cu
un larg conţinut tehnic, cum este încălzirea globală
sau testarea genetică. În astfel de chestiuni, este util
ca explicaţiile experţilor să preceadă exprimarea
opiniilor. Deşi nu sunt utilizate pe larg, juriile de
cetăţeni sunt o încercare ingenioasă de a depăşi
problema răspunsurilor prost informate care dau
peste cap sondajele de opinie convenţionale.
Impactul opiniei publice
Dat fiind că opinia publică este un element important
în politica democratică, cum îşi exercită influenţa?
Într-un anume sens, opinia publică influenţează tot
ceea ce înseamnă politică. Ea formează mediul în care
lucrează politicienii, fiind prezentă în multe întâlniri
guvernamentale, chiar dacă nu apare ca membru.
În astfel de discuţii, opinia publică joacă de
obicei unul sau altul dintre următoarele roluri:
fie de element determinant, fie de element cu
valoare de veto. „Opinia publică ne cere să facem
ceva pentru decongestionarea traficului” este un
exemplu pentru primul rol, iar „opinia publică nu
va accepta niciodată restricţii de utilizare a autove-
hiculelor” îl ilustrează pe cel de-al doilea. Aşadar,
aşa cum sugerează Qualter (1991, p. 511), „deşi
opinia publică nu guvernează, aceasta poate totuşi
să stabilească limitele a ceea ce fac guvernele”.
Cu toate acestea, opinia publică nu este nici-
odată atotputernică, nici chiar în democraţiile
liberale. Aceasta participă mai degrabă în formu-
larea agendei decât a politicii. Există patru factori
care îi limitează influenţa:
 Opinia publică oferă puţine prescripţii detaliate
referitoare la politici. Publicul este preocupat de
câteva obiective importante, însă cele mai multe
politici sunt formulate de o manieră de rutină şi
necontroversată. În formularea detaliată a poli-
ticilor, opinia expertă şi cea organizată contează
mai mult decât opinia publică.
 Publicul în ansamblu nu este întotdeauna bine
informat, mai ales în ce priveşte politica externă,
dar nu numai. Întrebaţi înainte de invazia din
Irak „Din câte ştiţi dumneavoastră, câţi dintre
atentatorii de la 11 Septembrie erau cetăţeni
irakieni?”, doar 7% dintre cetăţenii americani
au dat răspunsul corect: niciunul (Pryor, 2003).
 Opinia publică poate evita compromisurile,
însă guvernele nu pot, deşi încearcă. Publicul
îşi poate dori taxe mai mici, mai multe chel-
tuieli guvernamentale şi un deficit bugetar mai
redus, însă cei care conduc trebuie să aleagă
între obiective incompatibile. Mai mult, riscu-
rile asociate cu o anume politică sunt evaluate
intens de public, însă reclamă atenţie sporită din
partea celor care iau deciziile (Weissberg, 2002).

 Politicienii răspund în mod tipic mai degrabă
opiniei organizate decât opiniei publice.
Percepţiile lor cu privire la opiniile publicului
sunt, în orice caz, adesea inadecvate, pentru
că sunt privite prin lentilele disonante ale
grupurilor de interese şi prin tendinţa de altfel
naturală de a proiecta opinii asupra electora-
tului (Herbst, 1998).
Opinia publică este mai influentă atunci când
pare să se schimbe. Numai politicienii temerari îşi
permit să nu ţină cont de climatul general de opinie
şi mulţi politicieni sunt pe bună dreptate sensibili la
schimbările naţionale de dispoziţie (Stimson, 1991,
2004). Climatul de opinie poate fi irelevant într-un
an şi subiectul despre care toată lumea vorbeşte în
următorul; un politician experimentat poate identi-
fica şi răspunde acestor transformări de agendă.
Media în statele autoritare
În acelaşi fel în care democraţia se construieşte pe
fluxurile de informaţie, liderii autoritari limitează
libertatea de expresie, ceea ce duce la un climat
media obedient şi de obicei servil. Departe de
a acţiona ca a patra putere în stat, de a scoate la
iveală afacerile murdare ale guvernului, jurnaliştii
din statele autoritare sunt supuşi puterii politice.
Lipsa de resurse din sectorul media creşte de obicei
vulnerabilitatea în faţa presiunii. Posturile oficiale
de televiziune şi ziarele subvenţionate reproduc
linia regimului, în timp ce jurnaliştii mai critici
sunt hărţuiţi, iar întregul sector media dezvoltă un
instinct pentru auto-conservare prin auto-cenzură.
Cu toate acestea, consecinţa este că infor-
maţia inadecvată ajunge la cele mai înalte nivele,
crescând astfel decalajul dintre stat şi societate,
ceea ce duce în cele din urmă la decizii incorecte.
Un dictator grijuliu răspunde la această problemă
încurajând media să scoată la iveală abuzurile de
la nivel local, controlând astfel guvernarea din
afara centrului. Însă paradoxul autoritarismului
nu poate fi eludat. Controlând fluxurile de infor-
maţie, liderii pot să-şi asigure puterea pe termen
scurt, însă astfel reduc şi calitatea guvernării, ceea
ce este o ameninţare potenţială pentru propria
supravieţuire pe termen lung. Cu cât ţara este mai
dezvoltată, cu atât este mai sever prejudiciul deter-
minat de deficitul de informaţie la vârf.
Cum limitează liderii autoritari jurnalismul
independent? Constrângerile sunt variate şi de
multe ori mult mai subtile decât cenzura expli-
cită. Înţelegerea acestor limitări contribuie la
Comunicarea politică | 155
înţelegerea autoritarismului. În studiul său asupra
Africii Subsahariene dinaintea valului de liberali-
zare din anii ’90, Bourgault (1995, p. 180) creează
o listă tipică de mecanisme de control, printre care:
 Declararea stării de urgenţă, ceea ce limitează
formal controlul media
 Autorizarea (licencing) publicaţiilor şi a
jurnaliştilor
 Taxe mari pentru echipamentele de tipar
 Cerinţa de a semna un angajament cu guvernul
înainte ca o nouă publicaţie să fie lansată
 Acces restrâns la hârtia de ziar
 Ameninţarea de a pierde reclamele
guvernamentale
 Legi extinse în ce priveşte calomnia

Aşa cum am văzut în capitolul 6, statele autori-
tare sunt, desigur, cel mai adesea state în care veni-
turile sunt reduse. Lipsa resurselor influenţează cu
siguranţă dezvoltarea media. Mijloacele limitate
sufocă iniţiativa jurnalistică şi cresc vulnerabili-
tatea. Câteodată jurnaliştii secătuiţi sunt reduşi la
acoperirea unor subiecte favorabile (sau la amenin-
ţarea că vor fi mai critici) în schimbul banilor.
Presiunile din partea liderilor autoritari nu
sunt cu siguranţă reduse doar la Africa. În multe
dintre statele postcomuniste din Asia Centrală,
mari părţi din media rămân sub controlul statului,
dându-le autorităţilor influenţă directă. Rezultatul
este servilismul:
Din Kazahstan în Kîrgîzstan şi Tadjikistan în
Belarus şi Ucraina, povestea este sumbră: legile cu
privire la taxe sunt utilizate pentru hărţuire finan-
ciară; un corp de legi interzice insultarea celor aflaţi
în poziţii cheie; înregistrarea obligatorie a media
este un loc comun. În Azerbaijan, la fel ca şi în
Belarus, conducerea unui singur personaj lasă puţin
spaţiu pentru libertatea presei (Foley, 1999, p. 45).
Justificarea pentru restrângerea libertăţii presei
este construită de obicei pe cererea naţională
imperativă pentru stabilitate socială, consolidarea
naţiunii şi dezvoltare economică. Subtextul este
acela că nu putem fi la fel ca Occidentul până nu
îl ajungem din urmă şi poate nici atunci. În Egipt,
spre exemplu, guvernul se aşteaptă ca „presa să
susţină securitatea ţării, să promoveze dezvoltarea
economică şi să susţină normele sociale acceptate”
(Lesch, 2004, p. 610). O presă liberă, la fel ca un
sistem de partide competitiv, este prezentată drept
reţeta potrivită pentru certuri şi lipsă de armonie.
156 | Mobilizarea politică
Chiar şi atunci când multe dintre aceste justi-
ficări pentru controlul media sunt doar scuze
pentru guvernele autoritare, nu ar trebui să
presupunem că ideea occidentală cu privire la o
presă liberă întruneşte cerinţe universale. Statele
islamice mai ales pun accent pe rolul media în
afirmarea valorilor religioase şi a normelor sociale.
Presa liberă este văzută ca scuză pentru privilegii:
de ce, se pune întrebarea, ar trebui să importăm
ideile occidentale, mai ales pe cele americane, cu
privire la libertatea presei, dacă rezultatul obţinut
este accesul la pornografie? Atunci când societatea
este văzută ca expresie a unui cod moral global, fie
el islamic sau nu, tradiţia occidentală a libertăţii de
expresie pare străină şi uneori chiar lipsită de etică.
La fel ca în cazul altor aspecte ale politicii, statele
totalitare au dezvoltat o abordare mai sofisticată faţă
de media. Se credea că o comunicare de masă va
juca un rol în schimbarea culturii politice. Media
a fost aşadar adusă sub un control mai strict decât
în statele autoritare. Inserarea inexorabilă a comu-
nicării de masă în viaţa cotidiană a fost un element
cheie al sistemelor totalitare. Este semnificativ totuşi
că nici regimurile comuniste şi nici cele fasciste nu
au privit media ca fiind în sine un mijloc suficient
de control ideologic. Mai ales statele comuniste au
suplimentat propaganda de masă cu agitaţia directă
în locuri în care se adunau oamenii.
Pe de o parte, propaganda explica misiunea
partidelor comuniste şi instruia atât elitele, cât şi
masele în învăţăturile lui Marx, Engels sau Lenin.
Pentru a-şi atinge obiectivele de propagandă, parti-
dele comuniste aflate la putere au dezvoltat o reţea
media elaborată, cu radiouri, afişe, cinematografie,
televiziune şi „artă socialistă”, fiecare întărind
mesajul celorlalte. Agitaţia, pe de altă parte, opera
la nivel local, de la persoană la persoană. Partidul
căuta să-şi plaseze agitatorii în fiecare fabrică,
fermă sau unitate militară, îndemnând munci-
torii la cote de producţie tot mai mari. Împreună,
propaganda şi agitaţia au dominat fluxurile de
informaţie, teoria fiind că efectul combinat va
fi mult mai mare întrucât, în natura unui regim
total, nu era permisă nicio voce disidentă.
Propaganda este comunicarea unei organi-
zaţii care caută să promoveze sprijinul pentru
propriile cauze prin influenţarea atitudinilor şi
mai ales a comportamentului unei largi părţi a
populaţiei. Cuvântul are o origine religioasă: în
1622, Biserica Catolică instituie un Colegiu de
Propagandă, pentru promovarea credinţei.
Care a fost impactul încercării comuniste de
a utiliza media ca instrument pentru influen-
ţarea publicului? Propaganda pare să fi ajutat în
stabilirea agendei prin mascarea evenimentelor
locale ca accidente, sărăcie şi poluare care puteau
fi ascunse celor care nu trăiau în aceste zone.
Este de asemenea posibil să fi înregistrat succese
în promovarea unor realizări precum indus-
trializarea (Oates, 2005, p. 118). Şi, la fel cum
publicitatea partidelor în democraţii se adresează
adesea propriilor activişti, propaganda comunistă
este posibil să-i fi ajutat pe membrii de partid să
îşi păstreze crezul.
Însă un nivel mult mai important al experi-
enţei comuniste a revelat limitele puterii media.
Un public cinic nu era uşor de indus în eroare.
Afirmaţiile grandioase despre progresele naţio-
nale erau adesea contrazise de realităţile macabre
ale vieţii de zi cu zi. În orice caz, pe măsură ce
statele comuniste au devenit inerte, propaganda
a devenit pur ritual. Nimeni nu credea că o
nouă ordine a fraternităţii socialiste era de fapt
în construcţie. Aşadar, lecţia principală a propa-
gandei comuniste este aceea că nici măcar liderii
care monopolizează media nu au garanţii în ce
priveşte propria legitimitate.
Merită totuşi să notăm că statele care au
continuat să aibă o orientare comunistă nominală
au ţinut sub control mijloacele de comunicare. În
China, spre exemplu, accesul la informaţie a fost
oferit în mod tradiţional pe baza nevoii de a şti.
Liderii ţării sunt în continuare ataşaţi de ideea
de a limita vocile disidente, chiar dacă creşte
toleranţa partidului faţă de dezbaterile non-po-
litice. Deşi regimul îşi propune să promoveze
comerţul electronic, utilizatorii de internet care
caută subiecte „neadecvate” precum democraţia
sau independenţa Tibetului îşi vor găsi căutările
blocate şi accesul la motoare de căutare interzis.
În 2004, organizaţia Reporteri fără Frontiere
descria China ca fiind „cea mai mare închisoare
din lume pentru cyber-disidenţi” (Zhao, 2006).
Scuza oferită este mereu aceea că autorităţile
încearcă să protejeze securitatea statului: „gesti-
onarea internetului va afecta cultura naţională,
securitatea informaţiei şi stabilitatea pe termen
lung a statului” (Dickie, 2007). Companiile occi-
dentale au acceptat astfel de limitări pentru a-şi
asigura accesul la piaţa chineză.

Caseta 8.6
China şi internetul
Acest extras este un rezumat al documen-
tului chinez „Garanţii Publice Pentru Auto-
Reglementare şi Etică Profesională pentru
Industria Chineză de Internet” (Societatea
Chineză pentru Internet, 2002). Yahoo! şi alţi
furnizori occidentali de internet au semnat acest
document, în ciuda limitărilor pe care le stabi-
leşte cu privire la libera circulaţie a informaţiei:
„Noi, furnizorii de internet, ne angajăm să ne
supunem reglementărilor statului cu privire
la managementul serviciilor de informaţii pe
internet şi să îndeplinim următoarele obligaţii:
 Să ne abţinem de la producerea, postarea sau
diseminarea unor informaţii care pot pune în
pericol securitatea statului şi distruge stabili-
tatea socială, contraveni legilor şi reglementă-
rilor sau răspândi superstiţia şi obscenitatea;
 Să monitorizăm informaţia publicată pe
site-uri potrivit legii şi să înlăturăm prompt
informaţiile dăunătoare;
 Să ne abţinem de la a stabili legături cu
site-uri care conţin informaţii dăunătoare.
John Chambers, preşedinte al Cisco, a spus: „un
lucru pe care companiile tehnologice nu îl pot
face este, în opinia mea, să interfereze cu politica
din alte ţări”.
Lecturi suplimentare: Goldsmith şi Wu (2006), Dickie
(2007).
Media în democraţiile
neliberale
În democraţiile neliberale, controlul media este
mult mai redus decât în statele autoritare. Cetăţenii
care au trăit şi în epoca precedentă de conducere
comunistă sau dictatură militară au devenit conşti-
enţi de gama variată şi de puterea canalelor care
operează într-un nou sector competitiv. Mai ales
presa este adesea lăsată în pace, oferind un forum
pentru dezbateri între elite, ceea ce aduce valoare
adăugată chiar şi pentru lideri.
Cu toate acestea, puterea politică domină
reportajele de televiziune chiar dacă, implicit sau
Comunicarea politică | 157
explicit, cenzura este absentă. Într-o anumită
măsură, o astfel de abordare reflectă realitatea
politică: telespectatorii sunt în mod natural mai
interesaţi de cei care exercită cea mai mare influ-
enţă asupra vieţilor lor. America Latină oferă un
exemplu bun. În multe ţări de pe acest continent,
tradiţia unei conduceri personale şi populiste
se difuzează prin intermediul televiziunilor care
reuşesc să ajungă la acei oameni săraci şi nealfabe-
tizaţi, care îşi caută „salvarea” în liderul lor.
Poweralker et. all (2003, p. 105) descriu originile
acestei tradiţii în secolul XX, când „liderii populişti
din America Latină făceau apeluri populare către
oameni prin mass media, mai ales prin intermediul
ziarelor şi mai ales al radiourilor”. Autorii observă că
populismul contemporan se propagă în acelaşi fel,
doar că acum operează mai mult prin intermediul
televiziunii decât al radioului. Liderii întruchipează
„un stil de viaţă consumerist, foarte familiar pentru
publicul lor datorită reclamelor televizate şi al tele-
novelelor” (ibid., p. 107).
Stilul politic al lui Hugo Chavez, preşedinte al
Venezuelei din 1998, este un bun exemplu. Mulţi
dintre cei care sunau la show-ul său de duminică
dimineaţa Alo presidente! îl rugau să îi ajute cu
găsirea unei slujbe sau cu asigurările sociale, citând
de obicei în acest context asprimea vechiului
regim. Preşedintele a creat un birou special care să
se ocupe de astfel de cereri. Conştientă de dexte-
ritatea în comunicare a lui Chavez, opoziţia a
căutat să îi limiteze accesul la radiodifuziunea de
stat, deşi regimul continuă să intimideze jurnaliştii
(Hellinger, 2003, p. 49). În stilul de guvernare a
lui Chavez, putem vedea cum liderul unei demo-
craţii neliberale îşi poate întări autoritatea prin
intermediul media, chiar dacă opoziţia şi profesio-
niştii media nu sunt de acord.
Chiar şi în multe dintre democraţiile neliberale
post-comuniste, presiunile asupra media – venind
dinspre oameni de afaceri puternici sau dinspre
politicieni – rămân intense. În Rusia, spre exemplu,
influenţa acestora derivă din centralitatea televi-
ziunii în contextul comunicării politice. Într-un
sondaj din 2004, 82% dintre ruşi spuneau că se
uită la televizor în mod constant, comparativ cu
doar 22% care spuneau acelaşi lucru despre ziarele
naţionale (Oates, 2005, p. 124). Audienţa ştirilor
de noapte de la televiziune din Rusia este enormă,
similară cu cea din Statele Unite pentru Super
Bowl. Prin mărimea şi interesul audienţei, ştirile
de televiziune sunt echivalentul telenovelelor în
alte ţări. Prin comparaţie, presa şi internetul sunt
158 | Mobilizarea politică
explicit controlate, cel puţin la nivel de probleme
non-politice; o schimbare importantă faţă de
cenzura extinsă din perioada comunistă.
Succesul lui Vladimir Putin în alegerile prezi-
denţiale din 2000 s-a datorat mult controlului
televiziunilor, ale căror ştiri din ultimele zile ale
campaniei îi portretizau pe oponenţii acestuia ca
simpatizând cu cauza evreiască sau cu cea a homo-
sexualilor. Mai mult, Putin a făcut paşi înspre
întărirea controlului asupra principalelor canale
de televiziune, restabilind astfel un nivel auto-
ritar de dominare. Anumite canale sunt patronate
de stat, altele sunt controlate de medii de afaceri
favorabile puterii; iar unul dintre canalele care a
oferit o perspectivă mai independentă face acum
doar reportaje sportive. Mai ales în timpul alege-
rilor, dar nu numai, televiziunea etalează realiză-
rile administraţiei şi candidaţii favoriţi ai acesteia;
figurile opoziţiei primesc mai puţin spaţiu şi un
fel de atenţie mai puţin flatantă. Această puternică
influenţă pro-regim a continuat şi după preluarea
preşedinţiei de către Dimitry Medvedev în 2008.
Cu mai mult de 100 de legi care reglemen-
tează comportamentul media şi cu unii jurnalişti
asasinaţi de atacatori necunoscuţi, auto-cenzura –
vocea editorului care întreabă „Îmi asum vreun risc
dacă public acest subiect?” – rămâne generalizată.
Fiindcă editorii îşi cunosc interesele, nu e nevoie ca
politicienii să îşi asume riscul politic de se angaja
în instrucţiuni explicite. Cenzorul intern îi permite
preşedintelui să continue să nege. „Cenzură? Care
cenzură?” – poate întreba acesta cu un zâmbet.
Chestiunea interesantă – caracteristică de
asemenea pentru democraţiile neliberale – este că
publicul rus pare să prefere controlul media de către
autorităţi modelului liberal al jurnalistului liber care
caută adevărul (Oates, 2005, p. 127). Ruşii privesc
televiziunea de stat ca fiind una dintre cele mai
nepărtinitoare şi mai de încredere surse de infor-
maţii, chiar dacă sunt conştienţi de existenţa unei
influenţe politice în agenda acesteia. Probabil influ-
enţaţi de era comunistă, mulţi ruşi nu au ridicat
obiecţii faţă de abordarea controlată a războiului
din Cecenia sau a problemelor sociale din ţară.
Aceste atitudini faţă de media au reflectat preferinţa
fundamentală pentru ordine, mai ales pentru un
preşedinte puternic care livrează această ordine.
 Comunicarea politică | 159

Surse de
Surse de învăţare pentru Capitolul 8
cercetare
Pasul următor Norris (2000) oferă o abordare interesantă comparativă a rolului media
în democraţiile occidentale.

Lecturi Gunther şi Mughan (2000) şi Esser şi Pfetsch (2004) oferă perspec-

tive comparative; a se vedea de asemenea şi Bennet şi Entman (2001),
suplimentare Hallin şi Mancini (2004) şi Street (în curs de publicare). Asupra Statelor
Unite, Graber (2005) este un text cu autoritate, în timp ce Jamieson şi
Waldman (2003) analizează în mod specific „efectul presă”. Norris et al.
(2003) compară cadrele utilizate în relatările media asupra evenimentelor
de la 11 Septembrie cu incidente teroriste anterioare. Asupra opiniei
publice, Glynn et al. (1998) reprezintă o perspectivă generală, în timp ce
Bishop (2004) examinează întrebarea dacă opinia publică reprezintă un
fapt sau o iluzie. În afara democraţiilor occidentale, Willnat şi Aw (2009)
examinează media în Asia, Bourgault (1995) discută Africa Subsahariană,
iar Oates (2006) abordează televiziunea, democraţia şi alegerile în Rusia.

Surse on-line Infobaza Comunicare, studii media şi studii culturale

O resursă utilă pentru studenţii la comunicare
http://www.ccms-infobase.com/

Reporteri fără Frontiere

http://www.rsf.org/

Freedom House
Libertatea presei pe ţări
http://www.freedomhouse.org/

Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor

Cea mai mare organizaţie a jurnaliştilor din lume
http://www.ifi.com/

Indexul Cenzurii
Pentru libertatea de expresie
http://www.indexonline.org/

Centrul Pew pentru Jurnalism Civic

Susţinerea jurnalismului de calitate
http://www.pewcenter.org/

UNESCO Informare şi Comunicare

Comunicarea dintr-o perspectivă multinaţională şi de politici publice
http://www.unesco.org/
Capitolul 9
Participarea politică
Participarea în democraţiile
liberale
Mişcări sociale
Participarea în violenţa
politică
Participarea în statele
autoritare
Participarea în democraţiile
neliberale
Resurse de învăţare
P
articiparea politică se referă la unul dintre multele feluri în care
oamenii caută să influenţeze compoziţia sau politicile propriilor
guverne. În mod clar, cetăţenii care îşi contactează reprezentanţii
sau activiştii care fac propagandă pentru candidaţii lor favoriţi participă
în procesul politic formal. Însă participarea poate lua şi forme mai puţin
convenţionale, precum semnarea unei petiţii, participarea la o demon-
straţie sau chiar angajarea în acte de terorism împotriva statului. O
distincţie între studiile legate de participare este aşadar între formele mai
convenţionale şi cele mai puţin convenţionale.
Într-o democraţie liberală, oamenii pot alege dacă să se implice în
politică, în ce măsură şi prin ce canale. Însă participarea se regăseşte
de asemenea în regimurile non-democratice. Statele totalitare le-au
cerut cetăţenilor să se angajeze în demonstraţii regizate pentru a susţine
guvernul. Alte regimuri non-democratice au cerut de asemenea cel
puţin o faţadă de participare, deşi şi aceasta este adesea manipulată în
aşa fel încât mai degrabă susţine decât ameninţă regulile existente.
Participarea în democraţiile liberale
Ce aşteptări ar trebui să avem în ce priveşte participarea în democra-
ţiile liberale? O perspectivă, care datează de la Aristotel (1962) şi grecii
antici este aceea că implicarea în luarea colectivă a deciziilor este atât o
obligaţie faţă de comunitate, cât şi un exerciţiu de dezvoltare personală,
lărgind orizonturile individuale şi acţionând ca vehicul pentru educaţia
colectivă. Din acest punct de vedere, participarea este benefică atât
pentru comunitate, cât şi pentru individ, iar non-participanţii sunt
văzuţi ca abuzând de eforturile altora. Această abordare îşi găseşte ecoul
în accentul contemporan asupra îndatoririlor şi drepturilor cetăţenilor
(Bellamy, 2008).
O abordare alternativă, înrădăcinată mai degrabă în realităţile
practice decât în idealuri teoretice, setează un standard mai scăzut
pentru participare. Contrar lui Aristotel, sugestia este că omul (sau
femeia) nu este în mod natural un animal politic; mai degrabă, parti-
ciparea universală ar trebui interpretată ca fiind semnul unei tensiuni
nerezolvate la nivelul sistemului politic. Demonstraţiile, protestele şi
chiar participarea ridicată la vot pot indica un sistem care se supraîncăl-
zeşte mai degrabă decât unul cu o sănătate perfectă.
Din acest punct de vedere, tot ce se cere într-o democraţie liberală
este ca cetăţenii să monitorizeze evenimentele politice pentru a le
permite să se implice în mod realist atunci când vor să o facă.
Participarea politică este activitatea indivizilor prin care aceştia inten-
ţionează formal să influenţeze alegerea sau deciziile guvernanţilor.
Participarea convenţională are loc în cadrul politicii formale, parti-
ciparea neconvenţională se situează într-o anumită măsură în afara
modalităţii ortodoxe de a face politică.
161
162 | Mobilizarea politică
Schudson (1998, p. 311) sugerează că cetă-
ţenii pot părea inactivi, însă rămân pregătiți
pentru acţiune, atunci când este necesar, la fel
ca părinţii care îşi privesc copiii jucându-se în
piscină. În vremuri normale, participarea limitată
poate indica succesul unui sistem politic în a
răspunde cererilor populare, permiţându-le astfel
cetăţenilor să se ocupe de alte activităţi. Ceea ce
contează este faptul că sunt deschise canalele,
nu faptul că sunt utilizate constant. Am întâlnit
pentru prima dată această perspectivă atunci
când discutam perspectiva lui Almond şi Verba
asupra culturii politice (a se vedea p. 122); este
util să ne reamintim în acest context faptul că
ecuaţiile simple, precum participarea este bună
şi non-participarea este dăunătoare, nu ar trebui
considerate adevărate în mod gratuit.
Deşi dezbaterea referitoare la participare
ridică probleme de evaluare, mai degrabă decât
unele factuale, dovezile prezentate în acest capitol
sunt totuşi relevante. Dacă vom descoperi, spre
exemplu, că non-participanţii fac parte din stra-
turile sociale inferioare, vom putea concluziona că
lipsa angajării reflectă cinism politic mai degrabă
decât satisfacţie. Care sunt deci dovezile cu privire
la participarea individuală în democraţiile liberale?
Rezultatul cel mai frapant este gradul limitat
în care se manifestă orice alt fel de participare
în afară de participarea la vot. Într-o analiză
renumită, Milbrath şi Goel (1977, p. 11) au
împărţit populaţia americană în trei grupuri, o
clasificare care este de atunci aplicată şi parti-
cipării în alte democraţii liberale. Aceste cate-
gorii bazate pe implicarea în politica sub formă
convenţională, sunt:
 O proporţie redusă de gladiatori (aproximativ
5–7% din populaţie) implicaţi în lupta politică
– spre exemplu, activiştii de campanie;
 Un grup larg de spectatori (aproximativ 60%)
care observă competiţia, dar participă rar altfel
decât la vot;
 Un număr substanţial de apatici (aproximativ
o treime) care sunt dezangajaţi în raport cu
politica formală.
Etichetele aplicate de Milbrath şi Goel sunt
bazate pe analogia cu competiţiile romane la care
câţiva gladiatori puneau în scenă un spectacol pentru
o masă de spectatori, dar unde existau şi câţiva apatici
care nici nu urmăreau spectacolul (Figura 9.1).
Figura 9.1 Modele de participare în demo-
craţiile liberale
Gladiators
Spectators
Apathetics
Aşa cum notează Schudson, este important să nu
ignorăm marea populaţie de spectatori care
observă politica fără a fi implicată altfel decât
prin participarea ocazională la vot. Mai ales la
nivelul tinerilor, angajarea politică poate lua
forma vizitării de website-uri, discutarea alege-
rilor cu un prieten sau vizionarea unui film despre
problemele actuale. A cataloga astfel de activităţi
drept „spectatoriat” înseamnă a asuma o perspec-
tivă îngustă şi poate demodată asupra partici-
pării. În Norvegia, spre exemplu, în ciuda unei
scăderi a participării la vot, „activitatea politică
mai largă a cetăţenilor a crescut. Creşterea impli-
cării politice este relativ răspândită, acoperind
interese politice, la fel şi activităţi politice”
(Listhaung şi Gronftlaten, 2007).
Semnificaţia acestei observaţii se referă la
faptul că orice declin în comportamentul parti-
cipativ îngust, precum contactarea unui repre-
zentant, nu indică în mod necesar o scădere a
interesului politic în general şi a publicului care
manifestă un astfel de interes (Dalton, 2008).
Merită să notăm în acest context că 49% din
populaţia britanică a declarat într-un sondaj
din 2008 că este esenţial sau foarte important
pentru a deveni un bun cetăţean să fii informat
cu privire la problemele actuale, o proporţie mai
mare decât cea care spunea acelaşi lucru despre
contactarea reprezentanţilor sau aderarea la un
partid politic (Ipsos-Mori, 2008). Participarea-
ca-monitorizare este o temă adesea ignorată în
studiile tradiţionale, care se concentrează numai
pe comportament.

Tabelul 9.1 Participarea politică în Marea
Britanie, 2008
Care dintre următoarele lucruri, dacă este vreunul,
v-ar fi plăcut să îl faceţi în ultimii doi ani?
% poată alege canalele de angajare cu care se simt cel
Să votez în ultimele alegeri generale 61
Se semnez o petiţie 37
Să boicotez anumite produse 18
Să îmi prezint opiniile unui 17
reprezentant
Să particip la o întâlnire politică 4 bine educaţi, din clasa mijlocie, de vârstă mijlocie.
Să iau parte la o demonstraţie 3 În plus, pentru toate comportamentele de protest,
Să iau parte activ la o campanie politică 3 participarea culminează la nivelul vârstei mijlocii.
Să îmi donez banii unui partid politic 3 Mai mult, cele mai mari niveluri de implicare
Surse: Ipsos-Mori (2009), participarea la vot din
Kavanagh şi Butler (2005), Tabelul A1.2
Orice am crede despre spectatorii politici, cel
mai frapant fapt referitor la participarea politică în
democraţiile liberale este numărul redus de gladia-
tori. Participarea la vot în alegerile naţionale este în
mod normal singura activitate în care se angajează
majoritatea cetăţenilor. Tabelul 9.1 arată câteva rezul-
tate tipice din studiul britanic: dincolo de semnarea
petiţiilor, participarea se află în scădere rapidă odată
ce urmărim altceva decât votul în alegerile naţionale.
În întreaga lume democratică, orice altceva decât
participarea la vot este apanajul unui număr mic
de activişti. Mai mult, gladiatorii sunt mai puţini
decât apaticii: oameni care nici nu votează şi nici nu
urmăresc politica prin intermediul media.
Este simplu să presupunem că diferite forme
de participare formează o scală, cum ar fi că cei
care se angajează în forme de participare mai rare
îndeplinesc și mai multe acte populare. De fapt,
există totuşi o anumită tendinţă a oamenilor de a
se specializa în anumite forme de participare. În
studiul lor clasic asupra Statelor Unite, Verba et al.
(1978) au identificat patru modalităţi de partici-
pare convenţională:
 Votarea, respectiv participarea atât în alegerile
locale, cât şi în cele naţionale;
 Participarea în campanii, precum şi în propa-
ganda electorală;
 Activitatea comunitară, precum participarea
într-o organizaţie preocupată de o anumită
chestiune;
 Contactarea, respectiv comunicarea cu oficiali
cu privire la o anumită problemă.
Participarea politică | 163
Aşadar participarea este, într-o anumită
măsură, o problemă referitoare la „cum?” şi nu
doar la „cât de mult?”. Această diviziune a muncii
sugerează cât de valoros poate fi un meniu cu
oportunităţi de participare din care oamenii să
mai confortabil.
Nu există dubii cu privire la faptul că, orice
modalitate de participare am alege, gladiatorii
sunt departe de a fi cea mai importantă parte a
societăţii. În cele mai multe democraţii, partici-
parea este mai ridicată la nivelul bărbaţilor albi,
politică indică şi cea mai abruptă curbă a distribu-
ției (skew). Aşa cum arată Putnam (1976, p. 33):
Legea creşterii disproporţionalității pare să se
aplice aproape oricărui sistem politic; nu contează
cum măsurăm statutul politic şi social, cu cât
este mai mare nivelul de autoritate politică, cu
atât mai mare este reprezentarea pentru grupurile
sociale cu statut ridicat.
Influenţa la nivel de participare în ce priveşte
grupurile sociale mai bine poziţionate este semni-
ficativă fiindcă sugerează că apatia poate să nu
fie, în cele din urmă, un semn al satisfacţiei faţă
de ordinea existentă. Ne-am putea aştepta ca
cei bogaţi să fie mai puţin implicaţi în politică
deoarece au puţine lucruri de care să se plângă.
Aşadar, de ce creşte participarea în cazul claselor
sociale mai bine poziţionate? Doi factori par a fi
în mod particular importanţi: resursele politice şi
interesul politic (Verba et al., 1995).
Să discutăm în primul rând problema resur-
selor. Persoanele din grupurile cu statut ridicat sunt
echipate cu active politice precum educaţia, banii,
statutul şi abilităţile de comunicare. Educaţia oferă
acces la informaţie şi, credem, întăreşte abilităţile
de a o interpreta. Banii pot cumpăra luxul de a
avea timp pentru activităţi politice. Statutul ridicat
oferă oportunitatea de a avea audienţe respecta-
bile. Iar abilităţile de comunicare, precum aceea
de a ţine discursuri publice, ajută în prezentarea
ideilor în mod persuasiv. Împreună, aceste resurse
oferă un set util de instrumente pentru intervenţii
politice eficiente; distribuţia lor inegală ajută în
identificarea sub-participării la nivelul grupurilor
sociale mai puţin privilegiate.
164 | Mobilizarea politică
Tabelul 9.2 Reprezentarea femeilor în legislativele naţionale din democraţiile liberale, 2009

Anul sufragiului Actualul sistem electoral Reprezentarea femeilor

pentru femei % Loc (din 146
de ţări)
Suedia 1919 RP pe listă 47 2
Finlanda 1906 RP pe listă 42 7
Olanda 1919 RP pe listă 41 8
Danemarca 1915 RP pe listă 38 9
Norvegia 1913 Mixt 36 13
Noua Zeelandă 1893 Mixt 34 17
Germania 1918 Mixt 32 20
Australia 1902 Vot alternativ 27 35
Canada 1917 Pluralitate 22 48
Italia 1945 RP 21 52
Marea Britanie 1918 Pluralitate 20 59
Franţa 1944 Majoritate 18 65
Statele Unite 1920 Pluralitate 17 71
Irlanda 1918 Vot unic transferabil 13 89

Notă: Rwanda este clasificată în cea mai înaltă poziţie (56%). Clasificarea se bazează pe o singură cameră sau pe
camera inferioară. Pentru sisteme electorale, a se vedea Caseta 10.1.

Surse: McAllister şi Studlar (2002), IPU (2009)

Să luăm acum în considerare interesul politic.
Este mai probabil ca indivizii cu statut mai înalt
să fie angajaţi în modalităţile formale de a face
politică. Aceştia au atât motivele, cât şi canalele
de a deveni implicaţi. Nefiind preocupaţi de viaţa
de zi cu zi, aceştia pot obţine satisfacţii din anga-
jarea în activităţi colective (Inglehart, 1997). Este
de asemenea mai probabil ca bogaţii să fie crescuţi
în familii sau educaţi în şcoli care încurajează
interesul pentru afacerile publice. Şi este probabil
vorba şi de felul în care politica le influenţează
propria afluenţă. Aşadar, grupurile sociale mai
bogate sunt mai interesate de politică – în ambele
sensuri ale „interesului” – şi pot să-şi permită să
îşi pună preocupările în practică. Din contră, este
mai puţin probabil ca persoanele din straturile
sociale inferioare să vină din medii în care există
un interes pentru politica de tip convenţional şi
este de asemenea mai probabil ca aceste persoane
să fie preocupate de problemele vieţii cotidiene.
Aceşti factori, resursele politice şi interesul
politic, ajută în explicarea influenţei sociale asupra
participării politice şi, posibil, în explicarea decizi-
ilor politice în favoarea grupurilor privilegiate. În
plus, aceşti factori sunt de folos în explicarea unui
caz permanent de sub-reprezentare, acela al prezenţei
minoritare a femeilor la nivelele politice superioare,
chiar dacă în cele mai multe ţări femeile reprezintă
marea majoritate a alegătorilor (şi, în acest moment,
a participanţilor la vot). În 2009, femeile reprezentau
doar 19% din legislatorii lumii, dublu faţă de acum
30 de ani, însă acest fapt poate fi totuşi considerat o
sub-reprezentare considerabilă (Tabelul 9.2)
Fără îndoială că, în calitate de grup, femeile
încă posedă mai puţine resurse decât bărbaţii.
La nivel mondial, acestea pot avea mai puţină
educaţie formală (chiar dacă această diferenţă s-a
inversat la nivelul tinerilor în multe democraţii
liberale). Mai mult, interesul în politica sub formă
convenţională este limitat de responsabilităţile de
creştere a copiilor şi de cele gospodăreşti, în condi-
ţiile în care interesul are, aşa cum am sugerat, o
influenţă majoră asupra participării.
În plus, există şi un mecanism care se auto-perpe-
tuează: doar pentru că bărbaţii predomină la nivelele
superioare ale politicii, această stare de fapt este consi-
derată naturală de mulţi bărbaţi şi determină multe
femei să caute oportunităţi în altă parte. Din acelaşi
motiv totuşi, atunci când începe schimbarea, aceasta
ar trebui să se auto-perpetueze (Stevens, 2007).

Excluderea politică se referă la oamenii care sunt
împiedicaţi efectiv să ia parte în procesul colectiv
de luare a deciziilor fiindcă ocupă o poziţie
marginală în societate. Mulţi emigranţi, deţinuţi,
dependenţi de droguri şi persoane care nu vorbesc
limba oficială reprezintă exemple în acest sens.
Accentul în cercetările asupra participării
politice se pune pe explicarea diferenţei dintre gladi-
atori şi spectatori. Dar să nu îi ignorăm pe apatici,
oamenii care nu participă deloc. Acest grup ridică
problema excluderii politice. Aşa cum scriu Verba et
al., apaticii de fapt se auto-exclud – sau sunt poate
excluşi – din participarea la mijloacele normale prin
care cetăţenii încearcă să-şi influenţeze societatea.
Un non-participant tipic poate fi o persoană
tânără, fără loc de muncă, fără calificări, care locu-
ieşte într-un cartier urban cu rată mare a criminali-
tăţii, de multe ori provenind dintr-o cultură mino-
ritară şi care probabil nu vorbeşte limba ţării gazdă.
Un astfel de profil poate încuraja activitatea radicală
însă, în general, preocupările vieţii de zi cu zi limi-
tează sau elimină participarea politică formală.
Aşa cum grupurile sociale dominante posedă
atât resursele, cât şi interesul de a supra-participa,
la fel lipsa resurselor şi a interesului în problemele
curente ale politicii naţionale explică sub-partici-
parea celor din straturile inferioare ale democraţi-
ilor occidentale tot mai inegale.
În concluzie, deci, studiile asupra participării
politice demonstrează tensiunea din democraţiile
liberale dintre principiile participative tradiţionale
şi realitatea prozaică. Obiectivele participării univer-
sale şi ale egalităţii politice coexistă cu implicarea
limitată şi inegală. Această breşă le oferă cetăţenilor
preocupaţi de susţinerea unor măsuri de creştere a
implicării politice o temă relativ importantă, dată
fiind concentrarea neimplicării în rândul săracilor.
Spre exemplu, Macedo et al. (2005, p. 9) comen-
tează că „inegalităţile persistente sau în creştere
la nivel de participare din Statele Unite ne împo-
vărează viaţa publică şi aduc în discuţie problema
gradului de democraţie din politica noastră”.
Totuşi, astfel de eforturi nu anulează breşa
dintre aspiraţiile şi realizările democratice. Pentru
că participarea este într-o democraţie liberală o
opţiune şi nu o obligaţie, este puţin probabil ca ea să
fie egală; şi pentru că inegalităţile în participare sunt
adânc înrădăcinate în diferenţele sociale, în interese
şi resurse, este probabil ca minoritatea activă să
rămână nereprezentativă pentru majoritatea pasivă.
Breşa poate să reflecte așteptări democratice nerea-
liste mai degrabă decât realizări limitate ale acesteia.
Participarea politică | 165
Mişcări sociale
În 1996, 325.000 de belgieni, 3% din populaţia
ţării, se îndreptau spre Bruxelles într-un protest
paşnic împotriva investigaţiei publice neadecvate
asupra asasinării motivate sexual a unui copil.
Acest „Marş Alb” (albul era purtat ca simbol al
purităţii) a fost un exemplu de mişcare socială,
o formă de participare care a ajuns să ofere o
provocare semnificativă, sau cel puţin o comple-
tare utilă, pentru canalele uzuale. În această
secţiune, extindem discuţia asupra participării
politice examinând natura şi interpretările date
acestor mişcări.
Mişcările sociale (cunoscute și ca mişcări
populare) sunt constituite din persoane care se
comportă diferit de restul și care se adună în numele
unui obiectiv comun, reprezentând o provocare
neortodoxă faţă de ordinea politică existentă.
Marşul Alb a fost un exemplu tipic, în care mulţi
participanţi se considerau cetăţeni obişnuiţi care, în
condiţii normale, nu erau implicaţi în politică. Prin
criticarea unei investigaţii oficiale, marşul lor repre-
zenta un protest politic împotriva politicii.
Stilul politic al mişcărilor sociale este distant
în raport cu canalele deja instituite, chestionând
astfel atât legitimitatea deciziilor, cât şi a guver-
nului. Membrii mişcărilor sociale adoptă un reper-
toriu larg de acte de protest, incluzând demonstra-
ţiile, boicoturile şi grevele politice. Câteva dintre
aceste acte se află la limita legalităţii, însă motivele
actorilor sunt politice.
Pentru a evalua caracterul mişcărilor sociale, le
putem compara cu partidele (Caseta 9.1). Mişcările
sunt vag organizate, lipsindu-le de obicei listele de
membri, cotizațiile şi liderii, ceea ce le diferenţiază
de partide sau grupuri de interese. La fel ca partidele
ale căror origini se regăsesc în afara legislaturilor,
mişcările apar din societate pentru a chestiona orga-
nizarea politică. Totuşi, spre deosebire de partide,
mişcările nu caută să împacheteze interese distincte
într-un pachet complet, ci mai degrabă reclamă
moralitatea într-un anumit domeniu.
Mişcările sociale sunt grupuri care apar din
societate şi urmăresc obiective neinstituționalizate
prin mijloace neortodoxe. Obiectivele lor sunt
largi mai degrabă decât sectoriale, iar stilul lor,
cunoscut şi sub de denumirea de noua politică,
implică provocarea elitelor existente de către
marginalii tradiţionali.
166 | Mobilizarea politică
Caseta 9.1
Comparaţie între mişcările sociale, partidele politice şi
grupurile de interese protectoare
Mişcări sociale
Caută să influenţeze guvernul? De obicei da
Caută să participe la guvernare? Nu
Sunt focalizate pe o singură Da
problemă?
Sunt formal organizate, conduse De obicei nu
şi finanţate?
Tactici utilizate Neconvenţionale
Principale nivele de operare Global, naţional, local Naţional
Notă: Asupra grupurilor de interese protectoare, a se vedea Caseta 12.1
Mişcările pot fi comparate de asemenea cu
grupurile de interese. La fel ca grupurile de interese,
mişcările sociale se concentrează de obicei asupra
unei singure chestiuni: dezarmarea nucleară, femi-
nismul sau protecţia mediului. La fel ca grupurile
de interese, mişcările sociale nu caută să obţină
puterea în stat, ci caută mai degrabă să influen-
ţeze agenda politică, de obicei reclamând faptul că
vocea lor nu fusese auzită anterior. Însă distincţiile
faţă de grupurile de interese sunt mai importante.
Dacă grupurile de interese protectoare susţin
obiective precise de reglementare, mişcările sunt
mai difuze, argumentând necesitatea schimbării
culturale sau legislative. Spre exemplu, mişcarea
gay îşi poate măsura succesul prin câte persoane
gay recunosc acest lucru, nu numai prin imple-
mentarea unei legislaţii non-discriminatorii. La
fel, mişcarea feministă poate pune accentul pe o
mai bună conştientizare a femeilor. Prin focali-
zarea pe cultură şi identitate, mişcările adoptă o
interpretare mai largă a politicii – şi a participării
politice – decât grupurile de interese protectoare.
Înainte de apariţia statului modern, multe dintre
activităţile de protest erau locale mai degrabă decât
naţionale, îndreptate împotriva proprietarilor, a
celor care colectau taxe sau a altor figuri reprezen-
tând autorităţile. Tranziţia spre modernitate a creat
însă un mediu favorabil pentru apariţia unor forme
de protest mai largi şi mai sofisticate. Urbanizarea a
comasat oamenii, educaţia le-a lărgit preocupările,
drepturile civile le-au permis să îşi exprime vederile în
mod deschis, instituţiile reprezentative au permis ca
vocea să le fie auzită şi, mai presus de toate, afirmarea
Partide politice Grupuri de interese
protectoare
Da Da
Da Nu
rar Da
Da Da
Convenţionale Convenţionale
Naţional
guvernului central a făcut din politică o temă mai
importantă pentru vieţile individuale. Toţi aceşti
factori au încurajat apariţia mişcărilor sociale angajate
în proteste colective împotriva decidenţilor naţionali.
Tilly (2004, p. 33) sugerează că mişcarea
anti-sclavagistă britanică de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea ar
trebui considerată cel mai timpuriu exemplu de
mişcare socială, în sensul atribuit astăzi acestui
termen. Tehnicile adoptate în această campanie,
incluzând petiţiile şi boicoturile, au stabilit o
paletă de activităţi de protest care au fost imple-
mentate ulterior şi de alte grupuri reformiste. Este
clar, în orice caz, că, dacă mişcările sociale sunt un
produs al modernităţii, nu sunt totuşi un fenomen
nou: noua politică poate fi o etichetă înşelătoare.
Chiar dacă mişcările în sine sunt departe de a
fi noi, perspectivele asupra lor au evoluat. În anii
’50, mişcările de masă, cum erau numite la acel
moment, erau percepute ca fiind ameninţări la
adresa stabilităţii democraţiei liberale. Erau conside-
rate un simptom al unei societăţi de masă slab inte-
grate, „implicând foarte mulţi oameni neintegraţi
în vreun fel de grup social, incluzând aici clasele”
(Kornhauser, 1959, p. 14). Mişcările puternice
semnalau instituţii slabe şi inabilitatea sistemului
politic de a transforma lin cererile sociale în politici
publice. Se credea că mişcările sunt susţinute de
grupuri deconectate, marginale: intelectuali fără
locuri de muncă, muncitori izolaţi, clasa mijlocie
periferică. Până în 1960, cei mai mulţi cercetători
care studiau mişcările sociale erau înspăimântaţi de
acestea (Goodwin şi Jasper, 2003a, p. 5).

Aceste perspective au fost transformate în anii
’60 şi ’70. Mişcarea americană pentru drepturi civile
putea cu greu fi calificată drept iraţională, în timp ce
războiul din Vietnam a împins o mare parte a clasei
de mijloc americane înspre mişcarea anti-război.
Pe măsură ce intelectualii au devenit mai critici la
adresa guvernului, felul în care evaluau mişcările
sociale a devenit mai pozitiv. Mai ales în Statele
Unite, mişcările au fost evaluate ca fiind angajate
în „acţiuni raţionale, organizate şi cu scop”, mobili-
zând resurse pentru îndeplinirea unui anumit scop
politic (Tilly, 1978). La fel ca grupurile publice de
interese, acestea au început să fie privite ca parte
a procesului politic normal. Comentând asupra
acestei perspective revizuite, della Porta şi Diani
(1999, p. 10) ajung la concluzia că „nu mai este
posibil să definim mişcările în funcţie de prejudecăţi
ca fiind un fenomen marginal şi anti-instituţional.
Avem la dispoziţie o interpretare mai fructuoasă cu
privire la sensul politic al mişcărilor contemporane”.
Merită să notăm că activiştii care au făcut parte
din aceste mişcări în epoca protestelor din Occident,
în anii ’60, aduceau cu profilul social al participan-
ţilor în formele convenționale ale politicii. În mare,
aceştia erau foarte bine educaţi, articulaţi, tineri
provenind din clasa mijlocie. Şi câţiva lideri ai acestor
mişcări s-au îndreptat spre politica convenţională pe
măsură ce au înaintat în vârstă: mulţi dintre activiştii
participanţi în protestele din anii ’60 au devenit la
sfârşitul secolului lideri de partid. Exemplele cele
mai importante sunt Joschka Fisher, ministrul de
externe al Germaniei între 1998 şi 2005, sau Peter
Hain, unul dintre miniştri din cabinetul Blair din
Marea Britanie. Dincolo de contrastul de stil între
politica sub formă convenţională şi politica acestor
mişcări, una dintre funcţiile mişcărilor a fost aceea
de a oferi o educaţie politică primară viitorilor lideri
naţionali. Şi în acest fel, activismul protestatar s-a
integrat în organizarea politică (Norris, 2002).
Evoluţiile în comunicaţii au eliminat bariera
pentru noile mişcări. Să luăm ca exemplu protestele
din Marea Britanie împotriva taxei ridicate pentru
benzină (Joyce, 2002). O reţea diversă de fermieri şi
transportatori au blocat rafinăriile într-o serie coor-
donată de proteste, ceea ce a dus destul de repede
la o criză naţională a carburanţilor. Expansiunea
rapidă a acestei mişcări, în plus faţă de fundamen-
tele deja stabilite, s-a datorat telefoanelor mobile.
Aşa cum remarcă Bennett (2005, p. 205), „astfel de
aplicaţii ale tehnologiilor de comunicare favorizează
apariţia unor reţele distribuite puţin uniforme, doar
minimal dependente de o coordonare centrală, de
lideri sau de un angajament ideologic”.
Participarea politică | 167
Tabelul 9.3 Nu în numele meu: cele mai mari
demonstraţii împotriva Războiului din Irak pe
oraşe, 15–16 februarie 2003
Oraş Numărul estimat al
protestatarilor
Roma Pană la 3.000.000
Barcelona 1.300.000
Londra 1.000.000
Madrid 600.000
Berlin 500.000
Paris 200.000
Sydney 200.000
Damasc Până la200.000
Melbourne 160.000
New York 100.000
Sursă: cifrele reprezintă estimări raportate de
Financial Times, 17 februarie 2003
Comparativ cu partidele şi grupurile de
interese, mişcările pot să se extindă mai uşor de
la nivel naţional la nivel internaţional. Din nou,
tehnologiile de comunicare întăresc această flexi-
bilitate naturală. Un exemplu clasic îl reprezintă
protestele din februarie 2003 împotriva războ-
iului condus de America în Irak. Într-un singur
sfârşit de săptămână, aproximativ şase milioane
de persoane au luat parte la demonstraţii în mai
mult de 600 de oraşe din lume (Tabelul 9.3).
Bennett (2005, p. 107) apreciază că acest eveni-
ment „poate fi foarte bine considerat ca fiind cea
mai mare demonstraţie multinaţională simultană
din istoria cunoscută”. Abilitatea mişcărilor sociale
de a se răspândi în acest fel, chiar fără o organizare
centrală sau un lider, le confirmă capacitatea de a
articula preocupări publice autentice la nivel trans-
naţional. Mişcările sociale sunt o formă de partici-
pare potrivită pentru o lume globalizată.
Democraţiile liberale nu au monopolul asupra
mişcărilor sociale. În anii ’70 şi ’80, acestea au
devenit o caracteristică importantă în multe
regimuri autoritare din ţări cu venituri scăzute.
În opoziţie faţă de democraţiile liberale, aceste
mişcări au fost totuşi un domeniu al săracilor,
întrucât oamenii care se confruntau cu probleme
acute în viaţa de zi cu zi au colaborat pentru a-şi
îmbunătăţi condiţiile de trai într-un mediu politic
ostil. Săracii urbani organizând cantine sociale,
locuitorii mahalalelor făcând lobby pentru reformă
agrară, grupuri de mame făcând presiuni pentru
168 | Mobilizarea politică
informaţii despre fiii lor „dispăruţi” în timpul regi-
murilor militare – toate acestea sunt exemple de
înflorire a activităţii politice populare.
Cu toate acestea, multor mişcări la nivel de
comunitate din ţările sărace le-a lipsit voinţa sau
mijloacele de a se angaja la nivelul politicii naţio-
nale. O cultură a anti-politicii, care se regăseşte de
asemenea în multe state post-comuniste a limitat
impactul mai larg al acestor mişcări. Tranziţia
democratică le-a încetinit într-un fel dezvoltarea.
În Uruguay, spre exemplu, „democraţia a dus,
printr-o ironie curioasă, la dispariţia multora
dintre mişcările sociale de bază active în timpul
anilor de dictatură” (Canel, 1992, p. 290). În
lumea în curs de dezvoltare şi dincolo de aceasta,
nu este nimic mai periculos pentru mişcările de
protest decât succesul.
Participarea în violenţa
politică
Formele de participare pe care le-am examinat
până acum operează în mare într-un cadru civil.
Chiar şi când mişcările sociale se angajează în acte
ilegale, protestele lor au loc în ceea ce a devenit
un cadru acceptat al disidenţei. Cu toate acestea,
politica convenţională lasă unele conflicte nere-
zolvate şi, atunci când se întâmplă acest lucru,
rezultatul poate fi violenţa politică – cetăţeni
care încearcă să schimbe politica guvernamen-
tală, un grup social care se răscoală împotriva
altuia sau un stat care se dezlănţuie împotriva
propriului popor. Pentru a evalua întregul reper-
toriu de activităţi care pot fi încadrate în partici-
parea politică, trebuie să luăm în considerare şi
rolul violenţei în politică.
Evenimentele de la 11 Septembrie 2001
au adus violenţa politică şi teroarea politică în
vizorul opiniei publice (Lutz şi Lutz, 2004).
Atacurile asupra oraşelor New York şi Washington
au reprezentat acte teroriste fără precedent prin
numărul de victime, însă s-au fundamentat
pe o tradiţie a violenţei politice care este la fel
de veche precum politica însăşi. Mulţi termeni
utilizaţi astăzi pentru descrierea violenţei derivă
din timpuri vechi. Zeloţii (literal, cei geloşi în
numele Domnului) erau activişti evrei care se
opuneau conducerii romane în Palestina. În era
Cruciadelor, Asasinii erau o sectă musulmană
care credea că datoria sa religioasă era aceea de a
vâna creştini. Thugs erau bandiţi motivaţi religios
Violenţa politică este constituită din „acele acte
violente îndreptate împotriva persoanelor sau
proprietăţilor, acte destinate a semnala opoziţia
faţă de deciziile guvernamentale sau politicile
publice” (La Palombara, 1974, p. 379). Teroarea
politică apare atunci când astfel de acte au rolul
de a răspândi frica în rândul populaţiei mai
degrabă decât în rândul victimelor imediate.
care au operat în India Centrală şi de Nord între
secolele XVII şi XIX. Aceştia s-au specializat
în protejarea călătorilor bogaţi în timpul zilei
şi asasinarea acestora în timpul nopţii, tăind în
bucăţi cadavrele pentru a scăpa mai uşor de ele
(van Woerkens, 2002).
Ideea centrală cu privire la violenţa politică este
că ea trebuie privită din perspectiva convenţională
a analizei politice, nu prin filtrul distorsionat care
„explică” violenţa ca produs al iraţionalităţii fana-
tismului sau a participanţilor. Aşa cum spunea
Clausewitz despre război, violenţa este „o conti-
nuare a politicii cu alte mijloace”. Ameninţarea
şi utilizarea violenţei politice reprezintă o moda-
litate de a ridica mizele; aceasta extinde, însă rar
înlocuieşte politica sub formă convenţională. Cea
mai mare parte a violenţei politice nu este nici
întâmplătoare, nici necontrolată, ci tactică. Când
fermierii au blocat un drum sau când poliţia
secretă a bătut un student activist sau chiar când
un terorist detonează un avion, actul poartă un
semnal politic deliberat. Rădăcinile participării
violente pot fi găsite nu în caracteristicile autorilor
individuali, ci mai degrabă în condiţiile generale
care dau naştere fenomenului. Ilustrăm această
perspectivă printr-o scurtă discuţie asupra a trei
forme de violenţă politică: misiunile sinucigaşe,
genocidul şi revoluţia.
Misiunile sinucigaşe
Misiunile sinucigaşe sunt o formă extremă de
violenţă politică care au dobândit importanţă mai
ales în Irak şi Afganistan, începând cu resurgenţa
războiului din Liban, între 1973–1986. În natura
cazului, cercetarea asupra atentatorilor individuali
este dificilă, însă, după câte se ştie, participanţii în
aceste misiuni nu sunt deranjaţi psihologic şi în alte
condiţii nu s-ar fi sinucis.
O misiune sinucigaşă este o întreprindere al cărei
succes depinde de moartea autorilor.

Un profil sociologic este poate mai promi-
ţător: mulţi sunt tineri, necăsătoriţi, cu educaţie
peste medie şi cu statut social la fel (Gambetta,
2005a). Chiar şi astfel, doar o proporţie minimă a
celor care se încadrează în acest profil iau parte în
acte teroriste, iar profilul variază în funcţie de caz,
depinzând dacă participanţii sunt atraşi din afara
sau dinăuntrul organizaţiei (Pedahzur, 2005). În
cazul violenţei politice, cercetarea comportamen-
tală asupra participanţilor individuali pare să ofere
numai înţelegeri limitate asupra acestei situaţii.
Se impune o analiză structurală mai largă în care
se examinează contextele în care sunt lansate aceste
misiuni sinucigaşe. În cele din urmă, este nevoie de
o organizaţie bine articulată pentru selecţia şi cerce-
tarea ţintelor şi recrutarea, antrenarea, motivarea,
înarmarea şi transportul atentatorului. Atentatorul
este mereu ultima verigă în lanţ.
Misiunile sinucigaşe apar de obicei când
grupurilor organizate le lipsesc alte mijloace de
a confrunta puterea occidentală. În acest sens,
astfel de misiuni sunt arme ale celor slabi – ieftine,
simple şi capabile de a genera publicitate în ţara
duşmanului. Ele se dovedesc a fi tactici eficiente,
care în multe cazuri se bazează pe tradiţia islamică
a martiriului în cadrul comunităţii.
Genocidul
Atunci când examinăm participarea în genocid,
ne confruntăm din nou cu necesitatea de a plasa
comportamentul individual în context. Discutând
despre genocidul evreilor europeni dintre 1941 şi
1945 sau despre cel al populaţiei tutsi din Rwanda
în 1994, căutăm să înţelegem de ce oamenii care
au dus la îndeplinire aceste misiuni au procedat
ca atare. Iniţial căutăm să atribuim un compor-
tament demonic unor fiinţe inerent rele. Însă în
toate aceste situaţii, criminalii par să fie oameni
normali aflaţi în condiţii anormale.
Acest argument poate fi demonstrat grafic prin
faimoasele experimente ale lui Stanley Milgram
din Connecticut, Statele Unite, care au avut loc
între 1961–1963. În aceste studii, cei mai mulţi
voluntari – niciunul dintre aceştia studenţi – s-au
dovedit a fi doritori să aplice ceea ce credeau că
este un şoc electric puternic altor voluntari, atunci
când au fost instruiţi să facă acest lucru de către
un administrator influent. Obedienţa faţă de
Genocidul este o exterminare deliberată şi
sistematică a unei proporţii mari dintr-un popor,
naţiune, rasă sau grup etnic.
Participarea politică | 169
autoritate a fost normală, chiar şi în cazul acestui
grup de oameni normali (Milgram, 1974).
Studiul lui Milgram a constituit un caz critic
în ce priveşte faptul că în lumea reală a organi-
zaţiilor genocidare, precum SS, membrii se află
sub presiunea de a se conforma ordinelor mult
mai mult decât în cadrul unui experiment univer-
sitar. În plus, aceştia simt presiunea colegilor de
a-şi îndeplini cota de crime şi sunt de asemenea
motivaţi de oportunitatea de a-şi însuşi posesiunile
victimelor. Pe scurt, pentru a înţelege participarea
în genocid, trebuie să ne focalizăm asupra condiţi-
ilor care au dus la apariţia maşinii criminale şi nu
asupra caracteristicilor asasinilor.
Genocizul rwandez este emblematic în mod
particular în acest context. Acesta a fost înfăptuit
de aproape 200.000 de ţărani hutu, dintre care
mulţi nu erau înarmaţi decât cu cuțite. Organizaţi
îndeaproape de miliţiile politice, ţăranii au vânat şi
măcelărit cel puţin 500.000 de tutsi în 100 de zile.
Într-o ţară intens populată, multe dintre victime
erau cunoştinţe personale ale atacatorilor. Cu toate
acestea, câţiva tutsi hutu au refuzat să ia parte în
ceea ce considerau a fi nu o orgie a violenţei, ci o
muncă prea laborioasă sau disciplinată (Hatzfeld,
2005). Atunci când aproape unul din cinci membri
ai unui grup etnic doreşte să ia parte în asasinate,
este imposibil să atribuim aceste acte unor indivizi
anormali, răi sau deviaţi.
Pentru că norma este conformitatea, o înţele-
gere a participării în cazuri de genocid reclamă o
întrebare mai degrabă politică decât psihologică:
„de ce au fost date ordinele?”, nu „de ce au fost
ascultate ordinele?”.
Revoluţia
Ocazional, participarea în violenţe politice se
extinde până la cadrul guvernării în sine pe
măsură ce întreaga ordine politică devine o ches-
tiune disputată. Atunci când structura de putere
existentă este înlăturată, ceea ce duce la o recon-
strucţie pe termen lung a ordinii politice, econo-
mice şi sociale, putem vorbi de revoluţii. Astfel
de episoade sunt rare, dar pivotale, inducând în
societate alterări vaste şi adânci. Exemplele prin-
cipale – Franţa, America, Rusia, China, Iran – au
influenţat substanţial lumea modernă.
Cât de departe putem descoperi rădăcinile
revoluţiilor studiind participanţii individuali? Cu
siguranţă, motivaţiile care îi determină pe oamenii
normali să participe în activitatea revoluţionară au
primit o atenţie considerabilă. În studiul său asupra
170 | Mobilizarea politică
LIPSESTE TREADUCERE BOXA PG170
SKOPOL DEFINESTE REVOLUTIA...
Revoluţiei Franceze, spre exemplu, de Tocqueville
(1856) nota că problemele îndurate cu răbdare au
devenit intolerabile atunci când a putut fi între-
zărit un viitor mai bun. Gurr (1980) a căutat să
dezvolte această idee a lui Tocqueville sugerând
că instabilitatea politică provine din privare doar
atunci când este combinată cu credinţa conform
căreia condiţiile sunt mai rele decât ar trebui sau ar
putea fi. Ceea ce contează nu este privarea absolută,
o condiţie asociată cu lupta pentru supravieţuire
şi, deci, cu pasivitatea politică. Aşa cum scria
revoluţionarul rus Leon Troţki, „simpla existenţă
a privaţiunilor nu este îndeajuns pentru o insu-
recţie; dacă ar fi, masele ar fi într-o permanentă
revoltă” (1932/3, p. 103). Mai importantă este
privarea relativă. Gurr sugerează că atunci când
privarea relativă este răspândită, rezultatul poate fi
instabilitatea sau revoluţia. În mod specific, cele
mai explozive situaţii apar atunci când o perioadă
de îmbunătăţiri este urmată de declin în abilitatea
regimului de a răspunde unor aşteptări în creştere.
Privarea relativă apare atunci când oamenii cred
că primesc mai puţin decât simt că merită. Sensul
acestui drept se poate baza pe comparaţia cu
vremuri trecute, pe un standard abstract al justiţiei
sau pe privilegii de care se bucură alte grupuri.
Contribuţia acestei cercetări rezidă în demon-
strarea faptului că felul în care oamenii îşi percep
condiţia este mai important decât situaţia lor
actuală. Deprivarea relativă este cu siguranţă
un factor de bază care motivează participarea în
multe revoluţii. Mai ales frustrările ţăranilor au
fost implicate în exemplele francez, rus şi chinez.
Trebuie să notăm totuşi că deprivarea relativă
poate fi semnificativă și fără a semnala vreun fel
de revolte. Statutul său pare a fi mai degrabă o
condiţie necesară decât suficientă a unei revoluţii.
Această descriere social psihologică oferă o
perspectivă asupra condiţiilor care determină
instabilitatea politică şi participarea în aceasta, însă
nu pare capabilă să explice progresul şi consecin-
ţele revoluţionare. Ale cui nemulţumiri contează?
Cum şi în ce fel se transformă în revoluţii? Cum
sunt canalizate nemulţumirile înspre mişcări orga-
nizate de opoziţie? De ce astfel de mişcări sunt
uneori suprimate şi alteori nu? Pentru că depri-
varea relativă nu constituie un răspuns la aceste
întrebări, este mai indicat ca aceasta să fie privită
ca o teorie generală a violenţei politice mai degrabă
decât ca o teorie a revoluţiilor. La fel ca în cazul
misiunilor sinucigaşe sau a genocidului, înţele-
gerea participării în revoluţii reclamă o abordare
structurală mai amplă cu privire la condiţiile
istorice predominante şi la relaţiile politice dintre
principalele grupuri (Caseta 2.2).
Participarea în statele
autoritare
Această secţiune examinează participarea în statele
autoritare. Secţiunea poate fi concisă întrucât, spre
deosebire de democraţiile liberale, liderii autoritari
caută fie să limiteze participarea autentică în politică
sau, în cazul statelor totalitare, să o direcţioneze
înspre canale atent supravegheate. În oricare dintre
cazuri, idea este de a minimiza orice ameninţare
pe care participarea neînregimentată ar putea să o
aducă regimului. Totuşi, există un anume interes
faţă de felul în care participarea este ţinută sub
control. În mod specific, examinăm rolul reţelelor
patron-client ca formă de participare limitată şi
dependentă în regimurile autoritare, înainte să ne
îndreptăm atenţia înspre participarea direcţionată
reclamată de regimurile autoritare.
În acest context, este necesar să evităm stere-
otipizarea. Chiar şi în non-democraţii, limitele şi
natura participării constituie adesea un obiect al
dialogului, pe măsură ce activiştii testează limitele
acceptabilului. Liderii non-democratici pot
permite existenţa unui spaţiu liber în arii precum
politica locală, care nu ameninţă în mod direct
regimul central în sine. Mai mult, pe măsură ce
societăţile guvernate de lideri autoritari devin tot
mai complexe, lideri ajung adesea să realizeze că a
răspunde presiunii populare pe anumite chestiuni
mai puţin sensibile poate limita disidenţa şi întări
stabilitatea politică.
Reţelele patron-client
Una dintre principalele tehnici pentru controlul
participării în statele autoritare sunt reţelele

patron-client. Clientelismul, aşa cum este adesea
numită această practică, este o formă de implicare
politică care diferă atât de participarea voluntară
în democraţiile liberale, cât şi de rutina înregimen-
tării în statele totalitare. Deşi reţelele patron-client
se regăsesc în toate regimurile politice, regimurile
autoritare oferă cea mai amplă ilustrare a acestor
relaţii. Mai ales în ţările cu venituri scăzute, reţelele
personale de patroni şi clienţi sunt principalul
instrument pentru a aduce oamenii normali în
contact cu politica formală; aceste reţele sunt într-
adevăr principala structură de organizare a politicii
(Figura 9.1). În ciuda caracterului lor informal,
aceste reţele stau la baza canalelor formale de parti-
cipare, cum ar fi partidele politice.
Ce sunt, deci, mai exact, aceste reţele
patron-client? Acestea sunt ierarhii tradiţio-
nale, informale, întărite de schimburile dintre
un „patron” cu un statut superior, şi „clienţi” cu
un statut mai scăzut. Fraza colocvială „bărbat
în toată firea/băieţel” cuprinde natura interacţi-
unii. Patronii sunt proprietari, angajatori, lideri
de partid, miniştri, lideri de grupuri etnice
sau orice persoană care controlează anumite
resurse. Lipsindu-le propriile resurse, clienţii
se adună în jurul patronului pentru protecţie şi
securitate. Patronii politici controlează voturile
clienţilor lor şi îi conving să participe la întâl-
niri, să adere la organizaţii sau pur şi simplu
să îi urmeze plini de deferenţă. În Sri Lanka,
spre exemplu, patronii care au acces la resursele
statului sunt cei care decid în mare felul în care
votează oamenii de rând. Insecuritatea perso-
nală constituie unul dintre motivele principale
de a schimba votul pentru protecţia patronului
(Jayannatha, 1991).
Relaţiile patron-client sunt de obicei tradiţi-
onale şi personale, de natura protecţiei oferite de
proprietari ţăranilor în ţările cu venituri reduse.
Însă acestea pot fi şi mai instrumentale, aşa cum au
fost resursele pe care partidele din oraşele ameri-
cane le ofereau noilor imigranţi în schimb pentru
votul lor. În orice caz, relaţia afirmă inegalitatea
din care derivă.
Clientelismul denotă politica bazată substanţial
pe relaţia patron-client. Patronul oferă protecţie
pentru un număr de clienţi cu un statut mai
scăzut care, în schimb, îşi oferă loialitatea şi
suportul necondiţionat.
Participarea politică | 171
Figura 9.2 O reţea de patronaj care leagă centrul
şi periferia
depreședinte
tradus
ministru de
guvern
leader regional
proprietar de
pământ/moșier
țăran
?
În schimbul sprijinului necondiţionat al clien-
ţilor, patronii oferă acces la slujbe, contracte,
subvenții, protecţie fizică, îngrijire medicală şi chiar
garanţia accesului la alimente în vremuri grele.
Cu alte cuvinte, acestea oferă o poliţă de asigurare
pentru oameni săraci cărora le lipseşte protecţia
organizată prin asigurări colective sau domnia legii,
oameni care altfel ar fi vulnerabili în faţa perico-
lelor vieţii. În loc să plătească asigurări de lux unor
companii de profil, clienţii îşi oferă sprijinul politic
patronilor. Şeful îşi exploatează apoi această bază de
putere locală pentru a încheia înţelegeri cu miniş-
trii din guvernul naţional, oferind voturile clienţilor
săi în schimbul unei părţi din resursele guvernului
sau pur şi simplu pentru garanţia unei decizii favo-
rabile. În acest fel, reţelele patronale cresc şi decad
în funcţie de priceperea patronului, la fel ca în
cazul afacerilor mai ortodoxe, care cresc şi decad în
funcţie de calitatea conducerii. Preşedintele este de
obicei patronul principal, priceput în arta de a-şi
susţine clienţii, însă nu în măsura în care aceştia să
devină o ameninţare.
Puterea patronului şi efectul inhibitor al
acesteia asupra democraţiei sunt ilustrate de
comentariul preşedintelui egiptean Abdul Nasser,
intervievat în 1957, când era încă un lider refor-
mist (Owen, 1993):
172 | Mobilizarea politică
Se credea că aveam un sistem democratic între
1923 şi 1953. Dar a fost democraţia aceasta
benefică pentru poporul nostru? Aţi văzut
proprietarii de pământuri împingând ţăranii în
cabinele de vot. Aceştia votau în conformitate
cu instrucţiunile stăpânilor. Vreau ca ţăranii
să poate spune „da” sau „nu” fără ca acest
lucru să le afecteze vieţile sau pâinea zilnică.
Aceasta este, în opinia mea, baza libertăţii şi
democraţiei.
Participarea prin patronaj este un mecanism
comun tuturor sistemelor politice. Cu toate
acestea, apare mai ales în sistemele autoritare
pentru că leagă elitele şi masele, centrul şi peri-
feria, într-un context de inegalitate. Deşi inega-
litatea oferă solul pe care înfloresc reţelele de
patronaj, aceste relaţii încă funcţionează drept
legătură politică, conectându-i pe „cei mai mari
dintre cei mari” de „cei mai mici dintre cei mici”
prin apartenenţa la reţeaua unui patron. Legătura
funcţionează cel mai bine atunci când patronul se
prezintă ca fiind un patriarh tradiţional.
Legând oamenii de la diferite niveluri
sociale, relaţiile patron-client limitează expri-
marea solidarităţii dintre oamenii de la acelaşi
nivel social, precum ţăranii. Pentru elite, aceasta
este o tactică utilă de a dezbina şi a conduce.
Decăderea acestor reţele ierarhice de dependenţă
poate fi un simptom al tranziţiei către o soci-
etate mai sofisticată, în care oamenii obişnuiţi
au acumulat suficiente resurse pentru a-şi putea
organiza propria participare într-o manieră mai
autonomă şi mai voluntară. Cu alte cuvinte,
securitatea înseamnă că oamenii nu mai trebuie
să îşi vândă voturile. Sărăcia şi conducerile auto-
ritare oferă un mediu în care relaţiile patron-
client înfloresc; afluenţa şi democraţia generează
un climat în care acestea decad.
Guverne totalitare
Cele mai ambiţioase încercări de a dezvolta partici-
parea de masă în sisteme nedemocratice se regăsesc
la nivelul guvernelor totalitare. În statele fasciste şi
comuniste, participarea a fost atât mai extensivă, cât
şi mai înregimentată decât în democraţiile liberale.
Participarea înregimentată, ridicată la nivel de canti-
tate, dar slabă calitativ, a fost una dintre principalele
caracteristici ale guvernărilor totalitare.
Cele mai interesante exemple vin dinspre
statele comuniste, mai ales în primele şi cele mai
viguroase decade. La prima vedere, participarea în
aceste regimuri a umbrit-o pe aceea din democra-
ţiile liberale. Sub comunism, activitatea cetăţenilor
a depăşit-o pe cea regăsită astăzi în democraţiile
liberale. Oamenii obişnuiţi participau în reuniuni
tovărăşeşti, administrau alegerile, făceau parte din
organizaţii para-poliţieneşti şi serveau în comitete
populare care se ocupau de probleme locale. Acest
aparat de participare deriva din ideea marxistă
că întreaga putere la fiecare nivel de guvernare ar
trebui investită în soviete (consilii) ale muncito-
rilor şi ţăranilor.
Cu toate acestea, calibrul participării în
statele comuniste nu se potrivea cu extinderea
acesteia. Pentru a asigura faptul că implicarea
de masă întărea întotdeauna controlul parti-
dului, membrii partidului comunist ghidau toate
mijloacele de exprimare politică. La întâlnirile
regulate ale federaţiilor femeilor, sindicatelor şi
grupurilor de tineret, activiştii de partid explicau
poporului politica. Însă comunicarea circula doar
dinspre vârf înspre bază. Aşadar, în cele din urmă,
aceşti oameni au ajuns să se comporte aşa cum
erau trataţi: mai mult pasiv decât activ. Pentru
că partidul controla atât de atent participarea,
cinismul a înlocuit repede idealismul. Doar cari-
eriştii înveteraţi erau pregătiţi să îşi investească
întreaga energie în această şaradă.
Participarea înregimentată este implicare politică
controlată de elite care are rolul de a exprima
sprijinul popular pentru încercarea discursivă a
liderilor de a construi o nouă societate. Scopul
său presupus este acela de a mobiliza masele în
apărarea regimului, nu acela de a influenţa perso-
nalul sau politicile guvernului.
În cele din urmă, anumite partide condu-
cătoare au permis mai multă participare, însă
numai în domenii care nu le ameninţau propriul
monopol asupra puterii. Mai ales în Europa de Est,
managerilor industriali le-a fost acordat un rol mai
important în formularea politicilor. Participarea
politică a devenit de asemenea mai autentică cu
privire la problemele locale. Însă aceste reforme
modeste nu au fost replicate la nivelul politicii
naţionale. Pentru că nu existau canale reale pentru
exprimarea doleanţelor, oamenii aveau de ales
între două posibilităţi: să tacă şi să îşi continue
vieţile sau să îşi canalizeze nemulţumirile în afara
sistemului. Cu toată participarea discursivă, guver-
nele comuniste au continuat să ignore indiferenţa
populară faţă de conducerile lor.

Traiectoria participării în China comunistă
ilustrează aceste teme cu un plus de complexitate,
cauzată de neîncrederea lui Mao Zedong faţă de
rutina de partid. În anii ’50 şi ’60, participarea
prin canalele acceptate era cerută ca modalitate
de a demonstra sprijinul activ pentru obiectivele
partidului. Problema nu era dacă cetăţenii parti-
cipau, ci în ce măsură. Acest format este compa-
rabil cu cel al altor state comuniste.
Totuşi, spre deosebire de cei mai mulţi lideri
comunişti, Mao a fost nesatisfăcut cu privire la
prudenţa organizaţiei de partid. În 1966, acesta
a lansat Revoluţia Culturală, încurajând masele
să se revolte împotriva corupţilor din partid, de
la locul de muncă sau din familie. Chiar intelec-
tuali inofensivi s-au trezit condamnaţi în calitate
de „a noua categorie putredă”. Rezultatul a fost o
orgie de participare necontrolată, inclusiv reglări
de conturi violente care au ameninţat ţesutul social
al ţării şi au afectat în permanenţă reputaţia parti-
dului. În 1969, Mao a chemat armata pentru a
restabili ordinea.
În urma acestui episod, participarea politică
în China s-a dezvoltat pe o traiectorie mai
previzibilă. După moartea lui Mao în 1976,
conducerea a favorizat reforma economică în
detrimentul purităţii politice, descurajând orice
formă de participare care putea ameninţa creş-
terea. Pasivitatea politică a devenit acceptabilă.
Mai recent, partidul a deschis anumite spaţii
sociale, precum educaţia sau mediul, în care
grupuri acceptate pot opera relativ liber. Spre
exemplu, mai mult de 150.000 de asociaţii civice
au fost înregistrate până în 2007, oferind posibi-
litatea comunicării de la cetăţean la cetăţean sub
privirea atentă a partidului-stat (Guo, 2007).
Nivelul şi tiparul participării au ajuns să semene
cu cele din regimurile autoritare mai degrabă
decât din cele totalitare, întrucât atât rutinele de
înregimentare, cât şi excesele politice ale lui Mao
au fost lăsate în urmă.
Cu toate acestea, canalele de opoziţie explicită
au rămas închise. Rămân amintirile cu privire la
masacrul din Piaţa Tienanmen din 1989, atunci
când tancurile armatei au urcat peste mani-
festanţii pro-democraţie din Beijing. La nivel
local, totuşi, proteste neconvenţionale şi uneori
violente împotriva corupţiei, şomajului, poluării,
cotizaţiilor ilegale sau neplata salariilor sau a
pensiilor continuă, într-o măsură neobişnuită
pentru un regim non-democratic înrădăcinat.
Participarea politică | 173
Aceste proteste locale nu ameninţă dominaţia
naţională a partidului; de fapt, ele sunt adesea
îndreptate împotriva eşecurilor locale în imple-
mentarea politicilor naţionale.
Participarea în democra-
ţiile neliberale
Provocarea participării cu care se confruntă
democraţiile neliberale este considerabilă.
Tranziţia dinspre conduceri autoritare reclamă
populaţiei să înveţe noi stiluri de participare
politică: voturile trebuie date, partidele organi-
zate şi liderii recrutaţi pentru funcţii politice.
Cinismul poate să facă loc unui oarecare anga-
jament. Cu toate acestea, tocmai natura demo-
craţiei neliberale determină delegarea autorităţii
politice preşedintelui, de la care se aşteaptă să
rezolve cele mai severe probleme naţionale prin
dominarea sferei politice.
Odată ce votul încetează, oamenii se pot
întoarce la rutina lor zilnică, doar rar chemaţi să
îşi exprime sprijinul faţă de liderul naţional, în
această luptă împotriva duşmanilor ţării sau ai
poporului. Participarea tinde deci să fie intermi-
tentă, nestructurată şi afirmată pe baza inegalităţii
politice: liderul conduce şi masele îl urmează.
Nevoile individuale sunt adesea îndeplinite prin
intervenţii personale ale unor figuri politice
locale sau ale patronului sau prin mituirea unui
oficial local.
Să luăm, spre exemplu, cazul democraţiilor
neliberale post-comuniste. Vechiul stil al parti-
cipării înregimentate s-a dezintegrat repede pe
măsură ce comunismul s-a dezintegrat la rândul
său, în parte ca răspuns la dramaticele proteste
de stradă din capitale. Odată ce au fost create
instituţii noi şi nominal democratice, sarcina era
aceea de a consolida noua ordine, prin dezvol-
tarea formelor structurate de participare volun-
tară prin partide, alegeri şi grupuri de interese.
Această sarcină se dovedeşte a fi solicitantă.
Populaţiile multor state est-europene au experi-
mentat participarea înregimentată sub regimul
comunist şi au văzut la televizor participarea de
masă la momentul căderii acestuia. Însă această
răbufnire de angajament politic nu a durat mult.
Puţine state postcomuniste au reuşit să instituie
partide şi grupuri de interese cu organizații de
membri extinse şi stabile.
174 | Mobilizarea politică
DEM
OCR
ATIE
Profil de țară 6
NEL
Rusia IBE
RAL
A
Formă de guvernare: o federaţie de 89 de unităţi, Populaţia (rata creşterii anuale): 140.1 milioane (+0.47%)
cuprinzând 21 de republici, 6 teritorii, 49 de regiuni,
două oraşe federale şi zece republici autonome. Grupul de venit al Băncii Mondiale: mediu avansat
Legislatură şi sistem electoral: Duma de Stat (camera
inferioara) are 450 de membri aleşi prin RP pe liste Scorul drepturilor politice: 6
de partid pentru un mandat de cinci ani. Consiliul
Federal (camera superioară) cuprinde doi membri din Scorul libertăţilor civile: 5
fiecare unitate federală.
Executiv: semi-prezidenţial. Primul ministru conduce Indexul dezvoltării umane (procent/din): 67/177
Consiliul de Miniştri şi îl înlocuieşte pe preşedinte
dacă este necesar (nu există vicepreşedinte). Vladimir
Indexul libertăţii presei (procent/din): 171/195
Putin a devenit prim-ministru în 2008, după ce a fost
preşedinte, însă rămâne figura principală.
Sfera judiciară: bazată pe legislaţia civilă şi pe consti- Indexul corupţiei percepute (procent/din): 147/180
tuţia din 1993. Condusă de Curtea Constituţională
şi, pentru cazuri civile şi administrative, de Curtea
Supremă. Domnie a legii nesatisfăcătoare.
Notă: Pentru sensul şi sursele scalelor şi indexurilor, a se
Sistem de partide: Partidele sunt slabe şi instabile,
vedea p. XVI. În toate cazurile, scorul de 1 este cel mai
reflectând mai degrabă decât influenţând puterea.
bun.
Partidul principal este Rusia Unită a lui Putin.

Rusia este o ţară vastă cu un trecut
imperial şi autoritar. Ca teritoriu
este cea mai mare ţară din lume,
aproape de două ori mai mare decât
Statele Unite. Conducătorii din
trecut ai Rusiei au fost autocraţi care
au construit imperii, bazându-şi
expansiunea imperială pe controlul
unei societăţi de şerbi şi al unei
armate bazate pe conscripţie. Astfel,
experienţa Rusiei în ce priveşte
dictatura comunistă a reprezentat
punctul culminant al unui tipar
autoritar familiar.
Rusia poate fi înţeleasă cel mai bine
ca un imperiu ai cărui lideri erau
preocupaţi să extindă influenţa
internaţională a ţării lor. La căderea
Uniunii Sovietice, 25 de milioane
de ruşi trăiau în afara noilor graniţe
ale ţării, în „vecinătatea apropiată”.
Cel puţin la Kremlin, unul dintre
obiective pare a fi acela de a restaura
statutul de mare putere al Rusiei.
Acest obiectiv este urmărit prin
utilizarea vastelor resurse de petrol,
gaz, lemn şi minerale ale ţării. Aceste
resurse constituie aproximativ 80%
din exporturile Rusiei. Vladimir
Putin (preşedinte, 2000–2008) a
căutat să crească nivelul de control
al statului asupra acestor resurse. La
fel ca în orice altă parte, o economie
bazată pe produsele de export a încu-
rajat consumul şi manipularea pieţei,
inhibând atât dezvoltarea economică,
cât şi pe cea democratică.
Tranziţia post-comunistă din anii
’90 a fost turbulentă şi a implicat o
restructurare haotică. Speranţa de
viaţă şi populaţia au scăzut, întrucât
şomajul şi alcoolismul au proliferat;
chiar în 2006, speranţa de viaţă
pentru bărbaţi era cu 15 ani mai
mică decât în SUA. Multe entităţi
patronate de stat au fost de fapt
furate, creând câţiva oligarhi afluenţi,
dar şi legături percepute între
capitalism, criminalitate şi corupţie.
Această tranziţie improvizată oferă
o lecţie importantă: economiile
de piaţă trebuie să fie susţinute de
instituţii publice sănătoase, inclusiv
de tribunale puternice.
Rusia rămâne o democraţie nelibe-
rală, însă tendinţele sale autoritare
s-au intensificat în timpul preşe-
dinţiei lui Putin, determinând mai
mulţi autori să prefere termenul
de „autoritarism electoral” celui
de „democraţie neliberală”. Cu
siguranţă, desemnarea democratică
nu se împacă cu ratingurile mici
acordate de Freedom House pentru
drepturile politice şi libertăţile civile.
Exploatând puterile considerabile
acordate funcţiei prezidenţiale prin
constituţia din 1993, Putin şi-a
întărit controlul asupra televiziunii,
sistemului judiciar şi al provinciilor,
ocupându-se nemilos şi de posibilii
oponenţi. În acelaşi timp, politicile
sale centralizatoare au fost cel puţin
parţial îndreptate spre producerea
unei societăţi mai guvernabile prin
lege, în care corupţia se percepe mai
puţin şi proprietatea este mai sigură.
Cu siguranţă, economia şi-a revenit
considerabil în timpul conducerii
lui Putin, iar preşedintele însuşi a
rămas extrem de popular în timpul
mandatului său. Subiect al unei
limite constituţionale care îl limita
la două mandate consecutive ca
preşedinte, Putin ocupă funcţia
de prim-ministru începând din
2008, rămânând principala figura a
guvernului.

Lecturi suplimentare: Sakwa (2002), White et al (2005).


Spotlight
Partiparea în Rusia
Rusia reprezintă un caz clar de
limitare a participării politice într-o
democraţie neliberală. Pe de o parte,
Rusia este o societate intens politică,
cu un popor educat, perfect conştient
de evoluţiile politice. Pe de altă
parte, participarea politică în Rusia
este extrem de superficială, inhibată
de cinism cu privire la capacitatea
oamenilor obişnuiţi de a produce
schimbare. Deci cum funcţionează
participarea politică în această demo-
craţie neliberală mare şi importantă?
Cei mai mulţi ruşi urmăresc
politica la televiziune şi în ziarele
locale şi naţionale. Două treimi
dintre ruşi spun că discută cu regu-
laritate sau uneori problemele ţării.
Aceştia sunt perfect conştienţi de
impactul politicii asupra evoluţiei
ţării şi, reflectând perioada comu-
nistă, sunt extrem de sofisticaţi în
interpretarea nuanţelor din ştiri.
Cu toate acestea, într-un sondaj,
cei mai mulţi ruşi au afirmat că
Rusia nu este o democraţie şi că
votul lor nu ar schimba nimic.
Într-un alt studiu, 85% au spus
că nu au putere să influenţeze
deciziile guvernului (Rose, 1999).
Autoritarismul, la trecut şi la
prezent, invadează atitudinile
curente, creând o ţară cu o majori-
tate tăcută.
Suspiciunea cu privire la orga-
nizaţii este endemică; oamenii
neîncrezându-se nici măcar în cele
mai bine clasate instituţii: armata
şi biserica. Încrederea rămâne la
nivelul reţelelor personale formate
din prieteni şi familie. Partidele
politice se situează în aproape
Participarea politică | 175
ultimele în ordinea
încrederii, explicând
poate de ce multe
dintre acestea şi-au ales titulaturi cu privire la organizaţiile non-gu-
afabile precum „Alegerea Rusiei” vernamentale, mai ales cu privire
sau „Rusia Unită”. Situată doar la la cele având legături în străinătate.
1%, apartenenţa la partide rămâne Într-un tipar caracteristic demo-
încă mult sub nivelele occidentale. craţiilor neliberale şi de asemenea
Partidele s-au dovedit a fi instabile, pentru câteva democraţii liberale
cu o bază socială nesigură. Acestea din Europa de Est, participarea
sunt, în mare, creaţii ale politicie- politică în masă din Rusia este
nilor sau chiar ale Kremlinului. concentrată în alegerile naţionale,
însă puţine organizaţii se interpun
Apartenenţa scăzută la partide între cetăţean şi stat. Rusia rămâne
reflectă participarea limitată în în mod distinctiv o societate
organizaţiile sociale. Societatea necivilă.
civilă rămâne puţin dezvoltată. Cei Chiar şi în epoca postcomunistă,
Paradoxul participării în Rusia
„Când examinăm potenţialul formelor convenţionale de participare
politică în Rusia, acesta este relativ ridicat: 64% dintre respondenţi
sunt pregătiţi să participe în forme colective de activităţi politice.
În acelaşi timp, încrederea în eficacitatea diferitelor forme de parti-
cipare politică este mai degrabă scăzută. Doar o mică parte dintre
respondenţi (3–9%) cred că orice formă de participare publică şi
politică este eficientă în soluţionarea problemelor”.
Sursa: Institutul pentru Cercetare Socială Comparată (2003)
participarea este constrânsă încă de
mai mulţi ruşi nu aparţin vreunor dorinţa elitei conducătoare, susţi-
organizaţii publice voluntare; apar- nută de mase, de a construi un stat
tenenţa la sindicate este scăzută; stabil şi puternic, cu o poziţie inter-
parţial datorită războiului comunist naţională puternică. Cetăţenii ruşi
împotriva religiei, frecventarea rămân subiecţi în primul rând şi
bisericii nu este obişnuită. Deşi au doar în al doilea rând participanţi.
supravieţuit încă unele organizaţii
apărute în timpul epocii de glasnost Participarea este cognitivă, cuprin-
(deschiderea) a lui Gorbaciov, zând urmărirea şi înţelegerea reali-
puţine au reuşit să obţină o apar- tăţilor puterii, însă efectul acestor
tenenţă ridicată, iar unele au fost percepţii este cel de a diminua
încorporate în regim. posibilitatea unui comportament
mai participativ.
Mai ales în timpul preşedinţiei lui
Putin, guvernul a rămas suspicios
176 | Mobilizarea politică
Problema în democraţiile neliberale este slăbi-
ciunea societăţii civile reglementată de lege, dar
rămasă totuşi separată de stat. Societatea civilă oferă
oportunităţi pentru ca oamenii să participe în acti-
vităţi colective care nu sunt nici pro-stat, nici anti-
stat, ci, simplu, non-stat. Însă dezvoltarea acestui
tip de capital social este o provocare evidentă în ţări
cu istorii autoritare. Sub comunism, de exemplu,
societatea civilă a fost demobilizată. A fost pusă la
pământ pentru ca liderii să poată controla indivizii
în mod direct: „toată lumea trebuia să fie la fel –
muncind pentru stat, pe salariu, în lesă” (Goban-
Klas şi Sasinka-Klas, 1992).
Societatea civilă este constituită din acele grupuri
care se situează pe un nivel superior mediului
familiar al familiei, dar sub nivelul statului.
Termenul acoperă organizaţii publice, precum
sindicatele, grupurile de interese şi, conform
anumitor definiţii, grupurile recreaţionale. Totuşi,
mediul de afaceri este de obicei exclus pentru că
nu este constituit din organizaţii voluntare care
sunt emanate din societate.
Participarea manipulată din epoca comunistă
a lăsat un gust amar, „dificultăţile de a o lua de
la capăt fiind un factor major care descrie nivelul
relativ scăzut de participare socială şi politică”
în regimurile care au urmat (Rueschmeyer et al,
1998, p. 270). Există mai degrabă un deficit civic
decât o societate civilă. O democraţie neliberală,
în care participarea formală se reduce în general
la votul ocazional la alegerile naţionale, este un
răspuns de înţeles la această moştenire dificilă.
Slăbiciunea societăţii civile este de asemenea
un factor care limitează participarea mai ortodoxă
în anumite democraţii sud-americane, mai ales
în cele mici. Probleme sociale precum sărăcia,
inegalităţile, drogurile, criminalitatea şi educaţia
limitată nu încurajează nici un interes susţinut
cu privire la problemele naţionale şi nici dezvol-
tarea unor mijloace de expresie politică de masă.
Corupţia extinsă întăreşte cinismul, descurajând
şi mai mult participarea. Organizarea socială ia
adesea forma auto-ajutorării sau chiar a unor
grupuri vigilente care se definesc în opoziţie cu
politica formală. Unele astfel de mişcări au apărut
din populaţiile indigene, izolate de organizarea
politică dominantă.
Să luăm ca exemplu cazul criminalităţii din
Guatemala. Seligson (2005, p. 226) notează că
„trebuie să ne întoarcem spre Londra secolului al
XIV-lea pentru a găsi rate istorice ale omuciderilor,
aşa cum se regăsesc astăzi în Guatemala contempo-
rană”. Linşajele sunt la ordinea zilei. Nici nu este de
mirare că cetăţenii afirmă în sondaje că „un guvern
cu mână forte” este mai important decât „parti-
ciparea tuturor” pentru rezolvarea problemelor
naţionale. În aceste condiţii, este imposibil să fie
consolidate tiparele de participare politică formală
regăsite în democraţiile liberale. Într-adevăr, este
remarcabil faptul că, în contextul unor asemenea
dezordini, Guatemala, El Salvador şi Columbia
şi-au putut păstra până şi statutul de democraţii
neliberale (Hagopian şi Mainwaring, 2005).
În ciuda absenţei unei moşteniri comuniste,
povestea pare să fie similară şi în cazul multor ţări
africane care caută să consolideze noi modalităţi de
participare, după retragerea generalilor, în anii ’80.
La fel ca în America Latină, înlăturarea regimu-
rilor militare a stimulat semnificativ participarea
de masă, cel puţin în marile oraşe şi a oferit ecouri
ale luptei iniţiale pentru independenţă din anii
’50 şi ’60. Cu toate acestea, dificultăţile de a întări
participarea voluntară în democraţiile neliberale
ale Africii rămân substanţiale. Aşa cum comen-
tează Chazan el al. (1999, p.101), „societatea civilă
a apărut în puţine ţări”.
La fel ca în America Latină, problema prin-
cipală a sărăciei restrânge orizonturile, în timp ce
analfabetismul constituie o barieră în calea parti-
cipării. Mai mult, guvernele naţionale din multe
state africane au funcţii limitate şi puţină influenţă
în afara capitalelor. Cultura politică rămâne semni-
ficativ parohială. Astfel, atunci când apare partici-
parea, cel puţin dincolo de actul votului, aceasta
este direcţionată spre politica informală din cadrul
grupurilor etnice şi este închisă în reţele patron-
client. Toţi aceşti factori sugerează că participarea
voluntară în democraţiile neliberale din Africa este
posibil să rămână limitată.
 Participarea politică | 177

Surse de
Surse de învăţare pentru capitolul 9
cercetare
Pasul următor Dalton (2008a) este o descriere comparativă a participării cetăţenilor în
democraţiile liberale.

Lecturi Verba et al (1995) examinează Statele Unite în studiul lor major asupra
participării, în timp ce Putnam (2000) reprezintă o evaluare interesantă
suplimentare a declinului participării sociale în SUA, precum şi a impactului politic al
acestui declin. Pentru investigarea participării din perspectivă britanică, a
se vedea Pattie et al (2004). Asupra mişcărilor sociale, a se vedea Tarrow
(1998) pentru o perspectivă generală, Tilly (2004) pentru o istorie,
Zirakzadeh (1997) pentru un studiu comparativ, della Porta et al (1999)
pentru contextul global şi Ibarra (2003) şi Norris (2002) pentru relaţia
nesigură dintre mişcări şi democraţia ortodoxă. Pentru o examinare a
participării în statele autoritare, a se vedea Lust-Oka şi Zerhouni (2008).

Surse on-line American Sociological Association

Secţiunea 2 asupra comportamentului colectiv şi a mişcărilor sociale
http://www2.asanet.org/sectioncbsm

CIVICNET, Civitas International

O resursă online pentru practicienii din educaţia civică.
http://www.idea.int/

Institutul International pentru Democraţie şi Asistenţă Electorală

(IDEA)
Include publicaţii valoroase asupra participării politice.
http://www.idea.int/
Capitolul 10
Alegeri şi electorat

„A
legerile sunt instituţia definitorie a democraţiei moderne”, scria
Scop şi drept de vot
Katz (1997, p.3). Pentru un scurt moment, în timpul campa-
Alegerea legislaturilor niei, alegătorii sunt stăpânii şi sunt văzuţi ca atare. Pe măsură ce
creşte numărul democraţiilor liberale, precum şi neliberale, alegerile devin
Alegerea preşedinţilor un instrument tot mai răspândit, numărul voturilor acordate până în 2004
situându-se în jurul valorii de un miliard (Munoz, 2006, p.1).
Referendum, iniţiative şi În mod clar, una dintre funcţiile alegerilor este aceea de a oferi o
suspendări competiţie pentru funcţiile politice şi un mijloc de a menţine guvernele
responsabile. O campanie electorală permite de asemenea un dialog între
Prezenţa la vot electorat şi partide, precum şi între societate şi stat: „nimic din educaţia
unui politician nu este mai esenţial decât experienţa luptei în alegeri”,
Comportament de vot
spunea Winston Churchill. Ca o încoronare a vechilor alegeri competi-
Alegerile în statele tive, noii numiţi în funcţii publice sunt dotaţi cu autoritate, contribuind
autoritare astfel la eficacitatea cu care liderii îşi pot duce la îndeplinire îndatoririle
(Ginsberg, 1982). Pe scurt, alegerile competitive facilitează opţiunea,
Alegerile în democraţiile responsabilitatea, dialogul şi legitimitatea – o primă destul de bogată
neliberale pentru ceva ce este, în cele din urmă, doar un eveniment ocazional.
Alegerile competitive într-un mediu democratic reprezintă nucleul
Resurse de învăţare acestui capitol. Începem cu chestiunea acum neglijată a scopului şi
dreptului de vot. Apoi discutăm sistemele electorale, referendumurile,
prezenţa la vot şi comportamentul de vot. Secţiunile finale discută
alegerile în statele autoritare.

Scop şi drept de vot

O chestiune neglijată cu privire la alegeri în democraţiile liberale
este scopul lor. Numărul de poziţii politice disputate în alegeri variază
considerabil între, să spunem, Statele Unite şi Europa. Statele Unite au
mai mult de 500.000 de poziţii politice, o cifră care reflectă o tradiţie
îndelungată de guvernare locală. Prin comparaţie, multe democraţii
din Europa au limitat votul la adunările naţionale şi la guvernele locale,
adăugând mai recent alegerile regionale şi europene. Pentru a ilustra
acest contrast, Dalton şi Gray (2003, p. 38) au afirmat că „între 1995
şi 2000, un rezident din Oxford, Anglia, a putut vota de patru ori, în
timp ce un rezident din Irvine, California, a putut vota de 50 de ori
doar în anul 2000”. În mod similar, Australia are mai multe poziţii
supuse votului decât Noua Zeelandă, chiar dacă luăm în considerare
populaţia considerabil mai mare a celei dintâi.
Dacă alte elemente sunt egale, cu cât este mai mare numărul de
poziţii supuse alegerilor competitive, cu atât mai democratic devine
un sistem politic. Totuşi, prea multe alegeri pot prezenta un pericol.
Unul este oboseala alegătorilor, care duce la o scădere a interesului, a
prezenţei la vot şi a calităţii opţiunii exprimate. Estimările americane
sugerează că cinci chemări la vot în plus pe o perioadă de cinci ani este
probabil să ducă la o scădere a prezenţei cu 4% de-a lungul aceleiaşi
perioade (Dalton şi Gray, 2003, p. 39).

179
180 | Mobilizarea politică
Mai ales cele mai puţin importante competiţii
tind să devină alegeri de rang secund: de obicei,
rezultatele lor reflectă popularitatea partidelor
naţionale, chiar dacă nu pun în funcţie un guvern
naţional. Dificultatea acestor alegeri este că ele
slăbesc legătura dintre performanţa celor aflaţi în
funcţie şi răspunsul alegătorilor: o administraţie
locală competentă se poate trezi înlăturată din
cauza nepopularităţii partidului la nivel naţional.
Dreptul de vot (cine poate vota) este un alt
aspect puțin discutat în alegerile contemporane. În
urma coborârii vârstei necesare pentru vot în anii
’60 şi ’70, sufragiul se extinde acum în cele mai
multe democraţii în cazul tuturor persoanelor care
au peste 18 ani. Acest drept de vot extensiv este
destul de recent, mai ales în cazul femeilor. Puţine
ţări pot depăşi Australia sau Noua Zeelandă, unde
femeile puteau participa la alegeri încă de la înce-
putul secolului XX. În unele ţări, femeile nu au
câştigat dreptul de vot în aceleaşi condiţii precum
bărbaţii decât după 1945, ceea ce a reflectat recu-
noaşterea de către bărbaţi a contribuţiei femeilor la
eforturile de război (a se vedea Tabelul 9.2).
Se poate argumenta totuşi că, chiar în demo-
craţiile liberale, mai există încă loc pentru extin-
derea votului. Spre exemplu, în câteva ţări, infrac-
torii condamnaţi nu au dreptul să voteze. America
este primul exemplu. Numărul deţinuţilor şi
foştilor deţinuţi cărora le-a fost retras dreptul de
vot depăşeşte 5 milioane; aproape unul din şapte
bărbaţi de culoare nu pot vota din acest motiv.
Deşi Weale (2007, p. 157) sugerează că „există
probabil la fel de multe argumente împotriva depri-
vării de vot a deţinuţilor ca şi argumente pentru”, nu
toată lumea acceptă că a fi închis trebuie să însemne
de asemenea a fi blocat. Curtea cea mai înaltă a
Canadei a decis că lipsirea deţinuţilor de dreptul
de vot „nu își are locul într-o democraţie construită
pe principiile inclusivităţii, egalităţii şi participării
cetăţenilor”. Curtea Supremă a Israelului a reacordat
dreptul de vot asasinului primului ministru, decla-
rând că „trebuie să separăm condamnarea actului
său şi respectul pentru drepturile sale” (Manza şi
Uggen, 2008, p. 232).
Alegerile de rang secund sunt influenţate puternic de
rezultatele celor primare, având loc adesea în acelaşi
timp. Competiţiile de rang secund sunt văzute ca
fiind mai puţin importante de alegători pentru că de
obicei nu determină compoziţia guvernului sau legis-
lativului naţional. Spre exemplu, voturile obţinute
de un partid la alegerile locale îi pot reflecta popu-
laritatea la nivel naţional, degradând astfel legătura
dintre guvernarea locală şi alegătorii locali.
Rămâne de asemenea problema non-cetăţenilor
rezidenţi, precum muncitorii temporari. Ar trebui
să le fie acordat acestor oameni dreptul de vot în
ţara în care trăiesc, muncesc şi plătesc taxe, la fel ca
alţi cetăţeni? Dacă da, ar trebui să aibă de asemenea
dreptul de vot în ţările de origine? Tendinţa, destul
de şovăielnică în acest caz, este spre o inclusivitate
crescută. Mai multe ţări au adoptat diferite forme
de drepturi de vot pentru non-cetăţeni între 1963
şi 1992, adesea pe baze de reciprocitate (Immigrant
Voting Project, 2009). În cadrul Uniunii Europene,
toţi cetăţenii europeni rezidenţi în alte state pot vota
şi pot candida la alegerile locale. Această politică
este un pas tangibil spre menţinerea drepturilor de
vot într-o eră a mobilităţii.
Alegerea legislaturilor
Cele mai multe discuţii despre sistemele electorale
se centrează pe regulile de transformare a voturilor
în mandate. Astfel de reguli sunt pe atât de impor-
tante pe cât sunt de tehnice. Ele descriu funcţionarea
internă a democraţiei, de obicei puţin înţeleasă de
alegători, dar esenţială pentru operarea sistemului
şi niciodată ignorată de politicieni (Caseta 10.1). În
această secţiune, examinăm regulile de transformare
a voturilor în mandate în alegerile parlamentare,
urmând ca în secţiunea următoare să ne referim la
alegerile prezidenţiale.
Caracteristica-cheie a unei formule electorale
este dacă mandatele parlamentare obţinute de un
partid sunt direct proporţionale cu voturile pe care
acesta le-a obţinut. Reprezentarea proporţională
(RP) înseamnă simplu că un mecanism de a atinge
acest obiectiv este încorporat în alocarea mandatelor.
Din contră, în sistemele neproporţionale, partidele
nu sunt recompensate proporţional cu ponderea
de voturi obţinute; în schimb „câştigătorul ia tot”
în fiecare circumscripţie, fie că este o circumscripție
canadiană sau britanică, un district american. Aceste
sisteme neproporţionale pot lua una din următoarele
forme: pluralitate sau majoritate. Examinăm aceste
formate neproporţionale mai vechi, înainte de ne
îndrepta atenţia spre mai convenţionalul sistem RP.
Într-un sens larg, un sistem electoral denotă
regulile care guvernează alegerile. Totuşi, de obicei
termenul este restrâns la trei aspecte: în primul
rând, structura votului (câţi candidaţi sunt înscrişi
pe lista partidului); în al doilea rând, formula elec-
torală (cum sunt convertite voturile în mandate);
în al treilea rând, magnitudinea circumscripţiilor
(diviziunea teritoriului în circumscripţii separate).
 Alegeri şi electorat | 181

Caseta 10.1
Sisteme electorale: legislaturi
Sisteme pluralitare şi majoritare
1. Pluralitate într-un singur tur (single member plurality): câştigătorul ia totul (first past the post)
Procedură Candidatul care obţine cele mai multe voturi (nu în mod necesar majoritatea) este ales în
primul şi singurul tur de scrutin în cadrul fiecărei circumscripţii electorale cu un singur
membru (single-member district) (SMD)
Unde este utilizată 47 de ţări, inclusiv Bangladesh, Canada, India, Marea Britanie, Statele Unite.
2. Sistemul cu două tururi
Procedură Dacă niciun candidat nu câştigă majoritatea în primul tur, principalii candidaţi (de obicei
primii doi) se confruntă în al doilea tur de scrutin.
Unde este utilizată 22 de ţări, printre care Egipt, Iran, Mali şi Vietnam.
3. Majoritate absolută: votul alternativ (VA)
Procedură Alegătorii îşi ierarhizează preferinţele pentru candidaţi. Dacă niciunul dintre candidaţi
nu câştigă majoritatea primelor preferinţe exprimate, ultimul candidat este eliminat, iar
voturile sale sunt împărţite în ordinea celei de-a doua preferinţe exprimate.
Unde este utilizată Australia, Fiji, Papua Noua Guinee.
Sisteme proporţionale
4. Sistemul de listă
Procedură Alegătorii votează pentru lista de candidaţi ai unui partid, deşi în anumite ţări un alegător
poate opta și pentru anumiţi candidaţi de pe listă.
Unde este utilizată 70 de ţări, printre care Brazilia, Republica Cehă, Israel, Olanda, Rusia.
5. Votul unic transferabil (VUT)
Procedură Alegătorii listează candidaţii în ordinea preferinţelor. Orice candidat care câştigă are
nevoie de un anumit număr de voturi – cota. Doar candidaţii care depăşesc această cotă
ca primă preferinţă exprimată sunt aleşi. Surplusul de voturi al acestora este distribuit
apoi conform celei de-a doua preferinţe exprimate. Atunci când niciun candidat nu
reuşeşte să atingă cota, ultimul candidat este eliminat, iar voturile sale sunt de asemenea
transferate. Acest proces continuă până când sunt ocupate toate locurile.
Unde este utilizată Irlanda, Malta
6. Sisteme mixte proporţionale (SMP)
Procedură Alegătorii au în mod normal două voturi. Unul este pentru alegerile pe circumscripţie
(district elections) (care folosesc de obicei metoda pluralităţii) şi celălalt pentru o compe-
tiţie RP (de obicei pe baza listei partidului). Cele două nivele sunt conectate astfel încât
rezultatul lor să fie proporţional în ansamblu. Voturile acordate partidului determină
numărul de mandate care urmează să fie câştigate de fiecare partid. Candidaţii câştigători
sunt aleşi în primul rând dintre câştigătorii partidului la nivel de circumscripţie, iar mai
apoi suplimentaţi în funcţie de necesităţi de candidaţii de pe lista partidului.
Unde este utilizată 9 ţări, printre care Germania şi Noua Zeelandă.
Sisteme paralele
7. Sisteme mixte majoritare
Procedură La fel ca în cazul sistemelor mixte proporţionale, cu excepţia faptului că între cele două
nivele nu există un mecanism de legătură care să asigure obţinerea unui rezultat total
proporţional.
Unde este utilizat 21 de ţări, printre care Japonia, Coreea de Sud, Thailanda.

Sursă: bazat pe alegerile pentru camerele inferioare. Calculul numărului de ţări care folosesc acest sistem este
bazat pe cele 199 de state şi teritorii examinate în Reynolds et al. (2005).
182 | Mobilizarea politică
Discutăm de asemenea tendinţa recentă Tabelul 10.1Alegerile federale canadiene din
pentru sistemele mixte, în care alegătorii acordă 1993 şi 2006
două voturi: unul pentru reprezentantul circum-
scripţiei şi celălalt pentru un partid. La rândul lor, Partid 1993 2006
aceste sisteme pot lua fie o formă proporţională, Voturi Număr Voturi Număr
fie una neproporţională, depinzând dacă meca- % de % de
nismul este încorporat pentru a obţine proporţi- mandate mandate
onalitate între voturile şi mandatele partidului la Liberal 42 177 30 103
nivel de adunare. Conservator 16 2 36 124
Sisteme pluralitare Noul Partid 7 9 17 29
Democratic
În pluralitatea simplă (numită și „câştigătorul ia Reforma/ 19 52
totul”) candidatul câştigător este cel care primeşte Alianţa
cele mai multe voturi. Reprezentarea unui partid Bloc 14 54 10 51
în cadrul unei legislaturi constă în acei candidaţi ai Quebecois
acestuia care câştigă alegerile în circumscripţii. În Altele 6 1
pofida vechimii şi a simplităţii sale, sistemul plura-
lităţii este mai puţin folosit. Acesta supravieţuişte Total 98 294 99 308
mai ales în Marea Britanie şi în ţările aflate sub
influenţa acesteia, precum Canada, câteva insule Notă: Numerele îngroșate ilustrează rezultatele
disproporţionale dintre principalele partide în
caraibiene, India şi Statele Unite. Cu toate acestea, 1993 şi partidele minore în 2006.
datorită faptului că India şi Statele Unite sunt atât
de populate, cea mai mare parte din populaţia lumii
care trăieşte în regimuri democratice încă votează alegeri. Un tipar similar este valabil şi pentru cele
după această metodă. mai multe dintre alegerile federale din Canada. În
Elementul crucial cu privire la sistemul plurali- 1993, spre exemplu, Liberalii au câştigat 60% din
tăţii este bonusul de mandate pe care îl oferă parti- mandate cu 42% din voturi; oponenţii lor conser-
delor câştigătoare în alegeri. Pentru a vedea felul în vatori au câştigat doar două mandate cu 16% din
care operează această influenţă, să luăm exemplul voturi (Tabelul 10.1).
a doar două partide, Albaştrii şi Roşii, aflate în Totuși, este important să notăm că acest efect de
competiţie în toate circumscripţiile. Să presu- amplificare funcţionează cel mai bine atunci când
punem că Roşii câştigă la diferenţă de un vot în două partide dominante se confruntă în întreaga
toate circumscripţiile. Cu greu s-ar putea imagina ţară. Competiţia britanică dintre laburişti şi conser-
o competiţie mai strânsă, însă Roşii câştigă manda- vatori încă se potriveşte acestui tipar, permiţând un
tele pentru toate circumscripţiile. echilibru în care unul dintre partide să câştige întâi
Semnificaţia politică a acestui efect de ampli- majoritatea parlamentară, iar apoi celălalt.
ficare este abilitatea sa de a oferi guverne formate Însă dacă partidele sunt mai fragmentate,
majoritar din reprezentanţii aceluiaşi partid. apariţia unui guvern majoritar este mai puţin proba-
În sisteme parlamentare cu un partid naţional bilă. Performanţa scăzută a principalelor partide
dominant, metoda pluralităţii este ca un truc de din Canada în 2006, în care nici liberalii, nici
magie în care iepurele guvernului majoritar este conservatorii nu au câştigat mai mult de o treime
scos din pălăria conţinând numai partide mici. din voturi, a dus la imposibilitatea stabilirii unei
Această trăsătură de amplificare este crucială majorități guvernamentale (Tabelul 10.1). Partidele
pentru cei care consideră că funcţia unui sistem regionale limitează la rândul lor capacitatea metodei
electoral este de a oferi un guvern majoritar decisiv pluralităţii de a oferi guverne majoritare. Astfel de
din cadrul aceluiaşi partid. partide câştigă în propriile lor regiuni, însă nu au
De exemplu, toate în afara uneia dintre cele amplitudinea naţională necesară pentru o victorie
17 runde de alegeri generale din Marea Britanie completă. În sistemul de partide tot mai regiona-
dintre 1945 şi 2005 au produs o majoritate pentru lizat din India, alegerile pluralitare nu au produs
un singur partid în Camera Comunelor, chiar guverne majoritare din 1989.
dacă niciun partid nu a reuşit să obţină o majo- Deoarece sistemul pluralitar este bazat pe
ritate de voturi în niciuna dintre aceste runde de reprezentarea circumscripţiilor, el nu oferă garanţii

că partidul cu cele mai multe voturi va avea şi cele
mai multe mandate în legislativ. Un alt partid
poate obţine o distribuţie atât de eficientă a votu-
rilor încât să obţină majoritatea mandatelor cu
mai puţine voturi.
Să luăm acelaşi exemplu. Să presupunem că
Albaştrii acumulează majorităţi masive în regiunile
lor geografice, în timp ce Roşii abia obţin voturile
necesare în tot restul ţării. Roşii pot foarte bine
să câştige mai multe mandate în pofida voturilor
mai puţine, ceea ce reflectă o mai mare eficienţă a
distribuţiei voturilor lor.
Manipularea graniţelor circumscripţiilor (gerry-
mandering) este arta de a trasa limite între
mandate pentru a maximiza eficienţa suportului
de care se bucură partidul.Termenul provine de
la o circumscripţie trasată de guvernatorul Gerry
din Massachusetts în 1812. Aceasta era atât de
lungă, îngustă şi neregulată încât i-a reamintit
unui observator de o salamandră – de unde și
sintagma gerrymandering.
Situaţia bizară de a avea cel mai mare număr de
mandate şi al doilea număr de voturi a apărut de
două ori în Marea Britanie după război. În cazul cel
mai recent, din februarie 1974, laburiştii au câştigat
cu patru mandate mai mult decât conservatorii şi
au format o administraţie minoritară chiar dacă
conservatorii obţinuseră cu 226.000 de voturi mai
mult (Kavanagh şi Butler, 2005, p. 203).
Pentru Lijphart (1999, p. 134), această posi-
bilitate a victoriei în mandate pentru partide care
se situează pe locul doi ca număr de voturi este
cel mai semnificativ deficit democratic produs de
metoda pluralităţii. Într-o epocă democratică, este
de aşteptat ca voturile să conteze mai mult decât
mandatele. Astfel, se consideră că alegerile care se
finalizează cu guverne formate de partidul situat
al doilea ca număr de voturi produc câştigători
greşiţi. Cu siguranţă, dacă am construi un sistem
electoral de la început, am respinge o metodă în
care partidul care obţine cel mai mare număr de
voturi poate deveni al doilea ca număr de mandate.
Mai merită menţionate alte trei limite ale
metodei pluralităţii:
 Încurajează votul tactic pentru că alegătorii
pot simţi că partidele lor favorite nu au şanse
în circumscripţia lor. Votul tactic la nivel de
circumscripţie exagerează baza regională a
susținerii de care se bucură partidul, reducând
Alegeri şi electorat | 183
Votul tactic apare atunci când alegătorii votează
instrumental pentru un partid sau un candidat,
altul decât cel preferat de fapt. În sisteme
electorale pluralitare, alegătorii pot uneori să îşi
abadoneze partidul favorit atunci când acesta nu
are şanse să câştige în circumscripţia lor.
măsura în care partidele integrează diferite
regiuni în cadrul unui sistem naţional de
partide.
 Metoda pluralităţii tratează inconsistent parti-
dele mici, în funcţie de concentrarea geogra-
fică a susținerii acestora. Partidele mici care se
bucură de susținere uniformă sunt puternic
afectate (Democrat-Liberalii în Marea Britanie,
Noii Democraţi în Canada). Însă partidele cu
voturi concentrate pot să-şi asigure bonusuri
considerabile (Bloc Quebecois în Canada)
(Tabelul 10.1).
 Importanţa trasării graniţelor circumscrip-
ţiilor oferă stimulente pentru manipularea
acestora (gerrymandering). În Statele Unite
trasarea partizană a graniţelor circumscripţi-
ilor a devenit o artă legată de alegerile pentru
Camera Reprezentanţilor şi legislaturile statale,
oferind oficialilor în funcţie posibilitatea de
a-şi alege alegătorii, mai degrabă decât vice-
versa. Soluţia la această problemă este aceea
de a ceda controlul trasării graniţelor circum-
scripţiilor unei agenţii independente (Mann şi
Cain, 2005).
Sisteme majoritare
Sistemul pluralitar nu este singura formă de repre-
zentare non-proporţională. Există o versiune mai
puţin comună, dar probabil mai democratică:
metoda majoritară. După cum reflectă şi numele,
această formulă cere candidatului câştigător să
obţină o majoritate de voturi, un rezultat atins de
obicei în turul doi. Dacă niciun candidat nu câştigă
o majoritate în primul tur, are loc un al doilea vot,
de obicei o competiţie între primii doi candidaţi.
Multe ţări din Europa de Vest au utilizat votul
majoritar înainte de a opta pentru reprezentarea
proporţională în secolul al XX-lea. Sistemul
rămâne semnificativ pentru Franţa şi fostele sale
colonii. Argumentul democratic pentru un sistem
majoritar este relativ puternic: niciun candidat nu
ar trebui ales fără să se demonstreze că este acceptat
de o majoritate a alegătorilor.
184 | Mobilizarea politică
În cadrul categoriei majorităţii, votul alter-
nativ (VA) este o modalitate eficientă de a obţine
un rezultat majoritar într-un singur tur de
scrutin în circumscripțiile cu un singur membru.
Sistemul a fost conceput de W. J. Ware, un cerce-
tător american, în 1873. Alegătorii ierarhizează
candidaţii în ordinea preferinţelor, însă preferin-
ţele inferioare sunt luate în considerare doar dacă
niciunul dintre candidaţi nu câştigă o majoritate
a preferinţelor principale la prima numărătoare.
În comparaţie cu pluralitatea simplă, VA ia în
considerare mai multe informaţii despre preferin-
ţele alegătorilor, dar nu este în mod necesar mai
proporţional. VA este utilizat pentru Camera infe-
rioară din Australia, Camera Reprezentanţilor.
VA încurajează candidaţii să depășească grani-
țele susținerii lor obișnuite în încercarea de a-şi
asigura cea de-a doua preferinţă a alegătorilor din
alte grupuri sociale. Din acest motiv, VA merită o
atenţie specială atunci când tensiunile dintre rase,
religii şi etnii sunt considerabile. Această virtute
explică de ce Papua Noua Guinee – foarte diver-
sificată etnic – s-a întors la VA în 2002, după o
tatonare eşuată cu metoda pluralităţii.
Reprezentarea proporţională
Trecem acum de la sistemele non-proporţionale la
reprezentarea proporţională. RP este mai recentă
decât sistemele non-proporţionale: a apărut în
Europa continentală către sfârşitul secolului al
XIX-lea, stimulată de fondarea asociaţiilor dedicate
reformei electorale. RP este acum mai comună decât
pluralitatea şi sistemele majoritare şi a fost o metodă
de alegeri pentru cele mai multe ţări democratice încă
de la începutul anilor ’20. RP este norma în Europa,
atât în Est, cât şi în Vest, sau în America Latină.
Principiul fundamental al RP este să obţină
reprezentarea pentru o gamă de partide, mai
degrabă decât să aleagă reprezentanţi pentru
un anumit teritoriu. Dat fiind că partidele, mai
degrabă decât districtele electorale, sunt situate în
centrul politicii moderne, acest principiu este cu
siguranţă plauzibil. Într-un sistem perfect propor-
ţional, fiecare partid ar primi aceeaşi cotă din
numărul de mandate; 40% din voturi ar însemna
40% din mandate. Deşi mecanismele RP sunt
formulate având în vedere acest principiu, cele
mai multe sisteme RP nu sunt de fapt perfect
proporţionale. De obicei, acestea oferă cel puţin
un oarecare bonus celui mai mare partid. Deşi mai
puţin decât metodele non-proporţionale, acestea
discriminează de asemenea, la nivel de design
sau de practică, partidele mai mici. Este greşit să
presupunem că sistemul etichetat ca fiind propor-
ţional reflectă fidel denumirea.
Un singur partid câştigă rar majoritatea votu-
rilor în RP. Aşadar, guvernele majoritare devin
neobişnuite şi coaliţiile devin standard. Pentru că
RP duce de obicei la negocieri post-alegeri în parla-
ment cu privire la partidele care vor forma viitorul
guvern, aceasta este interpretată ca o metodă de a
alege parlamente mai degrabă decât guverne.
Cum îşi atinge RP obiectivele? Cea mai comună
metodă, introdusă pentru prima dată în Belgia în
1899 şi încă utilizată acolo, este sistemul listelor de
partid. Într-un sistem pur de liste, un alegător votează
mai degrabă pentru o ordine a candidaţilor unui
partid decât pentru o singură persoană. Numărul de
voturi câştigate de un partid determină câţi candi-
daţi de pe lista acestuia sunt aleşi, în timp ce ordinea
candidaţilor care apar pe listă (decisă chiar de partid)
determină persoanele alese ca reprezentanţi ai parti-
dului. Un exemplu simplu va clarifica procedura. Să
presupunem că un partid câştigă 10% din voturile
dintr-o rundă de alegeri, iar numărul de mandate
în adunare este 150. Dacă proporţionalitatea este
perfectă, acel partid va avea dreptul la 15 membri, iar
aceştia vor fi primii 15 candidaţi de pe lista sa.
Sistemele de listă variază cu privire la structura
votului şi, specific, cu privire la câtă libertate oferă
alegătorilor cu privire la candidaţii de pe lista parti-
dului. Multe, precum Belgia, utilizează liste închise;
la fel ca în exemplul anterior, alegătorii nu pot să se
exprime cu privire la candidaţi, ci pot vota numai
pentru un partid. Portugalia, Africa de Sud şi Spania
sunt exemple în acest sens. În acest format, oficialii
de partid exercită o influenţă enormă cu privire la
recrutarea politică, precum şi capacitatea de a include
femei sau minorităţi aproape de capul listei. Listele
închise sunt cu siguranţă benefice pentru reprezen-
tarea feminină în parlamente (vezi Tabelul 9.2).
Totuşi, cele mai multe sisteme de listă din Europa
de Vest le oferă alegătorilor cel puţin libertatea de
a alege între candidaţi. Această opţiune, cunoscută
şi ca vot preferenţial, le permite sau le cere alegăto-
rilor să selecteze unul sau mai mulţi candidaţi de pe
lista partidului. Totalul de voturi acordate pentru o
anumită listă determină reprezentarea totală a parti-
dului, însă voturile preferenţiale pentru un candidat
influenţează (în măsuri variate) ordinea numirilor.
Elveţia şi Luxemburg operează cu liste excepţional
de deschise, în care alegătorii votează fie pentru lista
unui partid, fie pentru un număr de candidaţi egal
cu numărul de mandate din circumscripţie.

Sistemele de listă necesită circumscripţii
multiple. În mod normal, ţara este împărţită în
circumscripţii pe mai multe niveluri, iar manda-
tele sunt alocate separat în fiecare circumscripţie.
Utilizarea circumscripţiilor în acest fel prezervă o
anume bază teritorială pentru reprezentare, însă
reduce proporţionalitatea rezultatului final. Această
problemă apare întrucât, atunci când există doar
câteva mandate, un partid mai mic poate să nu
primească niciun mandat chiar dacă are un număr
semnificativ de voturi. Prin urmare, multe ţări au
introdus un mecanism compensatoriu prin care
anumite mandate nu sunt alocate circumscripţi-
ilor, ci redistribuite la nivel regional şi/sau naţional.
Aceste niveluri suplimentare cresc atât proporţiona-
litatea, cât şi complexitatea sistemului.
Numărul mandatelor la nivel de circum-
scripţie este cunoscut sub numele de magnitu-
dinea circumscripţiei. Această cifră – care variază
la nivelul regiunilor dintr-o ţară, precum şi între
ţări – are o influenţă critică asupra felului în care
funcţionează în practică sistemele RP. Aşa cum
observă Farell (2001, p. 79), „relaţia de bază pentru
un sistem proporţional este: cu cât este mai mare o
circumscripţie, deci cu cât este mai ridicată magni-
tudinea, cu atât rezultatul este mai proporţional”.
De exemplu, Spania este divizată în 52 de circum-
scripţii, având o medie de șapte mandate pe circum-
scripţie. Această magnitudine scăzută înseamnă că
partidele mici pot să nu obţină mandate şi că parti-
dele mai mari obţin un bonus suplimentar.
Magnitudinea circumscripţiei se referă la
numărul de reprezentanţi aleşi pentru fiecare
circumscripţie electorală (nu la numărul de alegă-
tori). Cu cât sunt mai mulţi reprezentanţi aleşi
într-o circumscripţie, cu atât poate fi sistemul
electoral mai proporţional şi cu atât este mai
redusă discriminarea partidelor minore.
Figura 10.1 Praguri explicite de reprezentare în anumite sisteme RP (procent din voturile exprimate)
Danemarca Ucraina Ungaria Republica Cehă
Israel Norvegia Germania
Suedia Polonia
2 3 4 5
Notă: Ungaria şi Germania utilizează sisteme electorale mixte. Partidele germane care câştigă competiţia pe
circumscripţii obţin reprezentarea în Bundestag chiar dacă nu ating pragul electoral.
Surse: Birch (2007), Colomer (2004b), Jasiewicz (2003).
Alegeri şi electorat | 185
Totuşi, în Olanda, Israel, Slovacia, întreaga
ţară reprezintă o circumscripţie mare, extinzând
astfel proporţionalitatea chiar şi la partidele mici.
În alegerile israeliene din 2009, spre exemplu, 12
partide au obținut 120 de mandate în Knesset.
Şapte dintre aceste partide au obţinut fiecare mai
puţin de 5% din voturi.
Cele mai multe sisteme RP adaugă un prag de
reprezentare explicit. Când cota de voturi obţinută
de un partid se situează sub prag, acesta nu primeşte
niciun mandat, chiar dacă ar avea dreptul conform
formulei de listă (Figura 10.1). Pragurile, care
operează la nivel de district sau la nivel naţional,
contribuie la protejarea legislaturii în faţa extre-
melor. Aşa cum observă Konstandinova (2002),
„pragul este un mecanism puternic pentru reducerea
fragmentării adunării. Poate fi şi este manipulat
de elite pentru a reduce accesul partidelor mici în
parlament”. Mai multe ţări central şi est-europene,
inclusiv Polonia, au crescut în ultimul timp pragul
pentru a împiedica un număr mare de partide să
îşi asigure reprezentarea în alegerile post-comuniste.
Sisteme mixte
Pluralitatea şi sistemele RP sunt de obicei conside-
rate alternative, deşi a apărut o nouă formă hibridă
care le combină. Această metodă mixtă combină
reprezentarea geografică cu reprezentarea partidului
(Shugart şi Wattenberg, 2000). Cea mai cunoscută
combinaţie, numită adesea sistem mixt proporți-
onal, reţine un mecanism de atingere a proporţio-
nalităţii finale şi este într-adevăr o formă de RP.
Germania a constituit inspiraţia pentru siste-
mele mixte proporționale. Aici, alegătorii au
două voturi: unul pentru candidatul pe circum-
scripţie şi celălalt pentru lista regională de partid.
Jumătate din voturile din Bundestag sunt ocupate
de candidaţi aleşi prin pluralitate în circumscripţii
cu un singur membru ales. Totuşi, votul pentru
Moldova Rusia Turcia
6 7 8 9 10
186 | Mobilizarea politică
Tabelul 10.2 Cum funcţionează sistemul mixt proporţional: alegerile federale din Germania, 2009
A B
Votul pentru Numărul de
lista de partid mandate de
(%) circumscripţie acordate (pentru Bundestag (%)
câştigate
Creştin-democraţii/ 33.8 218
Uniunea Creştin-socială
Social democraţii 23.0 64
Democraţii liberi 14.6 0 93
Stânga (Linke) 11.9 16
Verzii 10.7 1 67
Alţii 6.0 0 0
Notă: Numărul total de mandate este 622.
Sursa: Alvarez-Rivera (2009).
lista partidului este mai important fiindcă deter-
mină numărul total de mandate acordate fiecărui
partid. Candidaţii de pe lista fiecărui partid sunt
utilizaţi pentru a compensa numărul de candidaţii
aleşi direct până când este atinsă proporţionali-
tatea. Dacă un partid câştigă mai multe mandate
de circumscripţie într-o regiune decât îi revin prin
voturile pentru partid, menţine aceste locuri şi
numărul de membri din Bundestag creşte.
Tabelul 10.2 ilustrează felul în care a funcţi-
onat sistemul electoral german în 2009. Coloana
B arată că creştin-democraţii (CDU) au dominat
competiţia pe circumscripţii în pofida faptului
că au câştigat doar o treime din voturile pentru
partide. Fără compensaţii, aceştia ar fi câştigat o
majoritate covârşitoare în Bundestag. Distribuţia
mandatelor de listă (coloana C) a fost lungă până
la atingerea proporţionalităţii, mai ales prin favo-
rizarea partidelor mici, precum Democraţii Liberi,
care au câştigat foarte puţine voturi, dacă au
câştigat vreunele, în fiecare circumscripţie. Chiar şi
astfel, sistemul electoral a fost distorsionat puternic
în favoarea CDU ca rezultat al succesului semni-
ficativ al acestui partid la nivel de circumscripţii.
Alte ţări au introdus ideea de circumscripţii
paralele şi voturi pe liste de partid, însă fără meca-
nisme de sus în jos pentru atingerea finală a unui
rezultat proporţional. Acest sistem mixt majo-
ritar non-proporţional poate avea ca rezultat două
campanii separate. În Rusia, spre exemplu, „cele
două competiţii pot fi organizate separat, cu diferite
cartiere generale de campanie, chiar şi în cazul
unor candidaţi din cadrul aceluiaşi partid” (White,
C D
Numărul de Mandate
mandate de listă câştigate în
a aduce D mai
aproape de A)
21 38.4
82 23.5
15.0
60 12.2
10.9
0.0
2005b, p. 324). Mulţi candidaţi independenţi,
adesea dintre elitele locale sau care reflectă probleme
locale, au fost aleşi prin intermediul competiţiilor
la nivelul circumscripţiilor. Dorinţa de a reduce
numărul independenţilor a dus la înlocuirea siste-
mului mixt majoritar cu RP în Rusia în 2007.
Sisteme electorale şi sisteme de partide
Relaţia dintre sistemele electorale şi sistemele
de partide rămâne o problemă controversată.
Întrebarea este dacă modalităţile tehnice de
convertire a voturilor în mandate, precum formu-
lele, pot exercita o influenţă semnificativă asupra
sistemului de partide dintr-o anumită ţară. Într-o
lucrare devenită clasică, Duverger (1954, p. 217) a
răspuns afirmativ. Acesta a argumentat că „se poate
observa o corelaţie aproape completă” între metoda
pluralităţii şi sistemul bipartid; într-adevăr, acesta
sugerează că această relaţie, bazată atât pe efecte
mecanice, cât şi psihologice, se apropie de statutul
unei „adevărate legi sociologice”.
Duverger (1954) a diferențiat între două efecte ale
sistemelor electorale. Efectele mecanice derivă direct
din regulile de convertire a voturilor în mandate.
Un exemplu este pragul de reprezentare utilizat în
multe sisteme proporţionale. Efectele psihologice
reprezintă impactul regulilor asupra felului în care
alegătorii îşi acordă votul. Un exemplu este votul
tactic în sistemele pluralitare atunci când partidul
care reprezintă prima opţiune a alegătorului nu are
şanse să câştige în circumscripţia acestuia.

Tabelul 10.3Principalele schimbări în sistemele electorale utilizate pentru alegerile legislative,
1800–2002
Din Până în
Majoritate sau pluralitate Reprezentare
proporţională
Majoritate sau pluralitate Mixt
Reprezentare proporţională Majoritate sau
pluralitate
Reprezentare proporţională Mixt
Notă: Bazat pe 94 de ţări cu o anumită experienţă democratică. Dosarele sunt incomplete pentru anii anteriori.
Anumite ţări au experimentat schimbări multiple (ex. în 2006, Italia a reînceput să utilizeze RP, deşi cu un
bonus pentru câştigător).
Sursa: Adaptat după Colomer (2004a), Tabelul 1.3, p. 55.
Însă a apărut o reacţie împotriva valorizării
exagerate a instituţiilor politice de tipul sistemelor
electorale. Cercetători precum Rokkan (1970) au
adoptat o abordare sociologică, subliniind că în
Europa clivajele sociale au produs sisteme multipar-
tide cu mult înainte ca RP să fie adoptat, la înce-
putul secolului al XX-lea. Jasiewicz (2003, p. 182)
subliniază exact acelaşi lucru cu privire la Europa
postcomunistă: „fragmentarea politică precede de
obicei adoptarea unui sistem de vot bazat pe RP, nu
viceversa”. Miller (2005, p. 13) adoptă exact aceeaşi
poziţie discutând înlocuirea metodei pluralităţii
în Noua Zeelandă, în 1996: „fracturarea sistemul
bipartit a avut loc cu mult înaintea de apariţia RP”.
Aici este vizibilă problema pe larg. Se pare că
sistemele electorale sunt influenţate şi influen-
ţează în egală măsură sistemul de partide. Lecţia
acestei dezbateri este că ar trebui să chestionăm nu
numai impactul sistemului electoral, ci şi calculele
politice care au dus la adoptarea acestuia.
Designul şi reforma sistemelor electorale
Întrebările cu privire la reforma sistemelor electo-
rale au apărut pe măsură ce au fost construite noi
instituţii democratice în tranziţiile de la condu-
ceri comuniste sau militare. Aşa cum comentează
Bielasiak (2006, p. 408) „preocupările anterioare
cu privire la consecinţele regulilor electorale au
fost înlocuite de o atenţie sporită pentru originile
politice ale legilor electorale”. Deci ce putem să îi
sfătuim pe cei însărcinaţi cu designul unui sistem
electoral, mai ales în ţări cu istorie marcată de insta-
bilitate sau diviziune?
Alegeri şi electorat | 187
Numărul de Exemplu (an)
schimbări
27 Belgia (1990)
6 Noua Zeelandă (1996)
7 Franţa (1988)
8 Italia (1993)
Merită să ne reamintim că istoria reformei
electorale este, în mare, o istorie a expansiunii RP.
Tabelul 10.3 arată direcţia schimbărilor în 94 de
ţări pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.
De departe cea mai întâlnită schimbare a fost de la
majoritate sau pluralitate la un sistem RP. Această
transformare a depăşit mişcările în direcţia opusă
cu aproape patru la unu.
Datorită faptului că RP nu este un sistem în
care câştigătorul ia totul, este adesea o opţiune
pentru partidele care negociază reforma electorală.
În discuţiile care au precedat extinderea sufragiului
în Europa de la începutul secolului al XX-lea, parti-
dele conservatoare şi liberale au simţit că o schim-
bare de la un sistem majoritar la RP le-ar garanta
cel puţin propria supravieţuire în noua eră a sufra-
giului de masă. Partidele socialiste, încă nesigure de
propriul potenţial electoral, au considerat și că RP
ar înlătura influenţa negativă a sistemelor majoritare
asupra lor. Deci, pentru toţi jucătorii majori, RP a
fost răul cel mai mic (Lewin, 2004).
RP a predominat și în valurile mai recente de
tranziţie democratică. Cu amintirea dictaturilor
militare sau comuniste încă proaspătă, reforma-
torii democratici au dorit ca în adunări să fie repre-
zentate cât mai multe interese.
RP este, de asemenea, o opţiune sigură pentru
cei care se ocupă de designul sistemului elec-
toral pentru un nou regim. De obicei, RP oferă
cel puţin o reprezentare minimă pentru parti-
dele ideologice sau minoritare, ceea ce conduce la
coaliţii care conferă un plus de protecţie împotriva
dominării scenei politice de către un singur partid
(Karp şi Banducci, 2008). Pragurile explicite şi
188 | Mobilizarea politică
magnitudinile circumscripţiei reduse pot limita Alegerile indirecte apar atunci când cei care
fragmentarea şi neînțelegerile prin eliminarea parti- deţin funcţia sunt aleşi de un corp electoral ales
delor mici anti-sistem. Prin prisma faptului că la rândul său de un alt corp. Mecanismul este
voturile nu se pierd, RP conduce și la prezenţe la vot utilizat în unele alegeri prezidenţiale şi pentru
mai ridicate decât sistemul pluralitar (IDEA; 2006). unele camere superioare din parlamente.
Sistemul de listă din cadrul RP oferă și avantaje
pentru cei care se ocupă de design. În primul rând,
Începem cu preşedinţii aleşi direct. Aşa cum
este bazat inerent pe partid, încurajând partidele
arată Figura 10.2, 61 din cei 91 de preşedinţi
puternice, care sunt o componentă importantă a unei
democraţii stabile. Tocmai această dorinţă de a avea aleşi în mod direct la nivel mondial sunt aleşi prin
un sistem de partide stabil, mai mult decât propor- sistemul majorităţii. Numărul este în creştere,
ţionalitatea în sine, este motivul pentru adoptarea întrucât unele ţări se dispensează nu numai de
sistemului RP de listă în Europa postcomunistă. În al alegerile indirecte, ci şi de metoda pluralităţii,
doilea rând, lista candidaţilor le permite partidelor să ceea ce constituie o tendinţă similară cu cea din
construiască o ordine a alegerilor echilibrată în funcţie alegerile parlamentare (Colomer, 2004b, p. 59).
de gen şi de etnicitate, fără ca guvernul să trebuiască Motivul pentru proeminenţa sistemului majo-
să impună cote specifice (Tripp şi Kang, 2008). În al ritar în alegerile prezidenţiale este acela că este mai
treilea rând, când întreaga ţară constituie o singură importantă confirmarea majorităţii care îl susţine
circumscripţie, RP ajută la evitarea complexităţii de a pe preşedinte decât a celei care suţine membrii
defini sau revizui graniţele circumscripţiilor. individuali ai legislaturilor. Competiţiile de tip
Cu toate acestea, nu ne putem aştepta ca un plural în care candidatul cu cele mai multe voturi
sistem electoral să rezolve conflictele sociale funda- câştigă în primul şi ultimul tur pot duce la victorii
mentale. În general, o metodă electorală îşi îndepli- cu ponderi ale voturilor incceptabil de mici. De
neşte funcţia dacă se dovedeşte că este acceptată pe exemplu, Fidel Ramos a devenit preşedinte al
larg şi, prin urmare, stabilă în timp. Scopul acesteia Filipinelor în 1992 cu doar 24% din voturi.
este de a oferi un echilibru astfel încât niciun partid
care ar avea puterea să schimbe regulile să nu simtă
că va obţine un beneficiu pe termen lung făcând
acest lucru. Când câştigătorii nu caută să modifice Figura 10.2 Metode pentru alegerea
sistemul în propriul lor avantaj şi pierzătorii nu învi- preşedinţilor
nuiesc sistemul pentru eşecul lor, atunci sistemul Sursa: Blais et al. (1997)
electoral funcţionează pentru că a devenit ceea ce ar
trebui să fie: parte din peisajul politic. nu este traducere
Alegerile prezidenţiale
Sistemele electorale pentru alegerea preşedin-
ţilor primesc mai puţină atenţie decât cele pentru
alegerile legislative. Cu toate acestea, poziţia prezi-
denţială este obiect al alegerilor în ţări cu sisteme
prezidenţiale sau semiprezidenţiale. Preşedintele
este uneori ales chiar şi când poziţia sa este onori-
fică: Irlanda este un exemplu. Aşadar, acest subiect
neglijat merită cu siguranţă atenţie.
Într-un fel, regulile pentru alegerea preşedinţilor
sunt directe. Spre deosebire de mandatele din parla-
ment, poziția de preşedinte pentru o persoană nu
poate fi împărţită între partide, funcţia este indivi-
zibilă. Sistemul RP este imposibil, iar alegerea prin-
cipală este între metoda pluralităţii şi cea a majo-
rităţii. Totuşi, pe de altă parte, sistemele electorale
prezidenţiale sunt mai complicate pentru că multe,
printre care şi cel din SUA, se bazează pe alegeri
indirecte într-un colegiu special.
 Alegeri şi electorat | 189
Cele mai multe alegeri majoritare pentru preşe- Caseta 10.2
dinţie utilizează un al doilea tur între primii doi
candidaţi dacă niciunul dintre aceştia nu a obţinut Metode pentru alegerea
majoritatea în primul tur. Franţa este cazul emble-
matic. Prin natura lor, competiţiile pentru turul doi
preşedinţilor: câteva exemple
creează posibilitatea ca primul candidat din turul Metoda de Mandat Este permisă
întâi să piardă alegerile; acest rezultat a apărut în 7 alegere (ani) realegerea?
din cele 21 de alegeri din America Latină între 1979
şi 1992 (Perez-Linan, 2006). Un astfel de rezultat Argentina Colegiu 6 După un
poate apărea doar când, spre exemplu, voturile de Electoral mandat în care
dreapta sunt divizate între mai mulţi candidaţi în nu se află la
primul tur, dar se unesc pentru singurul candidat putere.
rămas în cursă, acesta învingându-l pe candidatul Brazilia Două tururi 5 După un
de stânga care a condus în primul tur. mandat în care
Dat fiind că cele mai multe alegeri preziden- nu se află la
ţiale au loc prin vot naţional, este posibil ca învin- putere.
gătorul să aibă nevoie de un anume nivel de susți- Finlanda Pluralitate 6 Da
Franţa Două tururi 5 Limită de două
nere la nivelul regiunilor, precum şi la cel naţional.
mandate*
Astfel de cerinţe de distribuţie nu sunt încă obiș- Mexic Pluralitate 6 Nu
nuite, însă tind să încurajeze candidaţii să caute Rusia Două tururi 5 Este necesar un
să îşi lărgească susținerea. Această caracteristică mandat în afara
este importantă în societăţile divizate regional. De funcţiei după
exemplu, în Indonezia, o victorie din primul tur două mandate
necesită cel puţin 20% din voturi în majoritatea consecutive în
provinciilor. Totuşi, regulile cu privire la distri- funcţie
buţie comportă propriul lor pericol, incluzând Statele Colegiu 4 Limită de două
posibilitatea unor alegeri eşuate. Unite Electoral mandate

Cerinţele de distribuţie stabilesc cum trebuie să
fie aranjate voturile unui candidat câştigător la
nivelul mai multor secţiuni din electorat. Cea
mai comună (dar încă neobişnuită) cerinţă este
cea care reclamă un nivel minim de susținere
într-un număr de provincii. Astfel de cerinţe pot
duce la alegeri eşuate, în care niciun candidat nu
îndeplinește aceste condiții.
Aşa cum arată Figura 10.2, aproape o treime
din preşedinţi reuşesc să evite riscurile unor alegeri
directe. Mulţi din aceştia sunt aleşi prin alegeri indi-
recte în care un corp electoral special (care poate fi
ales la rândul său) funcţionează ca o zonă de protecție
împotriva capriciilor populaţiei. De exemplu, în
Statele Unite Colegiul Electoral este încă utilizat din
punct de vedere tehnic pentru alegerea viitorului
preşedinte. Astăzi, Colegiul supravieţuieşte doar ca
relicvă pre-democratică mandatată de constituţie.
Delegaţii în Colegiu încă mai participă la întâlniri
însă, cu rare excepţii, urmează disciplinaţi verdictul
statului pe care îl reprezintă.
Trei alte caracteristici ale alegerilor preziden-
ţiale sunt demne de menţionat: durata mandatului,
* Introdus în 2008 (înainte nu au existat limite)
Surse: adaptat după Jones (1995b) şi Nurmi şi Nurmi
(2002).
posibilitatea realegerii şi legătura cu alte alegeri
(Caseta 10.2). Asupra primului punct: mandatul
prezidenţial poate fi uneori mai lung şi de obicei
nu este mai scurt decât cel al membrilor legislati-
vului. Cu cât este mai lung mandatul, cu atât este
mai uşor pentru preşedinţi să adopte o perspectivă
mai largă, fără a avea presiunea realegerii imediate.
Având o durată doar de patru ani, mandatul
prezidenţial în America este neobişnuit de scurt.
Pericolul în acest context se referă la faptul că în
primul an preşedintele dobândeşte experienţă, iar
în ultimul an este în campanie electorală, ceea ce îi
lasă doar doi ani ca perioadă de realizări.
În al doilea rând, sunt impuse deseori limite
ale mandatelor, restricţionând deţinătorul la doar
unul sau două mandate în funcţie. Pericolul este că
fără astfel de constrângeri preşedinţii ar fi capabili
să exploateze această poziţie unică pentru a rămâne
prea mult în funcţie. Astfel, Statele Unite au
190 | Mobilizarea politică
introdus limita de două mandate după ce Franklin
Roosevelt a câştigat patru runde de alegeri conse-
cutive între 1932 şi 1944. Preşedinţii mexicani
(precum şi deputaţii în parlamentul ţării) nu au
dreptul să candideze a doua oară.
La fel ca în cazul multor probleme instituţi-
onale, limitele mandatului rezolvă o problemă,
dar creează o alta. În mod clar, un preşedinte care
nu poate fi reales nu mai este responsabil în faţa
alegătorilor. De asemenea, preşedinţii care nu mai
candidează (lame ducks) îşi pierd ţinta pe măsură
ce mandatul lor se apropie de final. Iar preşedinţii
populari, plini de încredere şi experienţă, pot fi
excluşi din funcţie la apogeul carierei.
Lame ducks sunt oficiali aleşi care se apropie de sfâr-
şitul mandatului. Termenul se referă adesea în mod
specific la aceia ai căror succesori au fost deja aleşi,
dar nu şi-au început încă mandatul. Aceştia tind să
nu mai aibă autoritate. Spre deosebire de persoanele
aflate în funcţii care se confruntă cu realegerea, acţi-
unile acestora nu sunt în mod necesar determinate
de consideraţii electorale personale.
În al treilea rând, sincronizarea alegerilor
prezidenţiale este importantă. Când acestea au
loc în acelaşi timp cu alegerile parlamentare, este
probabil ca învingătorul să facă parte din partidul
care domină legislativul. Fără a ameninţa separarea
puterilor, alegerile concomitente limitează fragmen-
tarea şi cresc posibilitatea ca parlamentul să susţină
planurile preşedintelui. Aceasta este ideea din spatele
reducerii mandatului preşedintelui francez la cinci
ani în 2000, acelaşi mandat ca al parlamentului.
Referendumuri,
iniţiative şi suspendări
Alegerile sunt mecanisme ale democraţiei reprezen-
tative; rolul oamenilor este doar acela de a decide
cine decide. Însă instrumente precum referendu-
murile, iniţiativele şi suspendările au fost introduse
acum în multe democraţii liberale, suplimentând,
dar în niciun caz înlocuind, alegerile reprezenta-
tive (Caseta 10.3). Aceste mecanisme se regăsesc
Un referendum implică apelul unei instituţii,
de obicei legislativul sau guvernul, la populaţie.
Mecanismul oferă deci un contra-exemplu
practic pentru argumentul comun potrivit
căruia democraţia directă este complet imposi-
bilă în statele mari.
Caseta 10.3
Referendum, iniţiativă,
suspendare
Referendum Votul electoratului pe o
chestiune de politică publică,
precum amendamentele
constituţionale. Votul poate fi
obligatoriu sau consultativ.
Iniţiativă O procedură care permite
unui anumit număr de
cetăţeni (de obicei în jur de
10% în statele americane) fie
să iniţieze un vot popular pe
o anumită propunere, fie să
plaseze o propunere pe agenda
legislativului (o iniţiativă de
stabilire a agendei).
Suspendare Un vot popular referitor la
înlăturarea de la putere a unui
oficial ales în timpul manda-
tului normal al acestuia.
la extrema democrației, permiţându-ne să evaluăm
eficienţa practică a acestor forme de democraţie
directă într-un mediu contemporan.
Examinăm în primul rând referendumurile,
cele mai importante dintre aceste mecanisme.
Referendumurile variază în ceea ce priveşte
statutul lor (IDEA; 2008). Acestea pot fi obliga-
torii – însemnând că există anumite subiecte pe
care trebuie să fie iniţiate, precum amendamen-
tele constituţionale – opţionale sau chiar interzise
de constituţie, pe subiecte precum taxele şi chel-
tuielile publice. Rezultatele lor pot fi obligatorii,
precum în cazul amendamentelor constituţionale
care reclamă susţinerea populară sau doar consul-
tative aşa cum a fost votul din 1994 din Suedia cu
privire la aderarea la Uniunea Europeană.
Referendumurile cresc ca frecvenţă. Cele mai
multe democraţii liberale au organizat cel puţin
un referendum în ultimii 25 de ani ai secolului al
XX-lea, cu cele mai dese utilizări în Europa, Australia
şi Noua Zeelandă (Morel, 2007) (vezi Tabelul 10.4).
Elveţia este prima pe listă, organizând 396 de refe-
rendumuri între 1940 şi 2006 pe probleme precum
energia nucleară, parteneriatele între persoane
de acelaşi sex sau imigraţia. Totuşi, puţine ţări au
utilizat referendumurile mai mult decât ocazional,
în timp ce constituţia federală americană nu face
deloc referire la referendumuri naţionale.

Tabelul 10.4 Democraţiile occidentale cu cele
mai multe referendumuri, 1940–2006
Ţară Numărul de
referendumuri
Elveţia 396
Italia 63
Noua Zeelandă 29
Irlanda 28
Australia 27
Danemarca 16
Franţa 14
Suedia 5 murile, la fel ca şi democraţia, în instrumente ale
Spania 4 conservatorismului (Kobach, 1997).
Sursa: Morel (2007), Tabelul 1.
Care este contribuţia referendumurilor la
democraţie şi guvernare? Cât de dezirabilă este
transformarea cetăţenilor în legislatori? Partea
pozitivă este că referendumurile tind să accen-
tueze înţelegerea problemei de către alegători,
încrederea acestora în propriile abilităţi politice
şi încrederea în receptivitatea guvernului (Bowler
şi Donovan, 2002). Ca şi alegerile în sine, refe-
rendumurile sunt de folos în ceea ce priveşte un
alt obiectiv important al democraţiei: educarea
oamenilor. Referendumurile sunt și surse de infor-
maţie pentru politicieni. Spre exemplu, respin-
gerea Tratatului Constituţional de către alegătorii
francezi şi olandezi în 2005 a determinat elita
europeană să înţeleagă că electoratele naţionale
sunt obosite de marile proiecte europene.
Un beneficiu major al referendumurilor opţio-
nale este că oferă o plasă de siguranţă. Referendumul
permite guvernelor, mai ales coaliţiilor, să aducă o
chestiune în faţa electoratului dacă, dintr-un motiv
sau altul, nu sunt capabile să decidă cu privire la
acea problemă. La fel ca pompa unui instalator,
referendumurile rezolvă blocajele. În acest fel, refe-
rendumurile suplinesc mai degrabă decât înlocuiesc
democraţia reprezentativă (Qvortrup, 2005).
Dar sunt şi câteva motive de prudenţă. La fel ca
în cazul alegerilor, un exces de referendumuri poate
obosi alegătorii, ducând la scăderea prezenţei. În plus,
referendumurile tratează chestiunile de o manieră
izolată, ignorând implicaţiile pentru alte domenii.
De exemplu, starea explozivă a statului California în
ceea ce priveşte finanţele publice se datorează întru-
câtva tendinţei alegătorilor de a susţine nu numai
Alegeri şi electorat | 191
referendumurile cu privire la cheltuieli suplimentare,
ci şi pe acelea cu privire la stabilirea taxelor statale.
Nu există mecanisme pentru asigurarea consistenţei
în deciziile luate prin referendum şi nici nu este clar
întotdeauna pentru cât timp trebuie considerate
valabile rezultatele referendumului.
De asemenea, felul în care alegătorii judecă
problema este influenţat adesea de consideraţii mai
largi decât simpla întrebarea adresată prin refe-
rendum. Răspunsul a fost „nu”, dar care a fost între-
barea? – a întrebat un analist francez după respin-
gerea tratatului de către francezi în 2005 (Ivaldi,
2006). Mai mult, alegătorii sunt adesea reticenţi
cu privire la schimbare, transformând referendu-
În pofida contextului democratic, rezultatul
referendumurilor opţionale poate fi influenţat de
controlul guvernului asupra sincronizării. În 2003,
Uniunea Europeană a iniţiat o serie de referendu-
muri cu privire la aderarea statelor est-europene la
UE. A iniţiat această serie în Ungaria, crezând că
un rezultat pozitiv acolo va influenţa rezultatele din
celelalte state est-europene, unde opinia publică era
mai ambiguă. Planul a funcţionat: toate ţările candi-
date care au susţinut referendumuri au votat pentru.
În alte situaţii, puterea poate să ignore pur şi
simplu rezultatele unui referendum. În 1955, suedezii
au votat decisiv pentru volanele pe stânga; în 1963,
parlamentul a votat o lege pentru mutarea volanelor
pe dreapta. În plus, un referendum poate fi repetat
până când se obţine rezultatul dorit. Alegătorii irlan-
dezi au ratificat Tratatul de la Nisa asupra Uniunii
Europene în 2002, iar Tratatul de la Lisabona în
2009, de fiecare dată la al doilea referendum.
Faţă de aceste dificultăţi, referendumurile pot
fi deturnate cu uşurinţă de:
 Companii bogate care fac campanii scumpe
pentru referendumuri pe probleme economice
în care au un interes.
 Controlul guvernului asupra formulărilor.
 Minorităţi puternice care susţin reforme faţă
de care majoritatea este indiferentă.
Ce se întâmplă însă cu celelalte mecanisme
ilustrate în Caseta 10.3: iniţiativa şi suspendarea?
În cadrul acestora, procesul este iniţiat mai degrabă
de jos în sus, permiţând publicului să influen-
ţeze mai degrabă agenda decât doar să răspundă
acesteia. Aceste instrumente prezintă deci un
oarecare interes democratic, chiar dacă nu sunt
atât de frecvente ca tradiţionalele referendumuri.
192 | Mobilizarea politică
DEM
Profil de tara 7 OCR
ATIE
LIBE
STATELE UNITE RAL
A
Formă de guvenământ: republică prezidenţială cuprin- Populaţia (rata creşterii anuale): 307.2 milioane (+1%)
zând o federaţie formată din 50 de state.
Legislatură: Camera Reprezentanţilor, formată din 435 Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
de membri, este Camera inferioară. Senatul, cuprin-
zând 100 de membri, are în componenţă doi senatori Scorul drepturilor politice: 1
aleşi în fiecare stat.
Executiv: preşedintele (care poate ocupa funcţia pentru Scorul libertăţilor civile: 1
maximum două mandate a câte patru ani) este spri-
jinit de un aparat masiv, incluzând Biroul Executiv Indexul dezvoltării umane (procent/din): 12/177
al Preşedintelui şi Biroul Casei Albe. Cu toate
acestea, cabinetul este mult mai puţin important
decât în sistemele parlamentare. În ciuda sprijinului Indexul libertăţii presei (procent/din): 24/195
administrativ, preşedinţii se confruntă cu dificultăţi în
a-şi atinge obiectivele pe probleme interne, pentru că
Indexul corupţiei percepute (procent/din): 18/180
agenţiile federale şi Congresul se opun adesea.
Sistem judiciar: Curtea Supremă conduce un sistem
dual de tribunale federale şi statale. Acest organism
format din nouă membri poate abroga legile şi acţi- Notă: Pentru sensul şi sursele scalelor şi indexurilor, a se
unile neconstituţionale. Multe chestiuni politice sunt vedea pagina XVI. În toate cazurile, scorul de 1 este cel
rezolvate prin intermediul curţii. mai bun.
Sistem electoral: SUA este una dintre cele câteva ţări
mari care încă mai folosesc metoda pluralităţii. Preşedintele este ales indirect printr-un colegiu electoral. La fel cum
s-a întâmplat în 2000, un candidat care câştigă în principalele state poate fi ales prin intermediul acestui colegiu,
chiar dacă este clasat al doilea în votul popular. Ratele de realegere în Congres sunt extrem de ridicate.
Sistem de partide: Partidele Democrat şi Republican sunt extrem de rezistente în pofida ameninţărilor periodice din
partea altor partide. Supravieţuirea principalelor partide reflectă flexibilitate ideologică, poziţia legală înrădăcinată şi
influenţa negativă a alegerilor pluralitare asupra partidelor minore.

Odată cu sfârşitul Războiului Rece,
Statele Unite au devenit singura
superputere a lumii. Acest statut
unic este bazat parţial pe puterea
hard a ţării: populaţie mare,
abilitatea de a deplasa forţe militare
oriunde şi economie dinamică.
Puterea soft a Americii este și ea
semnificativă. Poziţia sa princi-
pală în sectoarele media, medical,
tehnologic şi de telecomunicaţii
este susţinută de o bază ştiinţifică şi
de educaţie universitară, în timp ce
cultura sa, brandurile şi limba sunt
universal cunoscute.
Totuşi, comentatorii au început
să se refere pe larg la emergenţa
“imperiului american”, odată ce
reputaţia globală a Statelor Unite
a suferit un declin masiv în timpul
preşedinţiei lui George W. Bush
(2001–09):
Invazia Irakului în 2003 a fost
condamnată pe larg;
Eşecul ţării în politicile de mediu
a fost perceput ca o abandonare a
obligaţiilor sale globale;
Imaginile reacţiei iniţiale în faţa
uraganului Katrina din 2005
au amintit lumii nu numai
de sărăcia din SUA, dar şi de
concentrarea acesteia la nivelul
afro-americanilor;
Emergenţa Chinei insinuează
dezvoltarea unui sistem internaţi-
onal bipolar.
Totuşi, venirea la Casa Albă a lui
Barack Obama, cu promisiunile
sale de schimbare, asigură faptul
că problemele interne ale Statelor
Unite vor rămâne de interes vital.
Din punct de vedere intern, puterea
numărul unu a lumii operează pe
baza unui sistem politic echilibrat
Lecturi suplimentare: Bardes et al (2008), McKay (2009).
pentru a împiedica deciziile pripite.
Prin designul constituţional, puterea
este divizată între guvernul federal şi
cele statale. Centrul este fragmentat
la rândul său între executiv, legislativ
şi judiciar. Politica americană este
extraordinar de pluralistă; reformele
pot fi uşor blocate de către grupurile
de interese care pot influenţa
executivul.
Preşedintele îşi poate vedea planurile
obstrucţionate de un legislativ care
este nu numai cel mai puternic, dar
şi printre cele mai descentralizate
din lume. În vremuri normale,
politica de la Washington este o
căutare permanentă a terenului
comun de pe care pot fi împăcate
toate interesele. În multe privinţe,
preşedinţia poate conduce lumea,
însă separarea puterilor înseamnă
că, în politica internă, chiar şeful
statului poate fi doar un petiţionar
în faţa Congresului.

Spotlight
Alegerile în Statele Unite
Statele Unite sunt unice în ce priveşte
numărul de funcţii publice pentru
care se organizează alegeri. La nivel
federal, americanii pot vota pentru
preşedinte şi vicepreşedinte, doi
senatori pe stat şi membrul lor din
Camera Reprezentanţilor. Însă sunt
alese şi multe alte funcţii, la nivel
statal şi local. Aceste poziţii includ
auditori, judecători, membri ai
consiliilor şcolare, şerifi, trezorieri,
iar, în Dakota de Nord, chiar şi
supervizorul pentru conservarea
solurilor. Deci de ce sunt atât de
multe funcţii publice alese în SUA?
Şi cât de eficient s-a dovedit a fi acest
experiment naţional de selectare prin
alegeri?
Aria excepţional de largă a
poziţiilor publice alese din SUA
nu reflectă doar cerinţele practice
ale guvernării unei ţări mari,
de frontieră, ci şi o cultură care
accentuează egalitatea, competenţa
şi credinţa că administraţia este o
problemă practică. Sarcina celor
aleşi a fost – şi este – aceea de a-şi
face treaba.
America a jucat un rol de pionierat
în extinderea dreptului de vot
pentru bărbaţii albi. În 1830,
la numai 40 de ani de la ratifi-
carea constituţiei, au fost retrase
Figura 10.3 Prezenţa la vot în alegerile prezidenţiale americane, 1948–2008.
Notă: Baza este populaţia cu drept de vot.
Sursă: Adaptat după McKay (2009), Tabelul 6.2
cerinţele de proprietate pentru
vot şi statele aproape au ales
să supună votului popular
alegerea reprezentantului lor în
Colegiul Electoral. În plus, s-au
continuat tradiţiile de democraţie
directă. Imaginile întâlnirilor la
nivel de oraş din New England
sunt parte a culturii politice,
în timp ce unele state din Vest
folosesc încă instrumente de demo-
craţie directă, precum referendu-
murile, iniţiativele şi suspendările.
În plus, reformele instituţiei
alegerilor primare au deschis
selecţia candidaţilor partidelor unei
proporţii remarcabil de largi din
populaţie.
Cu toate acestea, experienţa
americană a alegerilor este departe
de a fi o celebrare necondiţionată
a democraţiei. Negrilor din Sud
le-a fost interzis votul până la
Actul Drepturilor de Vot din 1965.
Prizonierii şi foştii prizonieri nu pot
încă vota în multe state. Atracția
față de instituția Casei Albe este
mare, dar succesul electoral are
nevoie de bani, deşi doar aceştia
nu sunt suficienţi. Constituţia nu
permite referendumurile naţionale.
În multe alegeri, publicitatea prin
grupurile de interese acoperă vocea
candidatului.
Surse şi lecturi suplimentare: Bardes et al (2008), Lewis-Beck et al (2008).
Alegeri şi electorat | 193
Multiplele confuzii ale alegerilor
prezidenţiale americane din 2000
nu au contribuit la autoritatea cu
care candidatul câştigător intră de
obicei la Casa Albă. Aceste alegeri
au atras încă o dată atenţia asupra
faptului că, supuşi procedurii
greoaie a Colegiului Electoral,
preşedinţii americani nu sunt încă
aleşi prin vot naţional.
Din contră, alegerile prezidenţiale
din 2008 au demonstrat că o
campanie de succes poate atrage
autoritate pentru câştigător. Barack
Obama a obținut 68% în Colegiul
Electoral, în pofida câştigării a doar
53% din votul popular.
Etnicitatea lui Obama, la fel ca
sofisticarea tehnologică şi preţul
campaniei sale au stimulat interesul
pentru acesta atât înăuntrul, cât şi
în afara Statelor Unite.
Într-o competiţie relativ strânsă
între doi candidați care nu au fost
în funcție, prezenţa la vot a ajuns la
62% din alegătorii eligibili, destul
de mare comparativ cu standardele
americane recente. Succesul alege-
rilor americane din 2008 a oferit
noului şi tânărului preşedinte un
mandat puternic de guvernare.
194 | Mobilizarea politică
Dacă un referendum este de obicei iniţiat chiar
de guvern, iniţiativa reprezintă un vot iniţiat de
cetăţeni: un apel al anumitor cetăţeni către toţi
cetăţenii. Tot în Elveţia 100.000 de alegători pot
propune o nouă lege sau un amendament constituţi-
onal; votul electoratului are succes dacă este susţinut
de o dublă majoritate a alegătorilor şi cantoanelor.
Iniţiativa este o posibilitate legală în 37 de ţări,
cele mai multe din Europa şi America Latină. Este
de obicei inclusă în constituţiile post-autoritare în
încercarea de a preveni reîntoarcerea la dictatură.
Iniţiativa a fost adoptată și de multe state occi-
dentale, precum SUA, mai ales în California. La
nivel general, totuşi, atât în Statele Unite, cât şi
în afara lor, iniţiativele au o rată de succes scăzută
(Qvortrup, 2008).
Uneori, scopul unei iniţiative este limitat prin
legarea sa de legislaţia în vigoare sau propusă.
În Italia, cinci consilii regionale sau 500.000 de
alegători pot să iniţieze un vot popular, dar numai
pentru anularea legilor existente. Alternativ, iniţi-
ativele pot dezbate dacă anumite propuneri legis-
lative ar trebui respinse înainte de a deveni legi,
un mecanism care implică voinţa populară într-un
stadiu incipient.
Iniţiativa poate fi integrată în instituţiile repre-
zentative existente ca petiţie către autorităţi mai
degrabă decât ca un instrument de luare a decizi-
ilor. Iniţiativa de stabilire a agendei, aşa cum este
cunoscută această variantă, le permite alegătorilor
să propună subiecte de discuţie pentru autorităţi. În
mod specific, un anumit număr de cetăţeni poate
trimite o propunere, în domenii politice specifice,
care trebuie luate în considerare, dar nu aprobate de
către legislativ. Nu există un vot popular pentru rezol-
varea problemei; mai degrabă, iniţiativa de stabilire a
agendei se construieşte pe ideea familiară a petiţiei.
Un avantaj al acestei tehnici este că le permite mino-
rităţilor să îşi aducă în discuţie problemele.
Acest mecanism a fost introdus în constituţiile
mai multor state europene (de exemplu, Austria şi
Spania) după Primul Război Mondial şi s-a extins
în mai multe alte state (de exemplu, Polonia şi
Thailanda) după 1989 (IDEA, 2008). Iniţiativa
de stabilire a agendei are o istorie considerabilă în
Austria. De exemplu, în 2006, mai mult de 250.000
de semnatari au cerut un referendum naţional în
cazul în care Turcia va fi propusă pentru aderarea la
UE, o cerere acceptată de primul ministru.
Suspendarea este un vot cu privire la înlătu-
rarea din funcţie a unui oficial în timpul manda-
tului. Iniţierea votului are loc printr-o petiţie
semnată de o proporţie minimă (de obicei, în
jur de 25%) dintre voturile acordate pentru acel
mandat la alegerile anterioare. Spre deosebire de
punerea sub acuzare, suspendarea este un instru-
ment politic mai degrabă decât unul legal. La
fel ca referendumurile, acesta oferă o metodă de
a rezolva dificultăţile care nu au fost abordate în
cursul normal al evenimentelor politice.
La nivel naţional, una dintre puţinele ţări care
folosesc acest instrument este Venezuela. Acolo,
un vot de suspendare poate avea loc în cazul
oricărui oficial, inclusiv preşedintele, la iniţiativa a
20% din electorat. 18 state americane au prevăzut
suspendarea alegerilor (anularea), întrucât acest
mecanism a fost introdus iniţial pentru prevenirea
corupţiei. Totuşi, mecanismul a fost rareori utilizat
până când Arnold Schwarzenegger a devenit
guvernator al Californiei în urma înlăturării de la
putere a guvernatorului precedent, în 2003.
Prezenţa la vot
În pofida creşterii gradului de educaţie, prezenţa
la vot a scăzut în majoritatea statelor din lumea
democratică. În 19 democraţii liberale, prezenţa la
vot a scăzut cu o medie de 10% între 1950 şi 1990
(Wattenberg, 2000). Figura 10.4 ilustrează tendin-
ţele din ţări cu o prezenţă la vot ridicată (Suedia), o
ţară cu o prezenţă la vot medie (Marea Britanie) şi
una cu prezenţă la vot scăzută (Elveţia). Tiparul este
clar: scăderea în prezenţa la vot este concentrată în
anii ’90. În cele mai multe ţări, abţinerile sunt acum
majoritare la alegerile regionale şi locale.
Este posibil ca cea mai mare scădere în prezenţa la
vot să fi avut deja loc, cel puţin la alegerile naţionale
. Aşa cum arată figura, participarea a crescut uşor la
ultimele alegeri din Elveţia şi Marea Britanie. Şi în
Statele Unite, prezenţa la vot la nivelul populaţiei
eligibile a mai crescut în cele mai competitive alegeri
prezidenţiale ale secolului. Însă pentru moment,
prudenţa sugerează că ar fi bine să considerăm
prezenţa scăzută ca pe o problemă permanentă.
De ce această scădere? Declinul face cu sigu-
ranţă parte dintr-o tendinţă mai largă în lumea
democratică, respectiv cea a distanţării dintre
alegători pe de o parte şi partide şi guverne pe
de alta. Nu este cu siguranţă o coincidenţă că
prezenţa s-a redus pe măsură ce dezalinirea parti-
zană a impus ritmul, pe măsură ce apartenenţa
partinică a scăzut, iar clivajele sociale şi religioase
care susţineau locialităţile de partid la începutul
secolului al XX-lea s-au diminuat.

Figura 10.4 Figura 10.4 Prezenţa la vot la alege-
rile parlamentare, 1970–2007
100
90
Suedia
80
Prezența la vot (%)
70 Regatul
60 Unit
50
Elveția
40
0
1970 1980 1990 2000 2007
Sursă: Adaptat după IPU (2009b).
Într-o analiză influentă, Franklin (2004) leagă
scăderea prezenţei la urne de semnificaţia dimi-
nuată a alegerilor. Acesta sugerează că succesul
multor democraţii de a institui state ale bunăs-
tării şi de a atinge ocupabilitate majoră în epoca
de după război a rezolvat vechile conflicte dintre
capital şi muncă. Odată ce conflictele de clasă
au fost dezarmate, alegătorii au avut mai puţine
stimulente de a ieşi la vot în ziua alegerilor. Aşa
cum scrie Franklin, „alegerile din ultimii ani se
bucură de prezenţe mai scăzute pentru simplul
motiv că aceste alegeri decid probleme de impor-
tanţă mai scăzută decât o făceau alegerile din anii
’50” (2004, p. 174). Atunci când mizele sunt
mai mici, este mai probabil ca oamenii să stea
acasă. Această interpretare benignă se leagă de
perspectiva mai largă care vede participarea ca
pe o opţiune mai degrabă decât ca pe o obligaţie
(vezi p. 161).
Însă satisfacţia în declin cu privire la perfor-
manţa guvernelor democratice a jucat de asemenea
un rol. Mai ales în anii ’80, încrederea populară în
guverne şi partide a scăzut în multe democraţii,
reflectând complexitatea în creştere a guvernării,
internaţionalizarea şi, probabil, corupţia acesteia.
Dezalinierea partizană se referă la slăbirea legă-
turilor dintre (a) alegători şi partide, (b) grupuri
sociale şi partide.
Alegeri şi electorat | 195
Chiar dacă sprijinul de masă pentru principiile
democratice rămâne puternic, cinismul în creştere
cu privire la performanţa guvernului a încurajat
poate mai mult oamenii să rămână departe de urne
(Putnam et al, 2000).
Prezenţa la vot nu variază doar în timp, ci şi între
ţări. Cum putem explica aceste diferenţe dintre ţări?
În acest context, este utilă o analiză cost-beneficii
(Downs, 1957). Prezenţa tinde să fie mai crescută
în acele ţări în care costurile sau eforturile de a vota
sunt mici, iar beneficiile percepute sunt ridicate.
În ceea ce priveşte costurile, prezenţa scade atunci
când cetăţenilor li se cere să ia iniţiativa de a se înre-
gistra ca alegători, cum se întâmplă în SUA. Aceasta
este scăzută și atunci când alegătorii trebuie să fie
prezenţi fizic la vot şi într-o zi lucrătoare (Caseta
10.4). Aşadar, votul poate fi încurajat permiţând
votul la sfârşit de săptămână, în avans, prin manda-
taţi sau prin poştă (Blais et al, 2003).
În ceea ce priveşte beneficiile, atât semnificaţia
alegerilor, cât şi cea a votului, contribuie la o prezenţă
mai mare (Horiuchi, 2004). Referitor la semnificaţia
alegerilor cu cât acestea sunt mai importante şi cu
cât partidele sunt mai coezive, cu atât este mai mare
prezenţa. Cât despre semnificaţia votului, cu cât este
mai mare impactul unui vot, cu atât vor fi alegătorii
mai dispuşi să îşi asume costurile votului.
Astfel, reprezentarea proporţională întăreşte
participarea pentru că fiecare vot afectează rezul-
tatul. Mai multe studii comparative au dovedit
că participarea este cu şase până la nouă puncte
procentuale mai mare la nivelul ţărilor care utili-
zează RP de listă decât în statele în care se foloseşte
metoda pluralităţii (Birch, 2007; Karp et al, 2007).
La nivel individual, variaţiile în prezenţa la
vot reflectă tiparele din alte forme de participare
politică. Specific, prezenţa ridicată reflectă resur-
sele politice şi interesul politic. Astfel, este foarte
posibil să participe la vot cetăţenii educaţi, bogaţi,
căsătoriţi, de vârstă mijlocie, angajaţi şi cu loiali-
tăţi de partid puternice, care merg la o anumită
biserică sau fac parte dintr-un sindicat, care
locuiesc pe termen lung într-un cartier. Aceştia
sunt alegătorii care beneficiază de resurse, dar
au şi un interes crescut în politica formală. Din
contră, absenteismul este mai frecvent în rândul
celor cu mai puţine resurse şi mai puţine motive să
fie angajaţi în politica formală, de partid: bărbaţi
tineri, puţin educaţi, fără parteneri, fără locuri de
muncă, care nu aparţin unor organizaţii, care nu
au legături de partid şi care s-au mutat recent la
adresa curentă.
196 | Mobilizarea politică
Caseta 10.4
Caracteristici ale sistemelor politice şi ale indivizilor care
cresc participarea
Caracteristici ale sistemelor politice
Vot obligatoriu
Înregistrare automată
Este permis votul prin poştă sau prin împuterniciţi
Este permis votul în avans
Vot de weekend
Alegerile decid cine guvernează*
Partide coezive
Reprezentare proporţională
Anticiparea rezultatelor apropiate (closed)
Electorat redus
Campanii scumpe
Alegeri pentru mai multe poziţii care au loc în acelaşi timp
*Exemple de alegeri în care alegerile nu decid cine guvernează sunt cele pentru Congresul American şi cele
pentru Parlamentul European.
Surse: Blais et al (2003), Endersby et al (2006), IDEA (2006).
Încercările de a impulsiona prezenţa la vot trebuie
să rămână sensible faţă de realităţile politice. Partidele
conservatoare au toate motivele să fie precaute cu
privire la astfel de încercări, dată fiind asumpţia
acestora (care este plauzibilă, chiar dacă mai puţin
direct întemeiată) că cei care lipsesc ar vota oricum
preponderent cu stânga. Participarea ridicată poate fi
benefică pentru sistem ca atare, însă poate avea un
impact inegal asupra partidelor din interiorul siste-
mului, întârziind sau amânând astfel reformele.
Pentru că prezenţa la vot scade în cea mai mare
parte a lumii democratice, atenţia se focalizează pe
potenţiale soluţii. Mijloacele tehnice, printre care
poziţionarea urnelor de vot în supermarketuri sau
permiterea votului prin e-mail pot avea un oarecare
rol. Ţările care utilizează votul de tip pluralitate sau
majoritar pot de asemenea să impulsioneze partici-
parea prin introducerea reprezentării proporţionale
în care contează fiecare vot. Însă oare a venit timpul
să se ia în considerare cea mai eficientă soluţie dintre
toate: votul obligatoriu?
Există argumente de ambele părţi (a se vedea
caseta 10.5). Pe de o parte, cei mai mulţi cetăţeni
sunt conştienţi de obligaţiile faţă de stat, precum
plătirea taxelor, participarea în jurii sau chiar înro-
larea în războaie. Aşadar, de ce ar trebui să respingem
Caracteristici ale indivizilor
Vârstă mijlocie
Proprietari de case
Loialitate de partid puternică
Educaţie solidă
Merg la biserică
Aparţin unui sindicat
Venituri ridicate
Au votat în alegerile anterioare
ceea ce Hill (2002) numeşte „obligaţia măruntă şi
datoria nesolicitantă” de a vota la alegerile naţionale?
Pe de altă parte, votul obligatoriu neagă liber-
tatea care este o parte esenţială a democraţiei
liberale. A le cere oamenilor să participe este semnul
unui regim autoritar, nu al democraţiei. În plătirea
taxelor şi în purtarea războaielor orice mic ajutor
contează, la fel ca şi numerele. Totuşi, alegerile în
toate democraţiile încă atrag suficiente voturi pe
care să se bazeze o decizie. Se pare că nu sunt dovezi
că prezenţa ridicată creşte şi calitatea alegerii făcute.
Deşi votul obligatoriu nu garantează partici-
pare deplină, face totuşi o diferenţă: când Olanda
a optat pentru votul opţional, în anii ’70, prezenţa
a scăzut considerabil. Totuşi, reforma în sens
invers – introducerea votului obligatoriu unde nu
a existat anterior – a fost încercată rar în epoca
modernă. Pericolul este că această reformă ar
avea efecte inverse, crescând neîncrederea politică
dintre cei care guvernează şi cei guvernaţi. Atunci
când un ministru suedez a adus în discuţie posi-
bilitatea, în 1999, reacţia a fost puternic negativă.
Există cu siguranţă motive pentru testarea altor
reforme pentru creşterea prezenţei înaintea acestei
ultime posibilităţi.

Caseta 10.5
Votul obligatoriu: pro şi contra
PRO
 O prezenţă completă înseamnă că electo-
ratul este reprezentativ.
 Grupurile neimplicate sunt atrase în
procesul politic.
 Autoritatea guvernului este întărită de
prezenţa completă.
 Mai mulţi alegători înseamnă un electorat
mai informat.
 Persoanele care obiectează votului din prin-
cipiu pot fi scutite.
 Voturile în alb pot fi permise în cazul celor
care nu sunt de acord cu niciun candidat.
 Votul este obligatoriu în peste 20 de ţări.
CONTRA
 Libertatea de abţinere ar trebui să fie parte
din democraţia liberală.
 Votul obligatoriu oferă influenţă pentru cei
mai puţin informaţi şi mai puţin angajaţi
alegători.
 Absenteismul poate reflecta mulţumire şi
nu este în mod necesar o problemă.
 În practică, prezenţa nu este de 100%,
chiar dacă votul este obligatoriu.
 Votul (şi decizia de a susţine un anume
candidat) ia timp.
 Cea mai bună politică de a atrage oamenii
la vot este prin propria voinţă.
Comportament de vot
Dat fiind că alegătorii au de ales, cum decid pe
cine să voteze? Deşi nu este una dintre problemele
cele mai intens studiate în ştiinţele politice, această
întrebare nu are un singur răspuns. Rezumând,
putem sugera că începând cu anii ’60, alegătorii
din democraţiile liberale au evoluat dinspre votul de
grup sau cel de partid înspre fundamentarea decizi-
ilor lor pe probleme, economice sau de competenţă
a partidului. Franklin (1992, p. 387) descrie acest
proces ca „declinul politicii clivajelor şi afirmarea
votului pe probleme”.
Două decenii după Al Doilea Război Mondial
cele mai multe studii ale comportamentului elec-
toral au disputat afirmaţia intuitivă că alegătorii
Alegeri şi electorat | 197
„optează” pentru partidul pe care să îl voteze. O
teorie influentă a opţiunii electorale, dezvoltată
iniţial în Statele Unite în anii ’50, a argumentat că
votul este un act afirmativ mai degrabă decât unul
opţional (Campbell et al, 1960). Votul a fost privit
ca expresie a loialităţilor de partid, angajament
care era atât profund, cât şi durabil.
În Statele Unite, identificarea partinică a fost
confirmată de cerinţa tradiţională de înregistrare
ca suporter al unui partid pentru a fi eligibil pentru
vot în alegerile primare. În acest fel, alegătorii
americani au învăţat să se identifice ca fiind repu-
blicani sau democraţi sau, în anumite cazuri, ca
independenţi. Această perspectivă asupra alegăto-
rilor americani ca fiind suporteri obişnuiţi a unui
partid este cunoscută ca socializare sau ca modelul
identificării partinice.
Identificarea partinică este un ataşament pe
termen lung faţă de un anumit partid care se
bazează pe interpretarea alegătorului cu privire la
lumea politică. Aceasta este măsurată printr-un
sondaj cu întrebări standard în care oamenii
sunt întrebaţi dacă se consideră, de exemplu,
democraţi, republicani, independenţi sau altceva
(Bartle şi Belucci, 2008).
Tiparul în Europa de Vest a fost întrucâtva diferit.
Aici votul a exprimat loialitatea faţă de anumite
grupuri sociale şi doar indirect faţă de partidul care le
reprezenta. Actul de a vota varia în funcţie de identi-
ficarea cu o religie, clasă sau grup etnic. Astfel, alegă-
torii se considerau catolici sau protestanţi; ca apar-
ţinând clasei muncitoare sau clasei mijlocii, votând
pentru partide care susţineau explicit şi fără îndoială
întăreau aceste interese. Pe scurt, opţiunea electorală
era ancorată în realitatea socială.
Fie că accentul cădea pe identificarea cu un
partid (cum este cazul Statelor Unite), fie pe iden-
tificarea cu un grup social (ca în Europa), votul era
văzut ca un reflex, nu ca o alegere. „Decizia” electo-
rală era un obicei înrădăcinat care, odată dobândit,
era puţin probabil să se schimbe pe durata de viaţă
a alegătorului. Aceste legături psihologice au fost
de folos în primele decade de după război.
Totuşi, modelele de vot partinic sau în funcţie de
grup au devenit mai puţin utilizabile începând din
anii ’70. Anii ’60 şi ’70 au fost decenii de dezaliniere
partinică. Legăturile care conectau odată alegătorii,
grupurile sociale şi partidele politice au început să se
desfacă. Prin anii ’90, proporţia de elemente de iden-
tificare cu partidele a scăzut cu 10% în ţări precum
198 | Mobilizarea politică
Canada, Germania, Irlanda, Suedia şi SUA (Bentley Caseta 10.6
et al, 2000). Dalton (2008a, p.189) crede că „un tipar
general de declin partizan afectează pe larg democra- Factori care contribuie la
ţiile industriale avansate”, în timp ce Berglund et al. dezalinierea partizană
(2005, p. 110) concluzionează în urma unui studiu
la nivel european că „partizanatul este mai scăzut în Comentariu
toate ţările în anii ’90, comparativ cu anii ’60”.
Neîncrederea cu Evenimente precum
Să nu uităm că loialităţile de partid sunt mai
privire la politica Watergate şi cele mai recente
puţin puternice, însă nu au dispărut; electoratele
de partid referitoare la corupţie reduc
se dezaliniază, nu sunt deja așa. Stonecash (2005)
încrederea populară în
argumentează pe bună dreptate că toate conflictele
partide.
partizane şi culturale din Statele Unite s-au inten-
sificat la începutul secolului al XXI-lea, stimulând Convergenţa de Dacă politice ar fi din nou
o revenire modestă a partizanatului. Lewis-Beck et politici între în dezacord, loialităţile
al. (2008) sugerează că modelul original al iden- partide de partid ar putea să se
tificării de partid continuă să rămână o descriere redreseze.
precisă a comportamentului de vot în America. Declinul diviziu- Aşa cum slăbesc clivajele de
Ce a determinat această destrămare genera- nilor sociale clasă sau religioase, la fel se
lizată a loialităţilor de partid? Tendinţele care se întâmplă şi cu loialităţile de
aplică mai multor ţări sugerează cauzele comune, partid care se construiesc pe
iar Caseta 10.6 ilustrează unii dintre factorii baza lor.
politici şi sociologici. Expansiunea Alegătorii educaţi pot inter-
Din punct de vedere politic, rapoartele cu educaţiei preta evenimentele fără indi-
privire la scandalurile de partid sau la corupţie au caţii din partea partidelor.
jucat probabil un rol, la fel ca şi convergenţa de Televiziunea devine Suplineşte conţinutul mai
politici dintre principalele partide (Berglund et al., mediul dominant partizan al multor ziare.
2005). Ideea că principalele partide sunt la fel de
interesate de propriile scopuri nu este una favora-
bilă pentru tineri, mai ales în contextul dezvoltării
unei identificări puternice cu un anumit partid. Scăderea votului de partid şi de grup i-a deter-
Din punct de vedere sociologic, slăbirea divi- minat pe politologi să se concentreze asupra felului
ziunilor sociale istorice, afirmarea televiziunii în în care decid alegătorii. Accentul contemporan
locul presei mai partizane şi expansiunea educa- cade asupra a patru factori: chestiuni politice,
ţiei au contribuit la slăbirea identităţilor politice. economie, lideri de partid şi imaginea partidului.
În acest mediu mai relaxat, alegătorii pot să-şi Felul în care Fiorina (1981) descrie votul retros-
formeze propriile opinii despre partide, decât să se pectiv captează multe dintre aceste teme. Din
bazeze pe indicaţiile oferite de poziţia socială sau perspectiva lui Fiorina, votul nu mai este expresia
pe loialităţile care derivă din aceasta. unui angajament pe termen lung. Mai degrabă
Desigur, este posibil ca factorii politici să este parte dintr-o afacere ca oricare alta. Alegătorul
se inverseze, însă destul de puţin probabil să se întreabă guvernul: „ce ai făcut pentru mine (sau
întâmple acelaşi lucru cu factorii sociologici. Aşadar, pentru ţară) în ultimul timp?”. Identificarea
este destul de puţin probabil ca loialităţile de partid de partid nu mai este lentila care reflectă lumea
la nivelul electoratului să revină la nivelul anilor ’60. politică, ci doar o etichetă încă funcţională a
Consecinţele dezalinierii s-au dovedit a fi performanței la putere a diferitelor partide. În
substanţiale. Mare parte din lumea democratică cadrul oferit de Fiorina, decizia electorală devine
a experimentat apariţia unor noi partide, precum un act supus calculului, mai degrabă decât unul
Verzii. Prezenţa la vot şi participarea activă în de afirmare.
campanii au scăzut. Volatilitatea electorală s-a
extins, votul divizat a crescut şi tot mai mulţi alegă- Votul retrospectiv se referă la acordarea unui vot
tori decid cu cine să voteze chiar în ziua alegerilor. ca răspuns la performanţa guvernului. Termenul
De asemenea, candidaţii şi liderii par să fi câştigat a fost introdus de Fiorina (1981) şi spune multe
importanţă electorală în comparaţie cu partidele despre decizia electorală în epoca dezalinierii.
pe care le reprezintă (Dalton et al., 2000).

Votul retrospectiv ne ajută să explicăm de ce
condiţiile economice, mai ales veniturile, şomajul
şi inflaţia par să aibă un impact regulat asupra
popularităţii guvernelor; aşa cum demonstrează
Duch şi Stevenson (2008, p.  338), „votul economic
este persuasiv în democraţiile occidentale”. Mulţi
alegători pornesc de la asumpţia brutală că guver-
nele ar trebui pedepsite în vremuri grele şi probabil
recompensate pentru avantajele economice. Mai
ales dacă guvernul este format dintr-un singur
partid, alegătorii sunt fericiţi să poată să judece
în funcţie de rezultate: aceştia sunt susținători
de vreme bună. Factorul de mulţumire nu este
totuşi doar o problemă de performanţă economică
obiectivă: percepţiile alegătorilor despre economie
sunt principalul câmp de luptă, iar aici politicienii
au un oarecare spaţiu de manevră.
Electoratul evaluează competenţa generală a
partidelor întrebând nu doar ce propune partidul,
ci şi cât de bine îşi va îndeplini misiunea. Dat fiind
că partidele sunt mai puţin ancorate în ideologie
sau grupuri sociale decât în trecut, reputaţia lor cu
privire la competenţa de a face faţă cerinţelor impre-
vizibile ale mandatului este crucială ca imagine de
piaţă. Prin urmare, imaginea partidului este vitală
mai ales pentru partidele de opoziţie care nu au un
dosar recent de guvernare pe care să marşeze (Brewer,
2008). Abilitatea cheie este cea de a genera încre-
dere în propria formaţiune şi de a arunca îndoiala
asupra capacităţii opoziţiei de a guverna. Dat fiind
că electoratul este volatil şi sceptic, câştigarea credi-
bilităţii – cel puţin mai mult decât contracandidaţii
– este un obiectiv cardinal.
Alegerile în statele
autoritare
Puţine regimuri autoritare, incluzând şi câteva
familii conducătoare din Orientul Mijlociu, se pot
dispensa de electorat în întregime, fie pentru că nu
au o adunare, fie pentru că membrii acesteia sunt
numiţi de rege. Totuşi, cei mai mulţi conducători
non-democratici admit că alegerile pot fi o ficţiune
utilă. Alegerile satisfac donatorii internaţionali, care
sunt adesea destul de mulţumiţi chiar dacă doar
faţada este democratică. Începem această secţiune
cu o privire generală asupra alegerilor în statele tota-
litare, înainte de a ne întoarce la rolul lor întrucâtva
mai subtil din regimurile autoritare.
Alegerile în regimurile totalitare nu au avut
prea mult pretenţia că oferă opţiuni. Nu exista
Alegeri şi electorat | 199
posibilitatea ca partidul conducător să fie învins
sau să existe opoziţie. De exemplu, în Uniunea
Sovietică candidatul oficial era pur şi simplu
prezentat electoratului pentru susţinere rituală.
Actul de vot în sine a descurajat disidenţa. În
China lui Mao, votul avea loc în public. În alte
state comuniste, alegătorii care doreau să accepte
alegerea partidului puteau doar să îşi pună votul
în cutie în timp ce aceia care voiau să îşi marcheze
votul trebuiau să se deplaseze, sub privirea atentă
a unui oficial, într-o zonă specială. În astfel de
condiţii părtinitoare, cele mai multe voturi erau
pentru candidatul comunist, chiar dacă limitele
victoriei erau câteodată exagerate atunci când se
anunţa victoria.
Anumite state comuniste din Europa de Est au
introdus în cele din urmă o anumită libertate de
opţiune în alegeri, permiţând alegerea candidatului
din interiorul partidului comunist. Conducătorii
centrali au găsit aceste alegeri cu optarea pentru
candidaţi utili pentru a testa dacă oficialii locali de
partid se mai bucurau de încrederea comunităţilor
lor.
Această monitorizare locală este unul dintre
motivele pentru introducerea treptată a acestui tip
de alegeri în multe dintre cele 930.000 de sate ale
Chinei începând din 1987 şi, mai recent şi mai
şovăielnic, în anumite municipalităţi. Comitetele
alese ale satelor ajută construirea capacităţii statale
într-o ţară în care puterea a operat tradiţional pe
baze personale. Totuşi, nici măcar în China contem-
porană nu este permisă vreo opoziţie explicită faţă
de platforma politică a partidului. În multe sate,
autoritatea reală rezidă încă la nivelul oficialilor de
partid, care pot de asemenea să ocupe funcţia de
preşedinţi ai acestor comitete. O revizuire a legii
electorale din 1997 afirma explicit acest rol condu-
cător al partidului. Nici la ţară şi nici în oraşe nu
sunt semne că alegerile ar ameninţa controlul
partidului. Aceste limite restrânse cu privire la ce
se poate obţine prin alegeri pot descuraja aşteptă-
rile provocate de reformele iniţiale, crescând astfel
frustrarea populară.
Alegerile în regimurile autoritare prezintă un
caracter diferit de cele din regimurile totalitare.
Aici, competiţia este mai degrabă constrânsă
decât eliminată. Pot fi permise anumite victorii
ale opoziţiei, însă acestea sunt prea puţine pentru
a afecta rezultatul final. Candidaţii independenţi
se regăsesc operând într-un mediu ameninţător.
Poliţia secretă îi urmăreşte, întrerupându-le unele
întâlniri. Prin utilizarea unor reguli arbitrare
200 | Mobilizarea politică
de înregistrare, politicienii independenţi pot fi
împiedicaţi să candideze. Controlul asupra media,
asupra sistemului electoral şi asupra guvernului
este exploatat în favoarea partidului conducător.
Prin felul în care duce campaniile, regimul proiec-
tează atât iluzia opţiunii, cât şi realităţile puterii,
asigurându-şi victoria fără a trebui să falsifice
numărătoarea voturilor (deşi această opţiune
rămâne dacă eşuează toate celelalte).
Egiptul oferă exemplul unui astfel de proces
părtinitor. Începând din 1976, numeroase
partide au intrat în competiţia pentru mandate
în Adunarea Poporului, oferind aparenţa unui
sistem multipartid viguros. Însă Partidul Naţional
Democrat (PND), condus de preşedintele Hosni
Mubarak, şi-a păstrat poziţia dominantă cu toate
acestea. Lesch (2004, p. 605) subliniază mecanis-
mele utilizate:
 Legea Partidelor Politice (1977) cere ca noile
partide să fie aprobate de regim, care este
dominat chiar de PND;
 Procurorul Public trebuie să aprobe toţi candi-
daţii înaintea alegerilor;
 Observatorilor electorali ai opoziţiei le este
interzisă intrarea în secţiile electorale sau sunt
arestaţi înainte de a intra;
 Forţele de securitate îi blochează uneori pe
alegătorii care nu au buletine de vot emise de
PND să intre în secţiile de votare;
 Adunarea respinge acuzele cu privire la corecti-
tudinea alegerilor.
Alegerile în democraţiile
neliberale
Într-o democraţie neliberală, alegerile joacă un rol
mai important în confirmarea legitimităţii liderului.
Rezultatul alegerilor este mai mult decât o acceptare
rutinieră a realităţilor puterii de către populaţie. Se
evită manipularea explicită a voturilor, unii candi-
daţi din afara partidelor la guvernare câştigă alege-
rile, iar posibilitatea înfrângerii nu poate fi eliminată
în întregime. Chiar şi astfel, alegerile nu operează
ca un câmp de confruntare liber şi corect, precum
într-o democraţie liberală. Mai ales figura conducă-
toare domină media, utilizând televiziunea pentru
a-şi vocifera realizările câteodată reale ale manda-
tului. Accentul cade atât pe motivații (oferind
motive pentru votarea figurii dominante), cât şi pe
pedepse (ameninţarea suporterilor opoziţiei).
Oficialii care doresc să fie realeşi pot exploata
resurse unice. Sunt familiari pentru electorat, se
bazează pe tezaurul statului pentru campanie,
implementează un sistem electoral favorabil şi
aruncă în joc realizările politice atent strategizate
din timpul mandatului. Anticipând realegerea
preşedintelui, subalternii care îşi doresc favorurile
acestora vor căuta să ajute în campanie, în timp ce
oponenţii credibili vor fi împiedicaţi să se angajeze
într-o luptă fără speranţă: de ce să enervăm candi-
datul care va câştiga în mod sigur?
În ţările cu venituri reduse, reţelele clientelare
bazate pe controlul liderului asupra guvernului
oferă o resursă de colectare a voturilor nedisponi-
bilă opoziţiei. Aceste reţele se sprijină adesea pe o
cultură empatică faţă de răsplătirea „marelui om”
care a oferit unele firimituri de pe masa sa unei
circumscripţii electorale. Din astfel de motive,
Bratoon (1998, p. 65) concluzionează că, „într-o
cultură politică bazată pe figuri ale «marelui om»,
nu este clar dacă realegerea unui oficial este o
extensie a legitimităţii liderului sau o resemnare a
electoratului faţă de inevitabila sa dominare”.
Africa oferă alte câteva exemple în care foştii
dictatori şi lideri militari au reuşit tranziţia spre o
democraţie neliberală, învăţând repede arta câşti-
gării alegerilor prin utilizarea tehnicilor bazate pe
patronaj, similar cu cele folosite în epoca pre-de-
mocratică. Prin astfel de mecanisme, este manu-
facturat cu mult în avans un rezultat favorabil, în
aşa fel încât armata tot mai extinsă de monitori ai
alegerilor independente să nu găsească prea multe
nereguli în ziua alegerilor (Santa-Cruz, 2005).
Preşedintele Vladimir Putin s-a dovedit a fi un
utilizator experimentat al acestor tehnici, asigurân-
du-şi atât propria realegere în 2004, cât şi alegerea
succesorului său, Dimitri Medvedev, în 2008.
McFaul (2005) descrie felul în care Putin s-a mişcat
repede pentru a neutraliza potenţialele amenin-
ţări în trei mari arii: media, regiunile şi mediul de
afaceri. Sumarul lui McFaul cu privire la strategia
preşedintelui rus poate fi aplicat în managementul
alegerilor în multe alte democraţii neliberale:
efectul acestor reforme a apărut cu mult înainte de
ziua alegerilor. Absenţa independenţei la nivelul
media, a elitelor regionale şi a oligarhilor a redus
libertatea de manevră a partidelor şi candidaţilor
din opoziţie. În acelaşi timp, cel mai proemi-
nent rol în stat le-a oferit celor aflaţi în funcţie
avantaje enorme, fie că a fost enormul conţinut
televizat, sprijinul administrativ masiv din partea

executivelor regionale sau enormele resurse
financiare ale unor companii precum Gazprom
(McFaul, p. 77).
Astfel de tehnici presupun slăbiciuni în func-
ţionarea legii, în economia de piaţă şi în societatea
civilă în general. Aceste deficite nu sunt uşor de
măsurat: „în orice epocă imaginile şi simbolu-
rile sunt uşor de prins pe peliculă. Dar cum se
Alegeri şi electorat | 201
transmite la televizor domnia legii?” (Zakaria,
2003, p. 156). Însă tocmai aceste constrângeri
ale opoziţiei justifică distincţia dintre alegerile în
democraţiile neliberale precum Rusia şi cele din
democraţiile liberale precum SUA, chiar dacă
oficialii americani – ca şi preşedinţii ruşi – se
bucură de asemenea de mai multă atenţie media,
susţinere politică, susţinere financiară şi succes
electoral decât oponenţii lor.
202 | Mobilizarea politică

Surse de
Surse de învăţare pentru capitolul 10
cercetare
Pasul următor LeDuc et al. (2010) sintetizează o literatură extinsă în studiul lor compa-
rativ cu privire la alegeri şi la vot.

Lecturi Asupra sistemelor electorale, Farrell (2001) oferă o introducere clară.

Colome (2004a) şi Gallagher şi Mitchell (2005) oferă abordări compara-
suplimentare tive. Lundel (2009) ia în considerare influenţele asupra opţiunii pentru
sisteme electorale, în timp ce Norris (2004a) examinează impactul
sistemelor electorale asupra sistemelor de partide. Dalton şi Wattenberg
(2000) este un studiu comparativ asupra tendinţelor de vot; Franklin
(2004) face acelaşi lucru pentru prezenţa la vot; în timp ce IDEA (2006)
adaugă sugestii practice. King (2002) examinează specific influenţa
personalităţilor liderilor. Asupra referendumurilor, a se vedea IDEA
(2008) şi Qvortrup (2005).

Surse on-line Uniunea Inter-parlamentară

Baza de date PARLINE oferă rezultate ale alegerilor
http://www.ipu.org

IFES
Susţine construirea societăţilor democratice
http://www.ifes.org/

Centrul pentru Vot şi Democraţie

Promovează prezenţa la vot, reprezentarea corectă, politicile incluzive şi
opţiunile electorale semnificative în Statele Unite
http://fairvore.org/

Studiul comparativ al sistemelor electorale

Un program colaborativ de cercetare prin sondaje între echipe care
studiază alegerile din toată lumea
http://www.umich.edu/~cses/

Institutul Internaţional pentru Democraţie şi Asistenţă Electorală

(IDEA)
Susţine democraţia durabilă în lume. Un website informativ focalizat pe
practică
http://www.idea.int/

American National Election Studies

Date cu privire la vot, opinia publică şi participarea politică pentru cercetare
http://www.electionstudies.org/

202
Capitolul 11
Partidele politice
Organizarea şi membrii
partidelor
Selectarea candidaţilor şi a
liderilor
Finanţarea partidelor
Baza socială în declin
Sistemele de partide
Partidele in statele autoritare
Partidele în democraţiile
liberale
Surse de documentare
A
ceastă carte studiază modul în care funcţionează guvernarea demo-
cratică, însă obiectul cercetării nu sunt instituţiile: cartea se axează
pe forţele politice, nu pe formele politice. Moise Ostrogorski
(1854–1919) a demarat o comparaţie inovatoare a organizării partidelor
din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Ostrogorski a fost unul
din primii studenţi ai ştiinţelor politice care au recunoscut că partidele
politice deveneau vitale în noua eră a politicii democratice: „oriunde
se dezvoltă această viaţă a partidelor, ea se concentrează pe sentimentele
politice şi pe voinţa activă a cetăţenilor” (1902, p. 7).
Presupunerea lui Ostrogorski potrivit căreia partidele dobândeau
o importanţă tot mai mare s-a dovedit a fi pe deplin justificată. În
Europa Occidentală, partidele de mase se luptau pentru obţinerea
voturilor unui electorat extins. În statele comuniste sau fasciste, parti-
dele de guvernământ monopolizau puterea în încercarea de a reconstrui
societatea. În ţările în curs de dezvoltare, partidele naţionaliste deveni-
seră vehiculul de îndepărtare de la conducere a colonialiştilor.
În secolul al XX-lea, partidele s-au dovedit a fi o forţă mobilizatoare
esenţială, atrăgând pentru prima oară milioane de oameni în procesul
politic naţional. Partidele se lepădau de imaginea lor iniţială pe măsură ce
facţiunile private se angajau în acapararea sau chiar pervertirea interesului
public. În schimb, ele au fost acceptate ca instrument necesar în stabilirea
interesului colectiv. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, partidele au
început să fie menţionate explicit în constituţiile nou-redactate. Unele
ţări au interzis candidaţii independenţi sau le-au interzis membrilor
partidelor să migreze odată ce au fost aleşi (Reily, 2007). La sfârşitul seco-
lului, majoritatea democraţiilor liberale au oferit finanţări publice pentru
a susţine activităţile partidelor. Partidele deveniseră o parte a sistemului.
Întrebarea cu privire la secolul al XXI-lea este dacă suntem
martorii unei crize a partidelor sau doar ai unei simple schimbări a
rolului lor. Partidele nu mai par agenţii energici ai societăţii care caută
să influenţeze statul în favoarea intereselor susţinătorilor lor. Ele par
mai degrabă în pericol să fie acaparate de stat. Partidele nu mai sunt
un „adăpost” pentru cei implicaţi politic; în schimb, mişcările sociale
şi grupurile de promovare sunt mult mai atractive pentru generaţiile
tinere. Publicul occidental încă sprijină principiile democraţiei, dar
este tot mai puţin dispus să-i înțeleagă mijloacele: partidele concu-
rente. Chiar şi în inima sa vest-europeană, Uniunea Europeană a
redus anvergura partidelor politice naţionale. La 100 de ani după
Ostrogoski, Mair (2008, p. 230) susține că partidele sunt în pericolul
de a nu mai fi o forţă politică de conducere.
Sartori (1976, p. 63) defineşte un partid politic drept „un grup politic
identificat printr-o denumire oficială care se prezintă în alegeri şi plasează
prin intermediul alegerilor candidaţi în funcţii publice”. Spre deosebire
de grupurile de interese, partidele au ca scop obţinerea „cheilor” guver-
nării; aşa cum spune Weber, ele trăiesc „într-o casă a puterii”.
203
204 | Mobilizarea politică

Caseta 11.1
Elementele caracteristice ale organizării partidelor în Europa
Occidentală
Comentariu Nivel
Conducerea partidului Atunci când partidul este la guvernare, liderii sunt Naţional
de obicei miniştri ai guvernului.
Partidul în parlament Membri ai partidului parlamentar, inclusiv Naţional
deputaţii.
Organizaţia centrală Oficialii de la sediul central al partidului. Naţional
a partidului
Partidul la nivel Membri ai partidului aleşi în adunările regionale sau Subnaţional
regional şi local locale; oficiali locali şi simpli membri de partid.
Partidul în Uniunea Membri ai Parlamentului European unde reprezen- Supranaţional
Europeană tanţii unui partid naţional se alătură unor grupuri
de partide mai mari, transnaţionale.

Sursa: Adaptare după Cotta (2000). Vezi şi Katz şi Crotty (2006).

Chiar şi aşa, partidele majore continuă să înde-
plinească patru funcţii importante:
 Partidele de la putere oferă o direcţie guver-
nării, îndeplinind misiunea vitală de condu-
cere a statului;
 Permiţându-le votanţilor să aleagă între partide
cu echipe de lideri diferiţi şi adesea cu politici
diferite, sistemul de partide concurente vali-
dează democraţia liberală;
 Partidele funcţionează ca agenţi de recru-
tare politică, pregătind şi recrutând candidaţi
pentru legislativ şi executiv;
 Partidele funcţionează ca mijloace de agregare
a intereselor, filtrând o multitudine de cereri
specifice în pachete de propuneri realizabile.
Partidele selectează politicile şi le combină
într-un program general.
Organizarea şi membrii
partidelor
Partidele politice sunt organizaţii complexe, împăr-
ţite pe mai multe niveluri. Elementele lor variate
sunt unificate într-o identitate comună şi, uneori,
în obiective comune. „Un partid nu este o comuni-
tate, ci o serie de comunităţi, o uniune de grupuri
mici dispersate pe teritoriul ţării şi conectate de
instituţii coordonatoare” (Duverger, 1954, p. 17).
Este un sistem politic în miniatură. Caseta 11.1
stabileşte elementele tipice ale unui partid major
din Europa Occidentală (Deschouwer, 2006).
Aceste elemente se întâlnesc de obicei la o confe-
rinţă anuală care este adesea denumită „supremă”,
cel puţin în cazul partidelor ale căror origini sunt
în afara parlamentului.
La nivel naţional, principala distincţie are loc
între partidul din parlament şi oficialii de la sediul
central al partidului. Dar liderii de top unesc şi
integrează adesea cele două zone, conducând atât
partidul parlamentar, cât şi organizaţia de partid.
La nivel subnaţional, multe partide sunt reprezen-
tate atât în structuri de conducere locale, cât şi
regionale. Superstructura este susţinută la bază de
membrii simpli, organizaţi de multe ori pe zone,
în filiale. Sistemul tinde să devină mai complex
pe măsură ce partidele răspund la descentralizare
chiar în cadrul statului.
În Europa de Vest, partidele posedă în general
o structură extinsă de membri, bazată pe adeziune,
o ideologie coerentă şi o disciplină parlamentară
solidă. Reflectând această importanţă, cele mai
multe dintre lucrările cu autoritate în domeniul
partidelor din democraţiile liberale sunt bazate
pe această regiune. Cu toate acestea, trebuie să
recunoaştem că Europa de Vest este într-un fel

atipică. În America de Nord federală, organizarea
partidelor este mai slabă şi chiar mai descentra-
lizată. Cu excepţia legislativului (unde organi-
zarea partidelor este solidă), partidele din SUA şi
Canada sunt în mare parte mijloace de organizare
a alegerilor, „hibernând” adesea între campanii.
Voluntarii din campanii, precum cei recrutaţi de
Barack Obama în 2008, nu au, de cele mai multe
ori, legături cu partidul. Majoritatea democraţi-
ilor noi din Europa de Est – şi nu numai – nu au
nici ele tradiţia vest-europeană a unui sistem de
membri extins şi plătitor de cotizaţii.
Aşa cum ne aminteşte Panebianco (1988), orga-
nizarea internă este un aspect extrem de important
în studiul partidelor. Cum este distribuită puterea
în cadrul partidului? Care este relaţia dintre lideri,
membri şi parlamentari? Răspunsul la aceste între-
bări, susţine Panebianco, trebuie să fie istoric. El
subliniază cât de important este momentul fondării
partidului în împărţirea „cărţilor” puterii între
elementele organizării partidului. Acestea „continuă
să condiţioneze în multe feluri viaţa organizaţiei,
chiar şi la multe decenii după”. În această secţiune
vom studia o clasificare a partidelor bazată pe origi-
nile lor, înainte de a trece la distribuirea internă a
puterii şi la o problemă actuală importantă: declinul
numărului de membri.
Tipuri de organizări politice
Adoptând abordarea istorică a lui Panebianco,
ajungem la o distincţie între partidele de cadre,
partidele de masă şi partidele de tip „catch-all”
(Caseta 11.2). Partidele de cadre sau partidele
elitiste sunt create intern. Ele sunt formate din
grupuri de membri într-o adunare – cadrele –
care-şi dau mâna pentru a reflecta preocupările
comune şi pentru a organiza campanii eficiente
într-un electorat extins. Primele partide ale seco-
lului al XIX-lea erau de acest tip: de exemplu,
partidele conservatoare din Marea Britanie,
Canada şi Scandinavia. Primele partide americane,
Federaliştii şi Jeffersonienii, erau şi ele facţiuni
elitiste largi, cu locuri în Congres şi în legislativele
statale. Partidele de cadre sunt uneori denumite
partide de şedinţă, „şedinţa” denotând o întâlnire
închisă a membrilor partidului care fac parte din
parlament. Aceste partide rămân fidele autorităţii
liderului lor, membrii simpli având rolul de susţi-
nători, şi nu de suverani.
Partidele de mase sunt o inovaţie ulteri-
oară. Acestea îşi au originile în afara adunării,
Partidele politice | 205
în grupuri care caută reprezentare în legislatură
pentru a-şi îndeplini scopurile. Partidele soci-
aliste ale clasei muncitoare care s-au răspândit
în Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt
astfel partide create extern. Partidul Social-
Democrat german (SPD), fondat în 1875,
este un exemplu clasic în acest sens. Aceste
partide socialiste au exercitat o imensă influenţă
asupra sistemelor de partide din Europa seco-
lului al XX-lea, determinând multe partide de
cadre să le copieze organizarea extraparlamen-
tară. Partidele de mase au dobândit o bază de
membri enormă, organizată în filiale locale.
Spre deosebire de partidele de cadre, ele aveau
ca scop ţinerea din scurt a reprezentanţilor lor
în parlament. Ele încercau, de asemenea, să îi
influenţeze pe membri prin organizaţii afiliate,
precum sindicatele sau cluburile sportive. A
deveni membru de partid era un angajament
distinct, în special o declaraţie formală de susţi-
nere a scopurilor ideologice ale partidului. În
schimb, organizaţia îşi trata membrii ca pe o
parte a familiei, oferindu-le activităţi de educare
şi petrecere a timpului liber.
Partidele de tip „catch-all” sunt mai
recente. Kirchheimer (1966) a folosit această
expresie pentru a descrie efectele căii urmate
de multe partide, atât de cadre, cât şi de mase,
după 1945. Partidul de tip „catch-all” este reacţia
la un sistem politic mobilizat în care guvernarea
a devenit mai tehnică şi în care comunicarea
electorală are loc prin intermediul mass-media.
Liderii intră în contact cu alegătorii prin inter-
mediul televiziunii, ocolind membrii. Astfel de
partide caută să guverneze mai degrabă în inte-
resul naţional decât ca reprezentanţi ai unui
grup social: „un partid suficient de mare pentru
a obţine majoritatea trebuie să fie atât de mult
orientat înspre «catch-all» încât nu poate avea un
program ideologic unic” (Kirchheimer, citat de
Krouwel, 2003, p. 29). Partidele „catch-all” caută
susţinerea electorală oriunde o pot obţine; scopul
lor este de a guverna, nu de a reprezenta.
Extinderea partidelor creştin-democrate
(precum CDU în Germania) de la organizaţii de
apărare a religiei la partide mai mari de centru-
dreapta este cazul clasic de tranziţie la un statut
„catch-all”. Transformarea unei serii de partide
socialiste radicale în partide social-democrate
dominate de lideri, ca în Spania sau Marea
Britanie, este un alt exemplu.
206 | Mobilizarea politică

Caseta 11.2
Tipuri de organizări politice

Partid de cadre Partid de masă Partid „catch-all”

Apariţie Secolul al XIX-lea
Origini În cadrul adunării
(„create intern”)
Afirmă că susţin Statutul tradiţional al
liderilor
Baza de membri Mică, elitistă
Sursa veniturilor Contacte personale
Exemple Partidele conservatoare
şi liberale ale secolului al
XIX-lea, multe partide
post-comuniste
1880–1960 După 1945
În afara adunării Dezvoltate din partide de
(„create extern) cadre sau de mase existente
Un grup social Competenţa în guvernare
Grupuri mari de Liderii devin dominanţi
membri cu carnet de
partid, în organizaţii
locale
Contribuţii ale Mai multe surse, inclusiv
membrilor subvenţii de stat
Partidele socialiste Multe partide creştine
şi social-democrate din
Europa de Vest

Puterea în cadrul partidului amatori, îşi acceptă subordonarea şi o percep ca

fiind naturală chiar şi într-un partid creat extern
Având în vedere natura complexă a partidelor
precum SPD. Pesimismul lui Michels cu privire la
moderne, este firesc să ne întrebăm unde rezidă cu
posibilitatea de a exista democraţie în cadrul orga-
adevărat puterea în cadrul lor. Din toate elemen-
nizaţiilor precum partidele politice se reflectă în
tele din Caseta 11.1, care este cel care conduce cu
faimoasa sa lege de fier a oligarhiei.
adevărat partidul? Răspunsul nu este clar, reflectând
Cu siguranţă, liderii partidelor din legislativ sunt
astfel natura radicală a întrebării. Partidele ameri-
în mod normal actorii-cheie ai sistemelor parlamen-
cane în special sunt privite uneori ca „nave” goale
tare din Europa. Când partidul lor este la putere,
care aşteaptă să fie umplute cu idei noi şi candi-
aceşti lideri devin de obicei miniştri în guvern. Dar
daţi ambiţioşi. Partidul american nu este controlat
chiar şi atunci când se află în opoziţie liderii partidului
dintr-un singur punct; nimeni nu trage sforile,
sunt reprezentanţii săi publici, influenţând percepţiile
nimeni nu conduce partidul.
asupra punctelor forte şi slabe ale partidului.
Cu toate acestea, o mare parte a cercetărilor
europene despre partide sugerează că autoritatea în
Legea de fier a oligarhiei a lui Michels spune
cadrul partidului merge de sus în jos, liderii care
că „atunci când spunem «organizaţie» spunem
reprezintă public partidul jucând un rol esenţial. În
«tendinţă spre oligarhie»” (adesea reprodusă
1911, cercetătorul german Robert Michels (1875–
ca „atunci când spunem «organizaţie» spunem
1936) a publicat volumul Political Parties (Partidele
«oligarhie»”). Michels a afirmat că şi partidele
politice), cu siguranţă una din cele mai influente
fidele formal democraţiei ajung să fie dominate
opere care au ca temă leadership-ul în cadrul parti-
de o elită conducătoare (oligarhia este condu-
delor. Michels a afirmat că inclusiv organizaţiile cu
cerea de către şi pentru cei puţini).
pretenţii democratice devin dominate de o clică
de lideri şi oficiali. Bazându-se pe cazul Partidului
Trebuie să notăm că organizarea partidelor în
Social-Democrat german (SPD), Michels a sugerat
afara adunării are şi unele avantaje. Majoritatea
că liderii dezvoltă capacităţi organizaţionale,
ajutoarelor financiare de stat merg în mod normal
cunoştinţe de specialitate şi interesul de a continua
către birocraţia de partid, nu către partidul din parla-
să exercite puterea. Membrii simpli, conştienţi
ment. Doar experţii care lucrează în sau pentru partid
de cunoştinţele lor inferioare şi de statutul lor de
pot să facă faţă sarcinilor tot mai tehnice precum
 Partidele politice | 207
colectarea de fonduri prin trimiterea de newsletter-uri Tabelul 11.1 Scăderea numărului de membri,
şi contractarea de publicitate, stabilirea de briefing-uri 1960–1999
şi conferinţe de presă în timpul campaniilor electo- Numărul total de membri de
rale. Importanţa contemporană a acestor sarcini este partid ca procent din electorat
descrisă de conceptul lui Panebianco (1988) de partid
profesionist-electoral centrat pe lupta electorală prin Începutul Începutul Sfârşitul
intermediul mass-media. Cu toate acestea, chiar şi anilor ‘60 anilor ‘80 anilor ‘90
această interpretare privilegiază elita partidelor în faţa Austria 26 22 18
membrilor simpli – aşa cum a sugerat Michels.
Finlanda 19 13 10
Membrii Belgia 8 9 7
Norvegia 16 14 7
Declinul observat şi adesea dramatic al numă- Danemarca 21 8 5
rului membrilor de partid între anii ‘60 şi ‘90 este Italia 13 10 4
reflectat în Tabelul 11.1. În majoritatea ţărilor, Germania 3 4 3
proporţia de electorat care aparţine unui partid
Olanda 9 3 3
politic a scăzut la mai mult de jumătate în această
Noua Zeelandă 23 9 3
perioadă. Danemarca este un caz extrem, numărul
de membri scăzând de la unul din cinci cetăţeni în Marea Britanie 9 3 2
anii ‘60 la unul în 20 în anii ‘90.
Notă: Numărul de membri din Noua Zeelandă este
Această scădere generală pare să fi continuat exprimat ca proporţie din voturile exprimate, nu din
în anii 2000: numărul de membri ai social-de- întregul electorat.
mocraţilor suedezi a scăzut de la 177.000 în 1999
la doar 125.000 în 2005 (Moller, 2007, p. 36). Surse: Adaptat după Mair (1994), Tabelul 1.1; Mair
Chiar şi în Belgia, unde partidele rămân punctul și van Biezen (2001), Tabelul 1; Sundberg (2002),
central al procesului politic, numărul de membri a Tabelul 7.10; Miller (2005); Tabelul 1.1
atins un nivel minim în 2003 (Deschouwer, 2009,
p. 100). Peste tot în lumea democratică milioane Cu toate acestea, trebuie să plasăm acest
de membri de partid au renunţat. declin recent într-o perspectivă mai largă. Dacă
În plus, mulţi dintre noii membri nu se implică ar exista statistici pentru întregul secol al XX-lea,
în partid mai mult de plata contribuţiei anuale; ele ar arăta probabil o creştere a numărului
sunt şanse mari ca aceşti susţinători economici să de membri pe parcursul celei mai mari părţi a
părăsească partidul. Evaluarea realizată de Seyd şi acestuia, urmată de o scădere în ultima treime.
Whiteley (2002, p. 169) cu privire la tendinţele Declinul recent vine după ce punctul maxim a
din Partidul Laburist din Marea Britanie este apli- fost atins în unele ţări în anii ‘70. Cu alte cuvinte,
cabilă la scară largă: creşterea numărului de membri după al Doilea
Război Mondial este mai degrabă cea care trebuie
Indiferent pe ce activitate ne axăm, participarea explicată, nu declinul ulterior.
a scăzut în ultimii zece ani. Gradul de adeziune a Reducerea numărului membrilor a apărut în
membrului mediu este tot mai mult cel de a plăti tandem cu dezalinierea alegătorilor şi reflectă cu
o contribuţie anuală şi de a dona ocazional bani siguranţă cauze similare. Acestea includ:
partidului, atunci când i se cere.
 Slăbirea diviziunilor sociale tradiţionale,
Din cauza lipsei unui flux constant de tineri, precum clasa sau religia.
media de vârstă a membrilor a crescut. Aproape  Slăbirea legăturii dintre sindicate şi partidele
peste tot, cei care fac parte dintr-un partid sunt socialiste.
mai în vârstă decât cei care îl votează. La sfârşitul  Scăderea importanței campaniilor electo-
anilor ‘90, media de vârstă a membrilor principa- rale locale într-o eră a campaniilor bazate pe
lelor partide politice din Canada era de 59 de ani mass-media.
(Cross şi Young, 2004). Mai puţin de unul din
 Atractivitatea mai mare a mişcărilor sociale
20 de membri ai Uniunii Creştin-Democrate din
decât cea a partidelor pentru generaţiile mai
Germania (CDU) are sub 30 de ani. Numărul de
tinere.
membri ar putea continua să scadă dacă grupurile
de membri bătrâni nu sunt înlocuite.
208 | Mobilizarea politică
Cum ar trebui să evaluăm această scădere
a numărului membrilor? Aşa cum am sugerat
în discuţia generală despre participarea politică
(Capitolul 9), nu ar trebui să presupunem
automat că mai puţin înseamnă mai rău. Mai
exact, scăderea poate indica mai degrabă o evoluţie
în natura partidelor decât o slăbire a semnificaţiei
lor în guvernare. Crotty (2006, p. 499) notează că
„pretenţiile societăţii se schimbă, iar partidele se
schimbă şi ele pentru a le îndeplini”. Poate prea
des, modelele pe care ar trebui să le urmeze parti-
dele sunt inspirate din experienţa îngustă a Europei
Occidentale în secolul al XX-lea. Astăzi este nerea-
list să ne aşteptăm la renaşterea partidelor de masă,
cu milioane de membri şi cu stâlpii lor de susţi-
nere, sindicatele şi bisericile. Schimbările sociale
au făcut ca acest tip de organizaţie să dispară
pentru totdeauna.
Locul lui este luat de formatul modern al
partidelor din noile democraţii: slabe şi flexibile,
cu lideri care comunică prin mass-media şi prin
internet. Decât să se bazeze pe noţiunea depăşită a
unei „armate” permanente de membri, partidele de
format nou mobilizează voluntarii pentru sarcini
specifice, pe termen scurt, precum campaniile
electorale. Mai mult, finanţările lor provin tot mai
mult de la stat şi tot mai puţin de la membri. Fără
dubii, forma partidelor va continua să evolueze,
dar scopul lor de a imprima o direcţie guvernării
rămâne neschimbat.
Selecția candidaţilor şi a
liderilor
Recrutarea elitelor este o funcţie vitală şi permanentă
a partidelor. Chiar dacă partidele sunt în declin în
multe aspecte, ele continuă să domine alegerile
pentru legislativul naţional din care sunt aleşi liderii
naţionali în majoritatea sistemelor parlamentare.
Din moment ce candidaţii care sunt nominalizaţi
în circumscripţii sigure sau care apar aproape în
topul listei partidului lor au aproape asigurat un loc
în parlament, selectoratul – şi nu electoratul – este
cel care „face alegerea înaintea alegerii”, deschizând
uşa casei puterii (Rahat, 2007).
Selectoratul este format din cei care nomina-
lizează candidaţii unui partid la alegeri. Acest
grup joacă adesea un rol mai important decât
electoratul în stabilirea celor care vor reprezenta
partidul la putere.
Schattschneider (1942, p. 46) a scris că „natura
convenţiei de nominalizare determină natura
partidului; cel care poate face nominalizările este
cel care deţine partidul”. În mod similar, Duverger
(1954, p. 353) a afirmat că:
reprezentanţii primesc un dublu mandat: din
partea partidului şi din partea alegătorilor.
Importanţa fiecăruia variază în funcţie de ţară şi
de partide: per ansamblu, mandatul din partea
partidului pare să cântărească mai mult decât cel
din partea alegătorilor.
Atunci cum îşi selectează partidele candidaţii şi
liderii? Oferind răspuns la această întrebare putem
observa un rol tot mai mare al membrilor simpli.
Această descoperire sugerează că legea de fier a lui
Michels slăbeşte pe măsură ce partidele încearcă să-şi
păstreze membrii, acordându-le o voce mai puternică.
Candidaţii
Selecția candidaţilor oferă o gamă variată de opţiuni:
de la opţiunea exclusivă (selecţia este realizată de
lider) la cea inclusivă (prin vot deschis al întregului
electorat) (Figura 11.1). Procesul de nominalizare
este în general descentralizat, reflectând complexi-
tatea organizării partidelor. Cu siguranţă, în Europa
de Vest puţine partide conferă control liderilor naţi-
onali, chiar dacă şi aici liderii selectează de obicei pe
baza unei liste generate la nivel inferior. Cu toate
acestea, partidele locale sunt adesea forţa activă, acţi-
onând fie autonom, fie cu nominalizări ratificate la
nivel naţional. Partidele mici, cele situate la extreme
şi cele din Scandinavia sunt cele mai descentralizate
din punctul de vedere al procedurilor de selecţie
(Lundell, 2004).
Sarcina nominalizării este influenţată de trei
caracteristici generale ale sistemului politic:
 Sistemul electoral are o influenţă crucială.
Alegerea unei serii de candidaţi pentru
circumscripţiile individuale într-un sistem
pluralist este o sarcină mai descentralizată
decât pregătirea unei singure liste naţionale
într-un sistem bazat pe liste de partid.
 Deţinătorii de funcţii (actualii membri ai
parlamentului) posedă un avantaj aproape
peste tot, obţinând de obicei realegerea fără să
facă prea multe. Adesea, candidaţii sunt „aleşi”
cu adevărat doar atunci când un deţinător de
funcţie se retrage.
 Aproape toate ţările impun membrilor legis-
laturii condiţii precum cetăţenia, în timp

ce câteva, precum Belgia şi câteva state din
America Latină, impun cote de gen candida-
ţilor unui partid.
Să vedem cum afectează sistemul electoral
procesul de nominalizare (Figura 11.3). În cazul
reprezentării proporţionale cu vot de listă, parti-
dele trebuie să întocmească un clasament al
candidaţilor pe care să îl prezinte electoratului.
Această cerinţă forţează coordonarea centrală, deşi
candidaţii sunt propuşi la nivel local. În Olanda,
de exemplu, fiecare partid trebuie să prezinte o
singură listă de candidaţi pentru întreaga ţară. Aici,
partidele majore folosesc un comitet de nominali-
zare care examinează propunerile primite fie de la
filialele locale, fie direct de la indivizi. Un comitet
al partidului stabileşte apoi clasamentul final.
În câteva ţări, lista candidaţilor este realizată
doar prin intermediul unui scrutin care implică
membrii partidului. Această procedură este mai
democratică, dar, aşa cum ar fi prezis Michels, şi
aceasta întâmpină dificultăţi. Scrutinul avanta-
jează celebritatea în faţa competenţei şi bogăţia în
faţa experienţei de partid. Majoritatea partidelor
din Israel care au adoptat această procedură în anii
‘90 au renunţat la ea imediat.
În unele ţări care folosesc metoda pluralităţii
în alegerile generale, procedura de nominalizare
este de obicei mai descentralizată. Candidaţii
trebuie să-şi câştige nominalizarea din partea
unui partid local într-o anumită circumscripţie.
Aceste entităţi sunt invariabil dornice să-şi
păstreze autonomia în faţa organizaţiei centrale.
De exemplu, în Canada, partidele de circum-
scripţie au o preocupare minoră pentru nevoile
de la nivel naţional; ele caută candidaţi care au un
profil local atractiv (Carty, 2002).
Modalitatea de selecţie în circumscripţiile
locale devine, de asemenea, mai amplă. În Marea
Figura 11.1 Cine selectează candidaţii pentru alegerile legislative?
Întregul electorat Susţinătorii înregistraţi
(alegeri deschise) (alegeri închise)
SELECTORAT
INCLUSIV
Sursa: Adaptare după Rahat (2008)
Partidele politice | 209
Britanie, decizia de nominalizare era rezervată
exclusiv comitetului de management al partidului
local. Cu toate acestea, aproape peste tot selecția
este tot mai deschisă tuturor membrilor. Unele
partide din anumite ţări îşi aleg acum candidaţii
pentru circumscripţie prin votul poştal al tuturor
membrilor din localitate.
SUA au mers cel mai departe în deschiderea
procesului de selecţie. Aici, alegerile primare permit
susţinătorilor partidului să-şi aleagă candidaţii
pentru o anumită funcţie. În absenţa tradiţiei unui
corp de membri direcţi, „susţinătorul” este definit
drept oricine îşi declară în avans afilierea la partidul
respectiv. Alegerile deschise extind mai mult posi-
bilitatea de a alege, ajungându-se la toţi alegătorii
înregistraţi. Astfel, alegerile primare din SUA extind
puterea de nominalizare la un cerc mai larg decât cel
format din membrii de partid care reprezintă acum
selectoratul în unele democraţii europene.
Alegerile primare sunt o competiție în cadrul
căreia susţinătorii unui partid îşi selectează candi-
datul pentru alegerile generale care urmează (alegeri
directe) sau îşi aleg delegaţii la conferinţa de nomi-
nalizare a candidatului la preşedinţie (alegeri prezi-
denţiale). Alegerile închise se limitează la susţinătorii
înregistraţi ai partidului; în schimb, orice alegător
înregistrat poate participa la alegerile deschise, însă
doar pentru un singur partid. Până astăzi, alegerile
primare sunt rar întâlnite în afara SUA.
Introduse iniţial pentru a formaliza procedu-
rile de selecţie şi pentru a slăbi controlul şefilor de
partid corupţi, alegerile primare sunt acum adânc
înrădăcinate. Cu toate acestea, ca şi în cazul votului
membrilor, alegerile primare au şi dezavantaje.
Preluând controlul asupra selecţiei, ele reduc coezi-
unea partidului şi acordă un avantaj candidaţilor mai
cunoscuţi şi mai bine finanţaţi. În acest proces, parti-
dele devin mai degrabă vehicule decât conducători.
Membrii de Comitetul/convenţia Liderul
partid de partid partidului
SELECTORAT
EXCLUSIV
210 | Mobilizarea politică

Caseta 11.3
Selecția candidaţilor pentru alegerile legislative
Sistemul electoral folosit Cum îşi selectează partidele candi- Exemplu
pentru alegerile naţionale daţii pentru aceste alegeri

Reprezentare proporţională Oficialii partidului sau congresele Olanda

(listă de partid) speciale ale partidului stabilesc ordinea
candidaţilor
Sistem pluralist Partidele locale selectează candidatul, Canada, Marea
alegând uneori dintr-o listă pregătită de Britanie
organizaţia centrală
Sistem mixt Partidul întocmeşte o listă pentru RP, Germania
în timp ce partidele locale selectează un
candidat pentru alegerile districtuale

* În SUA, la alegerile primare participă susţinătorii înregistraţi la nivelul circumscripţiei.

Aşa cum am văzut în Capitolul 10, un număr tot
mai mare de ţări utilizează un sistem electoral mixt
în care alegătorii votează atât pentru o listă de partid,
cât şi pentru un candidat la nivelul circumscripţiei.
Aceste circumstanţe complică sarcina partidului de
a alege candidaţii, fiind necesară o listă naţională
sau regională, dar şi nominalizaţi în circumscripţiile
locale. În această situaţie, politicienii individuali
sunt puşi în faţa unei alegeri: ar trebui ei să urmă-
rească alegerea prin lista de partid sau prin inter-
mediul circumscripţiei? Mulţi se asigură că apar pe
ambele buletine de vot, folosind o poziţionare bună
pe lista de partid ca asigurare în cazul în care nu
reuşesc să câştige în propria circumscripţie.
Liderii
Metoda de selectare a liderilor de partid merită o
atenţie specială deoarece în majoritatea cazurilor
persoana selectată devine nominalizarea partidului
pentru funcţia de preşedinte sau prim-ministru.
Există câteva excepţii: în Germania, candidatul
partidului pentru funcţia de cancelar este stabilit
separat de liderul de partid şi nu trebuie să fie
aceeaşi persoană. În Belgia, statutele partidelor îi
interzic preşedintelui partidului să devină ministru
în guvern. De asemenea, în SUA candidatul la
prezidenţiale şi preşedintele comitetului naţional al
partidului sunt două persoane distincte; de obicei,
primul îl alege pe cel de-al doilea.
Însă indiferent dacă aceste două calităţi sunt
combinate sau separate, partidele îndeplinesc
colectiv funcţia de întocmire a unei liste scurte a
liderilor naţionali pe care să îi prezinte alegăto-
rilor. Astfel un test important al acestor proceduri
de selecţie este identificarea celei mai bune liste
scurte. Nu este clar dacă majoritatea metodelor trec
acest test. Pericolul este ca selectoratele de partid
să se concentreze asupra capacităţii liderului de a
organiza partidul, de a rezolva divergenţele interne
şi de a organiza o campanie eficientă. Capacitatea
de a conduce ţara ar putea fi un criteriu secundar.
Aşa cum multe partide acordă acum membrilor
simpli o voce mai puternică în selecția candida-
ţilor, şi procedura de alegere a liderului partidului
a devenit mai largă. Aşa cum notează Mair (1994),
„partidele par tot mai dispuse să acorde membrilor
simpli o voce în selectarea liderilor partidului”. Un
factor este dorinţa de a compensa declinul rolului
membrilor în campaniile electorale realizate prin
intermediul mass-media. Este discutabil, însă, dacă
această selecţie mai largă are rezultate mai bune.
Cea mai comună modalitate de alegere a
liderului este în continuare cea a congresului
sau convenţiei extraordinare de partid (Caseta
11.4). Partidele americane îşi aleg de multă vreme
candidaţii la alegerile prezidenţiale prin astfel de
convenţii, dar aceste întâlniri nu mai sunt locul
activ al deciziei. Adevărata alegere este făcută de
alegătorii care participă în alegerile primare, iar
convenţia a fost transformată începând cu anii
‘70 într-un eveniment mediatic pentru partid şi
pentru nominalizatul său.
 Partidele politice | 211

Caseta 11.4
Selecția liderilor de partid în democraţiile liberale

Ţări unde majoritatea partidelor Numărul de partide care

folosesc această metodă folosesc această metodă
Congresul sau convenţia de Finlanda, Norvegia, Suedia 37
partid
Membrii de partid Belgia 19
Membri ai partidului Olanda, Noua Zeelandă 17
parlamentar
Comitet de partid Italia 8

Notă: Analiză bazată pe 16 democraţii

Sursa: Adaptare după Hazan (2002, p. 124).

Un scrutin în rândul membrilor de partid este Contravin libertăţii de exprimare limitările contri-
o alternativă şi o metodă tot mai populară de selec- buţiilor şi cheltuielilor? Dincolo de aceste între-
tare a liderilor. Astfel de alegeri, adesea descrise ca bări se află o problemă şi mai mare: sunt partidele
OMOV (un membru, un vot – one member, one entităţi publice sau private?
vote), îi stimulează pe oameni să se înscrie în partid În principal, bătălia pentru finanţare publică
şi pot fi folosite şi pentru a limita puterea facţiu- a fost câştigată. Susţinerea acordată de stat pentru
nilor bine înrădăcinate în partid. De exemplu, în partidele naţionale este acum aproape universală
Belgia toate partidele majore au adoptat această în democraţiile liberale (Figura 11.2). Aşa cum
metodă de alegere a preşedintelui partidului. Noul comentează Fisher şi Eisenstadt (2004, p. 621),
Partid Conservator din Canada a adoptat şi el „subvenţiile de stat au înlocuit sponsorizările
această metodă în 2004, dar cu o pondere egală private ca regulă a finanţării politice”. Subvenţiile
a voturilor pentru fiecare alegător cu un anumit de stat s-au dezvoltat repede şi în noile democraţii
statut decât pentru fiecare membru. din Europa de Est acolo unde numărul membrilor
de partid este mult mai mic decât în Vest. Atât
2 paragrafe lipsa traducere 211 în Europa de Est, cât şi în Europa de Vest, susţi-
nerea publică reflectă rolul pe care cele mai recente
Finanţarea partidelor constituţii îl conferă partidelor. În Germania, de
exemplu, partidelor li se cere prin constituţie „să
Numărul tot mai scăzut al membrilor cauzează participe la formarea voinţei democratice”.
micşorarea venitului din contribuţii al partidelor
într-o eră în care cheltuielile partidelor (nu doar
pentru campaniile electorale) sunt în continuă
creştere. Problema finanţării partidelor politice
a devenit astfel extrem de mare (Caseta 11.5). Ar
trebui ca membrii, donatorii sau statul să finanţeze
activităţile partidelor? Dacă finanţările provin de
la stat, ar trebui ca plătitorilor de impozite să li se
dea posibilitatea de a alege să nu susţină un anumit
partid? Ar trebui ca donaţiile private să fie încura-
jate (pentru a creşte fondurile şi pentru a încuraja
participarea) sau restricţionate (pentru a menţine
corectitudinea şi pentru a reduce scandalurile)?
212 | Mobilizarea politică
Figura 11.2 Introducerea subvenţiilor de stat pentru activităţile extraparlamentare ale partidelor,
Europa de Vest, 1959–1990
Suedia
Norvegia
Germania Danemarca
1959
1965
1967
1970
Sursa: Adaptare după Scarrow (2006), Tabelul 1
Ce forme poate lua finanţarea publică? De
obicei, susţinerea este acordată pentru grupu-
rile parlamentare, campanii electorale sau pentru
ambele. În schimb, susţinerea pentru campanie
poate fi oferită partidelor, candidaţilor sau ambilor.
Pentru a limita dependenţa de stat, finanţările
publice pot fi limitate la o sumă egală cu fondu-
rile pe care partidul le-a obţinut prin alte mijloace,
inclusiv de la membri. În orice caz, majoritatea
regimurilor care finanţează rambursează doar o
anumită proporţie din cheltuielile de partid.
Caseta 11.5
Finanţarea publică a partidelor politice: pro şi contra
PRO
Partidele îndeplinesc o funcţie publică, furni-
zând statului politici şi lideri.
Partidele ar trebui ar trebui să fie finanţate
la un nivel profesionist şi să nu pară ieftine.
Marketingul ar trebui să se ridice la standardele
celui din sectorul privat.
Finanţarea publică oferă un teren de luptă egal
pentru toate partidele.
Dacă nu ar exista susţinere publică, partidele
orientate spre afaceri ar avea acces la mai multe
fonduri.
Finanţările private încurajează corupţia.
Austria Grecia Franța
Italia Spania Portugalia Danemarca Belgia
1974
1975
1978
1983
1984
1987
1988
1989
Subvenţiile indirecte sunt şi ele o variantă şi de
obicei ele îmbracă forma accesului gratuit la mass-
media. De-a lungul istoriei, subvenţiile au luat
forma transmisiunilor politice gratuite la posturile
de televiziune şi la radiourile de stat. În unele ţări
li se cere şi difuzorilor comerciali să asigure timp
gratuit ca o condiţie pentru licenţiere. Acest tip de
subvenţie este extrem de valoros, dar cu siguranţă
risipitor. Resursele ar fi utilizate mai eficient dacă
partidele ar primi echivalentul în bani, lăsându-le
astfel libertatea de a decide singure cum să folo-
sească mai bine fondurile.
CONTRA
Finanţările publice riscă să ducă la naţionalizare,
creând partide care servesc interesele statului şi nu
pe ale societăţii. De asemenea, ele necesită un corp
de reglementare.
Finanţările publice favorizează partidele mari sau
cu tradiţie, încurajând apariţia cartelurilor.
Pentru a menţine un teren de luptă egal, cheltuie-
lile ar trebui acoperite şi nu subvenţionate.
De ce ar trebui ca plătitorii de impozite să finan-
ţeze partidele împotriva voinţei lor? O reducere a
impozitelor pentru cei care fac donaţii voluntare
este un compromis preferabil.
Corupţia poate fi redusă mai degrabă prin inter-
zicerea donaţiilor anonime decât prin adoptarea
finanţării publice.

Modificarea modalităţii prin care o organizaţie
îşi obţine fondurile este întotdeauna semnifica-
tivă, iar finanţarea de către stat nu face excepţie.
În acest caz trei aspecte sunt cruciale. În primul
rând, finanţarea publică reduce dorinţa unui
partid de a atrage membri. Astfel, liderii de partid
ştiu că finanţarea lor vine din partea statului şi că
pot să apeleze la electorat direct prin mass media,
limitând valoarea politică a unei mase de membri.
Astfel, evoluţia finanţării partidelor contribuie la
distanţarea de partidele de mase şi la o revenire
parţială la vechiul format al partidelor de cadre.
În al doilea rând, finanţarea publică tinde să
întărească status-quo-ul. Subvenţiile sunt restric-
ţionate de obicei la partidele care câştigă mandate
în parlament; adesea, valoarea sumei este direct
proporţională cu voturile obţinute în alegeri. Astfel,
partidele mari, cu tradiţie, sunt avantajate în faţa
celor mai noi. Unii autori au afirmat că tranziţia
spre finanţarea publică a determinat o convergenţă a
statului cu nivelele superioare ale partidelor majore
într-un singur sistem de conducere, denumit uneori
partid-stat. Partidele de la guvernare îşi autorizează
propriile subvenţii, proces descris prin conceptul de
partide-cartel al lui Katz şi Mair (1995): „partidele
conspiratoare devin agenţi ai statului şi îi folosesc
resursele pentru a-şi asigura propria supravieţuire”.
Pericolul reprezentat de partidele-cartel este că
ele sunt privite ca parte a ordinii (establishment)
politice, rolul lor de agenţi ai unui anumit grup
social diminuându-se şi mai mult.
În al treilea rând, finanţarea publică oferă
guvernelor un instrument de influenţare a parti-
delor. Pe viitor, statul ar putea dori să folosească
această pârghie în diverse moduri: fie pentru
a promova democraţia în cadrul partidelor, fie
pentru a descuraja platformele inacceptabile.
Într-un fel, este posibil ca finanţarea publică să
transforme partidele în servicii publice.
Aspectele legate de finanţarea partidelor nu se
referă doar la acordarea de subvenţii. Referitor la
donaţii: cine le poate face, la ce sume se pot ridica
ele şi ce cerinţe vin odată cu ele? Această discuţie
a devenit de interes general, iar restricţiile impuse
Partidele-cartel sunt partidele de la conducere
care îşi exploatează dominaţia pe piaţa politică
pentru a stabili regulile jocului, precum finan-
ţarea publică, ceea ce le consolidează poziţia
puternică. În politică, la fel ca în afaceri,
cartelul este periculos deoarece afectează pe
termen lung poziția celor ce interacționează.
Partidele politice | 213
„finan’elor la vedere” (hard money) au rezultat
din scandalurile în care partidele avide după bani
au strâns fonduri din surse private percepute de
public, pe bună dreptate sau nu, drept vindi-
cative. Însă pe măsură ce „finanțele la vedere
(hard money)” sunt reglementate tot mai strict,
„finanțele informale (soft money)” se extind, iar
susţinătorii organizează campanii „independente”.
În SUA, acest lucru a dus la campanii mai puţin
coerente care au potenţialul de a crea confuzie în
rândul publicului (Cain şi Goux, 2006).
Finanțele la vedere (hard money) este partea
reglementată oficial a cheltuielilor de campanie.
Finanțele informale (soft money) sunt cheltuielile
de campanie nereglementate, de cele mai multe ori
din cauză că sunt realizate de organizaţii care susţin
că sunt independente de un partid. Termenii sunt
americani, însă tendinţa ca finanțele informale să
se extindă în condiţiile reglementării fondurilor la
vedere este universală.
Majoritatea democraţiilor care au introdus
finanţarea publică au interzis contribuţiile anonime.
O donaţie financiară este tratată ca un act public
chiar dacă votul este secret (Nassmacher, 2006).
Această transparenţă limitează libertatea cetăţenilor
de a-şi folosi banii aşa cum cred de cuviinţă şi îi înde-
părtează pe donatorii care nu vor să fie menţionaţi
în public, reducând astfel fondurile strânse. Unele
ţări, printre care şi câteva noi democraţii, interzic
sau limitează contribuţiile din partea organizaţiilor
publice, a companiilor private, a sindicatelor sau a
donatorilor din afara ţării.
Problemele implicate de limitarea donaţiilor pot
fi deduse din exemplul Statelor Unite ale Americii.
Campaniile americane implică o proporţie relativ
mare de fonduri private; campania prezidenţială
extrem de scumpă a lui Obama din 2008 s-a
bazat în întregime pe fonduri private. Problema
aici nu ține de costurile ridicate ale campaniilor
din această ţară (chiar dacă acestea sunt mari), ci
prioritatea principială acordată liberei exprimări.
Justiţia a fost preocupată în special să impună
primul amendament: „Congresul nu va da nicio
lege (...) care să limiteze libertatea de exprimare”.
H. Alexander (2005, p. 7) rezumă această poziţie:
SUA au o abordare mai libertariană sau mai
orientată către libera exprimare, mai dependentă
de finanţarea privată prin limite mai generoase
ale contribuţiilor individuale, comitetul politic de
acțiune și surse ale partidului politic. Limitările
214 | Mobilizarea politică
cheltuielilor sunt impuse doar în campaniile
electorale pentru președinție şi, în conformitate cu
decizia Curţii Supreme, Buckley vs. Valeo (1976),
sunt acceptabile doar atunci când candidaţii le
acceptă voluntar ca o condiţie a acceptării de către
ei a finanţării publice.
Baza socială în declin
Majoritatea partidelor moderne din Europa de Vest
au apărut în afara parlamentului pentru a exprima
interesele de grup, dezvoltând în mod natural o bază
socială specifică, ce continuă să le influenţeze poli-
ticile şi concepţiile. Cu toate că aceste baze au fost
slăbite începând cu anii ‘60, majoritatea partidelor
cu tradiţie din Europa de Vest îşi menţin o bază de
susţinere electorală în structura socială. Din contră,
majorităţii partidelor contemporane din sistemele
post-comuniste est-europene le lipseşte o ancorare
sigură în societate.
Europa de Vest
Într-o renumită analiză care are ca obiect Europa de
Vest, Lipset şi Rokkan (1967) arată cum momen-
tele-cheie din tranziţia către un stat modern,
dezvoltat, au creat clivaje care le-au oferit partidelor
o fundaţie pe termen lung.
Un clivaj este o diviziune socială care creează o
identitate colectivă pentru cei de pe fiecare parte
a baricadelor. Aceste interese sunt exprimate
în organizaţii precum sindicatele, bisericile şi
partidele. În Europa de Vest, clasa şi religia s-au
dovedit a fi cele mai mari şi mai adânci clivaje
(Mair, 2006).
Mai exact, momentul decisiv în dezvoltarea
statului în Europa de Vest – penetrarea autorităţii
statului pe tot cuprinsul teritoriului – a încurajat
formarea partidelor conservatoare care reprezentau
elita centralizatoare şi, ca reacţie, partidele regio-
nale care reprezentau periferia ameninţată. De
asemenea, construcţia statului a avut adesea ca
efect finanţarea partidelor catolice care încercau
să apere autonomia tradiţională a Bisericii faţă de
stat, în special în domeniul educaţiei.
Mai târziu, începând cu secolul al XIX-lea,
Revoluţia Industrială a creat clivaje şi mai mari.
Sectorul agricol era ameninţat de dezvoltarea
industriei, încurajând atât partidele agrare, cât şi
partidele liberale care reprezentau clasa în plină
dezvoltare a antreprenorilor. Apoi, conflictul de
clasă dintre muncitorii din industrie şi angaja-
tori s-a intensificat, ducând aproape peste tot la
apariţia partidelor socialiste care reprezentau noua
clasă muncitoare din industrie.
Lipset şi Rokkan au afirmat că în anii ‘60
partidele din Europa de Vest erau încă puternic
ancorate în cadrul creat de modul în care aceste
clivaje istorice au evoluat în diverse ţări. Deşi
clivajele fundamentale începuseră să dispară, parti-
dele care se bazau pe ele nu erau ameninţate. Cu
toate acestea, din anii ‘60 s-au petrecut schimbări
semnificative. De exemplu:
 Multe partide catolice s-au repoziţionat pe
segmentul de centru-dreapta
 Majoritatea partidelor agrare s-au „deplasat”
spre centru
 Partidele comuniste şi socialiste au adoptat o
abordare social-democrată
Aceste condiţii au permis apariţia şi consoli-
darea, în multe ţări vest-europene, a partidelor
de nişă care făceau apel la un segment mai îngust
de electorat. Printre acestea se numără partidele
de extremă dreaptă precum Frontul Naţional
Francez, Partidul Libertăţii din Austria sau Partidul
Poporului din Elveţia. La mijlocul anilor ‘90, 15
partide de extremă dreaptă câştigaseră mandate
în legislativele naţionale sau în Parlamentul
European. Câteva câştigaseră mandate la nivel
local sau chiar au făcut parte din coaliţii naţionale,
cum este cazul Partidului Libertăţii din Austria
(Ignazi, 2006). Mai important este, probabil, că
extrema dreaptă a reuşit deseori să influenţeze
agenda partidelor conservatoare de prim-plan.
Partidele de extremă dreaptă sunt o excepţie a
tezei conform căreia partidele se înfiinţează pentru
a reprezenta interese sociale bine definite. Aşadar,
de unde îşi obţin voturile aceste partide? În prin-
cipal, ele se bazează masiv pe susţinere efemeră a
tinerilor şomeri şi needucaţi.
Partidele de nişă sunt cele care se adresează unei
părţi înguste a electoratului. Ele se poziţionează de
obicei departe de centru şi insistă pe o problemă
particulară. Spre deosebire de partidele tradiţio-
nale, ele prosperă rareori moderându-şi poziţia şi
îşi obţin cea mai mare parte a succesului, limitat
totuşi, prin exploatarea grupului de susţinători
naturali (Meguid, 2008). Exemple în acest sens
sunt partidele de extremă dreaptă, cele ecologiste
sau cele regionale.

Deziluzionaţi de democraţia ortodoxă şi de
îndreptarea partidelor de dreapta spre centru,
alegătorii sunt atraşi de partide care dau vina pe
imigranţi, pe cei care cer azil şi pe alte minorităţi
pentru propria securitate într-o lume în continuă
schimbare (Kitschelt, 2007). Alegătorii de extremă
dreaptă îşi găsesc refugiul într-un naţionalism
marcat şi exclusivist.
Cu toate acestea, multe mişcări de dreapta
s-au dovedit a fi partide efemere ale căror perspec-
tive sunt diminuate de lideri neexperimentaţi, cu
un trecut violent sau chiar penal. Dacă cele mai
extreme partide s-ar fi extins atât de mult încât să
reprezinte o ameninţare la ordinea existentă, mulţi
dintre alegători ar fi încetat să le susţină, creând
astfel o limită naturală a susţinerii lor. În acest
sens, partidelor de extremă dreaptă, la fel ca altor
organizaţii de nişă, le lipseşte potenţialul celor
bazate pe un clivaj mai sigur.
Deşi nimeni nu ar descrie sistemele de partide
de astăzi drept îngheţate, realitatea este că pe piaţa
politică jucătorii majori şi-au menţinut poziţia de
conducere. Declinul nu presupune dezintegrare.
În Noua Zeelandă, de exemplu, „în pofida abun-
denţei de partide cu reprezentare în parlament,
cele două partide majore au continuat să atragă cea
mai mare parte a voturilor” (Miller, 2005, p. 5).
Sundberg (2002, p. 210) face o evaluare similară
pentru Europa de Nord:
Partidele din Scandinavia rămân principalii actori
din viaţa politică. Vechimea nu înseamnă automat
că partidul ca formă de organizare este depăşit.
Cei mai vechi constructori auto din lume au, mai
mult sau mai puţin, aceeaşi vârstă ca cele mai
vechi partide din Scandinavia şi cu toate acestea
nimeni nu a pus la îndoială capacitatea acestor
companii de a-şi înnoi modelele. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru partidele politice. Ele şi-au
dezvoltat organizarea şi şi-au adaptat politicile la
mediul în continuă schimbare.
Europa de Est
În Europa de Est post-comunistă, partidele nu au
reuşit să dezvolte corpuri mari de membri, organi-
zaţii extraparlamentare puternice şi legături tangi-
bile cu grupurile sociale care sunt caracteristice încă
partidelor similare din Vest. La începutul secolului
al XXI-lea, membrii de partid reprezentau doar
2,3% din alegătorii din democraţiile din Europa
de Est, comparativ cu aproximativ 5,5% din elec-
toratul din democraţiile Occidentale (Webb şi
Partidele politice | 215
White, 2007, p. 352). Adesea, succesorul fostului
partid comunist rămâne cea mai bine organizată
entitate, cu membri loiali, deşi din ce în ce mai
bătrâni. Predicţiile potrivit cărora partidele din Est
se vor dezvolta după modelul din Vest s-au dovedit
a fi greşite:
Slăbiciunea partidelor noi din Europa de Est este
importantă deoarece sugerează că organizaţiile cu
o bază de membri puternică nu mai sunt necesare
în condiţiile actuale. Partidele de mase din Europa
de Vest nu pot fi un ghid de încredere pentru
dezvoltarea partidelor din alte părţi (Lewis, 2007,
p. 181).
Pe măsură ce mişcările naţionale care prelua-
seră iniţial puterea de la comunişti au început să
se destrame, au apărut multe partide noi, bazate
pe una din cele trei diviziuni principale: stânga
versus dreapta, ecleziastic versus laic, european
versus naţionalist. Cu toate acestea, majoritatea
partidelor est-europene sunt partide de cadre.
Baza lor este în parlament sau chiar în guver-
nare. Comentariul lui Steen (1995, p. 13) cu
referire la ţările baltice – Estonia, Letonia şi
Lituania – se aplică mai general lumii post-co-
muniste: „partidele se aseamănă mai degrabă
instituţiilor care fac campanie înaintea alegerilor
decât instituţiilor permanente care promovează
ideologia”. În acest sens, partidele post-comu-
niste urmează cu precădere modelul american şi
nu pe cel vest-european.
Eşecul partidelor de a penetra societăţile
post-comuniste a reflectat suspiciunea populaţiei
faţă de politică. Chiar şi după căderea comunis-
mului a fost foarte dificilă stârnirea entuzias-
mului electoratului căruia i se interzisese să fie
o voce politică în timpul şi uneori chiar înainte
de perioada comunistă. Mai mult, partidele nu
aveau interesul de a construi o organizaţie de
masă care stimulase partidele socialiste cu un
secol înainte. Deoarece votul se extinsese deja
la întreaga populaţie, nu era nevoie ca partidele
socialiste să apară şi să ceară votul clasei munci-
toare. De asemenea, partidele din Cehia, Polonia,
Ungaria şi Slovacia au obţinut repede subvenţii
de stat, eliminând nevoia financiară de a construi
un corp de membri plătitori de cotizaţii. Iar exis-
tenţa televiziunii oferea un canal de comunicare
dinspre lider înspre electorat, reducând impor-
tanţa activiştilor locali.
216 | Mobilizarea politică

Caseta 11.6
Sistemele de partide în democraţiile liberale

Definiţie
Sistem cu partid Un partid este la putere în mod
dominant constant, guvernând singur sau
într-o coaliţie
Sistem bipartid Două partide majore concurează
pentru a forma guverne conduse de
un singur partid
Sisteme pluripartide Adunarea este compusă din mai
multe partide minoritare, ducând la
guvernarea în coaliţie sau la guver-
narea de către un partid minoritar
Exemple
Africa de Sud (Congresul Naţional
African)
Marea Britanie (Partidul
Conservator şi Partidul
Laburiştilor), SUA* (Partidul
Democrat şi Partidul Republican)
Belgia, Olanda, Scandinavia

* Cu toate acestea, guvernarea divizată înseamnă că un partid poate controla preşedinţia, în timp ce celălalt are
majoritatea în una sau în ambele Camere ale Congresului

Kopecky (2006) arată că partidele din Europa
post-comunistă şi-au găsit adăpostul în stat şi
mai puţin în societate. Ele sunt conduse adesea
de oameni care au mai deţinut mandate publice
şi care trăiesc din politică, nu pentru ea. Statul le
oferă partidelor finanţare, acces la mass media,
reglementări „prietenoase” şi o sursă profitabilă de
locuri de muncă, subvenţii şi contracte. Indiferent
dacă partidele aflate la putere colonizează statul
sau statul controlează partidele-cartel, există o
simbioză clară între cele două părţi. Rezultatul
este, de fapt, o nouă versiune post-comunistă a
partidului-stat. Sistemul este privit cu cinism de
către populaţie, mărind şi mai mult distanţa dintre
partidele majore şi societate.
Sistemele de partide
Pentru a înţelege semnificaţia politică a partidelor,
trebuie să le examinăm colectiv. Aşa cum sistemul
internaţional înseamnă mai mult decât statele care
îl formează, un sistem de partide se referă la tiparul
general format de partidele componente la care se
adaugă interacţiunile dintre ele şi regulile care le
guvernează comportamentul. Partidele se copiază,
învaţă şi concurează unul cu celălalt, iar inovaţiile în
ceea ce priveşte organizarea, strângerea de fonduri şi
modalitatea de a-şi face campanie se diseminează în
întregul sistem. Concentrându-se pe relaţia dintre
partide, un sistem de partide denotă mai mult decât
partidele însele. De exemplu, SUA au un sistem
de partide solid chiar dacă partidele în sine sunt
considerate slabe conform standardelor europene
(Bardi şi Mair, 2008). La fel ca partidele, structu-
rile competiţiei dintre partide persistă de-a lungul
timpului, formând o parte a procedurilor operative
ale politicii democratice. Putem distinge trei formate
care se suprapun: sisteme cu un partid dominant,
bipartide sau pluripartide (Caseta 11.6). Înainte
de a discuta fiecare tip în parte, trebuie să notăm
că sistemele cu un partid dominant şi cele bipartide
se află într-o perioadă de declin. Sistemele pluripar-
tide, fără un partid dominant, au devenit cea mai
comună configuraţie în democraţiile liberale.
Sistemele cu un partid dominant
Un sistem de partide denotă configuraţia
generală a partidelor dintr-o anumită ţară.
Trăsăturile importante ale sistemului de partide
includ numărul de partide şi importanţa lor
relativă (la fel cum putem studia o anumită
industrie identificând numărul de companii şi
cota de piaţă a fiecăreia). Interacţiunea dintre
partide (de exemplu, de adversitate sau consen-
suală) şi reglementările legale sunt şi ele trăsături
ale sistemului de partide ca întreg.
Într-un sistem cu partid dominant, un partid
se distanţează de toate celelalte şi devine partidul
obișnuit de guvernare, deşi uneori se află într-o

coaliţie cu parteneri mai mici. În practică, astfel
de partide dominante îşi folosesc controlul asupra
statului pentru a-şi recompensa susţinătorii, asigu-
rându-şi astfel o bază de susţinere mai sigură, dar
devenind totodată mai vulnerabile pe termen lung
în faţa corupţiei şi a declinului. Din acest motiv,
este dificil ca partidele dintr-o democraţie liberală
să-şi menţină o poziţie predominantă.
Unul dintre puţinele exemple contemporane de
partid dominant este Congresul Naţional African
(Africa de Sud) (CNA). Acest partid are mai multe
puncte forte, beneficiind nu doar de pe urma amin-
tirilor opoziţiei partidului faţă de apartheid sau de
pe urma opoziţiei sale puternice în rândul majo-
rităţii negre, ci şi de pe urma folosirii mandatului
câştigat pentru a-şi recompensa susţinătorii. La
alegerile parlamentare din 2009, partidul a câştigat
66% din voturi şi din mandate, o realizare remarca-
bilă. În schimb, partidele din opoziţie erau slabe şi
divizate, cu o bază socială mai mică.
Suedia prezintă încă un caz de partid care
continuă să domine în ciuda faptului că face parte
dintr-un sistem pluripartid competitiv şi bine regle-
mentat. Chiar dacă social-democraţii au suferit o
scădere a susținerii în 2006, au rămas cel mai mare
partid atât ca număr de voturi, cât şi ca mandate.
Ar fi probabil prematur să spunem că era lor de
superioritate a luat sfârşit. Aspectul bizar al cazului
Suediei este faptul că, spre deosebire de Africa de
Sud, partidul dominant nu deţine de obicei majo-
ritatea parlamentară, ci guvernează minoritar cu
susţinerea parlamentară a partidelor mici de stânga.
Chiar şi aşa, Partidul Social-Democrat al
Muncitorilor din Suedia (Socialdemokraterna, SAP)
a format aproape toate guvernele începând cu al
Doilea Război Mondial. Este cel mai vechi partid al
ţării, având susţinere atât din partea muncitorimii,
cât şi din partea sectorului public şi ocupă o poziţie
ideologică de centru-stânga. SAP a combinat leader-
ship-ul stabil cu guvernarea competentă mai mult
decât alte partide dominante, acest lucru permiţân-
du-i să-şi menţină poziţia într-un sistem de partide
cu adevărat competitiv.
Cu toate acestea, pe termen lung majoritatea
partidelor dominante cad victima propriului lor
succes. Figura 11.3 ne arată declinul susţinerii elec-
torale de care beneficiază Partidul Congresului din
India, democrat-liberalii japonezi (care au pierdut
puterea în 2009) şi chiar social-democraţii suedezi.
Pentru a evita greşeala de a ne concentra doar pe
supravieţuitori (p. 50), trebuie să menţionăm de
asemenea că alte partide dominante, precum creş-
tin-democraţii italieni, au dispărut complet. Faptul
Partidele politice | 217
că un partid dominant deţine atât de multă putere
creează un mediu propice pentru ca în interiorul lui
să se dezvolte facţiuni. Acest lucru duce la o perspec-
tivă îndreptată spre interior, o lipsă de preocupare
pentru politici, carierism excesiv şi o corupţie tot
mai mare.
India prezintă un partid dominant „diminuat”.
De la obţinerea independenţei în 1947, politica ţării
a fost condusă de Partidul Congresului, o organizaţie
care, în timp ce era condusă de Mahatma Gandhi,
reprezentase principala rezistenţă în faţa dominaţiei
britanice coloniale. Pentru a-şi menţine poziţia de
lider, partidul s-a bazat pe un sistem patronal de
tip piramidal format din alianţe de caste şi de clase
pentru a susţine o organizaţie naţională într-o ţară
fragmentată şi divizată din punct de vedere religios.
Timp de 20 de ani, Partidul Congresului s-a
dovedit a fi un partid catch-all de succes şi viguros,
beneficiind de susţinerea tuturor grupurilor sociale.
Neavând acces la câştigurile suplimentare oferite de
putere, niciun alt partid nu a putut pune probleme
hegemoniei Partidului Congresului. Însă regimul
autoritar din timpul stării de urgenţă a lui Indira
Gandhi (1975–1977) a costat scump partidul.
Acesta a suferit prima înfrângere în alegerile naţi-
onale din 1977 şi a câştigat sub 30% din voturi la
toate alegerile de după 1996. Rămâne cel mai mare
partid şi principalul partid într-o coaliţie minori-
tară, dar vremurile sale de glorie au apus.
Figura 11.3 Decăderea unor partide dominante
1976–2009 (procentul voturilor, %)
50
45
40
35
30
25
0
1976 1981 1986 1991 1996 2001 2006 2009
India (Partidul Congresului)
Japonia (Partidul Democrat-Liberal)
Suedia (Partidul Social-Democrat)
Notă: Cifrele se referă la Camera inferioară sau la
Camera unică
Sursa: IPU (2009b)
218 | Mobilizarea politică
DEM
Profil de țară 8 OCR
ATIE
ITALIA LIBE
RAL
A
Forma de guvernare: republică parlamentară cu preşe- Populaţia (rata creşterii anuale): 58.1 milioane (+0.05%)
dinte ales indirect, care poate juca un rol în formarea
guvernului. Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
Legislativul: Camera Deputaţilor (630 de membri) şi
Senatul (315) sunt alese simultan prin vot popular Scorul drepturilor politice: 1
pentru un mandat de maximum cinci ani. O lege
trebuie să primească avizul pozitiv al ambelor Camere Scorul libertăţilor civile: 1
şi (ca şi în Australia) Guvernul este responsabil în
mod egal în faţa ambelor Camere. Indexul dezvoltării umane (procent/din): 20/177
Executivul: primul ministru numeşte formal, dar
nu poate demite, membrii Guvernului. Cerinţele
coaliţiei limitează alegerea miniştrilor de către Indexul libertăţii presei (procent/din): 65/195
primul-ministru.
Justiţia: bazată pe tradiţia legii civile, Italia are Indexul corupţiei percepute (procent/din): 55/180
sisteme judiciare ordinare şi administrative. Curtea
Constituţională, formată din 15 membri, are putere
de revizuire judiciară.
Sistemul electoral (Camera Deputaţilor, 2006): Notă: Pentru sensul şi sursele scalelor şi indexurilor, a se
Reprezentare „proporţională” cu vot pe listă de partid,
vedea pagina XV. În toate cazurile, scorul de 1 este bun.
coaliţia câştigătoare are garantate cel puţin 340 de
mandate.
Sistemul de partide: principalele partide sunt Poporul
Libertăţii (centru-dreapta) al lui Berlusconi şi Partidul
Democrat (centru-stânga)

ITALIA s-a alăturat clubului
statelor târziu, în 1861. La fel ca
în multe ţări, unificarea a precedat
apariţia unei identităţi naţio-
nale comune. Puternica Biserică
Catolică s-a organizat în afara şi
într-un anumit grad împotriva
noului stat. Contraste regionale
puternice, în special între Nordul
mai modern şi Sudul subdezvoltat,
rămân un aspect important.
De la unificare, Italia a cunoscut
trei sisteme de conducere:
• O monarhie constituţională
care a continuat până în 1922,
• Regimul fascist al lui Benito
Mussolini, răsturnat de invazia
Aliată din 1943,
• O democraţie republicană
şi parlamentară înfiinţată în
1946.
Constituţia care a intrat în vigoare
în 1948 a înfiinţat o democraţie
liberală cu un accent puternic pe
separaţia puterilor în stat: două
Camere legislative cu statut egal,
o curte constituţională, o justiţie
independentă, reprezentare propor-
ţională şi guvernare regională. Ca o
concesie în faţa stângii, Constituţia
a subliniat şi drepturile sociale şi
economice şi a obligat statul să
trateze inegalitatea.
Cea mai evidentă caracteristică a
noii republici era instabilitatea,
cu 26 de guverne până în 2008, o
medie de un guvern pe an. Coaliţii
au apărut şi s-au prăbuşit, limitând
autoritatea primului ministru şi
a guvernului ca întreg. Cu toate
acestea, după căderea unui guvern
aceiaşi miniştri se întorceau sub
o nouă administraţie (Giulio
Andreotti a fost prim-ministru de
şapte ori), iar politicile publice erau
mai stabile decât ar putea indica
răsturnările de guverne.
Instabilitatea guvernamentală s-a
dovedit compatibilă cu moder-
nizarea socială. La fel ca alte ţări
europene, Italia s-a dezvoltat enorm
în deceniile de după război. Deşi
economia a devenit mai industri-
alizată şi mai deschisă, au persistat
contraste între câteva companii
industriale mari (adesea foarte bine
conectate la mediul politic) şi o
aglomerare de firme mici, de familie,
care operau independent de stat.
Mediul de afaceri rămâne dificil
din perspectiva standardelor ţărilor
cu venituri mari. Reglementările
sunt vaste, costurile de angajare
care nu ţin de salarii sunt ridicate,
sistemul de justiţie continuă să se
mişte încet.
Disparitatea dintre un sector privat
din ce în ce mai sofisticat şi un stat
risipitor cu o birocraţie ineficientă
au fost cauzele transformărilor din
anii ‘90.

Lecturi suplimentare: Bull and Rhodes (2008), Ginsborg (2003).

 Partidele politice | 219

SUB LUPĂ
Partidele din Italia
Istoria recentă a politicii italiene
este, în primul şi în primul rând,
o poveste a schimbării partidelor.
În anii ‘90, un sistem cu partid
dominant s-a prăbuşit cu o viteză
uimitoare pentru a fi înlocuit
după un timp cu un sistem mai
bipolar, dar nu întru totul stabil.
Schimbările de o asemenea amploare
şi viteză sunt rareori întâlnite într-o
democraţie liberală.
Până în 1992, Italia era un exemplu
de sistem cu partid dominant,
cu Partidul Creştin-Democrat ca
principal jucător în toate guvernele
post-război. Un partid clientelar,
catolic, catch-all, care îşi trăgea
puterea din faptul că se opunea
puternicului Partid Comunist
Italian, Partidul Creştin-Democrat
a colonizat treptat statul, iar
miniştrii au devenit proprietatea
unor anumite facţiuni. Partidul
şi-a folosit controlul asupra statului
pentru a-şi recompensa susţinătorii
cu locuri de muncă şi contracte,
creând o reţea clientelară întinsă în
toată ţara.
electorale de la începutul
anilor ‘90, care au scos la
iveală ostilitatea publică faţă Măslinul (centru-stânga) şi Polul
de ordinea existentă, atacuri Libertăţii (dreapta).
virulente din partea preşedin-
telui Francesco Cossiga la adresa Abia în 2000, când coaliţia Casa
puterii clientelare a principalelor Libertăţii a lui Silvio Berlusconi
partide şi succesul unui nou sistem a câştigat majoritatea în ambele
de justiţie hotărât să combată Camere ale legislativului, guver-
corupţia. Ca multe alte partide narea stabilă a părut să devină
dominante, baza clientelară a DCS o posibilitate serioasă. Cu toate
a fost supusă presiunilor globale acestea, consolidarea a rămas
şi ale Uniunii Europene pentru o nesigură, în parte ca o consecinţă
piaţă cu adevărat deschisă. a temperamentului volatil al lui
Berlusconi. Calculele sale greşite au
Deşi prăbuşirea vechiului sistem a permis în 2006 victoria coaliţiei de
fost decisivă, noua ordine a Italiei centru-stânga a lui Romano Prodi,
începe abia acum să confere o cu toate că Berlusconi s-a întors la
guvernare mai stabilă. Câștigătorii putere doi ani mai târziu, ca lider al
alegerilor din 1994, primele orga- alianţei Poporul Libertăţii.
nizate într-un nou sistem electoral
Alegerile pentru Camera Deputaţilor, 2008
Lider Partid-nucleu Voturi (%) Mandate
Silvio Berlusconi Poporul Libertăţii 46,8 344
Walter Veltroni Partidul Democrat 37,5 246
Prezenţa la vot:
80,5% (–3,1)

Între 1992 şi 1994, acest sistem de Sursa: IPU (2009)

partide s-a dezintegrat. În 1992,
fiind încă partidul major, Partidul
Creştin-Democrat a încetat să
existe doi ani mai târziu. Partidul
Comunist s-a reformat ca Partidul
Democrat al Stângii în 1991.
De ce s-a prăbuşit acest sistem
bazat pe partide? Catalizatorii
au fost căderea comunismului,
referendumurile asupra reformei
conceput pentru a reduce fragmen-
tarea, au rezistat la guvernare doar
şapte luni. Au fost înlocuiți de un
guvern de criză format din tehno-
craţi fără reprezentare parlamen-
tară. Următoarele alegeri, în 1996,
au dat semne de consolidare. Au
apărut două alianţe majore: Alianţa
Orice ar putea rezerva viitorul,
partidele italiene de mase au
dispărut şi au fost înlocuite cu
partidele dominate de lideri care
sunt caracteristice democraţiilor
de după 1990. Aceste partide
slabe operează, totuşi, în contextul
competiţiei dintre coaliţiile mari de
centru-stânga şi centru-dreapta.

Lecturi suplimentare: Bull şi Newell (2005), Shin şi Agnew (2008)

220 | Mobilizarea politică
Sisteme bipartide
Într-un sistem bipartid, două partide majore
de dimensiuni comparabile concurează pentru
susţinerea electoratului, oferind cadrul pentru
competiţia politică. Celelalte partide au o influ-
enţă mică sau aproape nulă în formarea guver-
nelor şi a politicilor. Niciun partid major nu
domină singur, ci în combinaţie ele formează
stâlpii unui sistem de partide puternic. La fel ca
partidele dominante, formatul bipartid este rar şi
devine şi mai rar.
În prezent, SUA sunt cel mai bun exemplu.
Deşi partidelor americane le lipsesc fundamen-
tele sociale stabile ale partidelor vest-europene,
sistemul bipartid a fost trăsătura constantă a istoriei
americane. Republicanii şi democraţii au dominat
alegerile încă din 1860, asistate de obstacolul pe
care alegerile pluraliste l-au reprezentat pentru
partidele mai mici. Mai exact, câştigarea alegerilor
prezidenţiale este un obstacol pe care doar parti-
dele majore, capabile de a realiza o coaliţie naţio-
nală largă, îl pot trece. Un sistem prezidenţial nu
este prietenos cu partidele mici.
Reglementările legale întăresc sistemul bipartid
american. Din anii 1880, parlamentele naționale
şi apoi tribunalele au impus povara reglementării
partidelor americane, iniţial pentru a elimina
corupţia. Aceste reglementări au privit partidele ca
pe utilităţi semi-oficiale însărcinate cu selectarea
candidaţilor pentru mandatele publice. Această
perspectivă încurajează supravegherea solidară a
partidelor majore; partidele mici, incapabile să
prezinte candidaţi câştigători, s-au confruntat cu
dificultăţi chiar şi în includerea partidului pe bule-
tinul de vot (Lowenstein, 2006). Astfel, poziţia
republicanilor şi a democraţilor este adânc înrădă-
cinată. În ţara pieţei libere, ele formează un cartel
întărit de politicile judiciare.
Deşi Marea Britanie este prezentată adesea
ca un exemplu al tiparului bipartid, politica sa
contemporană abia trece testul. Desigur, conser-
vatorii şi laburiştii alternează în mod regulat la
putere, oferind o responsabilitate mare în faţa
electoratului. Cu toate acestea, partidele terţe au
câştigat mult mai mult teren aici decât în SUA. În
2005, liberal-democraţii de centru au câştigat 62
de mandate într-un parlament de 646 de membri,
cea mai mare proporţie câştigată de un partid terţ
timp de mai bine de 50 de ani. Cu 6 milioane
de voturi, comparativ cu 9,5 milioane pentru
laburişti şi 8,8 milioane pentru conservatori,
liberal-democraţii nu pot fi minimalizaţi. Aceştia
au progresat şi în structurile de conducere locale şi
în noile adunări din Scoţia şi Ţara Galilor. Astăzi,
Marea Britanie este concepută drept un sistem
cu două partide şi jumătate sau chiar pluripartid
(Blondel, 1995, p. 165).
La fel ca sistemele cu un partid dominant,
formatul bipartid este în declin şi este ţinut în
viaţă doar de „ventilatorul” metodei electorale a
pluralităţii şi uneori nici măcar de aceasta. Trecerea
pe termen lung de la sistemul pluralităţii a dăunat
perspectivelor sistemelor bipartide. Chiar şi acolo
unde există un regim electoral favorabil, precum în
Canada, sistemul bipartid a devenit flexibil.
Sistemele pluripartide
În sistemele pluripartide, mai multe partide – de
obicei cel puţin cinci sau şase – obţin reprezentare
semnificativă în parlament, devenind competi-
tori serioşi pentru un loc în coaliţia de guvernare.
Filosofia de bază în multe din aceste sisteme este
că partidele politice reprezintă grupuri sociale
specifice (sau tot mai mult opinii, precum cea
ecologică) în societăţi divizate istoric. Astfel,
parlamentul joacă rolul unei arene de conciliere,
guvernele de coaliţie formându-se şi destrămân-
du-se ca efect al schimbărilor minore în echili-
brul politic. Accentul pe funcţia reprezentativă
şi consensuală a partidelor contrastează puternic
cu noţiunea americană de partide care „ocupă”
funcţii. Democraţiile europene mai mici, precum
ţările din Benelux şi Scandinavia, sunt exemple
de sisteme pluripartide.
În sistemele pluripartide, competiţia familiară
între un partid social-democrat al stângii şi fie un
partid creştin-democrat sau unul conservator al
dreptei este sporită de partide care aparţin altor
familii. Aceste partide suplimentare sunt rareori
de dimensiuni mari, dar reprezentarea lor în parla-
ment, facilitată de reprezentarea proporţională,
este de ajuns pentru a forma un sistem pluripartid.
Configuraţia exactă a partidelor într-un sistem
pluripartid variază de la ţară la ţară. În general,
partidele vor proveni din unele, dar nu din toate
familiile identificate în Caseta 11.7. În blocul
de stânga se află partidele de extremă stângă (de
obicei cu origini comuniste), verzii şi social-de-
mocraţii. Blocul de centru şi cel de dreapta conţin
aşa-zisele partide burgheze (creştin-democrate,
conservatoare, de centru şi liberale), precum şi
extrema dreaptă.
 Partidele politice | 221

Caseta 11.7
Familiile de partide majore din Europa de Vest
Nivelul de Tendinţele Exemple Comentarii
susţinere în susţinerea
electorală
STÂNGA
Extrema stângă Scăzut  Partidul Comunist Odinioară o forţă puternică în
(Franţa) Finlanda, Franţa şi Italia, majo-
Partidul de Stânga ritatea partidelor comuniste s-au
(Suedia) reformat sau destrămat
Verzii Scăzut  Alianţa ‘90/Verzii Partidele ecologiste au apărut
(Germania) la sfârşitul anilor ‘70 şi au făcut
Liga Verde (Finlanda)parte din coaliţii de guvernare în
ţări precum Belgia, Finlanda şi
Germania
Social- Ridicat  Partidul Social- Create iniţial pentru a promova
democraţii Democrat al muncito- clasa muncitoare, sindicatele şi
rilor din Suedia valorile socialiste, majoritatea
Partidul Social- partidelor de acest gen nu mai
Democrat (Finlanda) sunt un oponent al pieţei libere
CENTRU ŞI DREAPTA
Creştin- Ridicat  Apelul Creştin- În general cu origini catolice,
Democraţii Democrat (Olanda) iar în unele cazuri protestante.
Uniunea Creştin- Partidele creştin-democrate sunt
Democrată (Germania) acum în principal de centru-
dreapta, cu o susţinere deosebită
din partea cetăţenilor mai în
vârstă din sectorul privat
Conservatorii Ridicat  Partidul Conservator Aceste partide pun accentul pe
(Marea Britanie, loialitatea naţională comună şi
Norvegia) pe unitatea de clasă, pledând
pentru un stat puternic şi pentru
o economie de piaţă
Centru Mediu  Partidul de Centru La origine partide ale fermierilor,
(Finlanda, Norvegia, aceste partide au migrat spre
Suedia) centru, păstrând adesea valorile
morale tradiţionale
Liberalii Mediu  Partidul Liberal Printre primii susţinători ai
(Olanda) sufragiului universal, liberalii
Venstre (Danemarca) favorizează drepturile individuale
şi descentralizarea
Extrema Scăzut  Blocul Flamand Aceste partide rasiste şi anti-imi-
dreaptă (Belgia) grare au o înclinaţie puternic
Frontul Naţional naţionalistă şi anarhistă
(Franţa)

Notă: Nivelul de susţinere este evaluat pentru ţările unde există un partid relevant. Tendinţa de susţinere este
calculată începând cu 1950 sau cu anul înfiinţării. Partidele regionale şi cele ale noii stângi sunt şi ele relevante în
unele state.

Sursa: Adaptare după Gallagher et al. (2006), Capitolul 8.

222 | Mobilizarea politică
Tabelul 11.2 Alegerile parlamentare din Răspunsurile la această întrebare au evoluat
Danemarca (2007) în timp, în principal ca răspuns la perfor-
manţa economică. Aşa cum sugerează citatul
Voturi Număr din Asquith, lumea anglofonă tratează de mult
(%) de coaliţiile cu suspiciune, considerându-le slabe şi
mandate confuze. Dacă ceva nu merge bine, ce partide
trebuie învinuite? Însă opiniile despre coaliţii
Partidul Liberal (Venstre) 26,2 46 au devenit mai favorabile pe măsură ce revenirea
Partidul Social-Democrat 25,5 45 economică postbelică a cuprins Europa conti-
Partidul Popular Danez 13,9 25 nentală. În practică, coaliţiile păreau să producă
Partidul Popular Socialist 13,0 23 o continuitate a politicilor, în timp ce sistemele
bipartide precum cel din Marea Britanie erau
Partidul Popular Conservator 10,4 18
acuzate de o abordare competitivă depăşită.
Partidul Liberal Radical 5,1 9
Cu toate acestea, legătura dintre coaliţii şi
Noua Alianţă 2,8 5 guvernarea slabă a reapărut în anii ‘90. Această
Alianţa Roşu-Verde 2,2 4 reinterpretare reflecta agenda dificilă a anilor
Total 99,1 175 ‘90: tăierea ajutoarelor sociale, privatizarea
şi reducerea impozitelor. Sistemele bipartide
tradiţionale, precum cele din Marea Britanie şi
NOTĂ: Au fost incluse doar partidele care au câştigat
Noua Zeelandă, au fost cele care au urmat noile
mandate
politici cu cea mai mare intensitate. Rămasă în
Sursa: IPU (2009c) urmă, Europa continentală a ajuns să-şi pună
întrebarea dacă sistemele pluripartide erau sufi-
Danemarca oferă un exemplu clar. Aici, niciun cient de flexibile pentru a produce schimbări
partid nu a obţinut majoritatea în Folketing-ul rapide de politici şi a fost nevoită să se adapteze
(Dieta Poporului) unicameral din 1909. Sistemul la o economie globală. Blondel (1993, p. 12) a
complex de partide din Danemarca a fost condus afirmat că „modelul consensual al politicii nu este
prin consens, dar această practică a fost supusă suficient de bine pus la punct pentru a susţine o
unei oarecare presiuni de apariţia noilor partide. acţiune strategică pe termen lung (...) valoarea lui
Tradiţional, sistemul politic danez cuprindea pare a consta în primul rând în abilitatea lui de
patru mari partide: Partidul Social-Democrat, a face faţă clivajelor sociale adânci şi mai puţin
Partidul Social-Liberal, Partidul liberal Venstre şi dezvoltării de politici”.
Partidul Popular Conservator. Cu toate acestea, O concluzie echilibrată este probabil că siste-
la alegerile tensionate din 1973, trei noi partide mele pluripartide şi coaliţiile asociate cu ele
au câştigat reprezentare în parlament şi de atunci produc continuitatea politicilor, lucru util atunci
un minimum de şapte partide au fost reprezentate când economia creşte natural, dar sunt mai lente,
în parlament. Coaliţia care a urmat la alegerile deşi nu neapărat mai puţin de succes pe termen
din 2007 (Tabelul 11.2) a inclus Partidul Liberal lung în revitalizarea economiilor care trec prin
(Venstre) şi Partidul Popular Conservator, cu o momente grele.
susţinere semnificativă în parlament din partea
altor partide, în principal din partea Partidul
Popular Danez, de extremă dreaptă.
Partidele din statele
În mod cert, guvernarea pluripartidă, precum
cea din Danemarca, este departe de concentrarea
autoritare
de putere din Marea Britanie sau chiar de concen- „Da, avem multe partide aici”, spune preşedintele
trarea de responsabilitate din SUA la Casa Albă. Nazarbaev despre Kazahstanul post-comunist. „Eu
Pentru a evalua sistemele pluripartide, trebuie să le-am creat pe toate” (citat din Cummings, 2005,
studiem, deci, natura coaliţiilor. Cât de eficiente p. 104). Acest citat arată că trăsătura secundară a
sunt ele în a oferi o guvernare solidă? Ar trebui să partidelor din majoritatea stabilimentelor nede-
fim de acord cu Herbert Asquith, primul ministru mocratice. Aşa cum spune Lawson (2001, p. 637)
britanic dintre 1908 şi 1916, care scria că „nimic despre partidele din cadrul dictaturilor, „partidul
nu diminuează statutul persoanelor publice mai este un scut şi un instrument de putere. Funcţia
mult decât atmosfera unei coaliţii”?

lui este de a duce la îndeplinire munca guvernului,
aşa cum îi este indicat de alţi agenţi, cu putere mai
mare (cea militară sau demagogul şi anturajul lui).
În această secţiune, vom studia rolul partidelor în
regimurile autoritare non-totalitare înainte de a
trece la poziţia mult mai puternică a partidelor din
regimurile comuniste.
Câteva regimuri autoritare, inclusiv monarhiile
din Orientul Mijlociu şi unele guverne militare,
se descurcă fără partide. Cu toate acestea, majori-
tatea conducătorilor autoritari civili consideră că
un partid unic este util pentru un regim personal şi
ca tehnică de distribuire a clientelei. De exemplu,
în Africa independentă eroii luptei naţionale au
pus capăt imediat competiţiei între partide. Odată
ce independenţa a fost obţinută, au fost înfiinţate
sistemele monopartide, partidul oficial devenind
un vehicul personal al liderului. În apărarea unui
sistem monopartid, tradiţia şefului era exploatată
cu pricepere de dictatori precum preşedintele
Mobutu din Congo:
„În tradiţia noastră africană, nu există niciodată
doi şefi; există uneori un succesor natural al
şefului, dar poate cineva să-mi spună că a văzut
un sat cu doi şefi? De aceea noi, congolezii, din
dorinţa de a ne conforma tradiţiilor continen-
tului, am decis să grupăm toate energiile cetă-
ţenilor ţării noastre sub stindardul unui singur
partid naţional” (citat în Meredith, 2006,
p. 295).
Este important să recunoaştem că majoritatea
partidelor unice s-au dovedit a fi slabe, fără auto-
nomie faţă de liderul naţional. La fel ca guvernul,
ele nu erau prezente în teritoriu, erau conduse
de diviziunile etnice şi regionale şi se preocupau
prea puţin de politici. Este adevărat, partidul era
una dintre organizaţiile naţionale şi s-a dovedit
util în recrutarea de susţinători pentru funcţii
publice, dar aceste funcţii nu puteau deghiza
lipsa de coeziune, direcţie şi organizare. Când
liderul fondator pleca de la putere, partidul se
destrăma adesea odată cu el. De exemplu, atunci
când o lovitură de stat l-a înlăturat pe Kwame
Nkrumah din Ghana în 1966, Convenţia
Partidul Poporului s-a prăbuşit şi ea.
Sunt puţine cazuri de regimuri autoritare în
care partidul politic, şi nu un individ dominant,
este sursa de putere. Un exemplu este Singapore
unde Partidul Acţiunea Populară deţine auto-
ritatea, deşi permite un grad redus de opoziţie.
Partidele politice | 223
Astfel, Lee Kuan Yew, primul-ministru al insulei
din 1959 până în 1990, a recunoscut că partidul,
şi nu funcţia sa executivă, a fost sursa autorităţii
sale: „tot ce trebuie să fac este să rămân secre-
tarul general al PAP. Nu trebuie să fiu preşedinte”
(Tremewan, 1994, p. 184). Tremewan (p. 186) se
referă mai departe la „statul PAP” în care partidul
îşi foloseşte controlul asupra resurselor pentru a
asigura calmul cetăţenilor:
Partidul-stat, cu nucleul lui secretos, sub o perso-
nalitate dominantă, uneori ameninţătoare, este
cel care administrează locuinţele, proprietăţile,
pensiile, reproducerea, sănătatea, mass-media,
educaţia şi procesul electoral în Singapore.
Partidele pot fi un instrument de putere în
majoritatea statelor autoritare, dar ele sunt, desigur,
principala instituţie de conducere în regimurile
comuniste. Am tratat teoria partidelor comuniste
în Capitolul 6, iar aici ne vom concentra pe cazul
contemporan al Chinei.
Fără a ţine seama de reforme, Partidul
Comunist Chinez (PCC) încă ilustrează ierarhia
internă elaborată a partidelor comuniste aflate la
putere (Figura 11.4). La baza partidului se află
3,3 milioane de organizaţii de partid primare,
situate nu doar în zone locale precum satele,
ci şi în fabrici şi unităţi militare. La nivelul cel
mai înalt, cel puţin în teorie, se află Congresul
Naţional al Partidului, un corp format din apro-
ximativ 2.000 de persoane care se întâlneşte rar şi
pentru perioade scurte. Practic, Congresul delegă
autoritatea Comitetului Central, format din 300
de persoane şi, prin această structură, puternicului
Birou Politic format din 22 de membri şi comisiei
sale permanente. Această piramidă le permite celor
nouă membri ai comisiei permanente că exercite o
influenţă enormă asupra direcţiei politice a celei
mai populate ţări de pe glob – în sine, o realizare
politică uimitoare.
Partidul este masiv. În 2007 ajunsese la 73 de
milioane de membri, echivalentul întregii popu-
laţii a Turciei. Şi, spre deosebire de majoritatea
partidelor din lumea democratică, numărul de
membri ai PCC este în continuă creştere, crescând
cu 9 milioane între 2000 şi 2007. Chiar şi aşa, în
2007 numărul de membri reprezenta doar 5% din
întreaga populaţie, femeile fiind încă insuficient
reprezentate (ChinaToday.com, 2009).
224 | Mobilizarea politică
Figura 11.4 Organizarea Partidului Comunist Membrii de partid sunt uniţi mai mult de
chinez ambiţie şi mai puţin de ideologie. PCC rămâne o
şcoală importantă pentru cei descurcăreţi. Acum a
apărut o cale economică pentru succes, dar chiar şi
Comisia antreprenorii apolitici apreciază legăturile strânse
Secretarul permanentă
general de partid. Membrii sunt pregătiţi să treacă printr-o
a Biroului
procedură de admitere şi au obligaţia continuă de a
politic


 Birourile participa la activităţi de partid plictisitoare pentru

centrale ale a-şi asigura accesul privilegiat la educaţie, turism,
Biroul partidului informaţii, contacte şi, mai presus de toate, opor-
Secretariat (propagandă, tunitatea de a se îmbogăţi. Membrii determinaţi
politic
organizare) vor căuta un protector care să-i ajute să urce în


ierarhia partidului. În structura formală a parti-



Comisia dului, forţa integratoare rezidă în reţelele protector

de Afaceri  Comitetul Comisia personal-client şi nu în ideologiile politice sau în
Militare Central  centrală de diferenţele de politici.
inspecție Spre deosebire de multe partide autoritare,



disciplinară PCC a încercat încă din anii ‘90 să-şi consoli-

Comisia Congresul deze controlul asupra propriilor membri, asupra
consultativa  Național al guvernului şi chiar a dezbaterii publice. Controlul


centrala partidului Comisia politic mai strict a venit ca reacţie la liberalizarea

provincială economică. Deşi reformele au asigurat o creştere


sustenabilă, efectele secundare au inclus şomajul



de inspecție
Congresul disciplinară masiv, depopularea rurală şi corupţia crescândă.
Comitetul Liderii de partid se tem că dezvoltarea economică
de partid
 de partid
provincial va reduce statutul partidului şi că, într-un final, îi
provincial
va ameninţa monopolul politic. Experienţele din


Comisia alte părţi ale lumii comuniste sugerează că anxie-




jdețeană de tatea lor este fundamentată.

Comitetul  Congresul inspecție
disciplinară
județean de
partid
județean de
partid Partidele în democraţiile
neliberale


Organizația Rolul partidelor indică un contrast fundamental

primară de
partid (oraș,
unitate
militară etc.)
Cum poate fi explicat controlul continuu al
partidului? Răspunsul nu poate fi unul ideologic
deoarece angajamentul comunist al PCC este
acum doar nominal. Saich (2004, p. 95) spune că
în călătoriile sale a cunoscut „membri de partid
maoişti, stalinişti, friedmanişti, şamani, creştini
clandestini, anarhişti, social-democraţi sau libe-
ral-democraţi”. Aproape trei milioane de membri
lucrează în sectorul privat, în timp ce 800.000
sunt liber profesionişti; astfel de statistici ar fi de
neînţeles pentru Marx şi Lenin.
între democraţiile liberale şi cele neliberale. În
democraţiile liberale, posibilitatea de a alege între
partide coerente este instrumentul crucial al repre-
zentării, permiţându-le alegătorilor să influenţeze
direcţia guvernării. Însă într-o democraţie neli-
berală alegerea devine ambiguă. Fie partidele nu
sunt adevărata sursă a puterii, fie selecţia ofertei
nu prezintă programe alternative pentru elec-
torat. Întorcându-ne la distincţia lui Ostrogorski,
partidele dintr-o democraţie neliberală sunt atât o
formă, cât şi o forţă politică. Ele sunt cochilii pentru
politicieni ambiţioşi (şi preşedinţi puternici) şi mai
puţin pentru actorii disciplinaţi. Rezultatul este
apariția unei democraţii impuse în contextul unui
autoritarism cel puţin blând.
Rusia post-comunistă oferă exemple de partide
ineficiente într-o democraţie neliberală. Sistemul

de partide este nestructurat, partidele jucând un rol
secundar sau chiar de mâna a treia în „orchestra”
preşedintelui (Rose, 2000). La nivel naţional,
puterea este concentrată pe elita politică şi este cel
mult confirmată de Duma (Camera inferioară a
parlamentului rus). Compoziţia de partide a Dumei
prezintă, astfel, doar un interes politic secundar. De
exemplu, dizolvarea a trei guverne de către Boris
Elţin între 1998 şi 1999 nu a avut nicio legătură cu
ponderea partidului în Duma (White, 2005a).
În orice caz, variantele oferite de alegerile
pentru Duma sunt limitate de răsturnările rapide
şi de coerenţa limitată a partidelor. În condiţiile
în care partidele occidentale majore şi-au format
un brand recunoscut în cursul ultimilor aproxi-
mativ 100 de ani, partidele ruseşti apar şi dispar
cu o rapiditate uimitoare. Majoritatea partidelor
care au participat la alegerile parlamentare din
2003, la un deceniu după căderea comunismului,
participau la prima lor campanie. Mai mult, aceste
partide noi au reuşit să câştige o majoritate la votul
pe liste, lipsindu-le loialitățile partizane înrădăci-
nate la nivelul electoratului. Doar existența parti-
dului succesor al comuniştilor a oferit continuitate
şi organizare. În mod clar, atunci când partidele
încetează să mai existe de la un scrutin la altul,
este imposibil ca cineva să le tragă la răspundere.
Astfel, nu este surprinzător că li se acordă cea mai
mică încredere într-o ţară caracterizată prin lipsa
de încredere (White, 2007, p. 27).
Mai mult decât în SUA, alegătorii de la scru-
tinurile prezidenţiale din Rusia aleg între candi-
daţi, nu între partide. Partidul este vehiculul, dar
nu „şoferul”. Când era preşedinte, Vladimir Putin
nici măcar nu a catadicsit să aparţină Rusiei Unite,
o organizaţie care nu avea o altă viziune clară decât
aceea de a-l susţine. Principiul său este „bunul simţ”:
„guvernul trebuie să facă ceea ce e bine pentru
majoritatea cetăţenilor” (White, 2005a, p. 85).
Rusia Unită este ceea ce ruşii numesc „partidul
puterii”, prin asta înţelegându-se că Kremlinul
foloseşte ameninţările şi mita pentru a se asigura că
este susţinut de miniştrii puternici, de guvernatorii
regionali şi de marile companii. În SUA o situaţie
echivalentă ar fi aceea în care preşedintele ar înfiinţa
un partid chiar înaintea campaniei sale pentru
realegere, forţându-i pe guvernatori şi pe directorii
marilor corporaţii să susţină noua entitate.
Partidele politice | 225
Având în vedere poziţia fragilă a partidelor din
Rusia, nu este surprinzător că sunt prost organi-
zate, cu un număr mic de membri şi o capacitate
minimă de a integra o ţară mare şi diversă. Într-un
stil caracteristic democraţiilor liberale, regulile cu
privire la înregistrarea partidelor, nominalizarea de
candidaţi şi primirea de fonduri de stat operează
în favoarea partidelor mari. Desigur, noţiunea
de partide-cartel arată că procese similare func-
ţionează şi în democraţiile liberale, dar de obicei
în beneficiul a cel puţin două partide majore. În
Rusia postcomunistă (la fel ca în era comunistă),
există un singur partid de putere. Partidele minore
sunt blocate:
Neavând o putere semnificativă, partidele nu se
pot aştepta să stabilească legături cu alegătorii, iar
fără susţinerea lor nu se pot aştepta să joace un
rol semnificativ în sistemul politic (Kulik, 2007,
p. 201).
Deşi cazul Rusiei este deosebit în ceea ce priveşte
detaliile, povestea este în esenţă similară în alte
democraţii neliberale. În America Latină şi în Africa
personalităţile de la conducere tind fie să se poziţio-
neze deasupra partidelor, fie să creeze un „câmp de
luptă” inegal pentru competiţia dintre partide.
Venezuela sub preşedintele Hugo Chavez este
un exemplu în acest sens. Din 1958, această ţară
bogată în petrol era guvernată prin Pactul de la
Punto Fijo – un acord între două partide majore
de a marginaliza alte partide şi de a nu permite
includerea pe agendă a chestiunilor care puteau
crea clivaje. Acest cartel a devenit treptat unul
corupt şi ineficient, permiţându-i lui Chavez
să promită în campania electorală din 1998 că
va distruge sistemul puntofijist, dând puterea
oamenilor simpli. Cu toate acestea, în realitate,
Venezuela a trecut printr-o tranziţie de la un
sistem cu două partide foarte puternice la un
regim populist în care partidele sunt, după stan-
dardele democratice convenţionale, insuficient
de centrale în procesul politic. Chavez este în
primul rând un lider populist al ţării, folosind
clientela şi media pentru a menţine relaţia cu
baza sa de susţinere, formată mai degrabă de
populaţia săracă, decât liderul unui partid.
226 | Mobilizarea politică

Surse de
Resurse de studiu pentru Capitolul 11
cercetare
Pasul următor Katz and Crotty (2006) este un manual cuprinzător despre politi-
cile partidelor.

Lecturi suplimentare:
Webb et al. (2002) studiază partidele dintr-o serie de demo-
craţii liberale; Gunther et al. (2002) este o colecţie mai tematică.
Scarrow (2002b) a realizat un compendiu de scrieri istorice despre
partide de la Bolingbroke la Ostrogorski. Ignazi (2006) şi Kitschelt
(2007) tratează partidele de extremă dreaptă din Europa de Vest;
Kitschelt et al. (1999) acoperă partidele postcomuniste; van Biezen
(2003) şi Webb şi White (2007b) studiază noile democraţii din
Europa, iar Brooker (2009) studiază partidele unice din regimu-
rile nedemocratice. Nassmacher (2001, 2006) discută finanţarea
partidelor.

Resurse on-line Grupul permanent ECPR pentru partidele politice

Facilitează comunicarea dintre oamenii de ştiinţă din domeniul
ştiinţelor politice
http://www.keele.ac.uk/depts/spire/sgpp/index.html

Partide şi alegeri în Europa

Baza de date despre alegerile, partidele şi liderii europeni
http://www.parties-and-elections.de

Secţiunea Organizaţii politice şi partide a Asociaţiei Americane de

Ştiinţe Politice
Promovează cercetarea despre partidele politice americane şi despre
partidele politice în perspectivă comparată
http://www.apsanet.org/pop

226
Capitolul 12
Grupurile de interese

A
semenea partidelor politice, grupurile de interese sunt un canal
Clasificarea grupurilor de major de comunicare între societate şi guvernanți, în special în
interese democraţiile liberale. Atât grupurile de interese, cât şi partidele îşi
reprezintă preocupările de jos în sus, dar grupurile de interese urmăresc
Grupurile de interese în
preocupări mai specializate decât agendele largi urmărite de partidele mari.
democraţiile liberale
Grupurile de interese se mai deosebesc de partidele politice prin faptul că
Canale de influenţă încearcă doar să influenţeze guvernul, fără a deveni parte din acesta. Ele nu
sunt organizaţii care participă la alegeri; în schimb, adoptă o abordare prag-
Condiţii ale influenţei matică şi discretă în relaţia cu structurile de putere cu care se confruntă.
Deşi multe grupuri de interese nu îşi desfăşoară activitatea în prim-
Grupurile de interese în planul vieții publice, această activitate este universală în democraţiile
statele autoritare liberale. Personalul lor negociază cu birocraţii detaliile regulamentelor
Grupurile de interese în propuse, promovându-şi interesele în audierile comitetelor legislative
democraţiile neliberale şi încercând să influenţeze relatările din mass-media. În regimurile
autoritare, interesele sunt exprimate într-un mod mai puţin public, mai
Resurse de studiu spasmodic şi uneori mai corupt. Şi în acest caz interesele sunt expri-
mate în faţa guvernelor, dar cel mai adesea prin firme individuale sau
persoane puternice decât prin grupuri de presiune.
O întrebare majoră despre grupurile de interese din democraţiile
liberale este dacă ele suplimentează sau înlocuiesc procesul demo-
cratic. Desigur, grupurile de interese au creat un sistem de reprezentare
funcţională care suplimentează reprezentarea electorală. Pentru susţi-
nătorii lor, grupurile de presiune acordă expertiză guvernelor, le acordă
minorităţilor o voce împotriva excesului conducerii şi sunt limitate de
apariţia naturală a competiţiei dintre diferite grupuri. Din acest punct
de vedere, reprezentarea grupurilor de interese „împarte acum suverani-
tatea” cu instituţiile alese într-un mod potrivit pentru o lume bazată pe
cunoştinţele specializate (Klijn and Skelcher, 2007).
Pe de altă parte, pentru critici precum Lowi (1969) grupurile sunt
„un element care corupe guvernarea democratică”. Când grupurile devin
prea puternice, politica devine mai degrabă o chestiune de echilibrare a
intereselor specifice decât de urmărire a ceea ce Rousseau (1755) numea
„voinţa generală” – adică bunăstarea corpului politic ca întreg. Cei puţini şi
bine organizaţi triumfă asupra întregului dezorganizat. Acţionând pentru a
apăra ordinea stabilită, grupurile de interese servesc ca o barieră împotriva
oferirii de soluţii problemelor colective pe termen lung, precum mediul. În
loc să participe la o competiţie sănătoasă între ele, grupurile de interese s-au
organizat într-o ierarhie stabilă de influenţă – în care cei dezorganizaţi nu
au niciun cuvânt de spus. Se spune că rezultatul este o înlocuire periculoasă
a mecanismelor democratice şi nu o suplimentare utilă a acestora.

Grupurile de interese (denumite și grupuri de presiune) sunt organizații

neguvernamentale care au drept scop influențarea politicilor publice.
Exemple de astfel de grupuri sunt organizațiile angajatorilor, sindicatele,
grupurile consumatorilor, corpurile profesionale și asociații extinse de
campanie. De obicei, termenul exclude organizații precum afacerile sau
autoritățile locale care, deși pot face lobby pe lângă guvernul central, nu
sunt create pentru un astfel de scop.
227
228 | Mobilizarea politică
Caseta 12.1
Valuri de formare a grupurilor de interese în SUA
Val
1830–1860 Înfiinţarea primelor organizaţii
naţionale
1880–1900 Crearea multor asociaţii de afaceri
şi ale muncitorilor, stimulate de
industrializare
1900–1920 Perioada de vârf a formării grupurilor
1960–1980 Înfiinţarea multor grupuri de interes
de mediu sau publice
Sursa: Adaptare după Hrebenar (1997), pp. 13–15
Oricare ar fi punctul de vedere pe care l-am
adopta, în acest capitol vom sugera că grupurile
de interese au devenit o componentă indispensa-
bilă a guvernării în democraţiile liberale contem-
porane. Chestiunea practică discutată nu este
dacă grupurile de interese pot fi eliminate din
procesul de concepere a politicilor. Chestiunea
este, mai degrabă, cum putem maximiza câştigu-
rile conferite de reprezentarea intereselor de grup,
minimalizând în acelaşi timp pericolele – inclusiv
pe cele pentru democraţie.
Din perspectivă istorică, grupurile de interese
s-au dezvoltat destul de previzibil. În Occident,
ele au apărut într-o serie de valuri formate de
schimbările sociale (de exemplu, industrializarea)
şi expansiunea activităţii statului (de exemplu,
ajutoarele sociale publice). Perioadele de schimbări
sociale ridică noi probleme în timp ce un guvern
activ oferă populaţiei o speranţă mai mare de
câştig din influenţarea politicilor publice. La fel ca
multe alte aspecte ale politicii moderne, activitatea
grupurilor de interese este un răspuns la sporirea
reglementării publice.
Caseta 12.1 rezumă dezvoltarea grupurilor
de interese din SUA. Majoritatea naţiunilor occi-
dentale au urmat un curs similar, deşi oarecum
mai puţin viguros, rezultând mozaicul activităţii
grupurilor independente în aproape toate demo-
craţiile liberale contemporane.
Exemple
YMCA şi multe grupuri anti-sclavie
Asociaţia Naţională a
Manufacturierilor; Federaţia Americană
a Muncii
Camera de Comerţ; Asociaţia Medicală
Americană
Organizaţia Naţională a Femeilor;
Cauza Comună
Clasificarea grupurilor
de interese
Când vorbim despre grupuri de interese, formaţiu-
nile care ne vin întotdeauna în minte sunt grupu-
rile protectoare care articulează interesele materiale
ale membrilor lor: de exemplu, sindicatele, organi-
zaţiile patronale şi asociaţiile profesionale (Caseta
12.2). Uneori denumite grupuri de selecţie sau
funcţionale, aceste formaţiuni protectoare acordă
prioritate influenţării guvernării şi pot invoca
sancţiuni pentru a le ajuta să-şi atingă scopurile.
Muncitorii pot să declanşeze greve; angajaţii din
sănătate pot refuza să coopereze cu o nouă politică
privind rețetele.
Grupurile protectoare urmăresc beneficii
selective pentru membrii lor şi statut privilegiat în
departamentele guvernamentale relevante. Datorită
faptului că reprezintă interese ocupaţionale clare,
asociaţiile protectoare sunt adesea cele mai influente
dintre toate grupurile. Ele sunt binecunoscute, bine
conectate şi beneficiază de multe resurse.
Grupurile protectoare pot fi însă şi bazate
pe interese mai degrabă locale decât funcţionale.
Grupurile geografice apar atunci când interesele
comune ale oamenilor care locuiesc în acelaşi loc sunt
ameninţate de planurile de, să spunem, construire
a unei autostrăzi sau a unui hostel pentru foşti
deţinuţi. Din cauza poziţiei lor negative – „construiţi
oriunde, numai nu aici” – aceste structuri geografice

Caseta 12.2
Grupurile protectoare şi de promovare
Grupurile protectoare
Scopuri Un grup de: apără un interes
Membri Închise: Acces restricţionat
Statut Statut privilegiat: consultat frecvent de
guvern şi caută constant acest rol
Beneficii Selective: doar membrii grupului benefi-
ciază de ele
Focus Grupul încearcă să influenţeze guvernul
naţional cu privire la probleme specifice
care le afectează membrii
sunt cunoscute ca grupuri „Nimby” (not in my back
yard – nu în curtea mea) şi sunt adesea acuzate că
urmează o strategie de tip „Banana: „build absolutely
nothing anywhere near anyone” (nu construiţi nimic
nicăieri aproape de cineva). Spre deosebire de orga-
nizaţiile funcţionale, grupurile Nimby apar şi dispar
ca reacţie la anumite ameninţări.
Grupurile protectoare nu sunt singurul tip
de interese organizate. Multe asociaţii fondate
începând din anii ‘60 au o componentă mai degrabă
de promovare decât de protejare. Grupurile de
promovare susţin idei, identităţi, politici şi valori.
Denumite şi grupuri de susţinere, de atitudine, de
campanie sau de susţinere a unei cauze, organizaţiile
de promovare se concentrează pe probleme precum
avortul, pornografia şi mediul. Membrii lor sunt
interesaţi de o anumită problemă, în majoritatea
cazurilor fără o miză materială.
În democraţiile liberale, grupurile de promo-
vare s-au dezvoltat atât ca număr, cât şi ca impor-
tanţă şi au beneficiat de o recunoaştere tot mai
mare din partea guvernelor. Influenţa lor tot
mai mare constituie o tendinţă majoră a poli-
ticii intereselor. În SUA, de exemplu, Cauza
Comună (2006) se descrie ca fiind „o organizaţie
de lobby cetăţenească, non-profit, nepartizană,
care promovează guvernarea deschisă, onestă şi
responsabilă”. Cei 300.000 de membri ai săi, cele
35 de organizaţii statale şi bugetul anual de 10
milioane de dolari se datorează dorinţei popu-
laţiei de a se alătura unei organizaţii devotate,
ironic, interesului public.
Cu toate acestea, mai mult decât în cazul
membrilor partidelor politice, mulţi dintre cei
Grupurile de interese | 229
Grupurile de promovare
Un grup pentru: promovează o cauză
Deschise: oricine se poate alătura
Marginal: consultat mult mai rar de
guvern. Are în vizor opinia publică şi
media
Colective: beneficiile merg atât către
membri, cât şi către non-membri
Grupul încearcă şi să influenţeze struc-
turile naţionale şi globale cu privire la
probleme politice
care se alătură grupurilor de promovare sunt doar
afiliaţi plătitori. O contribuţie financiară exprimă
angajamentului donatorului, dar în acelaşi timp
delegă liderilor grupului sarcina de a urmări cauza.
Din acest motiv, eficienţa structurilor de promo-
vare ca şcoli ale democraţiei este de multe ori
supraestimată (Maloney, 2009).
Graniţa de separare între grupurile protec-
toare şi cele de promovare este slab conturată.
De exemplu, structuri precum mişcarea femi-
nistă sau grupurile de lobby pentru comuni-
tatea homosexuală încearcă să influenţeze opinia
publică şi sunt adesea clasificate drept grupuri
de promovare. Cu toate acestea, scopul lor prin-
cipal este de a promova interesele unor grupuri
specifice: ele sunt, poate, mai degrabă grupuri
de interese protectoare care utilizează mijloace
de promovare.
Grupurile de interese nu fac întotdeauna lobby
direct pe lângă guverne. Deseori, grupurile protec-
toare sunt o asociaţie de vârf. Asociaţiile indus-
triale şi firmele mari se alătură unei structuri mai
mari care reprezintă interesele capitalului în faţa
guvernului. Exemplele includ Asociaţia Naţională
a Manufacturierilor din SUA, Organizaţia
Federală a Patronatelor Germane şi Confederaţia
Industriaşilor din Marea Britanie. (Figura 12.1).
O asociaţie de vârf este o organizaţie-umbrelă ce
reprezintă interesele largi ale capitalului sau ale
muncitorilor pe lângă guvern. Membrii asociaţi-
ilor de vârf nu sunt indivizi, ci organizaţiile lor,
precum firme, asociaţii comerciale sau sindicate.
230 | Mobilizarea politică
Figura 12.1 O asociaţie de vârf: Confederaţia Atunci când asociaţiile de vârf ale oamenilor de
Industriaşilor din Marea Britanie afaceri sau sindicale au un rol central în negocierea
pachetelor de măsuri generale (inclusiv probleme
precum controlul preţurilor, creşterile salariale
Confederaţia Industriaşilor şi ajutoarele sociale), sistemul este cunoscut ca
din Marea Britanie şi corporatism (Berger şi Compston, 2002). În
corporatism, capitalul şi forţa de muncă devin
parteneri sociali, lucrând împreună cu guvernul
şi jucând un rol-cheie în implementarea acordu-
rilor. Aici avem cel mai clar exemplu de cum pot
  interesele funcţionale şi guvernul să marginalizeze
reprezentarea în parlament.
2.000 de 150 de asociaţii
Pentru ca organizaţiile de vârf să dobân-
companii comerciale
dească o poziţie fermă, ele trebuie să aibă o
membre membre
anumită autonomie faţă de membrii lor şi un
ex. Logica ex. Food and
anumit control asupra acestora. Aşa cum suge-
Drink Federation
rează frecvenţa cu care asociaţiile de vârf se
etichetează ca fiind „federaţii” sau „confede-
raţii”, lipseşte frecvent o centralizare, în special


Grupuri de Grupuri de în ţările anglofone.

companii industrii cu
membre cu câteva milioane
câteva milioane de angajaţi
de angajaţi
Sindicatele reacţionează în mod similar.
Confederaţia Sindicatelor Germane (DGB)
cuprindea opt sindicate, cu 6,6 milioane de
membri individuali în 2006. În 2008, 55 de
sindicate erau afiliate la Congresul Irlandez al
Sindicatelor (ICTU), cu un număr total de
833.486 de membri, de ambele părţi ale graniţei.
Organizaţiile de vârf încearcă şi adesea reuşesc
să influenţeze politicile publice. Ele sunt în
armonie cu guvernul naţional, posedă o capacitate
de cercetare foarte mare şi se exprimă în limbajul
politicilor. În unele state, organizaţiile de vârf joacă
un rol integral în conectarea guvernului cu propriii
membri şi, prin ei, cu societatea. DGB (2006) îşi
defineşte misiunea astfel:
DGB reuneşte sindicatele individuale, le uneşte
într-un tot unitar eficient şi le reprezintă intere-
sele. Este vocea sindicatelor în relaţia cu factorii
de decizie, partidele şi asociaţiile la nivel federal,
statal şi municipal. Coordonează activităţile sindi-
catelor, dar ca o organizaţie-umbrelă nu încheie
acorduri colective.
Odată cu scăderea numărului de membri
ai sindicatelor (vezi Tabelul 12.1, p. 241) şi cu
apariţia gândirii pro-piaţă, a pieţelor internaţio-
nale şi a companiilor de servicii mai mici, înţe-
legerile corporatiste tradiţionale s-au deteriorat
chiar şi în ţări europene precum Austria unde
erau adânc înrădăcinate (Talos şi Kittel, 2002).
Cu toate acestea, consultările ample – chiar dacă
nu mai este vorba de decizii comune – continuă
să aibă loc între organizaţiile de vârf şi guverne,
îndeosebi în Scandinavia. Unele ţări mai mici,
inclusiv Irlanda şi Olanda, chiar au dezvoltat sau
„resuscitat” parteneriatele sociale ca o cale spre
eficienţă economică sporită.
În mod cert, semnificaţia politică a asociaţiilor
de vârf continuă să varieze în democraţiile liberale,
chiar dacă tendinţa generală este să devină mai
degrabă structuri de influenţare a politicilor şi de
oferire a serviciilor decât organizaţii care negociază
colectiv cu guvernele în numele membrilor lor
(Silvia şi Schroeder, 2007).
În context democratic, corporatismul (adesea
denumit parteneriatul social în Europa) este
relaţia dintre stat şi grupurile de interese
în care deciziile majore asupra problemelor
domestice rezultă în urma discuţiilor dintre
guvern şi asociaţiile de vârf care reprezintă
principalii parteneri sociali: capitalul şi
forţa de muncă.

Grupurile de interese în
democraţiile liberale
În această secţiune vom studia rolul grupurilor de
interese în democraţiile liberale. Aici, dezbaterea
se concentrează pe conceptul de pluralism şi vom
începe prin a sublinia această idee importantă. Apoi
vom studia interpretări mai recente şi mai detaliate,
discutând triunghiurile de fier şi rețele tematice.
Pluralismul
Pluralismul ne oferă o perspectivă importantă
asupra rolului grupurilor de interese în democraţiile
liberale. Această viziune inspirată din realitatea SUA
se referă la competiţia dintre grupurile de interese
organizate liber ca o formă, şi nu ca o negare, a
democraţiei. Astfel, pluralismul nu oferă doar o
afirmaţie despre cum funcţionează grupurile de
interese, ci şi o interpretare a democraţiilor liberale.
Ce este, deci, pluralismul? Este o formă de
guvernare în care statul devine scena competiţiei
dintre grupurile de interese. Grupurile concurează
pentru influenţă asupra unui guvern care este
dispus să asculte toate vocile din dezbaterea politică.
Guvernul nu are o mare influenţă: este un arbitru,
nu un iniţiator. Pentru Arthur Bentley (1908), un
pionier american al acestei abordări, „atunci când
grupurile se exprimă adecvat, toate problemele sunt
exprimate. Când spun totul, mă refer la tot”.
Pluralismul (în sens literal, „guvernarea de
către toţi”) se referă la un sistem politic în care
mai multe grupuri de interese care concurează
exercită o influenţă puternică asupra unui guvern
sensibil. Statul este mai mult un arbitru decât un
jucător. Fiecare grup de interese se concentrează
pe propriul domeniu (de exemplu, educaţia sau
sănătatea), astfel că nu există o elită unică care
domină toate sectoarele.
Multe tipuri de interese au un cuvânt de spus
in faţa „tribunalului” guvernului. Grupurile concu-
rează pe un teren egal, iar statul manifestă doar o
înclinare slabă spre interesele de un anumit tip sau
spre grupurile specifice din cadrul acelui tip. Pe
măsură ce apar noi interese şi identităţi, se formează
grupuri care să le reprezinte, găsindu-şi repede un loc
în casa puterii. Într-un sistem pluralist, politica este
o piaţă deschisă, competitivă. Politica pluralistă este
tranzacţională, dar nu coruptă, cel puţin în teorie.
Pluralismul oferă o fragmentare sănătoasă a acti-
vităţilor de guvernare din moment ce majoritatea
Grupurile de interese | 231
intereselor sunt restricţionate la un singur sector de
politici; cu alte cuvinte, puterea nu este cumulativă.
Influenţa medicilor este limitată la sănătate; cea a
profesorilor, la educaţie. Într-adevăr, ideea centrală
a pluralismului este că nicio elită nu domină
întreaga sferă a guvernării. Mai degrabă, diferitele
grupuri de interese au întâietate în fiecare domeniu
al politicilor. Per total, pluralismul descrie un
proces întreg de luare a deciziilor în mod dispersat
în care deschiderea guvernului permite politicilor să
reflecte nu doar interesele economice, ci şi expertiza
profesională. Importanţa pluralismului rezultă din
implicaţiile sale asupra modului în care înţelegem
democraţia contemporană. Pluraliştii acceptă că o
conducere majoritară este o apreciere insuficientă
a modului în care funcţionează democraţiile în
practică. Mai degrabă, pluraliştii susţin că demo-
craţia trebuie, în realitate, să includă un element
puternic de conducere de către minorităţi, fiecare
operând într-un anumit domeniu al politicilor, dar
supus controlului altor grupuri care operează în
acelaşi sector, cu guvernul jucând rolul unui broker.
Pluraliştii ne îndeamnă să recunoaştem că,
în pofida tuturor vorbelor goale ale competiţiei
dintre partide, majoritatea deciziilor provin din
discuţii dintre departamentele guvernamentale şi
grupurile de interese.
La nivelul detaliilor practicii din departa-
mentele executive, partidele care guvernează au o
incertitudine a mandatului; manifestele şi ideolo-
giile lor oferă prea puţine direcţii. Grupurile de
interese umplu acest gol.
Pluralismul cântăreşte interesele, nu voturile,
luând în considerare intensitatea preferinţelor presu-
punând, probabil satisfăcute, că opiniile organizate
vor fi cele mai puternice. În acest fel, grupurile de
interese devin un instrument-cheie al democraţiei
ca guvernare de către minorități, fiind complemen-
tare rolului jucat de partide într-o interpretare tradi-
ţională a democraţiei ca guvernare a majorității.
Punctele forte ale guvernării pluraliste sunt
fără îndoială importante. De exemplu, Dahl
notează că:
Grupurile au avut rolul de a educa cetăţenii din
viaţa politică, le-au sporit forţa în relaţia cu statul,
au asigurat faptul că niciun interes particular nu
va domina întotdeauna toate deciziile impor-
tante şi, oferind informaţii, discuţii, negocieri şi
compromisuri, au contribuit chiar la luarea unor
decizii publice mai raţionale şi mai acceptabile
(1993, p. 706).
232 | Mobilizarea politică
Mai mult, grupurile de interese ajută la supra-
vegherea activităţii guvernamentale, urmărind, de
exemplu, dacă guvernele fac ceea ce spun. Gordon
(2005, p. 5) notează că „din cauză că interesele lor
se concentrează pe efectele legislației asupra poli-
ticilor şi nu doar pe beneficiile politice ale legisla-
ţiei, grupurile au suficiente stimulente pentru a se
asigura că politicile pe care le susţin sunt instituite
aşa cum trebuie de către ramura executivă”. Mass-
media este şi ea un „câine de pază”, dar atenţia sa
este intermitentă şi selectivă. Un grup de interese
specializat va supraveghea îndeaproape chiar şi cele
mai puţin interesante politici din zona sa de interes.
Atât ca ideal, cât şi ca descriere a modului în
care funcţionează politica, pluralismul se bazează
pe experienţa americană. În SUA, tiparele grupu-
rilor de interese se apropie de modelul pluralist
mai mult decât oriunde. Aşa cum scria Tocqueville
(1856), „în nicio ţară din lume nu a fost principiul
asocierii mai bine utilizat sau aplicat unei multitu-
dini de obiecte decât în America”. Petracca (1992,
p. 3) demonstrează succint: „Politica americană
este politica intereselor”.
Nicăieri altundeva nu există grupuri de interese
mai numeroase, mai vizibile, mai organizate, mai
competitive sau mai de succes. Zeci de mii de
grupuri, de la Happiness of the Motherhood Eternal la
United Autoworkers of America, încearcă să influen-
ţeze politicile la nivel federal, statal sau local. Aceste
grupuri nici nu se limitează la interese economice
protectoare. Grupurile de promovare sunt proe-
minente în SUA, peste 500 de astfel de grupuri
concentrându-se doar pe protecţia mediului.
Politica Washington-ului reflectă spiritul
competitiv care caracterizează pluralismul. În
majoritatea cazurilor, guvernarea americană este
prea fragmentată pentru a fi mai mult decât un
mediator al pretenţiilor grupurilor. Separarea
puterilor le oferă grupurilor de interese multe
pârghii: comitete congresionale, agenţii executive
şi tribunale. Membrii Congresului realizează că se
află sub supravegherea constantă a publicului. În
Camera Reprezentanţilor, ciclul de alegeri de doi
ani înseamnă că politicienii trebuie să fie tot timpul
conştienţi de cum sunt evaluaţi de grupurile de
interese. Reprezentanţii ascultă cererile grupurilor
deoarece acest lucru le creşte şansele de realegere.
Desigur, toate sistemele politice generează
mituri, iar cel al Americii este pluralismul. În reali-
tate, „competiţia” pluralistă operează în cadrul
unei acceptări necondiţionate a valorilor ameri-
cane generale, favorizând piaţa liberă şi urmărirea
intereselor individuale. Dezbaterea politicilor
funcţionează într-un câmp ideologic îngust, influ-
enţând şi limitând pretenţiile exprimate. Şi cu toate
că politica Washington-ului este competitivă, rezul-
tatul este adesea – probabil prea des – o decizie de
a nu decide. Constituţia fragmentează voit autori-
tatea guvernului, consolidând astfel interesele celor
bogaţi şi puternici. Aşa cum au descoperit preşe-
dinţii Clinton şi Obama când au încercat să refor-
meze sistemul de sănătate, vocea status-quo-ului se
poate face auzită la fel de tare ca cea a reformei.
Dar am greşi să calificăm interpretarea plura-
listă a grupurilor de interese din SUA ca pe un
basm. Observatorii străini pot interpreta politicile
americane drept mult zgomot pentru nimic, dar
acest punct de vedere este respins chiar de către
actori. Pentru a înţelege ce se întâmplă în politica
americană, trebuie să apreciem competiţia vigu-
roasă dintre grupurile de interese, indiferent de cât
de îngust este terenul pentru care se duce bătălia.
În general, pluralismul rămâne o perspec-
tivă importantă, dar mulţi specialişti în ştiinţele
politice acceptă acum că descrierea relaţiei dintre
grupuri şi guverne este unilaterală; unii susţin și că
portretul pluralist este superficial (Smith, 1995).
Criticile se axează pe patru aspecte:
 Grupurile de interese nu concurează pe un
teren egal. Unele interese, precum cele de
afaceri, sunt inerent mai puternice. Altele,
precum grupurile profesionale, sunt puncte
centrale ale implementării politicilor. În reali-
tate, grupurile formează o ierarhie stabilă de
influenţă, poziţionarea lor reflectând utilitatea
lor pentru guvernare.
 Pluralismul neglijează înclinarea culturii
politice şi a sistemului politic în favoarea unor
interese sau împotriva altora. Grupurile care
susţin reformele modeste în ordinea stabi-
lită sunt mult mai simpatizate decât cele care
susţin schimbări radicale (Walker, 1991).
Reglementarea este posibilă, redistribuirea mai
puţin. Unor grupuri, precum imigranţii, paci-
enţii, bătrânii şi cei cu salarii mici, le este greu
chiar să se organizeze.
 Statul este mai mult decât un arbitru neutru.
Pe lângă faptul că decide de ce grupuri să ţină
cont, el poate reglementa funcţionarea lor sau
chiar încuraja formarea lor în arii favorizate,
influenţând astfel harta grupurilor de interese.
În unele democraţii, în special în Franţa, se
aşteaptă ca statul să înglobeze şi să definească
interesul public, plasându-se deasupra preocu-
părilor mai subiective.

 Conflictul pluralist maschează interesele comune
ale liderilor tuturor grupurilor principale (main-
stream), precum cele ale membrilor aceleiaşi clase
sau aceluiaşi grup etnic. Astfel, Wright Mills a
afirmat în The Power Elite (1956) că liderii indus-
triei americane, armata şi guvernul au format o
elită sincronizată a puterii, şi nu centre separate
de putere. Această elită împărtăşea un anga-
jament în faţa sistemului pe care îl conducea;
disputele erau limitate la detalii.
De la triunghiuri de fier la grupurile
tematice
În timp ce dezbaterea despre pluralism ne oferă o
perspectivă generală asupra poziţionării grupu-
rilor de interese în democraţiile liberale, trebuie să
studiem şi cum a evoluat rolul lor în timp. Cu sigu-
ranţă, în SUA tiparul poate fi caracterizat ca o tran-
ziţie de la triunghiuri de fier la grupuri tematice.
În mod semnificativ, elementele acestei tendinţe se
regăsesc şi în alte democraţii liberale.
Cercetătorii americani de ştiinţe politice au
folosit termenul de „triunghi de fier” pentru
a descrie relaţia tradiţională dintre grupuri şi
guverne în multe (dar nu toate) sectoarele politice
din SUA. Cele trei puncte ale triunghiului erau
departamentele guvernamentale (sau agenţiile
din cadrul lor), grupurile de interese şi comitetele
congresionale (Figura 12.2). Astfel de triunghiuri
au devenit un exerciţiu în schimburile şi susţi-
nerea reciprocă: comitetul aloca fonduri care erau
cheltuite de departament în beneficiul membrilor
grupului de interese. Astfel, Departamentul de
Agricultură, comitetele relevante din Congres şi
grupurile fermierilor complotau pentru a mări
subvenţiile alimentare. Fiecare punct al triun-
ghiului trăgea beneficii considerabile, chiar dacă
„robinetul” fondurilor publice era mic. Acesta era
un joc fără pierzători – exceptând contribuabilii,
care ştiau rareori ce se întâmplă.
Triunghiurile de fier, subguvernele şi comunită-
țile de politici sunt termeni folosiţi cu referire la
coaliții de interese îndreptate spre interior, bazate
pe birocrați experimentați, lideri ai grupurilor de
interese şi uneori legiuitori relevanţi care domină
procesul de stabilire a politicilor în anumite
sectoare (de exemplu, agricultură). În multe
democraţii liberale, aceste carteluri secrete şi
non-pluraliste au permis dezvoltarea grupurilor
tematice, mai largi şi mai pluraliste, care sunt
mai deschise organizaţiilor din afară şi dezbaterii.
Grupurile de interese | 233
Triunghiurile de fier erau denumite subgu-
verne, sugerând că fiecare triunghi forma un
mini-guvern al său, independent de politicile
din alte sectoare. Fiecare din aceste „insule” era
condusă de un cartel al politicilor. Efectul a fost
sporirea fragmentării executivului care făcea
posibilă existenţa acestor triunghiuri în primă fază.
Acest sistem ar putea devia scopurile politice
ale partidului care deţine majoritatea în Congres
sau chiar pe preşedinte, dând încă un exemplu al
tensiunii dintre grupurile de interese şi democraţie.
Spre deosebire de dezbaterile deschise şi competitive
presupuse de pluralism, ideea triunghiurilor de fier
sugerează că un sistem politic fragmentat poate duce
uneori la o stabilire secretă, închisă, a politicilor.
În afara SUA, termenul „comunitate de
politici” a fost folosit uneori pentru a descrie un
tipar asemănător de realizare a politicilor dinspre
exterior înspre interior (Marsh şi Rhodes, 1992).
Într-un anumit sector, se spunea, liderii grupurilor
de interese şi funcţionarii de stat importanţi şi-au
format propriile mici comunităţi. Toţi membrii
lor se cunoşteau bine şi încercau să nu se supere
unul pe altul. Participanţii au dezvoltat aceleaşi
obiceiuri de lucru şi așteptări referitoare la ce se
putea face. Au învăţat să aibă încredere unii în alţii
şi să-şi respecte reciproc scopurile şi încrederea.
Interesele comune predominau. De exemplu,
constructorii de drumuri şi birocraţii din
Ministerul Transporturilor urmăreau creșterea
bugetelor pentru autostrăzi, conştienţi că alte
coaliţii similare, din alte sectoare – apărare sau
educaţie – încercau şi ele să-şi maximizeze finan-
ţarea şi autonomia. Afacerile din comunitate se
desfăşurau în spatele uşilor închise pentru a împie-
dica atitudinea politică şi pentru a permite ca toţi
să ducă o viaţă liniştită. Membrii erau deosebiți
categoric de cei din exterior. Regula de aur era ca
nimeni să nu facă vreo mișcare greșită.
Din fericire, aceste triunghiuri de fier confor-
tabile şi aceste comunităţi s-au deteriorat în multe
democraţii liberale. Astăzi, politicile sunt urmărite
îndeaproape de mass-media; noi grupuri de interese
publice protestează atunci când observă că publicul
este înşelat; şi unii legiuitori sunt mai puţin dispuşi
să păstreze tăcerea atunci când văd că banii publici
sunt risipiţi. Pe măsură ce problemele devin mai
complexe, tot mai multe grupuri sunt atrase de
procesul de stabilire a politicilor, fiindu-le mai greu
să elaboreze înțelegeri ilicite. În SUA, ţara unde
această tendinţă a mers cel mai departe, baronii
comitetelor care dominau Congresul şi-au pierdut o
234 | Mobilizarea politică
Figura 12.2 Triunghiurile de fier: cum operau
subguvernele în SUA
Departament al cabinetului
De exemplu, Departamentul
de Agricultură




Grup de interese Comitet congresional
De exemplu, De exemplu, House
American Farm   Agriculture Committee,
Bureau, Dairy Senate Agriculture,
Farmers of America Nutrition and Forestry
Committee
mare parte din putere. Triunghiul a rămas fără fier;
influenţa asupra deciziilor depinde acum atât de ce
ştii, cât şi de cei pe care îi ştii.
Reflectând aceste tendinţe, acum se vorbeşte
de grupuri tematice Acestea se referă la organiza-
ţiile cunoscute implicate în stabilirea politicilor:
departamente ale guvernului, grupuri de interese şi
comitete legislative şi experţi din exterior. Cu toate
acestea, structura unui grup tematic este mult mai
largă decât cea a unui triunghi de fier; impactul
unui anumit grup de interese variază de la o temă
la alta, în funcție de expertiză. Aşa cum Helco
(1978, p. 102) afirma cu ceva vreme în urmă:
Noţiunile de triunghiuri de fier şi subguverne
presupun cercuri de participanţi care au reuşit să
obţină grad mare de autonomie. Pe de altă parte,
grupurile tematice cuprind un număr mare de
participanţi cu grade variabile de angajament
reciproc (...) este aproape imposibil de spus unde
se termină o reţea şi unde începe mediul ei.
Ideea de grupuri tematice ne permite să
descriem într-o lumină mai pozitivă stabilirea poli-
ticilor în democraţiile liberale. O gamă mai largă
de interese participă la luarea deciziilor, înclinarea
spre grupuri protectoare este redusă, noi grupuri
intră în dezbatere, iar un argument pertinent are
mai multă greutate. Datorită faptului că reţelele
operează după un model non-ierarhic, putem să-i
descriem pe participanţi ca fiind angajaţi într-un
schimb constructiv de resurse precum cunoaştere
(de exemplu, specialiştii din mediul academic), legi-
timitate (de exemplu, politicienii aleşi), angajament
în implementare (grupurile de interese) şi capaci-
tatea de a realiza legi şi regulamente (birocraţii).
Un grup tematic este mai structurat decât implică
modelul pluralist al competiţiei deschise, dar este cu
siguranţă mai pluralist decât triunghiul de fier.
Canale de influenţă
Vom trece acum la canalele de comunicare dintre
grupurile de interese şi guvern. Cum comunică
grupurile de interese cu factorii decizionali? Care
sunt canalele prin care are loc acest proces? Figura
12.3 stabileşte trei mecanisme caracteristice demo-
craţiilor liberale: interacţiunea directă cu oamenii
în instituţiile care stabilesc politicile; influenţa indi-
rectă prin partidele politice; influenţa indirectă prin
opinia publică. Vom studia și companiile speciali-
zate în lobby care îşi ghidează clientela alcătuită din
grupuri de interese prin aceste canale.
Figura 12.3 Canale ale influenţei grupurilor de
interese
Opinia
publică


Instituţii politice
(executivul, Politicile care
Grup de
birocrația,  afectează
interese 
parlamentul, grupul de
instanțele de interese
judecată)

Partide

politice
Discuţia directă cu factorii decizionali
O activitate de bază a grupurilor de interese, în
special a celor protectoare, este influenţarea poli-
ticilor publice. Cei care stabilesc şi aplică politi-
cile sunt ţinta finală. Astfel, conversaţiile directe
cu miniştrii care formează executivul politic sunt
ideale dacă există o cale de acces. Discuţiile cu
miniştrii înainte de cristalizarea unor anumite

politici sunt extrem de valoroase deoarece permit
unui grup să se implice în procesul de stabilire a
politicilor într-un stadiu incipient. Însă în multe
sisteme politice mari astfel de privilegii sunt
limitate la câţiva indivizi foarte bine conectaţi:
posibil şefii marilor asociaţii de vârf sau directorii
celor mai mari corporaţii din acea ţară.
În practică, cea mai mare parte a activităţii
grupurilor de interese se concentrează pe birocraţie,
legislativ şi justiţie. Din acestea, birocraţia este cu
siguranţă principalul punct de presiune. Grupurile
de interese urmăresc puterea, iar deciziile detaliate
se iau în birourile funcționarilor publici. Aşa cum
comentează Matthews (1989, p. 217):
Importanţa birocraţiei este întărită de rolul ei
de stabilire şi implementare a politicilor. Multă
rutină, decizii tehnice şi „mai puţin importante”,
care sunt totuşi de interes vital pentru grupurile
de interese, sunt realizate de funcţionarii publici.
Grupurile protectoare agile se axează pe detalii;
aceste detalii sunt mai uşor de modificat. Accesul
la miniştri poate fi dificil, dar majoritatea demo-
craţiilor urmează o convenție a dezbaterii detali-
ilor în care exprimarea opiniei are loc în consilii
și comitete consultative. Legislația cere adesea o
astfel de deliberare. În orice caz, adevărata exper-
tiză se găsește frecvent în cadrul grupurilor de
interese mai degrabă decât în birocrație și, din
punctul de vedere al guvernului, politicile publice
acceptabile pentru toți sunt sigure din punct de
vedere politic.
În timp ce birocraţia este invariabil o arenă
crucială pentru grupurile de interese, importanţa
corpului legislativ depinde de greutatea sa politică.
O comparaţie între SUA şi Canada demonstrează
acest lucru. Congresul american (şi în special comi-
tetele acestuia) formează o parte vitală a procesului
politic. O varietate de factori din SUA se combină
pentru a crea un habitat ideal pentru operaţiu-
nile grupurilor de interese: separarea puterilor,
dreptul constituţional de petiţionare a guvernului
în vederea soluționării cererilor care diminuează
disciplina de partid şi comitetele independente
din cadrul legislativului. Multe grupuri de interese
au acces la membrii Congresului şi pot aranja să
contribuie la deliberările comitetelor. Abilitatea
grupurilor de interese de a susţine anumiţi candi-
daţi şi de a susţine indirect campaniile lor de reale-
gere îi face pe legiuitori sensibili la cererile grupu-
rilor (Cigler şi Loomis, 2006).
Grupurile de interese | 235
Dar SUA sunt un caz unic. În majoritatea
democraţiilor, parlamentele sunt mai mult
reactive decât proactive; ca rezultat, grupurile
de interese tratează membrii parlamentului mai
degrabă ca pe lideri de opinie decât ca pe actori
în procesul de stabilire a politicilor. Acolo unde
votul pentru partide este adânc înrădăcinat,
lobby-iştii se concentrează mai mult pe biro-
craţie. Aşa cum Landers (2002, p. 488) comen-
tează despre Canada:
Grupurile de interese au un simţ acut atunci când
simt mirosul puterii. Interacţiunea cu birocraţia
şi nu cu membrii parlamentului este scopul majo-
rităţii grupurilor de interese şi unul din motivele
pentru care activitatea grupurilor nu este vizibilă
unui ochi neformat.
Dacă grupurile de interese se simt neglijate
în procesul de stabilire a politicilor, ele mai pot
totuşi să ceară reparaţii în instanţe. În Uniunea
Europeană, un grup de interese care nu a reuşit
în propria ţară poate să-şi prezinte cazul la Curtea
Europeană de Justiţie. În SUA, corporaţiile obiş-
nuiesc să conteste pe cale legală ordonanţele de
guvern şi actele normative. Procesele colective
sunt obişnuite în SUA.
Un proces colectiv este o acţiune legală iniţiată
de petenţi nu doar în numele lor, ci pentru
toate celelalte persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Mecanismul permite ca toate costurile şi
câştigurile legale să fie împărţite de un grup
mare şi astfel le permite grupurilor de
interese să-şi urmeze scopurile prin
intermediul instanţelor.
Dar la fel cum SUA sunt excepționale în ceea
ce privește puterile legislativului, ele se bazează
masiv pe instanţe pentru a rezolva disputele.
Oriunde altundeva, instanţele capătă cu sigu-
ranţă o importanţă tot mai mare, dar rămân
ultima soluţie. De exemplu, în Australia necesi-
tatea ca părţile în litigiu să-şi demonstreze inte-
resul personal în caz îngreunează procesele colec-
tive. Atunci când rezultatul unui proces afectează
doar persoana care îl iniţiază, implicaţiile asupra
politicii sau cele financiare sunt mai limitate
decât cele ale unui proces colectiv. Inevitabil,
aceste cazuri particulare sunt mai puţin impor-
tante pentru grupurile de interese.
236 | Mobilizarea politică

Profil 1
Uniunea Europeană
Forma de guvernare: o structură hibridă unică în care
Populaţia statelor membre: 492 de milioane
politicile sunt stabilite parţial de instituţiile Uniunii
Europene şi parţial prin negocieri între cele 27 de Produsul intern brut pe cap de locuitor: 33.700 euro (+0.8%)
state membre.
Executivul:
Puternica Comisie Europeană, formată din directorate, departamente generale şi unităţi de servicii specializate, iniţiază
multe propuneri şi supraveghează implementarea lor; este o combinaţie între un executiv şi o birocraţie, reprezen-
tând interesul european comun.
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) este locul în care se întâlnesc miniştrii din guvernele naţionale;
trebuie să aprobe toate propunerile Comisiei înainte de a deveni legi.
Consiliul European este forumul UE de întâlnire a şefilor de guverne din statele membre (Consiliul Europei este o struc-
tură separată, care nu are legătură cu UE)
Corpul legislativ: membrii Parlamentului European sunt aleşi direct din fiecare ţară pentru un mandat de cinci ani.
Numărul de parlamentari europeni din fiecare stat reflectă populaţia acelui stat, dar cu suprareprezentare pentru
statele mici. Deşi încă nu are autoritate legislativă deplină, parlamentul a obţinut mai multe drepturi de consultare şi
aprobare începând cu anii ’70.
Puterea judecătorească: influenta Curte Europeană de Justiţie, compusă dintr-un judecător din fiecare stat
membru, a dezvoltat puternica bază legală a UE, susţinând acţiunile de integrare europeană în ultimele decenii ale
secolului al XX-lea.

Apariţia Uniunii Europene se
datorează în mare parte istoriei
conflictuale de pe continent. După
1939–1945, mai mulţi lideri
europeni au iniţiat crearea unui
continent unificat în care războiul
să nu mai fie fezabil: Statele Unite
ale Europei. Cu toate acestea, şi
factorii economici erau fundamen-
tali. Economiile europene trebuiau
reconstruite după 1945 şi, pentru
a obţine beneficii de proporții, s-au
integrat într-o piaţă unică.
Membrii ulteriori, în special
Marea Britanie, au subliniat baza
economică a Uniunii, respingând
totodată viziunea ei federală.
Margaret Thatcher spunea în 1988
că „cea mai bună modalitate de
a crea o Comunitate Europeană
de succes este cooperarea voită şi
activă între state independente
şi suverane”. Dezvoltând această
idee, Marea Britanie a exploatat
noţiunea continentală de subsidia-
ritate pentru a demonstra că deci-
ziile trebuie luate la nivel naţional
oricând acest lucru este posibil.
Rămânând sceptică referitor la
eforturile ulterioare de întărire a
integrării, Marea Britanie a susţinut
aderarea unor noi membri.
Chiar şi pe continent, unele părţi
ale publicului au devenit sceptice
cu privire la extindere. Propunerile
pentru un tratat constituţional
european, care să exprime un anga-
jament „de construire a unui destin
comun” au fost respinse prin refe-
rendum în Franţa (2005), Olanda
(2005) şi Irlanda (2008). Această
reacţie a atras atenţia asupra
nesiguranţei publicului cu privire la
proiectele mari şi la sporirea inte-
grării într-o perioadă caracterizată
de o creştere lentă şi de o rată mare
a şomajului. După o „perioadă de
reflecţie”, a fost semnat în 2007
mai modestul Tratat de la Lisabona
pentru „a spori eficienţa şi legiti-
mitatea democratică a Uniunii”.
Tratatul a intrat în vigoare în 2008.
Astfel, noţiunea unei constituţii
explicite a fost abandonată, iar baza
UE este formată în continuare de
tratate. Mai mult, moneda euro
Lecturi suplimentare: Hix (2005), Nugent (2006)
este limitată în momentul de faţă
la 16 ţări, reflectând o geometrie
variabilă în care integrarea începe
într-un ritm diferit în cadrul
grupurilor de membri.
Dezvoltarea în viitor a Uniunii
Europene rămâne nesigură. Pe de
o parte, presiunile de a realiza piaţa
unică pentru a răspunde eficient
ameninţărilor teroriste şi ecologice şi
pentru a contracara influenţa Asiei
şi Americii în lume, vor continua cu
siguranţă, oferind „muniţie” celor
care doresc o mai mare integrare.
Pe de altă parte, liderii şi membrii
mai sceptici (care se gândesc la
electoratele lor de multe ori cinice)
vor continua să afirme că astfel
de chestiuni pot fi tratate adecvat
prin mijloace guvernamentale.
Într-adevăr, guvernele naţionale, şi
mai puţin Uniunea Europeană, au
răspuns crizei financiare globale din
2008/2009. Cel mai probabil ritmul
expansiunii va încetini, iar cele trei
ţări candidate (Croaţia, Macedonia
şi Turcia) vor mai avea de aşteptat.

SUB REFLECTOR
Grupurile de interese şi
Uniunea Europeană
Un oficial al Comisiei Europene a
spus: „Divizia mea este responsabilă de
44 de directive şi 89 de ordonanţe. Şi
am un staff format din nouă oameni
care să rezolve toate acestea. O admi-
nistraţie similară din SUA are 600
de oameni” (Greenwood, 2007, p. 6).
Nu ne surprinde, deci, că Comisia
a încurajat grupurile de interese
relevante să se dezvolte şi că le-a rămas
accesibilă. Atunci cum operează
grupurile de interese în hibridul unic
care este Uniunea Europeană?
Reflectând tradiţia europeană a
parteneriatului social, UE a încurajat
grupurile de interese. Aproximativ
20.000 de lobby-işti lucrează la
Bruxelles, făcând din oraş echiva-
lentul european al Washington-ului.
Principalele asociaţii de vârf sunt
Uniunea Confederației Europene
a Industriașilor și Angajatorilor
(UNICE – Union of Industrial
and Employers’ Confederation of
Europe) și Federația Asociațiilor
Comerciale Europene (ETUC – The
European Trade Union Federation).
Masa Rotundă Europeană a
Industriașilor (European Round
Table of Industrialists) – un for de
aproximativ 50 de lideri industriali
europeni – realizează rapoarte
utile în afaceri, în timp ce grupu-
rile sectoriale influente cuprind
Consiliul Industriei Chimice
Europene (European Chemical
Industry Council) și Comitetul
Organizațiilor din Agricultură al
Uniunii Europene.
Deşi poziţia întărită a Parlamentului
European a extins sfera de influență
a lobby-iştilor, majoritatea activităţii Europeană diferă din trei puncte
este încă axată pe Comisie, care a
înfiinţat un sistem amplu de comitete
consultative ai căror membri provin
din grupurile de interese relevante.
Chiar mai mult decât guvernele
Grupurile de interese | 237
naţionale, Comisia depinde de Uniunii. Din acest motiv, orice
grupurile de interese nu doar pentru acord iniţial stabilit împreună cu
informaţii şi sfaturi, ci şi pentru a-i Comisia are o calitate condiţională.
susţine propunerile. Ca şi corp de
reglementare, este dificil de imaginat • Bruxelles-ul rămâne departe de
cum ar putea Comisia să funcţioneze politicile naționale. Accentul se
fără contribuţia acestor grupuri. pune pe grupuri de interese – nu
pe mișcări sociale – și pe argu-
Iniţial, Comisia a preferat să mente raționale mai mult decât pe
trateze cu grupuri organizate în spectacolul politic. Chiar mai mult
toată Europa. Cu toate acestea, decât la nivel naţional, lobby-ul
multe din aceste federaţii au puţine eficient depinde de dezvoltarea
resurse şi au dificultăţi în luarea unor relaţii de încredere pe termen
unor decizii prompte acceptabile lung, combinate cu o sensibilitate
pentru membrii din mai multe acută faţă de agenda Comisiei.
țări. Astfel, Comisia a apelat tot Stilul de lobby este mai puţin
mai mult nu doar la asociaţii de agresiv decât în SUA.
vârf naţionale, ci şi la companii
individuale capabile să ofere o • Datorită faptului că Uniunea
pătrundere mai mare în dezvoltă- Europeană este o uniune de state,
rile actuale ale pieţelor. La rândul grupurile au opţiunea de a căuta
lor, multe companii individuale, influenţă prin intermediul guver-
inclusiv corporaţiile multinaţionale nelor naţionale. În mod similar,
cu sediul în afara UE au devenit tot Comisia trebuie să depindă
mai doritoare să facă lobby direct de guvernele naţionale pentru
pe lângă Comisia Europeană. implementare – şi pe grupurile de
interes partenere pentru a moni-
Comparativ cu activitatea de lobby toriza dacă statele membre se
pe lângă guvernele membre, repre- conformează, de fapt, politicilor
zentarea intereselor în Uniunea şi reglementărilor UE.
Cum vede ETUC modelul social european:
„Din punctul de vedere al ETUC, dialogul social, înţelegerile colective
şi protecţia muncitorilor sunt factori cruciali în promovarea inovării, a
productivităţii şi a competitivităţii. Prin asta se distinge Europa, unde
progresul social de după război a egalat creşterea economică, de modelul
american unde grupuri mici de indivizi au tras foloasele pe cheltuiala
majorităţii. Europa trebuie să continue să susţină acest model social ca
exemplu pentru alte ţări din lume”
Sursa: ETUC (2006)
Astfel, aici putem vedea realitatea
de vedere: complexă a guvernării pe mai multe
nivele, care le permite grupurilor de
• Politicile sunt revizuite sau aban- interese abile să influenţeze dezvol-
donate mai frecvent pe măsură tarea politicilor UE.
ce trec prin filtrele instituţiilor
Lecturi suplimentare: Beyers et al. (2009), Greenwood (2007).
238 | Mobilizarea politică
Influenţa indirectă prin partidele politice
În trecut, multe grupuri de influenţă încercau să
folosească un partid politic favorizat ca şi canal de
influenţă, grupul şi partidul fiind adesea uniţi ca
membri ai aceleiaşi familii. De exemplu, mişcarea
laburistă britanică îşi considera istoric aripa indus-
trială (sindicatele) şi aripa politică (Partidul Laburist)
ca parte a unei singure mişcări care promova intere-
sele generale ale clasei muncitoare. În mod asemă-
nător, mişcarea ecologistă a creat atât grupuri de
interes de promovare, cât şi partide politice verzi.
Totuși, în zilele noastre astfel de relaţii strânse
între grupurile de interese şi partidele politice sunt
o excepţie. Am fost martorii unei specializări accen-
tuate a funcţiei, pe măsură ce grupurile de interese
se concentrează pe membrii lor, iar partidele, pe
alegători. În consecinţă, majoritatea grupurilor de
interese caută acum mai degrabă să-şi protejeze
pretenţiile decât să dezvolte legături strânse cu un
partid politic. Relaţiile libere, pragmatice între
grupurile de interes şi partide au devenit obișnuite.
În SUA, acest tipar este bine înrădăcinat. Oamenii
de afaceri şi organizaţiile muncitoreşti gravitează
spre partidele Republican sau Democrat, dar
acestea au fost întotdeauna parteneriate de conve-
nienţă, nu mariaje indisolubile.
Maxima tradiţională a mişcării sindicale
americane a fost să-şi recompenseze prietenii
şi să-şi pedepsească duşmanii, oriunde s-ar afla
aceştia. Oamenii de afaceri americani sunt la fel
de pragmatici. În pofida unei afinităţi ideologice
cu Partidul Republican, grupurile oamenilor de
afaceri contribuie încă financiar la campaniile
electorale ale multor democraţi din Congres.
Majoritatea grupurilor de interese le oferă mai
multe celor care deţin funcţii. Ele doresc să aibă
acces la legiuitori, oricare ar fi culoarea lor politică.
Nu-şi risipesc banii pe cei care nu au nicio şansă.
Tema legăturilor pragmatice cu orice partid
apropiat puterii este similară şi în alte ţări, chiar
dacă mai puţin explicit. De exemplu, în Germania
puternica Federaţie a Industriei Germane are
legături strânse cu Uniunea Creştin-Democrată,
dar rămâne, în mod inteligent, în relaţii bune
şi cu Social-Democraţii. Interesele protectoare
urmăresc puterea, nu partidele.
Şi partidele politice şi-au slăbit legăturile cu
grupurile de interese din care s-au desprins iniţial.
Partidele religioase şi de clasă din Europa occiden-
tală şi-au sporit atractivitatea după război, încer-
când să fie privite ca custozi ai naţiunii ca întreg.
Distincţia dintre partide orientate spre putere şi
grupurile de interese orientate spre influenţă s-a
adâncit pe măsură ce mariajele au lăsat locul alian-
ţelor sau intereselor.
Influenţa indirectă prin intermediul
opiniei publice
Presa, radioul şi televiziunea oferă grupurilor de
interese resurse adiţionale. Prin definiţie, mesajele
transmise prin mass-media se adresează mai degrabă
unei audienţe populare decât factorilor de decizie.
Datorită faptului că grupurile de promovare acţio-
nează în societate la fel de mult ca guvernele, media
este un punct central pentru astfel de grupuri, în
încercarea de a influenţa opinia publică şi de a
recruta masiv membri (Binderkrantz, 2005).
Multor grupuri de promovare le lipsesc atât
resursele substanţiale, cât şi accesul la factorii de
decizie, astfel că publicitatea gratuită devine capi-
talul lor de bază. De exemplu, grupurile ecologiste
desfăşoară activităţi importante pentru a genera
imagini care să fie difuzate la televiziunile din
întreaga lume. Spre deosebire de grupurile protec-
toare, multe grupuri de promovare privesc mass-
media mai degrabă ca pe un element care stârneşte
simpatie şi nu ca pe o ameninţare – şi presupu-
nerea lor ar putea fi justificată (Dalton, 1994).
În mod tradiţional, mass-media este mai puţin
importantă pentru grupurile protectoare care au
pretenţii mai specializate şi secrete. Ce producător
de alimente ar face publică o campanie de opoziţie
faţă de etichetele cu informaţii nutriţionale de
pe alimente? Confidenţialitatea întâlnirilor cu
membri ai guvernului este o scenă mult mai potri-
vită pentru acţiuni de acest gen; publicitatea este
ultima instanţă. Dorind să-şi protejeze reputaţia
în guvern, grupurile protectoare se feresc adesea
de tactici disruptive; ele vor să fie văzute ca parte-
neri de încredere de către funcţionarii publici de
cealaltă parte a mesei.
Dar chiar şi grupurile protectoare încearcă
astăzi să influenţeze climatul opiniei publice, în
special în sisteme politice în care legiuitorii sunt
actori politici importanţi. În SUA, majoritatea
grupurilor protectoare au învăţat că cea mai sigură
cale spre inima membrilor Congresului este prin
intermediul alegătorilor lor. Astfel, grupurile
urmează o strategie duală, ieşind în public, iar apoi
mergând la Washington. Şi în Danemarca „factorii
de decizie par să accepte că grupurile caută atenţie
din partea mass-media şi a publicului larg fără să le
împiedice accesul la a-şi spune părerea în procesul
de luare a deciziilor” (Binderkrantz, 2005, p. 703).

Încet şi nesigur, grupurile protectoare ies din lumea
birocratică în lumina publicităţii media, reducând
astfel gradul de separare a grupurilor de interese de
reprezentarea electorală.
Lobby-iştii
Deşi grupurile de interese sunt adesea proprii lor
lobby-işti, ne vom concentra în această secţiune pe
companiile specializate al căror ţel este să deschidă
uşile spre guvernare pentru grupurile de interese
care le sunt clienţi. Aceste firme de lobby, cunoscute
adesea ca lobby-işti contractaţi, sunt tehnicieni ai
influenţei: arme închiriate în activitatea de comuni-
care a grupurilor de interese. Aceste firme sunt tot
mai multe, deşi nu neapărat mai influente.
Un lobby-ist este definit de Actul de
Reorganizare Legislativă din SUA ca orice
persoană sau organizaţie care primeşte bani
pentru a fi folosită în principal pentru a influ-
enţa legislaţia înaintea Congresului. Termenul
este derivat de la holul (în limba engleză
“lobby”) Camerei Comunelor din Marea
Britanie, unde lobby-iștii pot să-i abordeze pe
membrii Parlamentului pentru a-şi pleda cauza.
Lobby-iştii contractaţi sunt percepuţi de
public ca operând la limita dezgustătoare a indus-
triei persuasiunii (aşa cum este valabil cu siguranţă
în cazul unora), dar pentru o apreciere mai echili-
brată trebuie să înţelegem natura rutinieră a majo-
rităţii muncii lor. În politică, la fel ca în afaceri,
intermediarii au utilitatea lor.
De ce este lobby-ul o profesie în expansiune?
Există trei motive:
 Reglementările guvernamentale sunt în
continuă creştere, având adesea efect direct
asupra companiilor, a grupurilor de interese
şi a sindicatelor. O firmă specializată în lobby
care lucrează pentru mai multe grupuri de
interese poate monitoriza mai eficient eveni-
mentele parlamentare decât ar putea să o facă
fiecare grup de interese în parte.
 Campaniile de relaţii publice devin tot mai
sofisticate, încercând adesea să influenţeze atât
publicul larg, cât şi guvernul într-un singur
proiect integrat. Consultanţii profesionali şi-au
ocupat locul în planificarea şi realizarea campa-
niilor pe mai multe dimensiuni care pot fi prea
complexe pentru a fi realizate de un grup de
interese.
Grupurile de interese | 239
 Multe firme nu abordează membrii guvernului
direct, ci lucrează prin asociația lor profesi-
onală. Companiile mari şi mici consideră că
utilizarea unei companii de lobby pentru a-i
ajuta să contacteze o agenţie guvernamentală
sau un legiuitor binevoitor poate da rezul-
tate mai rapide decât activitatea desfăşurată
printr-o structură a industriei.
Caracteristica principală a activităţii de lobby
este caracterul său foarte personal. Este mai
probabil ca un legiuitor să revină cu un telefon
către un lobby-ist dacă acesta îi este un fost coleg.
Din acest motiv, firmele de lobby sunt întotdeauna
în căutarea unor foşti legiuitori sau birocraţi bine
conectaţi. Mai mult, ca alte profesii, lobby-ul se
bazează mult pe contactele personale.
Care este atunci impactul politic al companiilor
de lobby? Este acum posibil ca grupurile de interese
bogate să plătească o taxă unei firme de lobby
pentru a se asigura că o lege nu va trece sau că o
ordonanţă va fi suspendată? În general, răspunsul
este nu. Lobby-iştii sunt înclinaţi să-şi exagereze
impactul din motive comerciale, dar în realitate
mulţi nu pot realiza mai mult decât accesul la poli-
ticienii relevanţi şi, poate, la birocraţi. Adesea rolul
lobby-iştilor este doar acela de a „ţine de mână”
clienţii, ajutând o companie neexperimentată să-şi
găsească drumul pe coridoarele puterii.
Influenţarea reacţiei factorilor de decizie în
stabilirea politicilor este o provocare mult mai mare.
Cu toate acestea, influenţa poate fi rareori obţinută
printr-un lobby-ist, ci ea trebuie să vină de la grupul
petiționar. Iar impactul depinde în primul rând de
forţa intrinsecă a cazului în sine. Pentru politicienii
experimentaţi, un caz convingător venit direct de la
petiționar este mai important decât o prezentare din
partea unei firme de lobby.
Decât să privim lobby-ul profesional dintr-o
perspectivă negativă, trebuie să recunoaştem
contribuţia lui la comunicarea politică eficientă.
Poate direcționa mesajul clientului către factorii
de decizie relevanţi, asigurându-se că vocea clien-
tului este auzită de cei care trebuie s-o audă. Astfel,
lobby-ul sporeşte eficienţa guvernării.
Desigur, nu toate aspectele lobby-ului sunt
pozitive. Chiar dacă o companie nu obţine în
schimbul taxei de lobby nimic altceva decât accesul
la un factor de decizie, poate că schimbul în sine
compromite principiul egalităţii care caracteri-
zează democraţia. Oricare ar fi realitatea de bază,
cumpărarea accesului şi cumpărarea influenţei sunt
240 | Mobilizarea politică
rareori diferențiate în mintea publicului, afectând
legitimitatea procesului politic şi generând nevoia,
încă neîndeplinită, de reglementare eficientă
(Caseta 12.3).
Condiţiile influenţei
Nu există îndoială că unele grupuri de interese
exercită mai multă influenţă asupra guvernării
decât altele. Ce le conferă anumitor grupuri capa-
citatea de a convinge? O bună parte a răspunsului
este dată de patru caracteristici, de la general la
particular: legitimitatea, sancțiunile, membrii şi
resursele. Factorii mai generali (de exemplu, legi-
timitatea) îi influenţează pe cei particulari (de
exemplu, resursele).
În primul rând, gradul de legitimitate obţinut
de un anumit grup este important. Interesele care
se bucură de un mare prestigiu au mai multe şanse
să prevaleze în faţa unor chestiuni particulare.
Grupurile profesionale ai căror membri susţin
demnitatea socială pot fi uneori la fel de mili-
tante şi de restrictive în practicile lor ca sindicatele
muncitoreşti de altădată. Însă avocaţii şi doctorii
sunt feriţi de ostilitatea publică pe care sindica-
tele continuă să o atragă. În mod similar, vocea
inițiativei libere este ascultată cu simpatie de către
public, mai ales în SUA.
Figura 12.4 Condiţiile influenţei grupurilor de
interese
Legitimitate
Membri
Resurse
Sancțiuni
Caseta 12.3
Reglementarea lobby-iștilor
O modalitate de a menţine avantajele lobby-ului şi de
a reduce riscul corupţiei este reglementarea publică.
În prezent, majoritatea ţărilor nu are astfel de reguli.
Cele care au (inclusiv Canada, Uniunea Europeană,
Germania şi SUA) subliniază următoarele:
 Lobby-iştii trebuie să se înregistreze indivi-
dual pe liste publice.
 Cheltuielile legate de lobby trebuie să fie
făcute publice.
 O agenţie publică realizează un audit al chel-
tuielilor firmelor de lobby.
 O perioadă intermediară le este impusă
foştilor legiuitori înainte de a putea deveni
lobby-işti.
Sursa: Chari et al. (2007)
În al doilea rând, influenţa unui grup depinde
de membrii săi. Aceasta este o chestiune de densi-
tate şi de angajament, dar şi de număr. Cele mai
mari penetrări sunt realizate atunci când, la fel ca
în cazul corpurilor profesionale ale medicilor şi
avocaţilor, a fi membru este o condiţie esenţială
pentru a deţine dreptul de practică. Spre deose-
bire, densitatea în scădere a membrilor sindicatelor
în ultimul sfert al secolului al XX-lea, în special în
ţările vorbitoare de limbă engleză, a diminuat cu
siguranţă puterea de negociere a forţei de muncă
(Tabelul 12.1). Cel puţin în sectorul privat, corpul
de membri al sindicatelor este acum excepţia în
majoritatea democraţiilor occidentale.
Influenţa este redusă şi atunci când membrii
fac parte din mai multe grupuri de interese care
operează în acelaşi sector. Fermierii americani
sunt divizaţi în trei organizaţii majore care au o
acoperire totală mai mică decât cea a Sindicatului
Național al Fermierilor din Marea Britanie. Fără
îndoială, marii producători alimentari americani
sunt bine conectaţi din punct de vedere politic,
dar interesele agriculturii în ansamblu ar fi mai
bine reprezentate dacă toţi fermierii ar face parte
dintr-o singură asociaţie naţională.
Densitatea membrilor se referă la proporţia
tuturor celor care sunt eligibili pentru a se alătura
unui grup şi care chiar fac acest lucru. Un corp de
membri cuprinzător sporeşte autoritatea unui grup
şi îi întăreşte poziţia de negociere cu guvernul.
 Grupurile de interese | 241
Tabelul 12.1 Densitatea membrilor sindicatelor dificultatea de a trece orice lege căreia i se opune
în democraţiile selectate, 1970–2003 (%) o majoritate semnificativă în Congres; al doilea, o
referire ambiguă din Constituţie la „dreptul cetă-
1980 1990 2000 2003 ţenilor de a deţine şi purta arme”. NRA şi-a folosit
resursele pentru a exploata ambele aspecte, însă nu
Suedia 78 81 79 78 l-a creat pe niciunul din ele.
Finlanda 69 72 75 74 Aşa cum impactul firmelor de lobby este
Danemarca 79 75 73 70 adesea exagerat, şi importanţa banilor disponibili
Norvegia 58 59 54 53 unui grup de interese este exagerată. De regulă,
finanţele sunt rareori decisive. Lipsa resurselor
Irlanda 57 51 37 35
poate încetini un grup, dar excesul nu garantează
Italia 50 39 35 34 succesul politic.
Marea Britanie 51 39 30 29 În al patrulea rând, capacitatea unui grup de
Canada 35 33 28 28 a invoca sancţiuni este importantă. Un sindicat
Australia 50 41 25 23 poate declanşa o grevă, o corporaţie multinaţională
Germania 35 31 25 23 poate să-şi redirecţioneze investiţiile, o asociaţie de
Noua Zeelandă 35 24 23 22 vârf îşi poate retrage cooperarea în realizarea politi-
Olanda 35 24 23 22 cilor. De regulă, grupurile de promovare (precum
mişcările ecologiste) au la dispoziţie mai puţine
Japonia 31 25 22 20
sancţiuni pe care să le folosească drept monedă de
SUA 20 16 13 12 negociere, iar influenţa lor suferă în consecinţă.
Notă: Densitatea membrilor sindicatelor ca proporţie a
celor remunerați sau salariați. Grupurile de interese în
Sursa: Visser (2006)
statele autoritare
Angajamentul membrilor este, de asemenea,
Rolul jucat de grupurile de interese din statele nede-
important. De exemplu, printre cele patru
mocratice este extrem de diferit faţă de poziţia lor în
milioane de membri ai National Rifle Association
democraţiile liberale. Regimurile autoritare privesc
(NRA) din SUA există mulţi care sunt pregătiţi
să-i contacteze pe reprezentanţii lor în Congres grupurile organizate ca pe o potenţială ameninţare
pentru a atinge scopul grupului de a „apăra la adresa propriei lor puteri; astfel, ele încearcă fie
dreptul tuturor cetăţenilor care respectă legea de a să reprime astfel de grupuri, fie să le încorporeze
achiziţiona, poseda şi folosi arme de foc în scopuri în structura de putere. În această secţiune, vom
legitime”. Acest activism bine învăţat l-a deter- studia cum funcţionează aceste strategii în regimu-
minat pe George Stephanopoulos, fost purtător rile autoritare non-comuniste înainte de a trece la
de cuvânt al preşedintelui Clinton, să afirme: statele comuniste, în trecut şi în prezent.
„lăsați-mă să acord un vot pentru NRA. Sunt buni În a doua jumătate a secolului al XX-lea, mulţi
cetăţeni. Îşi sună reprezentantul în Congres. Scriu. conducători autoritari au trebuit să se confrunte
Votează. Contribuie. Şi în timp obţin ceea ce vor” cu provocările noilor grupuri dezlănţuite de
(NRA, 2006). dezvoltarea economică. Acestea includeau sindi-
În al treilea rând, resursele financiare de care cate, organizaţii ţărăneşti şi radicali educaţi. Cum
dispune un grup de interese îi afectează influ- au răspuns conducătorii acestor noi condiţii? Pe
enţa. Banii vorbesc, dar nu întotdeauna cu voce de o parte, una dintre strategii a fost suprimarea
tare. Să luăm încă o dată exemplul NRA. Cu un completă a acestor grupuri. Acolo unde libertă-
buget anual de 40 de milioane de dolari, NRA îşi ţile civile sunt puține şi multe grupuri sunt noi,
permite să angajeze cu normă întreagă un staff de această abordare era fezabilă. De exemplu, multe
275 de persoane. Cu siguranţă, coaliţia grupurilor regimuri militare au adoptat strategii de repre-
de control al armelor nu poate rivaliza cu puterea siune. Liderii militari se înfruptau din economie,
NRA. Totuşi, ar fi naiv să presupunem că scopul uneori în colaborare cu corporaţiile străine; scopul
controlului armelor din SUA este împiedicat doar conducătorilor era de a menţine o forţă de muncă
de NRA. Dacă ne-am concentra doar pe resursele obedientă şi prost plătită. Cei care au încercat să
ei, am ignora doi factori mai generali: primul este înfiinţeze sindicate au fost îndepărtaţi rapid.
242 | Mobilizarea politică
Acest sindrom al exploatării forţate continuă
în Burma. Aici, junta militară a scos în afara legii
sindicatele independente, negocierile colective
şi grevele, i-a închis pe activişti şi a menţinut un
control strict al mass-media. Acest mediu represiv
i-a permis regimului să folosească munca forţată,
în special a minorităţilor etnice, pentru a extrage
materiale precum lemnul, care sunt exportate pe
piaţa neagră în beneficiul forţelor armate.
Pe de altă parte, conducătorii autoritari puteau
încerca să controleze exprimarea noilor interese.
Astfel, ei puteau permite grupurilor de interese să se
organizeze, dar încercau să le controleze – o politică
de încorporare, nu de excludere. Înregimentând
o parte a populaţiei, în special în sectoarele mai
moderne, în asociaţii sponsorizate oficial, condu-
cătorii sperau să accelereze modernizarea. Această
abordare a fost pusă în practică în America Latină
unde statul autoriza, finanţa şi acorda monopolul
de reprezentare grupurilor favorizate, reflectând o
tradiţie catolică, corporatistă moştenită din vremu-
rile coloniale (Wiarda, 2004).
Înainte de reformele democratice şi economice
din anii ‘80 şi ‘90, Mexicul prezenta o funcționare
specifică a acestui format. Sistemul de guvernare
era fondat pe o organizaţie conducătoare puternică:
Partidul Revoluţionar Instituţional (PRI). Acest
partid era în sine o coaliţie a sectoarelor muncito-
resc, agrar şi „popular” (ultimul fiind format în prin-
cipal de angajaţi din sectorul public). Sindicatele şi
asociaţiile ţărăneşti favorizate din aceste sectoare au
obţinut accesul la PRI. Liderii de partid le asigurau
acestor grupuri resursele statului, precum subvenţii,
şi controlul asupra locurilor de muncă în schimbul
susţinerii politice. De fapt, Mexicul a devenit o
reţea-gigant patron-client: o formă de corporatism
pentru o ţară în curs de dezvoltare. Dar pentru
mulţi dintre cei care au rămas în afara reţelei, viaţa
era într-adevăr grea.
Aşa cum corporatismul se degradează în demo-
craţiile liberale, şi sistemul mexican – şi multe altele
identice – este în declin. A fost suprareglementat,
dând atât de multă putere guvernului şi sectoarelor
afiliate PRI încât investiţiile, mai ales cele străine,
au fost descurajate. Pe măsură ce sectorul pieţei se
extindea, patronatul disponibil PRI s-a diminuat.
În 1997, a fost înfiinţat un Sindicat Naţional al
Muncitorilor, care susţinea că vechile mecanisme
de control al statului erau epuizate, fapt care a fost
confirmat de înfrângerea PRI la alegerile preziden-
ţiale trei ani mai târziu.
Poziţia grupurilor de interese în statele comu-
niste a fost şi mai marginală decât în celelalte
regimuri non-democratice. Această poziţie depen-
dentă era complet opusă pluralismului. În cea mai
mare parte a erei comuniste, grupurile de interese
nu au existat. Absenţa lor a fost rezultatul inten-
ţionat al ideologiei comuniste. Statele comuniste
erau conduse de partid, nu de societate. Grupurile
serveau partidul, nu invers. Articularea intereselor
de către grupuri organizate liber era de necon-
ceput. Conducătorii comunişti încercau să înhame
toate organizaţiile şi să le transforme în curele de
transmisie pentru politicile partidului. Sindicatele,
mass-media, grupurile de tineri şi asociaţiile profe-
sionale serveau cauza construcţiei comuniste.
Capacitatea de a articula interese a crescut pe
măsură ce economiile comuniste s-au maturizat.
Utilizarea coerciţiei şi a terorii s-a diminuat, iar
conflictele cu privire la politici au devenit mai
vizibile. Grupurile instituţionale, precum cele
militare sau din industria grea, au devenit mai
importante pe măsură ce deciziile deveneau mai
tehnice. Cu toate acestea, diferenţa faţă de plura-
lismul occidental persista: partidele comuniste
limitau articularea de interese la chestiuni tehnice.
Partidul continua să înăbuşe sau să respingă
orice trecea de aceste limite. Obiectivele statului
comunist rămâneau în afara criticilor. Astfel,
„pluralismul socialist”, în măsura în care a existat,
era mult mai limitat decât în Occident.
Chiar şi în China în curs de reformare noţiunea
occidentală de „grup de interese” este în continuare
lipsită de sens. Partidul Comunist Chinez continuă
să furnizeze cadrul pentru majoritatea activităţii
politice. „Organizaţii de masă” precum Federația
Națională a Sindicatelor din China şi Federaţia
Femeilor sunt conduse de oficiali de partid şi
continuă să transmită politicile de sus în jos în loc
să transmită preocupările populare de jos în sus.
Cu toate acestea, o nouă formă de organi-
zaţii non-guvernamentale a apărut în China în
anii ‘80, consolidând legăturile dintre stat şi
societate. De exemplu, Asociația de Planificare
Familială din China, Prietenii Naturii, Asociația
Întreprinderilor Private și Federația Industriei și
Comerțului (Caseta 12.4). Doar o singură struc-
tură este recunoscută în fiecare sector, indicând
controlul permanent al statului. Din punctul de
vedere al partidului, acest acord corporatist reduce
ameninţarea dezvoltării unor legături mai largi
de-a lungul sectoarelor. Statutul limitat al acestor
noi entităţi este indicat de utilizarea expresiei
Organizaţie Non-Guvernamentală Organizată de
Guvern (GONGO).

Caseta 12.4
Exemple de organizaţii sociale în China contemporană
Tip
Federația Națională a Organizaţie de mase
Sindicatelor din China
Organizația Femeilor din Organizaţie de mase
China
Asociația de Planificare Organizaţie
Familială din China non-guvernamentală
Prietenii Naturii Organizaţie
non-guvernamentală
Sursa: Adaptare după Saich (2004), pp. 186–192
Afacerile private sunt interconectate cu sectorul
de stat prin legături personale şi deseori corupte.
Această reţea de contacte care operează pe uşa din
spate lasă puţin loc grupurilor de interese orientate
către politici. „Rezistenţa îndreptăţită” le permite
cetăţenilor să protesteze în fața autorităților supe-
rioare cu privire la oficialii de rang inferior care-și
depășesc puterile care le-au fost acordate; astfel de
apeluri operează pe bază individuală şi mai puţin
de grup, fiind adesea ignorate. Aşa cum conclu-
zionează Manion (2009, p. 448), „în mare parte,
funcţia unui grup de interese este monopolizată de
partidul comunist”.
Grupurile de interese în
democraţiile neliberale
Prin natura democraţiei neliberale, graniţele dintre
sectorul public şi cel privat sunt prost supravegheate,
permiţându-i preşedintelui şi aliaţilor lui să inter-
vină în economie pentru a-şi recompensa prietenii
şi pentru a-şi pedepsi duşmanii. Însă această impli-
care este mai degrabă selectivă decât comprehen-
sivă, operând pentru a depăşi practicile de afaceri
normale şi nu de a le înlocui (aşa cum se întâmplă
în statele comuniste).
Cel puţin în democraţiile neliberale mai
dezvoltate, rezultatul poate fi un sistem dual de
reprezentare, combinând un anumit rol pentru
Grupurile de interese | 243
Comentariu
O curea de transmise tradiţională pentru
partid
Structură condusă în mod tradiţional de
partid, această federaţie a creat un oarecare
spaţiu pentru acţiunea autonomă
Sponsorizată de Comisia de Stat pentru
Planificare Familială, această asociaţie
operează la nivel internaţional şi local
Prietenii Naturii a mobilizat susţinerea
studenţilor în apărarea habitatelor amenin-
ţate de exploatarea forestieră ilegală
grupurile de interes în probleme de rutină cu
relaţiile mai personale, întreţinute de clientelă,
privind probleme importante pentru preşedinte
şi pentru grupul lui de conducere. În aceste arii
sensibile, angajatorii luptă împotriva angajatorilor
pentru a obţine influenţă politică, lăsând puţin loc
pentru dezvoltarea asociaţiilor de afaceri influente.
Chiar dacă democraţiile neliberale permit ca unele
interese să fie exprimate, grupurile de interes în
sine sunt mai puţin importante decât în democra-
ţiile liberale.
Ca întotdeauna, Rusia este un caz interesant.
Desigur, separarea dintre sectoarele public şi privat,
atât de importantă pentru organizarea intereselor
în Occident, nu a apărut încă aici în deplinătatea
ei. În special în primii ani de după căderea comu-
nismului, oamenii de afaceri nemiloşi, oficialii
publici şi gangsterii făceau înţelegeri într-un cadru
nereglementat. Magnaţii individuali îşi controlau
„păpuşile” din guvern, dar politicile erau mai mult
personale decât instituţionale. Într-un astfel de
mediu, interesele se aflau oriunde, dar grupurile
de interese erau absente. „Tovarăşul Infractor” nu
era dispus să se alăture asociaţiilor comerciale.
Pe măsură ce politica Rusiei s-a stabilizat şi
economia şi-a revenit, au apărut unele asociații
comerciale de tip occidental, chiar dacă acestea
n-au reuşit încă să-şi asigure o influenţă politică.
Peregudov (2001, p. 268) susţine că „în Rusia a
fost creată şi funcţionează o reţea de organizaţii de
244 | Mobilizarea politică
afaceri”. El afirmă că această reţea este capabilă să
reprezinte adecvat interesele mediului de afaceri în
faţa statului. Cu toate acestea, ea nu a prea primit
atenţie din partea preşedintelui Vladimir Putin.
El a continuat să-şi recompenseze prietenii din
mediul de afaceri şi, uneori, să-şi aresteze și să-și
închidă inamicii.
Trebuie să fim atenţi în ce privește presupu-
nerea că Rusia va dezvolta într-un final un sistem
occidental de reprezentare a intereselor. Pluralismul
nu este inclus pe agendă în prezent. Evans (2005,
p. 112) chiar sugerează că preşedintele Putin „a
încercat să diminueze gradul de pluralism din
sistemul politic rusesc; se pare tot mai mult că el
doreşte ca societatea civilă să fie adjunctul unui
stat puternic, care va fi dedicat versiunii sale a
idealului naţional rus”. De o manieră similară cu
GONGO din China, statul a încercat să colabo-
reze cu grupurile favorizate, considerându-le pe
celelalte drept irelevante.
Tonul puternic naţionalist al guvernului rus a
stârnit critici din partea acestor grupuri (precum
asociaţiile feministe) care depind de ajutor străin
pentru a supravieţui într-un mediu ostil. Puţine
grupuri de promovare din Rusia au o masă semni-
ficativă de membri şi majoritatea grupurilor
operează doar la nivelurile inferioare, lucrând la
proiecte locale precum educaţia sau învăţământul
sub supravegherea sectorului public. Combinaţia
rusească de stat asertiv şi o societate fragilă nu duce
la dezvoltarea grupurilor de interese: autoritatea
este percepută ca fiind impusă de sus decât ca fiind
generată de jos (Clement, 2008).
Cu toate acestea, politica democraţiilor neli-
berale este rareori clară. Dimitri Medvedev, succe-
sorul lui Putin la preşedinţie, a vorbit mai îngă-
duitor despre societatea civilă. Într-un interviu
remarcabil din 2009, el a spus:
Iar acum există înţelegerea că societatea civilă
este o instituţie în totalitate non-guvernamentală
în orice stat. O instituţie care oferă feedback.
Organizaţiile oamenilor care nu deţin puterea, dar
care sunt totuşi activ implicate în viaţa ţării lor.
Astfel, întâlnirile şi contactele dintre preşedinte şi
reprezentanţii societăţii civile sunt indispensabile
(Novaya Gazeta, 2009).
Rămâne de văzut dacă aceste idei liberale vor fi
pus în practică. Ele ar putea fi înghiţite de tradiţia
puternic statală a ţării.
Democraţiile neliberale sunt adesea societăţi
polarizate şi relativ sărace. Acest mediu este dificil
pentru consolidarea grupurilor de interese care au
preocupări specializate şi tehnice. În multe demo-
craţii neliberale din America Latină, probleme
adânc înrădăcinate precum sărăcia, inegalitatea,
criminalitatea şi drogurile rămân nerezolvate.
Acestea sunt probleme politice, care necesită
soluţii politice. Desigur, au apărut mişcări sociale
care se preocupă de aceste probleme, dar aceste
grupuri erau de obicei locale, fondate pe opoziţia
faţă de stat.
La nivel naţional, liderii democraţiilor neli-
berale, precum Hugo Chavez în Venezuela, au
guvernat adesea în mod personal şi populist,
căutând susţinere prin mass-media şi nu prin
instituţii precum grupurile de interese (Crisp,
2000). Într-adevăr, atractivitatea politică a lui
Chavez se bazează parţial pe legăturile atent create
dintre industria petrolului, partidele politice şi
guvern care caracterizau regimul precedent. În
plus, Chavez a utilizat veniturile din petrol ca
formă politică de redistribuire către susţinătorii lui
predominant săraci.
Acest stil personal de conducere este extrem
de familiar Americii Latine şi a fost încurajat
mai departe pe măsură ce privatizarea şi mecanis-
mele de piaţă au subminat vechile canale corpo-
ratiste. De asemenea, apariţia unor puternice
mişcări indigene în ţări precum Bolivia dă naştere
unor provocări politice care depăşesc preocupă-
rile tehnice, detaliate, ale grupurilor de interese
protectoare. Relaţia dintre stat şi societate în cea
mai mare parte a Americii Latine rămâne una de
suspiciune reciprocă, făcând dificilă dezvoltarea
grupurilor de interese.
De asemenea, în mare parte a continentului
african politica de grup într-o eră a guvernării
post-militare continuă să se bazeze pe caracterul
etnic şi mai puţin pe interesele generate prin locul
de muncă. Multor ţări mai sărace le lipseşte o
economie suficient de complexă pentru a dezvolta
grupuri de interese partenere precum în democra-
ţiile liberale. În Botswana, de exemplu, doar două
organizaţii – o asociaţie de afaceri şi un grup de
conservare – îşi folosesc staff-ul pentru a face lobby
pe lângă guvern (Herbst, 2001).
Când resursele economice disponibile sunt
împărţite în funcţie de etnie sau într-un alt mod
personal sau nereglementat, grupurile de interese
ortodoxe nu sunt încurajate să se dezvolte. „În
acest sens”, susţine Rothchild (1997, p. 75),

„grupurile etnice pot fi legate de grupurile de
interese definite cu care concurează pentru a
obţine resursele controlate de stat”. Mai mult,
spaţiul dintre stat şi societate poate fi „colonizat”
Grupurile de interese | 245
de organizaţii non-guvernamentale străine, care
oferă adesea servicii în statele care s-au prăbuşit
şi, prin prezenţa şi resursele lor, inhibă dezvoltarea
grupurilor de interese domestice.
246 | Mobilizarea politică

Surse de
Resurse de studiu pentru Capitolul 12
cercetare
Pasul următor Multe din cele mai bune studii despre grupurile de interese continuă
să se refere la SUA; Cigler and Loomis (2006) este o colecţie
excelentă.

Lecturi suplimentare Wilson (1990) este o introducere clară referitoare la grupurile de

interese; Hrebenar (1997) este un text bun despre SUA; Beyers et
al. (2009) studiază politica grupurilor de interese în Europa dintr-o
perspectivă comparativă; M. Smith (1995) este o introducere scurtă,
dar utilă despre Marea Britanie. Două studii comparative utile sunt
Wilson (2003) despre relaţia dintre mediul de afaceri şi politică
şi Thomas (2001) despre legăturile dintre partide şi grupurile de
interese. Evans (2005) discută despre societatea civilă în Rusia
post-comunistă.

Resurse on-line Influenţă

O cronică a relaţiei dintre lobby-şti şi clienţii lor în SUA
http://www.influence.biz

opensecrets.org
Un ghid despre banii din alegerile americane
http://www.opensecrets.org

National Rifle Association

Încearcă să apere dreptul tuturor cetăţenilor americani care se supun
legii de a achiziţiona, poseda şi utiliza arme de foc
http://www.mynra.org
http://www.nraila.org/about

Brandy Campaign
Conduce lupta de prevenire a violenţei cu arme de foc
http://www.brandycampaign.org

246
Partea a IV-a
GUVERNARE ȘI GUVERNANȚĂ
Capitolul 13 În cadrul acestei părți studiem cele mai importante
Constituții și sistem juridic instituții guvernamentale și fundamentele lor
constituționale. Începem cu un capitol despre constituții
Capitolul 14 și cadrul legal (Capitolul 13). Analizăm apoi guvernarea
Guvernarea pe mai multe pe mai multe niveluri, examinând relațiile dintre
niveluri instituțiile guvernamentale la nivel central, regional
și local în sisteme federale și unitare (Capitolul 14).
Capitolul 15 Atenția noastră se îndreaptă ulterior către instituțiile de
Parlamentele guvernare, începând cu parlamentele care vor constitui
simboluri-cheie ale reprezentării populare în politica
Capitolul 16 națională (Capitolul 15). Ne îndreptăm apoi atenția
Executivul către instituția pe care mulți ar considera-o ca fiind
„guvernul”: mai precis, cel mai înalt nivel de conducere
Capitolul 17 din cadrul administrației (Capitolul 16). Capitolul 17
Managementul public studiază nivelul de susținere, alcătuit din departamente
și agenții, care pun în aplicare și contribuie la formularea
deciziilor politice. Încercăm astfel topografierea
complexă a administrației publice contemporane.
Această parte va permite cititorului

 Înțelegerea instituțiilor care fac parte din

aparatul de guvernare națională, precum și
relațiile dintre acestea;
 Familiarizarea cu diferitele niveluri de autoritate
din cadrul statului și, din nou, relațiile dintre
acestea;
 Evaluarea modului în care liderii politici
din democrațiile liberale urmăresc să câștige
influență prin încercarea de a conduce rețelele
de guvernare care formează statul modern.

247
Capitolul 13
Constituții și sistem juridic
Constituții
Justiția si curțile
constituționale
Activismul judiciar
Independența judiciară și
recrutare
Drept administrativ
Sistemul juridic în statele
autoritare
Sistemul juridic în democra-
țiile neliberale
Pluralismul juridic
Resurse de învățare
S
tudiul academic al politicii a început ca o ramură de drept şi în
ultima vreme acești prieteni se află în procesul de reînnoire a unei
legături mai vechi. Patru factori sunt implicaţi în această renaştere a
interesului în dimensiunea juridică a politicii:
 Sfârşitul secolului al XX-lea a cunoscut o escaladare a adoptării
constituțiilor în rândul statelor post-autoritare, cu 85 de constituţii
introduse între 1989 şi 1999 (Derbyshire şi Derbyshire, 1999);
 Încurajați de caracterul juridic al Uniunii Europene și de activismul
juridic din Statele Unite, judecătorii din cadrul multor democrații
liberale au devenit mai favorabili pătrunderii în arena politică și, nu
în ultimul rând, investigării politicienilor corupți;
 Politicienii au devenit mai conștienți de potențialul unui cadrul
legal coerent în încurajarea stabilității politice, investițiilor și creș-
terii economice;
 Legislația este în creștere în domeniul dreptului internațional, cu
judecători chemați să arbitreze între dispozițiile conflictuale ale
dreptului supranațional și național.
Stabilind legătura dintre lege și guvernare, ideea de stat de drept oferă
un punct de pornire. În cadrul democrațiilor liberale, statul de drept a
reușit să ademenească lideri absoluți în mrejele constrângerilor juridice.
În cuvintele juristului englez din secolul al XIX-lea A.V. Dicey (1885,
p. 27), scopul statului de drept este acela de a înlocui „guvernarea
oamenilor” cu „guvernarea legilor”. Atunci când legea este supremă,
guvernanții nu pot exercita puterea arbitrar, iar cei puternici sunt
supuși acelorași legi ca toți ceilalți. Mai exact, statul de drept presupune
faptul că legile sunt generale, publice, de perspectivă, clare, coerente,
practice și stabile (Fuller, 1969).
Implementarea graduală a statului de drept și a procedurilor
standard este o realizare a politicii liberale, oferind o bază pentru a
distinge democrațiile liberale de cele neliberale și pe acestea din urmă
de regimurile autoritare. Însă acel succes nu este niciodată pe deplin
sigur. Constituția americană nu s-a modificat după 11 septembrie
2001, însă drepturile imigranților care au fost încarcerați timp de
câteva luni fără a li se aduce la cunoștință acuzațiile au devenit brusc
mai nesigure. Ca și în cazul tuturor statelor care sunt confruntate cu
amenințări externe, statul de drept trece pe locul doi, fiind devansat în
importanță de securitatea națională și necesită o reconstrucție ulteri-
oară prin intermediul tribunalelor (Dempsey, 2002).
Stat de drept este un termen vestic și în principal de origine anglo-sa-
xonă. Dimensiunile sale variate includ aplicarea coerentă a legii; o lege
pentru toți; și proceduri standard (respectul pentru drepturile legale
ale individului) (Kleinfeld, 2006).
249
250 | Guvernare și guvernanță
Dreptul cutumiar, existent în Anglia și în multe
dintre fostele sale colonii, este format din hotărâri
juridice în chestiuni care nu sunt în mod expres
tratate în legislație. Dreptul cutumiar se bazează
pe precedente create prin decizii în cazuri parti-
culare. În sistemul de drept civil, care este mai
extins, judecătorii adoptă decizii mai degrabă prin
aplicarea vastelor coduri scrise decât prin compa-
rarea cazurilor. Dreptul civil derivă din codurile
dreptului roman (dreptul civil nu este corelat cu
un „caz civil”, care este un termen utilizat pentru a
indica o faptă care nu ține de domeniul penalului).
În cadrul democrațiilor vestice, cele două sisteme
fundamentale sunt dreptul cutumiar (common law)
și dreptul civil. Este imposibilă înțelegerea diferen-
țelor dintre rolul politic al judecătorilor în demo-
crațiile de tip anglo-american și din Europa conti-
nentală fără a preciza această distincție. Dreptul
cutumiar este folosit cu precădere în Marea Britanie
și în fostele sale colonii, incluzând aici Statele Unite.
Fundamentat la origine pe convenții și tradiție,
acesta este format din deciziile judecătorilor în cazuri
individuale. Aceste decizii au fost publicate inițial
ca o metodă de a standardiza hotărârile juridice în
cadrul teritoriului unui stat. Deoarece judecătorii se
supun principiului stare decisis (respectarea deciziilor
luate anterior), deciziile acestora creează precedente
și formează un cadru legal previzibil, contribuind
așadar la procesul de formare a națiunii.
Prin urmare, dreptul cutumiar reprezintă legea
făcută de judecători. Desigur, legile explicite sunt și
ele adoptate de puterea legislativă în arii specifice,
însă aceste regulamente sunt întemeiate de regulă
pe jurisprudență și sunt rafinate de interpretarea
puterii judecătorești. Semnificația politică a siste-
melor de drept cutumiar este aceea că judecătorii
reprezintă o sursă independentă care este într-un
anumit grad separată de structurile de guvernare.
Dreptul civil, pe de altă parte, este fondat
pe coduri juridice scrise, care încearcă să ofere
un cadru cuprinzător pentru desfășurarea vieții
publice, incluzând administrația publică și mediul
de afaceri. Codurile inițiale au fost dezvoltate în
timpul lui Iustinian, împărat roman între 527–565.
Dreptul roman a evoluat în coduri civile diferite,
situație evidentă în cazul codurilor contrastante
existente în Franța și Germania. Aceste coduri
sunt ulterior elaborate prin adoptarea legilor
de către parlamentele naționale. Dreptul civil a
conturat caracterul juridic al Europei continen-
tale, al Americii latine, al Uniunii Europene și în
mod surprinzător, al statului Louisiana din SUA.
În dreptul civil, judecătorii și nu juriul iden-
tifică faptele cazului (adesea direcționând cursul
investigației) înainte de a aplica secțiunea relevantă
a codului. Importanța politică este aceea că judecă-
torii sunt percepuți ca ofițeri imparțiali ai statului,
angajați într-o procedură administrativă; însă sunt
doar vocea legii. Sala de judecată este mai degrabă
un spațiu al guvernării decât o sferă de autoritate
independentă; legea făcută de judecători ar repre-
zenta o amenințare pentru supremația legislativului.
Codurile care se află la baza sistemelor de drept
civil accentuează stabilitatea socială și drepturile
individuale. Într-adevăr, codurile au funcționat în
mod tradițional ca un tip de constituție, prevăzând
în mod sistematic obligațiile și libertățile. Cu toate
acestea, recenta introducere a constituțiilor distincte
(care și-au stabilit o poziție puternică în relație cu
codul) a consolidat tema liberală în multe dintre
țările cu drept civil. Mai mult, judecătorii s-au găsit
în situația de a umple spațiile goale din coduri,
luând decizii care funcționează ca jurisprudență,
deși nu sunt recunoscute ca atare. Aceste evoluții au
diluat într-o anumită măsură contrastul dintre cele
două modele (Stone Sweet, 2000).
Constituții
Putem studia constituțiile din două perspective.
Prima reflectă rolul lor istoric de reglementare a
puterii statului asupra cetățenilor săi. Pentru filosoful
austriac Friedrich Hayek (1899–1992), o constituție
reprezenta un mecanism pentru limitarea puterii
de guvernare, fie ea aleasă sau nu. Într-un mod
asemănător, Carl Friedrich (1901–1984) definea o
constituție ca un „sistem de constrângeri eficiente și
reglementate asupra acțiunilor guvernului” (1937,
p. 104). Din această perspectivă, caracteristica esen-
țială a unei constituții este prevederea drepturilor
individuale și afirmarea statului de drept.
Cu siguranță, prevederile privind drepturile
există în aproape toate constituțiile existente în
formă scrisă (Caseta 13.1). Deși în cazul Americii
(1791), acest document se restrânge la libertăți
tradiționale precum cea religioasă, de expresie și
adunare, constituțiile mai recente sunt mai ambi-
țioase, adesea impunând obligații asupra conducă-
torilor cum ar fi respectarea drepturilor sociale ale
cetățenilor la un loc de muncă și servicii de sănătate.
Constituția mexicană din 1917 a fost prima care a
introdus astfel de prevederi. Câteva dintre constitu-
țiile postcomuniste au extins lista, incluzând dreptul
la îngrijirea copiilor și la un mediu nepoluat. Prin
urmare, documentele se află în expansiune: media

Caseta 13.1
Prevederile constituționale
� Preambulul urmărește susținerea populară
pentru document cu o declarație de principii
și câteodată, o definiție a scopurilor statului;
� Secțiunea organizațională delimitează puterile
instituțiilor de guvernare;
� Secțiunea privind drepturile cuprinde dreptu-
rile individuale și posibil și pe cele colective,
inclusiv accesul la remedii juridice;
� Procedurile de revizuire definesc regulile
pentru acest proces.
Resurse suplimentare: Maddex (2007).
(incluzând amendamentele) este în prezent de
29.000 cuvinte, în comparație cu doar 7.400 în
cazul concisei constituții americane (Lutz, 2007).
Cel de-al doilea, dar și mai important, rol al
constituțiilor este acela de a proiecta o hartă a
puterii, definind structura guvernării, articulând
căile puterii și specificând procedurile pentru legi-
ferare. După cum observă Sartori (1994, p. 198),
caracteristica esențială a unei constituții constă în
prevederea unui cadru de guvernare. O constituție
fără o declarație a drepturilor continuă să fie o
constituție în timp ce un document fără o hartă
a puterii nu reprezintă o constituție. Prin urmare,
o constituție este o formă de inginerie politică,
ce trebuie evaluată ca orice altă construcție prin
cât de bine supraviețuiește testului timpului. Din
această perspectivă, versiunea americană – care a
supraviețuit timp de 200 de ani – este un triumf.
Un subiect constant de discuție îl reprezintă
distincția dintre constituțiile scrise și nescrise. Însă
nicio constituție nu este pe deplin nescrisă; chiar
și constituțiile „nescrise” ale Marii Britanii și Noii
Zeelande conțin regulamente și aspecte relevante
de drept cutumiar. Descrierea unui contrast între
sisteme codificate și necodificate este mai utilă.
Constituția stabileşte structura formală a statului,
precizând competenţele şi instituţiile administra-
ţiei publice centrale, precum şi relaţia sa cu alte
niveluri. În plus, constituţiile exprimă drepturile
cetăţenilor şi astfel creează limite pentru guver-
nare. O constituție codificată este descrisă într-un
singur document; o constituție necodificată este
stabilită în cadrul mai multor documente și este
influențată de tradiție și practică.
Constituții și sistem juridic | 251
Caseta 13.2
Consolidarea constituției:
câteva exemple
Amendamentele necesită aprobarea
Australia Ambelor Camere ale Parlamentului, apoi
un referendum cu un sprijin majoritate
(a) general şi (b) într-o majoritate de
state
Canada Ambelor Camere ale Parlamentului şi
a două treimi din state, conţinând cel
puţin jumătate din populaţia țării
Germania Unei majorități de două treimi în ambele
Camere ale Parlamentului1
Spania Unei majorități de două treimi în ambele
Camere ale Parlamentului şi, dacă e
solicitat de către o zecime din oricare
dintre Camere, de un referendum care să
reunească sprijinul majorităţii2
Suedia Majorităţii din două sesiuni succesive
ale Parlamentului, cu o rundă de alegeri
survenită între timp3
SUA Unei majorități de două treimi în ambele
Camere ale Congresului şi aprobarea de
către trei sferturi din numărul statelor4
Note:
1. Caracterul federal, social şi democratic al
statului german, şi drepturile indivizilor din
cadrul acestuia nu pot fi modificate.
2. Amendamentele „fundamentale” la constituția
spaniolă trebuie să fie urmate de alegeri, ratifi-
carea de către noul Parlament şi un referendum.
3. Suedia are patru legi fundamentale care alcă-
tuiesc „constituția” sa. Acestea includ Legea
privind aparatul guvernării și libertatea presei.
4. O metodă alternativă, bazată pe o convenţie
specială adoptată de către state şi Congres, care
nu a fost utilizată.
Majoritatea constituțiilor sunt codifi-
cate: prevăzute în detaliu în cadrul unui singur
document, similar cu cod de drept civil concis.
Prin contrast, constituțiile necodificate ale Marii
Britanii și Noii Zeelande sunt cuprinse într-o vari-
etate de surse. Suedia se găsește în categoria de
mijloc: constituția sa cuprinde patru legi separate
adoptate în perioade diferite.
Amendamentul
Procedurile de amendare sunt parte a temeliei struc-
turii constituționale.
252 | Guvernare și guvernanță
Constituțiile rigide oferă beneficiul general
al unui cadru politic stabil. Pentru conducătorii
contemporani, un cadru rigid limitează pericolul
care ar surveni în cazul în care oponenții politici ar
prelua puterea, deoarece, cu excepția cazului în care
ar reuși să elimine bariera amendamentelor, trebuie
ei înșiși să respecte valorile prevăzute în acord.
Inamicii politici, reunindu-se în vederea ajungerii la
un acord asupra unei noi constituții, găsesc așadar
siguranță în consolidare. Cu alte cuvinte, o consti-
tuție rigidă poate rezulta într-un echilibru politic.
Constituțiile flexibile, deși rare, oferă într-
adevăr avantajul adaptabilității imediate. În Noua
Zeelandă, această flexibilitate a permis o reformare
a sistemului electoral şi a administraţiei publice
a ţării în anii 1980 şi 1990. În mod similar, în
Marea Britanie s-a putut realiza procesul de devo-
luție pentru Scoția și Țara Galilor în 1999 fără a
fi nevoie de modificări constituționale. În majori-
tatea țărilor, astfel de schimbări radicale ar fi soli-
citat amendamente constituționale.
Constituțiile flexibile pot fi amendate prin
aceeași procedură prin care este adoptată legislația
ordinară; Marea Britanie este exemplul cheie.
Constituțiile rigide sunt consolidate, îngrădite
de o procedură de amendare complexă, cum ar fi
majoritatea calificată sau alternativă.
În comparație cu legile ordinare, constituțiile
sunt consolidate prin stabilirea unui nivel mai ridicat
și a unei baze mai largi de sprijin pentru adoptarea
amendamentelor. În mod tipic, modificarea necesită
atât o majoritate de două treimi în fiecare Cameră
a Parlamentului, cât și susținerea complementară a
unei părți extinse a alegătorilor. În cadrul unei fede-
rații, această condiție de ratificare adițională este
din partea statelor componente; statele unitare au
metoda referendumului (Caseta 13.2).
Procedura de modificare oferă indicii cu privire
la statutul Constituţiei în raport cu Parlamentul.
Atunci când modificările nu pot fi aprobate doar
de către puterea legislativă, constituţia este în
poziție de supremație. În Australia, de exemplu,
modificările trebuie susținute nu doar de către
Parlamentul naţional, ci și printr-un referendum
prin atingerea unei majorități alternative: în cele
mai multe state şi, de asemenea, la nivel național.
Cu toate acestea, în câteva ţări, majorități speciale
în cadrul puterii legislative sunt autorizate să modifice
Constituţia. Într-o astfel de situaţie, statutul consti-
tuţiei este oarecum redus şi acela al legislativului
crescut. Germania reprezintă un exemplu parțial:
acolo, amendamentele necesită doar o majoritate de
două treimi în ambele Camere. În acelaşi timp, însă,
nucleului Legii fundamentale germane – care stabi-
leşte drepturile fundamentale – i se acordă consoli-
darea finală. Nu poate fi modificat deloc.
Deşi constituţiile rigide pot părea incapabile
de a face faţă schimbărilor, în practică ele se pot
adapta prin interpretarea juridică. După cum vom
vedea, Curtea Supremă din SUA a excelat în adap-
tarea unui document vechi la condițiile contem-
porane. A reinterpretat o constituție formată în
secolul al XVIII-lea pentru provocările noi ale
perioadelor următoare. Astfel, unul dintre antago-
nismele dintre constituțiile rigide și cele flexibile
este acela că în prima categorie puterea juridică
asigură evoluția, în timp ce în cea de-a doua acest
mecanism este utilizat de politicieni.
Origini
În general, constituţiile sunt o creaţie deliberată,
proiectate şi construite de politicieni. După cum scria
teoreticianul politic englez John Stuart Mill, „consti-
tuţiile sunt opera oamenilor... Aceștia nu s-au trezit
într-o dimineaţă de vară și le-au găsit din întâmplare”
(1861). Cum se stabilesc constituţiile așadar? Care
sunt condițiile care crează momentul fondator în care
societățile reconstruiesc așezarea politică?
Constituţiile noi fac de obicei parte dintr-un
nou început după o perioadă dificilă. Astfel de
circumstanţe includ:
 schimbarea regimului: de exemplu, prăbuşirea
comunismului;
 reconstrucţia după înfrângerea în război: de
exemplu, Japonia după 1945;
 câștigarea independenţei: de exemplu, o mare
parte din Africa în anii 1950 și 1960.
Cele mai multe constituţii au parte de naşteri
dificile. Adesea, acestea sunt compromisuri între
actori politici care au substituit doar neîncrederea
conflictului. În cuvintele lui Horowitz (2002),
constituțiile sunt clădite de jos în sus mai degrabă
decât a fi proiectate de sus în jos. De exemplu,
acordul din Africa de Sud după apartheid, în
1996, a realizat o acomodare a liderilor comuni-
tăților albă și de culoare în contextul caracterizat
de dominare aproape sclavagistă și ostilitate rasială
continuă. Caracterul acceptabil însemna totul;
eleganța nu însemna nimic.
Ca vehicule de compromis, majoritatea consti-
tuțiilor sunt vagi, conțin contradicții și sunt

ambigue. Acestea includ aspecte simple ambalate
în cuvinte frumoase (Weaver şi Rockman, 1993).
De regulă, autorii caută mai degrabă să ofere o
soluție politică pe termen scurt decât să stabi-
lească structuri rezistente pe termen lung. În prin-
cipiu, toți sunt de acord cu Alexander Hamilton
(1788b, p. 439): constituţiile ar trebui să „regle-
menteze interesele politice generale ale naţiunii”;
în practică, ele sunt documente lungi care reflectă
o înţelegere incompletă între parteneri suspicioși.
Lăudata Constituţie americană din 1787, deşi
mai scurtă decât majoritatea celorlalte, nu face
excepţie de la această imagine generală. Descrierea
lui Finer (1997, p. 1495) este reprezentativă:
„Constituţia s-a născut din frământări şi compro-
misuri. Odată terminată, a reprezentat un set de
propuneri incompatibile aduse împreună. Mai
mult, chiar asta credeau mulţi dintre autorii săi”.
Principalul pericol al unei noi constituţii este
acela de a nu reuşi să îi înzestreze pe noii condu-
cători cu suficientă autoritate. Adesea, neîncrederea
politică înseamnă că noul guvern este încorsetat de
restricții care îi limitează eficiența. Chiar și exemplul
de succes al Constituției americane distribuie
puterea în așa fel încât criticii săi susțin că adminis-
trația și mai ales președintele nu pot guverna lesne.
Constituţia italiană din 1948 este o ilustrare
suplimentară a tendinţei de a conferi mai puține
puteri unor noi stabilimente politice. Marca sa
este garantismo, ceea ce înseamnă că toate forţele
politice au garantată o miză în sistemul politic.
Astfel, documentul stabileşte o puternică Adunare
bicamerală şi prevede autonomia regională. Aceste
controale asupra puterii au fost destinate prevenirii
reapariţiei dictaturii fasciste şi pentru a acomoda
aspiraţiile radicale ale stângii politice. În practică,
garantisimo a condus la guvernare ineficientă,
contribuind la transformarea partidelor (dar nu a
Constituţiei) în anii 1990.
Revizuirea judiciară și
curțile constituționale
Constituţiile nu se pot pune singure în aplicare așa
cum nici nu se redactează singure. Unele instituţii
trebuie să pună în aplicare constituţia, respingând
legile şi practicile care îi lezează principiile. Această
putere de revizuire a căzut în seama sistemului
judiciar. Având capacitatea de a regla deciziile şi
legile adoptate de guvernele democratice, judecă-
torii nealeşi ocupă o poziţie unică atât în cadrul,
cât şi în afara politicii. Curtea Supremă a Indiei
Constituții și sistem juridic | 253
este chiar împuternicită să decidă asupra modifică-
rilor aduse Constituţiei. Prin puterea de revizuire,
curțile constituționale reprezintă o concepție
liberală a politicii, limitând puterea liderilor aleși.
Astfel, revizuirea judiciară stabilizează și limitează
democrația în același timp.
De asemenea, puterea judecătorească este
limitată doar parțial de Constituție. În mod
inevitabil, interpretarea judecătorească variază în
funcție de contextul temporal, creând o constituție
dinamică. Judecătorul Thurgood Marshall (1987,
p. 181) redă un exemplu al felului în care au
evoluat deciziile Curții Supreme a SUA în ceea ce
îi privește pe americanii de origine africană: aceștia
„au fost sclavi, eliberați, fără drept de vot prin
intermediul legii; și într-un final, au început să
își câștige egalitatea prin lege”. Prin urmare, după
cum a scos în evidență un alt judecător, „trăim sub
o constituție. Însă Constituția este ceea ce jude-
cătorii spun că este” (Hughes, 1916, pp. 185–6).
Din trei perspective, însă, puterea judecăto-
rească este departe de a fi lipsită de calificare. În
primul rând, constituțiile limitează ceea ce jude-
cătorii pot spune în mod plauzibil despre ele.
Judecătorii sunt doar stăpânii cărora le lipsește
libertatea deplină asupra acestor documente ale
căror valori ei le apără; discreția judecătorească
există doar într-o zonă lăsată liberă de o altă zonă
de restricție care o înconjoară (Dworkin, 1977).
În al doilea rând, judecătorii sunt conștienți de
pericolul de a-și transforma sala de tribunal într-o
continuă convenție constituțională și vor căuta în
mod obișnuit să decidă asupra unui caz în limite
prestabilite sau vor afirma că respectiva chestiune
ar trebui rezolvată în spațiul politic. Precum
generali destoinici, ei preferă să își mențină avan-
tajul pentru bătăliile decisive.
În al treilea rând, impactul deciziilor judecăto-
rești depinde de statutul său în mijlocul celor care
le aplică. După cum afirma Președintele american
Andrew Jackson despre Judecătorul suprem,
„John Marshall a luat decizia, acum să o și pună
Revizuirea judiciară conferă putere tribunalelor
ordinare sau speciale în vederea anulării actelor
normative legislative sau administrative care
contravin constituției. Revizuirea abstractă, prac-
ticată doar de Curțile Constituționale, reprezintă
o opinie consultativă, însă obligatorie pentru o
propunere legislativă. Revizuirea concretă, practi-
cată atât de Curțile Constituționale, cât și de cele
Supreme, intervine în contextul unui caz specific.
254 | Guvernare și guvernanță
în aplicare”. Deoarece deciziile care sunt ignorate Caseta 13.3
influențează negativ credibilitatea curților de
justiție, acestea trebuie să urmeze un curs delicat, Revizuirea judiciară:
care să țină seama de climatul opiniei publice fără Curți Supreme vs. Curți
a se lăsa subjugate de aceasta. Ruth Ginsburg, un
judecător al Curții Supreme americane, a exprimat Constituționale
abordarea sa după cum urmează: „un judecător
eficient face tot posibilul să convingă, nu să se
pretindă infailibil” (1992, p. 194). Curtea Curtea
Funcția de revizuire judiciară poate fi alocată Supremă Constituțională
în două moduri (Caseta 13.3). Prima metodă și
cea tradițională este ca Curtea Supremă sau cea Forma de Concretă Mai abstractă
mai înaltă în ierarhie din cadrul sistemului judiciar revizuire
să își asume responsabilitățile protecției constitu- Relația Cea mai înaltă O instituție
ționale. Curtea Supremă decide asupra chestiu- cu alte Curte de apel separată cu
nilor de ordin constituțional în același mod în care tribunale obiect de acti-
decide irevocabil asupra altor chestiuni de drept vitate limitat
cutumiar sau statutar. Australia, Canada, India, la chestiuni
Statele Unite și mare parte din America Latină constituționale
oferă exemple ale unei astfel de abordări. Deoarece Recrutare Expertiză legală Criteriile politice
curtea supremă este în vârful ierarhiei sistemului plus aprobare prevalează
judiciar, cazurile care provin de la tribunale fac politică
parte din domeniul său. Durata Până la Tipic un mandat
O a doua metodă, mai recentă, este de a mandatului pensionare fără posibilitatea
crea o Curte Constituțională specială, separată de a fi reînnoit
de sistemul judiciar ordinar. Această abordare a
Exemple Australia, Austria,
apărut odată cu Constituția austriacă din 1920
Statele Unite Germania, Rusia
și este acum folosită la scară largă. Până în 2005,
aproape jumătate din constituțiile lumii au optat
pentru o astfel de curte (Horowitz, 2006). Curțile
Constituționale sunt preferate atât în Europa de cuvinte, chestiunile de ordin constituțional pot
Vest, cât și în cea de Est. În multe țări, aceste fi ridicate oricând în cadrul sistemului judiciar
tribunale speciale și Curțile Supreme coexistă. În ordinar și Curtea Supremă selectează pentru revi-
Spania există un Tribunal constituțional care arbi- zuire concretă doar acele cazuri cu semnificație
trează în chestiuni de relevanță constituțională și o majoră. Astfel, majoritatea petițiilor adresate Curții
Curte Supremă separată care controlează dreptul în vederea revizuirii unui caz sunt refuzate.
penal național. În sistemele de drept civil, relația Contrar opiniei majoritare, constituția ameri-
dintre tribunalele constituționale și ordinare nu cană nu specifică rolul Curții în judecarea disputelor
este întotdeauna simplă, însă majoritatea curților constituționale. Această funcție a fost mai degrabă
constituționale au stabilit prioritatea constitu- obținută treptat de către judecători înșiși, Marbury
ției asupra codurilor de drept civil. Vom examina vs. Madison (1803) dovedindu-se decisiv în aceasta
Curțile Supreme și Constituționale separat. chestiune. În acest caz, Judecătorul Suprem John
Marshall a respins parte a Actului Judiciar (1789) ca
Curțile Supreme fiind neconstituțional, stabilind prin urmare princi-
Statele Unite reprezintă cazul tipic al primului piul de revizuire judiciară. „Cu ce scop sunt limitate
model, cel al Curții Supreme. Constituția ameri- puterile”, întreba Marshall, „și cu ce scop este acea
cană investește puterea judiciară „într-o Curte limitare stabilită dacă aceste limite pot oricând să fie
Supremă și în curți inferioare cum ar fi Congresul,
care pot uneori dispune”. Deși Curtea posedă juris- Jurisdicția inițială oferă dreptul unui tribunal
dicția inițială asupra cazurilor la care este parte de a judeca un caz la prima sa înfățișare.
un stat american sau un reprezentant al unei alte Jurisdicția apelantă autorizează un tribunal să
țări, rolul său major este acela de a selecta. Cu alte revizuiască deciziile luate de tribunale inferioare.

adoptate de cei care trebuie limitați?”. Președintele
Jefferson (…) și-a exprimat nemulțumirea, susți-
nând faptul că hotărârea era în pericolul de a „ne
plasa sub despotismul unei oligarhii”. Însă, indife-
rent de baza constituțională a deciziei lui Marshall,
principiul revizuirii judiciare s-a împământenit.
Fără a ține seama de decizia inițială, Curtea
Supremă ia decizii câteodată în direcții noi.
Această „inconsecvență” s-a dovedit a fi o sursă de
putere, permițând Curții să adapteze constituția
la schimbările de la nivel național. De exemplu,
după lupta sa împotriva New Deal în anii ’30,
Curtea a cedat dreptul guvernului național de a
reglementa economia.
În alte circumstanțe, Curtea a căutat să conducă
mai degrabă decât să urmeze. Cea mai importantă
dintre aceste inițiative, sub conducerea Judecătorului
Suprem Earl Warren în anii 1950 și 1960, a avut loc
în domeniul drepturilor civile. În decizia sa faimoasă,
luată în anonimitate, Brown vs. Topeka (1954),
Curtea a scos segregarea rasială în afara legii, inversând
politica precedentă care spunea că facilitățile „separat,
dar egal” pentru populația de culoare s-au plasat în
limitele constituției. Aplicarea s-a dovedit a fi dificilă,
însă decizia în sine a fost inovatoare (Riches, 2004).
Curțile Constituționale
Europa continentală, atât Vestul, cât și Estul, favori-
zează Curțile Constituționale mai degrabă decât pe
cele Supreme. În Europa de Vest, asemenea Curți
au luat ființă după 1945, de exemplu, în Germania
și Franța (Figura 13.1). Acestea au reprezentat o
tendință generală de a preveni o reapariție a dictaturii,
fie ea de stânga sau de dreapta. În statele postfasciste,
Curțile Constituționale au fost create și pentru a
evita deciziile judecătorilor obișnuiți care rămăseseră
în funcție în cadrul curților existente. Mai recent,
noile regimuri au creat Curți Constituționale pentru
a învinge ineficiența, corupția și opoziția judecăto-
rilor care aparțineau ordinii precedente.
În timp ce Curtea Supremă este un organism
judiciar care ia decizia finală în cazurile de apel
(dintre care nu toate implică constituția), Curtea
Figura 13.1 Stabilirea curților constituționale în Europa
Austria* Germania* Franța
Italia
1948
1949
1958
1945
* Aceste țări au avut astfel de Curți și în perioada interbelică, fiind însă relativ lipsite de eficiență.
Sursa: Adaptat din Stone Sweet (2000, p. 31).
Constituții și sistem juridic | 255
Constituțională este similară cu o Cameră parla-
mentară suplimentară. Hans Kelsen (1881–1973),
inventatorul austriac al Curților Constituționale,
a susținut argumentul că acestea ar trebui să func-
ționeze ca un legislator negativ, respingând legile
neconstituționale însă lăsând legiferarea pozitivă Austria
parlamentului. Bineînțeles, abordarea este mai
politică, flexibilă și mai puțin legală decât cea a
Curților Supreme. Curțile Constituționale practică
revizuirea abstractă, evaluând validitatea unei legi
sau emițând decizii consultative asupra unei legi la
cererea guvernului sau adunării parlamentare, adesea
fără stimulul unui caz specific. Deciziile sunt adesea
scurte și sunt de regulă nesemnate, neavând baza
unui argument legal utilizat de Curțile Supreme.
După cum SUA ilustrează tradițiile Curții
Supreme, așa a devenit Germania un caz reprezen-
tativ pentru noua abordare a Curții Constituționale.
Curtea sa Federală Constituțională a oferit un
model influent pentru toate țările postcomu-
niste din Estul Europei (Kühn, 2006). Curtea
Germaniei este formată din 16 membri numiți de
legislativ pentru un mandat de 12 ani. Curtea este
împărțită în două Camere specializate, dintre care
una se axează pe libertățile fundamentale cuprinse
în legea fundamentală. Reputația publică a fost
mărită de prevederea privind sesizarea constitu-
țională, un instrument inovativ permițând cetă-
țenilor să transmită petiții Curții în mod direct
odată ce alte căi juridice au fost epuizate.
Deoarece puterea politică era încă vagă după cel
de-al Doilea Război Mondial, Curtea avea atribuții
nu doar în ceea ce privește revizuirea constituțio-
nală, ci și în menținerea noii ordini împotriva încer-
cărilor unor grupuri de a o răsturna. De exemplu,
a reușit să facă acest lucru prin interzicerea parti-
delor comuniste și a celor neo-naziste în anii 1950.
Datorită acestui motiv, Kommers (2006), printre
alții, descrie Curtea ca fiind „gardianul democra-
ției germane”. Un indicator al succesului său este
impactul său asupra tiparului de gândire al judecă-
torilor din tribunalele obișnuite, în pofida separării
formale a curții constituționale de ierarhia judiciară.
Portugalia Ungaria
Belgia
Spania Rusia
1976
1978
1985
1990
1991
256 | Guvernare și guvernanță
DEM
Profil de țară 9 OCR
ATIE
AFRICA DE SUD LIBE
RA
Forma de guvernare = democrație liberală cu un președinte executiv și provincii integrate. L A
Legislativul = Adunarea Națională, Camera inferioară este alcătuită din 400 de membri aleși pentru un mandat
de cinci ani. Președintele nu poate dizolva Populaţia (rata creşterii anuale): 49.1 milioane (+0.3%)
adunarea. Camera superioară, care are mai puține
puteri, este Consiliul Național al Provinciilor și Grupul de venit al Băncii Mondiale: mediu avansat
include zece delegați din fiecare dintre cele nouă
provincii. Scorul drepturilor politice: 2
Executivul = președintele este șeful statului și al guver-
nului, conducând cu ajutorul unui guvern. Adunarea Scorul libertăţilor civile: 2
Națională alege președintele după fiecare exercițiu
electoral. Indexul dezvoltării umane (procent/din): 121/177
Justiția = sistemul judiciar combină dreptul cutumiar
cu cel civil. Curtea Constituțională decide în
chestiuni care privesc constituția și poate respinge Indexul libertăţii presei (procent/din): 64/195
acte normative.
Sistemul electoral = Adunarea Națională este aleasă
Indexul corupţiei percepute (procent/din): 54/180
prin reprezentare proporțională, folosind liste de
partid închise. Legislaturile provinciale numesc
membri în Consiliul Național al Provinciilor.
Sistemul de partide = Congresul Național African Notă: Pentru semnificații și sursele nivelurilor și a indexu-
(ANC; 264 mandate și 66% din voturi în 2009) a rilor, vezi p. xv. În toate cazurile, un nivel și un punctaj de
dominat republica postapartheid. Mai liberala Alianță 1 este „cel mai bun”.
Democratică (67 mandate), acum partidul cel mai
important din Western Cape, formează opoziția oficială.

Africa de Sud a fost conturată de
două grupuri de colonizatori: burii
(fermieri), descendenți ai coloniș-
tilor olandezi din secolul al XVII-
lea, și un grup mai redus numeric
de coloniști britanici. Descoperirea
diamantelor și a aurului la sfârșitul
secolului al XIX-lea a consolidat
dependența de forța de muncă
a imigranților, oferind suportul
economic pentru sistemul de apar-
theid instituționalizat după 1945.
Apartheid-ul definea trei rase –
albă, de culoare și neagră – și scotea
în afara legii căsătoriile inter-ra-
siale. Supraviețuirea apartheid-ului
în anii 1990 a arătat faptul că
guvernarea bazată pe putere brută
poate fi durabilă pe termen lung.
Însă schimbarea a fost într-un final
indusă de trei mari factori:
• căderea comunismului, care a
distrus amenințarea regimului;
• impunerea sancțiunilor de către
UE și Statele Unite;
• opoziția neagră care a început
să includă rezistența armată.
Ca de atâtea ori, reformele inițiale
au stimulat revendicări pentru
schimbări mai mari și mai rapide.
În anii 1990, liderul ANC Nelson
Mandela a fost eliberat din închi-
soare după 26 de ani, simbolizând
recunoașterea de către liderii albi
că venise timpul să-și negocieze
propriul declin. Patru ani mai
târziu, ANC a câștigat primele
alegeri multi-rasiale cu 63% din
voturi. Mandela a devenit președin-
tele unui guvern de uniune națio-
nală, care includea Partidul Național
condus de lideri albi. Africa de Sud
s-a întors în familia națiunilor, o
tranziție mai târziu exemplificată
prin decizia de a organiza acolo
Cupa Mondială de fotbal din 2010.
ANC a confirmat ulterior poziția sa
ca partid dominant. Acesta continuă
să fie partidul firesc al majorității
negre și s-a dovedit specialist în
Lectură suplimentară: Buhlungu et al. (2007), Johnson (2009).
incorporarea unei game largi de
organizații, incluzând sindicate,
sub umbrela sa. Spre deosebire de
alte mișcări de eliberare, coeziunea
partidului a supraviețuit tranziției de
la opoziție la guvernare și retragerea
liderului său erou. În pofida conflic-
telor de conducere și a incertitu-
dinilor privind calitatea guvernării
sale, partidul continuă să fie capabil
să își folosească controlul resurselor
de stat pentru a-și consolida baza de
susținere.
Aidoma multor partide dominante,
ANC oferă un exemplu de ordine
într-o țară care se confruntă cu
probleme sociale. Aceste dificultăți
includ nu numai moștenirea dificilă
a apartheid-ului, dar și criminalitate,
inegalitate, sărăcie, șomaj, corupție,
migrație, HIV/SIDA, infrastructură
inadecvată și educație limitată.
Durata medie de viață este de doar
49 de ani și, în mod neobișnuit, este
mai scăzută în cazul femeilor decât
în cel al bărbaților.

În lumina reflectoarelor
Constituția și cadrul legal în
Africa de Sud
Transformarea Africii de Sud
dintr-un stat militarizat bazat
pe apartheid într-unul dirijat de
ordinea constituțională bazată pe
democrație a reprezentat una dintre
cele mai remarcabile tranziții politice
ale sfârșitului de secol XX. Care a
fost, așadar, natura ordinii politice
stabilită de noua constituție?
În 1996, după doi ani de nego-
cieri dure între ANC și Partidul
Național (NP), s-a ajuns la un
acord asupra unei constituții noi de
109 pagini care a intrat în vigoare
în 1999. NP și-a exprimat susți-
nerea generală în pofida rezervelor
care au condus la retragerea sa din
guvern.
Într-o frază care amintea de
Constituția americană, Constituția
Africii de Sud declară „puterea
executivă a Republicii rezidă în
Președinte”. Ca și în SUA, preșe-
dintele este și șeful statului. Spre
deosebire de Statele Unite, însă,
președintele este ales de Adunarea
Națională după fiecare alegere
generală. Poate să fie demis prin-
tr-un vot de neîncredere al Adunării
(deși acest eveniment ar declanșa
alegeri generale) sau prin suspen-
dare. Sistemul are astfel caracter
parlamentar. Președintele guvernează
împreună cu un guvern extins.
Fiecare dintre cele nouă provincii
ale țării își alege propriul legislativ
și formează propriul executiv
condus de un premier. Însă cu
mult mai mult decât în SUA,
autoritatea și fondurile vin de sus
în jos. În orice caz, ANC oferă
un liant care corelează nu doar
Constituții și sistem juridic | 257
executivul și parlamentul, ci și caz, reducerea modestă în dimen-
nivelurile naționale, provinciale siunea majorității parlamentare a
și municipale. Cel puțin până în ANC în alegerile din 2009 poate
acest moment, partidul condu- avea un anumit efect, reducând
cător a dominat instituțiile de dorința și capacitatea ANC de a
Preambul al Constituției Africii de Sud, 1999
Noi, poporul Africii de Sud,
Recunoaștem nedreptățile din trecutul nostru;
Îi onorăm pe cei care au suferit pentru dreptate și libertate pe
pământul nostru;
Îi respectăm pe cei care au lucrat pentru a clădi și dezvolta țara noastră;
și
Credem că Africa de Sud aparține tuturor celor care trăiesc în ea,
uniți în diversitatea noastră.
Prin urmare, prin reprezentanții noștri liber aleși, adoptăm această
Constituție ca fiind legea supremă a Republicii astfel încât să
 eliminăm diviziunile din trecut și să stabilim o societate
bazată pe valori democratice, justiție socială și drepturi umane
fundamentale;
 punem bazele unei societăți democratice și deschise în care
guvernul este bazate pe voința poporului și fiecare cetățean este
protejat de lege în mod egal;
 îmbunătățim calitatea vieții tuturor cetățenilor și să eliberăm
potențialul fiecărei persoane; și
 să construim un stat unit și democratic capabil să își ocupe
locul de drept ca un stat suveran în familia de națiuni.
Fie ca Dumnezeu să ne protejeze poporul.
Sursa: SouthAfrica.info (2009)
guvernare, în timp ce în SUA modifica constituția în favoarea sa.
instituțiile au dominat partidele. În orice caz, politica țării, mai mult
decât a altora, ar trebui evaluată
Rămâne de văzut în ce chip Africa ținând cont de ceea ce a prece-
de Sud va putea reconcilia demo- dat-o. După aplicarea acestui text,
crația constituțională liberală cu realizările noului stabiliment sunt
dominația politică a ANC. În acest într-adevăr remarcabile.
Lectură suplimentară: Butler (2004), Sparks (2009).
258 | Guvernare și guvernanță
Curtea s-a dovedit activă. Deciziile sale au
influențat subiecte precum avortul, procedu-
rile electorale, imigrația, finanțarea partidelor,
religia în școli și reforma universitară. Între
1951 și 1990, Curtea a decis că 198 de legi
federale (aproximativ 5% din total) contrazi-
ceau Constituția.
Conradt (2008, pp. 253–4) oferă o evaluare
generală a realizărilor Curții:
Mai mult decât orice altă instituție postbelică,
Curtea Constituțională a pronunțat opinia că
Republica Federală este o democrație militantă
ale cărei partide politice democratice reprezintă
instrumentul principal pentru redarea opiniei
publice în politici publice. Tribunalul a devenit
o componentă legitimă a sistemului politic, iar
deciziile sale au fost acceptate și aplicate atât de
cei care au câștigat, cât și de cei care
au pierdut.
Curtea Europeană de Justiție
Ar fi o dovadă de neglijență să concluzionăm
această discuție despre Curțile Constituționale
fără să luăm în considerare Curtea Europeană
de Justiție (CEJ). Întocmai precum Curtea
Constituțională Federală a Germaniei a ajutat în
conturarea dezvoltării republicii postbelice, așa a
contribuit Curtea de Justiție la clădirea Uniunii
Europene. Începând din anii 1960 până în anii
1980, a fost un actor decisiv în extinderea ordinii
legale a UE. Mai mult, acel regim este fundamental
pentru funcționarea Uniunii. Impactul cumulativ
al deciziilor CEJ a fost acela pe care Weiler (1994)
îl denumea drept o „revoluție tăcută” în dezvol-
tarea tratatelor fondatoare în ceva mai apropiat de
o constituție europeană.
Scopul formal al Curții este acela de a asigura
că acele aspecte ale tratatelor Uniunii care sunt
supuse jurisdicției sale și reglementările privind
instituțiile UE sunt interpretate și aplicate corect.
Cazurile pot fi aduse de state membre sau de alte
instituții ale Uniunii. În calitatea de arbitru final
al dreptului Uniunii Europene, CEJ răspunde
și solicitărilor primite din partea Curților națio-
nale pentru decizii preliminare privind dreptul
european. Având sediul în Luxemburg, este
separată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului din Strasbourg.
Curtea de Justiție este alcătuită din câte un
judecător numit din fiecare stat membru pentru
un mandat de șase ani care poate fi reînnoit,
experiența vastă fiind mai importantă decât
expertiza juridică specializată. De multe dintre
cazuri se ocupă Camerele mici, compuse din trei
până la cinci judecători; susținerea este acordată
de opt avocați generali a căror funcție este de a
face o recomandare inițială în majoritatea cazu-
rilor care compar în fața Curții. Deși o Curte de
primă instanță a fost stabilită în 1988 pentru a
facilita procedurile, deciziile încă întârzie: timpul
scurs între înaintarea unui caz și decizia finală
este în continuare de aproape doi ani (Nugent,
2006, p. 296).
În perioada sa de început, deciziile Curții au
consolidat în continuu și în mod creativ autori-
tatea instituțiilor centrale (vezi Cronologie). A
atins acest scop în trei moduri, insistând asupra
faptului că dreptul european:
 se aplică direct în statele membre (aplicabilitate
directă);
 trebuie să fie aplicat de tribunalele naționale
(efect direct);
 au prioritate față de dreptul național.
În anii 1990, însă, unele state membre au
început să pună la îndoială atât procedurile CEJ,
cât și expansiunea autorității sale. Au existat unele
probleme în implementarea deciziilor Curții
și unele Curți naționale au sporit jurisdicția.
În special, Curtea Constituțională Federală a
Germaniei s-a arătat dispusă să păstreze jurisdicția
asupra cazurilor în care tratatele europene încălcau
constituția Germaniei, o chestiune care ar putea
continua să fie deranjantă.
Chiar și așa, CEJ rămâne exemplul proemi-
nent al unei contribuții juridice la emergența
unei noi ordini politice, care ar justifica comen-
tariul lui Shapiro (1987, p. 1007) că „nicio altă
curte nu a mai jucat un rol atât de proeminent în
crearea procesului guvernamental și politic la care
este parte”. Alte tribunale, incluzându-le pe cele
ale Americii, au consolidat autoritatea centrală;
Curtea Europeană a ajutat la crearea sa.
Activismul juridic
Poate cu excepția Scandinaviei, intervenția juridică
în politicile publice a crescut în lumea liberal-demo-
cratică începând din 1945, marcând o tranziție de
la limitarea juridică la activismul juridic. Judecătorii
 Constituții și sistem juridic | 259

 Calendar 5
CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR
EUROPENE (CEJ)

1952 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene înființată ca parte a Comunității

Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
1957 Tratatul de la Roma: competenţa Curţii se extinde la noua Comunitate
Economică Europeană şi tratatele Euratom.
1963 Van Gend en Loos: Legile europene se aplică în mod direct indivizilor, creând
drepturi şi obligaţii pe care instanţele naţionale trebuie să le pună în aplicare.
1964 Costa vs. Enel: Legislaţia europeană are prioritate asupra legislaţiei naţionale.
1979 Cassis de Dijon: un produs vândut în mod legal într-un stat membru trebuie
să fie acceptat pentru vânzare în alte state membre („recunoaştere reciprocă”).
1987 Foto-Frost: instanţele naţionale nu pot infirma măsurile UE, trebuind să
înainteze CEJ rezervele pentru a fi soluționate.
1988 Tribunalul de Primă Instanţă a stabilit să reducă volumul de muncă al CEJ şi
să-i îmbunătăţească investigarea chestiunilor concrete.
1992 Francovich şi Bonifaci vs. Italia: atunci când Statele membre încalcă legislaţia
UE, acestea trebuie să îi compenseze pe cei afectaţi.
Tratatul de la Maastricht clarifică jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie, de
exemplu să includă dispoziţii în tratat pentru o cooperare mai strânsă între
statele membre, dar să excludă Politica Comună Externă şi de Securitate.
2003 Tratatul Constituțional al Europei este publicat sub formă de proiect.
2005 Comisie vs. Consiliu: Comunitatea poate solicita statelor membre să adopte
legislație penală.
Tratatul Constituțional este respins în cadrul referendumurilor din Franța și
Olanda.
2008 Tratatul Constituțional este respins în cadrul unui referendum în Irlanda.
2009 Tratatul de la Lisabona, un înlocuitor mai puțin puternic al Tratatul
Constituțional, intră în vigoare.

Lectură suplimentară: Alter (2009), de Bureau și Weiler (2002).

sunt mai dispuși să intre în arena politică care ar fi
fost lăsată altădată politicienilor aleși și parlamen-
telor naționale. De exemplu:
 Înalta Curte din Australia condusă de Sir
Anthony Mason (Judecător Suprem, 1987–
95), a scos la iveală în mod curajos drepturi
implicite în constituție care rămăseseră nede-
tectate de către predecesorii săi (Mason,
1993);
 Deși Constituția olandeză exclude în mod
explicit revizuirea judiciară, Curtea sa Supremă
a produs jurisprudență importantă asupra
unor chestiuni unde parlamentul nu a putut
decide, mai cu seamă în ceea ce privește legife-
rarea eutanasiei (van Geffen, 2001);
 Curtea Supremă din Israel s-a pronunțat în
cazuri de conflicte dintre evrei seculari și orto-
docși care rămăseseră nerezolvate de politicieni
(Hirschl, 2002).
260 | Guvernare și guvernanță
Activismul juridic se referă la disponibilitatea
judecătorilor de a trece barierele raționamentului
juridic limitat, în așa fel încât să influențeze
politicile publice. Limitarea juridică, o filosofie
mai conservatoare, susține faptul că judecătorii ar
trebui doar să aplice litera legii, lăsând pozițiile
politice organismelor alese în acest sens.
Ce explicație putem oferi pentru această impli-
care a juridicului în politică? Putem avea în vedere
patru motive. În primul rând, accentul sporit pus pe
reglementare ca mod de a guverna a încurajat inter-
venția puterii judecătorești. O decizie a guvernului
de a interzice partenerilor de același sex drepturile
de care beneficiază cuplurile căsătorite este deschis
intervenției judecătorești într-un fel în care o decizie
de a fi parte la război sau de a mări taxele nu este.
În al doilea rand, decăderea ideologiei de stânga
a extins zona de intervenție a puterii judecătorești.
Socialiștii erau suspicioși cu judecătorii considerând
că sunt apărători nealeși al status quo-ului și în mod
special al proprietății. În prezent, stânga a desco-
perit faptul că sala de tribunal poate reprezenta un
context în care pot hărțui guvernele de dreapta.
În al treilea rând, convențiile internaționale
au conferit judecătorilor o pârghie adițională pe
care o pot folosi pentru a se elibera din restric-
țiile tradiționale. Documente cum ar fi Declarația
Universală a Drepturilor Omului a ONU (1948)
și Convenția Europeană a Drepturilor Omului
(1950) au oferit o bază pe care judecătorii să
construiască ceea ce altădată ar fi fost văzut ca fiind
declarații excesiv de politice.
În al patrulea rând, prestigiul continuu al
puterii judecătorești a încurajat un transfer de
autoritate în domeniul său. Procedurile judiciare
în majoritatea democrațiilor liberale au reținut
parte din reputația de integritate și imparțialitate,
în timp ce prestanța multor altor instituții, în
special a partidelor, a decăzut. Poziția judecătorilor
s-a consolidat atunci când, precum în Italia în anii
‘90, judecătorii de drept civil au fost percepuți ca
investigând politicieni corupți (Inoguchi, 2002).
Oricare ar fi factorii care stau în spatele expansi-
unii autorității judecătorești, procesul se autosusține.
Stone Sweet (2000, p. 55) aduce acest argument: „pe
măsură ce dreptul constituțional se extinde în cât mai
multe domenii politice și devine mai „consistent” în
fiecare dintre acestea, în aceeași măsură se extind și
motivele pentru dezbaterea juridică. Procesul are
tendința de a se autosusține”. Percepând încrederea
crescută a judecătorilor în a se adresa unor chestiuni
politice extinse, grupurile de interese, cetățenii inte-
resați de zona drepturilor și chiar partidele politice au
devenit de asemenea mai disponibili în a-și continua
eforturile în zona judiciară.
Desigur, activismul juridic a avansat mai mult
în anumite democrații decât în altele. În clasamente
comparative în acest sens, Statele Unite sunt indiscu-
tabil în top (Holland, 1991). America este bazată pe
un contract constituțional și o armată de avocați vor
despica firul în patru în legătură cu acest lucru. SUA
demonstrează toate caracteristicile care contribuie la
activismul juridic. Acestea includ o constituție scrisă,
federalism, independența judecătorească, lipsa unor
tribunale administrative separate, accesul facil la
tribunale, un sistem juridic bazat pe jurisprudența
judecătorească și un mare respect pentru judecători.
Importanța Curții Supreme a condus la o apreciere
făcută de un critic al „guvernării prin judecători” la
a afirma că aceștia sunt „o junta alcătuită din nouă
persoane în robe negre” (Waldron, 2007, p. 309).
Mai puține condiții pentru autonomia judecă-
torească se găsesc în Marea Britanie, o țară în care
suveranitatea parlamentară a fost în mod tradițional
inviolabilă. Neavând autoritatea de a anula legis-
lația, revizuirea judiciară în contextul britanic se
referă în mod obișnuit la capacitatea judecătorilor
de a se pronunța asupra deciziilor executive împo-
triva modelului oferit de dreptul administrativ.
Chiar și în Marea Britanie, totuși, activismul
juridic a sporit, reflectând influența europeană.
Judecătorii britanici au fost complicii voluntari
ai Curții Europene atunci când s-a stabilit un
ordin juridic aplicabil tuturor statelor membre.
Adoptarea târzie de către Marea Britanie a
Convenției Europene a Drepturilor omului în
1998 și declinul prerogativului regal care a permis
altădată statului să se poziționeze deasupra legii, au
încurajat de asemenea afirmarea puterii judecăto-
rești. Înființarea unei Curți Supreme în 2009, deși
lipsită de puterea de revizuire judiciară, a conso-
lidat noțiunea de autonomie judecătorească.
Declarațiile oficiale privind drepturile au încu-
rajat expansiunea puterii judecătorești și în alte
țări anglofone. În Canada, o Cartă a Drepturilor
și Libertăților a fost anexată Constituției în 1982,
oferind judecătorilor un rol mai proeminent în
apărarea drepturilor individuale. În mod similar,
Noua Zeelandă a introdus o lege privind drepturile
în 1990, care protejează „viața și siguranța persoanei”
și care stabilește drepturi civile tradiționale, dar care
nu fuseseră anterior codificate democratic.
Aceste carte ridică anumite dificultăți în țări cu
tradiția suveranității parlamentare, precum Noua

Zeelandă și Marea Britanie. Este nevoie de inven-
tivitate pentru a integra o lege privind drepturile în
pretinsa suveranitate a legislativului. Din fericire,
Noua Zeelandă a identificat o soluție inteligentă.
Acolo, Procurorul (un ministru din Cabinet care
asigură legătura dintre lumea politică și cea juridică)
asigura consultanță Primului Ministru în ceea ce
privește respectarea drepturilor fundamentale în
cadrul propunerilor legislative. Din punct de vedere
tehnic, cel puțin, parlamentul reține responsabili-
tatea totală în vederea ajustării legilor sale în conse-
cință. Marea Britanie a adoptat o reglementare
instituțională asemănătoare. Teoretic, legislativul
rămâne suprem, însă în practică există șanse infime
ca parlamentarii să nu țină cont de o opinie jude-
cătorească asupra unei legi care contravine dreptu-
rilor protejate. În acest mod, suveranitatea poate fi
simultan apărată și diminuată.
Independența judecăto-
rească și recrutarea
Având în vedere creșterea autorității politice a
puterii judecătorești, chestiunea menținerii inde-
pendenței sale câștigă în importanță. Democrațiile
liberale acceptă autonomia judecătorească ca find o
condiție fundamentală a statului de drept, însă cum
poate fi realizată această independență?
Siguranța exercitării funcției este desigur,
importantă. În Marea Britanie, ca și în sistemul
judecătoresc federal american, judecătorii au
mandate pe viață cât timp nu apar probleme de
comportament. Constituția americană chiar
prevede că salariul judecătorilor „nu poate fi
diminuat în timpul exercitării funcției”. Deși
Curțile Constituționale ale Europei limitează, de
regulă, numărul de mandate al judecătorilor la
unul singur de șapte până la nouă ani, poziția jude-
cătorului rămâne sigură în timpul acestei perioade.
Însă autonomia judecătorească depinde atât
de siguranța exercitării funcției, cât și de recru-
tare. Dacă selectarea judecătorilor este controlată
de politicieni care își numesc proprii oameni,
Figura 13.2 Metode de numire a judecătorilor
Alegere în cadrul
Alegere
adunării legislative
populară
CAPACITATE DE
RĂSPUNS
Constituții și sistem juridic | 261
puterea judecătorească ar putea conduce în fapt
la consolidarea autorității partizane, conducând la
o integrare mai mult decât la separarea puterilor.
Această problemă este deosebit de importantă
atunci când mandatul judecătoresc este scurt,
limitând perioada în care judecătorii pot dezvolta
propria perspectivă în cazurile care le sunt înfăți-
șate. Sistemele politice au dezvoltat soluții variate
la chestiunea selectării aparatului judecătoresc;
metodele principale sunt descrise în Figura 13.2.
La o extremă se situează alegerea democratică.
Această metodă este practicată într-unele dintre
statele americane; răspunde cu siguranță, posibil
chiar în mod exagerat, preocupărilor populare
(Bonneau și Hall, 2009). La cealaltă extremă,
cooptarea judecătorilor care dețin deja funcții
oferă cea mai sigură garanție a independenței însă
poate conduce la o elită care se autoperpetuează.
Există pericolul ca judecătorii să caute să recruteze
persoane cu o viziune asemănătoare cu a lor.
Între aceste extreme intervin metodele mai
convenționale: numirea de către parlament, executiv
și comisii independente. Guvernul britanic, de
exemplu, a cedat recent puterea de numire unei
comisii independente, o decizie justificată de minis-
trul de resort în următoarele cuvinte:
Într-o societate modernă democratică, nu mai este
acceptabil ca numirile judecătorești să se afle în
întregime în mâinile unui ministru al guvernului.
De exemplu, puterea judecătorească este adesea
implicată în emiterea deciziilor privind legalitatea
unor acțiuni ale executivului. Astfel, sistemul
numirilor trebuie să fie și trebuie perceput ca fiind
independent de guvern. (Falconer, 2006)
În practică, multe dintre țări combină în
prezent aceste metode, guvernul alegând dintr-o
varietate de candidați propuși de un organism
competent. În Africa de Sud, de exemplu,
Președintele Republicii numește judecătorii de
rang înalt după consultarea unei Comisii de
Serviciu Judiciar care include reprezentanți ai
profesiei legale și ai legislativului.
Numire de Numire de Cooptare
către guvern către o comisie
independentă
INDEPENDENȚĂ
262 | Guvernare și guvernanță
Altfel, ca modalitate mai tradițională, unii jude-
cători ai tribunalului superior pot fi selectați printr-o
metodă diferită de ceilalți. Prin urmare, o treime
din membrii Curții Constituționale din Italia sunt
numiți de Parlament în sesiune reunită, o treime
sunt nominalizați de către președinte și o treime
sunt selectați de puterea judecătorească însăși.
Pentru majoritatea tribunalelor care au drept
obiect de activitate și revizuirea judiciară, selecția
implică o dimensiune politică vădită. Poziția Curții
Supreme americane implică faptul că numirile
(făcute de către președinte și condiționate de apro-
barea Senatului) reprezintă decizii foarte importante.
Ratificarea de către Senat poate implica o luptă între
susținătorii președintelui și adversarii acestuia. În
aceste circumstanțe, experiența judiciară și abilitatea
juridică a celui nominalizat contează mai puțin
decât disputele ideologice, partizane și o conduită
profesională care nu poate fi reproșată. Chiar și așa,
Walter Dellinger, fostul Procuror General al SUA,
afirmă că „numirea politică a judecătorilor este un
moment democratic potrivit înainte de instalarea
independenței mandatului pe viață” (Peretti, 2001).
O dimensiune politică este vizibilă și în
selecția pentru Curțile Constituționale. De obicei,
membrii sunt selectați de Adunarea legislativă în
cadrul unei proceduri care poate implica nego-
cieri ale partidelor. De exemplu, opt dintre cei 12
membri ai Curții Constituționale sunt numiți de
parlamentele dominate de partide. Așadar, atât în
Europa, cât și în America factorii politici influen-
țează numirile în aceste Curți.
Sub nivelul celui mai înalt tribunal, autonomia
judecătorească pune în discuție chestiunea inde-
pendenței interne. Guarnieri (2003, p. 225) subli-
niază această chestiune. Observând că „organizațiile
judecătorești în Europa continentală funcționează
în mod tradițional în cadrul unei structuri orga-
nizaționale ierarhice”, acesta aduce argumentul că
„rolul jucat de ierarhiile organizaționale este crucial
pentru a scoate în evidență dinamica reală a corpului
judiciar”. Această chestiune a luat naștere în formă
acută în unele dintre țările din Europa continen-
tală după 1945, atunci când judecătorii numiți în
timpul regimurilor de dreapta și-au păstrat poziția,
Independența internă a puterii judecătorești
se referă la autonomia judecătorilor cu o poziție
ierarhică inferioară față de superiorii lor, care
pot determina de cele mai multe ori viitorul
profesional al acestora. În cazurile în care această
autonomie este limitată, inițiativa judecătorească
poate fi constrânsă.
descurajând inițiativele personalului selectat recent
și care se aflau pe o treaptă mai joasă a piramidei.
Guarnieri concluzionează că promovarea și
măririle salariale în cazul judecătorilor ar trebui să
depindă în mod exclusiv de vârstă, observând că
astfel de reforme erau necesare în Italia înainte ca
mai tinerii „judecători de asalt” să devină dispuși să
lanseze investigații în cazuri de corupție la nivelul
guvernului. Soluția lui Guarnieri poate fi extremă,
dar în orice caz este important să recunoaștem
faptul că deciziile judecătorilor cu o poziție ierar-
hică inferioară vor fi influențate de posibilele efecte
asupra carierei lor.
Dreptul administrativ
În timp ce dreptul constituțional stabilește principiile
fundamentale care guvernează relația dintre cetățeni
și stat, dreptul administrativ cuprinde regulile care
guvernează această interacțiune în circumstanțe
specifice. Dacă un cetățean (sau o altă parte afectată)
se află în dispută cu o agenție publică în privința unei
chestiuni specifice, cum ar fi obținerea unui pașaport
sau eligibilitatea pentru un ajutor social, unele stan-
darde trebuie dezvoltate pentru a facilita acuzațiile
privind proasta administrare să fie rezolvate. Această
sarcină aparține și ea puterii judecătorești; este un rol
care a crescut mult în importanță odată cu expansi-
unea guvernului în secolul al XX-lea.
Dreptul administrativ stabilește principiile care
guvernează procedura de luare a deciziilor de
instituțiile publice, precum și remediile pentru
încălcarea acestor reguli. De exemplu, Actul de
Procedură Administrativă al Americii (1946)
solicită tribunalelor să declare ilegală orice
acțiune a unei agenții care este „arbitrară, un abuz
discreționar, sau în neconcordanță cu legea”.
Subiectele avute în vedere aparțin dreptului
public și nu au o analogie clară în sectorul privat.
Întrebări tipice pentru acest domeniu sunt:
 Competență: a primit un reprezentant oficial
autorizația de a lua o anumită decizie?
 Procedura: decizia a fost luată în mod corect
(de exemplu prin consultări adecvate)?
 Corectitudine: decizia este una obiectivă,
în concordanță cu justiția naturală (natural
justice)?
 Responsabilitate: ce măsuri ar trebui luate dacă
o decizie a fost luată incorect sau a condus la
rezultate indezirabile?

Cum poate fi înfăptuită justiția administrativă?
Democrațiile liberale au sub control problema regle-
mentării juridice a administrației printr-o abordare
separatistă sau integraționistă, metoda aleasă reflec-
tând și consolidând diferitele concepții ale statului.
Prima soluție, comună în sisteme de drept codifi-
cate, este aceea de a stabili un sistem separat de tribu-
nale administrative care au drept obiect de activitate
exclusiv omisiunile birocrației. Această abordare
separatistă delimitează o sferă publică puternică care
funcționează în interiorul unui cadru de drept civil.
Acolo unde este utilizată această abordare, munca
funcționarilor publici este văzută ca fiind de natură
juridică, bazată pe aplicarea uniformă a codurilor și
conducând inevitabil la monitorizarea judiciară.
Abordarea separatistă a justiției administra-
tive (ca de exemplu în Franța) este de a înființa
tribunale și legi speciale care să revizuiască
interacțiunea dintre cetățeni și stat. În opoziție
cu aceasta, abordarea integraționistă (preferată
în mod tradițional în Marea Britanie) încearcă să
controleze birocrația prin revizuirea disputelor în
tribunalele obișnuite, bazându-se în mare parte
pe legea obișnuită de pe teritoriul respectiv.
Franța este cel mai influent exemplu al mode-
lului separatist. A dezvoltat o structură elaborată
de tribunale administrative, conduse de Consiliul
Statului, înființat în forma sa modernă în 1799,
având însă rădăcini în secolul al XIII-lea (Figura
13.3). Consiliul este ultima instanță de apel din
cadrul ierarhiei, evaluând și deciziile administrative
luate de miniștri ai guvernului și reprezentanții lor
ca parte a jurisdicției inițiale. Competența extinsă
poate conduce la decizii lente, în medie de un an
de la început până la decizie.
Figura 13.3 Tribunalele administrative în
Franța
Consiliul Statului
Opt curți de apel
administrative
37 de tribunale
administrative
Constituții și sistem juridic | 263
Cu toate acestea, prin dezvoltarea propriei
jurisprudențe, Consiliul a stabilit principii
generale care reglementează puterea administra-
tivă. De exemplu, într-un caz din 2004 a decis
că statul poate fi făcut responsabil pentru incapa-
citatea de a stabili standarde adecvate în vederea
protejării sănătății muncitorilor, chiar dacă aceștia
erau din sectorul privat. Prestigiul Consiliului,
care îl depășește pe cel al tribunalelor obișnuite,
exprimă autonomia spațiului public și facilitează
de asemenea capacitatea sa de a controla guvernul.
Soluția separatistă se adresează în mod direct
problemelor specifice care rezultă în administrația
publică, însă riscă să provoace dispute în ceea ce
privește posibilitatea de a procesa un caz prin tribu-
nale administrative sau obișnuite. Astfel de dispute
pot fi deosebit de dificile atunci când, după cum
este cazul din ce în ce mai des, un serviciu public
este externalizat mediului privat. Astfel intervine
întrebarea dacă o plângere împotriva unei companii
private care alocă locuințe publice în timp ce este
sub contract trebuie să fie procesată de tribunale
administrative sau obișnuite. Mai mult, tribunalele
administrative speciale consolidează interpretarea
juridică a serviciilor publice care poate conduce la
un proces de luare a deciziilor inflexibil și cu care nu
se poate comunica (după cum pot confirma biro-
crații francezi cu experiență).
A doua soluție, preferată în țările anglo-ame-
ricane cu o tradiție de drept cutumiar, reflectă
o atitudine mai puțin solemnă față de autori-
tatea publică. Abordarea integraționistă afirmă
faptul că un singur tip de tribunale ar trebui să
ia în considerare atât dreptul public, cât și pe
cel privat. Filosofia aici este că legea este aceeași
pentru toți. Astfel, aceleași principii ar trebui să
se aplice ambelor domenii: de exemplu, angajă-
rile în sectorul public ar trebui reglementate de
aceleași reguli care se aplică companiilor private.
Tribunalele obișnuite ar trebui să poată arbitra
disputele dintre birocrați și cetățeni; nu este
necesar un consiliu de stat.
Un punct de rezistență al acestei abordări inte-
graționiste este faptul că previne disputele dintre
zonele de graniță și simplifică sistemul judiciar.
Mai presus de aceste aspecte, filosofia integrațio-
nistă afirmă aspirația modestă către spațiul public;
statul trebuie să urmeze aceleași legi ca cetățenii
săi. A.V. Dicey (1885) a fost cel mai puternic
exponent al acestei abordări; gândirea lui marca
faptul că legile și tribunalele speciale pentru rezol-
varea chestiunilor publice ar avantaja în practică
guvernul în detrimentul cetățeanului.
264 | Guvernare și guvernanță
În realitate, tribunalele speciale pot fi rareori
evitate cu desăvârșire, chiar și în lumea anglofonă.
Statele Unite, de exemplu, au dezvoltat tribunale
administrative consacrate impozitelor, armatei,
falimentului și brevetelor. Influențată de puternica
tradiție a dreptului public din Uniunea Europeană,
Marea Britanie a creat un Tribunal Administrativ
în 2001, cu scopul de a oferi revizuire juridică
pentru „deciziile Curților și tribunalelor inferioare,
instituții publice și persoane care exercită o funcție
publică” (Her Majesty’s Court Service, 2005).
Dicey se pare ca ar fi pierdut această bătălie, învins
de expansiunea neîncetată a reglementărilor.
Trebuie, însă, observat faptul că revizuirea
juridică este doar instanța de apel finală pentru cetă-
țenii care protestează împotriva deciziilor adminis-
trative. În mod obișnuit, judecătoriile și comitetele
inferioare situate în proximitatea instituției care
ia decizia oferă o cale mai facilă către apel. Astfel,
primul nivel pentru depunerea unei sesizări este de
obicei un comitet de apel care funcționează în cadrul
departamentului unde se ia decizia inițială. Aceasta
poate fi urmată de un apel înaintat către o judecă-
torie externă mai degrabă decât un tribunal. Aceste
comitete și judecătorii reexaminează decizia de fond
luată de reprezentantul instituției, permițând apelan-
tului să susțină faptul că decizia a fost greșită date fiind
reglementările chiar dacă ar fi aplicate reglementările
corespunzătoare. Prin comparație, revizuirea juridică
s-ar focaliza în mod obișnuit doar pe aspecte proce-
durale – cercetând dacă decizia a fost luată de un
reprezentant instituțional cu competențele necesare
și care a urmat procedura corespunzătoare.
Judecătoriile au câteva avantaje: costul este
redus, gradul de flexibilitate este ridicat, emit
decizii de fond, au un caracter informal și sunt
adesea rapide. Se pot focaliza de asemenea mai
mult asupra medierii și pot îndrepta dezechilibrul
de cunoștințe de drept dintre o agenție guver-
namentală și cetățean, contracarând astfel argu-
mentul lui Dicey privind inegalitatea de expertiză.
Așadar, cel puțin în plan teoretic, munca judecăto-
riilor și a tribunalelor ar trebui să fie complemen-
tară, intervenția judecătorească servind ca o curte
de apel finală în chestiuni procedurale.
Cu toate acestea, judecătoriile trebuie percepute
ca funcționând într-o manieră constantă și justă;
încearcă să-și dezvolte propriile standarde și regu-
lamente, asemenea tribunalelor. În fapt, devin la
rândul lor sursă de drept administrativ și iau forma
unui tribunal, dând câteodată prilej criticilor că au
devenit prea formale și costisitoare pentru a servi
scopul practic pentru care au fost inițial construite.
Observăm și aici dovada tendinței inerente a autori-
tății judecătorești de a se extinde.
În unele țări, cetățenii au acces de asemenea la
ombudsman, un reprezentant instituțional care poate
investiga o petiție privind comportamentul inadecvat
sau chiar ilegal al autorităților publice (vezi p. 357).
Expansiunea din secolul al XX-lea a guvernului
a creat nu doar drepturi noi pentru cetățean, dar
și oportunități noi pentru funcționarii publici de
a-și eluda obligațiile față de cei pe care trebuie să îi
ajute. Într-un stat liberal, tribunalele și judecătoriile
administrative afirmă prin însăși existența lor faptul
că agenții publici trebuie să îi trateze pe cetățeni în
mod corect și echitabil. Datorită acestor motive, în
1982, Lordul Diplock, un judecător britanic, perso-
nalitate marcantă, a afirmat că percepe dezvoltarea
dreptului administrativ „ca fiind cea mai impor-
tantă realizare a tribunalelor englezești din timpul
vieții mele” (McEldowney, 2009, p. 3).
Sistemul juridic în
statele autoritare
În regimurile autoritare, constituțiile sunt relativ
neînsemnate. Natura acestor state face ca orice
constrângere asupra reglementărilor să nu fie recu-
noscută; puterea, nu legea, este moneda politică. Ca
gardian al legii, statutul puterii judecătorești este de
asemenea diminuat. De fapt, doar în timpul tran-
ziției către democrație vechea elită conferă o putere
crescută tribunalelor, căutând să-și asigure viitorul
său lipsit de siguranță (Solomon, 2007).
Liderii non-democratici urmează două stra-
tegii semnificative în limitarea autorității judecă-
torești. Una dintre strategii este de a reține cadrul
legal, odată cu influențarea judecătorilor în mod
indirect. Recrutarea, pregătirea profesională,
evaluarea, promovarea și procedurile disciplinare
oferă multe oportunități pentru regim să influen-
țeze judecătorii, deși independența judecătorească
este păstrată la nivel superficial.
În Indonezia, de exemplu, Ministerul de
Justiție încă administrează tribunalele și plătește
salariile judecătorilor; judecătorii înțeleg impli-
cațiile. Cu alte cuvinte, judecătorii considerați
neperformanți pot fi pur și simplu concediați.
Președintele Egiptului, Nasser, a adoptat această
strategie cu determinare în 1969. A eliminat 200
de persoane dintr-un foc în „masacrul judecăto-
rilor”. În Uganda, un caz extrem, uciderea a fost
reală, nu metaforică; Președintele Amin a ordonat
asasinarea Înaltului Judecător aflat în funcție.

Figura 13.4
Articolul I din Constituția
chineză, 1982
1. Republica Populară Chineză este un stat soci-
alist aflat sub dictatura democratică populară
condusă de clasa muncitoare și bazată pe
alianța dintre muncitori și țărani.
2. Sistemul socialist este sistemul de bază al
Republicii Populare Chineze. Sabotajul siste-
mului socialist de către orice organizație sau
individ este interzisă.
Sursa: Tschentscher (2004)
O a doua strategie, mai puțin subtilă, dar la
obiect, este aceea de a eluda procedurile judiciare cu
totul. De exemplu, multe regimuri non-democratice
folosesc Declarații de Urgență ca paravan pentru a
lua decizii care sunt scutite de investigarea judecăto-
rească. În fapt, este aprobată o lege care sancționează
inexistența legilor. Odată introduse, aceste stări de
urgență „temporare” pot continua decenii întregi.
Alternativ, liderii pot utiliza tribunale speciale
care urmează linia impusă de guvern fără a emite
pretenții false de independență judecătorească;
Tribunalele de Securitate ale Egiptului sunt un
exemplu în acest sens. Liderii militari extind frecvent
atribuțiile tribunalelor militare secrete pentru a
include civilii care provoacă probleme. Tribunalele
obișnuite pot continua să hotărască în privința cazu-
rilor care nu au implicații politice, oferind lumii o
imagine nesustenabilă asupra integrității judiciare.
Statele comuniste au oferit o reducere a impor-
tanței constituțiilor și puterii judecătorești cu
accente mai sofisticate. Conform teoriei marxiste,
tribunalele erau percepute nu ca un impediment
în calea autorității politice, ci ca un ajutor pentru
partid în îndeplinirea misiunii sale de clădire a soci-
alismului. Ecouri ale acestei perspective pot fi încă
găsite în gândirea oficială chineză. Precum Uniunea
Sovietică, China a introdus noi constituții, cea de-a
patra și cea mai recentă datând din 1982. Deși
versiunea curentă începe prin afirmarea statutului
socialist al țării (Caseta 13.4), este cea mai puțin
radicală din cele patru. Caută să stabilească un
mediu mai predictibil pentru dezvoltare economică
și să limiteze emfaza istorică a partidului asupra
conflictului de clasă, faptul că națiunea trebuie să se
bazeze pe sine însăși, precum și lupta revoluționară.
Constituții și sistem juridic | 265
Rolul decisiv al partidului este în prezent menționat
doar în preambul, textul principal declarând chiar
că „toate partidele politice trebuie să se supună
Constituției”. În contextul statelor comuniste, o
astfel de afirmație liberală este remarcabilă, chiar
dacă rămâne departe de realitate. Amendamentele
din 2004 au oferit susținere pentru proprietatea
privată și drepturile omului.
În plus față de moderarea conținutului consti-
tuției sale, China contemporană acordă o impor-
tanță crescută legii în general. În anii de început
ai Republicii Populare, perspectivele judiciare
erau respinse ca fiind gândire „de tip burgheză de
dreapta”. Nu existau decât foarte puține legi, reflec-
tând o tradiție națională de putere nereglementată;
puterea judecătorească era în principiu o compo-
nentă a poliției. Cu toate acestea, legile au devenit
mai numeroase, precise și semnificative după
discontinuitatea produsă de Revoluția Culturală
în anii 1960. În 1979 au fost adoptate primele legi
penale; modificările ulterioare au abolit infracțiunea
imprecisă de contra-revoluție și au stabilit dreptul
acuzaților de a apela la consiliere juridică. Legea a
câștigat în importanță datorită avansului economic.
Judecătorii au devenit la rândul lor mai profe-
sioniști. În 2005, majoritatea judecătorilor aveau
studii superioare, în comparație cu doar 7% cu
zece ani mai devreme (Liebman, 2007). În prezent
au în vedere alte decizii judecătorești, nu doar elita
partidului atunci când își motivează hotărârile.
În ciuda reformei, politica chineză rămâne
fundamental autoritară. Conducerea prin interme-
diul legii continuă să însemne exercitarea contro-
lului politic prin intermediul legii, nu limitarea
exercitării puterii. Tribunalele sunt percepute ca
făcând parte din agențiile birocratice; raționa-
mentele juridice nu sunt testate în comparație cu
Constituția, multe decizii fiind ignorate. Hotărârile
nu sunt publicate, iar cazurile dificile nu sunt soluți-
onate de multe ori. Instituțiile judiciare continuă să
fie mai puțin specializate, iar personalul judiciar mai
puțin profesionist decât în democrațiile liberale.
Procedurile judecătorești, deși au fost îmbunătățite,
oferă totuși protecție limitată pentru cei nevinovați.
Pedeapsa cu moartea continuă să existe, pentru a
limita drastic infracționalitatea – conform poziției
oficiale. Poliția continuă să nu fie responsabilă
pentru mare parte din acțiunile sale. Oponenții
politici continuă să fie încarcerați fără a beneficia de
un proces. Mai mult, oficialii partidului continuă să
beneficieze de o poziție aflată deasupra legii. Politica
continuă să fie primordială, iar puterea continuă să
fie mai importantă decât constituția.
266 | Guvernare și guvernanță
Sistemul juridic în
democrațiile neliberale
Prin definiție, constituțiile și legile se află în umbra
autorităților în democrațiile neliberale. Liderul este
ales într-un cadru constituțional, dar însuși mediul
respectiv a fost de regulă influențat de lider. Mai
mult, exercitarea puterii este rareori constrânsă de
o putere judecătorească independentă. Mai degrabă
președintele este cel care se află în poziție superi-
oară, definind interesul național prin autoritatea
extinsă care îi este conferită de alegători:
Cum ar putea fi altfel pentru cineva care pretinde
că întruchipează națiunea? Din această perspec-
tivă, alte instituții – cum ar fi Congresul și puterea
judecătorească – reprezintă probleme care sunt
atașate avantajelor interne și externe de a fi un
președinte ales în mod democratic. Răspunderea
față de aceste instituții pare a fi un impediment
care nu este necesar autorității depline care i-a fost
delegată spre exercitare președintelui (O’Donnell,
1994, p. 63).
Cu alte cuvinte, răspunderea prezidențală în
cadrul unei democrații neliberale este verticală
(față de alegători), nu orizontală (față de Congres
și puterea judecătorească) (O’Donnell, 2003).
În contrast cu o democrație liberală, în cadrul
căreia partidele principale au ajuns la acordul că
a fi condus de lege este preferabil faptului de a fi
condus de către oponenți, într-o democrație neli-
berală autoritatea principală percepe în continuare
constituția, legile și tribunalele ca pe o sursă de
avantaj politic. Procedurile legale funcționează
mai bine decât în regimuri autoritare, însă rămân
supuse manipulării politice.
În America Latină, unde democrația neliberală
este des întâlnită, diverși președinți aleși au tratat
constituția ca pe un document flexibil care putea
fi adaptat propriilor nevoi politice. Mulți dintre
aceștia au încercat să elimine limitarea numărului
de mandate astfel încât să poată candida succesiv
la alegeri, ceea ce a devenit o sursă de tensiune
constantă între domeniul politic și constituție.
Alte constituții sud-americane au menținut
privilegii pentru generalii care se retrăgeau din
funcții, perpetuând astfel ideea unei instituții adiți-
onale care rămânea deasupra legii. De exemplu,
forțelor armate din Chile le-a fost acordată imuni-
tatea în fața acuzării în tribunalele civile, o stra-
tegie care a permis practic unor foști generali să
evite aducerea în fața justiției pentru crime politice
comise în timpul mandatului. În Argentina, excep-
tări legale similare datând din anii 1980 au format
un cerc vicios care durează până în prezent.
În afară de dificultățile de a stabili constituția
drept forma unui cadru politic eficient, statul de
drept nu este pe deplin funcțional în democrațiile
neliberale din America Latină din cauza slăbiciu-
nilor puternice ale domeniului judiciar. Prillaman
(2000) semnalează problemele:
 Insuficiență cronică în cadrul sistemului
judiciar;
 Vulnerabilitatea judecătorilor în fața presiu-
nilor politice;
 Legi neadecvate și depășite;
 Resurse și pregătire profesională insuficiente;
 Lipsa de încredere a publicului în remedii
juridice.
Deciziile judecătorești sunt emise lent și adesea
ignorate. Problema este circulară: politicienii nu sunt
dispuși să ofere autonomie reală unui sistem juridic
ineficient, însă până în momentul în care puterea
judecătorească va acumula mai multe responsabilități,
profesionalismul său nu are șanse reale de a crește.
În multe țări unde venitul este scăzut și inegalitățile
lesne vizibile, statul de drept rămâne o idee înde-
părtată. În unele orașe din America Latină, poliția
comite aproape atât de multe infracțiuni pe câte
soluționează. Coordonarea dintre poliție și sistemul
judiciar este slabă; în unele cazuri se află amândouă
sub controlul traficanților de droguri. În Columbia,
unul din trei judecători a primit o amenințare cu
moartea în anii 1980. Judecătorii din Guatemala se
află direct în bătaia puștii și nu pot obține asigurări
(Dodson și Jackson, 2003, p. 248). În aceste condiții,
arbitrarea informală, justiția indigenă și linșajul pot
oferi remedii mai ieftine și rapide decât apelul la un
sistem juridic îndepărtat, ineficient și corupt.
Cu toate acestea, experiența rusească arată că
sistemul de drept poate câștiga teren, chiar dacă
acest avans este încet și dificil, în cel puțin unele
democrații neliberale. Constituția postcomunistă a
Rusiei din 1993 prescrie anumite drepturi indivi-
duale (inclusiv cel de proprietate); susține faptul că
„individul și drepturile și libertățile sale reprezintă
valoarea supremă”; și stabilește un sistem tripartit
de tribunale generale, comerciale și constituționale.
Curtea Constituțională, în mod particular, a repre-
zentat o inovație majoră în gândirea juridică a Rusiei.
Începând cu anul 1993, guvernul a stabilit coduri
detaliate și extinse care sunt adecvate pentru sistemul

de drept civil. Începând cu 1998, acuzații dintr-un
proces penal care au epuizat toate căile interne de
recurs au putut să recurgă la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (Sharlet, 2005, p. 147).
Spre deosebire de mulți președinți din țări ale
Americii Latine, președintele Vladimir Putin a
susținut consolidarea sistemului juridic în timpul
mandatului său. Nu se situa dincolo de utilizarea
sistemului în scopuri politice, dar în calitate de
absolvent de studii juridice, care promovase în
trecut investițiile străine în Sankt Petersburg, a
recunoscut contribuția pe care un cadru legal
coerent îl are pentru relansarea economică. Mai
exact, părea să fi calculat faptul că toate codurile
juridice uniforme puteau să îi fie de ajutor în
restabilirea controlului asupra birocraților corupți
ai țării și republicilor separatiste, consolidând în
același timp reputația externă a Rusiei.
Mai tânărul succesor al lui Putin la Kremlin,
Dmitri Medvedev, a fost instinctiv solidar cu ideea
statului de drept. Fiind de asemenea absolvent de
studii juridice, a afirmat că unul dintre scopurile
unui sistem politic este întocmai acela de a asigura
faptul că judecătorii își pot îndeplini funcția în
mod independent (Nowaya Gazeta, 2009).
Chiar și în Rusia, cu toate acestea, „a existat și
continuă să existe un decalaj între drepturile indi-
viduale care există în teorie și îndeplinirea lor în
practică” (Sharlet, 1997, p. 134). De exemplu:
 Rata condamnărilor în procesele penale
rămâne suspicios de ridicată;
 Expertiza și salariile din sistemul judiciar sunt
scăzute, creând vulnerabilitate față de apariția
corupției;
 Poliția se comportă violent față de suspecți;
 Condițiile din închisori sunt degradante;
 Răspunsul statului față de violența politică, ca
în cazul Ceceniei, este brutal.
Cu cât este zona de interes mai depărtată de
Moscova și Sankt Petersburg, cu atât mai mari
sunt decalajele de implementare. Însă trebuie să
avem o măsură justă în comparația pe care o facem
între calitatea constituțională a Rusiei postcomu-
niste și a democrațiilor neliberale similare ei cu
standardele vestice contemporane. După cum ne
amintește Sharlet (1997, p. 134):
În timp ce întemeietorii republicii americane au
adăugat rapid Bill of Rights nou ratificatei consti-
tuții către sfârșitul secolului al optsprezecelea, unele
dintre aceste drepturi au rămas în esență „drepturi
Constituții și sistem juridic | 267
pe hârtie” și nu au atras respectul întregii națiuni
și implementarea pe cale juridică decât în timpul
secolului al douăzecilea. Este surprinzător că Rusia,
cu trecutul său autoritar de o mie de ani și înde-
lunga sa tradiție de nihilism juridic avansează încet
în vederea dezvoltării statului de drept? Cu sigu-
ranță este remarcabil faptul că Rusia a înregistrat un
astfel de progres, inclusiv în teritoriul neexplorat al
drepturilor civile.
Pluralismul legal
Până în acest moment am examinat constituțiile și
sistemul de drept la nivelul statului teritorial. Însă
dreptul se găsește și în alte domenii: în sistemul inter-
național, în cadrul grupurilor religioase, al asociați-
ilor profesionale și în comunitățile etnice. Domeniul
dreptului implică domenii diverse, o diversitate pe
care trebuie să o introducem în discuție, acordând
atenția cuvenită și felului în care diferite tradiții
legale interacționează în cadrul aceluiași teritoriu.
Ideea principală în acest sens este pluralismul
juridic. Prezența sistemelor juridice multiple în
cadrul aceluiași teritoriu face guvernarea juridică
mai complexă și oferă condițiile pentru posibile
conflicte între diferite coduri. Însă oferă de
asemenea indivizilor și grupurilor oportunitatea
de a trăi conform unor legi care le exprimă cultura
și identitatea. În acest fel, pluralismul juridic poate
susține o societate multiculturală, dând ocazia
actorilor în același timp de a selecta un forum
juridic adecvat situației lor (Melissaris, 2009).
Pluralismul juridic reprezintă prezența a mai
mult de un sistem juridic într-un anumit stat.
Exemplele includ coexistența dreptului internați-
onal cu cel național; a dreptului religios și secular;
dreptului indigen și colonizator (Griffiths, 1986).
Ca și în cazul altor concepte din politicile
comparate, este important să recunoaștem aplica-
bilitatea acestora atât trecutului, cât și prezentului.
Dreptul religios și secular au avut sferele lor de influ-
ență în Europa pre-modernă, de exemplu, iar Codul
Dreptului Canonic al Bisericii Catolice se întinde pe
250 de pagini. În mod similar, breslele profesionale
au exercitat o autonomie considerabilă în recrutarea,
organizarea și disciplinarea membrilor lor, adesea
dezvoltând comitete și principii cvasi-juridice pentru
a le ajuta în acest sens. Grupările profesionale, cum
ar fi asociațiile medicale și chiar juridice, continuă în
mod similar în prezent. Pluralismul juridic este un
mod de guvernare consacrat.
268 | Guvernare și guvernanță
Nu ar trebui nici să presupunem faptul că
existența justiției non-statale ridică întotdeauna
probleme controversate. Indivizii și organizațiile pot
cădea de acord asupra medierii și arbitrării disputelor
de către terți selectați, inclusiv judecătorii privați,
dacă optează pentru această soluție. De exemplu,
două firme care cad de acord asupra unui contract
sau două persoane care încheie o înțelegere pot agrea
în avans o procedură de soluționare a neînțelegerilor
pe care o anticipează ca fiind mai rapidă, ieftină și
posibil și mai fiabilă decât procedurile judiciare
standard. Tribunalele publice pot chiar insista asupra
faptului că aceste mecanisme ceva mai puțin formale
să fie utilizate inițial, conducând astfel la o diviziune
a muncii eficientă asemănătoare cu cea dintre jude-
cătorii și tribunale în sisteme juridice administrative.
Trei izvoare principale de drept care pot influ-
ența sistemele juridice naționale sunt dreptul
indigen, islamic și internațional. Le prezentăm pe
fiecare dintre acestea.
Dreptul indigen
Comunitățile indigene din fostele colonii rețin
de obicei proceduri și principii pentru rezolvarea
disputelor care sunt diferite de ordinea juridică
impusă de către colonialiști. În Noua Zeelandă,
de exemplu, regulile populației maori privind
proprietatea privată și moștenirea diferă de accep-
țiunea convențională a vestică a proprietății private.
Adesea, dreptul cutumiar este mai degrabă interesat
de echilibrul comunității decât de drepturile indi-
viduale. Mai mult, susține adesea retribuția celor
nedreptățiți ca o metodă de a restaura echilibrul.
Conflictul dintre dreptul cutumiar, care pune
accent pe comunitatea, și noțiunile de drepturile
omului, care pun accent pe individ, nu are soluții
facile. În întreaga zonă a Pacificului, astfel de
probleme apar în legătură cu drepturile femeilor,
copiilor și minorităților, ca de altfel și în legătură
cu libertatea de expresie, religie și mișcare.
Cheia pentru armonizarea dreptului indigen cu
drepturile omului, după cum sugerează Comisia
Juridică din Noua Zeelandă (2006), este focalizarea
asupra valorilor fundamentale. De exemplu, ambele
tradiții subliniază demnitatea inerentă a tuturor
oamenilor, deși metodele prin care aceste valori sunt
exprimate diferă. Comisia percepe crearea comen-
tariilor privind dreptul cutumiar ca pe o metodă
importantă de pregătire profesională a judecătorilor
și autorităților care funcționează în tradiția vestică.
Aceste comentarii sunt percepute favorabil față de
codurile prescriptive – sfaturi care însă pot conso-
lida poziția subordonată a obiceiurilor tradiționale.
Dreptul indigen reprezintă regulile, normele și
obiceiurile grupurilor autohtone într-o anumită
zonă, cu precădere în fostele colonii. Declarația
Națiunilor Unite cu privire la Drepturile
Popoarelor Indigene (2007) proclamă ca standard
de realizat ca „popoarele indigene să aibă dreptul
de a-și menține și consolida instituțiile politice,
juridice, economice, sociale și culturale distincte”.
Legea islamică
Relația dintre legea islamică și cele naționale repre-
zintă o chestiune specifică în țările musulmane, însă
poate fi întâlnită și în multe dintre societățile non-
islamice, dar care au minorități musulmane (Shah,
2005). Cât de mult adoptă guvernele din țările
musulmane legea islamică și cât de mult sunt supuși
musulmanii din țările non-islamice legii islamice?
Legea islamică se bazează pe Sharia, care este
la rândul său derivată din Coran (revelațiile
lui Muhammad) și din Hadith (istorii despre
lucrurile spuse și făcute de către Profet). Sharia
și Hadith sunt rafinate și adaptate în jurispru-
dența islamică, cunoscută sub numele de fiqh
(înțelegerea detaliilor). Acest concept clasifică
toate acțiunile într-una dintre cele cinci categorii
care urmează: obligatoriu, recomandat, neutru,
descurajat și interzis.
Sharia înfățișează calea pe care trebuie să o
urmeze musulmanii. Este mai degrabă un cod de
viață decât o constituție de tip vestic: de exemplu,
„alcoolul și jocurile de noroc și idolii sunt doar
creaturi diabolice; renunță la ele astfel încât să poți
prospera”. Chiar și așa, pedepsele severe, aplicate
în mod pragmatic, sunt specificate pentru cei
găsiți vinovați, pentru aceasta luându-se în consi-
derare standarde înalte privind existența dovezilor.
Ca și cu toate celelalte aspecte legate de Islam,
nu ar trebui să percepem gândirea juridică musul-
mană ca pe un sistem unitar care nu se schimbă.
Unele societăți musulmane, cum ar fi Turcia și
Uzbekistan, au guverne laice; în altele, cum ar
fi Arabia Saudită, principalul izvor de drept este
alcătuit din texte islamice. Majoritatea țărilor
musulmane se plasează între aceste două extreme,
dreptul religios coexistând cu legile laice introduse
de stat. Dreptul islamic se poate aplica doar în
anumite zone teritoriale, cum ar fi unele zone din
Nigeria și părți ale Pakistanului.
De asemenea, precum judecătorii Curții
Supreme americane, înțelepții juridici islamici

posedă o flexibilitate crescută în a adapta și revizui.
În multe sensuri, legea islamică este mai degrabă
„o discuție nesfârșită în privința îndatoririlor unui
musulman” decât un cod exact implementat prin
sistemul judiciar (Rhman, 1982, p. 32). Chiar și
atunci când tribunalele Sharia există, sunt adesea
limitate unor domenii specifice cum ar fi căsă-
toria și moștenirile; tribunalele laice acoperă
domenii juridice mai extinse. În orice caz, Sharia
le cere musulmanilor să se supună legilor laice,
cu excepția cazurilor când acele reguli presupun
acțiuni imorale. Așadar pluralismul juridic este
posibil, deși în acest caz mai mult decât în altele,
pluralismul implică pragmatism.
Dreptul internațional
Dreptul internațional reprezintă o componentă
adițională a pluralismului juridic în statele contem-
porane. În mod tradițional, dreptul internațional
avea ca obiect doar relațiile dintre state, însă statele
au devenit părți semnatare la carte, convenții,
declarații și acorduri care crează obligații interne,
de exemplu în implementarea acordurilor privind
drepturile omului.
Reflectând la această schimbare, Held (2004,
p. 125) consideră că „modificările în legea războ-
iului, în legile drepturilor omului, precum și în
alte domenii juridice au plasat indivizii, guvernele
și organizațiile neguvernamentale sub noi sisteme
de reglementare, care, în principiu, transformă
semnificația juridică a limitelor statale”.
O metodă de a integra acordurile internațio-
nale în dreptul național este de a adopta o dispoziție
cuprinzătoare care prevede faptul că dreptul inter-
național este parte a dreptului național, chiar și în
absența unui mecanism special de încorporare. Multe
dintre constituții sunt explicite din acest punct de
vedere. Constituția Germaniei, de exemplu, afirmă
că „normele generale ale dreptului internațional
public sunt parte integrantă a dreptului federal. Vor
prevala asupra legilor și vor crea drepturi și obligații
pentru locuitorii teritoriului federal”.
Dreptul internațional este definit în mod
tradițional ca sistemul de reguli pe care statele (și
alți actori) îl consideră ca fiind un liant în relațiile
inter-statale. Derivă din tratate, cutume, prin-
cipii acceptate și viziunea autorităților juridice.
Termenul „drept internațional” a fost inventat
de filosoful Jeremy Bentham (1748–1832). În
prezent, însă, multe acorduri internaționale
creează obligații statelor pe plan intern, de
exemplu în limitarea poluării.
Constituții și sistem juridic | 269
Dreptul internațional poate fi aplicat în mod
direct indivizilor, crescând complexitatea mediului
juridic din statul respectiv. Un exemplu celebru în
acest caz este Carta de la Nürnberg care a fost utili-
zată pentru judecarea liderilor naziști din timpul
războiului. Articolul 2 din Cartă afirmă:
Faptul că dreptul intern nu impune o pedeapsă
pentru un fapt ce constituie delict conform
dreptului internațional nu exonerează persoana
incriminată de a suporta consecințele conform
dreptului internațional.
Articolul 4 completează:
Faptul că o persoană a acționat conform ordi-
nelor venite din partea Guvernului său sau a unui
superior nu o exonerează de suportarea consecin-
țelor conform dreptului internațional, cu condiția
ca o alegere morală a fost posibilă.
După Nürnberg, raza de acțiune a dreptului inter-
național s-a extins în multe state mai puțin puternice.
În anii 1990, Curtea Internațională de Justiție a
înființat noi tribunale pentru a judeca pe cei acuzați
de crime de război în Rwanda și fosta Iugoslavie. În
1998, Tribunalul din Rwanda a devenit primul care
a condamnat un fost șef de stat, Jean Kambanda,
pentru crime împotriva umanității. Capacitatea
normelor juridice internaționale de a se consolida în
plan intern se poate consolida în continuare, odată cu
dezvoltarea Tribunalului Penal Internațional (TPI),
înființat la Haga în 2003 (Schabas, 2007).
Evaluare
Pluralismul juridic creează atât posibilitatea unor
conflicte, cât și metodele de a le rezolva. De exemplu,
dreptul cutumiar poate fi bazat pe ideea suprema-
ției masculine, un principiu respins în mod explicit
în multe dintre constituțiile naționale. Însă este cu
siguranță inaplicabilă și probabil și indezirabilă asimi-
larea tuturor ordinelor juridice într-un singur corpus
de drept național care să se aplice fiecărui cetățean
care trăiește pe teritoriu. În ceea ce privește sistemele
juridice, ca de altfel și alte dimensiuni politice, coexis-
tența este adesea posibilă doar cu conflicte limitate, în
special dacă fiecărui sistem de drept îi este acordată
prioritate în domeniul propriu de specializare
(Berman, 2007). Așa cum guvernarea se bazează pe
administrație (governance on government) mai degrabă
decât să o înlocuiască, în același fel pluralismului
juridic poate complementa constituția națională fără
a-i amenința acesteia poziția privilegiată.
270 | Guvernare și guvernanță

Surse de
Surse de învățare pentru Capitolul 13
cercetare
Următorul pas Stone Sweet (2000) studiază politica constituțională în cinci
sisteme politice europene.

Alte resurse Shapiro și Stone Sweet (2002) este o colecție cu privire la jurispru-
dența politică, inclusiv în Statele Unite, în timp ce Banks și
O’Brien (2008) investighează formularea politicilor în domeniul
judiciar. Tot în domeniul juridic, Guarnieri și Perderzoli (2002)
este un studiu comparativ incluzând mai multe țări. Pentru S.U.A.,
O’Brien (2008a) compară persepctivele judecătorilor americani.
Alter (2009) cercetează puterea politică a Curții Europene. În
ceea ce privește lumea post-comunistă, vezi abordarea lui Sadurski
(2005) referitoare la curțile constituționale din Europa de Est.
Peerenboom (2002) analizează avansul lent al Chinei către statul
de drept. Calleros-Alarcón (2008) evaluează puterea judecăto-
rească în America Latină. Două volume cu perspectivă politică
asupra dreptului administrativ sunt Hall (2005) pentru S.U.A. și
Loveland (2004) pentru Marea Britanie. Shah (2005) examinează
pluralismul juridic în contextul minorităților etnice.

Surse on-line Constituții și carte

http://confinder.richmond.edu/
Curtea Europeană de Justiție
Pagina de internet oficială și trimiteri către paginile naționale
http://curia.europa.eu/
Tribunalul Penal Internațional
Pagina de internet oficială
http://www2.icc-cpi.int/
Baza politică de date a Americilor
Constituții și multe alte date privind America de Nord și de
Sud
http://pdba.georgetown.edu/Constitutions/constudies.html

Declarația din 1948

http://www.un.org/en/documents/udhr/

sigle de adăugat

270
Capitolul 14
Guvernanța Multi-Nivel

G
Introducerea guvernanței uvernarea include întotdeauna o dimensiune spațială. Cei care
multi-nivel dețin puterea trebuie să extragă resursele existente pe teritoriul lor,
în același timp menținând disponibilitatea populației de a rămâne
Federalismul în orbita statului. Pentru a atinge aceste scopuri, statul modern este format
Uniunea Europeană: un caz dintr-o rețea complexă de organizații, care constau în mod obișnuit din
aparte guvernul central, structurile și reprezentanții săi din teritoriu, guvernele
regionale și autoritățile locale. Uniunea Europeană pune la dispoziție
Statele unitare un nivel suplimentar statelor sale membre. Examinând relațiile care se
Guvernarea regională dezvoltă între aceste niveluri, obiectivul nostru este de a da substanță
Guvernarea locală conceptului de guvernare.
Începem prin aducerea în discuție a ideii de guvernanță multi-nivel,
Relațiile dintre nivelul un termen care încearcă să surprindă complexitatea relațiilor dintre
central și local în statele nivelurile de guvernare. Investigăm apoi soluția federală a organizării teri-
autoritare toriale a puterii înainte de a discuta cazul particular al Uniunii Europene.
Această secțiune este urmată de o discuție privind statele unitare și
Relațiile dintre nivelul nivelul regional din cadrul lor. Cercetăm apoi guvernarea locală, nivelul
central și local în democra- de bază atât în statele federale, cât și în cele unitare, încheind apoi prin
țiile neliberale examinarea naturii mai puțin complexă și personală dintre relațiile la
nivel central și local în statele autoritare și democrațiile neliberale.
Resurse de învățare

Introducerea guvernanței multi-nivel

Guvernanța multi-nivel este termenul utilizat pentru a descrie modul
în care decidenții și grupurile de interese din democrațiile liberale
discută, conving și negociază în cadrul diferitelor niveluri, căutând să
asigure politici consecvente în domenii funcționale specifice cum ar fi
transportul și educația. Acolo unde predomină guvernanța multi-nivel,
un decident aflat într-un departament central din sectorul educațional
va petrece mai mult timp întreținând o relație verticală prin discuția cu
persoane aflate la niveluri diferite din cadrul aceluiași domeniu decât
realizând coordonarea orizontală, unde angajarea în discuții ar presu-
pune contactul cu persoane aflate la același nivel, care însă lucrează
într-un domeniu diferit (Figura 14.1).
Comunicarea nu este limitată la oficiali care lucrează la același
nivel sau la unul adiacent. În schimb, oficialii internaționali, naționali,
regionali sau locali într-un anumit sector își vor forma propriile rețele
de politici, interacționând la toate nivelurile.

Guvernanța multi-nivel aplică ideea de pluralism (vezi p. 231) și rețele

de politici (vezi p. 233) relației dintre nivelurile de guvernare. Apare
atunci când practicienii de la diferite niveluri de guvernare împart
responsabilitatea de a emite reglementări și a formula politici, de obicei
împreună cu grupurile de interese relevante (Hooghe și Marks, 2001).
Termenul este folosit în mod curent la nivelul Uniunii Europene,
prezența căreia adaugă un nivel supranațional și prin acest lucru consoli-
dează structurile de guvernare existente în cadrul statelor membre.

271
272 | Guvernare și guvernanță
Figura 14.1 Coordonarea în cadrul și între nive-
lurile de guvernare
Nivelul de guvernare
Educație Transport Mediu
Domeniul
coordonarea în cadrul aceluiași nivel
de politici
Național
coordonarea
Regional între niveluri
Local
Astfel, liderii celor mai mari orașe din cadrul
statelor membre ale UE vor negocia atât direct
cu Comisia Europeană în privința chestiunilor
care prezintă importanță, cât și împreună cu
guvernele naționale și prin intermediul acestora.
Utilizarea termenului „guvernare” în locul
„guvernului” ne direcționează atenția către aceste
relații dintre instituții.
Ideea de guvernanță multi-nivel are și o altă
semnificație. Recunoaște faptul că actorii din diverse
domenii – public, privat și voluntar – contribuie la
reglementarea societăților contemporane. Rețelele
de politici se extind dincolo de oficialii care își desfă-
șoară activitatea în cadrul diferitelor niveluri statale.
În educație, de exemplu, departamentul central va
dori să îmbunătățească performanța educațională
în școli, însă pentru a-și atinge scopul va trebui nu
numai să consulte nivelurile inferioare din sectorul
public (cum ar fi consiliile de educație), ci și repre-
zentanți ai altor interese, precum asociațiile părin-
ților, sindicatele profesorilor, furnizorii din sectorul
privat și cercetători din domeniu.
În realitate, multiplele niveluri de guvernare
implicate în procesul de elaborare a politicilor
oferă mai multe puncte de acces și influență pentru
aceste grupuri private. Astfel, conceptul de guver-
nanță multi-nivel denotă un model pluralist de
elaborare a politicilor, al cărui participanți includ
grupuri de interese relevante. Rețelele care rezultă
sunt rezistente în fața controlului politic ierarhic.
Unul dintre avantajele conceptului de guver-
nanță multi-nivel este flexibilitatea sa, în special
în încorporarea dimensiunii internaționale.
Uniunea Europeană și entitățile guvernamentale
precum Națiunile Unite, G20 și Fondul Monetar
Internațional oferă un nivel de guvernare supli-
mentar, punând la dispoziție arene unde se stabi-
lesc politici variate, de la cele privind modifică-
rile climatice până la primele bancherilor, spre a
fi implementate (dacă nu ignorate sau atenuate)
la nivel național. Termeni mai vechi precum
guvernul federal sau unitar s-au dezvoltat pentru a
descrie instituțiile din cadrul statelor, nu se extind
la fel de facil în acest sens.
Similar conceptului de pluralism, guvernanța
multi-nivel poate fi descrisă în termeni pozitivi
sau negativi. Avantajul este că implică o atitudine
pragmatică de a găsi soluții de compromis care să
echilibreze interese diferite. Pe de altă parte, indică
o formă complicată de guvernare între grupuri
aflate în interior, rezistând astfel controlului
democratic și intervenției grupurilor sau abordă-
rilor marginale. Guvernanța multi-nivel este un
termen actual, însă popularitatea sa nu ar trebui să
ne conducă la prezumția că forma de conducere pe
care o descrie este cea optimă.
Semnificația guvernanței multi-nivel poate fi
desprinsă cu condiția aprecierii resurselor pe care
fiecare nivel le aduce. În mod tipic, reprezentanții
de la centru vor avea bugete mai mari, susținere
politică importantă în problemele cu vizibilitate
crescută, precum și autoritatea care rezultă din
perspectiva națională. Însă, asemenea grupurilor
de interese, oficialii de la nivelurile mai joase vor
avea propriile pârghii de putere: cunoștințe deta-
liate despre problemă și abilitatea de a determina
eficacitatea soluțiilor propuse. Dacă nivelurile mai
joase dispun atât de resurse, cât și de entuziasm,
se pot afla în poziția din care să poată influența
desfășurarea evenimentelor; în caz contrar își pot
pierde interesul, limitând abilitatea centrului de
a-și atinge obiectivele politice propuse.
Ar fi greșit să presupunem că puterea în
guvernanța multi-nivel este doar abilitatea de a
convinge. Comunicarea are loc totuși într-un
cadru constituțional care impune limite și oferă
oportunități deopotrivă reprezentanților fiecărui
nivel. În cazul în care constituția alocă responsa-
bilitatea pentru educație guvernului central, auto-
ritățile locale probabil nu vor construi școli noi
până când Ministerul Educației nu începe plățile.
Prin urmare, alocarea formală de responsabilități
rămâne piatra de temelie pe care este construită
guvernanța multi-nivel. Aceasta derivă din guvern,
fără a-l înlocui.
 Guvernanța Multi-Nivel | 273

Caseta 14.1
Alocarea funcțiilor în federațiile canadiană și germană

Canada Germania

Jurisdicție exclusivă (nivelul Guvernul federal controlează în Responsabilitățile guvernului

federal)
Jurisdicție exclusivă (nivelul
provincial/regional)
Jurisdicție alternativă (func-
țiile sunt distribuite între
niveluri)
Puteri reziduale (nivelul
responsabil pentru funcții
care nu sunt în mod specific
alocate prin constituție)
mod exclusiv 29 de funcții, includ inclusiv dreptul penal, politica
apărarea, cetățenia și imigrația. onetară și cea de apărare.
Provinciile/ Regiunile controlează Doar câteva puteri specifice sunt
„toate aspectele cu caracter pur atribuite explicit statelor, care
local sau privat”, inclusiv guver- însă implementează legile federale
narea locală. „după bunul plac”
Atât guvernele naționale, cât și Puterile alternative includ dreptul
cele provinciale/regionale pot penal și munca. Un Amendament
adopta legi referitoare la constituțional din 1969/70 a
agricultură și imigrație. creat o nouă categorie de sarcini
comune, inclusiv agricultura.
Parlamentul național poate adopta Orice alte atribuțiuni care nu este
legi referitoare la „pace, ordine și specificată rămâne în competența
buna guvernare a Canadei”. statelor.

Notă: Reforme vaste ale constituției Germaniei au căutat să reducă suprapunerea dintre responsabilitățile guver-
nului federal și cele ale statelor.

Federalismul Ideea de bază a unui parteneriat federal este

Federalismul este o formă de guvernanță multi-
nivel care divide suveranitatea, nu doar puterea, între
guvernele din cadrul unui singur stat. Reprezintă un
mecanism constituțional, care presupune un acord
politic formal care stabilește atât nivelurile de guver-
nare, cât și sferele de autoritate ale acestora. Prin
urmare, asemenea constituțiilor în cadrul cărora
sunt încorporate, federațiile sunt întotdeauna create
în mod deliberat. Într-un astfel de sistem, suvera-
nitatea juridică este divizată între guvernul federal
(sau național) și subunitățile constituente (adesea
numite state sau provincii).
Federalismul (foedus din limba latină, însem-
nând tratat) reprezintă principiul de diviziune a
suveranității între guvernele centrale și regionale/
provinciale; o federație este orice sistem politic
care pune această idee în practică. O confede-
rație reprezintă o legătură mai puțin puternică
între țările participante, care își păstrează suvera-
nitatea statală separată.
că niciunul dintre niveluri nu îl poate desființa
pe celălalt. Această poziție protejată a statelor și
nu semnificația puterilor sale este cea care separă
federațiile (precum SUA și Canada) de guver-
nele unitare (precum Marea Britanie și Franța).
Nivelurile multiple de guvernare sunt parte inte-
grantă ale unei federații, în timp ce într-un sistem
unitar suveranitatea aparține doar centrului, nive-
lurile inferioare depinzând de acesta.
Constituția unui stat federal alocă funcții
specifice fiecărui nivel. Centrul preia responsabi-
litatea pentru relațiile externe – apărarea, afacerile
externe și imigrația – precum și unele dintre func-
țiile interne, cum ar fi politica monetară. Funcțiile
îndeplinite de către state variază, însă includ în
mod obișnuit educația, aplicarea legii și guvernarea
locală. Puterile reziduale sunt adesea în responsa-
bilitatea statelor, nu a centrului (Caseta 14.1). În
aproape toate federațiile, statele au o voce garan-
tată în elaborarea politicilor naționale printr-o
Cameră superioară din cadrul Adunării parla-
mentare. În acea Cameră fiecare stat beneficiază
274 | Guvernare și guvernanță
Tabelul 14.1 Câteva federații importante în cadrul democrațiilor liberale
Anul fondării ca Suprafață, mii
federație de km2 (poziția
mondială)
Statele Unite 1789 9.826 (9)
Elveția 1848 41 (143)
Canada 1867 9.984 (8)
Brazilia 1891 8.512 (11)
Australia 1901 7.687 (6)
Germania 1949 357 (69)
India 1950 3.288 (14)
Belgia 1993 30 (147)
Sursa: CIA (2009) pentru suprafață și populație.
în mod obișnuit de reprezentare egală sau aproape
egală. Senatul american, cu doi senatori pentru
fiecare stat, este prototipul.
Structura naturală federală este ca toate statele
din uniune să posede puteri identice prescrise în
constituție. Cu toate acestea, unele federații sunt
mai puțin echilibrate. Federalismul asimetric apare
atunci când unor state din cadrul unei federații
le este acordată o autonomie crescută, în mod
tipic ca răspuns la diferențele culturale. Canada
este exemplul principal. Acolo, naționaliștii din
Quebec au susținut recunoaștere specială pentru
provincia unde se vorbește franceză; aceștia percep
Canada ca pe un acord la care au convenit două
comunități egale (vorbitoare de limbă engleză și
franceză), mai degrabă decât ca pe un contract
între zece provincii egale.
Deși federalismul asimetric reprezintă un
răspuns asimetric la diferențele de putere și cultură
dintre regiuni, soluția are dezavantajele sale: o
spirală a instabilității poate apărea pe măsură ce
statele mai puțin favorizate încearcă să obțină
același statut cu cel al provinciilor privilegiate.
Federațiile trebuie să fie delimitate nu doar de
statele unitare, ci și de un format mai puțin frecvent:
confederația. În cadrul unei confederații, autori-
tatea centrală rămâne partenerul junior, având
doar rolul de agent al statelor componente care
își păstrează propria suveranitate. Așadar o confe-
derație reprezintă mai mult de o alianță, dar mai
puțin decât o federație. Cazul clasic este sistemul
de scurtă durată adoptat în 1781 în ceea ce acum
Populația, Numărul statelor
milioane (poziția din federație
mondială)
307 (4) 50
8 (95) 26
33 (39) 10
198 (6) 26
21 (55) 6
82 (17) 16
1.166 (2) 28
10 (79) 3
formează Statele Unite. Centrul slab, întruchipat
de Congresul Continental, nu putea percepe
impozite sau reglementa comerțul și nu avea auto-
ritatea directă asupra poporului. Era natura necon-
solidată a acestor Articole ale Confederației care au
condus la crearea Statelor Unite federale în 1787.
Federalismul este o soluție recunoscută la
problema organizării distribuției teritoriale a
puterii. Elazar (1996, p. 426) a numărat 22 de
federații în lume, însumând circa două miliarde
de oameni sau peste 40% din populația globului
(exemple importante pot fi identificate în Tabelul
14.1). Federalismul este în mod special des întâlnit
în țări însemnate, fie că dimensiunea este măsurată
potrivit criteriului suprafață sau populație. Patru
dintre statele cu cea mai mare suprafață sunt
federale: Australia, Brazilia, Canada și Statele
Unite. În India, 10 din 25 de provincii conțin
fiecare peste 40 milioane de oameni; un aranja-
ment federal este probabil singura modalitate de
a integra o astfel de țară, atât de întinsă și variată.
Germania, țara cu cea mai mare populație din
Europa, exemplifică federalismul pe continent.
Există două căi către o federație: prima, prin
crearea unei noi autorități centrale („reunifi-
carea”); a doua, prin transferarea suveranității de
la un guvern național existent la niveluri mai joase
(„menținerea”). Bryce (1919, p. 350) a observat
faptul că „federalismul reprezintă o resursă
legitimă în mod egal dacă este adoptat cu scopul
de a consolida sau slăbi o legătură pre-existentă”.
În practică, totuși, legătura este cel mai adesea

consolidată; federalismul survine aproape întot-
deauna ca un acord între unități anterior separate
care se asociază pentru a urmări un interes comun.
Statele Unite, de exemplu, au apărut ca urmare
a unei reuniuni a reprezentanților din 13 state
americane separate în 1787. Convenții similare,
puternic influențate de experiența americană, au
avut loc în Elveția în 1848, Canada în 1867 și
Australia în 1897/98.
Până în acest moment, restructurarea sub
forma federației pentru a menține unită o țară
divizată a fost o experiență rară. Belgia este
exemplul principal. Constituită în 1830, Belgia
a fost asediată de diviziuni între regiunea unde
se vorbește limba franceză și regiunea unde se
vorbește limba olandeză, mai mare și mai bogată.
Revizuirile constituționale din 1970 și 1980 au
cedat mai multă putere acestor grupuri separate.
În 1993, țara s-a proclamat într-un final a fi o
federație cuprinzând trei mari părți: prima,
Valonia, unde se vorbește în mod predominant
franceză (care include o comunitate mică de
vorbitori de limbă germană); a doua, Flandra
vorbitoare de limbă olandeză; a treia, regiunea
Bruxelles, cu centrul în capitala bilingvă, însă
predominant vorbitoare de franceză (Harta
14.1). Până în acest moment, experiența belgiană
sugerează faptul că federația poate fi o alterna-
tivă la dezintegrare, o lecție de valoare pentru alte
state care se confruntă cu diviziuni interne cu o
dimensiune spațială (Brans et al., 2009).
Ce determină popoare diferite să aleagă calea
federativă? Motivele sunt adesea mai degrabă
negative decât pozitive; frica de consecințele de
a rămâne separat trebuie să depășească dorința
naturală de păstrare a independenței. Astfel,
Rubin și Feeley (2008, p. 188) sugerează faptul că
federalismul devine o soluție atunci când, într-un
stat emergent, „cei puternici nu sunt îndeajuns
de puternici pentru a-i învinge pe cei slabi, iar cei
slabi nu sunt îndeajuns de puternici pentru a-și
continua calea separat”.
Pe plan istoric, cel mai des întâlnit imbold
pentru a urma această cale este de a garanta
avantajul militar și economic al mărimii, în mod
special ca răspuns la existența competitorilor
puternici. Riker (1975, 1996) a evidențiat factorul
militar, argumentând faptul că federațiile iau
naștere ca răspuns la o amenințare externă. Statele
americane, de exemplu, au urmat calea federativă
în parte datorită vulnerabilității percepute într-o
lume acaparatoare.
Guvernanța Multi-Nivel | 275
Harta 14.1 Belgia
Olanda
Franța
Germania
Luxemburg
Regiunea olandeză
Bruxelles (bilingv)
Regiunea franceză
Regiunea germană
Cu toate acestea, factorii economici au
încurajat formațiunile federale. Atât federa-
liștii australieni, cât și cei americani au ajuns la
concluzia că o piață comună ar promova activi-
tatea economică. Însă cum argumentul militar de
a forma noi federații este în prezent destul de slab,
având în vedere numărul mic al războaielor, fede-
rația reprezintă un mod întortocheat de a asigura
câștiguri din comerț. Zone de liber schimb direct
(Free Trade Agreement – FTA) între țări vecine
se dovedesc a fi o cale populară de urmat. Spre
deosebire de federații, FTA cum ar fi Acordul
Nord-American de Comerț Liber (NAFTA) nu
presupun pierderea suveranității.
Argumentele de ordin militar și economic
pentru formarea noilor federații s-au diminuat,
însă interesul în federalismul etnic a crescut.
Experiența belgiană arată că federațiile sunt utile
pentru a concilia diversitatea etnică în cadrul
unei societăți divizate; ele reprezintă un instru-
ment pentru încorporarea acestor diferențe în
cadrul unei singure comunități politice. Oamenii
care diferă prin descendență, limbă și cultură pot
totuși să caute avantajele apartenenței la un cadru
comun. Astfel, Elveția integrează 23 de cantoane,
două limbi și jumătate (germana și franceza, plus
italiana) și două religii (catolică și protestantă)
într-un cadru federal stabil.
Există însă un pericol în cadrul federațiilor
etnice: și anume faptul că nu fac altceva decât
să consolideze diviziunile pe care au fost create
să le aplaneze. Acest risc este deosebit de acut
atunci când sunt implicate doar două comu-
nități. În aceste condiții, câștigurile unui grup
276 | Guvernare și guvernanță
sunt pierderi vizibile pentru celălalt, iar comu-
nitatea majoritară poate încă să fie capabilă de
a-și impune punctul de vedere, acționând astfel
contrar scopului inițial de a propaga puterea
în diferite direcții. Referindu-se la Pakistan și
Cehoslovacia, Watts (2005, p. 234) sugerează
faptul că „federațiile bipolare au experimentat în
mod invariabil tensiuni semnificative, instabili-
tate și o rată mare de eșec”. Chiar și în Belgia, de
regulă considerată a fi un caz federal de succes,
Deschouwer (2005, p. 105) observă faptul că
„oferirea autonomiei grupurilor lingvistice … a
crescut și a adâncit diferențele dintre comunități
și entitățile regionale”. Federațiile pot fi mai efici-
ente atunci când separă transversal mai degrabă
decât să consolideze diviziunile etnice, margina-
lizând mai degrabă decât a fortifica diviziunile
sociale.
Federalismul dual și cooperativ
Este utilă distincția dintre federalismul dual și
cooperativ. Primul reprezintă spiritul federal și
rămâne o temă semnificativă în cultura americană;
ultimul reprezintă un ideal important în cadrul
gândirii europene și ne conduce mai aproape de
realitățile guvernanței multi-nivel în cadrul federa-
țiilor contemporane.
Reflectând principiul original federal, așa
cum a fost conceput în Statele Unite, federa-
lismul dual implică faptul că guvernele națio-
nale și de stat operează independent, fiecare nivel
acționând autonom în propria sa sferă și corelat
doar prin acordul constituțional. Bryce (1919,
p. 425) a oferit imaginea a două părți compo-
nente care funcționează bine pentru că evită
contactul – exact opusul guvernanței multi-nivel.
În contextul Americii din secolul al XVIII-lea, o
astfel de separație a reprezentat un obiectiv plau-
zibil; coordonarea extensivă dintre administra-
țiile federale și ale statelor a fost percepută a fi
nici necesară, nici fezabilă.
După cum a fost inițial conceput în Statele
Unite, federalismul dual a însemnat că guver-
nele naționale și ale statelor își păstrau sfere de
acțiune separate. Fiecare nivel îndeplinea în
mod independent responsabilitățile care îi erau
alocate prin constituție. Federalismul coope-
rativ, practicat în cazul Germaniei, este bazat pe
colaborarea dintre niveluri. Guvernele naționale
și ale statelor federate trebuie să lucreze împreună
ca parteneri în urmărirea intereselor comune.
Probabil întotdeauna un mit, federalismul dual
a dispărut demult, fiind învins cu mult înainte de
sosirea amenințărilor teroriste de cerințele unei
economii integrate și a războiului mondial. Chiar
și așa, exprimă o tendință implicită, dar nere-
alizabilă, din cadrul gândirii federale. Așa cum
democrațiile sunt adesea comparate cu un model
nerealist de auto-guvernare directă, în același fel
federațiile contemporane eșuează adesea în a se
conforma idealului nivelurilor independente.
Cea de-a doua abordare este federalismul coope-
rativ. Această interpretare este favorizată în principal
de federațiile europene, în mod special de Germania
și Austria, influențată de Germania. În timp ce fede-
ralismul din Statele Unite este bazat pe un contract în
care statele se unesc pentru a forma guvernul central
cu funcții limitate, formatul european se bazează pe
ideea de cooperare între niveluri. O astfel de solida-
ritate exprimă un angajament comun pentru o socie-
tate unită, unindu-i și pe participanți. Norma morală
este solidaritatea, iar principiul de bază este subsidi-
aritatea: ideea că deciziile ar trebui luate la cel mai
jos nivel posibil. Guvernul central oferă îndrumarea
generală, însă implementarea este în responsabili-
tatea nivelurilor inferioare: o diviziune mai degrabă
decât o separare a responsabilităților.
Subsidiaritatea reprezintă principiul conform
căruia nicio acțiune nu ar trebui îndeplinită de
o organizație mai mare și mai complexă dacă
poate fi executată la fel de bine de un organism
mai mic și mai simplu. Principiul își are originile
în gândirea socială catolică, unde a fost invocat
pentru a apăra rolul Bisericii și a asociațiilor
voluntare împotriva intruziunilor statului social.
Luați în considerare, de exemplu, federația
germană. Impusă de către Aliați în 1949 ca o
barieră consolidată constituțional împotriva dicta-
turii, federalismul a reprezentat o întoarcere la
puternicele rădăcini regionale ale țării (Gunlicks,
2003). Este reflectat în denumirea oficială a țării,
Republica Federală Germană: conform prevederilor
Legii fundamentale, caracterul federal al Germaniei
nu poate fi modificat. Federalismul a devenit rapid
o componentă acceptată a republicii postbelice.
Încă de la început, federația germană a fost bazată
pe interdependență, nu pe dependență. Toate statele
(Länder) trebuie să contribuie la succesul întregului;
în schimb, sunt îndreptățite la respectul centrului.
Guvernul federal face politicile, însă statele le imple-
mentează, o diviziune a muncii administrative
exprimată în prevederea constituțională conform

căreia „statele vor pune în aplicare legile federale ca
pe aspecte de ordin propriu”. Mai mult, constituția
definește acum în mod explicit anumite „responsa-
bilități comune”, cum ar fi educația, în cazul căreia
responsabilitatea este comună (Caseta 14.1).
Deși federalismul german rămâne mult mai
organic decât echivalentul său american, etosul
său cooperativ este supus presiunii din cauza unei
percepții crescute că procesul de luare a deciziilor a
devenit complicat și opac. Prin urmare, reformele
constituționale care s-au finalizat în 2006 au căutat
să stabilească linii mai clare de responsabilitate
între Berlin și state, de exemplu oferind statelor
autonomie mai mare în educație și protecția
mediului. Deși acest aranjament reprezintă o înde-
părtare de la federalismul cooperativ înspre o mai
mare subsidiaritate, consultarea rămâne încor-
porată în practica politică germană. Guvernanța
multi-nivel nu poate fi îndepărtată prin legislație,
nu într-o federație colaborativă precum Germania.
Un echilibru evolutiv
În majoritatea federațiilor, guvernul central a avut
tendința de a câștiga influență pe aproape întreg
parcursul secolului al XX-lea. Parțial, această tendință
reflecta puterea financiară a centrului. Fluxul de
capital a devenit mai favorabil centrului pe măsură
ce încasările din impozitele pe venit au crescut odată
cu expansiunea economiei și forței de muncă. Venitul
este în principal impozitat la nivel național, pentru că
altfel oamenii și corporațiile s-ar putea muta în statele
unde se percep impozite mici. Prin contrast, statele
au trebuit să depindă pentru venitul colectat în mod
independent de vânzări și impozite pe proprietate, o
bază de venit mai mică și mai puțin dinamică.
Guvernul federal primește acum partea leului
din venitul public total, redistribuind parte din
acești bani provinciilor, prin alocarea de diferite
subvenții (Caseta 14.2). În SUA, de exemplu,
partea centrului din cheltuielile totale ale guver-
nului a crescut de la 17% în 1929, înainte de criza
economică, la aproximativ 54% în 2009 (usgover-
nmentrevenue.com, 2009).
Însă autoritatea crescută a centrului în sistemele
federale a reprezentat mai mult decât o chestiune de
ordin financiar. A reflectat și apariția unei economii
naționale care solicita coordonare generală. În mod
evident, planificarea este necesară pentru a preîn-
tâmpina absurditatea autostrăzilor care nu ar fi
construite decât până la granița statului sau a răufă-
cătorilor care ar fi expulzați dintr-un stat în loc de
a fi arestați. Atunci când California a experimentat
Guvernanța Multi-Nivel | 277
Caseta 14.2
Transferurile financiare din partea
guvernului federal către state
Fonduri Pentru proiecte specifice (de
categorice ex. un nou spital)
Fonduri sectoriale Pentru anumite programe
(de ex. îngrijire medicală)
Fonduri la dispo- Finanțare generală care
ziția autorităților plasează puține limite
asupra folosirii fondurilor
de către beneficiar
Fonduri Utilizate în anumite
compensatorii federații (precum Canada
și Germania) într-un efort
de armonizare a condițiilor
financiare între state. Poate
crea resentimente în statele
mai bogate.
o cădere a rețelei de electricitate în 2000, guvernul
federal a devenit inevitabil implicat pe măsură ce
statul a început să colecteze energie din zonele înve-
cinate. Pe parcursul secolului al XX-lea, expansiunea
funcțiilor publice a fost și spre avantajul centrului.
Războaiele și crizele economice au consolidat
puterea guvernului național. Odată acumulate, astfel
de puteri suplimentare, au fost în general menținute.
În federațiile europene, tendința post–1945 de a crea
un stat social uniform bazat pe cetățenie națională a
consolidat și mai mult guvernul național.
Începând cu anii 1980, însă, tendințele au
devenit mai puțin clare. Pe de o parte, proiectele
mari conduse de la centru s-au demodat, parțial
pentru că guvernele naționale nu au mai beneficiat
de aceleași fonduri, fiind în situația declanșată de
perioade cu impozitare mai mică, urmată de criza
financiară. Reflectând această tendință, câteva
tribunale au făcut efortul de a încuraja autonomia
statului. În SUA, o Curte Supremă mai conserva-
toare a utilizat dreptul statelor pentru a respinge
unele legi ale Congresului. De exemplu, în cazul
Statele Unite vs. Lopez (1995), judecătorii au
declarat neconstituțională o lege federală care inter-
zice posesia unei arme de foc la distanță mai mică de
300 de metri de o școală. Astfel de chestiuni au fost
interpretate a fi de competența statului.
278 | Guvernare și guvernanță
DEM
Profil de țară 10 OCR
ATIE
LIBE
CANADA RAL
A
Forma de guvernare: democrație federală parlamentară Populaţia (rata creşterii anuale): 33.5 milioane (+0.8%)
cu 10 provincii. Majoritatea canadienilor trăiesc în
Ontario sau Quebec. Un guvernator general (din Grupul de venit al Băncii Mondiale: ridicat
2005, Michaëlle Jean, născut în Haiti), este figura
ceremonială. Scorul drepturilor politice: 1
Legislatura: Camera Comunelor, cu 308 locuri este
camera inferioară. În mod neobișnuit pentru o fede- Scorul libertăţilor civile: 1
rație, cei 105 membri ai Senatului, camera superi-
oară, sunt numiți de primul ministru, nu selectați de Indexul dezvoltării umane (procent/din): 4/177
provincii.
Executivul: Primul ministru conduce un cabinet al
Indexul libertăţii presei (procent/din): 25/195
cărui membri îi selectează având în vedere reprezen-
tarea provincială.
Sistemul judecătoresc: Canada utilizează un sistem Indexul corupţiei percepute (procent/din): 9/180
de tribunale dual (federal și provincial), condus de o
Curte Supremă cumpătată. În 1982, țara a introdus
Carta Canadiană pentru Drepturi și Libertăți.
Sistemul electoral: un sistem de tip plural cu districte cu Notă: Pentru semnificația, scalele și sursele indexurilor,
un singur câștigător. Acesta produce volatilitate ridicată vezi p. xv. În toate cazurile, un scor și un rang 1 este cel
și distorsiuni. Interesul în reforma electorală s-a mai „bun”.
dezvoltat în provincii, însă nu încă și la nivel național.
Sistemul de partide: partidele principale sunt Partidul Conservator din Canada și cel Liberal. Conservatorii s-au
reunit în 2003 după o perioadă de diviziuni și au format un guvern minoritar din 2006. Celelalte partide semnifica-
tive sunt Bloc Québécois (BQ) și Partidul Democrat Nou de stânga (NDP) (vezi tabelul 10.1 la p. 182).

Canada este o țară mare cu o
populație relativ scăzută. Întinderea
teritorială este pe locul al doilea în
lume, însă populația sa depășește
cu doar puțin a zecea parte din cea
a puternicului stat vecin american.
Majoritatea canadienilor trăiesc
în așezări urbane de-a lungul unei
porțiuni ce se întinde pe 100 de
mile, de-a lungul graniței cu Statele
Unite. Economia țării depinde
în mare măsură de SUA, o relație
care s-a consolidat în urma creării
Acordului Nord-American de
Comerț Liber în 1994.
Statele Unite oferă astfel un contrast
natural. Deși ambele țări sunt
societăți de colonizatori, Canada nu
a experimentat ruptura radicală a
Statelor Unite de puterea colonială.
Baza constituției sale rămâne Actul
Britanic privind America de Nord
(1867), în prezent redenumit ca Act
Constituțional. Autoritățile nu au
modificat Constituția Canadei până
la Actul Constituțional din 1982;
într-adevăr, guvernatorul general al
țării este încă numit în mod formal
de către monarhul britanic.
În timp ce Constituția americană
se bazează pe o filosofie de limitare
a guvernului pentru a proteja
libertatea statelor și a indivizilor,
federația canadiană este mai
centralizată și, în mod neobișnuit,
funcționează în cadrul unui sistem
parlamentar în care membrii
Camerei superioare nu sunt selec-
tați de provincii. Țara nu a trecut
prin experiența sclaviei sau a războ-
iului civil; a urmat și o cale mai
ortodoxă în dezvoltarea politicilor,
care includ servicii publice extinse,
bazate pe principiul egalității. Din
multe puncte de vedere, Canada
este democrația tipică.
Asemenea Statelor Unite și Marii
Britanii, Canada utilizează un
sistem electoral de tip pluralitar.
Cu toate acestea, partidele prin-
cipale (Liberal și Conservator) se
aseamănă celor americane în moda-
litatea de organizare și filosofie:
Resurse suplimentare: Bickerton și Gagnon (2004), Brooks (2007).
sunt entități care se confruntă în
alegeri, care nu au o apartenență de
masă și o organizare centrală puter-
nică. Nu au dobândit diferențele
ideologice vizibile care au caracte-
rizat cândva partidul Conservator și
pe cel Laburist din Marea Britanie;
ca și în Statele Unite, beneficiile
mandatului erau premiul pentru
care concurau partidele.
Cu toate acestea, partidele prin-
cipale canadiene beneficiază de
protecție legală mai mică decât
partidele din Statele Unite, iar
partidul Conservator și-a pierdut
din influență în anii 1990, în timp
ce dimensiunea regională s-a impus,
un partid populist câștigând susți-
nerea de la alegătorii nemulțumiți
în vestul bogat în resurse. După
reunificarea din 2003, redenumitul
Partid Conservator din Canada
a format un guvern minoritar în
2006. A fost reales, fiind din nou în
poziție minoritară în 2008.

În lumina reflectoarelor
Federalismul în Canada
Constituția federală din 1867
a acordat prioritate guvernului
național al Canadei, rezervând
pentru provincii „chestiunile de
natură locală sau privată”. După
cum sugerează această frază, autorii
documentului au avut în vedere niște
provincii asemănătoare municipali-
tăților. De atunci, cu toate acestea,
„Canada s-a îndepărtat de la o
situație politică foarte centralizată
înspre unul dintre cele mai descen-
tralizate sisteme federale din lume”
(Landes, 1998, p. 102). Cum se
explică aceste transformări?
Tendința descentralizatoare a
Canadei, poate unică în ceea
ce privește federațiile, reflectă
problema centrală a politicii sale:
locul Quebec-ului, cu populație
vorbitoare de limbă franceză.
Începând cu secolul al XVI-lea,
Franța și ulterior Anglia au colo-
nizat teritoriile Canadei, locuite
în acel timp de aproximativ 10
milioane de persoane aparținând
populației indigene. Britanicii i-au
învins într-un final pe francezi în
1759. Prin contrast cu diviziunea
rasială din Statele Unite, unde
populația de culoare nu formează
majoritatea în niciunul dintre state,
aproximativ 90% din francofonii
canadieni trăiesc în Quebec și circa
85% din populația Quebec-ului
vorbește limba franceză (Brooks,
2009, p. 196). Canada oferă așadar
un studiu de caz în ceea ce privește
capacitatea federalismului de a
integra o minoritate concentrată
din punct de vedere geografic.
Pentru mulți dintre francofoni,
Canada este formată din două
popoare fondatoare – britanicii și
francezii – al căror statut ar trebui
să fie egal. Prezumția este aceea că
Guvernanța Multi-Nivel | 279
țara reprezintă un tot
unitar alcătuit din
două culturi, mai degrabă decât
zece provincii. Concluzia este că
Quebec-ul, ca reprezentant al uneia
dintre culturile fondatoare, ar
trebui să aibă recunoaștere specială
în cadrul federației.
Începând cu anii 1960, un partid
naționalist reînviat a căutat să
implementeze această viziune.
Totuși, reacția federală a fost aceea
de a descentraliza puterea tuturor
Originea etnică a populației – conform auto-identificării (cele
mai mari șase grupuri), 2001
Germană 2,7 milioane
Irlandeză 3,8 milioane
Scoțiană 4,2 milioane
Franceză 4,7 milioane
Canadiană 11,1 milioane
Engleză 6 milioane
Sursa: Statistics Canada (2001).
celor zece provincii, nu doar în
cazul Quebec-ului. În Quebec,
Parti Québécois (PQ), câștigător
în alegerile din 1994, a organizat
un referendum provincial în 1995
privind „asocierea suverană” a
Quebec-ului. Acest format ar fi
combinat suveranitate politică
pentru Quebec cu continuarea
asocierii economice cu Canada.
Propunerii i-au lipsit puține voturi
pentru a fi validată. Ca urmare,
problema reformei constituționale
a pierdut din intensitate, PQ fiind
exclus în urma alegerilor din 2003
din funcțiile politice provinciale. În
2006, însă, Camera Comunelor a
declarat că cei din Quebec „formează
o națiune cu Canada unită”.
Resurse suplimentare: Bakvis și Skogstad (2002), Stevenson (2009).
Guvernanța multi-nivel, concept
cunoscut în Canada drept
federalism executiv, continuă
să funcționeze chiar și în aceste
perioade de dezbateri intense cu
privire la situația părții Canadei
vorbitoare de franceză. După cum
observă Brooks (2009, p. 204),
„jurisdicția divizată a condus la o
rețea de relații extinsă și complicată
care face legătura între guvernul
federal și cele provinciale. Această
rețea este adesea comparată cu un
aisberg din care doar o mică parte
este vizibilă”.
Deși guvernanța multi-nivel este
adesea percepută favorabil în
Uniunea Europeană, caracterul
ascuns și lipsit de claritate al
responsabilității federalismului
executiv din Canada au dat naștere
unor critici însemnate. În contextul
unui stat cu tradiții democratice
evidente, federalismul executiv nu
are o bază legală sau constituțională
explicită. Chiar și așa, practica
guvernanței multi-nivel este cu
siguranță o caracteristică inerentă
a Canadei, federație cu trăsături
specifice și de lungă durată.
280 | Guvernare și guvernanță
Pe de altă parte, centrul a continuat să încerce să
traseze principiile directoare. Mai mult, în secolul
al XXI-lea guvernele naționale au condus răspunsul
la atacurile teroriste. În SUA, „controlul național
al securității interne elimină o mare parte din
controlul aflat la dispoziția statului și al guvernului
local în zone care au fost anterior în afara imixtiunii
federale” (Albritton, 2006, p. 14). Vremurile de
criză suprasolicită avantajele federalismului.
Orice revizuire a echilibrului schimbător dintre
nivelurile unei federații va prezenta variații în timp,
reflectând evoluțiile financiare și pe cele politice.
Astfel de schimbări indică flexibilitatea mai mult
decât instabilitatea; reprezintă o modalitate de
adaptare care consolidează stabilitatea guvernului
federal. Asemenea constituțiilor, federațiile sunt rein-
terpretate pentru fiecare generație. Însă acolo unde
constituțiile sunt adaptate prin intermediul tribuna-
lelor, federațiile evoluează la rândul lor prin mijloa-
cele politice ale guvernanței multi-nivel. Această
modalitate de evoluție poate fi lipsită de legitimitate,
însă cu toate acestea consolidează stabilitatea de bază.
Evaluarea federalismului
La ce concluzii putem ajunge în privința experi-
mentului federal (Caseta 14.3)? Avantajul federa-
lismului este acela că oferă o rânduire naturală și
practică pentru organizarea statelor mari. Pune la
dispoziție un sistem de control și echilibrare fondat
Caseta 14.3
Federalismul: avantaje și dezavantaje
Avantaje
O orânduire practică pentru statele mari
Oferă mecanisme de control și echilibrare
Permite recunoașterea diversității
Reduce supraîncărcarea la centru
Pune bazele competiției dintre state și permite
cetățenilor să se mute dintr-un stat în altul
Oferă oportunități pentru experimente în
domeniul politicilor
Permite unităților mici să coopereze în vederea
realizării avantajelor economice și militare care
sunt specifice unităților mari
Aduce guvernarea mai aproape de oameni
pe o bază teritorială, păstrează unele funcții ale
guvernării aproape de oameni și permite reprezen-
tarea diferențelor etnice.
Federalismul reduce supraîncărcarea executi-
vului național, iar existența provinciilor multiple
produce competiție sănătoasă și oportunități
pentru experimentare. Statele pot progresa chiar și
atunci când nivelul federal stagnează: la începutul
secolului al XXI-lea. De exemplu, California și
alte câteva state americane au dovedit o preocu-
pare mai sporită în privința modificărilor climatice
decât guvernul federal.
Cetățenii și firmele se bucură de luxul alegerii:
dacă le displace guvernarea într-un anumit stat, se
pot muta în altul. Mai presus de tot, federalismul
reconciliază două cerințe moderne, menținând
avantajele economice și militare majore păstrând în
același timp, chiar încurajând diversitatea culturală.
Însă există și argumente împotriva federalis-
mului. Comparat cu guvernarea unitară, procesul
de luare a deciziilor în cadrul unei federații este
complicat, lent și neconcludent. Ca urmare a unui
atac armat în Tasmania în 1996, soldat cu 35 de
victime, Australia federală a cunoscut anumite
probleme politice înainte de a reuși înăsprirea
controlului armelor de foc în mod uniform în
întreaga țară. Prin comparație, Marea Britanie, prin
guvernarea său unitară, a reacționat rapid în cazul
unui incident comparabil care a avut loc în același
an la o școală primară din Dunblane, Scoția.
Dezavantaje
Posibilul răspuns mai puțin eficient în gestionarea
pericolelor de securitate
Procesul de luare a deciziilor este lent și complicat:
„probleme, costuri și întârzieri” (Bryce, 1919,
p. 341)
Potențial de a consolida diviziunile dintre regiuni
Centrul se confruntă cu dificultăți mai mari în
lansarea inițiativelor naționale
Felul în care cetățenii sunt tratați depinde de locul
de reședință
Complică asumarea răspunderii: cine este
responsabil?
Poate permite majorităților dintr-o regiune să
exploateze minoritățile
Punând baza reprezentării în Camera superioară,
încalcă principiul o persoană, un vot

Federalismul poate situa interesele politice ale
guvernelor rivale deasupra soluționării problemelor.
Disciplina fiscală devine mai greu de implementat;
câteva federații din America Latină au depus eforturi
importante pentru a controla cheltuielile inutile (și
pentru a evita beneficiile necuvenite (free-riding)) ale
provinciilor. Cheltuielile extravagante ale provinci-
ilor, care sunt conștiente că vor primi ajutor financiar
de la centru în caz de nevoie, pot submina puterea
fiscală a statului ca întreg (Braun et al., 2003).
Orice evaluare finală a federalismului trebuie
să ia în considerare echilibrul corespunzător dintre
concentrarea și distribuirea puterii politice. Ar trebui
ca puterea să aparțină doar unui singur organism
pentru a permite acțiuni hotărâte? Dacă acceptăm
această perspectivă, federalismul ar putea fi perceput
ca un obstacol și impediment – și chiar ca un instru-
ment anti-democratic. Altfel, ar trebui ca puterea să
fie distribuită pentru a reduce pericolul dictaturii
majorității? Privit din această perspectivă, federa-
lismul va părea un ajutor indispensabil dat libertății.
Uniunea Europeană:
un caz special
Perspectiva noastră asupra federalismului poate fi în
mod util testată prin comparația oferită de Uniunea
Europeană (UE). Lăsând deoparte opiniile despre
oportunitatea dezvoltării UE ca federație, în ce
măsură poate această entitate unică să fie deja anali-
zată ca având un caracter mai degrabă federal decât
pur și simplu interguvernamental?
Există cu siguranță argumente substan-
țiale pentru includerea UE în familia federală.
Suveranitatea partajată reprezintă trăsătura princi-
pală a federalismului, iar din acest punct de vedere
Uniunea posedă deja un statut federal extins.
Asemenea Statelor Unite, Uniunea Europeană
posedă o bază legală puternică în tratatele sale
fondatoare. Influenta Curte Europeană de Justiție,
asemenea Curții Supreme Americane, decide în
privința disputelor dintre nivelurile de guvernare. În
ambele cazuri, deciziile se aplică în mod direct cetă-
țenilor, trebuie implementate de guvernele statelor
membre și au prioritate în fața legilor naționale.
În ambele regiuni, cetățenii părților componente
sunt și cetățeni ai întregului. Pașapoartele britanice
conțin și denumirea „Uniunea Europeană” pe lângă
cea de „Regatul Unit”. Pe plan extern, UE este
reprezentată în mod direct în cadrul organismelor
internaționale cum ar fi Națiunile Unite și menține
peste 130 de misiuni diplomatice. Parlamentul
Guvernanța Multi-Nivel | 281
ales direct exercită o influență crescută în afacerile
Uniunii. Asemenea guvernului național american,
Uniunea are responsabilități de politică specifice, în
special în ceea ce privește piața unică. Acestea pot fi
cu greu interpretate ca definind doar o organizație
interguvernamentală.
Pe scurt, în Europa – ca și în America – suve-
ranitatea este deja centralizată. Doar intransigența
britanică a insistat asupra denumirii „Uniunea
Europeană”, în locul „Federației Europene”.
Hotărârea lui McKay din 1999 (p. 220) este cu
siguranță încă relevantă: „putem concluziona
că, deși după implementarea Tratatului de la
Maastricht (1992) UE rămâne o entitate politică
neobișnuită și în curs de dezvoltare, poate fi
definită și ca o specie de stat federal”.
Cu toate acestea, argumentele împotriva
interpretării UE ca fiind federație sunt și ele
substanțiale. În special, descrierea UE ca federație
i-ar exagera gradul de coeziune. Deosebirile de
modelul american sunt din nou elocvente:
 SUA are o monedă unică și libertatea de
mișcare, însă aceste obiective au fost doar
parțial atinse în UE;
 UE este încă guvernată de tratate între state,
în timp ce Statele Unite sunt fondate în baza
unei constituții;
 În timp ce SUA a fost gândită ca o federație
de la început, UE a fost construită pe baza
acordurilor privind politici concrete, în mod
special pentru o piață comună, federația fiind
doar o aspirație neclară;
 În timp ce SUA a purtat război civil pentru
a-și păstra unitatea, UE nu a trebuit să facă
față unui astfel de test vital, lucru imposibil în
absența unei forțe militare proprii;
 UE are un parlament unicameral, în timp ce
SUA are legislativ bicameral, asemenea celor-
lalte federații.
În plus, trebuie să ținem cont de patru argu-
mente suplimentare împotriva interpretării
federale a Uniunii. În primul rând, UE nu își
taxează cetățenii direct. Sursa majoră de venit este
reprezentată de contribuțiile bazate pe venitul
intern brut al statelor membre. În al doilea rând,
statele membre au menținut controlul național
asupra domeniilor vitale precum relațiile externe
și politica de apărare, inclusiv utilizarea puterii
militare. În al treilea rând, statele membre mențin
participarea individuală în cadrul organismelor
282 | Guvernare și guvernanță
Caseta 14.4
Metode de distribuție a puterii dinspre centru
Definiție
Deconcentrare Funcțiile guvernului central sunt
puse în practică de personalul din
teren
Descentralizare Funcțiile guvernului central sunt puse
în practică de autorități subnaționale
Devoluție Guvernul central alocă un anumit
grad de autonomie nivelurilor
inferioare
Notă: Deconcentrarea și descentralizarea pot avea loc atât în state federale, cât și în cele unitare
interguvernamentale (de exemplu, ONU). În al
patrulea rând, dacă UE ar fi o federație ca altele,
cu un guvern central consecvent, Henry Kissinger
nu ar fi avut nevoie să pună faimoasa sa întrebare,
„pe cine sun când vreau să vorbesc cu Europa?”.
În general, putem concluziona că UE repre-
zintă un conglomerat al suveranității membrilor
săi și este formată din instituții prin care este exer-
citată suveranitatea. Din aceste puncte de vedere,
Uniunea este cu siguranță mai mult decât o alianță,
însă, ca în primele decenii ale Statelor Unite,
membrii săi rețin o mare parte din autonomia lor
tradițională. În mod fundamental, membrii sunt
încă state separate și sunt recunoscute ca atare
în cadrul sistemului internațional. Dacă UE ar fi
percepută ca o federație, este cu siguranță unică
în distribuția puterilor între centru și membrii săi.
Un posibil compromis este acela de a inter-
preta Uniunea ca având un caracter confederal
(Warleigh, 1998). Nugent (2006, p. 553) oferă un
rezumat al acestei poziții:
Având în vedere că UE este o uniune de state
anterior suverane, create prin intermediul trata-
telor în cadrul căreia există instituții supranațio-
nale, însă ale căror puteri nu sunt la același nivel
cu cel al instituțiilor echivalente din sistemele
federale, poate fi considerată drept confederație.
Statele unitare
Majoritatea statelor sunt unitare, ceea ce înseamnă
că suveranitatea aparține în mod exclusiv guver-
nului central. În cadrul acestui aranjament istoric,
Exemplu
Majoritatea angajaților civili federali
își desfășoară munca în afara orașului
Washington, DC
Guvernele locale administrează progra-
mele sociale naționale în Scandinavia
Guvernele regionale din Franța, Italia
și Spania
guvernul național posedă autoritatea teoretică de
a aboli nivelurile mai joase. Administrațiile subna-
ționale, fie ele regionale sau locale, pot iniția sau
implementa politici, însă fac acest lucru cu acordul
centrului. Ca rezultat al supremației centrale, legis-
lativul național în majoritatea statelor unitare are o
singura cameră, neexistând necesitatea pentru o a
doua cameră care să reprezinte provinciile aferente.
Cadrul unitar ia ființă în mod natural în socie-
tățile care au o istorie de conducere a monarhilor și
împăraților suverani, cum este cazul Marii Britanii,
Franței și Japoniei. Structurile unitare reprezintă
de asemenea regula în democrații mai mici, în
special în acelea fără diviziuni etnice puternice. În
America Latină, aproape toate țările mai mici (dar
niciuna dintre cele mari) sunt unitare. Și țările din
Europa de Est au optat pentru o structură unitară
în constituțiile postcomuniste, percepând federa-
lismul ca pe un instrument prin care Rusia și-a
menținut dominația în fosta Uniune Sovietică.
Prin comparație cu complexitatea federalis-
mului, o structură unitară poate părea mai simplă
și eficientă. Cu toate acestea, localizarea suverani-
tății este rareori un ghid adecvat pentru realitățile
politice; guvernul unitar este adesea descentralizat
în funcționarea sa. Într-adevăr, în anii 1990, multe
state unitare au încercat să poziționeze respon-
sabilitatea pentru mai multe funcții în sarcina
nivelurilor inferioare. În practică, statele unitare,
asemenea federațiilor, sunt cel mai ușor interpreta-
bile prin perspectiva guvernanței multi-nivel.
Putem deosebi trei modalități prin care statele
unitare distribuie puterea dinspre centru: decon-
centrare, descentralizare și devoluție (Caseta 14.4).

Tabelul 14.2 Guvernul subnațional în unele state unitare, numărul de diviziuni pe nivel
Franța Italia
Cel mai înalt nivel 22 20
(„regiunile”)
Nivelul median 96 94
(„provinciile”)
Cel mai scăzut nivel 36.565 8.074
(„comunele”)
Notă: Datele sunt de la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000. Denumirile utilizate variază
de la țară la țară.
Prima dintre acestea, deconcentrarea, este pur și
simplu o chestiune administrativă, reprezentând
mișcarea funcționarilor guvernamentali dinspre
capitală. Argumentul în favoarea deconcentrării
este distribuirea sarcinilor de lucru, reduce costu-
rile prin faptul că permite mutarea activităților
către zone mai ieftine și eliberează departamen-
tele centrale în vederea elaborării de politici, nu a
executării lor. Sarcini de rutină precum eliberarea
pașapoartelor pot fi deconcentrate către o zonă cu
șomaj crescut și costuri mai reduse.
A doua modalitate de a distribui puterea, mai
semnificativă din punct de vedere politic, este
descentralizarea. Acest termen înseamnă că imple-
mentarea politicilor este delegată organismelor
subnaționale cum ar fi autoritățile locale. Scandinavia
este exemplul clasic. Acolo, guvernele locale imple-
mentează multe programe de protecție socială stabi-
lite la nivel național. În mod similar, guvernul local
din Marea Britanie este agentul de implementare al
planurilor conturate de autoritatea centrală.
A treia și cea mai radicală formă de distribuire
a puterii este devoluția. Acest proces are loc atunci
când centrul acordă autonomie în luarea deciziilor
(inclusiv anumite puteri legislative) nivelurilor
inferioare. În Marea Britanie, astfel de adunări
locale au fost introduse în Scoția și Țara Galilor
în 1999. Parlamentul scoțian, de exemplu, contro-
lează în prezent politici în zone cum ar fi sănătatea,
guvernarea locală, asistența socială și locuințele.
Spania este un alt exemplu de stat unitar care
a cunoscut o devoluție semnificativă. Regiunile sale
au fost consolidate în procesul de tranziție demo-
cratică ca urmare a morții generalului Franco în
1975. Devoluția a continuat în ritm rapid de atunci
încoace, statutul Cataloniei ca naționalitate distinctă
fiind recunoscut în 2006. Însă, cel puțin din punct
de vedere teoretic, cadrul continuă să fie unitar.
Guvernanța Multi-Nivel | 283
Olanda Norvegia Polonia Suedia
12 19 16 18
– – 308 –
1.496 434 2.500 289
Așadar, chiar după devoluție, contrastul cu
federațiile este prezent. Marea Britanie rămâne un
stat unitar deoarece aceste noi adunări ar putea fi
dizolvate de Westminster prin intermediul legis-
lației ordinare. După cum a observat politicianul
englez Enoch Powell (1912–98), „puterea devo-
luată este puterea menținută”.
Guvernanța regională
Crearea și expansiunea nivelului median al guver-
nului – nivelul regional, situat între autoritatea
centrală și cea locală – a reprezentat o tendință
importantă în multe state unitare începând cu 1945
(și în special începând cu anii 1970). Ca urmare a
acestei evoluții, state unitare precum Franța, Italia
și Polonia au trei niveluri de guvernare subnațio-
nală: regională, provincială și locală (Tabelul 14.2.).
Rezultatul este un sistem multi-nivel și mai complex
decât cele două niveluri de autoritate subnațională –
național și local – din cadrul federațiilor.
Semnificația politică a regiunilor, aflată în
creștere, variază mult. În versiunea cea mai simplă,
o regiune poate fi doar o unitate spațială construită
de centru pentru a prezenta cifre privind dife-
rențele din cadrul unei țări și politicile pentru a
le reduce. Planificarea regională de acest tip a
devenit uzuală în democrațiile vestice în anii 1950
și 1960, inițial ca parte a reconstrucției postbe-
lice (Bickerton și Gagnon, 2008, p. 385). În acest
sens, regiunile sunt proiecții ale guvernelor nați-
onale: modificate, amalgamate și câteodată, chiar
dacă rareori, dizolvate la comanda planificatorilor.
Locuitorii pot cunoaște puțin și le poate păsa și
mai puțin despre identitatea lor regională.
Însă, în majoritatea statelor unitare mari regi-
unile au acumulat o bază administrativă substan-
țială. Au devenit un vehicul prin intermediul
284 | Guvernare și guvernanță
căruia centrul putea descentraliza planificarea, cu
organismele regionale asumându-și responsabi-
litatea și infrastructura publică conexă, în prin-
cipal transportul.
Aceste structuri nu erau obligatoriu alese în
mod direct; erau adesea create de un imbold de la
centru mai degrabă decât de solicitări de la regiuni.
De exemplu, în Anglia, guvernul laburist ales în
1997 a înființat Birouri Guvernamentale regionale
pentru a implementa politicile centrale și Agenții
de Dezvoltare Regională (ADR), pentru a elabora
planuri de dezvoltare regională. Aceste organisme
nu sunt alese, având bugete și vizibilitate redusă.
Sunt un mecanism al descentralizării – un instru-
ment pentru reducerea supraîncărcării la centru.
În celelalte state unitare europene, funcția coor-
donatoare a regiunilor administrative a evoluat.
Regiunile oferă o perspectivă valoroasă la nivel
median, situat sub cel național, însă deasupra
zonelor locale.
Un factor cheie care influențează dezvoltarea
instituțiilor regionale este dacă acestea sunt sau
devin alese în mod direct. Alegerile creează un
sistem de adunări și executive regionale care trans-
formă guvernanța regională în guvern regional.
Ca urmare, nivelul regional devine mai vizibil,
însă factorii politici și partizani intervin direct în
guvernanța multi-nivel.
Nivelul median (meso) este nivelul intermediar,
în mod obișnuit localizat între nivelul național
și cel local. Cuvântul meso provine din mésos,
cuvânt grecesc însemnând mijloc.
Franța este un exemplu al acestei tranziții.
Cele 22 de regiuni înființate în Franța în 1972
au avut inițial puteri executive foarte limitate.
Cu toate acestea, statutul lor a evoluat prin inter-
mediul unei legi a descentralizării adoptată în
1982 care conținea prevederea alegerilor directe.
Prima rundă a acestor alegeri a avut loc în 1986.
Deși organismele regionale franceze continuă
să funcționeze cu bugete scăzute, Balme (1998,
p. 182) comentează că acestea devin sfere în care
se dezvoltă politicile.
Tranziții similare au avut loc și în alte părți
ale Europei continentale, reflectând credința (cel
puțin în cadrul elitelor) că participarea cetățenilor
în auto-guvernarea locală este foarte dezirabilă.
Argumentul pentru alegeri directe este probabil
cel mai puternic acolo unde regiunile sunt deja
entități culturale puternice, oferind un punct focal
pentru identitatea cetățenilor. În Marea Britanie,
de exemplu, încercări ale guvernului laburist de a
crea adunări regionale alese în Anglia au eșuat din
cauza apatiei publice. Însă adunările au fost intro-
duse cu succes în Scoția și Țara Galilor, acolo unde
loialitățile naționale erau deja conturate.
UE a încurajat dezvoltarea unui nivel regional în
cadrul statelor sale membre. Fondul European pentru
Dezvoltare Regională, creat în 1975, distribuie în
mod direct ajutor regiunilor, nu prin intermediul
guvernelor centrale. Ideea, oarecum exagerată, dar
semnificativă în acele momente, era aceea că UE și
regiunile ar deveni mai degrabă elaboratorii de politici
principali, depășind guvernele centrale, contribuția
acestora scăzând din acest punct de vedere.
UE a încurajat aceste deziderate prin introdu-
cerea unui Comitet al Regiunilor și Comunităților
Locale în 1988. Acest organism, compus din auto-
rități subnaționale, s-a dovedit a fi doar consul-
tativ. Liderii naționali rămân factorii cheie ai
procesului de elaborare a politicilor mai mult decât
unii dintre susținătorii guvernanței multi-nivel au
estimat inițial (Bourne, 2003). Noile niveluri au
fost adăugate fără diminuarea influenței celorlalte.
Evoluțiile de acest gen demonstrează că suvera-
nitatea exclusiv la nivel național în cadrul statelor
unitare reprezintă un ghid învechit al realităților
care țin de elaborarea și implementarea coerentă a
politicilor publice.
Guvernarea locală
Guvernul local este universal, găsit atât în statele
federale, cât și în cele unitare. Este nivelul inferior
al organizării teritoriale a statului. Numite câteo-
dată comune, municipalități sau parohii, guver-
nele locale se regăsesc „acolo unde activitatea
zilnică politică și administrativă are loc” (Teune,
1995b, p. 16). De exemplu, 9/11 a reprezentat
un eveniment global, însă autoritățile orașului
New York au fost puse în situația de a oferi servicii
de urgență. Guvernarea locală are loc acolo unde
cetățenii întâlnesc statul.
În cele mai bune cazuri, administrațiile locale
reflectă virtuțile nivelului restrâns. Pot repre-
zenta comunități naturale, rămân accesibile
cetățenilor lor, întăresc identitățile locale, oferă
o educație politică practică, precum și oportuni-
tate de recrutare pentru ocuparea unor posturi
mai înalte, reprezintă un prim punct de contact
politic pentru cetățeni, distribuind resurse în
cunoștință de cauză. Însă guvernele locale au și

Caseta 14.5
Explorarea statutului guvernării locale
Mai ridicat Mai scăzut
În democrațiile europene În democrațiile din
Lumea Nouă (de exemplu,
Australia, SUA)
În Europa de Nord (ex.: În Europa de sud (de
Scandinavia) exemplu, Franța, Italia)
Când guvernele locale Când guvernele locale nu Competențele generale permit autorităților
posedă competențe pot funcționa ultra vires
generale pentru a-și repre- („dincolo de puterile lor”) limitează funcțiile desemnate.
zenta comunitatea
În statele unitare În federații
slăbiciuni caracteristice. Sunt adesea prea mici
pentru a asigura serviciile eficient, nu au auto-
nomie financiară și sunt cu ușurință dominate de
elitele tradiționale.
Echilibrul dintre raporturile strânse și eficiență
variază cu timpul. În a doua jumătate a secolului
al XX-lea, autoritățile locale au fost încurajate să
devină mai eficiente și atente la dorințele cetă-
țenilor, fapt care a condus la extinderea lor. De
exemplu, numărul municipalităților suedeze s-a
diminuat de la 2.500 în 1951 la 274 în 1974
(Rose, 2004, p. 168).
Însă, la sfârșitul secolului al XX-lea au apărut
semne vizibile de interes pentru implicarea cetă-
țenilor, încurajate de necesitatea de a răspunde
prezenței scăzute la vot. În Noua Zeelandă, refor-
mele manageriale de succes introduse în 1989 au
fost urmate de Legea Guvernului Local (2002).
Aceasta contura o viziune mai extinsă și posibil
mai costisitoare pentru autoritățile locale. În mod
asemănător, „la începutul anilor 1990, guvernul
local olandez era preocupat de eficacitate și efici-
ență. În anii 1990, însă, accentul s-a plasat pe
responsivitatea publică” (Denters și Klok, 2005,
p. 65). Norvegia a hotărât în 1995 că „niciun
amestec nu ar trebui să existe în privința dorințelor
majorității rezidenților în cadrul municipalităților
respective” (Rose, 2004, p. 168).
Guvernanța Multi-Nivel | 285
Discuție
În Europa, guvernele locale reprezintă adesea
comunități istorice, însă în Lumea Nouă
guvernul local are caracteristici mai utilitare.
Guvernele locale administrează vastul stat
al bunăstării din Europa de Nord, dar înde-
plinesc mai puține funcții decât în Europa
de Sud.
locale să ia inițiativa în timp ce ultra vires le
În cadrul federațiilor, guvernul local este
terenul statelor, conducând la sporirea
diversității organizării sale și reducând
legăturile dintre ele.
Statutul
Statutul guvernării locale variază considerabil
între țări (Caseta 14.5). În primul rând, trebuie
să avem în vedere contrastul dintre democrațiile
europene și cele din Lumea Nouă. În majo-
ritatea Europei, autoritățile locale reprezintă
comunități istorice care precedă apariția guver-
nelor naționale consolidate. Originea multor
comune italiene, de exemplu, poate fi datată
în secolul al XII-lea. Reflectând această poziție,
constituțiile europene mandatează o anumită
formă de auto-guvernare locală. Instrumentul de
Guvernare al Suediei menționează că democrația
suedeză „va fi realizată printr-o formă de organi-
zare statală reprezentativă și parlamentară și prin
auto-guvernare locală”.
În Lumea Nouă, prin comparație, guvernul
local are un caracter mai pragmatic, mai utilitar.
Autoritățile locale au fost înființate pentru a se
ocupa de „drumuri, impozite și deșeuri”. Consilii
speciale (numite sau alese) au fost înființate
pentru a se ocupa de probleme specifice cum ar
fi controlul țânțarilor, administrarea porturilor și
amenajarea solului. Stilul de politică era apolitic:
„nu există metoda democrată sau republicană de
a aduna gunoiul”. Într-adevăr, consilii speciale
erau adesea înființate pentru a fi independente de
politica partidelor.
286 | Guvernare și guvernanță
Figura 14.2 Media de populație a autorităților locale alese (cele mai joase niveluri) în câteva
democrații europene
Germania
Norvegia
Finlanda
Spania
Franța
Italia
0 5.000 10.000
Observație: Cifrele sunt din a doua jumătate a anilor 1990 până în 2003. Nu apare în grafic: Marea Britanie
(137.000).
Sursa: Adaptat din John (2001), Denters și Rose (2005), Rose (2004).
În al doilea rând, importanța guvernelor locale
variază în Europa de-a lungul axei nord-sud. În
țările nordice, autoritățile locale au devenit meca-
nisme importante de distribuție pentru statele
sociale care s-au dezvoltat după 1945. Servicii
precum asistența socială, ajutorul de șomaj și
educația erau finanțate de stat, însă asigurate pe
plan local, conducând la expresii precum muni-
cipiile bunăstării și statul local social. În practică,
autoritățile locale au devenit biroul de contact al
guvernului, angajând aproximativ o pătrime din
persoanele active pe piața muncii din țările nordice
(Rose, 2004, p. 169). În unele țări, inclusiv în
Danemarca, autoritățile locale colectează de
asemenea și impozitele pentru autoritatea centrală.
Dimpotrivă, în Europa de Sud, statele sociale
cuprinzătoare, Biserica Catolică având un rol
mai însemnat în a oferi ajutor în timp ce servi-
ciile publice (de exemplu, educația) rămân sub
controlul direct al centrului. În Italia, de exemplu,
profesorii sunt funcționari publici, nu angajați
ai consiliilor locale. De asemenea, comunele din
Sudul Europei au rămas mici, în special în Franța
(Figura 14.2). Scara redusă exclude posibilitatea
unui rol administrativ extins cu excepția situației
în care zonele învecinate formează sindicate cola-
borative așa cum se întâmplă adesea, pentru a face
aprovizionarea cu utilități precum apă și energie.
În al treilea rând, competența generală
mărește atât autoritatea, cât și importanța autori-
tăților locale. Legea fundamentală a Germaniei, de
exemplu, oferă comunităților locale „dreptul de a
reglementa [toate problemele locale] sub propria
responsabilitate și în limitele legii”. Constituția
olandeză prevede în mod similar puterea
„autonomă” a comunităților locale de a reglementa
problemele care le privesc în mod direct.
Danemarca
Olanda
Irlanda
Suedia
Belgia
15.000 20.000 25.000 30.000
Însă în alte țări, inclusiv în Marea Britanie,
consiliile au putut duce la îndeplinire acele respon-
sabilități prevăzute în mod explicit de la centru;
orice alt acțiune ar fi ultra vires. În Statele Unite,
Legea lui Dillon (Dillon’s Rule) limitează asemă-
nător guvernele locale la îndeplinirea responsabi-
lităților delegate de statul în care se găsesc acestea.
Unele țări în care se aplică ultra vires, incluzând aici
Marea Britanie și Noua Zeelandă, au stabilit un
cadru mai liberal la începutul secolului al XXI-lea,
însă fără a acorda întreaga putere a competențelor
generale (Bush, 2005).
În al patrulea rând, tendința este ca guvernul
local să beneficieze de un status mai ridicat în
statele unitare decât în cele federale. Natura
unitară a majorității statelor europene permite
formarea legăturilor directe între administrații
locale puternice și centru. Prin contrast, chiar și
în era guvernanței multi-nivel, autoritățile locale
în federații au tendința de a fi creații ale statului,
generând diversitate, dar și reducând coerența.
În aceste condiții, guvernul local este în pericol
constant de a deveni un nivel uitat.
Structura
Structura guvernului local a atras recent atenția, în
mare parte în încercarea de a face procesul de luare
a deciziilor mai clar într-o perioadă de descreș-
tere a prezenței la vot. În special au fost făcute
eforturi pentru a-l reprezenta pe primar ca fiind
Competența generală este autoritatea unui guvern
local de a reglementa în orice problemă care
prezintă importanță pentru zona sa. Acolo unde
competența generală lipsește, autoritățile locale
sunt limitate la acele responsabilități care le sunt în
mod explicit mandatate de autorități superioare.
 Guvernanța Multi-Nivel | 287

Caseta 14.6
Structuri ale guvernării locale
Descriere Exemple
Consiliu Consilierii aleși formează un consiliu Belgia, Olanda, Suedia
care funcționează prin intermediul unui
sub-grup mai mic sau prin comitete funcți-
onale. Primarul, care nu este ales, este
numit de consiliu sau de guvernul central.

Primar – Consiliu Primarul ales are rolul de lider. Consilierii
aleși din comitetele locale formează un
consiliu care are autoritate legislativă și
financiară. Acest format este adesea divizat în
sisteme cu primari puternici și primari slabi.
Aproximativ jumătate din
cele 7.000 de orașe din SUA,
inclusiv Chicago și New York.

Consiliu – Manager Primarul și consiliul, care sunt aleși, Aproximativ 3.000 de orașe
numesc un manager profesionist pentru a americane, inclusiv Dallas și
conduce departamentele executive. Phoenix.

Surse: Bowles (1998), Denters și Rose (2005), Mouritzen și Svara (2002).

personificarea principală a zonei. Așa cum partidele
politice au încercat să contracareze declinul numă-
rului de membri oferind suporterilor lor o influență
mai mare în selectarea candidaților și a liderilor,
guvernele locale din țări ca Italia, Olanda și Marea
Britanie au încurajat prezența la vot experimen-
tând cu alegerea directă a primarului. Un primar
cunoscut poate duce la creșterea vizibilității zonei
respective, nu doar în cadrul circumscripției, însă și
în fața vizitatorilor și investitorilor externi. Putem
vedea în acest caz o relație care se dezvoltă între
structura instituțională și marketingul local.
Există trei modalități de organizare a guvernării
locale: formatul consiliu, primar-consiliu și consi-
liu-manager (Caseta 14.6). Prima și cea mai tradi-
țională metodă concentrează autoritatea într-un
colegiu de consilieri aleși care este în mod formal
răspunzător pentru coordonarea muncii orga-
nizației. Acest consiliu cu drepturi depline func-
ționează adesea prin intermediul unor comitete
puternice, acoperind principalele servicii locale,
așa cum se întâmplă în Suedia și în mod tradiți-
onal în Anglia. Într-o variantă asemănătoare, unii
consilierii și primarul pot conlucra pentru a forma
un organism de lucru, așa cum se întâmplă de
exemplu în Belgia și în Olanda. În ambele cazuri,
primarul este numit de consiliu sau de guvernul
central. Oricare ar fi avantajele acestui format,
caracterul său colegial prezintă o imagine opacă în
fața electoratului; această structură a consiliului a
fost supusă cel mai adesea reformei.
În mod asemănător, o a doua metodă de orga-
nizare, cunoscută drept sistemul primar–consiliu,
a atras atenția. Acest model este mai mult prezi-
dențial decât parlamentar. Este bazat pe o separare
a puterilor între un primar ales, care are o poziție
de lider și un consiliu ales, care are putere legisla-
tivă și de aprobare a bugetului. Această structură
intens politizată, utilizată în multe dintre orașele
mari americane precum New York, permite repre-
zentarea intereselor urbane ca parte a cadrului său
elaborat. Primarul și consiliul sunt în dezacord de
multe ori, așa cum la nivel național președintele
este în mod frecvent în conflict cu Congresul.
Asemenea nivelului național, primarul este de
obicei ales cu voturi din întreaga zonă, în timp ce
consilierii reprezintă circumscripții specifice.
Puterile alocate primarului și consiliului variază
considerabil, definind varianta în care primarul este
puternic, respectiv slab. În prima variantă, primarul
este centrul autorității și responsabilității, având
puterea de a numi și elibera din funcție șefii de
departament fără aprobarea consiliului. Orașul New
York este un exemplu în acest sens. În cea de-a doua
variantă, consiliul are atât autoritatea legislativă, cât
și pe cea executivă, menținând un control mai strict
288 | Guvernare și guvernanță
asupra primarului. Noul primarul al Londrei (ales
în anul 2000) este un caz clasic de primar cu puteri
reduse, căruia îi lipsesc prerogativele omologului
său din New York (Sweating, 2003).
Cea de-a treia structură a guvernului local,
avându-și din nou originea în Statele Unite, este
sistemul consiliu-manager. Spre deosebire de
formatul consiliu–primar, acest mecanism politic
are scopul de a depolitiza și simplifica guvernul local
prin separarea politicii de administrație. Această
separare este obținută prin numirea unui manager
profesionist al orașului, funcționând sub consiliul
și primarul aleși, pentru a administra munca acestui
nivel de autoritate. Avându-și originea la începutul
secolului al XX-lea în SUA, în încercarea de a limita
corupția, formatul consiliu–manager a fost preluat
la scară largă în vestul și sud-vestul american.
Modelul are accente corporatiste, alegătorii
(acționarii) alegând consilierii (consiliul director)
pentru a-l controla pe managerul orașului (direc-
torul executiv), care este responsabil pentru asigu-
rarea eficientă a serviciilor. Cu toate acestea, sepa-
rarea dintre politică și administrație este dificil de
menținut în practică.
Autoritatea împuternicită
Ce anume fac guvernele locale? În general, respon-
sabilitățile lor au un caracter dublu. În primul rând,
acestea oferă o gamă largă de servicii publice locale
care sunt importante pentru rezidenți. Acestea
includ bibliotecile, planificarea locală, educația
primară, servicii pentru vârstnici, colectarea rezi-
duurilor menajere și alimentarea cu apă. Cea de-a
doua responsabilitate, care este mai importantă în
unele țări decât în altele, este implementarea politi-
cilor sociale naționale. Cu toate acestea, o descriere
statică a funcțiilor nu poate reflecta modul în care
a evoluat guvernul local începând cu anii 1980, în
special în acele țări în care autoritățile locale au fost
tradițional de dimensiuni mari.
Tendința dominantă, proeminentă în special
în țările anglofone și în Scandinavia, a fost aceea ca
autoritățile municipale să reducă asigurarea directă
a serviciilor prin intermediul delegării responsa-
bilităților organizațiilor private, atât cu profit, cât
și non-profit. Această tranziție de la guvern local
la guvernare locală reflectă conturarea unui nou
sistem de management public la nivel național
(vezi p. 357). În Danemarca, de exemplu, multe
guverne locale înființează consilii de utilizatori în
școlile primare. Acestora li s-au oferit buget propriu
și autoritatea de a angaja și concedia angajații
(Bogason, 1996). În mod similar, firmele private
localizate în districtul comercial al unora dintre
orașele americane au preluat mare parte din respon-
sabilitatea de a finanța și organiza îmbunătățiri ale
serviciilor locale (de exemplu, curățenia stradală).
Această tranziție este adesea prezentată ca o
evoluție de la ofertă la împuternicire. Autoritatea
împuternicită nu asigură serviciile în sine, ci supra-
veghează asigurarea acestora. Teoretic, autoritatea
devine un organism care are rol coordonator, cu
o mai mare înclinație spre guvernare decât spre
administrare. Mai multe organizații sunt impli-
cate în procesul de formare a politicilor pe plan
local, multe dintre ele având mai degrabă un rol
funcțional (de exemplu, consiliile din școli) decât
teritorial (de exemplu, consiliile locale). Un interes
sporit pentru dezvoltarea economică, în special
prin atragerea investițiilor interne, formează adesea
parte a acestei abordări de coordonare și strategică.
Autoritatea împuternicită este un termen utilizat
pentru a rezuma o viziune asupra guvernării locale.
O astfel de autoritate nu asigură ea însăși multe
dintre serviciile publice. În schimb, rolul său este
de a coordona asigurarea serviciilor și de a repre-
zenta comunitatea atât în cadrul, cât și în afara
teritoriului său. O autoritate împuternicită este
strategică, subcontractând asigurarea serviciilor
agențiilor private, fie ele non-profit sau dimpotrivă.
Relațiile cu centrul
Suntem în situația de a pune o altă întrebare despre
guvernul local: cum este integrat în structura de putere
la nivel național? Această întrebare reprezintă cheia
evaluării guvernanței multi-nivel în cadrul statelor
unitare. Răspunsul relevă contraste la nivel compa-
rativ între diferite țări în ceea ce privește noțiunea de
autoritate publică. În mod particular, relația dintre
centru și localitate ia de obicei una din două forme:
duală sau combinată. În sens larg, această distincție se
suprapune cu cea dintre tradițiile duale și cooperative
care se găsesc în cadrul federalismului.
Un sistem dual de guvernare locală (cum este cel
din Marea Britanie) menține o separare formală
a guvernului central și local. Deși centrul este
suveran, autoritățile locale nu sunt percepute ca
făcând parte dintr-un singur aparat de stat. Într-un
sistem combinat (de exemplu în Franța), muni-
cipalitățile fac parte dintr-un sistem uniform de
administrare care se aplică pe tot cuprinsul țării.

Figura 14.3 Guvernanța multi-nivel într-un stat
unitar: Franța
Uniunea Europeană
Guvernul național
Consiliile regionale Prefecți
Departamente (Provincii)
Comune
În cadrul abordării duale, guvernul local este
perceput ca o organizație separată de centru: auto-
ritatea publică este divizată mai degrabă decât
integrată. Este ca și cum ar exista două sfere de
autoritate, corelate doar pentru motive practice
– un echivalent al federalismului dual. Guvernele
locale își mențin statutul de sine stătător, stabi-
lindu-și propria organizare internă și angajând
personal în propriile condiții. Angajații tind să
aibă mai degrabă o mobilitate orizontală – din
cadrul unei autorități locale în cadrul alteia –
decât una verticală, între guvernul central și cel
local. Autoritatea supremă aparține guvernului
central, însă angajații guvernelor locale nu consi-
deră că lucrează pentru același angajator ca funcți-
onarii civili centrali. Politicienii de talie națională
pornesc rareori dintr-un context local. În mod
tradițional, Marea Britanie a fost perceput ca fiind
exemplul perfect al unui astfel de sistem dual. Deși
statul este unitar, suveranitatea fiind concentrată
la centru, guvernul local este considerat ca fiind
mai mult decât o extensie a autorității naționale.
Această separație este reflectată în istorie. Chiar
Prefectul este o autoritate numită de guvernul
central pentru a coordona implementarea politicii
naționale din cadrul unei anumite sfere. Acest
sistem a fost gândit inițial pentru a încuraja
uniformitatea politicilor și loialitatea locală.
Guvernanța Multi-Nivel | 289
și înaintea apariției statului modern, magistrații
locali au administrat comunitățile locale. Spiritul
autoguvernării supraviețuiește în percepția că
guvernele central și local reprezintă sfere distincte,
chiar dacă profund interdependente. Și în țările
nordice autoritățile locale sunt încă percepute ca
fiind entități de autoguvernare care funcționează
cu autoritate discreționară într-un cadru unitar,
deși mare parte din munca acestora implică imple-
mentarea politicilor naționale.
În contrast, într-un sistem combinat, guvernul
central și local formează împreună sfera autori-
tății publice. Ambele niveluri exprimă statutul
dominant al statului. În unele țări europene,
ca Belgia sau Olanda, primarul local este numit
de guvernul național, fiind responsabil față de
centru pentru menținerea ordinii și respectarea
legii la nivel local. În plus, autoritățile centrală
și locală fuzionează în cadrul instituției prefec-
tului. Teoretic, un astfel de sistem indică domi-
nația centrală prin stabilirea unei ierarhii clare care
pornește de la guvernul național, ajungând prin
intermediul prefecților la autoritățile locale.
Franța este exemplul clasic al acestei abordări
(Figura 14.3). Sistemul a fost creat de Napoleon la
începutul secolului al XIX-lea și este format din 96
de departamente (departements) în Franța, fiecare
având propriul prefect și adunare aleasă. Napoleon
i-a numit pe prefecți „împărați cu picioare scurte”.
Cadrul este uniform și logic, însă în practică
prefectul trebuie în prezent să coopereze cu consi-
liile locale și regionale, nu doar să exercite controlul
asupra lor. Prefectul a încetat să mai fie împăratul
local, fiind în schimb un agent al departamentului
respectiv, reprezentând interesele locale la centru și
transmițând directivele centrale către nivelul local.
Modelul francez este în continuare influent. Multe
alte țări l-au adoptat, incluzând toate fostele colonii
ale Franței și câteva dintre statele post-comuniste.
Instituția prefectului este, de asemenea, cea mai
veche instituție guvernamentală la nivel regional în
țările scandinave (Bjørna și Jennsen, 2006).
O consecință a sistemului combinat este
ușurința cu care politicienii sunt situați între
nivelul național și cel local, oscilând adesea
între ele. În Belgia, doi din trei parlamentari
dețin și funcții politice la nivel local (Winter și
Brans, 2003, p. 51). În Franța, politicienii de
nivel național devin sau își mențin funcția de
primar al orașului natal. Această ocupare simul-
tană de poziții la diferite niveluri este cunoscută
în Franța sub denumirea de cumul de funcții
290 | Guvernare și guvernanță
(cumul des mandats). Chiar și după înăsprirea
regulilor din anii 1985, respectiv 2000, cel
mai des întâlnit cumul – combinarea funcției
de primar local cu cea de membru al Adunării
Naționale – este încă permisă. Este o tradiție
consolidată, reprezentând caracterul combinat
al autorității publice franceze.
Orașele
Atât în statele unitare, cât și în cele federale, guver-
narea zonelor urbane întinse a devenit o problemă
care complică guvernanța teritorială în cadrul țărilor.
Interdependența orașelor și suburbiilor înseamnă
că ambele trebuie analizate ca făcând parte dintr-o
zonă metropolitană, oricare ar fi granițele tradiți-
onale. În cadrul orașelor, cei bogați și cei săraci –
ca de altfel și cei originari de acolo și imigranții –
coexistă cu greutate, creând cerere pentru asigurarea
serviciilor publice.
Așa cum nevoia de planificare a stimulat emer-
gența guvernului regional în a doua jumătate
a secolului al XX-lea, în același fel direcționează
acum dezvoltarea tehnicilor de guvernare a marilor
zone urbane. Așa cum sugerează Keating (2008,
p. 73), noul secol a adus o regenerare a ideii de
guvern metropolitan pentru regiunile urbane.
După cum observă Bull și Newell (2005,
p. 158), Italia oferă un exemplu de abordare în fața
acestui tip de probleme:
Urbanizarea și industrializarea de-a lungul deceni-
ilor postbelice a condus la o concentrare crescută a
populației și activității economice într-un număr
restrâns de zone urbane, conducând la apariția
unor necesități strategice cărora nu li se poate
răspunde mereu prin diviziunile de compe-
tență existente. Legea nr. 142 (1990) a denumit
anumite orașe mari ca reprezentând „zone metro-
politane”, oferind posibilitatea comunelor din
astfel de zone să se unească pentru a forma astfel
de orașe metropolitane.
Răspunsuri similare există și în alte părți.
Statutul special al Londrei în cadrul Marii Britanii
a fost reflectat în dobândirea într-o anumită
proporție a auto-guvernării de tip regional.
Începând cu 2002, noua Autoritate a Marii Londre
(Greater London Authority), cu un primar ales și o
adunare de 25 de membri aleși, a promovat orașul
ca centru cultural și de investiții, controlând plani-
ficarea strategică, precum și cea mai mare parte a
transportului public.
Rolul internațional al capitalelor cum ar fi
Londra înseamnă că reprezentativitatea lor atrage
comunicarea permanentă cu centrul. Fiind o
componentă importantă a brand-ului național,
nivelul de performanță al capitalei este semnificativ
pentru centru, însă conexiunile internaționale
ale capitalei au consecința practică de a o putea
detașa parțial de ancorarea națională. Ca și în alte
relații politice, interesele centrului și ale capitalei
se suprapun, însă sunt departe de a fi identice. În
mod inevitabil însă, capitala are un alt statut decât
celelalte orașe, conducând la un echivalent al fede-
ralismului asimetric.
Relațiile dintre centru
și nivelul local în statele
autoritare
Studierea relației dintre centru și nivelul local în
statele autoritare confirmă lipsa de importanță a
instituțiilor în state non-democratice. În cadrul
acestor regimuri, distincția dintre guvernul local și
puterea locală este esențială. Cel dintâi este slab:
autoritatea derivă dinspre centru, iar instituțiile
locale de reprezentare sunt subordonate. Când
puterea națională este exercitată de armată sau de
un partid aflat la conducerea țării, aceste organisme
pun bazele unei prezențe paralele în provincii,
acolo unde autoritatea lor o depășește pe cea a
autorităților oficiale. Pentru un simplu primar aflat
într-o astfel de situație, principala competență este
aceea de a se plasa în planul secundar și de a evita
să intervină acolo unde acționează cei care dețin
puterea în fapt. Prea puțin din procesul pluralist
de formulare a politicilor sugerat de guvernanța
multi-nivel se materializează în astfel de cazuri,
descrierea generală de relații dintre centru și nivelul
local fiind mai potrivită.
Însă ar fi greșită concluzia că regimurile autori-
tare sunt extrem de centralizate. În fapt, liderii de la
centru – asemenea monarhilor medievali – depind
adesea de lideri provinciali care au deja o poziție
consolidată pentru a-și susține propria putere. Prin
urmare, relațiile dintre centru și nivelul local au
tendința de a fi mai personale și mai puțin struc-
turate decât într-o democrație liberală. Acapararea
puterii de către liderii regionali nu este încorporată
în instituțiile locale; astfel de lideri dețin controlul
asupra domeniilor într-o manieră personalizată,
reproducând modelul autoritar care se regăsește
la nivel național. Liderii centrali și locali sunt

integrați prin patronaj: liderul național cumpără
susținerea liderilor regionali, care la rândul lor își
mențin poziția distribuind în mod selectiv resur-
sele propriilor susținători. Patronajul, nu institu-
țiile, reprezintă mecanismul de legătură.
Doar în cazul unora dintre regimurile comu-
niste s-a atins o centralizare politică reală, în
special în cazul Uniunii Sovietice. În statele comu-
niste, rolul suprem al partidului a fost hotărâtor în
comparație cu interesele locale. Cât timp partidul
însuși continua să fie foarte centralizat, liderii
naționali puteau controla zonele periferice prin
ierarhia de partid. Teoretic, Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste era o federație, însă în reali-
tate, orice încercare a unei republici de a acționa
conform dreptului constituțional de „secesiune
din URSS” ar fi fost înăbușită prin forță. După
cum a descoperit Cecenia, acest principiu este încă
valid în Rusia contemporană.
Relațiile dintre centru și nivelul local în China,
principalul stat comunist existent în prezent, iau
o formă destul de diferită. În pofida suprafeței
sale și a populației multinaționale, China nu a
adoptat niciodată soluția federală. Rămâne un
stat unitar, sau chiar imperial, guvernat, în teorie,
de la Beijing.
Cu siguranță, structura este departe de a fi
uniformă. Include două Regiuni Administrative
Speciale (Hong Kong și Macao) care sunt
regiuni ex-coloniale care au revenit sub controlul
Beijing-ului în anii 1990. Aceste regiuni sunt
conduse sub formula „o țară, două sisteme”.
Există, de asemenea cinci regiuni administrative
(incluzând Tibetul și Mongolia Interioară), care
cuprind minorități naționale. Aceste zone sunt
conduse de Beijing într-o manieră imperială,
existând trupe care au scopul de a împiedica
revoltele naționale. În plus, există patru zone
urbane vaste (printre care Shanghai și Beijing)
care sunt controlate în mod direct.
În afara acestor excepții, guvernul subnațional
ia forma a 22 de provincii (cea mai mare având
peste 80 milioane de oameni), acestea fiind subdi-
vizate în districte și zone urbane sau în orașe și
sectoare. Provinciile au câștigat un nivel înalt de
autonomie la nivel concret odată cu descreșterea
autorității morale și a finanțării de la centru.
Guvernele privinciale și locale au condus dezvol-
tarea economică locală, activată de dorința elitei
politice locale nu numai de a se îmbogăți, ci și de
a îmbunătăți baza financiară a administrațiilor pe
care le conduc.
Guvernanța Multi-Nivel | 291
Ca și în cazul Uniunii Sovietice, partidul
însuși oferă metoda de a integra centrul și peri-
feria. În special, rotația liderilor de partid între
funcțiile naționale și provinciale ajută corelarea
celor două niveluri, oferind alternativa chineză
la cumulul de mandate francez. Un anumit
număr de lideri provinciali au roluri și în cadrul
biroului politic central; majoritatea membrilor
acestui grup cu importanță strategică au ocupat
poziții înalte la nivel provincial de-a lungul cari-
erelor. După cum observă Saich (2004, p. 160),
„Beijing-ul are ultimul cuvânt în 7.000 de
numiri în funcții, iar acest lucru acționează ca o
barieră în fața lipsei de obediență față de centru
pe timp îndelungat”.
Relațiile dintre centru și nivelul local în China
nu asigură rezultatele politicilor complexe generate
de guvernanța multi-nivel în democrațiile liberale,
însă „atunci când centrul dorește să implemen-
teze o politică și acționează coerent, autoritățile
oficiale se vor supune, chiar dacă asta antrenează
costuri pentru propriile interese economice”
(Saich, 2004, p. 161.). Succese cum ar fi politica
privind reducerea natalității și reforma economică
demonstrează capacitatea liderilor de la Beijing de
a implementa politicile centrale în acest teritoriu
vast și dens populat.
Relațiile dintre centru și
nivelul local în democra-
țiile neliberale
O democrație neliberale oferă un mediu ostil
dezvoltării relațiilor dintre centru și nivelul local.
Relația personală dintre lider și popor se continuă
printr-o implicare intermitentă și nestructurată a
președintelui în problemele locale: indiferență
combinată cu intervenții ocazionale. Punctul
central rămâne nivelul național. În Venezuela,
de exemplu, criticii susțin că „mentalitatea
paternalistă creată prin intermediul câștigurilor
din petrol induce venezuelenilor reacția de a
se uita către guvernul central, care adminis-
trează venitul pentru oferirea unor soluții rapide
pentru problemele lor” (Ellner, 2004, p. 15).
Această tendință este, desigur, încurajată de stilul
populist al președintelui Hugo Chávez. Romero
(1997, p. 32) consideră, prin urmare, centra-
lismul – alături de paternalism și populism – ca
fiind o trăsătură a ceea ce el numește „democrație
degradată” în Venezuela.
292 | Guvernare și guvernanță
În același timp, multe democrații neliberale sunt
găsite în țări sărace, unde administrațiile subnațio-
nale din regiuni periferice nu au resursele adecvate
pentru a asigura o guvernare eficientă. Asemenea
multor regimuri autoritare, proprietarii de pământ
și oamenii de afaceri puternici conduc adesea aface-
rile locale, fiind susținuți în mod explicit de elita
centrală. Astfel, un sistem centralizat nominal poate
coexista cu descentralizarea concretă a puterii. Ca
și în cazul regimurilor autoritare, legăturile dintre
centru și periferie – și prin urmare între capitală și
provincie – sunt personalizate.
Traiectoria surprinzătoare a federalismului în
democrația neliberală a Rusiei ilustrează aceste
teme. Perioada postcomunistă a cunoscut o
remarcabilă descentralizare a puterii în timpul
conducerii lui Boris Elțin, urmată de o puternică
recentralizare sub mandatul lui Vladimir Putin.
După cum observă Hahn (2006, p. 148), acesta
a fost un joc cu miză mare: „succesul sau eșecul
transformării Rusiei într-un stat stabil cu o demo-
crație de piață viabilă va depinde în mare parte de
crearea unui sistem federal eficient și echilibrat”.
Principala provocare era aceea de a integra o țară
de proporții masive care includea religii și minori-
tăți naționale numeroase.
Spre deosebire de China, Rusia postcomunistă a
moștenit tradiția unui federalism cel puțin formal de
la fosta Uniune Sovietică. Teoria și practica comu-
nistă au încurajat și dezvoltarea grupurilor naționale
în cadrul URSS. Aceste tradiții au fost amplificate
de Boris Elțin. „Luați cât de multă suveranitate
puteți”, le-a transmis acesta regiunilor în 1990, ca
parte a campaniei sale tactice de a-i submina auto-
ritatea lui Mihail Gorbaciov la Moscova. O paradă
a suveranităților s-a dezlănțuit apoi în toată Rusia,
republicile declarându-și autonomia în cadrul a
ceea ce sperau să devină o confederație rusă. Din
perspectiva liderilor republicani, Rusia urma să fie
construită de jos în sus (snizu vverkh).
Elțin a continuat pe calea confederală după
ce a devenit președinte în 1991, deși constituția
din 1993 oferea prioritate centrului. Ignorând
principiul federal conform căruia toate provin-
ciile ar trebui să posede aceleași puteri, Elțin a
semnat tratate bilaterale în perioada 1994–1998
cu aproximativ jumătate din cele 89 de unități
geografice din cadrul federației. Aceste acorduri
pe termen scurt, probabil incompatibile cu
constituția, au inclus acorduri specifice și foarte
variate despre modalitățile în care colectarea
impozitelor și cheltuielile aveau să fie împărțite
cu centrul. Multe dintre republici și-au lansat
propriile constituții, contrazicând adesea legea
federală. Unele unități teritoriale din cadrul
republicilor au devenit componente federale,
ca și cum Seattle ar fi putut să-și aleagă proprii
senatori, pe lângă cei aleși să reprezinte statul
Washington. Toate acestea au rezultat într-un tip
de federalism asimetric extins.
Motive politice importante s-au aflat la temelia
acestei abordări, aparent generoasă. Hahn (2006,
p. 152) estimează că întreg compromisul lui Elțin
cu elitele regionale indigene a prevenit sau a întâr-
ziat separatismul (cu excepția Ceceniei), războiul
civil și disoluția Rusiei. Cu toate acestea, este greu
de explicat cum această serie de compromisuri
rezultând din această paradă a tratatelor putea
oferi un fundament stabil pentru un stat federal.
Aceasta, cel puțin, era viziunea lui Vladimir
Putin. Ca președinte, acesta a acordat importanță
crescută consolidării puterii verticale. A atins acest
obiectiv în trei modalități:
 Punând capăt aproape în totalitate tratatelor
bilaterale încheiate de predecesorul său și
încercând înlocuirea acestora cu un sistem mai
uniform de împărțire a veniturilor;
 Adoptând o lege care specifica faptul că orice
tratat trebuie aprobat de ambele Camere ale
parlamentului;
 Prin crearea, în 2000, a șapte unități teritoriale
federale extra-constituționale (okrug) pentru a
superviza unitățile inferioare. Fiecare okrug este
responsabil pentru un număr de șase până la
15 regiuni. Acești suzerani se asigură că rami-
ficațiile guvernului federal în cadrul regiunilor
rămân loiale Moscovei și că legile regionale
sunt compatibile cu cele naționale.
După cum este adesea cazul în democrațiile
neliberale, aceste reforme pot fi interpretate în
diferite modalități. În primul rând, președintele
Putin a creat o federație mai simetrică și a conso-
lidat puterea centrului în teritoriu. Pe scurt, a creat
o federație din ceea ce devenise o confederație. În al
doilea rând, reformele au consolidat poziția politică
a lui Putin. Acesta a numit în cadrul fiecărui okrug
oameni de încredere, adesea selecționați din cadrul
Puterea verticală este o denumire rusească care
descrie controlul central asupra nivelurilor infe-
rioare din cadrul federației.

poliției sau armatei și i-a utilizat pentru a mobiliza
susținere pentru realegerea sa. În al treilea rând, a
crescut capacitatea statului de a guverna poporul
rus. Din acel punct de vedere, reformele au contri-
buit la proiectul lui Putin de a crea ceea ce el însuși
a denumit „o democrație suverană” în Rusia. Din
perspectiva lui Putin, o democrație suverană nu
Guvernanța Multi-Nivel | 293
este întemeiată pe fundamentele pluraliste incerte
ale guvernanței multi-nivel În schimb, democrația
suverană oferă prioritate intereselor Rusiei, care
includ un stat central eficient și capabil de a-și
controla populația. Pe acest fundament, Rusia își
poate consolida poziția într-o lume pe care de mult
timp o percepe ca fiind ostilă.
294 | Guvernare și guvernanță

Surse de
Surse de învățare pentru Capitolul 14
cercetare
Pasul următor Bache și Flinders (2004) oferă o perspectivă comparată asupra guver-
nanței multi-nivel.

Lecturi Karmis și Norman (2005) reunesc textele clasice privind federalismul.

Studiile comparative asupra federalismului le includ pe următoarele:
suplimentare Burgess (2006), Galligan (2006) și Hueglin și Fenna (2006). Menon
și Schain (2006) compară UE și SUA, Stevenson (2009) studiază
Canada, Bhattacharyya (2009) cercetează Asia, în timp ce Brans et
al. (2009) examinează Belgia. Gagnon și Tully (2001) fac un studiu
comparativ al democrațiilor multinaționale, federalismul fiind un
punct focal. Kavalski și Zolkos (2008) studiază problema neglijată
a federațiilor care au eșuat. Denters și Rose (2005) și John (2001)
cercetează guvernanța locală, în timp ce Dollery et al. (2008) discută
reforma guvernului local în țările anglo-americane. Ross și Campbell
(2008) cercetează federalismul și politica locală în Rusia.

Surse on-line Centrul pentru StudiereaPromovează cercetarea științifică, informarea

și difuzarea de informații, documentarea și educarea privind studiile
despre federalism.
http://www.csfederalismo.it

Caută să consolideze contribuția federalismului la menținerea și

construirea democrației
http://www.forumfed.org/
Institutul pentru Relații Interguvernamentale, Queen’s University
Cercetarea privind federalismul și relațiile interguvernamentale în
Canada și în alte țări
http://www.queensu.ca/iigr/

O asociație a centrelor pentru studii federale

http://www.iacfs.org/

Oferă autorităților locale și regionale o voce în cadrul Uniunii

Europene. Include studii online.
http://www.cor.europa.eu/

www.palgrave.com
www.palgrave.com/politics/hague

294
Capitolul 15
Legislativele

L
Structura egislativele sunt simboluri ale reprezentării populare în politică. Nu
sunt organisme care guvernează, nu iau decizii majore și de obicei
Funcții
nici nu inițiază propuneri legislative. Cu toate acestea, rămân la
Comitete baza politicii liberale și democratice. Această semnificație se datorează
rolului reprezentativ pe care îl au: „parlamentele conectează societatea la
Componența structura legală a autorității în cadrul statului. Legislativele sunt organisme
reprezentative: reflectă sentimentele și opiniile cetățenilor” (Olson, 1994,
Legislativele în statele autori-
p. 1). După cum observa teoreticianul politic liberal englez John Locke
tare
(1632–1704):
Legislativele în democrațiile
neliberale În cadrul legislativului sunt uniți membrii statului și devin împreună
parte a unui organism coerent viu. Acesta este sufletul care dă formă,
Resurse de învățare viață și unitate statului: de acolo cei câțiva membrii au influența reci-
procă și legătura și, prin urmare, atunci când parlamentul este dizolvat,
urmează disoluția și moartea. (Locke, 1690, sec. 212)

Prin aceste modalități, legislativele contribuie la mobilizarea susți-

nerii sistemului de conducere. Odată cu extinderea democrației liberale
în lume, legislativele câștigă însemnătatea politică care decurge din
această funcție de reprezentare a poporului.
Cum au dobândit legislativele această importanță? Pe scurt, ele își
au originea în vechile curți regale ale Europei. Acolo, monarhii judecau
chestiunile legale importante și se întâlneau cu nobilii ținutului.
Treptat, aceste adunări au devenit mai statice, ajungând să reprezinte
diferitele stări – clerul, nobilimea și orașele – în care a fost ulterior
divizată societatea. În secolele al XIII-lea și a XIV-lea, regii au început
să îi consulte pe liderii stărilor în mod constant în privința chestiunilor
care țineau de război, administrație, comerț și taxare.
Deși inițiativa de a reuni aceste adunări aparținea regelui, un prin-
cipiu al dreptului roman era uneori invocat cu scopul justificării acestei
practici. Acesta era quod omnes similter tangit, ab omnibus comprobetur
(ceea ce este de interes comun ar trebui aprobat în comun). Prin
urmare, aceste adunări europene erau percepute ca având un drept de
a fi consultate cu mult timp înainte de a deveni adunări parlamentare
moderne cu autoritatea suverană de a adopta legi.

Legislativul este un for reprezentativ multiplu care are în atenție

chestiuni de interes public și „își dă acordul, prin reprezentarea unei
comunități politice care se extinde dincolo de autoritatea executivă,
în ceea ce privește măsurile obligatorii de politici publice” (Norton,
1990, p. 1). Cuvintele utilizate pentru a denota aceste organisme le
reflectă originile: adunările se adună, congresele se întrunesc, dietele
se întâlnesc, dumele deliberează, adunările legislative adoptă legi, iar
parlamentele discută.

295
296 | Guvernare și guvernanță
Figura 15.1 Populația și dimensiunea adunării,
2009
700
600
500
Numărul de membri ai adunării
400
300
200
100
0 din lume, impunătorul Congres Popular Național
0 10 20
Populația
Observații: Pentru adunările bicamerale, este utilizată
dimensiunea camerei inferioare. Analiza este limitată la
țările cu populație între 10 și 60 milioane.
Sursa: CIA (2009)
Deși parlamentele europene au acumulat puteri
în mod gradual și cu dificultate, majoritatea consti-
tuțiilor moderne celebrează importanța legislativului.
În dezbaterile cu privire la Constituția americană, de
exemplu, James Madison declara că „în guvernarea
republicană predomină în mod necesar puterea legis-
lativă” (Hamilton, 1788d, p. 265). Un rol important
pentru adunare este cel al apărării esențiale împo-
triva tiraniei executive; în consecință, lista de puteri
acordată Congresului a fost mai amplă și mai deta-
liată decât cea acordată președintelui. Puține alte
legislative sunt la fel de importante ca Congresul
american, însă principiul exprimării voinței populare
prin intermediul unei adunări a devenit un principiu
fundamental al democrației liberale.
Legislativele contemporane contribuie la
guvernarea completă și la exprimarea extinsă a
voinței populare. În fapt, unul dintre scopurile
acestui capitol este acela de a arăta felul în care
o adunare modernă, cu un sistem de comitete
deținând resurse importante și membri profesio-
niști cu o autonomie relativă față de partid, pot
îmbunătăți calitatea legislației, examina acțiunile
executivului și organiza audieri cu influență în
ceea ce privește problemele de interes public. Prin
aceste modalități detaliate, ca și în cadrul dezbate-
rilor partizane din plen, adunarea contemporană
își poate arăta influența.
Structura
Doar două lucruri pot fi spuse cu certitudine despre
fiecare adunare din lume: câți membri și câte camere
are (Blondel, 1973). În această secțiune, examinăm
aceste aspecte importante ale structurii adunărilor.
Dimensiunea
Dimensiunea unei adunări, indicată de numărul
de membri din Camera inferioară, care este și cea
mai importantă, reflectă populația unei țări (Figura
15.1). În China, țara cu populația cea mai mare
30 40 50 60 70 are aproape 3.000 de membri. La extrema cealaltă
adunarea din insula Tuvalu din sudul Pacificului are
doar 15 reprezentanți.
Dimensiunea indică rareori puterea. Se poate
spune, în fapt, că adunările impresionante din punct
de vedere numeric nu pot acționa coeziv. Se află
într-un pericol constant de a fi devansate de actori
mai coerenți, cum ar fi partidele politice sau chiar
de propriile comitete. Partidele comuniste aflate la
conducere, cum ar fi cel din China, au preferat un
legislativ extins întocmai datorită ușurinței cu care
poate fi controlat. Există de asemenea dovezi că
adunările mari conduc și la scăderea eficienței chel-
tuielilor publice (Chen și Malhotra, 2007).
Prin contrast, o Cameră foarte mică – de exemplu
sub 100 – oferă oportunități pentru toți membrii
săi de a-și exprima părerea într-un cadru colegial.
O Cameră de dimensiuni mici poate fi foarte potri-
vită pentru comunitățile din insule mici cum ar fi
Tuvalu. În practică, după cum arată Figura 15.1,
sunt puține Camere care au mai mult de 500–600
de membri, aceasta fiind o estimare corectă a dimen-
siunii maxime a unui organism eficient.
Numărul de Camere
Legislativele ar trebui să aibă o Cameră sau două?
Dacă răspunsul este două Camere, ce rol ar trebui
să aibă cea de-a doua Cameră și cum ar trebui selec-
tați membrii săi? Aceste întrebări vechi au dobândit
o semnificație practică în anii ’90, odată cu noul
val de democratizare care a declanșat noi dezbateri
privind ingineria constituțională.
Legislativele unicamerale sunt regula contem-
porană. În 2009, 114 din cele 191 de parlamente
naționale (60%) aveau doar o Cameră (IPU, 2009d).
Numărul a crescut în a doua jumătate a secolului al
XX-lea, unele democrații mai mici dizolvând cea
de-a doua Cameră, exemple notabile fiind Noua
Zeelandă în 1950, Danemarca în 1954, Suedia în

1971 și Islanda în 1991. Transformările de la statutul
unicameral la cel bicameral, cum ar fi crearea unei a
doua Camere în Tunisia, în 2005, sunt rare.
Multe state mici din lumea postcolonială sau
postcomunistă au optat pentru o singură Cameră.
În schimb, legislativele bicamerale se găsesc cel mai
adesea în statele mai mari și în democrații; sunt
aproape universale în federații în care cea de-a doua
Cameră exprimă vocea statelor componente (Uhr,
2006). Trebuie, însă, observat faptul că multe legis-
lative bicamerale se reunesc în ședință comună, nu
în ultimul rând pentru scopuri ceremoniale cum ar
fi depunerea jurământului șefului statului.
Alegerea unei Camere sau a două Camere nu
este doar o chestiune tehnică care ține de ingi-
neria constituțională. În mod esențial, decizia
reflectă viziuni contrastante asupra democrației.
Parlamentele unicamerale sunt justificate printr-o
perspectivă majoritară a controlului popular. Teoria
de bază este că o adunare bazată pe alegeri populare
directe reflectă voința populară și nu ar trebui
obstrucționată. Clericul francez radical Abbé Sieyes
(1748–1836) a exprimat situația în mod adecvat:
„dacă o a doua Cameră se află în dezacord cu prima,
există o problemă de supunere; dacă este de acord cu
aceasta, este de prisos” (Lively, 1991). Mai mult, o
singură Cameră este mai responsabilă, reduce costu-
rile și are putere de decizie, lipsindu-i interesele de
stabilire a priorității care devin posibile de îndată ce
sunt create două Camere cu interese distincte.
Deși unele adunări europene au inclus inițial
Camere multiple, câte una pentru fiecare stare
feudală, parlamentele sunt în prezent unicame-
rale (o Cameră) sau bicamerale (două Camere).
Prima Cameră, sau Camera inferioară, este
denumită în mod obișnuit Camera Deputaților,
Adunare Națională sau Camera Reprezentanților.
Cea de-a doua Cameră sau cea superioară este
adesea denumită Senat („Cameră” în acest context
provenind din cuvântul de origine greacă kamara,
însemnând o Cameră închisă).
Însă apărătorii parlamentelor bicamerale
resping logica majoritară a Abatelui și pe cea
zgârcită a contabililor. Bicameraliștii accentuează
elementul liberal al democrației, argumentând
faptul că o Camera superioară oferă mecanisme de
control și echilibrare. Poate apăra interesele indivi-
duale sau de grup împotriva unei majorități poten-
țial opresive din Camera inferioară. Cea de-a doua
Cameră avea și rolul unui organism de revizuire
Legislativele | 297
a legilor (a propunerilor de legi), examinând
amendamentele constituționale și eliminând legis-
lația exagerată: pe scurt, o a doua Cameră pentru
efectuarea revizuirilor necesare. Pentru a adopta
termenii utilizați de omul de stat britanic Edmund
Burke (1729–97), Camera superioară poate fi „o
adunare deliberativă a unei națiuni” mai degrabă
decât un simplu „congres al ambasadorilor”.
Așadar, puterea de a amâna poate fi prezen-
tată cu siguranță ca o virtute. De exemplu, James
Madison (1751–1836), unul dintre părinții
fondatori ai Americii, a sugerat faptul că o Cameră
superioară prilejuia protecție împotriva „unui
exces de legiferare” (Hamilton, 1788e). Poate oferi
aproximarea modernă a ideii tradiționale a unui
consiliu al bătrânilor, adesea dezbătând într-un
stil mai puțin partizan decât Camera inferioară.
Reflectând aceste chestiuni, Robert Cecil, de trei
ori prim ministru al Marii Britanii în secolul al
XIX-lea, vedea Camera Lorzilor ca „reprezentând
sentimentul permanent ale națiunii, diferit de
unul trecător” (Russell, 2001).
O a doua Cameră poate de asemenea împărți
volumul de muncă al Camerei inferioare, desfășura
munca specifică în cadrul comitetelor și oferi asistență
în privința numirilor (de exemplu ale membrilor
puterii judecătorești). Prin efectuarea acestor sarcini
specifice, o Cameră superioară poate contribui la
funcționarea eficientă a unui legislativ modern.
Acolo unde legislativele sunt formate din
două Camere, se pune întrebarea legată de relația
dintre acestea. De obicei, domină Camera infe-
rioară. Acest format al bicameralismului slab
este tipic pentru guvernarea parlamentară în care
supraviețuirea guvernului depinde de menținerea
susținerii adunării și o Cameră devine punctul
central al acestei responsabilități. Această sarcină
de susținere sau neacordarea votului de încre-
dere guvernului se află în mod natural în sarcina
Camerei inferioare, cu mandatul său popular.
Dominația primei Camere poate fi observată și
în alte modalități. Poate avea adesea responsabili-
tate specială pentru legile referitoare la buget, este
Bicameralismul slab caracterizează situația în
care Camera inferioară domină Camera superi-
oară, oferind punctul focal pentru responsabi-
litatea guvernului, ca în majoritatea sistemelor
parlamentare. În bicameralismul puternic, care
se găsește în puține federații cu guvern preziden-
țial, cele două Camere au puteri mai echilibrate
(Lijphart, 1999).
298 | Guvernare și guvernanță
Tabelul 15.1 Procesul de selecție în Camera superioară în unele democrații liberale

Mandat
Camera Membri Metoda de selecție
(ani)
Australia Senat 76 6 Alegerea directă prin vot unic transferabil
în fiecare stat
Germania Bundesrat 69 - Numire de guvernele statelor
Irlanda Senat 60 5 Numire de către primul ministru (11),
aleși din cadrul comitetelor profesionale
(43) și din două universități (6)
Japonia Camera 242 6 Alegere directă prin intermediul unui
consilierilor sistem majoritar mixt
Olanda Senat 75 4 Alegere din consilii provinciale, utilizând
reprezentare proporțională pe liste de partid
SUA Senat 100 6 Alegere directă prin vot bazat pe majori-
tate relativă (pluralitate) în fiecare stat
Sursa: IPU (2009d).

forul în care sunt introduse propunerile majore,
având dreptul de a nu ține cont de drepturi de
veto sau amendamente propuse de cea de-a doua
Cameră. În sistemele prezidențiale, în schimb,
președintele este ales în mod direct, iar menți-
nerea sa în funcție nu depinde de încrederea
legislaturii. Această supraviețuire independentă
înseamnă că nu este necesar ca responsabili-
tatea executivului să se concentreze asupra unei
singure camere. Bicameralismul puternic poate
apărea în aceste condiții, în special în combinație
cu federalismul. Congresul american este cea mai
bună ilustrare a acestui aranjament echilibrat.
Având poziția constituțională de reprezentant al
statului, Senatul are un rol important în proce-
sele legislative și bugetare ale statului.
Selecția celei de-a doua Camere
O structură bicamerală ridică întrebarea despre
modalitatea de alegere a celei de-a doua Camere.
Unele diferențe față de Camera inferioară sunt
necesare pentru a evita oglindirea echilibrului de
partid din prima Cameră. Cele trei metode prin-
cipale sunt:
 Alegerea directă (utilizată de 35% din toate
mandatele din Camerele superioare);
 Alegerea indirectă prin guverne regionale sau
locale (de asemenea 35%);
 Numirea, în general de către guvern (27%)
(IPU, 2009D).
Chiar atunci când membrii Camerei superioare
sunt aleși, contrastul cu Camera inferioară este încă
observat prin creșterea duratei mandatului: cinci
sau șase ani în comparație cu patru sau cinci în
Camera inferioară (Tabelul 15.1). Ciclul electoral
poate fi de asemenea decalat: senatorii americani
obțin un mandat de șase ani cu o treime din locuri
pentru care se organizează alegeri la fiecare doi ani.
În schimb, toți membrii Camerei inferioare, cea a
reprezentanților, trebuie să fie realeși conform unui
ciclu electoral neobișnuit de scurt de doi ani.
O structură federală produce diferențe
naturale între Camere. În federații, cu excepția
Canadei, alegerile în Camera superioară sunt
organizate în fiecare stat, statele mici fiind în mod
deliberat supra-reprezentate. Senatul american are
doi membri pentru fiecare dintre cele 50 de state,
ceea ce înseamnă că un stat precum California (cu
o populație de 36,8 milioane) are același număr
de reprezentanți ca Nevada (2,6 milioane). În
federații recent constituite, apartenența este, de
asemenea, înclinată în favoarea statelor mai mici,
însă la un nivel mai redus.
Funcții
Reprezentarea, după cum am sugerat, este funcția
de bază a legislativelor. Însă deliberarea și legi-
ferarea urmează. Alte funcții, esențiale pentru
unele, dar nu pentru toate adunările, sunt auto-
rizarea cheltuielilor, formarea guvernelor și moni-
torizarea executivului (Caseta 15.1). Discutând
 Legislativele | 299
aceste roluri, vom vedea în ce măsură importanța Caseta 15.1
parlamentelor în democrațiile liberale se extinde
dincolo de responsabilitatea restrânsă de a trans- Funcțiile legislativelor
forma propuneri legislative în legi.
Reprezentarea Majoritatea membrilor
Reprezentarea
formulează scopurile parti-
Dacă esența adunărilor este aceea de reprezentare dului pe listele căruia au fost
a societății în fața guvernului, cum putem estima aleși
dacă și cât de bine este această funcție îndepli-
Deliberarea Dezbaterea chestiunilor
nită? Ce caracteristici ar avea o adunare pe deplin
presante este funcția clasică
reprezentativă?
a Camerei Comunelor din
În mod evident, membrii adunărilor pot și
Marea Britanie
chiar apără interesele alegătorilor pe care îi repre-
zintă. Această muncă detaliată reprezintă o parte Legislația Majoritatea proiectelor de
importantă din activitatea membrilor și oferă lege vin din partea guver-
adesea satisfacție membrilor înșiși. Însă grija nului, însă legislativul
noastră principală aici este funcția reprezentativă trebuie să le aprobe și poate
a legislativului în întregime. face amendamente prin
O interpretare a reprezentării, plauzibilă la o comitete
primă vedere, este aceea că o adunare ar trebui să Autorizarea Rolul parlamentului este
fie un microcosmos al societății, „reprezentând” cheltuielilor în mod obișnuit reactiv,
societatea în toată diversitatea sa. Un astfel de aprobând sau respingând
parlament ar echilibra femeile și bărbații, bogații
bugetul realizat de guvern
și săracii, negrii și albii, chiar și pe cei educați și
needucați în aceeași combinație ca cea a popula- Formarea guver- În majoritatea sistemelor
ției. Cum ar putea, până la urmă, să fie un parla- nelor parlamentare, guvernul
ment integral din bărbați albi de vârstă mijlocie să (vezi pp. se formează și trebuie să
reprezinte femei de culoare (sau vice-versa)? Pentru 326–34) mențină încrederea adunării
a obține încrederea societății, continuă raționa- Interpelarea Supravegherea activității
mentul, o adunare ar trebui să reflecte diversitatea guvernului și a politicilor
socială, substituind temporar societatea, nu doar sporește în importanță și
acționând pentru ea (Philips, 1995). reprezintă o responsabilitate
Există studii care susțin această abordare. a comitetelor adunării
De exemplu, Alonso și Ruiz-Rufino (2007) au
observat faptul că în democrațiile postcomuniste
protestul etnic este mai puțin întâlnit în acele țări
Însă există o dificultate considerabilă în
unde minoritățile etnice au reprezentare parla-
implementarea principiilor exprimate în Essex.
mentară semnificativă și eficace.
O redare fidelă a societății poate fi realizată doar
Noțiunea că o adunare ar trebui să
reflecte societatea a fost populară în unele state printr-o selecție reprezentativă sau aleatorie, alege-
în America secolului al XVIII-lea, unde a fost rile devenind inutile (ca și în cazul juriilor). Dacă
folosită pentru a aproxima adunările Atenei s-ar implementa o astfel de practică, ar trebui să
antice. În 1778, de exemplu, cetățenii ținutului acceptăm faptul că parlamentele, asemenea juriilor,
Essex, Massachusetts au făcut următoarea referire ar conține partea lor de dependenți, corupți și
la constituția propusă a statului lor: ignoranți. Chiar și cetățenii bine intenționați
din Essex s-au împotrivit includerii femeilor (din
Un legislativ ar fi un microcosmos (în sens strict, cauza „lipsei interacțiunii promiscue cu lumea”) și
o lume în miniatură) dacă ar forma un model sclavilor (care „nu au voință”).
al societății, reflectându-i întocmai diversitatea
socială. Un microcosmos nu este practic, însă Reprezentanții ar trebui să aibă aceleași viziuni
ideea de a asigura prezența parlamentară tuturor și interese cu cele ale populației în sens extins.
grupurilor sociale majore continuă să aibă o Ar trebui să gândească și să se comporte
anumită valoare. în același fel, ar trebui să fie o variantă în
300 | Guvernare și guvernanță
miniatură a alegătorilor. Ar trebui să fie (dacă
putem utiliza această expresie) întregul corp
politic, cu proprietăți, drepturi și privilegii
reduse la scară, fiecare fiind diminuat în
proporțiile potrivite (Kramnick,
1987, p. 44).
Fie ei aleși sau nu, reprezentanții ar trebui să
fie înlocuiți cu regularitate pentru a nu deveni
marcați în mod negativ de experiența funcției,
chestiune care l-a determinat pe politicianul
american John Adams (1735–1826) să afirme
că „acolo unde se încheie alegerile anuale,
începe sclavia”. În realitate, Adunarea ca micro-
cosmos este un scop impracticabil și probabil
indezirabil.
În prezent, puține țări rezervă locuri pentru
anumite grupuri (cum ar fi populația maori
din Noua Zeelandă) (Krook, 2007). Locurile
rezervate asigură o oarecare diversitate în cadrul
adunării. Alternativ și mai frecvent, poate fi
impusă o cotă de reprezentare pentru minori-
tăți sau femei la nivelul instituției sau la nivelul
partidului.
În principal, reprezentarea contempo-
rană funcționează prin intermediul partidelor.
Candidații aleși datorează acest fapt partidului
și votează în Parlament în majoritatea cazurilor
așa cum partidul le indică. În Noua Zeelandă,
membrii partidului laburist trebuie să se confor-
meze deciziilor forurilor de partid. În India, un
caz extrem, membrii își pierd locul dacă votează
împotriva partidului din care provin, în teorie
din cauză că prin acest comportament și-ar
înșela alegătorii dacă s-ar înscrie în alt partid
după alegeri. Partidul a devenit vehiculul repre-
zentării și indicatorul prin care alegătorii îi
percep pe candidați.
Locurile rezervate sunt reținute pentru candi-
dați din anumite grupuri, în mod obișnuit
minorități sau femei. Prima constituție a
Pakistanului (1956), de exemplu, prevedea
faptul că 3% din locurile din toate adunările
trebuiau rezervate pentru femei. Numirea se
făcea prin alegere din cadrul celor aleși pe locuri
obișnuite. Locurile rezervate reprezintă un
mecanism separat de cotele de reprezentare care
se aplică adunării în întregul său sau partidelor
individuale reprezentate în cadrul său.
În alte cazuri, disciplina de partid este combi-
nată cu o oarecare independență pentru membrii
acestora. În Franța și Germania, de exemplu,
obligațiile de partid trebuie reconciliate cu cerința
constituțională ca membrii legislativului să datoreze
loialitate națiunii și oricărui grup din cadrul său.
Chiar și în aceste democrații, votul partinic rămâne
un principiu, chiar dacă nu funcționează la același
nivel ca în Noua Zeelandă sau India.
Deliberarea
Multe legislative îndeplinesc rolul unui organism
care deliberează în privința subiectelor de interes
public de importanță națională. Această funcție
vine în opoziție cu ideea de microcosmos și perspec-
tive partinice despre contribuția adunărilor la buna
funcționare a sistemului politic.
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, înainte
de apariția partidelor disciplinate, deliberarea era
activitatea principală. Membrii erau depozitari ai
națiunii, care analizau problemele aduse în fața lor
cu inteligență și cunoștințe excepționale. Conta
calitatea dezbaterii, nu reprezentativitatea ei.
Edmund Burke, politicianul de origine irlan-
deză, a oferit descrierea clasică a deliberării. Ales
membru al Parlamentului pentru circumscripția
engleză a orașului Bristol în 1774, Burke a recu-
noscut în discursul ținut la aflarea succesului său
faptul că nu cunoștea nimic despre alegătorii săi și
nu avusese decât un rol minor în campanie. Însă a
continuat spunând următoarele:
Parlamentul nu este un congres al ambasadorilor
cu interese diferite și ostile pe care fiecare trebuie
să le mențină ca un agent și avocat împotriva
altor agenți și avocați; parlamentul este o
adunare deliberativă a națiunii cu un singur
interes, acela al întregului, unde nu obiecti-
vele locale, nu prejudecățile locale ar trebui să
ghideze, ci obiectivul general, rezultând din
rațiunea generală a tuturor. Într-adevăr, alegi
un membru, dar după ce l-ai ales nu este un
membru pentru Bristol, ci unul al Parlamentului.
(Burke, 1774)
Deliberarea continuă și în prezent, desigur,
statutul ei fiind vizibil datorită imunității legiuito-
rilor în mod special în privința afirmațiilor făcute
în timpul îndeplinirii atribuțiilor funcției. Cu toate
acestea, stilul deliberativ variază între țări într-o
manieră surprinsă de contrastul dintre legislative în
care se preferă dezbaterea și cele bazate pe comitete.

În legislativele în cadrul cărora principiul de
bază este dezbaterea, cum ar fi Marea Britanie,
deliberarea ia forma unor discuții generale
în Cameră. Chestiunile cele mai importante
ajung în Camera Comunelor, unde sunt discu-
tate cu multă ardoare și adesea cu înverșunare.
Dezbaterile deschise reprezintă spațiul pentru
discuții politice naționale, făcând parte dintr-o
continuă campanie electorală. Una dintre reali-
zările Camerei Comunelor este întocmai abili-
tatea sa de a combina deliberarea eficientă, cel
puțin în chestiuni esențiale, cu un puternic
partizanat.
În cadrul unui legislativ bazat pe dezba-
tere, precum Camera Comunelor din Marea
Britanie, dezbaterea deschisă este activitatea
centrală; în acest spațiu se discută subiectele
principale, iar partidele câștigă sau pierd
bătălii. În schimb, într-un legislativ bazat pe
comitete, precum Congresul american, cea
mai mare parte a discuțiilor are loc în cadrul
comitetelor. Acolo, membrii iau parte la înda-
toririle specializate de a transforma proiecte în
legi, organizând audieri și analizând
activitatea executivului.
Chiar un englez, filosoful politic John Stuart
Mill (1806–73), a prezentat argumente pentru o
Adunare bazată pe dezbatere:
Nu știu în ce alt mod poate o adunare repre-
zentativă să fie mai utilă decât prin intermediul
dialogului atunci când subiectul este interesul
public al țării, fiecare propoziție articulată
reprezentând opinia fie a unui grup important
alcătuit din persoane din cadrul națiunii, fie
a unui singur individ în care astfel de grupuri
și-au exprimat încrederea.
(Mill, 1861, p. 353)
În schimb, în Adunările bazate pe comitete
cum ar fi Congresul american sau parlamentele
scandinave, deliberarea este mai puțin teatrală,
luând forma discuțiilor privind politicile în cadrul
comitetelor. Responsabilitatea este aceea de a
îmbunătăți propunerile guvernelor, analizându-i
în același timp acțiunile. Acest stil deliberativ
are propria contribuție la guvernanță: mai puțin
dramatică decât o dezbatere pusă în scenă, însă
adesea mai constructivă.
Legislativele | 301
Legislația
În mod evident, majoritatea constituțiilor afirmă
în mod explicit funcția legislativă a parlamentului.
Sfârșitul puterii absolute a executivului este afirmat
prin acordarea dreptului de a face legi doar parla-
mentului. Guvernarea arbitrară este înlocuită de
procedura formală a legiferării. Procesul laborios de
adoptare a legilor semnalează importanța acordată
guvernării prin lege, spre deosebire de guvernarea
indivizilor. În timp ce liderii autoritari guvernează
prin decrete, în democrații legile sunt examinate și
autorizate de un congres național.
Trebuie făcută, însă, următoarea observație.
Legislația este rareori funcția unde „legislativele”
exercită cea mai mare influență. Într-adevăr, după
50 de ani, Parlamentul European – firește un caz
special – nu controlează în mod formal procesul de
legiferare în Uniunea Europeană (vezi Cronologie
și Caseta 15.2). În majoritatea democrațiilor
liberale, controlul efectiv asupra legislației este în
atribuția guvernului. Legile trec prin adunare fără
a fi structurate sau chiar transformate în acest for.
În Australia dominată de partide, de exemplu,
guvernele tratează funcția legislativă aproape cu
dispreț. Într-o singură seară, în 1991, Guvernul
a încercat să treacă prin Senat 26 de proiecte
de legi în aproximativ trei ore. Înainte ca Noua
Zeelandă să adopte reprezentarea proporțională,
primul ministru din acea perioadă s-a lăudat că
dacă i-ar veni o idee în timp ce s-ar bărbieri, ar
putea-o insera pe ordinea de zi până în seara
aceleiași zile, acesta fiind într-adevăr un caz de
votare automată a legilor.
În Marea Britanie, în mod similar, partidul
aflat la guvernare domină procesul de legiferare.
97% din proiectele propuse de guvern în perioada
1945–1987 au devenit legi. După cum observa
Rose despre Marea Britanie (1989, p. 173), „legile
sunt descrise ca acte ale Parlamentului, însă ar
trebuie mai degrabă să se indice geneza lor în
guvern”. În parlamentele dominate de partide
ale Marii Britanii și ale unora dintre fostele sale
colonii, funcția legislativă este redusă la aceea
de control al calității: revizuirea erorilor care se
regăsesc în proiecte strecurate din cauza grabei cu
care sunt pregătite de miniștri și funcționari. În
ceea ce privește legislația, aceste adunări sunt mai
degrabă reactive decât active.
Spre deosebire de aceste cazuri, parlamentele
bazate pe comitete din Europa continentală au
un rol mai important în procesul de legiferare.
Guverne de coaliție, comitete influente și un
302 | Guvernare și guvernanță

 Calendar 6
PARLAMENTUL EUROPEAN

1952 Adunarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului este creată ca un

instrument de investigare, având dreptul de a revoca Comisia în anumite
circumstanțe. Membrii Adunării erau selectați din cadrul legislativelor
naționale.
1962 Adunarea este redenumită drept Parlamentul European (PE).
1970 PE câștigă o influență crescută asupra bugetului.
1975 PE câștigă dreptul de a propune modificări în zone în care cheltuielile nu
sunt prevăzute în acorduri anterioare.
1979 Primele alegeri directe. Prezența medie la vot este de 62%.
1980 Hotărârea Isoglucose a Curții Europene solicită ca PE să fie consultat în
privința legilor propuse.
1986 Actul Unic European inițiază procedurile de cooperare și acord care oferă PE
o mai mare influență asupra legislației.
1992 Tratatul de la Maastricht prevede ca membrii Comisiei să fie aprobați de
PE. O nouă procedură de co-decizie oferă PE dreptul de veto în privința
legislației în anumite cazuri.
1997 Tratatul de la Amsterdam extinde procedura co-deciziei și formalizează
dreptul de veto al PE asupra nominalizării pentru președinția Comisiei.
1999 Toți cei 20 de comisari (Comisia Santer) preferă să demisioneze în loc să
fie demiși de PE pentru management deficitar. A cincea rundă de alegeri
directe. Prezența medie la vot de 50%.
2004 A șasea rundă de alegeri directe. Prezența medie la vot de 46%.
2009 A șaptea rundă de alegeri directe. Prezența medie la vot de 43%.
2009 Tratatul de la Lisabona extinde din nou procedura co-deciziei.

Resurse suplimentare: Corbett et. al (2005), Judge și Earnshaw (2003), Nugent (2006).

angajament al elitei de a face compromisuri se
combină pentru a rezulta în legi care sunt accep-
tabile pentru toate părțile. În câteva țări europene,
această abordare mai flexibilă este reflectată nu
doar în discuțiile de fond asupra legilor, ci și în
inițierea acestora prin intermediul inițiativelor
care stabilesc ordinea de zi (vezi p. 190). În
Elveția, de exemplu, o lege poate origina nu doar
de la executiv, ci și de la membrii oricărei Camere
a Adunării federale sau de la orice canton.
Însă în cadrul sistemelor prezidențiale, inclusiv
cel al Statelor Unite, adunarea are cea mai semni-
ficativă autonomie în conceperea legilor. Separarea
de puteri și personal inerentă unui regim preziden-
țial limitează influența executivului asupra legisla-
tivului. Această separare instituțională este adesea
consolidată prin guvernarea divizată. Acest lucru
înseamnă că partidului care conduce Casa Albă
îi poate lipsi majoritatea în cel puțin una dintre
Camerele Congresului, reducându-se astfel dispo-
nibilitatea legislativului de a transpune propune-
rile administrației în legi. În America Latină, unde
partidele sunt mai slabe, iar reprezentarea propor-
țională este principiul de bază în alegerile pentru
Congres, partidul președintelui poate fi doar un
jucător minor în legislativ.

Caseta 15.2
Parlamentul European
Parlamentul European este alcătuit din
maximum de 751 membri aleși direct la fiecare
cinci ani de 375 milioane de alegători din 27
state membre, țările mici fiind supra-reprezen-
tate. Nicio țară nu poate avea mai mult de 96
sau mai puțin de șase membri. În mod neobiș-
nuit și costisitor, Parlamentul este un organism
care își desfășoară activitatea în mai multe
locații, având sesiuni la Bruxelles și Strasbourg.
Mai mult, unii dintre angajați își desfășoară
activitatea în Luxembourg.
Campaniile electorale sunt pe locul al doilea,
întâietate având chestiunile naționale. Prezența la
alegeri a scăzut în mod constant, atingând pragul
de 43% în 2009. Interesul public limitat este
privit ca aducându-și contribuția la deficitul de
autoritate democratică al UE, deși, în realitate,
prezența la vot este comparabilă cu cea a alege-
rilor parțiale pentru Congres.
Atribuțiile Parlamentului s-au extins progresiv,
atrăgând în prezent interesul multor grupuri de
presiune. Inițial, nu trebuia să emită opinii cu
privire la majoritatea propunerilor, însă conform
Tratatului de la Lisabona (2009), dreptul de
co-decizie acoperă acum vasta majoritate a
legislației UE.
Cu toate acestea, în comparație cu adunările
naționale, rolul Parlamentului rămâne mai limitat
și având ca punct focal regulamentele tehnice.
În unele zone, cum ar fi Uniunea Economică și
Monetară, funcția sa rămâne încă în mare parte
consultativă. Este discutabil dacă Parlamentul
îndeplinește funcția legislativă de bază de a acorda
acordul popular politicilor executivului.
Însă chiar și în sistemele prezidențiale, iniți-
ativa de încadrare a propunerilor de lege este de
regulă în sarcina executivului. Bineînțeles, în
Congresul american doar membri ai Camerei
Reprezentanților pot introduce propuneri legisla-
tive în mod formal. Însă executivul poate găsi cu
ușurință un astfel de reprezentant care să inițieze
proiectul în locul său. Realitatea politică este că
proiectele de legi sunt dezvoltate de adminis-
trație și apoi transformate în Congres dacă nu
sunt reținute prea mult timp în labirintul de
comitete. „Voi puneți la dispoziție proiectele de
Legislativele | 303
lege, iar noi le modificăm” ar fi spus un membru
al Congresului unui reprezentant al administrației.
Executivul propune, ca în multe sisteme politice,
însă Congresul dispune, de regulă printr-o negație.
Inevitabil, acest proces pluralist reduce coerența
programului legislativ american. După cum spunea
președintele Kennedy, „este foarte ușor să respingi
o lege în Congres. Este mult mai dificil procesul de
adoptare” (Eigen și Siegel, 1993, p. 82). Dificultatea
întâmpinată de președinții americani și de alții
de a-și vedea legile adoptate este foarte diferită de
controlul mult mai rigid pe care îl exercită partidul
sau coaliția de guvernare în sistemele parlamentare
asupra programului legislativ.
Deși procesul prin care legislativul transformă
un proiect în lege variază, evident, de la o demo-
crație la alta, Figura 15.2 oferă o descriere generală.
Procedura este în mod explicit deliberativă, impli-
când câteva dezbateri pe măsură ce proiectul de
lege avansează între plen și comitete.
Legislativele bicamerale au o problemă supli-
mentară în realizarea funcției legislative. Ce se
întâmplă dacă cea de-a doua Cameră aduce amen-
damente unei legi adoptate de Camera inferioară?
Trebuie să existe anumite metode de a rezolva astfel
de discrepanțe. În majoritatea celorlalte țări, pasul
inițial este acela ca legea cu amendamentele incluse
să se întoarcă în Camera inferioară pentru o nouă
serie de dezbateri. Însă dacă legea continuă să fie
trecută dintr-o Cameră în alta până la găsirea unei
versiuni comune, există pericolul de a fi întârziată și
chiar de a nu mai fi niciodată adoptată. În Italia, de
exemplu, un proiect de lege privind violul, introdus
în 1977, nu a devenit lege decât în 1995.
Pentru a rezolva această problemă, majoritatea
legislativelor dezvoltă o procedură pentru scurt-cir-
cuitarea acestui proces circular de trimitere a proiec-
telor de legi de la o Cameră la alta (caseta 15.3).
Cel mai popular aranjament este acela de a utiliza
un comitet de consultare special, incluzând un
număr egal de membri din fiecare Cameră, pentru
a ajunge de comun acord la forma finală a legii.
Această versiune de compromis trebuie aprobată
sau respinsă de camerele principale fără modi-
ficări. Legislativele american, francez și german
sunt printre cele care utilizează acest instrument.
Comitetele comune sunt câteodată descrise ca
fiind cea de-a treia Cameră deoarece aici se ajunge
la compromisul final și sunt luate deciziile. Sunt
deseori un spațiu vital pentru rezolvarea sau pentru
încercarea de ajungere la un compromis în privința
problemelor naționale importante.
304 | Guvernare și guvernanță

Caseta 15.3
Rezolvarea diferențelor în versiunile unui proiect de lege
adoptat de fiecare Cameră

Comitetele comune sau
de mediere
Camera inferioară este
decisivă
Votul unei sesiuni unite
a celor două camere
Transfer neîncetat
Nota:
Comentariu
Un comitet reunit al celor două
Camere negociază o versiune de
compromis care este apoi votată de
fiecare Cameră
Camera inferioară decide dacă acceptă
sau respinge amendamentele Camerei
superioare
Camera inferioară mai extinsă exercită
o influență mai mare în cadrul unui
vot comun
Versiunile modificate continuă să fie
transferate între cele două Camere
până se ajunge la un compromis (dacă
acest lucru este posibil)
Exemplu
Multe țări, inclusiv Franța,
Germania, Elveția și SUA
Republica Cehă, Spania,
Marea Britanie
Australia, Brazilia, India,
Norvegia
Italia este principalul exemplu
al acestei proceduri rareori
întâlnită

Autorizarea cheltuielilor  Adunarea trebuie să poată să amendeze bugetul

Aceasta este una dintre funcțiile cele mai vechi ale
parlamentului și ale Camerei inferioare în mod
particular. Originea adunărilor europene, până
la urmă, își are originea în solicitările pecuniare
ale monarhilor. Având în vedere, așa cum spunea
Spencer Walpole (1881, p. 4), că nevoile regelui
sunt oportunitățile popoarelor, adunările puteau
să stabilească dreptul de a ridica puncte de discuție
înainte de a aproba acordarea finanțelor. În Marea
Britanie, această tradiție a continuat până în 1982
sub forma „zilelor de ofertă”, în timpul cărora
opoziția putea ridica orice subiect de discuție pe
care îl dorea.
Puterea de a autoriza cheltuielile este poate una
dintre cele mai vechi funcții ale parlamentului,
însă în multe democrații a devenit nominală.
Chiar mai mult decât funcția de legiferare, cea de
control bugetar face parte mai degrabă din mitul
decât din realitatea autorității parlamentare. Lipsa
controlului financiar real este o slăbiciune majoră
a adunării moderne. În mod obișnuit, executivul
pregătește bugetul care este apoi raportat parla-
mentului, dar care rareori îl modifică.
Pentru ca legislativul să aibă putere de acordare,
sugerează Wehner (2006), un număr important de
condiții contextuale trebuie îndeplinite:
(spre deosebire de a fi autorizat doar să opereze
reduceri bugetare);
 Adunarea trebuie să aibă un sistem eficient de
comitete
 Adunarea trebuie să aibă destul timp să anali-
zeze bugetul în detaliu;
 Adunarea trebuie să aibă acces la informațiile
contextuale care se află la baza bugetului;
 Executivul trebuie limitat în capacitatea sa
de a modifica alocările bugetare în timpul
implementării;
 Bugetul de rezervă trebuie să fie diferit față de
propunerile guvernului.
Inevitabil, puține țări întrunesc toate aceste
condiții. Între democrațiile liberale, Statele Unite
și țările scandinave se apropie cel mai mult. La
cealaltă extremă, controlul legislativ este în mod
special limitat în Australia, Franța, Africa de Sud
și Marea Britanie. În general, aprobarea parlamen-
tară are loc ca o confirmare, după ce compromisu-
rile bugetare au fost stabilite între departamentele
guvernului. În multe democrații, bugetul este deja
Un buget de rezervă este formatul bugetar (de
regulă, al anului precedent) care intră în vigoare dacă
legislativul nu îl aprobă în timp util pe cel nou.
 Legislativele | 305
finalizat înainte să ajungă în plenul adunării. Dacă Figura 15.2 Etapele tipice în procesul de
parlamentul ar încerca să modifice orice parte a legiferare
bugetului, întregul pachet ar fi compromis.
Statele Unite sunt din nou marea excepție a tezei PRIMA CITIRE
controlului executiv asupra bugetului. Congresul Dezbatere
continuă să fie esențial în procesul complicat de reali- Vot
zare a bugetului american. Sumele implicate în acest Către comitet(e)
proces sunt impresionante: bugetul propus pentru 
anul fiscal 2010 a fost de 3,6 trilioane de dolari – COMITET(E)
aproximativ de zece ori mai mare decât produsul Examinare detaliată
Vot
intern brut al Suediei. Conform Constituției ameri- În dezbatere
cane, toți banii cheltuiți de departamentele execu- 
tivului trebuie distribuite conform unor capitole A DOUA CITIRE
de cheltuieli speciale aprobate de Congres. În lipsa Dezbatere
aprobărilor Congresului, programul guvernului Vot
nu este fezabil. După cum observa Flammang 
et al. (1990, p. 422), „fără acordul membrilor A TREIA CITIRE
Congresului, nu pot fi alocate sume pentru ajutor Dezbatere
extern, salarii pentru generali din armată sau agrafe Vot
A doua Cameră
de birou pentru birocrați”. (Adunare bicamerală)
Rezultatul este acela că bugetul anual 
american a devenit un joc elaborat în care Către prima Cameră sau comitetul reunit
executivul și legislativul speră că cealaltă parte al celor două Camere (cu modificări)
va accepta propunerile sale înainte ca sumele A DOUA CAMERĂ
de bani să devină insuficiente. În fiecare an din Repetă procesul descris mai sus
perioada 1978–1996, Congresul nu a putut 
adopta bugetul complet până la data autoimpusă, PRIMA CAMERĂ COMITETE REUNITE
obligând astfel agențiile să funcționeze conform Acceptă sau respinge Reconciliază cele două
modificările versiuni
unui buget de rezervă. Această metodă relativ Vot Vot
alarmantă de alocare a unor sume enorme de bani
susține ideea conform căreia finanțarea statului PROIECTUL DE LEGE
modern, asemenea funcției de legiferare, este prea Ratificat de șeful statului
importantă pentru a fi lăsată în seama intereselor
multiple din cadrul Adunării. Sursa: Adaptat din Mahler (2007), Tabelul 4.9.

Interpelarea
Funcția finală a legislativelor este interpelarea
(monitorizarea) executivului. John Stuart Mill a
subliniat acest rol încă din 1861:
Funcția adecvată a adunării reprezentative este
aceea de a monitoriza și controla guvernul: de a
proiecta caracterul public asupra deciziilor sale,
de a determina o expunere și justificare a tuturor
acelora care ar putea fi considerate discutabile; [și]
de a le cenzura dacă sunt găsite a fi condamnabile.
(1861, p. 258)
Accentuarea funcției de interpelare înseamnă
acceptarea faptului că executivul – nu legislativul –
trebuie să guverneze. Având, însă, în vedere resursele
adecvate și susținerea profesională, Adunarea își poate
reafirma rolul esențial de reprezentare a poporului
prin asumarea unei funcții de monitorizare a admi-
nistrației. Monitorizarea eficientă poate compensa
diminuarea funcțiilor de legiferare și de aprobare a
cheltuielilor, oferind o nouă direcție muncii parla-
mentului care se află în acord cu viziunea generațiilor
mai tinere de membri educați și devotați.

Cu toate acestea, în multe țări acest tip de acti-

vitate a crescut în importanță și i-a fost acordată o
valoare mai mare în deceniile recente.
306 | Guvernare și guvernanță
DEM
Profil de țară 11 OCR
ATIE
LIBE
MAREA BRITANIE RAL
A
Forma de guvernare: democrație liberală parlamentară Populaţia (rata creşterii anuale): 61.1 milioane (+0.3%)
cu o monarhie în mare parte ceremonială.
Legislativul: Camera Comunelor (646 membri) este Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
Camera dominantă. Camera Lorzilor, a cărei alcătuire
este sub revizuire din 1997, acționează în capacitate Scorul drepturilor politice: 1
de revizuire și limitare.
Executivul: Cabinetul este organismul cel mai înalt de Scorul libertăţilor civile: 1
ratificare a deciziilor; primul ministru îi selectează
și demite pe membrii săi. Reuniunile cabinetului Indexul dezvoltării umane (procent/din): 16/177
în întregimea sa sunt destul de formale; activitatea
efectivă se desfășoară în cadrul comitetelor.
Sistemul judiciar: este bazat pe tradiția dreptului Indexul libertăţii presei (procent/din): 28/195
cutumiar. În 2009, stabilirea unei curți supreme,
deși fără autoritatea de a bloca legislația, a consolidat Indexul corupţiei percepute (procent/din): 16/180
autonomia puterii judecătorești.
Sistemele electorale: Camera Comunelor este în conti-
nuare aleasă prin intermediul metodei pluralitare
în districte cu un singur membru. Sunt utilizate mai Notă: Pentru semnificații și sursele nivelurilor și a indexu-
multe sisteme pentru alegeri în cadrul altor organisme rilor, vezi p. xv. În toate cazurile un nivel și un punctaj de
cum ar fi Parlamentul scoțian, Adunarea galeză și 1 este „cel mai bun”.
Parlamentul European.
Sistemul de partide: Fiind în mod tradițional un sistem bipartid, dominația partidelor Conservator și Laburist a fost
contestată de creșterea în importanță a democrat liberalilor.

Marea Britanie este o democrație
liberală al cărei sistem politic se află
în tranziție. Modelele tradiționale
înfățișează Marea Britanie ca un
stat centralizator, unitar; ca un
sistem bipartid; ca un exemplu al
suveranității parlamentare în care
miniștrii sunt răspunzători în fața
adunării; și ca un sistem politic a
cărui constituție oferea protecție
redusă drepturilor individuale.
Însă acuratețea acestor imagini a
fost supusă dezbaterii, în special
după alegerea în 1997 a unei
administrații laburiste cu intenții
reformatoare.
Caracterul centralizat și chiar
unitar al Marii Britanii a fost pus
la îndoială prin crearea în 1999 a
unor noi adunări pentru Scoția și
Țara Galilor. Reforma a fost asime-
trică, parlamentul scoțian primind
mai multe puteri decât adunarea
galeză. Începând cu 2007, Scoția
este guvernată de Partidul Național
Scoțian, un partid naționalist
Lecturi suplimentare: Bogdanor (2009), Dunleavy et al. (2006), King (2009).
de stânga care susține secesiunea
de Marea Britanie. Țara Galilor
este guvernată de o coaliție între
naționaliștii galezi laburiști și
Plaid Cymru. Devoluția în ceea
ce privește Irlanda de Nord a fost
restabilită în 2007, reflectând
sfârșitul conflictului armat dintre
grupurile catolice și protestante și
guvernul Marii Britanii.
În Marea Britanie în întregul său,
sistemul bipartid bazat pe partidele
Conservator și Laburist a fost
contestat de creșterea în importanță
a Liberal-Democraților de centru-
stânga. În alegerile din 2005,
aceștia au câștigat șase milioane de
voturi și 62 de mandate; procentul
voturilor alocate celor două partide
principale a scăzut la 68%.
Suveranitatea parlamentară a fost
afectată de apartenența la Uniunea
Europeană și o putere judecăto-
rească mai asertivă. Drepturile indi-
viduale sunt în prezent mai temeinic
protejate, exercitate prin sistemul
judiciar, odată cu încorporarea
Convenției Europene a Drepturilor
Omului în dreptul național.
Responsabilitatea ministerială a
devenit mai complicată prin dele-
garea sarcinilor guvernului unor
agenții semi-independente. Printr-o
reformă deosebit de importantă,
guvernul laburist din 1997 a luat
rapid măsuri de a delega politica
monetară Comitetului privind
Politica Monetară a Băncii Angliei.
Impactul cumulativ al acestor
procese nu a fost încă determinat și
trebuie în orice caz măsurat având
în vedere determinarea statului de
a asigura securitatea internă într-o
lume amenințată de terorism.
Un lucru clar este că majoritatea
prezumțiilor privind politica brita-
nică au încetat să se aplice; într-un
stat fragmentat și cu o complexitate
crescută, aspecte stabile care să le
înlocuiască pe acestea ar putea fi
mai dificil de găsit.

În lumina reflectoarelor
Parlamentul britanic
Noua eră a tranziției din politica
britanică a afectat și Adunarea. În
mod tradițional, Parlamentul Marii
Britanii (unul dintre cele mai vechi
din lume) a combinat omnipotența
și impotența într-o manieră aparent
imposibilă. Omnipotență pentru că
suveranitatea parlamentară, asociată
unei constituții necodificate, însemna
că nu exista o autoritate mai mare
pe teritoriul respectiv. Impotență
pentru că partidul de guvernare
exercita un strâns control asupra
propriilor reprezentanți din linia a
doua (backbenchers), transformând
Parlamentul într-un instrument
mai degrabă decât o instituție care
exercita puterea. Cum s-a adaptat un
Parlament cu vechimea celui englez
la aceste schimbări?
În secolul al XXI-lea, poziția
Parlamentului a devenit mai puțin
sigură. Ritualurile învechite ale
politicii adversariale din Camera
Comunelor au devenit mai puțin
convingătoare, nu în ultimul
rând pentru mulți membri – care
formau majoritatea în cameră –
care fuseseră aleși pentru prima
dată în 1997 sau mai târziu.
Ideea că Parlamentul posedă încă
suveranitate are în continuare
importanța sa, însă, asemenea
multor adunări, legislativul Marii
Britanii întâmpină riscul de a fi
devansată de integrarea internați-
onală; din cauza competiției din
partea mass media ca arenă de
dezbateri; și din cauza indiferenței
prim-miniștrilor care au ales să
petreacă mai puțin timp în Cameră.
În plus, un scandal care ținea de
cheltuielile bugetare care a izbucnit
în 2009 și a prejudiciat statutul
Camerei. Faptul că acuzații privind
cheltuieli nejustificate au fost făcute
publice a arătat că parlamentarii nu
puteau controla fluxul informației
și a condus la sfârșitul auto-mo-
nitorizării cheltuielilor de către
Cameră.
Însă nu toate evoluțiile sunt un
răspuns la criză. Parlamentarii
au devenit mai profesioniști și
dedicați; era amatorilor s-a terminat.
Membrii acordă mai mult timp
unui volum mai crescut de activități
în cadrul circumscripțiilor și
primesc susținere mai mare din
partea partidului. Numărul întâr-
zierilor a fost diminuat. Comitete
speciale (și în prezent subcomitete)
s-au impus în dezbaterea privind
politicile și contribuie la monitori-
zarea executivului. Primul ministru
apare acum de două ori pe an
Documentele de lucru
Procedurile ordinare ale Camerei
Comunelor sunt cunoscute sub
numele de documente de lucru
(Vote Bundle). Principalele sale
secțiuni sunt următoarele:
• Rezumatul agendei;
• Ordinea zilei;
• Următoarele puncte de pe
agendă;
• Legi disponibile în ziua
respectivă;
• Ordinea de zi în Westminster
Hall;
• Procedurile Comitetului
• Voturi și proceduri;
• Întrebări pentru răspunsuri
verbale și scrise;
• Aspecte private;
• Notificarea depunerii de
moțiuni;
• Notificarea depunerii de
amendamente.
Sursa: Adaptat din Biroul
de Informare al Camerei
Comunelor (2008).
Lecturi suplimentare: Cowley (2006), Norton (2005), Rush (2005).
Legislativele | 307
înaintea unui comitet ales pentru
o discuție mai detaliată decât este
posibil în timpul intervalului de
timp adresat întrebărilor în cameră.
În general, conform lui Cowley
(2006, p. 49) „Camera Comunelor
a devenit mai eficientă în ceea ce
face, însă nu a devenit neapărat mai
puternică sau cu un rezultat mai
eficient.”
Fiind Camera superioară într-un
stat care rămâne unitar, Camera
Lorzilor ocupă o poziție incertă.
Din punct de vedere istoric,
fundamentul său era alcătuit din
membrii ereditari, însă introdu-
cerea apartenenței pe viață în 1958
a condus la recâștigarea parțială
a statutului Camerei. Abolirea
tuturor membrilor ereditari în
1999 – excepție făcând 92 dintre
ei – a condus la creșterea suplimen-
tară a încrederii Camerei. Având în
vedere că niciun partid nu deține
majoritatea în Camera Comunelor,
aceasta se află în postura de a putea
adopta poziții independente.
Când se va finaliza, reforma
probabil va include un procent
semnificativ de alegeri în Camera
Lorzilor, o situație care ar putea
să crească asertivitatea Lorzilor în
vederea contestării executivului.
Însă, deși chiar și Parlamentul
Marii Britanii își reformează
capacitățile, își va continua cu sigu-
ranță rolul care l-a consacrat: să se
comporte ca o arenă pentru dezba-
terea unor probleme foarte impor-
tante pentru națiune, guvernul și
liderii săi. Chiar și într-o perioadă
de reformă, Camera Comunelor
și-a menținut poziția ca adunare
clasică de dezbateri, consolidată de
stilul mai puțin partizan al Lorzilor.
308 | Guvernare și guvernanță
O Adunare modernă posedă trei instrumente
principale cu care să monitorizeze executivul: primul,
întrebările și interpelările; al doilea, dezbaterile de
urgență și voturile de încredere; și al treilea, inves-
tigațiile comitetelor. Așa cum indică și Caseta 15.4,
disponibilitatea acestor instrumente variază între
sistemele parlamentare și cele prezidențiale. Caseta
pare să sugereze mai multe oportunități pentru
monitorizare în sistemele parlamentare, însă o astfel
de concluzie ar fi eronată. Într-un format parla-
mentar, reprezentanții din linia a doua ai partidelor
aflate la conducere și-ar vedea în mod normal sarcina
ca cea de susținere a guvernului, limitându-le astfel
spațiul de manevră. În schimb, legislatorii dintr-un
sistem prezidențial (și în Parlamentul European)
își pot exprima mai liber criticile pentru că știu că
supraviețuirea executivului este asigurată. Analizăm
toate aceste instrumente de monitorizare pe rând.
Întrebările se referă la interpelările directe ale
miniștrilor. În multe sisteme parlamentare, întrebările
verbale sau scrise sunt principalele mijloace de moni-
torizare. În Marea Britanie, de exemplu, membrii
Camerei Comunelor pun aproximativ 70.000 de
întrebări pe an, asigurând astfel fluxul continuu al
sarcinilor de lucru ale funcționarilor publici care
trebuie să redacteze răspunsuri pentru miniștrii
respectivi. Intervalul de timp dedicat întrebărilor
pentru primul ministru, un eveniment săptămânal,
continuă să fie un duel teatral între acesta și liderul
opoziției. În alte parlamente, însă, întrebările nu sunt
considerate atât de importante. Adesea, miniștrii
francezi nu răspund deloc unor astfel de întrebări.
Însă în cadrul unora dintre Adunările din
Europa continentală, inclusiv în Finlanda, Franța
și Germania, interpelarea oferă o formă alter-
nativă de interogare. Interpelarea este o formă
substanțială de întrebare care necesită un răspuns
prompt urmat de o scurtă dezbatere și un vot care
evaluează ca acceptabil sau inacceptabil răspunsul
guvernului. Această tehnică, adesea legată de un
vot de neîncredere sau o moțiune de cenzură a
condus la căderea mai multor guverne în a Treia
(1870–1940) și a Patra Republică (1946–58).
Dezbaterile de urgență reprezintă încă o
modalitate, ceva mai diferită, prin care parla-
mentul poate trage la răspundere executivul. În
Interpelarea este o anchetă a guvernului care
întrerupe desfășurarea normală a evenimentelor,
fiind urmată de o dezbatere și în general de un
vot al Adunării cu privire la claritatea răspunsu-
rilor oferite.
Caseta 15.4
Tehnici pentru monitorizarea
executivului
Guvernare Guvernare
parlamentară prezidențială
Întrebări și
interpelări în
 
plen
Dezbateri
de urgență
 
și voturi de
încredere
Investigații ale
comitetelor
 
mod normal, un număr minim de membri și
președintele trebuie să aprobe o propunere pentru
o astfel de dezbatere. Deși evenimentul se finali-
zează de obicei cu victoria guvernului, semnificația
rezidă în însăși discuția respectivă și în faptul că
a fost solicitată. O dezbatere de urgență atrage
publicitate și necesită un răspuns informat din
partea purtătorului de cuvânt al guvernului.
Voturile de încredere sau moțiunile de cenzură
reprezintă testul ultim la care executivele pot fi supuse
de către legislative în cadrul sistemelor parlamentare.
În primul rând, astfel de moțiuni nu reprezintă o
formă de monitorizare detaliată, ci mai degrabă o
decizie privind capacitatea guvernului de a continua.
Din nou, există reguli speciale care se pot aplica: în
Franța și Suedia, o majoritate a tuturor membrilor
(nu doar a celor care votează) este necesară pentru a
demonstra lipsa de încredere a legislativului. În alte
cazuri, o moțiune de cenzură nu are o țintă precisă,
reprezentând un vot în urma căruia guvernul ar trebui
să demisioneze, dacă acesta ar fi negativ. Înfrângerea
în cazul unei moțiuni de aprobare a bugetului ar
reprezenta un astfel de exemplu. În unele țări, Suedia
fiind din nou inclusă, voturile de încredere pot fi
direcționate împotriva miniștrilor individuali sau a
guvernului în ansamblu.
Metoda ultimă și cea mai detaliată prin care legis-
lativele din sistemele parlamentare și prezidențiale
exercită supravegherea este prin intermediul investi-
gațiilor din cadrul comitetelor. Congresul american
este exemplul clasic. În mod excepțional, Constituția
oferă Congresului, nu executivului, responsabilitatea

pentru astfel de probleme importante cum ar fi
comerțul, politica monetară, apărarea și taxarea.
Desigur, Congresul nu îndeplinește aceste funcții,
ci le deleagă birocrației. Însă datorită poziției sale
constituționale și autorității bugetare care decurge din
aceasta, Congresul are puteri intrinseci de monitori-
zare. Un funcționar public britanic își poate permite
să trateze o întrebare parlamentară ca pe o distragere
a atenției lipsită de prea mare importanță, însă șeful
unei agenții guvernamentale din Statele Unite știe că
bugetul anului viitor – și salariile – pot depinde de
menținerea bunelor relații cu Congresul. Datorită
faptului că plenul Camerei reprezintă o locație
inadecvată pentru monitorizare detaliată, comitetele
reprezintă cheia acestei forme de monitorizare.
Comitetele
Numărul și importanța comitetelor au crescut.
Acestea au devenit instrumentele principale care
preiau activitățile legislativelor, funcționează
eficient, exercitând monitorizarea atât a executi-
vului, cât și a proiectelor sale de lege. Însă activitățile
comitetelor nu au același statut cu cel al reuniunilor
întregii Camere. Așadar, ce scop au aceste comitete?
Și ce anume le face eficiente?
Comitetele sunt grupuri de lucru restrânse, create
pentru a eficientiza volumul de muncă și expertiza
parlamentelor, în mod special în Camera inferioară
care este mai extinsă și care are un volum mai mare
de activități. Ele iau forma comitetelor permanente,
speciale sau de consultare (Caseta 15.5). Comitetele
permanente oferă o examinare atentă a proiectelor
de lege, în timp ce comitetele speciale monitori-
zează principalele departamente executive. Statutul
comitetelor speciale reflectă importanța crescândă
a funcției de examinare în cadrul legislativelor
contemporane. Indiferent de tipul comitetului,
membrii săi sunt repartizați în proporție cu puterea
partidului. În termeni practici, însă, partizanatul
este adesea ținut sub control, conducând la o viziune
bazată pe cooperare mai amplă decât în plen.
Congresul american este unic din punctul de
vedere al impactului comitetelor sale. Deși acestea
nu sunt menționate în constituție, comitetele au
devenit adesea vitale pentru munca Congresului.
„Congresul aflat în sesiune este un Congres aflat în
fața reflectoarelor, în timp ce activitățile din comitete
reprezintă munca efectivă”, a scris Woodrow Wilson
(1885, p. 79). Bryce (1921, p. 68), un observator
britanic al politicii americane al secolului al XIX-lea
descrie Camera Reprezentanților ca fiind „o comisie
Legislativele | 309
Caseta 15.5
Comitetele parlamentare
Comitetele Analizează proiectele de legi
permanente în detaliu.
Comitetele Supraveghează executivul,
speciale în mod ideal cu un comitet
pentru fiecare departament
guvernamental important.
Comitete ad hoc tempo-
rare investighează anumite
probleme de interes public.
Comitete În legislativele bicamerale,
comune sau un comitet reunit reconci-
de mediere liază diferențele în versiunile
existente în proiectele de lege
adoptate de fiecare Cameră.
extinsă din cadrul căreia sunt selectate comitetele”.
În ciuda renașterii partizanatului începând cu
mijlocul anilor 1990, comentariul lui Bryce este încă
valabil. Comitetele Congresului sunt în mod parti-
cular susținute, folosind mai mult de 3.000 de speci-
aliști în politici publice. Mai mult, fiecare comitet
își crează propriile subcomitete: în Congresul cu
numărul 108 (2003–05) erau 86 de subcomitete în
Senat și 88 în Cameră. Comitetele decid soarta și
conturează cea mai mare parte a legislației.
Pe lângă funcțiile legislative, comitetele
Congresului sunt deosebit de importante în moni-
torizarea detaliată a administrației. Prin comitetele
sale, Congresul ajunge la un nivel unic de implicare
în ceea ce privește activitatea guvernului. Mare parte
a activității comitetelor se desfășoară ca partener mai
degrabă decât ca organism de monitorizare a execu-
tivului, însă câteva comitete investigative au statut
național. Comitetul Camerei privind Activitățile
Non-americane în anii ’40 și ’50 și Comitetul din
Senat privind afacerea Watergate din 1970 sunt cele
mai cunoscute exemple.
Chiar și în SUA, totuși, monitorizarea comi-
tetelor este limitată. Poate doar să aducă lumină
asupra unor anumite părți din activitatea unei
birocrații vaste; Congresul are tendința de a mana-
geria departamente mai degrabă decât să stabi-
lească scopuri largi; rapoartele pot fi rapid uitate
pe măsură ce se modifică centrul politic al atenției.
În Statele Unite și chiar și în altă parte, puterea
guvernului o depășește pe cea a legislativului.
310 | Guvernare și guvernanță
În ceea ce privește legislația, comitetele au mai
puțină influență în cadrul legislativelor dominate
de partide. În Camera Comunelor din Marea
Britanie, proiectele de legi ale guvernului sunt
examinate de comitete permanente care reproduc
dezbaterile dintre partide din plenul Camerei.
Aceste comitete, spre deosebire de cele din Congres,
nu contestă dominația executivului în conturarea
legislației. Nu sunt populare, specializate și nici nu
au resurse suficiente. Cu toate acestea, asemenea
multor altor legislative, Camera Comunelor și-a
extins sistemul de comitete speciale de examinare.
Începând cu 1979, comitetele speciale de exami-
nare au eclipsat toate departamentele guverna-
mentale, examinând politicile guvernamentale și
monitorizându-le implementarea.
Scandinavia oferă cel mai bun exemplu al unor
comitete influente care funcționează în contextul
dominat de partide puternice și un sistem de guver-
nare parlamentar. Principalul stil de guvernare scan-
dinav – câteodată denumit parlamentarism bazat
pe comitete – este unul în care comitetele perma-
nente influente negociază politicile și legile care sunt
ulterior votate în plenul parlamentului. În Suedia, de
exemplu, comitetele modifică aproximativ una din
trei propuneri ale guvernului și au dreptul, pe care
câteodată îl exercită, de a propune propriile proiecte
(inclusiv propuneri legislative) în întregul Riksdag.
Comitetele din Riksdag sunt partenere într-un proces
de legiferare deosebit de deliberativ (vezi p. 379).
Cheia influenței comitetelor se află în trei
factori de expertiză, apropiere și sprijin:
 Expertiza apare de-a lungul timpului din
comitete cu responsabilități specializate și cu o
arie clară de funcționare. Expertiza se dezvoltă
cel mai ușor în comitete permanente care
funcționează constant și au aceiași membri.
Aprofundarea este încurajată dacă există o
restricționare a apartenenței la prea multe
comitete.
 Apropierea este o consecință a dimensiunii
reduse (nu mai mult de 12 membri) și este
consolidat și de apartenența stabilă. În special
când reuniunile au loc în privat, un grup
redus poate încuraja cooperarea și consensul,
depășind relațiile ostile dintre partide.
 Suportul se referă la utilizarea personalului
de a consilia comitetele. Cercetători experți
pot oferi servicii de consiliere politicienilor în
vederea prelucrării unor recomandări credi-
bile, contracarând zidul de cunoaștere de care
dispune executivul.
În mod semnificativ, toți acești factori sunt
prezenți în Congresul american.
Componența
Cine sunt membrii legislativelor? Și cum își duc la
îndeplinire sarcinile? Răspunsurile la aceste între-
bări presupun o schimbare de perspectivă, de la cea
instituțională la cea comportamentală.
Cel puțin în democrațiile liberale, tema centrală
este apariția politicianului de profesie: legislatorul
cu educație superioară, care are experiență limitată
în afara domeniului politic, ale cărui așteptări de la
acest domeniu sunt reprezentate de o carieră satis-
făcătoare și cu normă întreagă. Amatorii din alte
timpuri – proprietarii de la nivelul local care își
reprezentau teritoriul, sindicaliști trecuți de prima
tinerețe care erau recompensați cu un loc în adunare
în ultimii lor ani, avocați aflați în căutare de experi-
ență politică pe termen scurt – au fost înlocuiți de
politicieni de carieră care nu au altă specializare. În
politică, precum și în alte domenii, specializarea este
acum necesară pentru a avea succes. Chiar și atunci
când politicienii au experiența unor alte cariere cum
ar fi dreptul, aceasta este de obicei aleasă pentru că
reprezintă o pepinieră pentru domeniul politic.
Mai ales în Europa, apariția profesioniștilor a
dus la apariția speculațiilor privind consolidarea
unei clase politice cu formație și interese detașate
de cei pe care îi reprezintă. Asemenea oricărui alt
grup profesional, legislatorii din toate partidele au în
comun grija pentru îmbunătățirea condițiilor în care
lucrează, cum ar fi orele de lucru, expertiza de cerce-
tare, remunerația și pensia. Însă parlamentarii se află
într-o poziție unică de a acționa pentru interesele
lor comune prin simpla votare a unei măriri – după
cum a ieșit la iveală în urma scandalului privind
cheltuielile care a cuprins Camera Comunelor din
Marea Britanie în 2009. Se pare că membrii tuturor
partidelor ar fi utilizat fonduri publice pentru chel-
tuieli personale cum ar fi curățirea propriului lac și
Conform celebrei diferențieri a lui Weber
(1918), politicienii profesioniști trăiesc de pe
urma și nu numai pentru politică. Aceștia sunt
politicieni cu normă întreagă care solicită un
venit, susținere, plan de dezvoltare al carierei
și pensie adecvate. Se spune despre politicienii
de profesie că formează adesea o clasă politică,
presupunând existența unui grup care posedă și
care are potențialul de a acționa pentru a înde-
plini interesele sale comune (Mosca, 1896).

Figura 15.3 Procentul de realegere în legislativele naționale
Olanda
Canada Norvegia Finlanda
50% 60% 70%
Observație: Estimare bazată pe cel puțin patru alegeri în perioada 1979–1994 în camera inferioară sau în singura
cameră a parlamentului național.
Sursa: Adaptat din Matland și Studlar (2004).
acordarea pianelor. Problema nu era atât de mult
corupția individuală cât aplicarea flexibilă a unui
sistem de indemnizații mai potrivite pentru susți-
nerea unor afaceri private decât pentru funcționarea
unei instituții publice. Politicienii profesioniști din
Marea Britanie au tranșat rapid reglementările favo-
rabile. Informări privind corupția în alte adunări
susțin ideea unei diviziuni orizontale între legislatori
și alegători care complementează distincția verticală
tradițională între partide.
În plus, cei aflați deja în funcție, indiferent de
partidul din care fac parte, fac tot posibilul pentru
a fi realeși. Își pot asigura resurse pentru campanie
– lucru pe care îl și fac (de exemplu, corespon-
dență gratuită) – care sunt inaccesibile rivalilor,
creând astfel un cartel puternic împotriva nou-ve-
niților. Interpretarea politicii doar prin perspectiva
competiției între partide conduce adesea la lipsa
unei accentuări inadecvate a distincției dintre cei
care ocupă deja o funcție politică și rivalii lor din
cadrul aceluiași partid. Asemenea oricărei alte clase
consolidate, politicienii aflați în funcție – indife-
rent de partidul din care fac parte – sunt reticenți
în a schimba status quo-ul.
Tranziția către a fi parlamentar de profesie
este ușor observabilă în multe dintre parlamen-
tele post-comuniste. În aceste cazuri se vede tran-
ziția de la politicienii amatori care au contribuit
la destrămarea vechiului regim la membrii cu
educație superioară care pot funcționa într-un
mediu mai structurat. În cuvintele lui Ilonski și
Edinger (2007, p. 160), elita tranziției este înlo-
cuită de elita consolidării.
Ca profesie, politica implică o interpretare
distinctă nu doar a reprezentării, ci și a politicii.
Respinge noțiunea că guvernanța este o responsa-
bilitate care poate fi asumată de cetățeni obișnuiți.
Implică nemulțumire față de ideea că o adunare ar
Legislativele | 311
Irlanda
NZ Marea Britanie SUA
Australia
80% 90%
trebui să reunească un eșantion reprezentativ de
cetățeni „diferiți ca natură, interese, aspect, limbă”
(Bagehot, 1867, p. 155). Mai degrabă, profesia
politică implică accentuarea formării, a cunoștințelor,
experienței și a competențelor. Politica este o meserie,
asemenea dreptului, medicinei și învățământului.
În categoria vastă a politicienilor de profesie,
principalul contrast este între antreprenorul
politic american și carieristul de partid care se
regăsește în alte democrații liberale. În Congresul
american, candidații trebuie să concureze împo-
triva oponenților din propriul partid în alegerile
primare; cât timp se află în funcție, trebuie să-și
construiască profilul specific și lista realizărilor
care îi protejează de contestare și oferă garanții
dacă partidul din care fac parte ar întâmpina
perioade mai dificile. Și trebuie să strângă bani
pentru campania pe care o desfășoară.
În majoritatea celorlalte democrații liberale,
partidele puternice la nivel parlamentar și electoral
permit o marjă mai redusă de acțiune independentă,
fapt ce rezultă în politicieni din linia a doua (back-
benchers) loiali, nu în antreprenori politici inde-
pendenți. Chiar și atunci când afilierea partinică
este importantă însă, membrii cei mai tineri și mai
educați sunt dornici de a contribui cu abordări noi.
Deși Adunarea Națională din Franța continuă să fie
o instituție lipsită de prea multă putere, Kerrouche
(2006, p. 352) notează că până și aici „deputații vor
să critice, să atragă atenția mass media și să ofere
politici alternative”. Aceste deziderate se reflectă
într-un număr semnificativ de proiecte de lege și
amendamente legislative înaintate individual.
Desigur, politicienii de carieră pot avea o acti-
vitate de succes în parlamentele în care perspectiva
realegerii este semnificativă. În general, realegerea
este o regulă în democrațiile liberale. Majoritatea
legislatorilor aflați în funcție sunt realeși pentru
312 | Guvernare și guvernanță
un nou mandat după următoarele alegeri generale
(Figura 15.3; Best și Cotta, 2000). Este dificil de
oferit un răspuns la întrebarea privind nivelul ideal
de realegere. Pe de o parte, procentul de realegere ar
trebui să fie destul de ridicat pentru a-i susține pe
membrii profesioniști, permițând dezvoltarea expe-
rienței și a expertizei. Pe de altă parte, nu ar trebui să
fie atât de ridicat pentru a crea cele trei elemente pe
care Jackson (1994) le asocia cu excesul rămânerii
în funcție: aroganța, apatia și atrofia. În general,
procentul de realegere este mai mare în țări în care
se utilizează reprezentarea proporțională pe liste de
partid. Acest format permite liderilor de partid să
stabilească ordinea candidaților pe listă astfel încât
să asigure și pătrunderea noilor membrii.
În țările unde există vot pluralitar, fluctuația este
mai puțin predictibilă, iar procentul de realegere
devine nejustificat de ridicat. De exemplu, în Statele
Unite, în cadrul alegerilor pentru Congres din
2008, doar 19 din 404 candidați aflați în funcție în
Cameră și patru din 27 de senatori au fost înfrânți
(trebuie, însă, remarcat faptul că cei aflați în funcție
care se simt amenințați pot opta pentru o retragere
strategică). Acest efect al funcției este evident în
SUA. Acolo, în mod deosebit, membrii Congresului
pot exploata resurse cum ar fi recunoașterea alegă-
torilor, subvențiile publice, susținerea financiară,
servicii în folosul circumscripției, propria expe-
riență și chiar și (în Camera Reprezentanților)
abilitatea de a manipula limitele circumscripțiilor
electorale. Datorită acestor motive, candidații noi
au cele mai mari șanse de a câștiga atunci când un
reprezentant aflat în funcție se retrage, creând un
mandat accesibil.
Efectul funcției se referă la bonusul electoral
care se acumulează în folosul membrilor aflați în
funcție atunci când candidează pentru un nou
mandat. În Statele Unite, acolo unde acest efect
este extins, un mandat accesibil apare când un
reprezentant aflat în funcție se retrage, creând
astfel o competiție mai echitabilă.
Limitarea mandatelor oferă o soluție directă
pentru acest efect al funcției. În Mexic, de exemplu,
membrii Camerei Deputaților sunt restricționați
la un singur mandat de trei ani. Limitele acestea
sunt folosite în mod extins și în unele state din
SUA, deși Curtea Supremă a decis în hotărârea US
Term Limits, Inc. Vs. Thornton (1995) că statele nu
pot impune termene limită asupra reprezentan-
ților federali.
Mandatul limitat restricționează politicienii
la un număr de perioade în funcție sau interzic
realegerea fără pauze. Consolidează schimbarea în
funcție în defavoarea profesionalismului.
Deși sunt bine văzute de cetățeni, limitele de
mandat pot crea mai multe probleme decât ar
rezolva. Când membrii sunt îndepărtați automat
din funcție după fiecare rundă de alegeri, o carieră
parlamentară nu este posibilă. De aici rezultă legis-
latori la final de mandat cărora le lipsește respon-
sabilitatea electorală și a căror principală grijă
este a-și asigura următoarea funcție. Carey et al.
(2006) observă că legislatorii la final de mandat în
statele americane sunt, de fapt, mai puțin sensibili
la circumscripțiile lor. În mod ideal, schimbarea
legislatorilor ar trebui realizată prin reglementarea
regulilor jocului, nu prin interzicerea tuturor jucă-
torilor experimentați.
Politicienii de profesie sunt principala categorie
în majoritatea legislativelor contemporane, însă nu
pot conduce conform propriilor dorințe. Un alt
grup iese în evidență în contrast cu profesioniștii
politici reali: celebritățile devenite politicieni, care
își folosesc renumele în alte domenii pentru a avea
acces la legislativ sau (asemenea guvernatorului
Arnold Schwarzenegger în California) direct la
funcții executive (Caseta 15.6).
Este tentant să analizăm celebritățile care devin
politicieni ca pe o nouă categorie care exploatează
atât vizibilitatea pe care o au, generată de mass
media, cât și statutul lor ca personaje obiective,
aflate în afara sferei politice, pentru a-și asigura
un succes politic rapid (Beckman, 2007). Cu sigu-
ranță, prezența lor în cadrul Adunării pare a trans-
mite mesajul că alegătorii vor să îi evalueze pe poli-
ticieni conform principiilor pe care le reprezintă
mai degrabă decât conform competențelor tehnice
pe care le posedă.
Într-o perioadă în care alegătorii au devenit
mai puțin partizani și par mai puțin interesați de
știrile TV, clasa politicienilor poate fi tentată să
concureze în spațiul divertismentului (de exemplu,
programe TV) în locul spațiului exclusiv politic,
unde acoperirea media se află în scădere. Efectul
funcției încurajează chiar și politicienii care nu au
altă șansă la celebritate să-și crească vizibilitatea pe
baza caracterului și unicității – cu alte cuvinte, să
adopte imaginea politicianului faimos.
Însă ar trebui evitate generalizările facile. În
mod deosebit, persoanele cu reputație care devin
politicieni nu sunt o noutate. De exemplu, actrița și
 Legislativele | 313

Caseta 15.6 Un ultim grup de reprezentanți merită menți-

onat: copiii care își urmează unul dintre părinți
Actrițe, atleți și astronauți: în legislativ. În Asia, familiile politice au adesea o
celebrități în legislativele descendență cu o reputație națională bine stabi-
lită sau cel puțin un control electoral asupra unui
naționale anumit district. În India, de exemplu, dinastia
Nehru-Gandhi este doar una dintre aceste dinastii.
Înainte de alegerile din 2009, mai mult de o treime
Anul Țară Sursa
din membrii Dietei din Japonia erau reprezentanți
nașterii celebrității
ai generației a doua de legislatori, moștenind adesea
Helen Gahagan 1900 SUA Actriță mandatul predecesorilor din familie (Martin și
Douglas Steel, 2008). Și în Liban, clanuri cum ar fi Gemayel
John Glenn 1921 SUA Astronaut și Mouawads au locul lor pe scena politică.
Melina Mercouri 1925 Grecia Actriță Dincolo de Asia, fenomenul celei de-a doua
Sonny Bono 1935 SUA Cântăreț generații de legislatori pot reflecta pur și simplu
socializarea: copiii care cresc într-o familie în care
Glenda Jackson 1936 Marea Actriță
politica este văzută ca o meserie au șanse mai mari
Britanie
de a intra în acest domeniu ei înșiși. Acest efect
Bill Bradley 1943 SUA Baschet contribuie la explicația alegerilor din 2001 din
Imran Khan 1952 Pakistan Cricket Australia, când aproximativ un sfert din candi-
Sebastian Coe 1956 Marea Atletism dații care candidau aveau un membru apropiat al
Britanie familiei care candidase (McAllister, 2003).
Govinda Arun 1963 India Actor Dintr-o anumită perspectivă, familiile politice
Ahuja ar putea fi asemenea familiilor de medici și conta-
Tony Halme 1963 Finlanda Pugilist bili. Însă așa cum ideea de politician profesionist
Tanja Saarela 1970 Finlanda câștigătoare a dă naștere conceptului de clasă politică, tot așa și
concursului ideea de familii politice ne încurajează să gândim
de Miss în termenii unei caste politice. Ambele noțiuni
implică un grad de închistare în recrutarea politică
Lecturi suplimentare: Corner și Pels (2003), Jones și nu se potrivesc prea bine cu interpretarea tradi-
(2005), West și Oman (2003). țională a democrației ca guvernare de către popor.

cântăreața americană Helen Gahagan Douglas a fost

aleasă în Camera Reprezentanților încă din 1944.
În Lok Sabha din India sunt mai multe celebrități
din lumea Bollywood-ului ca niciodată, însă nu este
de la sine înțeles faptul că lumea democrat liberală
(incluzând India) experimentează fenomenul
migrației în masă din lumea filmului în parlament.
Șarmul celebrităților care devin politicieni pare a
se datora parțial statutului lor de persoane străine,
precum și rarității lor, sugerând o limită naturală a
abilității lor de a coloniza legislativul. Statutul de
persoană străină nu este de durată. Era legislatorului
profesionist este departe de a se fi încheiat.
Celebritățile devenite politicieni se folosesc de
faima acumulată în arene non-politice pentru a le
facilita accesul în funcții politice, inclusiv în legis-
lativ. Astfel de indivizi sunt diferiți de politicienii
faimoși, al căror stil este de a se prezenta alegăto-
rilor ca și cum ar fi stele de cinema sau teatru.
Legislativele din statele
autoritare
Având în vedere că legislativele sunt simboluri ale
reprezentării populare în politică, semnificația lor în
regimurile autoritare este inerent limitată. Acestea
funcționează în general doar aparent. Sesiunile sunt
de scurtă durată, iar unii dintre membri sunt numiți
de guvern. Membrii fac solicitări, susțin interesele
circumscripției electorale și câteodată interesele
financiare proprii. Liderii nu sunt amenințați de
aceste activități deoarece problemele naționale cu
adevărat importante rămân nediscutate. Cu toate
acestea, legislativele nu pot fi îndepărtate cu totul.
Cu excepția câtorva regimuri tradiționale și dicta-
toriale, majoritatea regimurilor autoritare au o
adunare de un tip sau altul.
Prin urmare, de ce le mențin totuși liderii
non-democrați? Importanța lor poate fi exprimată
prin intermediul a patru factori:
314 | Guvernare și guvernanță
 Parlamentul oferă aparența legitimității regi-
mului pe plan domestic și internațional. Liderul
poate arăta demnitarilor străini existența unei
adunări similare cu Camera Comunelor din
Marea Britanie și Congresul american.
 Legislativul poate fi folosit pentru a include
oponenții moderați în cadrul regimului,
oferind un forum pentru negocierea proble-
melor care nu reprezintă o amenințare pentru
interesele de bază ale liderului.
 Adresarea solicitărilor circumscripțiilor și
lobby-ul pentru interesele locale oferă o
oarecare integrare între centru și periferie,
precum și între state și societate. O astfel de
activitate contribuie la funcționarea sistemului
politic fără a exista amenințări la adresa celor
care controlează mecanismele.
 Adunările oferă o rezervă convenabilă de recruți
politici în cadrul elitei. Comportamentul din
cadrul parlamentului oferă un test inițial util în
vederea determinării fiabilității acestora.
Gandhi (2008, p. 181) oferă un rezumat al
funcțiilor parlamentelor în regimurile autoritare:
Legislativele din regimurile dictatoriale sunt un
mijloc instituțional controlat prin intermediul
căruia grupurile exterioare își exprimă solicită-
rile, iar cei aflați în funcții pot face concesii fără
a da impresia că cedează în fața
protestelor populației.
Majoritatea regimurilor comuniste au încercat
să producă Adunări reprezentative din punct de
vedere statistic. Femeile și grupurile favorizate –
cum ar fi muncitorii din industrie – au fost mai
bine reprezentați decât în legislativele din vest.
Cu toate acestea, această caracteristică reflecta
controlul strict al partidului asupra procesului de
numire, precum și semnificația politică a parla-
mentului, care se reunea de regulă doar pentru
aproximativ zece zile pe an. În practică, o adunare
reprezentativă social indica mai degrabă impotență
decât autoritate; din această perspectivă, scăderea
reprezentării femeilor după căderea comunismului
ar trebui privită cu îngăduință.
Regimurile comuniste au devenit ceva mai
pluraliste odată cu consolidarea lor, astfel că
adunările lor au câștigat o modestă importanță.
China ilustrează această tendință. În cei 12 ani
care au precedat moartea lui Mao Zedong din
1976, Congresul Național al Poporului (NPC) nu
s-a reunit niciodată. Însă în perioada de reformă
economică ce a urmat, NPC a început să crească
în importanță. Un accent mai mare pus pe statul
de drept a ridicat statutul adunării, care a început
să exprime și ostilitatea poporului față de corupție.
Multe dintre voturi nu mai sunt anonime, reuni-
unile nu mai sunt la fel de ușor de regizat, există
un anumit tip de asistență profesională pentru
a susține activitatea Congresului, iar partidul
trebuie să anticipeze reacția NPC la propunerile
sale. Personalitățile recrutate în cadrul adunării au
consolidat cu dibăcie poziția NPC în guvernanța
chineză, nu prin opoziția față de partidul care
conduce, ci prin asistarea dezvoltării sectorului
privat și prin eforturile de a încuraja integrarea
națională prin legături cu congresele subnaționale
(K. O’Brien, 2008).
Cu toate acestea, NPC – cel mai mare
legislativ al lumii – rămâne o structură ierarhi-
zată. Sesiunile plenare sunt încă formale și rare.
Chiar mai mult decât în adunările democratice
bazate pe comitete, influența NPC funcționează
prin subgrupuri mai mici. Cele mai importante
dintre acestea rămân sensibile la interesele parti-
dului; majoritatea membrilor din Comitetele
Permanente – ca și din NPC – sunt membri și ai
partidului, oferind conducerii un mecanism de
control adițional.
Desigur, dominația partidului asupra proce-
sului legislativ se regăsește și în sistemele parla-
mentare din democrațiile liberale, însă în
acele cazuri partidul aflat la conducere variază
împreună cu rezultatele alegerilor. Deși NPC și
subgrupurile sale au devenit parte din rețeaua de
putere chineză, nu pot fi încă înțelese prin inter-
mediul conceptelor vestice ale separării puterilor
și suveranității parlamentare.
Legislativele în democra-
țiile neliberale
Prezența unei Adunări este o trăsătură defini-
torie a unei democrații de orice tip, liberală sau
nu. Așadar, legislativele fac parte din elementele
unei democrații neliberale. Mai mult, poziția lor
politică poate fi semnificativă în zone care nu
amenință realitățile conducerii prezidențiale: în
reprezentarea districtelor locale, de exemplu, și în
adoptarea legilor ordinare.

Însă astfel de Adunări funcționează în umbra
autorității executive. În căutarea locației puterii,
vom ajunge de la parlament la funcția preziden-
țială. Acolo putem descoperi un președinte care
guvernează atât prin decret, cât și prin lege și care
poate, in extremis, pur și simplu să dizolve un
legislativ recalcitrant în căutarea unui aranjament
mai convenabil.
Mediul politic al unei democrații nelibe-
rale este în mod particular ostil concepției că
guvernele trebuie să răspundă în fața adunărilor
prin diverse proceduri amănunțite. Dimpotrivă,
liderul național se consideră responsabil față de
întreaga națiune, nu față de ceea ce consideră
a fi o Adunare cu membrii corupți, partizani și
parohiali. În plus, multe democrații neliberale
sunt fie regimuri noi, fie sunt localizate în țări
relativ sărace; ambele categorii de factori mili-
tează împotriva consolidării unui congres profe-
sionist cu membri stabili, asistență de cercetare
profesionistă și un sistem de comitete bine
dezvoltat. De exemplu, Adunarea Națională
din Malawi are în total doi cercetători și doi
funcționari pentru comitete; numărul echiva-
lent pentru Congresul Statelor Unite depășește
3.000 (Nijzink et al., 2000).
Observația lui Diamond despre democrațiile
noi se poate aplica și multor democrații neliberale:
„acestor legislative le lipsesc organizarea, resur-
sele financiare, serviciile de informare, membri și
angajați experimentați de care este nevoie pentru
a juca roluri mature și autonome de deliberare în
cadrul procesului politic” (1999, p. 98). Lipsindu-i
capacitatea, parlamentelor le lipsește statutul în
relație cu liderul dominant.
De exemplu, poziția legislativelor în America
Latină a fost fără îndoială consolidată în perioada
post-militară de democrație neliberală și câteodată
și liberală. Pe măsură ce președinții au devenit
mai răspunzători pentru acțiunile lor, cel puțin în
țările mai mari și mai democratice, în același fel
s-au impus adunările prin autoritatea care derivă
din separarea puterilor într-un sistem prezidențial.
Însă ar fi greșită concluzia că legislativele în aceste
democrații au atins sau vor atinge poziția solemnă
a Congresului Statelor Unite. Mai rămâne un
drum lung de parcurs înainte de a putea fi descrise
ca „limitându-l pe prinț și disciplinându-i pe cei
puternici” (Chalmers, 1990).
În general, constituțiile din țările Americii
Latine nu separă puterile la același nivel cu SUA;
de fapt, ele acordă puteri mai mari președinților
Legislativele | 315
asupra bugetului și o oarecare lejeritate de a
guverna prin decrete. După ce Hugo Chávez
a devenit președintele Venezuelei în 1998, el
a eliminat practic Congresul ca parte a plani-
ficării unei noi constituții. În 2007, Adunarea
Națională (rămasă fără opoziție ca urmare a unui
protest anti-Chavez de la alegerile anterioare)
a adoptat în mod supus o lege care permitea
președintelui să guverneze prin decret timp de
18 luni. Deși resursele și profesionalismul au
crescut în multe dintre țările Americii Latine,
influența președinților dominanți asupra legis-
laturilor este încă vizibilă. Din aceste motive,
electoratele încă preferă să opteze pentru un
președinte puternic decât pentru o adunare
nedisciplinată și cu reputație proastă.
Și în democrația neliberală a Rusiei, parla-
mentul (cunoscut ca Adunarea Federală) joacă un
rol secundar. Cu siguranță, perioada comunistă
a adunărilor mute și supuse a trecut. Constituția
post-comunistă a Rusiei (1993) a creat un legis-
lativ bicameral important, care este acum bine
consolidat. Duma de stat (camera inferioară) are
450 de membri aleși pentru un mandat de patru
ani. Consiliul Federației (Camera superioară) are
178 membri – câte doi aleși de fiecare dintre cele
89 de diviziuni ale federației. Legile au întâietate
în fața decretelor prezidențiale.
Punctele slabe ale Adunării Federale își au
originea în relația cu executivul. În Statele Unite,
echilibrul dintre Congres și președinte este unul
de constrângeri reciproce; în Rusia, autoritatea
este înclinată în favoarea guvernului. În timp ce
America a căutat să limiteze autoritatea preziden-
țială, tradiția rusă – caracteristică democrațiilor
neliberale – scoate în evidență un guvernământ
puternic. Astfel, constituția din 1993 afirmă faptul
că președintele Rusiei este singurul „garant al
constituției”, însă trebuie, de asemenea, să „asigure
funcționarea și colaborarea coordonată a organelor
puterii de stat”. Până în prezent, președinții au
îndeplinit acest rol fără prea mare considerație față
de legislativ.
În plus, autonomia limitată a Dumei, cel
puțin în comparație cu Camera Reprezentanților
din Statele Unite, este reflectată într-o poziție
constituțională inferioară. De exemplu, alți
actori (incluzându-l pe președinte) pot introduce
proiecte de lege pentru a fi luate în dezbatere,
doar guvernul putând să inițieze legi privitoare la
buget (Caseta 15.7).
316 | Guvernare și guvernanță

Caseta 15.7 Asemenea altor democrații neliberale, greu-

tatea politică exactă a parlamentului Rusiei este
Comparație între Duma de dificil de estimat și este supusă în continuare
Stat din Rusia și Camera schimbării. Donaldson (2004, p. 230) a sugerat
„că parlamentul Rusiei a devenit o contra-greutate
Reprezentanților din Statele Unite importantă pentru președinție”. Scriind doar doi
ani mai târziu, când partidul lui Putin era pe o
pantă ascendentă în Duma, Remington (2006,
Duma Camera
p. 58) comenta că „în era lui Putin, indepen-
de Stat Reprezentanților
dența parlamentului a fost redusă până aproape
Membrii au imuni- Da Da de nivelul zero”. Chiar și așa, însuși Președintele
tate față de privarea Putin declara că identificase valoarea instituțiilor
de libertate legislative: „perioada prezentă este una de conso-
lidare a culturii parlamentare și legale a țării. Se
Consimte numirea Da Nu există funcția poate vorbi despre o Dumă de Stat modernă ca
primului ministru de de prim ministru fiind un instrument funcțional al puterii” (citat în
către președinte Donaldson, 2004, p. 249). În democrația nelibe-
Poate cauza căderea Da Nu rală a Rusiei, mai mult decât în multe regimuri
guvernului autoritare, așteptările sunt ca legislativul să fie util
– dar nu mai mult de atât.
Președintele poate Da No
dizolva camera
Inițiază punerea Da Da
sub acuzare a
președintelui
Organele externe pot Da Nu
iniția proiecte de legi
Membrii pot iniția Nu Da
legi referitoare la
buget
Poate ignora un veto Da Da
prezidențial asupra
legislației

Note: „Da” poate fi aplicat doar în anumite circum-

stanțe. Sistemul de guvernământ al Rusiei este în mod
formal semi-prezidențial, președintele fiind situat
deasupra guvernului.
 Legislativele | 317

Surse de
Surse de învățare pentru Capitolul 15
cercetare
Pasul următor Fish și Kroenig (2009) este o referință complexă care analizează
puterile legislativelor naționale în legătură cu următoarele dimen-
siuni: autonomie, capacitate, influență și puteri.

Lecturi suplimentare Olson (1994) și Loewenberg et al. (2002) oferă analize compara-
tive ale parlamentelor. Bicameralismul și cea de-a doua cameră au
atras interesul în mod deosebit: vezi Patterson și Mughan (1999),
Uhr (2006) și Tsebelis și Money (1997). Comitetele sunt exami-
nate comparativ în Longley și Davidson (1998); vezi și Carey
(2006). Cotta și Best (2007) oferă o perspectivă comparativă asupra
schimbărilor pe termen lung în carierele parlamentare. Borchert și
Zeiss (2003) este un studiu comparativ al clasei politice așa cum
este reprezentată în legislativele democrațiilor liberale. Corbett et
al. (2005) analizează Parlamentul European. Cel mai intens studiat
legislativ continuă să fie Congresul american: Davidson et al.
(2009) și Dodd și Oppenheimer (2008) sunt texte de referință.

Surse on-line Centrul pentru Studii Legislative, Universitatea Hull

Cercetare, publicații și educație despre legislative
http://www.hull.ac.uk/cls/

Asociația Parlamentară Commonwealth

Parlamentele din Commonwealth
http://www.cpahq.org/

Uniunea Inter-parlamentară
Sursa principală de informație privind parlamentele naționale
http://www.ipu.org/english/home.htm

Legislative Studies Quarterly

Include titluri și abstracte ale articolelor din jurnal
http://www.uiowa.edu/̴ lsq/
Capitolul 16
Executivul

E
Guvernarea prezidențială xecutivul este nucleul guvernării, fiind format din lideri politici
care formează partea superioară a administrației: președinți și
Guvernarea parlamentară miniștri, prim-miniștri și cabinete. Executivul este forța care
dinamizează regimul, stabilește prioritățile, rezolvă crizele, ia decizii
Guvernarea semi-preziden- și supervizează implementarea lor. Guvernarea fără o adunare sau
țială puterea judecătorească este perfect fezabilă, însă conducerea fără un
executiv este imposibilă.
Executivul Uniunii
Executivul, care decide cursul politicilor, trebuie separat de biro-
Europene
crație, care le implementează. Spre deosebire de autoritățile numite
Executivul în state autori- în funcție, membrii executivului sunt aleși prin mecanisme politice,
tare adesea prin intermediul alegerilor, și pot fi îndepărtați din funcție prin
aceleași metode. Executivul este responsabil pentru activitățile guver-
Executivul în democrații nului; aceasta este limita responsabilității.
neliberale Regimurile democratice și autoritare sunt definite prin funcțio-
narea executivului. Democrațiile liberale au reușit în sarcina delicată
Resurse de învățare de a subordona puterea executivului constrângerilor constituționale.
Guvernul este ales, rămânând supus regulilor care îi limitează puterea;
este supus, de asemenea, alegerilor repetate. În regimurile autoritare,
dimpotrivă, controlul constituțional și electoral sunt absente sau
ineficiente. Puterea executivului este limitată nu de constituție, ci de
realitățile politice.
Executivele democrațiilor liberale pot fi încadrate în trei grupuri
principale: prezidențiale, parlamentare și semi-prezidențiale. În
toate acestea, puterea este împărțită. În regimurile prezidențiale sau
semi-prezidențiale, constituția consfințește un sistem de control și
echilibrare care separă instituțiile executivului, legislativului și puterii
judecătorești. În plus, administrația și adunarea pot fi sub controlul
unor partide diferite, oferind o limitare a abilității executivului de a
monopoliza puterea.
În sistemele parlamentare, guvernul este constrâns prin diferite
metode. Însăși supraviețuirea sa depinde de păstrarea susținerii
Adunării. În multe cazuri, libertatea sa de acțiune este limitată și mai
mult de nevoia de a susține o coaliție între partide care au căzut de
acord să împartă responsabilitatea guvernării.
Scopul central al acestui capitol este de a arăta în ce fel aceste
restricții asupra exercițiului de putere în democrațiile liberale func-
ționează în fiecare dintre cele trei sisteme. Capitolul se încheie cu o
discuție despre executivele mai puțin instituționalizate care se găsesc în
regimurile autoritare și democrațiile neliberale.

Executivul formează componenta superioară a guvernului. Conduce

națiunea, supervizează executarea politicilor, mobilizează suport
pentru obiectivele sale și oferă direcții pe timp de criză.

319
320 | Guvernare și guvernanță
Guvernarea
prezidențială
Există multe exemple de președinți, însă mai puține
exemple de guvernări prezidențiale. În primul rând,
orice dictator se poate denumi „președinte” și mulți
dintre aceștia o și fac. În al doilea rând, mulți preșe-
dinți sunt aleși în sisteme parlamentare pentru a
juca un rol ceremonial de șef de stat. Pentru aceste
două motive, existența unui președinte este un
semn insuficient al unui sistem prezidențial.
Guvernarea prezidențială
Alegerea directă a președintelui care conduce
guvernul și numește în funcții;
Mandate fixe pentru președinte și legislativ,
niciunul nu poate conduce la căderea celuilalt;
Nu există suprapunere a funcțiilor în executiv
și legislativ;
Președintele este șeful statului.
Prezidențialismul propriu-zis este o formă de
guvernare constituțională în care un singur șef al
guvernului conduce folosindu-se de autoritatea
derivată din alegeri populare, cu un legislativ inde-
pendent (Figura 16.1). Aproape întotdeauna, alege-
rile iau forma unui vot direct al poporului, existând
o limită de mandate ale președintelui. Președintele
conduce guvernul și, spre deosebire de majori-
tatea primilor miniștri, are și rolul ceremonial al
șefului de stat. Datorită faptului că atât președin-
tele, cât și legislativul sunt aleși pentru un mandat
fix, niciunul nu poate conduce la căderea celuilalt,
fiecare instituție beneficiind de o oarecare auto-
nomie. Separarea puterilor este semnul distinctiv
al sistemului prezidențial și este susținut de sepa-
rarea personalului. Membrii executivului nu pot fi
membri în Adunare, creând în acest fel o distanță și
mai mare între instituții. În mod similar, legislatorii
trebuie să renunțe la mandatele lor dacă doresc să
aibă o funcție în guvern, însemnând faptul că abili-
tatea președintelui de a cumpăra voturile membrilor
prin promisiunea unui post este inerent limitată.
Metode diferite de alegere conduc la o diver-
gență de interese. Legislatorii depind doar de susți-
nerea alegătorilor din circumscripția lor sau din
statul respectiv, în timp ce președintele (și doar el)
este ales în cadrul unei circumscripții mai mari, de
regulă una la nivel național.
Așadar, în pofida accentului pus pe o singură
funcție, guvernarea prezidențială separă puterea.
Sistemul creează o solicitare pentru executiv de a
negocia cu legislativul și, prin intermediul acestui
mecanism, caută să asigure triumful deliberării
asupra dictaturii. Susținătorii celei dintâi afirmă că
acesta cuprinde esența democrației, punând limite
constituționale asupra pretențiilor executive. Prin
comparație, opozanții acestui sistem sugerează
că prezidențialismul este o conspirație împotriva
guvernului. Pericolele sunt de trei feluri:
 Deliberarea se poate afla în impas;
 Dorința democratică poate fi amenințată de
fragmentare excesivă;
 Sistemul devine instabil.
Guvernarea prezidențială predomină în
America. Este consolidat nu doar în Statele Unite,
ci și în America latină. Trebuie să începem în Statele
Unite, acolo unde a apărut acest format, iar apoi
vom analiza cazul Braziliei ca fiind un exemplu tipic.
Statele Unite
Atunci când întemeietorii constituției americane s-au
întâlnit în Philadelphia în 1787, problema executi-
vului a creat o dilema. Pe de o parte, Părinții Fondatori
căutau să evite orice s-ar fi putut dovedi „un urmaș al
monarhiei”, având în vedere că Revoluția Americană
tocmai eliberase noua națiune de George al III-lea al
Angliei. Pe de altă parte, mulți delegați erau în acord
cu Alexander Hamilton că era nevoie de un singur
executiv pentru „decizii, activitate, discreție și coor-
donare”. Într-un final, întemeietorii s-au hotărât
asupra președinției, o funcție capabilă de a oferi
acțiune promptă pentru o republică în cadrul căreia
trebuia ca Congresul să joace un rol de conducere.
Figura 16.1 Guvernarea prezidențială
Cetățenii
aleg


Legislativul Președintele
alege

Miniștrii
cabinetului
administrează

Departamentele

Însă cum trebuia selectat acest ocupant al
funcției celei noi, non-monarhice? Delegații
precizau cu mai puțină claritate acest aspect. Una
dintre posibilități era aceea de a permite legisla-
tivului național să aleagă liderul executivului.
Un subcomitet al convenției constituționale a
conturat această posibilitate care ar fi condus la
o formă de guvernare parlamentară. Însă ideea că
executivul ar trebui să fie îndatorat Adunării nu
fusese încă stabilit, nici măcar în Marea Britanie.
În schimb, către sfârșitul dezbaterilor, delegații au
căzut de acord ca președintele să fie selectat prin
intermediul unui colegiu electoral al cărui membri
ar fi numiți de către legislativul statului. Așadar,
delegații s-au confruntat cu o trăsătură esențială
a prezidențialismului: alegerea separată a executi-
vului și a legislativului (Dahl, 2001).
Argumentul pentru alegerea separată a fost
adus de James Madison (1781) în Federalist Paper
No. 51:
Pentru a așeza fundația adecvată pentru acel
exercițiu separat și distinct al diferitelor puteri ale
guvernării, care este considerată pe deplin ca fiind
esențială pentru păstrarea libertății, este evident că
fiecare departament ar trebui să aibă o voință a sa;
și ar trebui în consecință să fie constituită în așa
fel încât membrii fiecăreia să aibă cât mai puțină
influență în numirea membrilor celorlalte.
Fondatorii nu erau, însă, pregătiți să susțină
alegerea directă a liderului executivului. Dimpotrivă,
scopul original al Colegiului Electoral era acela de
a separa alegerea președintelui de „masele mani-
pulabile”. Este într-o anumită măsură ironic că
în prezent, președintele este ales tocmai de votul
național de care se temeau delegații. Fiecare stat
primește un anumit număr de voturi în Colegiu,
determinat de numărul său de senatori (doi) plus
numărul său de reprezentanți în Cameră (bazată pe
populația statului). Cu excepția a două state, candi-
datul prezidențial aflat în frunte primește toate
voturile sale în Colegiu, candidatul care câștigă
majoritatea voturilor din Colegiu fiind declarat
câștigător. Colegiul însuși este acum un instrment
de numărare automată, nu un organism de decizie.
Constituția garantează și că președintele, odată
selectat, are funcția asigurată, garantând astfel
supraviețuirea separată a executivului și a legislati-
vului, o altă caracteristică a guvernării prezidențiale.
Președintele poate fi înlăturat de Congres, prin
„punerea sub acuzare pentru și pe baza suspiciunii
Executivul | 321
întemeiate de trădare, mită sau alte infracțiuni și
delicte”. Până acum doar doi – incluzându-l pe Bill
Clinton în 1998 – au trecut prin această procedură,
deși niciunul nu a fost găsit vinovat (Richard Nixon,
însă, a demisionat în 1974, în anticiparea condam-
nării). Așa cum Congresul nu poate în mod normal
să îl îndepărteze pe președinte, nici președintele nu
poate să dizolve Congresul și să solicite organizarea
de noi alegeri.
Constituția menționează că „Puterea execu-
tivă va fi investită în Președintele Statelor Unite
ale Americii”. În afară de obligația generală de a
„veghea la executarea temeinică a legilor”, preșe-
dintelui îi sunt atribuite responsabilități specifice,
cum ar fi comandant suprem. Aceste puteri au
fost interpretate de-a lungul timpului ca atribuind
președintelui puteri implicite adiționale – acelea
fără de care nu ar putea să-și îndeplinească îndato-
ririle sale constituționale.
Aceste puteri implicite sunt independente
de Congres și includ abilitatea de a emite ordine
executive și directive care țin de securitatea nați-
onală (Warbr, 2006). Chiar și în aceste zone,
însă, orice act administrativ care implică cheltu-
ieli publice trebuie să fie autorizat de Congres,
iar orice act executiv care este neconstituțional
poate fi declarat ca atare de Curtea Supremă. În
afară de puterile exprese și cele implicite, președin-
tele posedă și alte puteri acordate și revocabile de
statutul Congresului (Caseta 16.1).
Deși președinția americană este adesea văzută ca
simbol al puterii, instituția a fost creionată ca parte
a unei încercări comune de a controla pretențiile
executive. După cum comenta Președintele Kennedy,
„președintele este corect descris ca fiind un om cu
puteri extraordinare. Însă este la fel de adevărat că
trebuie să exercite acele puteri sub constrângeri egale
în importanță”. De exemplu, multe dintre puterile
președintelui sunt împărțite cu Congresul:
 Președintele este comandant suprem, însă
Congresul are puterea de a declara război;
 Președintele poate face numiri în cadrul guver-
nului și semna tratate, însă doar cu „sfatul și
acordul” Senatului;
 Președintele „recomandă Congresului măsurile
pe care le va considera necesare și eficiente”,
însă nu are puteri care să-i permită să se asigure
că propunerile sale sunt acceptate;
 Președintele are drept de veto asupra legislației,
însă Congresul îi poate ignora obiecțiile;
 Congresul, nu președintele, controlează aspec-
tele bugetare.
322 | Guvernare și guvernanță
Caseta 16.1
Instituția prezidențială în Statele Unite: clasificarea puterilor
Definiție
Puteri explicite Puteri explicit enumerate în
constituție
Puteri implicite Puteri care derivă din obliga-
țiile constituționale explicite ale
președintelui
Puteri statutare Puteri adiționale acordate de
Congres
Două aspecte cruciale derivă din poziția consti-
tuțională a președintelui. În primul rând, a descrie
relația dintre președinte și Congres ca separare
a puterilor este amăgitor. În realitate, există o
separare a instituțiilor mai degrabă decât una între
puterile executivă și legislativă: fiecare încearcă să
o influențeze pe cealaltă, însă niciuna nu se află în
poziția de a dicta. Acest sistem separat – cum îl
denumește Jones (1994) – este subtil, complex și
echilibrat. Reflectă o încercare reușită a întemeie-
torilor de a stabili mecanismele de control și echi-
librare în guvernul american.
Este important de remarcat faptul că tensiunea
din cadrul sistemului continuă chiar și atunci când
același partid controlează Casa Albă și Congresul.
Indiferent de Partid, membrii Congresului au
interese electorale diferite de cele ale președin-
telui. Spre deosebire de circumscripția națională
a Președintelui, legislatorii sunt aleși fără limite
de mandat din zone locale pentru mandate de
doi ani în Cameră și șase ani în Senat (Caseta
16.2). Interesele divergente care rezultă din aceste
circumscripții diferite înseamnă că guvernarea
prezidențială este inerent mai puțin bazată pe
partide decât în sistemul parlamentar.
Acest aspect, adesea neînțeles de observatorii
străini, este punctat de Mayhew în Divided We
Govern (1991, p. 135): „a presupune că un partid
american care câștigă Congresul și funcția prezi-
dențială are avantajul unui partid de guvernare
britanic rezultă înseamnă a fi indus în eroare de
rezultatele alegerilor”. Încercând să treacă propune-
rile de legi privind reformele în sănătate printr-un
Exemplu
„Președintele va fi Comandant suprem
al Armatei și Marinei Statelor Unite”
Obligația președintelui „de a păstra,
proteja și apăra Constituția” este inter-
pretată ca limitând noțiunea de puteri
în cazuri de forță majoră
Multe atribuții specifice prin interme-
diul legislației, cum ar fi autoritatea de a
restricționa importurile din China
Congres democrat reticent în 2009, președintele
Obama ar fi fost, cu siguranță, de acord.
În al doilea rând, într-un sistem în care
controlul este împărțit, puterea prezidențială
devine aceea de a convinge (Neustadt, 1991).
După cum afirma președintele Truman, „puterea
majoră pe care o deține președintele este aceea
de a reuni oamenii și de a-i convinge să facă ce ar
trebui să facă fără a trebui să fie convinși”. Această
responsabilitate de convingere poate fi abordată
prin două strategii de către președintele contem-
poran: apelul la Congres și apelul la populație.
Lyndon Johnson, fostul lider al democraților
din Senat, care a obținut funcția prezidențială
după asasinarea Președintelui Kennedy din 1963,
este un exponent al strategiei apelului la Congres.
Pentru a-și promova reformele domestice ambiți-
oase, s-a sprijinit masiv pe membrii Congresului,
folosind o combinație puternică de intimidare,
lingușire și persuasiune. Strategia nu i-a reușit la
fel de bine în privința publicului, neavând carisma
necesară în fața camerei de luat vederi. Dimpotrivă,
„marele comunicator” Ronald Reagan (președinte,
Apelul la Congres (going Washington) înseamnă
că președintele american se implică în procesul de
interacțiune și negociere cu membrii Congresului,
adunând majorități pentru propunerile sale
legislative. Apelul la populație (going public) are
loc atunci când președintele exploatează accesul
imediat pe care îl are la mass media pentru a
influența opinia publică și astfel pentru a influ-
ența Washington-ul indirect (Kernell, 1997).

Caseta 16.2
Alegeri separate în Statele Unite
Nivelul la care se exercită
votul
Președinția Vot național, agregat în fiecare
stat într-un colegiu electoral
Senatul Vot popular direct în fiecare
dintre cele 50 de state
Camera Vot popular direct în fiecare
Reprezentanților dintre cele 435 districte
1981–89) a adoptat abordarea privind opinia
publică, încercând să-și facă cunoscute planurile și
indirect să influențeze Congresul prin dominarea
agendei. Urmând o abordare înțeleaptă, Reagan a
utilizat și experiența unor consilieri care l-au ajutat
să mențină presiunea asupra legislatorilor.
Paradoxul președinției americane – o poziție
de guvernare slabă în mijlocul unei capcane a
omnipotenței – este reflectată în rețeaua de susți-
nere a președintelui. Pentru a asista nevoia preșe-
dintelui de a fi informat și de a primi consiliere, o
întreagă rețea de organisme de susținere a evoluat,
inclusiv Biroul Casei Albe, Consiliul de Securitate
Națională și Biroul de Management și Buget.
Cunoscut în termeni generali ca Biroul Executiv
al Președintelui, aceste organisme oferă o asistență
mult mai mare decât cea care este la dispoziția
primului ministru din orice sistem parlamentar,
alcătuind ceea ce este adesea denumit ca fiind
președinția instituțională (Burke, 2005). Zilele
când președinții solicitau ajutorul membrilor
familiei pentru asistență secretarială, fără niciun
cost pentru bugetul național, au trecut de mult
(deși ele au existat).
Însă aparatul masiv de consiliere care este la
dispoziția președintelui în prezent s-a dovedit
deseori o slăbiciune. Unii dintre consilieri sunt
simpli lingușitori și mulți dintre ei sunt din afara
zonei politice, fiind numiți de președinte la înce-
putul mandatului. Departe de a-l ajuta pe preșe-
dinte, consilierii ajung câteodată la a-i submina
poziția. Scandalul Watergate din anii 1970 a
distrus mandatul lui Richard Nixon; scandalul
Iran – Contra din anii 1980 a subminat reputația
lui Ronald Reagan.
Executivul | 323
Durata mandatului Limitarea realegerii
4 ani Maxim două mandate
6 ani Fără limită
2 ani Fără limită
O observație în această privință este că siste-
mului prezidențial îi lipsește un cabinet puternic
pentru a oferi o contrapondere consilierilor perso-
nali. În Statele Unite, cabinetul nu este menționat
în Constituție; reuniunile sale nu sunt cu mult
mai mult decât o ocazie de mediatizare pentru
președinte. Membrii cabinetului întâmpină de
asemenea dificultăți în a avea acces la președinte
din cauza mulțimii consilierilor.
Brazilia
Acum că democrația există în unele părți ale
Americii Latine, cei care studiază guvernarea
prezidențială trebuie să-și extindă orizontul
dincolo de Statele Unite. SUA rămâne proto-
tipul, însă majoritatea exemplelor funcționale se
pot găsi acum în sud, unde experiența anterioară
nu este atât de pozitivă. Această performanță
combinată reflectă dificultățile de a integra un
sistem prezidențial cu două trăsături, reprezen-
tare proporțională și sistem pluripartidist, care
sunt absente în SUA. Pe scurt, analiza compara-
tivă arată că SUA nu este un caz reprezentativ de
guvernare prezidențială.
O comparație între SUA și Brazilia este
foarte utilă, demonstrând în special valoarea
de a distinge între prezidențialism în condițiile
unui sistem bipartid, respectiv multipartid. În
timp ce președintele american este limitat prin
diverse restricții, constituția braziliană pare
a oferi președintelui țării un arsenal de arme
(Caseta 16.3). În primul rând, președintele
Braziliei poate emite decrete – reglementări
provizorii cu forța legii – în ariile specificate.
324 | Guvernare și guvernanță

Caseta 16.3
Comparație între puterile prezidențiale din Brazilia
și Statele Unite
Brazilia SUA

Poate președintele să emită decrete? Da, în multe domenii. Nu

Valide timp de 60 de zile
Poate președintele să inițieze proiecte Da, în mod exclusiv în Nu
de lege? multe domenii
Poate președintele să declare unele Da Nu
proiecte de legi ca având regim urgent?
Are președintele drept de veto în Da, fie pe deplin, fie parțial Da, însă fără veto
privința legislației? specific
Cum poate Congresul să ignore un Majoritatea absolută în ședință Majoritate de două
veto exprimat de președinte? reunită a ambelor camere treimi în fiecare cameră
Controlul președintelui asupra bugetului Mai puternic Mai slabă
Sistemul de partide Multipartid Bipartid
Are partidul președintelui majoritatea Nu Ocazional (12 ani în
în Congres? perioada 1969–2009)
Disciplina de partid în Congres Slab Mai puternic

Aceste decrete sunt valide timp de 60 de zile fără
aprobare parlamentară și pot fi reînnoite o dată.
În al doilea rând, poate declara proiecte de lege
ca având regim urgent, forțând Congresul să ia
o decizie promptă în privința acestor propuneri.
În al treilea rând, acesta (în unele domenii doar
el) poate iniția proiecte de lege în Congres. În
al patrulea rând, propune un buget care intră
în vigoare, lună de lună, dacă Congresul nu
adoptă o lege. Efectul combinat al acestor atri-
buții par a-i oferi președintelui Braziliei metode
ample de guvernare.
Veto specific reprezintă abilitatea de a ignora
o parte a unui proiect de lege fără a o respinge
în totalitate. Congresul a acordat președinților
americani această putere în 1996, însă Curtea
Supremă a declarat prevederea neconstituțională
doi ani mai târziu, afirmând că legea supremă nu
prevedea puterea președintelui de a aduce amen-
damente legilor.
Însă în pofida diferitelor puteri formale,
președinții brazilieni se confruntă cu o problemă
asemănătoare cu cea a colegilor nord-americani:
legislatori care își cunosc interesul. Într-adevăr,
liderii brazilieni întâmpină dificultăți și mai mari
în asigurarea susținerii Congresului. Explicația
pentru acest contrast rezidă în sistemul multi-
partid fragmentat al Braziliei. În 2006, 20 de
partide erau reprezentate în Camera Deputaților și
12 în Senat; ca de obicei, partidul președintelui se
afla în minoritate în fiecare Cameră.
În plus, disciplina de partid din cadrul
Congresului Braziliei este foarte slabă, reflectând
utilizarea voturilor preferențiale în sistemul elec-
toral bazat pe liste de partid. Deputații schimbă
adesea partidul în timpul mandatului; spre deose-
bire de jucătorii de fotbal ai țării, ei nu așteaptă
sfârșitul sezonului pentru a se transfera. Membrii
sunt mai preocupați de obținerea resurselor pentru
circumscripția lor decât de a arăta loialitate față
de partidul lor. În Brazilia, partidele nu numai
că sunt mai numeroase, însă și mai puțin coezive

decât cele din SUA, un contrast care complică
situația pentru președinte.
Președinții Braziliei construiesc coaliții infor-
male pentru a răspunde acestei fragmentări parti-
zane. Această cerință ia forma numirii miniștrilor
din partide diferite în încercarea – adesea doar
parțial eficientă – de a obține loialitate de la deputații
acestor partide. Este ca și cum un președinte repu-
blican din Statele Unite, opunându-i-se un Congres
ostil, ar putea să-și sporească susținerea prin numirea
câtorva legislatori democrați în cabinetul său.
În formarea coalițiilor, președinții brazilieni
sunt asistați de o interpretare mai flexibilă a sepa-
rării instituțiilor decât cea din Statele Unite. SUA
este de fapt o excepție în cadrul sistemelor preziden-
țiale prin menținerea separării stricte a membrilor
guvernului și adunării. De exemplu, nu am putea
cu siguranță să ne referim în locul Braziliei la Statele
Unite în cadrul următorului citat:
În Brazilia, miniștrii vor demisiona câteodată din
funcțiile guvernamentale chiar înainte de un vot
important din cadrul Adunării, își vor ocupa din
nou funcțiile legislative, vor vota, iar apoi vor demi-
siona din acestea și se vor întoarce la mandatele din
guvern (Cox și Morgenstern, 2002, p. 459).
Prin urmare, Brazilia arată că nu este necesar
ca executivul în guvernarea prezidențială să aibă
membri dintr-un singur partid. Asemenea altor
lideri din regiune, președinții brazilieni se bazează
pe o coaliție de guvernare alcătuită din mai multe
partide ca tehnică pentru influențarea legislativului.
Cu toate acestea, coalițiile sunt mai degrabă infor-
male, pragmatice, ineficiente și instabile decât coali-
țiile inter-partinice atent construite care caracteri-
zează guvernarea parlamentară din vestul Europei.
În sistemele prezidențiale, destrămarea unei coaliții
nu înseamnă căderea guvernului sau cu atât mai
puțin organizarea de alegeri, prin urmare interesul
pentru menținerea acestora este redus.
Deși constituțiile Americii latine par a-i oferi
liderului un rol politic mai important, aparen-
țele sunt înșelătoare. Experiența latino-americană
confirmă faptul că președinții care își îndeplinesc
funcția într-un cadru democratic se confruntă
cu dificultăți inerente în ducerea la îndeplinire a
programului propus. Rămâne valabil comentariul
lui Mainwaring (1992, p. 112):
Opinia mea este că, în condiții democratice,
majoritatea președinților latino-americani au
întâmpinat probleme în îndeplinirea programelor
pe care și le-au propus. Au deținut cea mai mare
Executivul | 325
parte a puterii pentru inițierea politicilor, însă au
întâmpinat greutăți în obținerea susținerii pentru
implementarea lor. Dacă analiza mea este corectă,
atunci indică o slăbiciune importantă în sistemele
democrate prezidențiale.
Evaluarea guvernării prezidențiale
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea au existat
multe tranziții de la conduceri militare sau comu-
niste la democrație. Întemeietorii constituțiilor s-au
confruntat cu dilema adoptării unei forme de guver-
nare prezidențială sau parlamentară pentru noua
lor ordine democratică. O metodă de a formula o
evaluare generală a sistemului prezidențial este aceea
de a întreba ce sfat am fi putut oferi.
Ar trebui să începem cu menționarea avanta-
jelor sistemului prezidențial:
 Mandatul fix al președintelui oferă continui-
tate în executiv, evitându-se prăbușirea coaliți-
ilor de guvernare la care sunt predispuse guver-
nele din sistemele parlamentare;
 Câștigarea unor alegeri prezidențiale presu-
pune câștigarea susținerii la nivel național;
 Fiind ales la nivel național, președintele se
plasează deasupra intereselor locale reprezen-
tate în cadrul Adunării;
 Președintele simbolizează în mod natural
unitatea națională, oferind un chip comun atât
publicului intern, cât și celui extern;
 Având în vedere că un sistem preziden-
țial implică separarea puterilor, ar trebui de
asemenea să încurajeze guvernarea limitată și
să protejeze așadar libertatea.
Însă guvernarea prezidențială implică riscuri
inerente. Doar un singur partid poate câștiga preșe-
dinția; toți ceilalți pierd. Politica de acest tip poate
conduce la instabilitate politică, în special atunci
când încrederea politică încă nu este consolidată.
În plus, mandatele fixe sunt prea rigide; „totul este
rigid, specificat, datat”, a scris Bagehot (1867).
Impasul care apare în cazul în care executivul și legis-
lativul nu cad de acord înseamnă că sistemul politic
poate fi incapabil de a soluționa probleme urgente.
Există pericolul, de asemenea, că preșe-
dinții vor depăși limitele mandatului. Experiența
Americii Latine, de exemplu, arată că președinții
au amendat frecvent constituția pentru a rămâne
în funcție mai mult decât limita de unul sau două
mandate le-ar fi permis.
Mai mult, un președinte frustrat sau ambițios
se poate transforma într-un dictator; democrațiile
326 | Guvernare și guvernanță
prezidențiale prezintă un risc mai crescut de dezin-
tegrare decât cele parlamentare (Cheibub, 2002).
Cazul SUA rămâne singurul caz din lume de
guvernare prezidențială stabilă pe termen lung – o
excepție demnă de admirație, însă, se pare, nu un
model care să poată fi replicat în altă parte.
Guvernarea prezidențială implică plasarea
încrederii într-o singură persoană, împiedicând
astfel dezvoltarea statului de drept. Lijphart (2000,
p. 267) privește riscurile ca fiind în general prea
mari, evaluând prezidențialismul ca fiind „o carac-
teristică puternic negativă pentru viitorul demo-
crației”. Sugerează, de asemenea, că prudența cere
un sistem parlamentar guvernat de un cabinet de
coaliție extinsă.
În realitate, alegerile făcute de noile democrații
păreau a reflecta istoria și geografia mai mult decât
înțelepciunea cercetătorilor din domeniu. Țări din
Europa Centrală, precum Cehia și Ungaria, au
adoptat forma parlamentară care domină vestul
Europei, ținând cont fără îndoială de intenția de
aderare la Uniunea Europeană. În cazul regimurilor
post-militare din America Latină, însă, s-au inspirat
din propria istorie politică și prezența SUA în nord
și au stabilit regimuri prezidențiale. Doar timpul va
decide dacă America Latină a făcut alegerea bună.
Guvernarea
parlamentară
Spre deosebire de sistemele prezidențiale, unde
liderul este separat de legislativ și este ales în mod
independent, executivul în guvernarea parla-
mentară este în mod organic legat de Adunare
(Figura 16.2).
Guvernarea parlamentară
 Partidele aflate la guvernare derivă din
Adunare și pot fi îndepărtate din funcție
prin intermediul unui vot de neîncredere.
 Executivul este colegial, luând forma unui
cabinet (sau a unui consiliu de miniștri) în
cadrul căruia primul ministru (premierul,
cancelarul) a fost în mod tradițional doar
primul între egali. Cabinetul conține în mod
tipic în jur de 24 de miniștri, iar în guvernele
mai mari nu toți miniștrii au un portofoliu.
 Un șef de stat ceremonial este în mod
obișnuit separat de postul de prim ministru.
Guvernul derivă din parlament și poate fi revocat
în urma unui vot de neîncredere. Urmând același
principiu, executivul poate, în aproape toate cazurile,
să dizolve parlamentul și să convoace noi alegeri.
Dacă paradoxul prezidențialismului este puterea
scăzută a executivului într-o aparență de putere,
dilema guvernării parlamentare este aceea de a explica
de ce guvernarea eficientă poate totuși să rezulte din
această slăbiciune a adunării și a executivului.
Dilema este acută îndeosebi în acele țări unde
o separare istorică a puterii executive și legislative
înseamnă că membrii în funcție ai executivului nu
pot fi membri ai parlamentului. Abordarea brita-
nică de a selecta aproape în întregime miniștri din
rândurile adunării este departe de a fi universală.
În unele țări, de exemplu Danemarca, nu există o
astfel de convenție, iar în altele, cum ar fi Suedia,
miniștrii trebuie să demisioneze din funcția de
parlamentar (Caseta 16.4). Însă reglementările
privind incompatibilitatea se dovedesc consistente
cu guvernări relativ stabile.
Soluția este clară: partidul oferă instrumentul
coagulant necesar, creând o punte între guvern și
legislativ într-o manieră pe care sistemele preziden-
țiale sunt clădite să o prevină. Acolo unde un singur
partid creează o majoritate (așa cum se întâmplă de
Figura 16.2 Guvernarea parlamentară
Electoratul
alege

Legislativul
aprobă
în mod
formal

Partidul sau
Șeful statului  partidele de
aprobă și poate guvernare
îndepărta din
funcție
Primul ministru Cabinetul

Caseta 16.4
Reguli privind
compatibilitatea
Pot fi membri ai cabi- Exemple
netului și membri ai
Parlamentului?
Da, de obicei Irlanda, Marea
este necesar Britanie
Da Danemarca, Italia
Nu, funcțiile sunt Belgia, Suedia
incompatibile
obicei în Marea Britanie), guvernul poate fi stabil
și determinant, poate chiar în mod exagerat. Însă
modelul britanic de guvernare majoritară a unui
singur partid, facilitat fiind de un sistem electoral
pluralitar, este excepțional. În multe sisteme parla-
mentare, Adunarea este aleasă prin reprezentare
proporțională, un sistem care rezultă rareori într-o
alocare a majorității mandatelor unui singur partid.
Rezultatele în acest caz sunt o administrație a unei
coaliții sau a unui partid aflat în minoritate.
Prin urmare, guvernarea parlamentară prezintă
la fel de multe variații ca și cea prezidențială. Așa cum
funcționarea unui sistem prezidențial depinde de
structura legislativului (bazată pe un sistem bipartid,
ca în SUA, sau pe unul multipartid, ca în Brazilia),
tot așa sistemul parlamentar are două variante, una
bazată pe guvernare majoritară (de exemplu Marea
Britanie) și cealaltă pe coaliții (de exemplu Finlanda)
sau guvernare minoritară (de exemplu Danemarca).
Examinăm aceste forme separat.
Guvernarea majoritară
Marea Britanie este exemplul clasic al guvernării
parlamentare bazată pe un singur partid aflat la
conducere, beneficiind de o majoritate sigură.
Metoda pluralitară utilizată în cadrul alegerilor
asigură de regulă o majoritate stabilă în Camera
Comunelor unui singur partid. Liderul acestui
partid devine prim-ministru, selectând apoi apro-
ximativ 20 de colegi parlamentari din același partid
pentru a forma cabinetul (consiliul ministerial). În
timp ce cabinetul american este marginal în compa-
rație cu președintele, cabinetul britanic este sursa
formală de stabilitate a sistemului; este punctul focal
de responsabilitate în fața parlamentului și nici cel
mai puternic prim-ministru nu poate guverna fără
susținerea sa. Cabinetul se reunește în majoritate
Executivul | 327
aproape săptămânal, fiind condus de prim ministru.
Monarhul se găsește în prezent peste întregul proces
politic, întâlnindu-se în mod regulat cu primul
ministru, însă intervenind rareori sau chiar deloc în
luarea deciziilor politice.
Responsabilitatea guvernului în fața Camerei
este mare. Aproape toți membrii cabinetului
sunt selectați din sau rămân membri ai Camerei
Comunelor. Toți miniștrii, inclusiv primul ministru,
trebuie să își susțină politicile în cadrul Camerei; în
plus, opoziția va solicita un vot de neîncredere atunci
când sesizează un avantaj odată lansat un atac direct.
Dacă guvernul ar pierde un astfel de vot, ar trebui
să demisioneze, rezultând fie în preluarea puterii de
către opoziție, fie în organizarea de noi alegeri.
Cu toate acestea, cheia stabilității sistemului este
aceea că disciplina de partid transformă cabinetul
în actorul care controlează parlamentul, nu invers.
Partidul de guvernare deține majoritatea în guvern
și în parlament, păstrându-și dominația asupra
agendei și programului parlamentar. Cabinetul este
în mod oficial cel mai important comitet de stat,
dar este și locul de întâlnire al liderilor partidului.
Cât timp cei mai importanți dintre aceștia rămân
sensibili la opiniile parlamentarilor din linia a doua
(și deseori chiar dacă nu o fac), pot controla Camera
Comunelor. Guvernul derivă într-adevăr din parla-
ment, însă din acel moment începe să-l și domine.
Cum atinge partidul care conduce acest nivel de
control? Fiecare partid are un Whip’s Office a cărui
responsabilitate este de a se asigura că parlamentarii
votează așa cum solicită liderii. Chiar și fără acest
mecanism, parlamentarii nu se vor abate de la linia
partidului dacă vor să devină ei înșiși miniștri. Într-un
sistem de partide puternice, așa cum este cel din
Marea Britanie, un membru care demonstrează prea
multă independență are șanse mici să fie promovat.
În cazuri extreme, parlamentarii care sunt eliminați
din partid pentru opoziție internă nu au șanse să mai
fie aleși de un electorat pentru care partidul este încă
simbolul principal. Indiferent de propriile opinii,
interesul parlamentarilor este de a demonstra loiali-
tate publică partidului din care fac parte.
Guvernarea minoritară și de coaliție
Multe țări cu guvernare parlamentară își aleg
legislativul prin reprezentare proporțională, fapt
ce rezultă într-o situație în care niciun partid
nu deține majoritatea mandatelor. În acest caz
legătura strânsă dintre rezultatul alegerilor și
formarea guvernului este slăbită. În această situație
fragmentată, guvernul ia una dintre următoarele
trei forme (Müller și Strøm, 2000a):
 328 | Guvernare și guvernanță
 O coaliție majoritară în care două sau mai
multe partide cu o majoritate de locuri
formează guvernul împreună. Aceasta este
cea mai des întâlnită formă de conducere în
Europa continentală; caracterizează Belgia,
Finlanda, Germania și Olanda îndeosebi.
 O coaliție minoritară sau o alianță. Acestea
sunt coaliții formale sau informale între
partide care, chiar și împreună, nu au majo-
ritatea parlamentară. Coalițiile minoritare au
fost predominante în Danemarca începând cu
anii 1980. S-au putut observa și în Italia, în
special înainte de transformarea sistemului de
partide din anii 1990.
 Un guvern minoritar format din cel mai mare
partid. Astfel de cabinete sunt des întâlnite în
Danemarca, Norvegia și Suedia (Rasch, 2004,
p. 130).
Figura 16.3 arată compoziția partinică a guver-
nelor din Europa de Vest din a doua jumătate a
secolului al XX-lea. Coalițiile majoritare sunt cele
mai frecvente, urmate fiind de guvernele minori-
tare formate dintr-un singur partid, coaliții mino-
ritare și, cele mai rare, guvernele majoritare alcă-
tuite dintr-un singur partid.
Figura 16.3 Guvernele în Europa de Vest,
1945–99
Guvern majoritar format
dintr-un singur partid
13%
Coaliție minoritară Coaliție majoritară
19% 45%
Guvern minoritar format
dintr-un singur partid
23%
Observații: Estimare bazată oe 424 guverne din 17
țări, inclusiv Marea Britanie. Administrațiile non-par-
tinice sunt excluse (3%).
Sursa: Adaptat din Strøm și Nyblade (2007), Tabelul
32.1.
Atât prin prevederile sale, cât și prin lipsa
acestora, constituția contribuie la explicarea
acestor diferențe. Constituția precizează obstaco-
lele pe care trebuie să le treacă un guvern înainte
de a fi investit. După cum arată Caseta 16.5, unele
constituții (și majoritatea celor recente) precizează
faptul că legislativul trebuie să susțină în proporție
majoritară noul guvern printr-un vot oficial de
învestitură. Spania și majoritatea statelor post-co-
muniste sunt exemple în acest sens. Evident,
această regulă privind un vot favorabil de învesti-
tură în cadrul adunării încurajează formarea unei
coaliții majoritare cu un program stabilit.
În mod semnificativ, unele constituții nu
solicită un vot majoritar pentru învestirea unei
noi administrații. Începând cu 1975, de exemplu,
Suedia a adoptat un test mai puțin sever: există o
procedură de votare, însă în sens negativ. Primul
ministru propus poate forma un guvern cât timp
nu există obiecții în cazul unui procent mai mare
de 50% din membrii Riksdag (Bergman, 2000).
În alte țări, constituția nu se pronunță asupra
procedurii de aprobare a noului guvern. În aceste
condiții, noua administrație este învestită și
continuă să rămână la putere până când primește
vot negativ de la Adunare. Danemarca și Norvegia
sunt astfel de exemple.
Aceste convenții mai puțin rigide – cum ar fi
votul de învestitură negativ sau chiar lipsa unui
astfel de vot – facilitează formarea și stabilitatea
guvernelor minoritare. Astfel de administrații
primesc susținerea altor partide parlamentare care
pot continua să influențeze legislația prin prezența
în comitete parlamentare. Aceste partide care
oferă susținere parlamentară, cum ar fi Verzii, pot
încheia chiar acorduri cu partidul de guvernare
pentru a-și oferi susținerea în domenii specifice
(Bale și Bergman, 2006). Astfel de circumstanțe
formează o coaliție parlamentară fără o coaliție de
guvernare.
În ce etapă își declară partidele partenerii de
guvernare preferați? Câteodată, astfel de decla-
rații precedă alegerile, permițând astfel electora-
tului să facă alegeri în cunoștință de cauză privind
consecințele probabile ale deciziilor pe care le iau.
Aproximativ un sfert din guvernele formate în 20
de democrații parlamentare în perioada 1949–
1995 erau bazate pe o coaliție formată înaintea
alegerilor. Golder (2005) sugerează faptul că aceste
acorduri stabilite în avans asigură mandatul guver-
nului chiar și în contextul unui sistem electoral
proporțional.
 Executivul | 329

Caseta 16.5 constituțiilor, aceste proceduri sunt adesea

opace și îndelungate; de exemplu, acordul
Procedura de instalare a dintre Creștin-Democrații și Liber-Democrații
guvernului în sistemele din Germania ca urmare a alegerilor din 2009
avea 124 pagini. Aceste declarații conțin poli-
parlamentare atunci când ticile care urmează a fi implementate și regulile
niciun partid nu deține de funcționare ale coaliției: de exemplu, cum
își propune să soluționeze disputele. Chestiuni
majoritatea locurilor care privesc funcțiile – ce partid obține fiecare

Descriere Exemple
Figura 16.4 Formarea guvernului în Belgia
Vot de Pentru a fi investit, un Spania,
învestitură nou guvern trebuie să Finlanda
pozitiv obțină susținerea majori-  Alegeri
tății în parlament
Vot de Un nou guvern este Suedia


învestitură investit doar dacă este Șeful statului
negativ confirmat de votul  numește un 
majorității parlamentare informateur
Niciun Nu este necesar un vot Danemarca
vot de formal în parlament

învestitură înainte ca guvernul să fie La recoman-
învestit darea celui aflat
în poziția de
informateur, șeful
Cel mai adesea, însă, compoziția partinică a statului numește
guvernului se decide după alegeri, prin negocieri un formateur
complexe între liderii partidelor relevante. În
timp ce această activitate se desfășoară, guvernul



care își încheie mandatul continuă să aibă rol Formateur stabi- Formateur nu
administrativ. În medie, este nevoie de 30 de zile lește o coaliție reușește să stabi-
pentru ca noul guvern să fie învestit, însă pot lească o coaliție
exista și perioade mai lungi: de exemplu, 208 zile
în Olanda în 1977 și 194 în Belgia în 2007. Să


analizăm acum modul în care are loc căutarea unui Șeful statului
nou guvern în această perioadă de interimat. numește în mod
Unele constituții specifică o procedură pe formal noul
care partidele o urmează în vederea formării unui guvern
guvern. Acest lucru implică numirea de către
șeful statului a unui informateur, o persoană care


Camera
are experiența necesară de a explora posibilitățile
Reprezentanților
practice pentru președinte. Acesta va recomanda
de cele mai multe ori ca liderul celui mai mare aprobă noul
partid să fie numit formateur. Responsabilitatea guvern
acestuia este de a forma o administrație prin


intermediul negocierii; acest proces contribuie nu Guvernul

numai la formarea, ci și la legitimarea noii admi- demisionează
nistrații. Figure 16.4 arată cum funcționează acest
proces în cazul specific al Belgiei.
Partidele care cad de acord cu formarea unei Sursa: Adaptat din Deschouwer (2009), pp. 141–148
coaliții vor detalia un program comun prin
intermediul unei declarații publice. Asemenea
330 | Guvernare și guvernanță
minister și dacă partidul respectiv determină
singur numirea – sunt de asemenea negociate
în funcție de reprezentarea în parlament. Într-
adevăr, așa cum observă Warwick și Druckman
(2006, p. 635):
Una dintre cele mai puternice relații empirice
investigate în științele sociale este legătura dintre
proporția mandatelor legislative cu care contribuie
un partid la totalul controlat de guvern și numărul
de portofolii guvernamentale pe care le primește.
Compromisurile inerente în aceste înțele-
geri arată că proporția în care angajamentele din
campanie sunt îndeplinite este mai mică decât
în cazul guvernelor monopartide (Mansergh și
Thomson, 2007). Totuși, într-un sens mai extins,
coalițiile tind către centru, conturând un profil
politic apropiat de alegătorul tipic.
Tipuri de coaliții
Ne oprim aici cu discuția despre formalitățile alcă-
tuirii unei coaliții. Care este, însă, realitatea politică?
Mai exact, de ce unele partide se regăsesc într-o
coaliție, în timp ce altele – cu un număr egal sau
chiar mai mare de de mandate – rămân în afara
acestora? Cercetătorii care lucrează cu teoria alegerii
raționale au depus eforturi susținute în vederea
obținerii unui răspuns la această întrebare, dezvol-
tând modele care prezic cu acuratețe de aproximativ
40% care dintre posibilitățile de formare a unei
coaliții se va realiza (Martin și Stevenson, 2011).
Acest nivel de predictibilitate este destul de ridicat
având în vedere standardele acestei discipline.
Cel mai des întâlnit tip de coaliție este format,
s-ar părea, din cel mai mic număr de partide necesare
pentru a forma un guvern viabil. Interesele de
partid favorizează coalițiile câștigătoare minimale
(minimum winning coalitions – MWC), deoarece
includerea altor partide într-o coaliție care deține
deja majoritatea ar reduce pur și simplu numărul
de posturi și influența asupra elaborării politicilor
disponibile pentru fiecare participant. După cum
notează succint Riker (1962, p. 47), în cazurile în
care resursa care trebuie împărțită este constantă,
„participanții crează coaliții îndeajuns de mari
pentru a asigura victoria, dar nu mai mari”. Se
aplică regula egoismului politic: împarte doar
atunci când este necesar, dar nu mai mult decât
este necesar”.
În plus, coalițiile se bazează de regulă pe
partide cu poziții adiacente pe spectrul ideologic.
Caseta 16.6
Tipuri de guverne de coaliție
Tip Definiție
Minimal Include cel mai mic
câștigătoare număr de partide care
pot împreună să asigure o
majoritate parlamentară
stabilă
Majoritate Include mai multe partide
supradimensionată decât coaliția câștigătoare
minimală
Marea coaliție Formată din primele
două partide mari, de
obicei situate în dreapta
și în stânga axei, care
pot susține împreună o
majoritate
Coaliția de partide Include doar partide care
conectate sunt în proximitate, în
spectrul ideologic
Notă: Coalițiile pot fi de mai multe tipuri.
Acest test conduce la alegerea coaliției minimal
câștigătoare din varietatea disponibilă. În majori-
tatea țărilor scandinave, de exemplu, coalițiile sunt
de regulă formate în mod exclusiv fie din partidele
din tabăra de stânga, fie din cea de dreapta. Chiar
și acolo când această separare nu este atât de bine
definită, preferința este pentru coaliții conectate –
adică formate din partide situate în proximitate pe
axa stânga-dreapta. Pentru a combina doi termeni
din Caseta 16.6, multe cabinete sunt coaliții câști-
gătoare minimale conectate. Regula egoismului
politic necesită condiții specifice: dacă trebuie să
împarți, atunci fă asta cu cei aflați în proximitate.
Mai mult, unele partide, ca cele comuniste în
Europa de Est, sunt privite de actorii politici prin-
cipali ca situându-se dincolo de limitele accepta-
bile. Dintr-o anumită perspectivă, aceste partide
proscrise sunt situate în afara sistemului de partide.
Tendința ca cei aflați în proximitate să coopereze
este în avantajul partidelor de centru, care pot forma
coaliții pe ambele dimensiuni ale axei. În Germania,
de exemplu, Partidul Liber-Democrat, de dimen-
siuni reduse, a participat în majoritatea coalițiilor,
câteodată împreună cu Social-Democrații de stânga
și, începând cu 2009, cu Creștin-Democrații mai

conservatori. Oricare dintre aceste coaliții ar putea
fi prezentată ca fiind coerentă ideologic. Astfel de
partide bine situate la centru sunt cunoscute și sub
denumirea de partide pivot. Germania a avut, însă,
și experiența marilor coaliții între cele două partide
principale; aceste episoade rare marginalizează
partidele mai mici de tipul Liber-Democraților.
Ocazional se formează și coaliții supradimensio-
nate care includ mai multe partide decât sunt necesare
pentru o majoritate. Aceste aranjamente apar în mod
tipic atunci când partenerii de coaliție pun la îndoială
stabilitatea pactului făcut. Un exemplu influent
este coaliția de cinci partide diferite, de la Coaliția
Națională conservatoare până la Alianța de Stânga,
care a guvernat Finlanda între 1995 și 2003 (Jungar,
2002). Avantajul unei astfel de administrații extinse
este că niciunul dintre partidele care participă nu
poate forma o majoritate în cooperare cu un partid
care nu se află la guvernare, reducând astfel posibili-
tatea abandonării coaliției. Coalițiile supradimensio-
nate reflectă sfatul înțelept de a-și menține prietenii
aproape, iar pe dușmani și mai aproape.
Stabilitatea coalițiilor
Trebuie analizat un ultim aspect referitor la coaliții.
Astfel de guverne sunt adesea catalogate ca fiind
instabile, nu în ultimul rând de anglofonii care
critică reprezentarea proporțională. Cât de justificată
este această acuzație? În unele țări, desigur, durata
guvernului s-a măsurat în luni mai degrabă decât în
ani: în medie, o durată de cinci luni pentru a Patra
Republică Franceză (1945–58) și opt luni pentru
guvernele italiene în perioada 1948–1989. În aceste
exemple, instabilitatea guvernamentală cronică a
contribuit cu siguranță la guvernarea deficitară.
Însă în majoritatea țărilor din Europa de Vest,
guvernele de coaliție durează mult mai mult, în
medie timp de câțiva ani (Strøm et al. 2008).
Întregul scop al coalițiilor este de a asigura stabi-
litatea politică, dacă nu și pe cea guvernamentală
întotdeauna, prin încorporarea partidelor și a inte-
reselor pe care le reprezintă în guvern. Stabilitatea
fiind un scop explicit, stilul politic este în mod
deliberat consensual și precaut. Coalițiile necesită
negociere în privința politicilor și a posturilor, însă
compromisul este privit ca o rută către stabilitate.
În unele țări există convenții adiționale care
cresc șansele stabilității coalițiilor. De exemplu,
acordurile între membrii coalițiilor în Austria,
Franța și Olanda includ în mod tipic o clauză care
afirmă că partenerii vor cere alegeri în cazul în care
coaliția este dizolvată. Această regulă a alegerilor,
Executivul | 331
după cum este denumită, crește costurile dizolvării
coalițiilor și oferă partenerilor de guvernare un
motiv să continue împreună.
În Germania, două alte proceduri cresc șansele
stabilității. În primul rând, votul constructiv de
neîncredere solicită unei Adunări să selecteze un nou
prim-ministru înainte de a putea fi validat. Această
regulă împiedică legislativele să acționeze distructiv
prin dizolvarea unui guvern fără a lua în considerare
următorul guvern. Acest mecanism a fost adoptat
de asemenea în Ungaria, Israel și Spania.
În al doilea rând, cancelarii Germaniei pot solicita
președintelui să dizolve Budestagul și să convoace
alegeri doar dacă au primit înainte un vot de neîn-
credere. Această reglementare are scopul de a preveni
situația în care cancelarul (spre deosebire de majori-
tatea prim-miniștrilor) ar convoca alegeri din motive
pur oportuniste. Ca urmare a acestor două reguli,
coalițiile germane au supraviețuit în general timp de
patru ani, până la următoarele alegeri la termen.
Cu toate acestea, în Europa de Est postcomu-
nistă coalițiile s-au dovedit până în prezent mai
puține stabile. Durata lor este în medie aproximativ
la jumătatea celor din Vest (Baylis, 2007). Partidele
sunt mai pragmatice, cu o bază socială nesigură și
ideologii lipsite de claritate. Această situație rezultă
în coaliții fragile vulnerabile schimbărilor pe termen
scurt de pe scena politică. Modelul vest-european
al coalițiilor stabile, atent construit cu scopul de a
evita orice amenințare la adresa stabilității sociale
este dificil de copiat în alte contexte.
Cine guvernează?
Guvernarea parlamentară nu are în centru, ca
sistemul prezidențial, un singur șef al executivului.
Implică, în schimb, o relație subtilă și variabilă între
primul ministru, cabinet și miniștrii guvernului.
Caseta 16.7 distinge între guvernarea cabinetului,
primului ministru și miniștrilor. Examinarea greu-
tății acestor centre de putere în structura de guver-
nare și cum se modifică în timp contribuie la înțele-
gerea realităților guvernării parlamentare.
Pentru susținătorii sistemului parlamentar,
guvernarea de către cabinet este atributul său
principal, încurajând deliberarea și rezultând în
mai puține greșeli decât cele care se pot întâmpla
într-un format prezidențial. Atunci când Olsen
(1980, p. 203) a scris că „un prim-ministru norve-
gian nu are șanse să obțină statutul de superstar”,
mulți susținători ai guvernării de tip parlamentar
ar fi considerat comentariul său ca fiind laudativ.
În teorie, și uneori și în practică, guvernarea parla-
mentară implică o conducere colectivă.
332 | Guvernare și guvernanță
Caseta 16.7
Luarea deciziilor în guvernarea
parlamentară
Descriere Exemplu
Guvernarea Discuțiile din Finlanda
cabinetului cabinet determină
politica generală
Guvernarea Primul ministru este Germania
primului persoana domi-
ministru nantă, relaționând
cu fiecare ministru
în parte
Guvernarea Miniștrii acționează Italia
ministerială în general fără a fi
influențați de primul
ministru sau cabinet
Finlanda reprezintă un exemplu care ilustrează
clar guvernarea cabinetului. Prin lege, Consiliului
de Stat finlandez îi este acordată autoritate
extinsă în luarea deciziilor. Atât primul ministru,
cât și miniștrii sunt supuși constrângerilor care
derivă din coalițiile multipartinice complexe ale
Finlandei. Prim-miniștrii prezidează în principiu
întâlnirile Consiliului, în acest cadru fiind luate
deciziile sau stabilita compromisurile necesare.
În multe dintre țările mai mari, din cauza
numărului și complexității deciziilor, acestea nu
pot fi stabilite în cadrul întâlnirilor cabinetului.
Însă dimensiunea funcțiilor nu presupune în mod
necesar sfârșitul guvernării cabinetului. În schimb
putem vorbi câteodată despre apariția unei rețele a
cabinetului în cadrul căreia se dezvoltă comitetele
cabinetului ca spații importante de luare a deci-
ziilor. Comitetele sunt grupuri de lucru limitate
numeric care sunt specializate pe anumite domenii,
cum ar fi buget, legislație sau strategie. În afară de
aceste comitete permanente, prim-miniștri pot
înființa și comitete ad hoc pentru a dezbate aspecte
specifice cum ar fi disputele privind piața muncii
sau acțiunile teroriste. Noua Zeelandă are aproxi-
mativ 12 comitete ale cabinetului; Canada are opt.
Așadar, guvernarea cabinetului, în condițiile
în care aceasta încă mai există, a devenit adesea
guvernarea rețelei cabinetului, deciziile fiind doar
confirmate în reuniunile extinse. Chiar și comite-
tele ratifică în general deciziile stabilite înainte de
reuniuni prin intermediul consultărilor informale,
adesea conduse de ministrul relevant.
Trecând mai departe la al doilea rând al Casetei
16.7: guvernarea primului ministru. Germania
este un exemplu care ilustrează acest caz, deși
acolo abordarea aceasta este denumită demo-
crație cancelară. Principiul director este ierarhia,
nu colegialitatea. Bundestagul (Camera inferioară
a Germaniei) numește un cancelar, nu un partid,
iar responsabilitatea în fața Bundestagului aparține
în principiu celui care ocupă această funcție.
Cancelarul răspunde în fața parlamentului; miniș-
trii răspund în fața cancelarului. Poziția puternică
a cancelarului derivă din Legea Fundamentală
(constituția), care prevede următorul aspect:
„cancelarul va determina și va fi responsabil pentru
liniile directoare ale politicilor”.
Deși există pericolul de a inventa o perioadă
de aur a guvernării cabinetului, unii analiști suge-
rează că executivele parlamentare se îndreaptă în
general în direcția guvernării primului ministru.
Argumentul este că prim-miniștrii au încetat să
mai fie primii-între-egali și au devenit în schimb
președinți-miniștri. De exemplu, Fiers și Krouwel
(2005, p. 128) observă că
în ultimele două decenii, liderii de partide și
prim-miniștrii din Belgia și Olanda au obținut
poziții mai importante și cu mai multă putere,
transformând aceste democrații consensuale
într-un tip de sistem parlamentar prezidențializat.
În mod asemănător, Poguntke și Webb (2005c,
p. 340) concluzionează ca urmare a unui studiu
comparativ că „autonomia și resursele de putere
ale liderilor din executivele politice naționale au
crescut și/sau erau deja la un nivel înalt (comparat
cu tipul de guvern colegial care este asociat cu
parlamentarismul)”.
King (1994) identifică trei factori care sunt
implicați: creșterea atenției mass media asupra
premierului, rolul internațional în creștere al
șefului executivului și nevoia emergentă de coor-
donare a politicilor pe măsură ce guvernanța
devine mai complexă. Este nevoie de o persoană
care să reunească politicile guvernului și să
angajeze țara în acorduri internaționale care au
consecințe interne; acea persoană este de obicei
primul ministru. În plus, primul ministru este de
regulă liderul unui partid – iar liderii de partid pot
deveni mai importanți prin asumarea rolului de
reprezentant al partidului în mass media.
 Executivul | 333

Caseta 16.8
Selectarea șefului statului în unele democrații parlamentare
Șeful statului Metoda de selecție Termen
Austria Președinte Alegeri populare directe într-un sistem cu două 6 ani
tururi
Germania Președinte Alegeri printr-o convenție între Bundestag și Land 5 ani
India Președinte Alegeri prin intermediul unui colegiu de adunări 5 ani
federale și ale statelor
Spania Monarh Ereditate (primul născut de sex masculin) life
Marea Britanie Monarh Ereditate (primul născut de sex masculin) life

Guvernarea ministerială se conturează când
miniștrii funcționează fără indicații amănunțite
din partea primului ministru sau a cabinetului.
Acest model descentralizat poate deriva fie din
respectul pentru expertiza deținută, fie din realită-
țile coaliției. Germania este un exemplu al impor-
tanței atașate specializării. Deși cancelarul stabi-
lește direcțiile principale, constituția precizează
că „fiecare ministru federal va direcționa aspectele
care aparțin domeniului său în manieră autonomă
și își va asuma responsabilitatea în acest sens”.
Prin urmare, în Germania funcționează guver-
narea ministerială în cadrul democrației cancelare.
Miniștrii sunt numiți pentru expertiza profesională
deținută în domeniul respectiv, pe care trebuie să
o folosească în stabilirea politicilor ministerului pe
care îl coordonează, sub îndrumarea cancelarului.
În multe coaliții, partidele își numesc proprii
candidați pentru a conduce anumite ministere,
practică ce conduce din nou înspre guvernarea
ministerială. În Olanda, de exemplu, primul
ministru nu poate numi, revoca din funcție sau
remania miniștri. Membrii cabinetului nu se află
sub coordonarea liderului formal al guvernului. În
aceste condiții, statutul premierului este diminuat,
miniștrii fiind mai loiali partidului decât primului
ministru. Acesta nu este lider, ci mai degrabă un
mediator experimentat.
Șefii de stat și guvernarea parlamentară
Una dintre caracteristicile sistemului parla-
mentar este, conform analizei clasice a lui Bagehot
(1867), distincția dintre aspectul respectabil și
eficient al guvernării. Spre deosebire de sistemele
prezidențiale, care combină funcțiile șefului de stat
și șefului guvernului, sistemul parlamentar separă
cele două roluri. Conducerea respectabilă sau cere-
monială este atributul șefului statului; conducerea
eficientă este bazată pe premier. Această separare de
roluri creează mai mult timp pentru prim-miniștri
pentru conducerea țării.
Cum sunt selectați șefii de stat? Funcția este fie
moștenită (în cazul monarhilor). fie aleasă (în cazul
președinților) (Caseta 16.8). În Europa și Asia,
șefii de state care fac parte din prima categorie sunt
în continuare surprinzător de numeroși. Jumătate
dintre țările Europei de Vest sunt monarhii consti-
tuționale, inclusiv Belgia, Danemarca, Olanda,
Spania și Marea Britanie. În unele foste colonii
britanice, cum ar fi Canada, există un guvernator
general care îl înlocuiește pe monarh.
Deși monarhii sunt reticenți în a intra în arena
politică în condițiile democratice actuale, influ-
ența acestora poate fi semnificativă câteodată, cu
precădere în perioade de criză sau tranziție. În anii
1970, de exemplu, Regele Juan Carlos a contribuit
la direcționarea Spaniei către democrație.
„În astfel de constituții există două părți: …
în primul rând, acele părți care atrag și mențin
respectul populației – cele respectabile, dacă
le pot denumi astfel; și apoi părțile eficiente –
acelea care asigură funcționarea și respectarea
regulilor … Fiecare constituție trebuie întâi să
câștige autoritatea și apoi să o folosească; trebuie
întâi să câștige loialitatea și încrederea oamenilor
și apoi să le utilizeze în activitatea pe care o desfă-
șoară guvernul.” (Bagehot, 1867, p. 6)
334 | Guvernare și guvernanță
Regele Belgiei a jucat și el un rol de mediere
în lungul parcurs al țării sale către statutul federal,
contribuind la afirmația lui Senelle (1996, p. 281):
„dacă nu ar fi existat monarhia ca simbol al coezi-
unii regatului și prin urmare întruparea vizibilă a
loialității federale, experimentul belgian ar fi fost
condamnat la eșec”.
Lăsând deoparte monarhiile, majoritatea
șefilor de stat din sistemele parlamentare sunt
aleși, fie prin vot popular (de exemplu, Irlanda)
sau în parlament (Israel). Ca variantă, este folosit
un colegiu electoral special, adesea conținând
legislativul național și reprezentanți din guver-
nele regionale sau locale (de exemplu, Germania).
Președinții aleși într-un regim parlamentar pot
avea o libertate mai mare decât monarhii în a se
implica în probleme naționale, însă Tavits (2008)
sugerează că alegerea directă nu influențează în
mod semnificativ disponibilitatea acestora de a
intra în arena politică.
Guvernarea
semi-prezidențială
Guvernarea prezidențială și parlamentară
oferă modele pure ale executivului politic. În
contrast cu acestea, executivul semi-prezidențial
combină cele două formate, conducând către
un sistem nou, cu propriile sale caracteristici. În
mod specific, guvernarea semi-prezidențială
combină un președinte ales cu un prim-ministru
și un cabinet responsabili în fața parlamentului
(Figura 16.5). Spre deosebire de șeful statului în
sistemul parlamentar, președintele într-un sistem
semi-prezidențial este implicat în politică, nu se
situează în afara acestui cadru. Fiind un sistem
bicefal, executivul semi-prezidențial creează o
diviziune a autorității în cadrul executivului și,
prin urmare, lansează o invitație la o relație anta-
gonică între președinte și primul ministru.
Guvernarea semi-prezidențială, sau executivul
dual, combină un președinte ales care îndepli-
nește responsabilități politice cu un prim-mi-
nistru aflat în fruntea cabinetului care răspunde
în fața parlamentului. Primul ministru, de obicei
numit de președinte, este responsabil pentru
guvernarea internă cotidiană, însă președintele
reține o funcție de supraveghere, responsabili-
tatea pentru afacerile externe și poate de obicei să
exercite puteri în situații de urgență.
Politologul francez Maurice Duverger (1980) a
indicat o definiție influentă a semi-prezidențialis-
mului. A descris sistemul după cum urmează:
Un regim politic este considerat semi-preziden-
țial în cazul în care constituția prin care a fost
stabilit combină trei elemente: (1) președintele
republicii este ales prin sufragiu universal; (2) îi
sunt încredințate puteri relativ considerabile; (3)
există, ca o contra-greutate, un prim-ministru
și miniștri care posedă puteri guvernamentale și
executive și pot continua în funcție doar dacă
parlamentul nu li se opune.
„Puterile relativ considerabile” ale președin-
telui variază, însă includ adesea o responsabilitate
specială pentru afacerile externe, numirea primului
ministru, inițierea de referendumuri, drept de veto
asupra legislației și dizolvarea Adunării. În teorie,
președintele poate conduce afacerile externe în timp
ce primul ministru se confruntă cu complexitatea
politicii interne prin intermediul parlamentului.
Figura 16.5 Guvernarea semi-prezidențială
Electoratul
alege


Legislativul poate dizolva Președintele


numește
răspund în fața
poate dizolva

Primul ministru


Cabinetul
Obervație: În cadrul sistemului semi-prezidențial,
Shugart și Carey (1992) disting între regimuri
premier-prezidențial și prezidențial-parlamentar. În
primul caz, cabinetul este responsabil în fața parla-
mentului; președintele nu poate revoca miniștrii unila-
teral, aspect care îi diminuează acestuia puterea. În al
doilea caz, președintele și adunarea exercită autoritate
asupra alcătuirii cabinetului, aspect care consolidează
puterea președintelui.

Dacă Statele Unite ilustrează sistemul prezi-
dențial, cea de-a Cincea Republică Franceză repre-
zintă arhetipul unei guvernări semi-prezidențiale.
Constituția din 1958 care pune bazele noului
regim a fost creată pentru a oferi guvernanță
stabilă în contextul unei crize politice cauzate
de un război colonial dezbinător în Algeria și de
o armată răzvrătită. În plus, instabila Republică
Franceză precedentă (cea de-a patra), cu 23 de
prim-miniștri în 12 ani de viață, a oferit un model
care trebuia evitat.
Noua constituție a creat o președinție demnă
de prezența dominantă a primului său ocupant,
Generalul Charles de Gaulle (președinte, 1959–
69). Privindu-se pe sine ca salvator național, de
Gaulle susținea că „puterea derivă direct de la
popor, ceea ce implică faptul că șeful statului,
ales de națiune, este sursa și deținătorul puterii”
(Knapp și Wright, 2006, p. 53). În timpul manda-
tului său, stilul imperativ al lui de Gaulle a împins
funcția prezidențială până la și chiar dincolo de
limitele sale constituționale.
Ca urmare a unui amendament constitu-
țional din 1962, președintele este ales în mod
direct, consfințind astfel forma prezidențială de
conducere. Se susține adesea faptul că efectul
acestui amendament a fost acela de a crea o preșe-
dinție puternică în locul președintelui puternic
care existase înainte. Într-un alt amendament
din 2000, mandatul prezidențial a fost redus de
la șapte la cinci ani, introducându-se o limită de
două mandate după 2008.
Constituția garantează cu siguranță puteri
semnificative președintelui francez. Președintele:
 Este garantul independenței naționale și al
constituției;
 Își asumă puteri în caz de urgență (ultima dată
când acestea au fost invocate a fost în 1961);
 Conduce forțele armate;
 Negociază tratate;
 Inițiază referendumuri;
 Numește judecători superiori și înalți funcțio-
nari publici;
 Prezidează Consiliul Miniștrilor;
 Dizolvă Adunarea Națională (însă nu are drept
de veto asupra legislației);
 Numește (însă nu îl poate revoca) pe primul
ministru, de regulă din cadrul partidului care
câștigă alegerile parlamentare;
 Numește alți miniștri la recomandarea
primului ministru și îi revocă;
Executivul | 335
 Acordă amnistie;
 Se poate adresa parlamentului (începând cu
2008).
În îndeplinirea acestor roluri, președintele este
asistat de un personal influent în Palatul Elysée.
Până în prezent toți cei șase președinți ai celei
de-a Cincea Republici au guvernat într-un stil
expansiv, încercând să direcționeze statul, nu doar
să medieze conflicte apărute între membrii echi-
pajului la cârma căruia se află. Abordarea foarte
activă a lui Nicolas Sarkozy, ales în 2007 cu o
majoritate care îl susține în parlament, ilustrează
activismul prezidențial.
Care este rolul prim-miniștrilor în sistemul
semi-prezidențial francez? Deși aceștia trebuie să
contrasemneze majoritatea deciziilor preziden-
țiale, principala lor atribuție rezidă în afacerile
interne, denumite neprotocolar de către de Gaulle
ca „prețul laptelui”. Numit de președinte, însă
răspunzător în fața parlamentului, îndatoririle
primului ministru sunt rareori foarte clare. Acesta
sau aceasta (Edith Cresson a fost prim-ministru
în perioada 1991–92) numește în mod oficial
miniștri și coordonează activitatea lor zilnică, în
stilul și abordarea președintelui. Având în vedere
că guvernul este răspunzător în fața parlamen-
tului, mare parte din activitatea primului ministru
se concentrează pe relația cu Adunarea Națională.
Capacitatea Adunării de a forța primul ministru și
guvernul să demisioneze după un vot de cenzură
reprezintă componenta parlamentară a regimului
semi-prezidențial.
Guvernarea semi-prezidențială a fost extrem de
atractivă pentru țările europene care se confruntă
cu dificultăți internaționale. Finlanda a găsit un
astfel de sistem util în administrarea relațiilor
delicate cu Rusia vecină. Un executiv dual s-a
dovedit atractiv și pentru statele europene din
est imediat după căderea comunismului. Însă pe
măsură ce presiunile internaționale s-au diminuat,
importanța președintelui a început să scadă. În
2000, Finlanda și-a modificat constituția pentru
a consolida componenta parlamentară. Mai mult,
unele țări postcomuniste (de exemplu, Ungaria)
au evoluat înspre o formă parlamentară, deși
președințiile puternice caracterizează încă statele
postsovietice. Executivul semi-prezidențial a repre-
zentat mai mult decât un instrument de tranziție,
însă nu a amenințat preeminența guvernării parla-
mentare în Europa.
336 | Guvernare și guvernanță
DEM
Profil de țară 12 OCR
ATIE
LIBE
FRANȚA RAL
A
Forma de guvernare – republică democrată liberală, Populaţia (rata creşterii anuale): 64.1 milioane (+0.6%)
condusă de un președinte ales. Republica actuală, înfi-
ințată în 1958, este cel de-al cincilea regim republican Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
de la revoluție.
Legislativul – cu puteri mai slab conturate decât în Scorul drepturilor politice: 1
multe democrații liberale, deși a fost întrucâtva
consolidată ca urmare a reformelor constituționale Scorul libertăţilor civile: 1
din 2008. Camera inferioară, Adunarea Națională,
cuprinde 577 de membri direct aleși. Cei 343 de Indexul dezvoltării umane (procent/din): 10/177
membri ai Senatului sunt aleși indirect prin adminis-
trațiile locale pentru un mandat de șase ani.
Indexul libertăţii presei (procent/din): 43/195
Executivul – executivul semi-prezidențial combină
un președinte puternic, ales în mod direct pentru
un mandat de cinci ani, cu un prim-ministru care Indexul corupţiei percepute (procent/din): 23/180
conduce un Consiliu al Miniștrilor care este răspun-
zător față de Adunare. Miniștrii nu pot fi membri ai
Adunării.
Sistemul judiciar – dreptul francez este bazat Notă: Pentru semnificații și sursele nivelurilor si a indexu-
pe codurile napoleonice (1804–1811). Curtea rilor, vezi p. xv. În toate cazurile un nivel și un punctaj de
Constituțională și-a consolidat puterea în timpul celei 1 este „cel mai bun”.
de-a cincea republici, iar în 2008 a obținut puterea de
revizuire judecătorească.
Sistemul electoral – este bazat pe două runde de alegeri atât pentru funcția prezidențială, cât și pentru Adunare, fiind
necesar un vot majoritar pentru a câștiga primul tur.
Sistemul de partide – conflictul pe axa stânga-dreapta continuă să fie un principiu al politicii franceze, deși parti-
dele nu s-au demonstrat la fel de stabile. În alegerile prezidențiale din 2007, Nicolas Sarkozy, venind de pe poziția
centru-dreapta, a câștigat împotriva lui Ségolène Royal, liderul Partidului Socialist.

Cât de diferită este Franța modernă?
Argumentul pentru excepționa-
lismul francez poate fi afirmat în
două cuvinte: revoluția franceză.
Revoluția din 1789 a creat un etos
distinct în cadrul țării, centrat pe
ideea națiunii. Exprimată prin
intermediul unei limbi și culturi
distincte, națiunea este sursa funda-
mentală a autorității politice.
Statul se situează deasupra intereselor
fragmentare, definind voința națio-
nală pe termen îndelungat. Asemenea
altor state construite pe temelia revo-
luției, cum ar fi Statele Unite, Franța
este atât un ideal, cât și o țară. Însă în
timp ce idealurile americane conduc
la pluralism, așteptările sunt ca
statul francez să aibă rolul principal,
implementând uniform idealurile
revoluției de libertate, egalitate și
fraternitate. Toți cetățenii au aceleași
drepturi și obligații, responsabilitatea
statului fiind atât de a asigura dreptu-
rile, cât și de a veghea la îndeplinirea
obligațiilor.
Pe măsură ce țara a devenit mai
modernă, urbană și industrializată
după 1945, unicitatea franceză a
scăzut. Pierderea statutului imperial
a rezultat într-un statut de putere
mijlocie, asemenea Marii Britanii
– cu o nouă temelie în Uniunea
Europeană. Crearea unui nou nivel
regional de guvernanță în cadrul
Franței a redus centralizarea tradi-
țională a acestui stat. Imigrația din
Africa de Nord a moderat omoge-
nitatea țării, rezultând pentru unii
într-o interpretare a cetățeniei
ceva mai flexibilă. Aceste schim-
bări l-au determinat pe Hayward
(1994, p. 32) să concluzioneze că
„impulsul revoluționar s-a epuizat”.
Însă a descrie Franța ca fiind în
rând cu alte democrații ar duce
Resurse suplimentare: Cole et al. (2008), Knapp (2006), Stevens (2003).
raționamentul prea departe.
Tradițiile moștenite condițio-
nează încă modalitatea în care
țara abordează problema forței
de muncă necalificată, fermierii
subvenționați și bogăția considera-
bilă, însă inegală. Discursul public
presupune încă faptul că statul
trebuie să fie capabil de a crea noi
locuri de muncă și de a proteja în
același timp siguranța muncitorilor
existenți. Suveranitatea continuă
să fie descrisă ca o virtute esențială,
rezultând faptul că globalizarea (și
în special SUA) este interpretată
mai degrabă ca o amenințare, nu ca
o oportunitate. Dirigisme (coordo-
narea din partea statului), sugerează
Wright (1997), a evoluat, dar nu
a dispărut. Chiar dacă excepționa-
lismul francez este un mit, legenda
sa împrumută politicii franceze o
anumită specificitate.

În lumina reflectoarelor
Executivul în Franța
În executivul semi-prezidențial al
Franței, relația crucială este cea
dintre președinte, pe de o parte, și
prim-ministru și Adunare, pe de altă
parte. Constituția acordă controlul
afacerilor externe președintelui și
rezervă politica internă pentru
primul ministru, dar realitatea
interdependentă nu permite o astfel
de separare clară. Relația Franței
cu UE, de exemplu, include atât
politica externă, cât și pe cea internă,
făcând procesul de luare a deciziilor
mai complicat. Înainte de una dintre
întâlnirile la vârf din cadrul UE,
cancelarul Germaniei a insistat să se
întâlnească cu președintele și primul
ministru francez împreună, pentru a
grăbi negocierile. Cum funcționează,
așadar, executivul politic complex
al Franței?
Președinții și primii miniștri trebuie
să aibă o relație de lucru armoni-
oasă, ceea ce devine mai ușor în
practică când partidul din Palatul
Elysée deține majoritatea în cadrul
Adunării. Aceasta a fost situația în
cea mai mare parte a perioadei celei
de-a cincea republici. Într-adevăr,
reducerea mandatului președintelui
la cinci ani a reprezentat întrucâtva
o încercare de a coordona manda-
tele prezidențiale și ale adunării,
limitând posibilitatea.
Coabitarea are loc în cadrul unui
executiv prezidențial atunci când
președintele și primul ministru
aparțin unor tabere politice
diferite. Ridică nivelul competi-
ției dintre cei doi actori principali
și îl plasează pe președinte în
situația dificilă de a conduce atât
națiunea, cât și opoziția.
Lecturi suplimentare: Elgie (2005), Godin și Chafer (2006), Hayward și Wright (2002).
Executivul | 337
În cazul în care coabitarea
are totuși loc, așa cum s-a
întâmplat de trei ori începând fiind numiți din mai multe
cu 1986, puterea prezidențială partide;
are tendința de a se diminua. În
aceste condiții, prim-miniștrii își • Consiliul de Miniștri (cabi-
afirmă îndatorirea constituțională netul), prezidat de președinte,
de a „decide și direcționa politica are un rol mai degrabă simbolic
națiunii”. Este important de menți- decât pragmatic; funcționarea
onat, cu toate acestea, că procesul sa se aseamănă cu echivalentul
de coabitare nu a condus la o american, nu cu cel britanic;
criză a regimului. Cea de-a cincea • Miniștrilor li se prezintă detaliat
republică evocă stabilitatea pe care responsabilitățile pe care le au
arhitecții ei au avut-o în vedere. încă de la numire, aceștia având
adesea experiență în domeniu,
Întocmai ca în Statele Unite,
puterea este divizată între Casa generând astfel așteptarea că pot
funcționa autonom;
Albă și Congres. Experiența
franceză confirmă faptul că • Intervențiile primului ministru
sistemul semi-prezidențial poate și președintelui sunt menite să
oferi un guvern stabil chiar și când rezolve dispute, nu să impună o
președintele și primul ministru anumită direcție.
aparțin unor tabere politice
diferite.
Coabitarea în cea de-a Cincea Republică, 1958–2006
Președinte Partid Primul Ministru Partid
1986–1988 François Mitterand Socialist Jacques Chirac Gaullist
1993–1995 François Mitterand Socialist Edouard Balladur Gaullist
1997–2002 Jacques Chirac Gaullist Lionel Jospin Socialist
Dincolo de activitatea președintelui Autonomia ministerială este
și a primului ministru, activitatea consolidată prin responsabilitatea
cotidiană a guvernului este înde- limitată în fața Adunării (miniștrii
plinită de 19 miniștri, asistați de nu pot fi membri ai Parlamentului,
miniștri adjuncți și miniștri de stat. deși pot lua cuvântul în acest
Există însă patru motive pentru for) și prin tradiția unei raportări
care acestui grup îi lipsește colegi- respectuoase a mass media față de
alitatea publică care caracterizează aceștia, în special în ceea ce privește
cabinetului britanic: aspectele personale. Aceste condiții
încurajează corupția, conducând
înspre descrierea lui William a
• Majoritatea (deși nu toate) Franței ca „tărâmul clasic al scanda-
guvernelor din cea de-a cincea lului politic” (1970, p. 3).
republică au fost coaliții, miniștrii
338 | Guvernare și guvernanță

Executivul Uniunii Caseta 16.9

Europene Comisia Europeană: Direcțiile
În mod caracteristic, executivul Uniunii Europene
Generale pentru Politici și
nu se încadrează cu ușurință în tipurile de executive Relații Externe, 2009
discutate – prezidențial, parlamentar sau semi-pre-
zidențial. Cu toate acestea, instituțiile sale sunt Politici Relații externe
bine dezvoltate în comparație cu cele ale organiza-
Agricultură și dezvoltare Dezvoltare
țiilor interguvernamentale și structurile sale unice
rurală
necesită a fi discutate.
După cum ne-am putea aștepta în cazul unei Competiție Extindere
entități confederale, executivul UE se bazează Afaceri economice și EuropeAid: Biroul
pe echilibrul dintre forțele transnaționale și cele financiare de cooperare
interguvernamentale. Instituția executivă prin- Educație și cultură Relații externe
cipală, Comisia Europeană, reprezintă interesul Ocuparea forței de Ajutor umanitar
european comun. Cu toate acestea, Consiliul muncă, afaceri sociale și Comerț
Uniunii Europene (care este denumit și Consiliul oportunități egale
Miniștrilor) reprezintă statele membre și joacă un Energie și transport
rol legislativ și de luare a deciziilor care s-a inten- Întreprinderi și industrie
sificat în ultima perioadă. Această combinație de Mediu înconjurător
ingrediente transnaționale (Comisia) și intergu-
Agenții executive
vernamentale (Consiliul) dau acestui executiv o
amprentă specifică. Afaceri maritime și
Comisia și Consiliul îndeplinesc atât funcții pescuit
legislative, cât și executive. Comisia are propu- Sănătate și consumatori
neri legislative, iar Consiliul trebuie să le aprobe. Societatea informațională
Consiliul este astfel văzut câteodată ca o a doua și media
Cameră legislativă, reprezentând statele membre Piața internă și serviciile
în același fel în care guvernele landurilor germane Justiție, libertate și
sunt în mod direct reprezentate în Bundesrat. securitate
Distincția acută dintre responsabilitățile executi- Politică regională
vului și cele ale legislativului din multe țări nu se Cercetare
regăsește în cazul UE.
Impozitarea și uniunea
Comisia Europeană vamală

Comisia este instituția centrală executivă a UE. Sursa: Europa (2009).

Structura sa, cel puțin, se aseamănă cu cea a guver-
nului național din cadrul unui sistem parlamentar.
Comisia este condusă de un președinte (echiva-
lentul unui prim ministru) care conduce un colegiu
(cabinet) de comisari (miniștri). Asemenea multor
cabinete naționale, colegiul se întâlnește săptămânal
și ajunge la decizii care sunt formal colective. Cei
27 de comisari – o reducere este planificată – func-
ționează cu o autonomie substanțială. În practică,
metoda de lucru este mai apropiată de forma minis-
terială decât de cea colegială a guvernării de cabinet.
Comisia este organizată în departamente cunos-
cute sub denumirea de Direcții Generale (DG) și
servicii (de exemplu, Serviciul de Asistență Juridică).
Acestea sunt echivalente cu ministerele din cadrul
guvernelor naționale. Fiecare DG este responsabil
pentru un anumit domeniu al unei politici și este
condus de un Director General care raportează unui
comisar (Caseta 16.9). Asemenea ministerelor nați-
onale, DG-urile sunt formate din compartimente
cunoscute sub denumirea de directorate.
Cele 23.000 de persoane angajate în cadrul
DG-urilor sunt funcționarii publici ai Uniunii
Europene, Comisia formând în acest sens o admi-
nistrație birocratică și un executiv politic. Deși
Comisia angajează marea parte a personalului UE,
este incomparabil mai mică decât aparatul de stat
din țările membre. Acest aspect evidențiază rolul
UE de reglementare, nu de execuție.

Statele membre ale UE sunt în principal
responsabile pentru implementarea politicilor
inițiate de Comisie în Bruxelles, așa cum landurile
Germaniei implementează politicile aprobate în
Berlin. Responsabilitatea Comisiei este de a regle-
menta și de a supraveghea implementarea acestora,
fără însă a fi direct implicată în etapa din urmă.
Comisia diferă de modelul guvernării parla-
mentare prin metoda numirilor și formele de
responsabilitate. În loc să derive din Parlamentul
European (PE), cum ar fi de așteptat conform
modelului parlamentar, președintele și comisarii
sunt în practică nominalizați de guvernele statelor
membre și trebuie să fie doar aprobați de Parlament.
Cei nominalizați sunt intervievați de parlament,
care apoi votează lista propusă în întregimea sa.
Vedem în acest caz un exemplu al caracteristicilor
interguvernamentale ale Uniunii Europene.
Din nou contrastând cu sistemele parlamentare,
supraviețuirea Comisiei este doar marginal legată de
abilitatea sa de a menține încrederea Parlamentului.
Așteptarea generală este ca fiecare colegiu de
comisari să își ducă la termen mandatul de cinci
ani, o nouă comisie fiind numită după fiecare rundă
de alegeri parlamentare. Parlamentul European
are, într-adevăr, puterea de a acorda un vot de
blam întregii comisii. În 1999, colegiul condus de
Jacques Santer a demisionat cu șase luni înainte de
încheierea mandatului, pentru a nu primi acest vot
de blam pentru favoritism în numiri, probleme
privind managementul financiar și lipsă de respon-
sabilitate. Dreptul de a exprima un vot de cenzură,
asemenea celui de punere sub acuzare, oferă o marjă
de siguranță în cazul unor situații dificile.
Urmărind interesele Uniunii, Comisia are
o gamă substanțială de îndatoriri. Îndeplinește
funcția de promovare a interesului comun
european astfel:
 Împreună cu Curtea de Justiție, are rolul de
gardian al tratatelor;
 Propune legislația în mod exclusiv;
 Administrează bugetul;
 Supraveghează implementarea politicilor de
către statele membre și agențiile europene;
 Reprezintă Uniunea Europeană în relațiile
externe.
Din punct de vedere istoric, Comisia a fost
motorul integrării europene, mai ales în dezvoltarea
pieței interne în timpul anilor 1980. Acum că UE
este mai precaută în legătură cu astfel de inițiative
Executivul | 339
ambițioase, zilele de glorie ale Comisiei au trecut.
Cu toate acestea, asemenea birocrațiilor din cadrul
guvernelor naționale, continuă să fie un nucleu de
experți și o instituție capabilă să transforme voința
politică în conducere administrativă. Este, de
asemenea, principala legătură a Uniunii cu grupu-
rile de interese pe care se bazează decidenții politici
pentru a primi informații despre evoluțiile înregis-
trate în statele membre. Datorită acestor motive,
Nugent (2008, p. 235) deduce următoarele:
Pentru prima dată în istoria organizațiilor
internaționale, putem vorbi despre un executiv
supranațional cu roluri multiple, care are propria
conducere politică care este capabilă de a acționa
într-o manieră relativ independentă de guvernele
naționale și consiliile de miniștri.
Consiliul Uniunii Europene
Însă orice evaluare a Comisiei trebuie să aibă în vedere
Consiliul interguvernamental al Uniunii Europene
(„Consiliul de Miniștri”). Responsabilitățile
Consiliului sunt de a adopta legi, în multe domenii
în cooperare cu Parlamentul European; de a
coordona politicile economice ale statelor membre;
de a încheia acorduri internaționale; de a aproba
bugetul UE, în cooperare cu Parlamentul; de a
dezvolta politica externă și de securitate a UE și de a
pune bazele cooperării între statele membre în inves-
tigarea crimelor transfrontaliere (Europa, 2009).
Consiliul este un forum extins în cadrul căruia
diferite grupuri de miniștri din statele membre
se reunesc pentru a formula obiective, a cădea de
acord asupra politicilor, a lua decizii și a emite
declarații. Se reunește în nouă configurații diferite,
depinzând de tematică (de exemplu afaceri econo-
mice și financiare). Ministrul relevant din fiecare
stat membru ia parte la aceste reuniuni, asistat
de alți reprezentanți ai guvernului său. În total,
Consiliul se reunește de aproximativ 90 de ori pe
an, în mod obișnuit în timpul unor sesiuni care
durează o zi întreagă și pot avea până la 100 de
participanți, nefiind incluși în acest număr tradu-
cătorii. Deciziile se iau pe baza unei majorități
calificate. Președintele Consiliului, susținut de
un secretariat extins, încearcă să construiască un
consens în vederea adoptării unor anumite iniția-
tive și să insufle coerență reuniunilor.
Contrar speranțelor fondatorilor Uniunii,
semnificația Consiliului Uniunii Europene nu s-a
diminuat pe măsură ce Uniunea a evoluat; dimpo-
trivă, poziția sa a fost consolidată. Caracterul său
legislativ, strategic și de factor determinant în luarea
340 | Guvernare și guvernanță
deciziilor, precum și accentul plasat pe politica
externă și criminalitate au acordat Consiliului o
poziție distinctă în cadrul UE, care pe de o parte
complementează, iar pe de alta se extinde dincolo
de rolul executiv și administrativ al Comisiei. Cu
siguranță, fiind un organism interguvernamental,
poziția Consiliului necesită o evaluare atentă atunci
când se discută rolul Comisiei ca unul de „executiv
supranațional cu obiective multiple”.
În afară de Consiliul Uniunii Europene, Consiliul
European, care este alcătuit din șefi de guverne și
din președintele Comisiei, se întâlnește cel puțin de
două ori pe an. Consiliul European este o reuniune
politică și interguvernamentală la vârf care are scopul
de a direcționa evoluția Uniunii, în special politica
sa externă. Apariția Consiliului European a conso-
lidat elementul interguvernamental al UE. Conform
Tratatului de la Lisabona, Consiliul European
numește un președinte pentru un mandat de doi
ani și jumătate, care se poate reînnoi doar o dată;
Consiliul îl poate demite pe cel aflat deja în funcție.
Este important de precizat că această nouă funcție
este descrisă popular ca „președintele Europei”.
Executivul în statele
autoritare
În statele autoritare, structurile executive oficiale
– executivul, legislativul și puterea judecătorească
– sunt mai puțin dezvoltate decât în democrații.
Funcția supremă poate fi una prezidențială (cum
este cazul multor regimuri civile) sau un consiliu (ca
în cazul multor guverne militare), însă caracteristica
centrală a executivului autoritar este lipsa de institu-
ționalizare. Liderul caută să concentreze puterea în
funcțiile deținute de el și de susținătorii săi, nu să o
distribuie între instituții. Concepția lui Jackson și
Rosberg despre conducerea personalizată (1982),
deși descrisă în contextul politicii africane, se aplică
în mod extins lumii non-democratice. Politica are
întâietate asupra guvernului, iar personalitățile sunt
mai importante decât instituțiile: prea mulți preșe-
dinți și prea puține președinții.
Jackson și Rosberg (1982, p. 19) definesc
conducerea personalizată drept „un sistem de
relații care stabilesc legături ale liderilor nu cu
„publicul” sau cu cei care sunt conduși, ci cu
patronii, asociații, clienții, suporterii și rivalii care
alcătuiesc „sistemul”. Sistemul este „structurat”
nu de instituții, ci de politicienii înșiși. Faptul
că este dependent de persoane, nu de instituții,
reprezintă vulnerabilitatea sa esențială”.
Această formulă a unei politici puternice în
mijlocul unor instituții slabe poate deveni înrădă-
cinată. Adesea, însă, rezultatul este o luptă pentru
succesiune, accentuarea prea slabă a aspectului poli-
ticilor și guvernanța slabă. Mai precis, absența unei
proceduri de succesiune (exceptând cazul monar-
hiilor ereditare) poate crea conflict între posibilii
moștenitori nu doar după dispariția liderului, ci
și înainte de aceasta. Liderii autoritari își păstrează
funcția doar cât timp îi pot ține la distanță pe rivali.
Trebuie să monitorizeze amenințările și să fie pregă-
tiți să îi neutralizeze pe cei care devin prea puternici.
Politica are întâietate în fața politicilor.
Prețul înfrângerii este mare; politica poate fi o
chestiune de viață și de moarte. Atunci când un
președinte american părăsește funcția, se poate
retrage în biblioteca sa pentru a-și scrie memo-
riile, însă dictatorii îndepărtați de la putere riscă
o soartă mai aspră. Așadar, din necesitate, stilul
de guvernare al liderilor non-democratici înclină
către cruzime.
Vom utiliza exemplele Africii post-coloniale,
Orientului Mijlociu și țărilor post-comuniste
din Asia Centrală pentru a ilustra aceste teme,
înainte de a analiza executivul aflat sub conducere
comunistă.
Africa
În special în perioada autoritară de dinainte de anii
1990, Africa post-colonială a ilustrat importanța
conducerii de tip personal în contexte non-demo-
cratice. Liderii se specializaseră în utilizarea resur-
selor coercitive și financiare ale regimului pentru
a-și răsplăti prietenii și a-și pedepsi dușmanii. După
cum scria Sandbrook (1982) despre Mobutu Sese
Seko în timpul mandatului său dictatorial ca preșe-
dinte al Zairului (1965–97):
Niciunui potențial rival nu îi este permisă obți-
nerea unei funcții de putere. Cei aflați în funcții
în regimul lui Mobutu știu că acestea depind
doar de hotărârea președintelui. În mod frecvent,
Mobutu concediază miniștri din cabinet, adesea
fără explicații. Toți sunt ținuți în expectativă. Toți
trebuie să lupte pentru bunăvoința sa.
Cu toate acestea, în Africa post-colonială, ca
în majoritatea regimurilor autoritare, conducerea
personalizată era departe de a fi absolută. Nefiind
răspunzători în mod adecvat în sens constituțional,
mulți lideri de acest tip au fost constrânși de alți
actori politici. Printre aceștia s-au numărat armata,

lideri ai grupurilor etnice, marii proprietari,
oamenii de afaceri, birocrația, companiile multi-
naționale și chiar și facțiunile existente în propriul
partid al liderului. Pentru a supraviețui, liderii au
trebuit să distribuie din beneficiile funcției pentru
a menține o coaliție viabilă de susținere din cadrul
acestor grupuri. Dușmanii puteau fi cumpărați
permițându-le accesul la o parte din beneficii, însă
acestea nu trebuiau să devină atât de mari încât
să se transforme într-o amenințare pentru lider.
Însuși Mobutu a stabilit regulile: „dacă vrei să furi
prea mult încât să te îmbogățești peste noapte, vei
fi prins” (Gould, 1980, p. 485).
Orientul Mijlociu
În Orientul Mijlociu, conducerea personalizată
continuă să fie esențial pentru conducerea auto-
ritară. Șahi, șeici și sultani continuă să conducă
regate bogate în rezerve petroliere într-un stil
tradițional patriarhal. Termenul potrivit este
„conducere”, nu „guvernare”. În Arabia Saudită,
de exemplu, pătrunderea în familia care se află la
conducere nu are loc pe baze meritocratice, ci pe
baza apropierii de rețeaua de consilieri, prieteni
și corpul de pază al familiei. Mediul public și cel
privat se întrepătrund, fiecare făcând parte din
sfera conducătorului. Posturile guvernamentale
sunt ocupate cât timp comportamentul este cel
potrivit, demonstrat prin loialitate absolută față de
interesele personale ale liderului.
Astfel de sisteme de conducere personalizată
au supraviețuit timp de secole, limitând dezvol-
tarea unor instituții puternice. Lăsând dificul-
tățile succesiunii deoparte, paradoxul politicii
din Orientul Mijlociu este că în sine conducerea
personalizată constituie un regim stabil, fiind o
excepție a temei generale a instabilității în cadrul
executivului autoritar.
Asia Centrală
Conducerea personalizată caracterizează și
statele postcomuniste din Asia centrală, cum ar
fi Kyrgyzstan și Uzbekistan. În timp ce Europa
Centrală s-a îndreptat într-o direcție democratică,
în multe dintre fostele republici sovietice s-au înte-
meiat regimuri autoritare, cu președinți puternici,
cu un stil de conducere personalizat și care nu sunt
răspunzători. În aceste republici sărace și prepon-
derent agricole, unde democrația nu a înflorit
niciodată și experiența independenței de stat este
limitată, liderii se concentrează asupra puterii
pe care o au, iar electoratul asupra luptei zilnice.
Executivul | 341
Structurile de guvernare nu sunt foarte importante
pentru niciunul dintre aceste grupuri.
În Asia Centrală, în Uzbekistan, de exemplu,
președinția este puternic personalizată:
Puterea rezidă la fel de mult în persoana președin-
telui ca și în instituția în sine. Președinția uzbekă
nu este doar o poziție de putere formală; este și
centrul unei rețele extinse și informale de legături
regionale de tip patron-client. Președintele este, în
practică, patronul principal (Easter, 1997).
Statele comuniste
Ne-am putea aștepta ca instituția de guvernare să
aibă un rol mai important în regimurile comu-
niste. În definitiv, acestea au fost regimuri politice
prin excelență care au încercat să conducă și să
transforme societatea într-o manieră planificată.
Majoritatea statelor comuniste au avut o structură
clară de guvernare, asemănătoare cu cea parlamen-
tară. Un președinte (primul ministru) se afla la
conducerea prezidiului (cabinetului). Prezidiul era,
la rândul său, un organism intern de coordonare al
Consiliului de Miniștri, un organism mai extins,
ales „formal” de Sovietul suprem (parlamentul).
Exista și un post onorific de președinte al statului.
Însă, în practică, partidul comunist aflat la
conducere domina instituțiile formale ale statului;
poziția principală era cea de secretar general al
partidului, nu cea de președinte al prezidiului.
Secretarul de partid își confirma adesea supre-
mația prin asumarea unei poziții în stat, fie ea de
prim-ministru, fie de președinte. Cu toate acestea,
puterea rămânea a partidului; dacă liderul prin-
cipal își pierdea funcția de secretar al partidului,
pierdea totul din punct de vedere politic.
China este o excepție parțială a executivului
dominat de partid în statele comuniste. Politica
chineză a fost întotdeauna mai fluidă și personală
decât în alte state comuniste; unii dintre foștii
lideri nu au ocupat nicio poziție oficială, nici în
partid, nici în guvern. Așa cum este regula în
țările comuniste, statul este condus de partid. Însă
partidul este împărțit în facțiuni bazate pe perso-
nalitate și patronaj. Acestea facțiuni sunt liantul
politic care stabilesc legătura dintre actori într-o
manieră predictibilă, însă nu instituționalizată.
Astfel, exemplul Chinei ne aduce din nou la
tema conducerii personalizate în regimurile autori-
tare. În mediul fracționalizat al Chinei, actorii prin-
cipali trebuie să dea dovadă de viclenie și clientelism
342 | Guvernare și guvernanță
pentru a prospera. Într-adevăr, aceste dovezi din
China confirmă că și acest uriaș stat comunist poate
fi condus într-o manieră extrem de personalizată.
Așa cum observa Saich (2004, p. 83):
puterea personală și relațiile cu indivizii puternici
sunt decisive în întregul sistem politic al Chinei.
Chiar dacă aceste practici se diminuează pe
măsură ce reformele sunt instituționalizate, majo-
ritatea chinezilor recunosc că cea mai eficientă
modalitate de a supraviețui și prospera este prin
dezvoltarea de relații personale (guanxi) cu un
patron politic puternic.
Executivul în
democrațiile neliberale
Forma caracteristică a executivului în democrațiile
neliberale este cea prezidențială, nu cea parlamen-
tară. În timp ce primul ministru într-un regim
parlamentar a fost în mod tradițional primul între
egali, un regim prezidențial oferă o platformă
naturală pentru un lider care caută să aibă un statut
separat de toți ceilalți. Într-o democrație nelibe-
rală, președintele funcționează fără setul complet
de restricții constituționale care îl limitează pe șeful
executivului într-o democrație liberală. În schimb,
președintele își utilizează mandatul direct derivat
de la popor și aserțiunea că acționează în beneficiul
lor pe termen lung pentru a pune în plan secund
instituții rivale cum ar fi tribunalele și legislativul
fără însă a le reduce la rol decorativ. Putem observa,
așadar, o altă formă a conducerii personalizate.
Acest aspect este ilustrat în Rusia contempo-
rană. În mod oficial, Rusia este un regim semi-pre-
zidențial structurat asemănător cu cel din Franța,
președintele ales direct coexistând cu liderul
guvernului (primul ministru), care este nomina-
lizat de președinte și aprobat de Dumă (Camera
inferioară).
Sub anumite aspecte, poziția președintelui
Rusiei este doar întrucâtva mai puternică decât cea
a unui președinte american. Ambii sunt limitați la
două mandate de câte patru ani, însă președintele
rus poate candida din nou după o pauză de un
mandat. Ambii pot fi supuși proceduri de punere
sub acuzare, însă pragul este mai ridicat în Rusia: o
majoritate de două treimi în ambele Camere parla-
mentare și, în plus, confirmarea Curții. Președintele
Elțin a reușit să evite punerea sub acuzare în 1999.
În realitate, însă, președintele rus poate controla
puterea mai lesne decât cel american sau cel
francez. Conform Constituției din 1993, preșe-
dintele are rolul de șef de stat, comandant suprem
și garant al constituției. În cea din urmă postură,
poate suspenda deciziile altor instituții ale statului.
Poate, de asemenea, emite decrete, deși legile pot
avea prioritate înaintea acestora. Spre deosebire de
majoritatea altor sisteme semi-prezidențiale, preșe-
dintele are puterea de a revoca miniștri fără obți-
nerea prealabilă a acordului parlamentar; și chiar
pune în aplicare această capacitate.
Președintele Rusiei este, de asemenea, împu-
ternicit să „definească liniile directoare ale politicii
externe și interne a statului” și să „asigure func-
ționarea și colaborarea coordonată a instituțiilor
de stat”. Aceste atribuții confirmă lunga tradiție
de conducere executivă a Rusiei, un etalon care a
existat înainte de perioada comunistă, dar care a
fost consolidat de aceasta. Guvernarea puternică
este privită ca fiind o sursă necesară de conducere
eficientă pentru o țară foarte mare, care este câte-
odată și anarhică.
„Președinția federală este hegemonică”, afirmă
Willerton (2005, p. 23), „nu doar pentru că
poziția sa este superioară din punct de vedere legal
altor instituții, dar și pentru că posedă o indepen-
dență considerabilă și libertate de manevră”. Dacă
poate fi vorba de o comparație cu semi-preziden-
țialismul francez, atunci aceasta se poate face cu
perioada inițială a celei de-a cincea republici, când
de Gaulle era văzut (și se vedea) ca garant al ordinii
politice. Pe când președintele francez a pierdut din
acest statut pe măsură ce politica a devenit mai
convențională, durata deținerii funcției prezi-
dențiale de către Vladimir Putin (1999–2008) a
condus la o consolidare voită a puterii executive
la Kremlin.
Însă chiar și după încheierea mandatului de
președinte în 2008, continuat cu cel de prim-mi-
nistru, Vladimir Putin a continuat să fie figura
centrală în guvernarea și politica țării sale. Într-un
anume sens, politica l-a urmat pe acesta. Impactul
noului președinte, Dmitri Medvedev, părea a fi
marginal în comparație cu cea a predecesorului său
din Kremlin. Așadar, în noua democrație distinct
neliberală a Rusiei, ca în multe altele, este riscant
să încercăm să deducem realitățile politice pe baza
afirmațiilor constituționale.
Cu artileria sa impresionantă de instituții care
o susțin, președinția Rusiei nu este tipică condu-
cerii executive în democrațiile neliberale. Adesea,

democrația neliberală se poate întâlni în țări mai
mici din Africa și America Latină unde autori-
tatea prezidențială funcționează într-o manieră mai
personală, adesea corelată cu utilizarea eficientă a
clientelismului și a stilului populist. De exemplu,
multe țări africane continuă să fie prinse într-o
situație în care chiar și președinții aleși conduc prin
puterea relațiilor personale, împiedicând astfel creș-
terea unor instituții puternice care ar putea încuraja
tranziția de la democrație neliberală la cea liberală.
După cum scrie Hyden (2006, p. 114):
Liderii africani continuă să-și perceapă interesele
legate de comunități, nu de sisteme de conducere
abstractă. Acționează la nivelul statului așa cum o
fac în cadrul comunității. Se bazează pe investiții
în reciprocitate personală care se auto-susțin și
prin urmare nu reprezintă un aspect care trebuie
evaluat de un tribunal sau o altă terță parte.
Acționează prin metode care sunt contrare princi-
piilor transparenței și răspunderii.
Aceste rețele de patronaj, competent organi-
zate, au permis unui procent de 85% din preșe-
dinții africani care au candidat pentru realegere să
își asigure victoria între anii 1990 și 2005 (Posner
și Young, 2007). Multe dintre alegerile africane
au devenit mai competitive, însă cel care ocupă
funcția în momentul respectiv continuă să fie mai
expus riscurilor de a nu fi reales datorită limitei
numărului de mandate decât acțiunilor rivalilor
săi (Prempeh, 2008).
În unele dintre cazuri, inclusiv în majori-
tatea statelor africane francofone și în unele state
lipseste boxa cu RESPONSABILITATEA VERTICALA?
Executivul | 343
anglofone, forma semi-prezidențială a fost intro-
dusă ca parte a tranziției de la conducerea de tip
autoritar. Însă „forma” este cuvântul-cheie aici.
Președintele executiv continuă să domine, de
exemplu Președintele Musevini în Uganda. Primul
ministru și alți miniștri îi sunt subordonați, în așa
fel încât sistemul poate fi caracterizat în general ca
fiind prezidențial (Kirsche, 2007).
În democrațiile neliberale din America Latină,
în mod similar, răspunderea tinde să fie verti-
cală (între președinte și alegători), nu orizontală
(între președinte și alte instituții politice, cum ar
fi tribunalele și Congresul). Concentrarea autori-
tății în președinție este atât justificată, cât și susți-
nută prin lipsa de putere a altor instituții. Cu toate
acestea, răspunderea verticală oferă un instrument
extins și direct pentru a responsabiliza guvernul;
răspunderea orizontală este necesară dacă puterea
președintelui ar fi limitată la domenii specifice,
iar sistemul politic ar fi schimbat într-o direcție
liberală (Mainwaring și Welna, 2003).
„Prezidențialismul Statelor Unite”, scrie
Philip (2003, p. 24), „este bazat în mod tradiți-
onal pe ideea de control și echilibrare, în timp ce
prezidențialismul latino-american a fost adesea
bazat pe căutarea puterii”. Philip citează sloganul
campaniei unui politician brazilian din anii ’40:
„Fur, însă am grijă ca lucrurile să meargă bine”.
Chiar și mai recent, mulți președinți au furat din
propria constituție, modificându-i conținutul
pentru a-i permite atât realegerea, cât și guvernarea
prin decret. Liderul continuă să fie actorul prin-
cipal, împiedicând atât regresul la dictatură, cât și
progresul către democrația liberală.
 344 | Guvernare și guvernanță

Surse de
Surse de învățare pentru Capitolul 16
cercetare
Pasul următor Lijphart (1992) rămâne o colecție excelentă despre sistemele
parlamentare și prezidențiale.

Lecturi Majoritatea studiilor despre executiv s-au focalizat pe guvernarea

suplimentare prezidențială (incluzând America latină): de exemplu, Linz și
Valenzuela (1994) și Mainwaring și Shugart (1997). Elgie (1999,
2001) și Moestrup și Elgie (2005) oferă perspective compara-
tive despre guvernarea semi-prezidențială. În privința preșe-
dinției americane, colecții utile sunt editate de Nelson (2009)
și Ellis și Nelson (2006). Studii comparative, dar contrastante
despre guvernarea parlamentară sunt Strøm et al. (2008),
Rhodes (2006b) și, despre prezidențializare, Poguntke și Webb
(2005b). Helms (2005) compară Statele Unite, Marea Britanie și
Germania, contrastând astfel sistemele prezidențiale cu cele parla-
mentare. Un studiu privind selecția miniștrilor este Dowding și
Dumont (2008). Executivul în țările post-comuniste din Europa
este analizat în White et al. (2003); vezi Willerton (2005) pentru
Rusia.

Surse on-line Aspecte privind istoria și funcțiile președinției americane

http://www.americanpresident.org/

Un site informativ, inclusiv privind comitetele cabinetelor

http://www.cabinetoffice.gov.uk/

Cercetare și educație privind originea, efectele și evoluția

instituțiilor
http://igov.berkeley.edu/about.html

Un site cu caracter informativ

http://www.kremlin.ru/eng/

www.palgrave.com/politics/hague

lipsesc titlurile de articol

344
Capitolul 17
Managementul public

S
Evoluția tudierea managementului public are drept punct central rețelele
alcătuite din departamentele centrale și agențiile publice care susțin
Recrutarea executivul. Aceste rețele îi consiliază pe politicienii aflați la putere
înainte de elaborarea politicilor și contribuie la implementarea decizi-
Organizarea ilor, odată ce au fost luate. Secretarul de stat al departamentului care îl
consiliază pe ministru, inspectorul care verifică colectarea impozitelor,
Răspunderea funcționarul din domeniul sănătății care implementează o strategie nați-
Noul management public onală anti-obezitate – toți fac parte din operațiunea complexă care poartă
numele de guvernanță modernă.
Managementul public în În mod tradițional, studiul managementului public s-a axat pe
statele autoritare birocrația centrală: personalul permanent angajat în departamentele
centrale ale guvernului pentru a consilia și administra politică guverna-
Managementul public în mentală. Aceste elite administrative și ministerele pe care le ocupă sunt
democrațiile neliberale în continuare importante, însă atenția este deviată în mod constant
către o arie mai întinsă: agențiile semi-independente, guvernele locale
Resurse de învățare și chiar și în organizațiile non-guvernamentale către care se subcon-
tractează din ce în ce mai mult asigurarea programelor publice. Pentru
moment, cel puțin, accentul cade la fel de mult pe administrarea
acestor rețele și pe consilierea miniștrilor.
Un capitol despre managementul public trebuie, prin urmare, să
analizeze atât aspectele mai vechi, cât și pe cele mai noi. Începem prin
examinarea evoluției sectorului public, luând în considerare forțele care
l-au conturat înainte de a discuta organizarea complexă a sectorului
public contemporan și aspectele corelate care țin de răspundere. Avem
în vedere noul management public, o filosofie care se extinde dincolo
de noțiunile tradiționale ale birocrației și concluzionăm prin examinarea
managementului public în statele autoritare și democrațiile neliberale.

Evoluția
Pentru a înțelege birocrația modernă, trebuie să luăm în considerare
elementele care au precedat-o. Asemenea altor aspecte ale guvernării,
precursorii au variat de la Europa la Lumea Nouă. În Europa, funcți-
onarii clerici erau inițial agenți ai caselor regale, urmând instrucțiunile
personale ale monarhului. Multe dintre caracteristicile birocrației
moderne – salarii permanente, pensii, recrutare deschisă – și-au avut
originea în încercarea de a depăși această idee de funcție publică ca
serviciu personal adus monarhului.

Birocrația este ad litteram conducerea practicată de administratori.

Cuvântul „bureau” derivă din termenul din franceza veche la bure,
care înseamnă bucata maro de lână pe care administratorii regelui
își treceau conturile. Partea a doua a cuvântului derivă din cuvântul
grec kratos, care înseamnă conducere. În prezent, termenul se referă la
personalul angajat care formează administrația publică, cunoscuți și
sub denumirea de funcționari publici.
345
346 | Guvernare și guvernanță
Evoluția care a condus la birocrația contempo-
rană a reprezentat o transformare imensă, strâns
legată de apariția statului modern (Hyden, 1997).
În prezent, suntem obișnuiți cu organizarea biro-
cratică, chiar reacționând împotriva sa, însă la
începutul secolului al XX-lea forma aceasta era
extrem de nouă: un fenomen care putea fi deopo-
trivă admirat și temut. Analiza lui Max Weber
ilustra această perspectivă, punând în prim-plan
concepția tradițională ierarhică pe baza căreia s-au
format ideile mai noi privind rețelele și guvernanța
(Caseta 17.1).
Argumentul principal al lui Weber era acela
că birocrația a eficientizat administrația, oferind
metodele prin care tehnicile industriei moderne
puteau avea relevanță pentru problemele civile:
Aparatul birocratic dezvoltat în întregime se
compară cu alte organizații întocmai precum
utilajele mecanice se compară cu mijloacele
de producție non-mecanice. Precizia, viteza,
claritatea, cunoașterea dosarelor, continui-
tatea, discreția, unitatea, subordonarea rigidă,
reducerea timpului și a costurilor materiale și
personale – acestea sunt optimizate în adminis-
trația birocratică. (citat în Kahlberg,
2005, p. 199)
Ideile lui Weber au fost foarte influente
în Europa continentală, însă mai puțin în
Lumea Nouă. Acolo, dezvoltarea administra-
ției publice a fost mai pragmatică. În absența
tradiției monarhice și a statului, managementul
public a fost inițial văzut ca o aplicare de rutină
a directivelor politice. În Statele Unite, filo-
sofia inițială a fost aceea a guvernanței omului
obișnuit; aproape fiecare cetățean, se presu-
punea, putea desfășura aproape orice activitate
publică. Noțiunea de administrație publică
profesionistă era considerată oarecum elitistă și
nedemocratică.
Teoria populistă a managementului public se
afla în mod convenabil la temelia sistemului de
patronaj, un termen derivat din zicala „câștigăto-
rului i se cuvine recompensa”. Acest sistem a conti-
nuat cel puțin până în 1883, când Legea Pendleton
a creat Comisia de Administrație Publică pentru
a recruta și pregăti angajații federali. Pe când un
sistem meritocratic apăruse în Europa ca reacție
împotriva monarhiei, în SUA el înlocuia sistemul
de patronaj.
Caseta 17.1
Max Weber despre birocrație
Sociologul german Max Weber (1864–1920)
concepea birocrația ca pe o structură ierarhică în
care salariații luau decizii raționale prin aplicarea
unor reguli clare faptelor cu care se confruntau.
Modelul său avea cinci caracteristici:
� Birocrația implică o diviziune a responsabili-
tăților atent definită;
� Autoritatea este impersonală, iar deciziile
prin aplicarea metodică a regulilor în cazuri
particulare;
� Oamenii sunt recrutați pentru a lucra în biro-
crație pe baza unor competențe dovedite sau
potențiale;
� Cei care își îndeplinesc datoriile în mod
competent au locul de muncă și salariile
asigurate și au oportunitatea de a fi promovați
în conformitate cu vechimea și meritul lor;
� Birocrația formează o ierarhie disciplinată, în
cadrul căreia birocrații aflați în funcții mai
joase răspund în fața superiorilor.
Birocrațiile vestice au atins momentul culmi-
nant în secolul al XX-lea. Recesiunea și cele două
războaie mondiale au sporit intervenția guvernului
în societate. Statul bunăstării, definit în statele
vestice, dar mai ales în cele nordice în deceniile
care au urmat celui de-al doilea Război Mondial au
necesitat un aparat birocratic imens pentru distri-
buirea ajutoarelor, alocațiilor și pensiilor bazate pe
reguli de eligibilitate complexe, stabilite de către
politicieni. Până în 1980, forța de muncă angajată
în sectorul public reprezenta mai mult de o treime
din total în Marea Britanie și Scandinavia, deși
mare parte din această expansiune a avut loc la
nivelul local.
În cadrul sistemului de patronaj, politicienii
aleși distribuie funcții în aparatul guvernamental
celor care au tendința de a susține candidatul
câștigător. În America secolului al XIX-lea,
alegerea unui nou președinte a condus la schim-
barea aproape în întregime a angajaților în ceea
ce reprezenta atunci un guvern federal de dimen-
siuni reduse. În sistemul meritocratic, însă, anga-
jații din sistemul public sunt recrutați pe baza
meritului în cadrul unor examinări competitive.
 Managementul public | 347
Cu toate acestea, ultimele două decenii și Caseta 17.2
jumătate ale secolului al XX-lea au adus scăderea
încrederii în guvernare și birocrație. Pe când Weber Cei trei E: economie, eficiență
lăudase eficiența aparatului administrativ, criticii
afirmă că funcționarii civili sunt angrenați în strategii
și eficacitate
neproductive de creștere a bugetelor și personalului
pentru departamentele în care lucrează (Niskanen,
1971). Cu alte cuvinte, finanțele publice s-au dete-
riorat în anii 1970. Profitând de această criză fiscală,
politicieni de dreapta cu ar fi Margaret Thatcher au
înclinat – și într-o anumită măsură au și acționat în
acest sens – nu doar către un rol diminuat al statului,
ci și către o schimbare în stilul activităților birocratice
care să devieze de la regulile formale ale modelului
weberian. Margaret Thatcher a optat pentru reori-
entarea birocrației către funcția de execuție eficientă,
accentuând managementul eficient în defavoarea
aplicării birocratice a regulilor formale.
În general, comunitatea implicată în elaborarea
politicilor s-a extins în multe democrații liberale,
diminuând orice monopol deținut cândva de func-
ționarii publici asupra consilierii în privința poli-
ticilor și încurajându-i să se concentreze mai mult
asupra executării și mai ales asupra economiei și
eficienței (Caseta 17.2). În secolul al XXI-lea, prin
urmare, funcționarii publici în funcții de condu- sfârșitul secolului al XIX-lea, recrutarea în adminis-
cere trebuie să aibă competențe atât de guver- trația publică continuă să fie o temă importantă și
nanță, cât și de guvernare. Confruntându-se cu în prezent. Metodele de selecție și profilul angaja-
ților sunt investigate cu mai multă atenție decât în
așteptările contradictorii ale perspectivelor mai
sectorul privat. Mai departe, ceea ce se poate defini
vechi și mai noi, aceștia trebuie să:
ca merit diferă de la o țară la alta, accentuând idei
 Demonstreze flexibilitate în respectarea diferite privind rolul funcționarului public.
regulilor; Diferența majoră este între abordarea unitară
 Furnizeze rezultate lucrând în cadrul unor și cea departamentală. Marea Britanie ilustrează
proceduri stabilite; tradiția unitară (sau generalistă). Acolo, cultul
 Ofere consiliere miniștrilor privind aspecte amatorului este împins la extreme. Administrația
esențiale, administrând în același timp rețele este percepută ca arta de a judeca, având originile
complexe; în inteligență și datorându-și evoluția experienței.
 Acționeze decisiv și să se angajeze în proceduri Cunoașterea specializată ar trebui să reprezinte un
de consultare extinse; obiectiv pentru birocrați, însă ar trebui ulterior
 Susțină atingerea obiectivelor politice, tratată cu scepticism; experții ar trebui să fie încu-
rămânând în același timp neutri. rajați, dar nu să dețină funcții de conducere. Un
angajat eficient este cel care poate lucra în diferite
departamente și va avea de câștigat din acest punct
Recrutarea de vedere. Având în vedere această perspectivă, este

Recrutarea în cadrul birocrațiilor a evoluat împreună
cu dezvoltarea administrației publice. Schimbarea
de la patronaj la meritocrație a reprezentat tran-
ziția de la recrutarea pe baza legăturilor personale
cu liderul la selecția deschisă pe baza meritelor.
Cel puțin în teorie, locurile de muncă au devenit
disponibile întregii populații. Deși aceste reforme
au avut loc în majoritatea democrațiilor încă de la
Într-o birocrație unitară, recrutarea este în
cadrul administrației publice în general, nu
în vederea ocupării unui post anume. Munca
administrativă este concepută ca necesitând inte-
ligență și educație, însă nu și cunoștințe tehnice.
Dimpotrivă, abordarea departamentală recru-
tează oameni cu o formație tehnică în cadrul
unui departament sau loc de muncă specific.
348 | Guvernare și guvernanță
normal ca funcționarii civili să fie recrutați pentru
întregul aparat, nu doar pentru un departament.
O metodă alternativă a abordării unitare este
recrutarea în cadrul unei organizații a funcționa-
rilor publici, nu într-o funcție specifică în cadrul
unui minister. Franța este un astfel de exemplu.
Recrutează funcționari civili prin intermediul
examinărilor competitive în organizații cum ar fi
Corpul Diplomatic și Inspectoratul de Finanțe.
Deși recrutarea se face într-o astfel de organizație,
cu un titlu specializat, ea înseamnă în realitate
recrutarea dintr-un corp de elită care include atât
spațiul public, cât și pe cel privat. Chiar și în cadrul
administrației publice, mai mult de o treime din
membri lucrează în afara organizației cel puțin o
dată. La cel mai înalt nivel, birocrația franceză este
în mod clar generalistă, deși este încadrată de un
sistem care include pregătirea specializată.
Unele birocrații unitare accentuează o anumită
formă de cunoștințe tehnice: cele de drept. În
multe țări europene cu o tradiție legală codificată,
formația aceasta este comună în ceea ce îi privește
pe funcționarii publici la conducere. Germania este
un exemplu în acest sens. Acolo, mai mult de 60%
dintre funcționarii civili din cele mai înalte poziții
sunt avocați, comparat cu 20% în Statele Unite
(unde tradiția este departamentală). Accentul plasat
în Germania pe pregătirea legală a influențat și alte
țări, inclusiv Danemarca și Japonia.
Care este diferența dintre un sistem departa-
mental (sau specializat) de abordarea unitară? În
sistemul departamental, cei care recrutează caută
experți specializați pentru fiecare departament în
parte. Ministerul de Finanțe va recruta economiști,
iar Departamentul de Sănătate va angaja personalul
care are pregătire medicală. Recrutarea se face în
vederea ocupării unor posturi specifice, nu în cadrul
unei organizații care cuprinde funcționari publici
de elită. Personalul care părăsește sectorul adminis-
trativ ocupă funcții similare în sectorul privat, nu se
transferă la alte departamente în cel public.
Accentul plasat pe posturile specifice și exper-
tiza specializată este comună țărilor cu un stat slab,
în care administrația nu are statutul format prin
secole de servicii aduce liderilor pre-democratici.
Statele Unite, Noua Zeelandă și Olanda sunt astfel
de exemple. În Olanda, fiecare departament își
fixează propriile standarde de recrutare, solicitând
de obicei pregătire și expertiză în propria sferă
de atribuții. Odată numiți, mobilitatea în cadrul
administrației publice este limitată; personalul
care rămâne în sectorul public ocupă funcții în
cadrul aceluiași departament pe întreaga durată a
carierei (Andeweg și Irwin, 2009, p. 176). Ideea
de recrutare a tinerilor absolvenți în cadrul unui
serviciu public de elită, unitar sau chiar în cadrul
unei organizații de profil, este aproape inexistentă.
Un element care a condus la anumite modi-
ficări în modul de recrutare bazat pe criteriul de
merit în sectorul public este acțiunea afirmativă.
Problema pentru care acțiunea afirmativă este
prezentată drept soluție este că, în democrațiile
liberale, profilul tipic al funcționarului public în
funcții de conducere este cel al unei persoane de sex
masculin, absolvent al unei facultăți, aparținând
grupului etnic dominant și făcând parte dintr-o
familie cu o categorie de venit mediu sau înalt,
care a fost adesea activă în sfera publică (Aberbach
et al., 1981, p. 80). Aceste constatări au declanșat
nemulțumiri din partea celor care considerau că
membrii birocrației ar trebui să fie reprezentativi
pentru întreaga populație (Kingsley, 1944).
O întreagă gamă de argumente a fost invocată
pentru a susține teza că birocrația ar trebui să
reflecte profilul social al populației. În termeni
generali, aceste argumente se aseamănă cu cele
propuse pentru a promova ideea că legislativul
reprezintă un microcosmos (vezi p. 299):
 Performanța funcționarilor publici a căror
muncă presupune contactul direct cu grupuri
specifice va fi mai bună dacă aceștia aparțin
acestor categorii și vorbesc la propriu aceeași
limbă (de exemplu vorbitorii de spaniolă în
Statele Unite);
 Sectorul public care funcționează cu personal
aparținând unor religii și regiuni diferite va
încuraja stabilitatea în societățile divizate;
 O birocrație diversă și reprezentativă, implicând
participarea tuturor grupurilor sociale majore,
va crește procentul de acceptare a deciziilor;
 Angajarea minorităților în sectorul public va
avea efecte similare pe piața de muncă, inclusiv
în sectorul privat;
� Discriminarea pozitivă va fi necesară doar
într-o perioadă de tranziție, deoarece atunci
când se va forma o birocrație reprezentativă
pentru a depăși moștenirea trecutului se va
auto-susține în mod natural, pe măsură ce func-
ționarii civili minoritari devin modele de urmat.
Acțiunea afirmativă reprezintă politicile care
au drept obiectiv depășirea discriminării din
trecut împotriva unor anumite grupuri. O astfel
de politică este discriminarea pozitivă – apli-
carea unor standarde de recrutare mai scăzute
membrilor din grupurile dezavantajate.
 Managementul public | 349
În anii 1970 și 1980, în Statele Unite s-au Figura 17.1 Înființarea departamentelor federale
făcut eforturi considerabile pentru ca profilul în Canada și SUA
personalului să se potrivească cu cel al populației.
Guvernele canadiene, care au acordat atenție din
anii 1960 recrutării personalului vorbitor de limba
Canada 1750
SUA
franceză, și-au extins eforturile de recrutare. Totuși,
astfel de planuri nu au atins niciodată aceeași cotă
de popularitate în Europa, poate pentru că ar fi
implicat acceptarea inadecvării cerinței constitu-
ționale a neutralității impusă unora dintre admi-
nistrațiile publice de acolo. Filosofia weberiană de Trezoreria (1789)
recrutare nu putea fi înlocuită. Departamentul de Stat (1789)

Cei care sunt mai sceptici în ceea ce privește 1800

acțiunea afirmativă sugerează că soluția corectă

pentru sub-reprezentare se găsește în îmbună-
tățirea calificărilor grupurilor care sunt sub-re-
prezentate prin educație. Mai mult, acțiunea
afirmativă în sensul slab al încurajării suplimen-
tare pentru minorități de a aplica pentru posturi
poate fi implementată fără a utiliza discriminarea
pozitivă. Pericolul dublu al discriminării pozitive Internele (1849)

este în primul rând că cei cărora le este refuzată 1850

recrutarea doar pentru că aparțin unui grup majo- Agricultură, Patrimoniu, Agricultura (1862)
ritar acumulează pe cale de consecință resenti- Pescuit, Afaceri indiene,
Justiție, Apărare (1868)
mente, iar în al doilea rând cei care sunt acceptați Finanțe (1869)
Justiția (1870)
doar datorită faptului că provin dintr-un astfel de Lucrări publice (1876)

mediu se găsesc într-o poziție dificilă. Transport (1879)

Industrie (1887)

Organizarea Resurse umane (1900)

1900
Comerțul (1903)
În această secțiune investigăm organizarea detaliată
a guvernului central, analizând punctele centrale Afaceri externe (1912)
Munca (1913)
ale aparatului administrativ. Înaintăm, așadar, către Imigrație (1918)
centrul guvernului, identificând punctele de refe-
rință necesare pentru a schița elementele oricărui Sănătate (1928)
stat. Deși structurile – și denumirile – variază de
la țară la țară, putem distinge între trei mari tipuri
de organizare: departamente, direcții și organismele Afacerile veteranilor (1944)
Apărarea (1947)
Resurse naturale (1949)
publice non-departamentale (Caseta 17.3). 1950
Sănătate și Servicii
Adiacente (1953)
Departamentele Locuințe și Dezvoltare
Solicitor General, Urbană (1965)
Departamentele guvernului (sau ministerele) Comitetul Trezoreriei (1966) Transport (1966)

formează nucleul birocrațiilor moderne. Acolo Mediu înconjurător (1970)

găsim organismele care îndeplinesc responsabili- Energie (1977)

tățile tradiționale ale guvernării. În aproape toate Educație (1979)

țările, aproximativ o duzină de departamente Diversi�care vestică (1987)

Afacerile veteranilor (1988)
formează nucleul stabil al guvernului central, acope- 2000
rind sfere ca finanțele, apărarea și afacerile externe. Siguranța publică (2005)
Securitatea internă (2002)

Numărul total variază, însă se încadrează în general

între 12 și 24. În Statele Unite există 15 departa-
mente, fiecare fiind condus de un secretar de stat Surse: Rockman (2000), Tardi (2002, pp. 302–3).
numit de președinte.
350 | Guvernare și guvernanță
Caseta 17.3
Organizarea guvernului:
departamentele, direcțiile și
agențiile
Departament
Unitate administrativă, câteodată denumită
minister, care este condus în mod direct de un
ministru. Adesea structurat ierarhic și înființat
prin statut.
Direcție
Unitate operațională din cadrul unui depar-
tament, răspunzătoare în fața ministrului, dar
adesea beneficiind de independență considera-
bilă în practică, în special în Statele Unite. Sunt
denumite și ca servicii sau birouri, respectiv
departamente în țările în care întreaga unitate
poartă numele de „minister”.
Organism public non-departamental
Funcționează separat de guvern încercând să
ofere flexibilitate managerială și independență
politică. Sunt câteodată denumite quango – un
termen american care definea inițial o orga-
nizație cvasi-neguvernamentală, dar care este
adesea utilizată în prezent pentru a descrie o
organizație cvasi-guvernamentală.
Majoritatea țărilor au urmat aceeași succesiune
de etape în introducerea departamentelor (Figura
17.1). Primele sunt introduse cele care exercită
funcțiile centrale ale statului (de exemplu, finan-
țele, legea și ordinea, apărarea și afacerile externe).
Aceste ministere sunt adesea la fel de vechi ca
și statul însuși. În Statele Unite, de exemplu,
Departamentul de Stat și Trezoreria datează din
1789. Ulterior, au fost adăugate și alte ministere
cu alte funcții, incluzând agricultura, comerțul
și munca. În secolul al XX-lea au fost înființate
departamentele sociale care aveau în atribuții secu-
ritatea, educația, sănătatea și locuințele. Cele înfi-
ințate mai recent includ mediul înconjurător și, în
câteva țări, securitatea.
Reflectând principiile lui Weber, structura
internă a departamentelor este ierarhică (Figura
17.2). Ministrul este situat în vârful lanțului
ierarhic, dar este asistat în departamentele foarte
mari de miniștri adjuncți care au responsabilități
în cadrul anumitor direcții. Un înalt funcționar
Figura 17.2 Structura unui departament tipic al
guvernului
Ministru
Ministru Ministru
adjunct adjunct
Nivelul
politic
Secretar
Nivelul
administrativ
Directorul Directorul Directorul
direcției direcției direcției
public, adesea cunoscut sub denumirea de secretar
sau vice-ministru, este responsabil pentru admi-
nistrare și pentru asigurarea relației esențiale dintre
nivelul politic și cel birocratic.
Diviziuni
Departamentele sunt în mod tipic structurate în
câteva servicii, fiecare fiind responsabil pentru
o anumită arie a muncii. Astfel, Departamentul
Educației poate include direcții separate pentru
educația primară, secundară și universitară.
Direcțiile sunt unitățile funcționale ale departamen-
tului, cele în care se lucrează în mod concret. Acestea
sunt locația experienței guvernamentale, locul unde
se iau multe decizii importante. Direcțiile sunt
metaforic camera motoarelor guvernării.
În unele democrații, direcțiile câștigă și mai
multă importanță deoarece sunt parțial indepen-
dente de departamentele de care aparțin. Cazul
extrem este reprezentat de Statele Unite, a cărei
birocrație este cea mai mare excepție de la prin-
cipiul weberian al ierarhiei departamentale. Chiar
și în structura lor formală, departamentele ameri-
cane sunt mai degrabă asemănătoare corporațiilor
multinaționale, conținând multe direcții (adesea
numite „agenții” în SUA), toate operând sub o
structură comună. Departamentele sunt pur și
simplu elementul care reunește diferite direcții,

acestea fiind cele care alcătuiesc unitățile funcțio-
nale principale ale guvernului federal. De exemplu,
Departamentul de Sănătate și Servicii Adiacente
include 11 direcții – denumite administrații,
agenții, centre și servicii (Caseta 17.4). Autonomia
unităților din cadrul departamentelor americane,
care derivă din faptul că sunt finanțate direct de
Congres, este un motiv major și adesea subestimat
pentru care președinții americani întâmpină difi-
cultăți în a-și impune voința asupra procesului
administrativ complex din Washington.
Chiar și în guvernele cu departamente mai
ierarhizate, ar fi naiv să presupunem că practicile
corespund întocmai planificărilor organizaționale.
Rareori informația se transferă fără probleme de-a
lungul piramidei administrative. De exemplu, cele
2.000 de direcții din cadrul celor 14 ministere
federale ale Germaniei posedă o concentrare de
expertiză care le permite să blocheze sau cel puțin
să controleze reformele propuse de superiori.
Monopolul cunoașterii creează potențialul de a
neutraliza schimbarea. În majoritatea democrați-
ilor liberale, direcțiile din cadrul departamentelor
au propriul etos derivat din lunga experiență în
aria tematică respectivă. Această viziune internă
conduce la un cinism natural față de noile iniți-
ative politice.
Organismele publice non-departamentale
Până în acest moment am analizat ministerele din
cadrul guvernului, precum și direcțiile tipice din
cadrul acestora. Însă există un alt tip de organizație
publică a cărei importanță se află în creștere: orga-
nismul public non-departamental. Trăsătura esen-
țială a acestor entități este aceea că funcționează în
exteriorul departamentelor guvernamentale cu care
au o relație formală de semi-independență. Astfel
de organisme au o poziție ambivalentă, create și
finanțate de guvern, însă spre deosebire de direcțiile
din cadrul departamentelor, nu se află sub controlul
cotidian al ministerelor. Odată numiți de guvern,
membrii unor astfel de organisme funcționează pe
baza unei autonomii considerabile. Aceste orga-
nisme non-departamentale se extind în prezent
în lumea democratică, situație care complică nu
doar îndatorirea academică de a identifica struc-
turile de guvernare, ci și aspectele pragmatice
care țin de posibilitatea acțiunii guvernamentale
coerente. Guvernanța modernă nu poate fi înțeleasă
fără o analiză de profunzime a acestor organizații
non-departamentale.
Managementul public | 351
Caseta 17.4
Agențiile din cadrul
Departamentului de Sănătate
și Servicii Adiacente, SUA,
2009
Administrația pentru Copii și Familii
Administrația privind Îmbătrânirea
Administrația pentru Cercetarea și Calitatea
Asistenței Medicale
Agenția pentru Substanțe Toxice și Registrul Bolilor
Centre pentru Controlul și Prevenirea Bolilor
Centrele de Asistență și Servicii Medicale
Administrația pentru Alimente și Medicamente
Administrația pentru Resurse și Servicii în Sănătate
Serviciul Indian de Sănătate
Institutele Naționale de Sănătate
Servicii privind Abuzul de Substanțe și Sănătate
Mentală
Sursa: Departamentul de Sănătate și Servicii Adiacente
(2009).
Astfel de organisme și-au câștigat de multă vreme
importanța în Statele Unite. Acolo există 56 de „orga-
nizații independente și corporații guvernamentale”,
de la Fundația pentru Dezvoltarea Africii până la
Serviciile Poștale ale SUA. Aceste entități sunt diferite
de unitățile din cadrul departamentelor. Țările scan-
dinave, în mod special Suedia, se bazează pe orga-
nisme non-departamentale pentru a implementa
politicile stabilite de ministere. O rețea de organizații
centrale independente și relativ autonome – cum ar fi
Consiliul pentru Protecție Socială, Consiliul pentru
Piața Națională a Muncii și Consiliul Național al
Pensiilor – aplică politicile oficiale.
Organismele publice non-departamentale au
fost înființate din diferite motive:
 Pentru a oferi protecție față de imixtiunile
politice în funcționarea zilnică;
 Pentru a funcționa cu o flexibilitate mai mare
(și costuri mai scăzute) decât cele acceptabile
pentru un minister;
 Pentru a recunoaște statusul profesional și
autonomia personalului;
 Ca răspuns la presiuni pe termen scurt de a
soluționa o problemă;
 Pentru a permite ministerelor să se axeze pe
elaborarea politicilor.
352 | Guvernare și guvernanță
DEM
OCR
ATIE
Profil de țară 13
JAPONIA LIBE
RAL
A
Forma de guvernare – democrație liberală parlamentară Populaţia (rata creşterii anuale): 127.1 milioane (-0.19%)
cu un împărat cu puteri ceremoniale.
Legislativul („Dieta”) – cei 480 de membri ai Camerei Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
Reprezentanților sunt aleși pentru un mandat de patru
ani. Camera superioară, mai redusă ca dimensiuni, Scorul drepturilor politice: 1
Camera Consilierilor, este mai puțin importantă.
Executivul – un executiv parlamentar, cabinetul și Scorul libertăţilor civile: 2
primul ministru fiind responsabili în raport cu Dieta.
Puterea judecătorească – Curtea Supremă, cu 15 Indexul dezvoltării umane (procent/din): 8/177
membri, are puterea revizuirii judecătorești prevăzută
de Constituția din 1946, însă nu s-a impus în fața Indexul libertăţii presei (procent/din): 38/195
dominației LDP.
Sistemul electoral – conform sistemului majoritar mixt
introdus în 1996, 300 de membri ai Camerei inferi- Indexul corupţiei percepute (procent/din): 18/180
oare sunt aleși în circumscripții cu un singur membru
ales, în timp ce restul sunt aleși prin reprezentare
proporțională.
Notă: Pentru semnificații și sursele nivelurilor si a indexu-
Sistemul de partide – în 2009, LDP care a dominat
rilor, vezi p. xv. În toate cazurile un nivel și un punctaj de
până atunci a suferit o înfrângere răsunătoare. A fost
1 este „cel mai bun”.
înlocuit de Partidul Democratic al Japoniei (308
mandate), acesta urmând calea reformei fără un program clar.

Până în 1949, Japonia repre-
zenta unul dintre puținele cazuri
rămase ale unui sistem cu un
partid dominant într-o democrație
liberală. Fie singur sau în coaliție,
LDP a guvernat Japonia aproape
întreaga perioadă 1955–2009 cu
o excepție de 11 luni. În această
perioadă, după cum observă
Scheiner (2006, p. 1), opoziția
nu a fost capabilă de a prezenta
o provocare, în pofida faptului
că popularitatea LDP era scăzută
printre mulți alegători.
Cum se explică paradoxul unui
partid care avea succes, dar nu era
popular? Explicația stă în dispo-
nibilitatea partidului de a utiliza
controlul exercitat de un stat inter-
venționist pentru a asigura susținere
financiară și subvenții acelor zone
locale care alegeau în mod constant
candidații săi. Datorită faptului că
guvernele locale din Japonia depind
în mare parte de finanțarea centrală,
alegătorii acestora au tendința
pronunțată de a susține partidul
care acordă ajutor intereselor locale.
Această rețea a funcționat foarte bine
în special în zonele rurale, care sunt
supra-reprezentate în parlament.
Sistemul era ineficient economic,
rezultând în poduri, drumuri și
baraje inutile pe cuprinsul țării – și
într-un deficit bugetar imens pentru
stat. Solicitarea LDP pentru un flux
continuu de fonduri din sectorul
privat a încurajat de asemenea
corupția. În timpul alegerilor pentru
Dietă din 2009, acest sistem politic
elaborat s-a prăbușit. Procentul de
voturi primit de LDP a scăzut de la
38 la 27%, iar numărul mandatelor
s-a prăbușit de la 296 la 119. LDP
a fost înlocuit la putere de Partidul
Democratic Japonez (care a câștigat
42% din voturi).
Pentru cei care studiază politica
comparată, înfrângerea LDP nu a
fost neapărat o surpriză. În lumea
democratică, partidele dominante
au pierdut teren, căzând victime
unor electorate mai indepen-
dente, cinismului popular privind
patronajul politic, facționalism
și corupție, precum și asocierea
în declin a unor partide de acest
gen cu povești de succes la nivel
național. În Japonia, LDP a creat
paravanul politic în spatele căruia
birocrații aflați în funcții de condu-
cere și corporațiile industriale
inițiaseră regenerarea economică
postbelică, creând ceea ce este în
prezent cea de-a treia economie
a lumii. Scopul de a se situa la
același nivel cu Vestul era susținut
la scară largă și a devenit o sursă de
mândrie națională.
Cu toate acestea, rata de creștere
de 10% în anii 1960 a scăzut la
doar 1,7% în anii ’90, pe măsură ce
efectele investițiilor fără randament
și o criză de capital în anii ’80 au
determinat firmele să reducă dato-
riile, capitalul și munca excesive.
Japonia a intrat în recesiune în 2008
(CIA, 2008). Deși țara a rezistat
destul de bine crizei financiare
globale, LDP era descurajat,
fragmentat și condus ineficient.
A supraviețuit schimbărilor a trei
prim-miniștri în perioada 2006–
2009, însă niciunul dintre succesorii
lui Junichiro Koizumi (prim-mi-
nistru, 2001–2006) nu a avut
carisma sa politică. În plus, un nou
sistem electoral introdus în 1996
însemna că cetățenii nu mai puteau
alege între diferiți candidați ai
LDP; un vot împotriva guvernului
însemna în momentul respectiv
un vot în favoarea opoziției. Deși
Partidul Democrat Japonez nu a
oferit o politică alternativă convin-
gătoare, acest lucru nu era esențial.
După jumătate de secol, era de
ajuns doar că era altceva decât LDP.

Resurse suplimentare: Johnson (2003), Martin și Steel (2008).


În lumina reflectoarelor
Managementul Public în Japonia
„Birocrația japoneză este probabil cea
mai dezbătută dintre toate birocra-
țiile lumii”, scriu Rosenbluth și Thies
(2004, p. 327). În mod particular,
administrației publice îi este atribuit
un loc important în poveștile care
înconjoară creșterea economică remar-
cabil de rapidă din anii ’50 și ’60. Se
pune astfel întrebarea referitoare la
maniera în care birocrația a condus în
loc să împiedice dezvoltarea economiei
de piață a țării.
Cu certitudine, birocrația continuă
să fie de dimensiuni relativ mici,
angajând un procent chiar mai mic
decât în Statele Unite din forța de
muncă. În 2008, doar 8% din totalul
angajaților lucrau în sectorul public,
comparat cu 15% în SUA și 30%
în Suedia (Handler et al., 2005).
Unul dintre factorii care a împiedicat
extinderea a fost legea privind desfi-
ințarea și construirea (1964), care
impunea ca o direcție existentă din
cadrul unui minister să fie desființată
dacă una nouă urma să fie creată.
Cu toate acestea, sectorul public
japonez are un statut important și
își motivează personalul recrutat cu
perspectiva unei poziții în sectorul
privat și guvernele locale după
retragerea din funcția publică.
Birocrația atrage personal de sex
masculin capabil prin compe-
tiții deschise. În mod obișnuit,
aproximativ 2.000 de candidați
sunt recrutați din circa 30.000 de
aplicații după ce trec de examinarea
pentru posturile de înalți funcțio-
nari publici. Mulți dintre ei provin
din același loc: Facultate de Drept a
Universității din Tokyo.
Filosofia birocrației este abordarea
unitară, nu cea departamentală,
iar mobilitatea este rară. Fiecare
grup de personal recrutat formează
o grupare distinctă în cadrul unui
minister, progresând în cadrul
ierarhiei, însă promovarea la nivelul
următor este atinsă de un număr
mai redus de persoane; convenția
Managementul public | 353
este aceea că personalul nu ar
trebui să fie subordonat cuiva
care a fost recrutat mai târziu.
Sistemul este competitiv și solici-
tant, însă recompensele consistente
există doar la nivelurile cele mai
înalte.
Așa cum scrie Johnson (1995,
p. 68), birocrații din funcțiile de
conducere sunt parte a „persona-
lului economic general, care este
în sine legitim prin caracterul său
meritocratic”. Birocrația a jucat
Ministerele guvernului japonez,
2009
Biroul primului ministru
Agricultură, păduri și pescuit
Corpul de audit
Apărarea
Economie, comerț și industrie
Educație, cultură, sport, știință și
tehnologie
Mediu
Finanțe
Afaceri externe
Sănătate, muncă și protecție
socială
Afaceri interne și comunicare
Justiție
Resurse, infrastructură și
transport
Sursa: Web Japan (2009).
fără îndoială un rol semnificativ în
reconstrucția postbelică. Activitatea
sa a fost corelată cu cea a Partidului
Democratic Liberal – conservator în
toate privințele, cu excepția numelui
său – și sectorul de afaceri. Birocrația
economică profesionistă și în special
Ministerul Comerțului Internațional
și al Industriei (MITI) a reprezentat
un factor de succes esențial pentru
Japonia. La începutul reconstrucției
postbelice, MITI s-a axat pe unele
domenii de creștere specifice, de
exemplu aparatura foto, care erau
ocrotite de competiția din afara țării
până în momentul în care au devenit
produse de succes. MITI a funcționat
Resurse suplimentare: Kawabata (2007), Scheiner (2006)..
în principal prin intermediul discuți-
ilor și al persuasiunii, reducând astfel
riscul unor pași greșiți, însă se putea
baza atunci când era necesar pe auto-
ritatea inerentă unei societăți care
funcționa pe baza reglementărilor.
În deceniile postbelice în care s-a
înregistrat creștere economică
masivă, Japonia a oferit exemplul
proeminent al modului în care
o birocrație de dimensiuni mici,
bazată pe principiul meritocrației,
care funcționa în general prin
persuasiune, putea ghida dezvoltarea
economică rapidă într-un cadru setat
pe principiile economiei de piață.
În anii ’90, reducerea inflației
direcționată de stat a modificat
oarecum percepția asupra biro-
crației. Câțiva funcționari civili
fuseseră implicați în cazuri de mită;
aceste scandaluri au determinat
unele companii mari să angajeze
mai greu funcționari publici retrași
din funcția publică. Mai mult, în
cadrul economiei globale, funcți-
onarii publici nu mai puteau oferi
aceeași direcție strategică industriei,
având în vedere că marile companii
funcționau la scară globală și unele
companii internaționale aveau
sediul în Japonia.
Reflectând aceste evoluții, ca și
dorința de a îmbunătăți coordo-
narea, birocrația centrală a fost
reorganizată în 2001, numărul
de departamente fiind redus de
la 20 la 10; altădată puternicul
MITI devenise parte a unui alt
minister. Comisia de Reglementare
a Comerțului în Japonia a dobândit
un rol mai extins în reglementarea
competiției, semnalând greutatea
mai mare atașată interesului consu-
matorilor în defavoarea interesului
producătorilor mari orientați către
export care se formaseră în perioada
de creștere economică masivă a
Japoniei.
354 | Guvernare și guvernanță

Caseta 17.5
Clasificarea organismelor de reglementare ale Uniunii Europene
Tip
Agenție Europeană de
Reglementare (ERA)
Rețea Europeană de
Reglementare (ERN)
Rețea de Agenții
de Reglementare
Independente (NIRA)
Descriere Exemple
Înființată prin legislație europeană. Poate Autoritatea Europeană a
face propuneri Comisiei Europene. Siguranței Alimentare
Coordonează organisme naționale care Comitetul Regulatorilor
implementează legislația europeană. Securității Europene
Forumuri ale agențiilor naționale de regle- Consiliul Agențiilor de
mentare în sectoare specifice. Reglementare în Energie

Sursa: Thatcher și Coen (2008)

În multe democrații anglofone, echilibrul
între diferitele tipuri de organisme non-depar-
tamentale s-a modificat considerabil începând
cu anii ’80. Privatizarea a eliminat multe dintre
companiile deținute de stat, iar cererea pentru
agenții de reglementare a crescut. În prezent, cele
mai importante organisme non-departamentale
nu sunt corporațiile guvernamentale, ci agențiile:
organizațiile publice care funcționează separat
de departamente, dar care sunt responsabile (în
mod obișnuit prin statut) pentru asigurarea servi-
ciilor publice sau consilierea guvernului sau de
reglementarea unui aspect al vieții sociale care
este semnificativ pentru interesul public. Le vom
analiza pe fiecare dintre acestea.
Agențiile care asigură servicii publice acoperă
activități cum ar fi colectarea informațiilor, admi-
nistrarea clădirilor publice și acordarea permiselor
de conducere. Potrivit curentului noului mana-
gement public (vezi p. 357), agențiile speciali-
zate care funcționează asemenea unor companii
private, fără implicarea elementului politic, ar
trebui să fie mai eficiente în asigurarea serviciilor
publice decât o direcție din cadrul unui departa-
ment guvernamental.
Organismele consultative pun la dispoziție
expertiză adițională celei existente în cadrul depar-
tamentelor. Spre deosebire de corporații și agenții,
astfel de organisme sunt create de regulă de către
departamentul garant, fără susținere legală. Sunt
mai informale și flexibile – funcționând totuși
pe durată îndelungată. Pentru ministere par a fi
indispensabile în oferirea informațiilor și sfaturilor
în ceea ce privește subiecte specifice. În definitiv,
ministrul ale cărui recomandări sunt bazate pe cele
ale unui comitet consultativ se află în posesia unei
polițe de asigurare dacă acestea sunt criticate.
Din perspectiva guvernanței, agențiile de
reglementare sunt cele mai importante organisme
non-departamentale care există în cadrul demo-
crațiilor liberale contemporane. Aceste agenții
coordonează monopolurile naturale (de exemplu
rezervele de apă) și activități precum adopțiile,
radiodifuziunea, standardele alimentare și energia
nucleară. Numărul agențiilor de reglementare este
din ce în ce mai mare în majoritatea democrați-
ilor liberale, în parte pentru a echilibra riscurile
care nu pot fi evaluate în mod potrivit de sectorul
privat. De exemplu, evaluarea beneficiilor introdu-
cerii unui medicament nou în comparație cu peri-
colul efectelor secundare este o responsabilitate a
experților care au în vedere interesul public, nu o
îndatorire a companiilor farmaceutice cu interese
proprii. Marea Britanie favorizează în mod special
aceste agenții de reglementare; acest sector anga-
jează în prezent mai mult de 20.000 de oameni și
are costuri de aproximativ 1 miliard de lire anual.
Uniunea Europeană și-a atins de asemenea
obiectivele politicilor, în special în ceea ce privește
piața comună, prin emiterea de reglementări.
Dintr-o anume perspectivă, UE poate fi denumit
Statul de Reglementare European (Caseta 17.5).
Reglementările emise în domenii cum ar fi siguranța
chimică și alimentară, competiție și telecomunicații
au un impact global (Bach și Newman, 2007).
În general, așadar, analizarea organismelor
publice non-departamentale în orice democrație
liberală confirmă complexitatea guvernanței
contemporane. În special apariția agențiilor de
reglementare ilustrează falsitatea afirmațiilor simp-
liste despre rolul diminuat al statului.
 Managementul public | 355

Răspunderea Caseta 17.6

Relația dintre politicieni și personalul de execuție Răspunderi multiple:
aflat în funcții de conducere a fost întotdeauna miniștrii adjuncți (secretari
delicată. În mod tradițional, problema era aceea
de a impune controlul politic asupra celor care de stat, funcționari publici de
nu se aflau în funcțiile respective prin alegeri:
prin ce metode puteau fi împiedicați funcționarii
conducere) în Canada
civili să îngreuneze atingerea obiectivelor guver-
nelor alese prin alegeri libere? Problema contro- Răspunde în fața De ce?
lării puterii birocratice în democrații a fost una Primului Ministru Primul ministru îl numește
dintre preocupările principale ale lui Max Weber. pe secretarul de stat
A identificat pericolul ca funcționarii civili să Ministrului Secretarul de stat are rolul
ajungă în situația de a-și domina superiorii aleși, de a-l susține și consilia pe
sugerând următoarele: ministru
Funcționarului Funcționarul conduce
În condiții normale, puterea unei birocrații pe Consiliului Privy Serviciile Publice și are
deplin dezvoltate este întotdeauna copleșitoare. rolul de prim-ministru
„Superiorul politic” se găsește în poziția „diletan- pentru secretarul de stat
tului” care se află în partea opusă „expertului”,
Consiliului Secretarii de stat răspund
față în față cu funcționarul public cu experiență
Trezoreriei în fața Treasury Board
care se află în cadrul managementului adminis-
privind managementul
trativ. (citat în Kahlberg, 2005, p. 211)
resurselor
Comisiei pentru Secretarii de stat răspund
În prezent, observația lui Weber este accep-
Servicii Publice în fața Comisiei pentru
tată în mare măsură. Analiștii recunosc faptul că
Servicii Publice în ceea ce
expertiza, permanența, dimensiunea și controlul
privește personalul
asupra implementării înseamnă mai mult decât
un transfer mecanic al directivelor politice. Comitetelor Secretarii de stat răspund
Funcționarii publici din pozițiile de conducere – Camerei în fața comitetelor
secretarii departamentelor, directorii, președinții Comunelor parlamentare
organismelor publice non-departamentale – sunt Comitetului COSO supervizează
invariabil în poziția de a influența și elabora Funcționarilor evaluarea performanței a
politicile. Publici de secretarilor de stat
Răspunsul contemporan la această realitate Conducere (COSO)
politică a fost aceea de a încadra această chestiune
ca răspundere, nu control (Mulgan, 2003). Din Sursa: Bourgault (2002), p. 438.
ce în ce mai mult, filosofia este de a încuraja func-
ționarii publici să susțină acțiunile după ce au avut
loc, nu de a exercita control preventiv asupra lor în De exemplu, Polidano (1998, p. 35) susține că
timpul desfășurării. Astfel, răspunderea recunoaște într-un mediu complex, unde cea mai mare parte
și reduce impactul puterii birocratice de care se a procedurilor de elaborare a politicilor implică
temea Weber – ceea ce soluționează problemele. coordonarea dintre mai multe ministere, răspun-
derea față de un ministru nu mai este suficientă.
Răspunderea poate fi înțeleasă ca necesitate Sugerează că „birocrații pot fi împiedicați din a
de raportare („a da seamă”) sau în sens mai îndeplini directivele ministeriale, oricât de legitime
larg ca sinonim pentru responsabilitate. În ar putea fi acestea. Răspunderile multiple reprezintă
acest ultim sens, a fi răspunzător înseamnă a o parte inevitabilă a realității guvernamentale”.
fi responsabil pentru propriile acțiuni în fața În prezent, funcționarii publici de conducere
unei alte entități. Aceasta din urmă poate sunt răspunzători nu doar față de miniștrii propriilor
exprima judecăți despre și poate impune sanc- departamente, ci și față de primul ministru, ministrul
țiuni asupra actorului. de finanțe și față de obligațiile inerente acordurilor
356 | Guvernare și guvernanță
cu alte organizații naționale sau chiar internaționale.
Pentru a lua un exemplu specific, „sistemul de răspun-
dere pentru miniștrii adjuncți în Canada a fost descris
ca fiind multiplu, complex și câteodată contradic-
toriu” (Bourgault, 2002, p. 446). Ca și în alte părți,
înalții oficiali din Canada trebuie să răspundă în fața
mai multor instituții (Caseta 17.6).
Care sunt, prin urmare, numeroasele metode
de a monitoriza acțiunile managerilor publici și de
a le trage la răspundere? Caseta 17.7 distinge între
controalele interne, care funcționează în cadrul
organizațiilor publice, și evaluarea externă. Le vom
examina pe fiecare în parte.
Controalele interne
Forma tradițională de control intern este, desigur,
îndrumarea ministerială. Miniștrii îndrumă, funcți-
onarii execută. Deși nu mai este suficient, controlul
ierarhic exercitat de către miniștri continuă să fie
o componentă esențială a controlului. Totuși, în
practică, capacitatea miniștrilor de a exercita controlul
este condiționată de alți doi factori: accesibilitatea
numirilor politice în cadrul birocrațiilor și modali-
tatea în care miniștri își utilizează consilierii personali.
Teoretic, cu cât este mai mare numărul de
numiri făcute de către un ministru în cadrul unui
departament, cu atât mai ușor se poate impune
o direcție specifică. Recunoscând faptul că biro-
crații aflați în funcții de conducere ar trebui să
aibă competențe de natură politică, multe demo-
crații liberale au tendința în prezent de a angaja în
cadrul ministerelor importante funcționari civili
loiali și solidari din punct de vedere politic. Această
practică, des întâlnită în Germania și Finlanda, se
extinde către alte democrații vestice. Politicienii
doresc din ce în ce mai mult funcționari civili care
sunt, conform faimoasei aserțiuni a lui Margaret
Thatcher, „în echipa noastră”.
Îndrumarea ministerială poate fi susținută prin
punerea la dispoziția miniștrilor a unor consilieri
personali. Deoarece consilierii nu fac parte din
personalul permanent al departamentului, aceștia
pot capta și raporta ministrului aspecte care ar
putea fi neglijate în lanțul ierarhic oficial obișnuit.
În Noua Zeelandă, cabinetul fiecărui ministru a
inclus un consilier politic până în 2006 (Eichbaum
și Shaw, 2007). În Franța, miniștrii sunt susținuți de
un cabinet: un grup de aproximativ 15–20 persoane
care formează propriul aparat de consiliere și
lucrează sub controlul lor direct (un cabinet, în acest
sens, de personal consultativ, este diferit de cabinetul
care este punctul central al guvernării parlamentare).
Caseta 17.7
Supravegherea birocrației
Pe lângă controlul formal exercitat de către
ministru, evaluarea internă este implementată de
un corp de control din cadrul guvernului: „evalu-
atorii de pierderi, controlorii calității și polițiștii
care îi prind pe răufăcători”, așa cum sunt definiți
de Hood et al. (1999). Corpul de audit verifică
registrele, cei care fac parte din controlul de
calitate verifică performanța, organismele finan-
țatoare evaluează rezultatele, iar inspectorii moni-
torizează tot ce începe cu ieșirile de incendiu și
se termină cu procentul de reciclare. Ideologia
contemporană poate propune o suită de reglemen-
tări, însă practica modernă reprezintă o supradoză
de verificare, care rezultă în cinism între funcțio-
narii publici și ocazional în atingerea obiectivului
indiferent de costuri. Pentru a preveni situația în
care această supradoză să devină letală, controlul
începe să funcționeze cu un grad ceva mai redus
de exigență, incluzând o concentrare mai atentă
asupra rezultatelor – presupunând supraveghere
atentă în loc de birocrație (Hood et al., 2004).
Chiar și în toiul acestei avalanșe de reglemen-
tări, democrațiile liberale au continuat să se bazeze
pe standardele profesionale ale funcționarilor
publici ca formă de control intern. Acest mecanism
este deosebit de important în cadrul birocrațiilor
care accentuează componenta tehnică. În Norvegia
și Suedia, de exemplu, mulți funcționari civili
lucrează în direcții specializate în sectorul de ingi-
nerie, medicină și cel feroviar. Aceste direcții pun în
valoare expertiza profesională și sunt cel puțin parțial
independente de ministere. Funcționarii civili aflați
în funcții de conducere în cadrul acestor organi-
zații răspund semnalelor politice fără a-și sacrifica
opiniile derivate din expertiza deținută – un rezultat
favorabil, care însă nu poate fi cu ușurință reprodus
în alte contexte (Christensen și Peters, 1999).

Controlul extern
Controlul extern este o formă ocazională de
răspundere a funcționarilor civili, care se extinde în
prezent. Departamentele și agențiile trimit rapoarte
detaliate unor organisme externe. Cu toate acestea,
controlul extern are tendința de a fi discontinuu și
condus de criterii politice. Când există presiuni în
acest sens, controlul este foarte exigent – însă de cele
mai multe ori este inexistent. Consecința este aceea
că breșele de evaluare a responsabilității pot coexista
cu supraevaluarea în cadrul aceleiași agenții.
În Statele Unite, birocrații au fost întotdeauna
dispuși să apară în fața legislativului; în definitiv,
Congresul este cel care stabilește numirile. Însă chiar
și în Marea Britanie, unde doar miniștrii erau consi-
derați responsabili față de parlament pentru acțiu-
nile funcționarilor publici aflați în subordinea lor,
aceștia din urmă se înfățișează în prezent înaintea
comitetelor speciale. În cadrul unui proces care
evoluează încet și menținând teama de a nu produce
neplăceri ministrului de resort, funcționarii publici
din Marea Britanie devin dispuși să raporteze în
public în privința activității pe care o desfășoară.
Asemănător altor sfere ale politicii, cea judecă-
torească se află în expansiune ca dimensiune externă
în care birocrația poate fi trasă la răspundere.
Dreptul administrativ acordă sistemului judiciar un
instrument prin care să evalueze procedurile biro-
cratice de luare a deciziilor, permițând judecăto-
rilor să anuleze decizii care, de exemplu, rezultă din
proceduri eronate sau care încalcă justiția obișnuită.
Avocatul Poporului (Ombudsman) reprezintă
o completare recentă la mecanismele controlului
extern. Acest „paznic” a fost introdus pentru prima
dată în Suedia, în 1809, apoi în Finlanda în 1919,
alte democrații liberale după 1945 și Uniunea
Europeană în 1995. În practicile naționale există
o singură funcție de această natură care acoperă
întregul sector public sau, cu riscul reducerii vizi-
bilității și al suprapunerii jurisdicțiilor, pot exista
comisari separați pentru domenii specifice. Avocații
poporului trebuie să posede puteri de investigație
semnificative dacă vor să aibă influență. în plus,
publicul trebuie să fie conștient de existența lor și
să fie pregătit să depună solicitări. Până în prezent,
Avocatul Poporului (Ombudsman) este un înalt
funcționar public numit de legislativ să exami-
neze acuzațiile referitoare la erorile administra-
tive din sectorul public. Acești „paznici” își au
originea în sistemele scandinave, însă au fost
preluați și în alte țări, beneficiind însă adesea de
jurisdicție, resurse și succes diminuate.
Managementul public | 357
aceste condiții au fost rareori îndeplinite în afara
Scandinaviei (Ansell și Gingrich, 2003).
În cele din urmă, grupurile de interese și mass
media oferă un oarecare mecanism de control în
ceea ce privește erorile birocratice. Grupurile de
interese au interese proprii în monitorizarea imple-
mentării politicilor de către funcționarii publici;
aceasta este una dintre activitățile lor. Mass media
poate reprezenta un mecanism de control selectiv
asupra birocrației: de exemplu, există programe de
televiziune difuzate în mod regulat care au drept
scop mediatizarea scandalurilor publice și a inefi-
ciențelor birocratice. Cu toate acestea, chiar și
mai mult decât în cazul controlului parlamentar,
controlul este în astfel de cazuri selectiv și, în cazul
mass media, pe termen scurt. Dezvăluirile făcute în
mass media pot încuraja competența, însă conduc
rareori la reforme structurale; cazul specific este
soluționat, însă slăbiciunile birocratice continuă.
Noul Management
Public
„Guvernarea nu este soluția problemei; guver-
narea este problema”. Această declarație faimoasă
a lui Ronald Reagan a inspirat, printre altele, noul
management public (NMP), o idee care a cuprins
lumea anglo-americană a managementului public
în deceniul final al secolului al XX-lea.
NMP continuă să fie un subiect de interes,
reprezentând o critică puternică la adresa ideilor
lui Weber despre birocrație. A atras mulți specia-
liști care nu împărtășeau perspectiva ideologică a
lui Ronald Reagan; a fost descris apreciativ de către
organisme internaționale cum ar fi Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică; și a
condus la schimbări radicale în sectorul public din
Australia, Canada, Marea Britanie și în special din
Noua Zeelandă.
Cea mai potrivită metodă de abordare a
NMP este de lua în atenție volumul Reinventing
Government (Reinventarea Guvernării), o descriere
exuberantă a noii abordări scrisă de Osborne
și Gaebler (1992). Având subtitlul How the
Entreprenorial Spirit is Transforming the Public
Sector (Cum spiritul antreprenorial transformă
sectorul public) best-seller-ul american prezintă 10
principii pe care le recomandă agențiilor guverna-
mentale pentru a le spori eficiența (Caseta 17.8).
În timp ce modelul birocratic al lui Weber se
baza pe ideea eficienței derivată din stilul militar
prusac, Osborne și Gaebler și-au luat inspirația din
avansul automat al lumii afacerilor americane.
358 | Guvernare și guvernanță
Caseta 17.8
Conducere fără intervenție!
Cele zece principii formulate
de Osborne și Gaebler pentru
îmbunătățirea eficienței
agențiilor guvernamentale
� Promovarea competiției între cei care asigură
serviciile;
� Promovarea participării cetățenilor prin
redirecționarea controlului dinspre birocrație
către comunitate;
� Măsurarea performanței punând accentul pe
rezultate, nu pe resursele investite;
� Direcția trebuie să fie stabilită de scopuri, nu
de reguli și reglementări;
� Redefinirea clienților în beneficiari și punerea
la dispoziție a posibilității de a alege – între
școli, programe de pregătire și alternative de
locuire;
� Prevenirea problemelor înainte ca acestea să
se întâmple în locul oferirii serviciilor care să
le rezolve după ce au apărut;
� Producerea banilor trebuie să complementeze
cheltuirea acestora;
� Descentralizarea autorității și adoptarea
managementului participativ;
� Favorizarea mecanismelor de marketing în
locul celor birocratice;
� Implicarea tuturor sectoarelor – public,
privat și voluntar – în rezolvarea problemelor
comunității.
Sursa: Adaptare după Osborne și Gaebler (1992).
Autorii citează cu entuziasm câteva exemple
ale organizațiilor din sectorul public care le-au
urmat recomandările. Unul dintre acestea este
departamentul care are în coordonare pacurile
din California, care le-a permis managerilor să
cheltuiască bugetul pe orice aveau nevoie fără a
cere aprobare pentru tipuri specifice de cheltuieli.
Un alt exemplu este centrul de evenimente care
a încheiat un parteneriat cu firme private pentru
a organiza spectacole, partenerii împărțind atât
riscurile, cât și profitul.
Ideea de bază a venit din perspectiva benefici-
ilor care ar putea fi realizate dacă s-ar oferi func-
ționarilor publici flexibilitatea de a-și desfășura
activitatea în funcție de rezultate. Importanța
acestei schimbări de perspectivă a fost abando-
narea viziunii weberiene conform căreia responsa-
bilitatea birocratică era doar aceea de a aplica reguli
fixe unor cazuri specifice. Pentru suporterii săi,
NMP reprezenta managementul public al noului
secol; modelul lui Weber rămânea în trecut. Se
susținea astfel ideea că administrația publică fusese
înlocuită de managementul public.
În timp ce Osborne și Gaebler puneau la
dispoziție un manual de convertire, Hood (1996)
oferea o perspectivă mai puțin emoțională și mai
comparativă (Caseta 17.9). Hood a arătat că NMP
evoluase cel mai mult în țările anglo-americane și
Scandinavia, unde sectorul public era cel mai supus
controlului politic. În opoziție cu aceste situații,
țările cu un stat puternic și o birocrație renumită,
de exemplu Germania, Japonia și Spania, progre-
saseră mai puțin în implementarea noii filosofii.
În aceste state, unde administrația este percepută
ca o ramură a sectorului juridic, funcționarii civili
sunt încă un dispozitiv de protecție al interesului
public datorită aplicării normelor legale unor cazuri
specifice. Având în vedere că sarcinile funcționarilor
civili sunt cuprinse în norme de drept civil, schim-
bările radicale sunt imposibile fără modificări legis-
lative. Astfel de reforme care au avut loc totuși s-au
concentrat mai mult pe extinderea funcțiilor exis-
tente (de exemplu îmbunătățirea funcției bugetare)
decât pe restructurarea radicală sau explicită a evalu-
ării performanței (Gualmini, 2008).
Caseta 17.9
Elementele componente ale
noului management public
� Managerii au putere de decizie sporită, însă
răspund pentru calitatea rezultatelor;
� Performanța este evaluată prin raportare la
obiective specifice;
� Resursele sunt alocate conform rezultatelor;
� Departamentele sunt separate în unități care
funcționează independent;
� Mai multe activități sunt contractate secto-
rului privat;
� Flexibilitate crescută în ceea ce privește recru-
tarea și păstrarea personalului;
� Reduceri de cheltuieli în vederea obținerii unor
rezultate mai bune cu fonduri mai puține.
Sursa: Adaptat din Hood (1996).

În cadrul mai flexibil anglo-american, Noua
Zeelandă iese în evidență. Acolo „s-au realizat
probabil cele mai cuprinzătoare și radicale reforme de
management public din statele democratice vestice”
(Pollitt și Bouckaert, 2004, p. 280). În anii 1980 și
1990, guverne succesive – conduse inițial de laburiști
apoi de partidul național – a schimbat în mod radical
structura, managementul și rolul sectorului public. O
coaliție remarcabilă de lideri în domeniul afacerilor,
economiști care lucrau pentru guvern și politicieni cu
experiență din ambele partide principale au acționat
împreună în vederea adoptării unor reforme nepopu-
lare, însă care au fost departe de a fi ineficiente.
O caracteristică importantă a modelului imple-
mentat în Noua Zeelandă a fost utilizarea masivă a
contractelor (Boston et al., 1995). Această tehnică
a mers dincolo de utilizarea obișnuită a firmelor
private pentru asigurarea unor servicii publice,
cum ar fi colectarea deșeurilor menajere. Practica
s-a extins la implicarea actorilor privați în domenii
mai delicate, cum ar fi recuperarea datoriilor.
Astfel, Departamentul de Transport, de exemplu,
și-a redus numărul de angajați direcți de la 5000 în
1986 la mai puțin de 50 la mijlocul anilor 1990,
ceea ce reprezintă o transformare spectaculoasă.
În plus, contractele au fost introduse în sectorul
public al Noii Zeelande pentru a guverna relațiile
dintre achizitori (de exemplu Departamentul de
Transport) și prestatorii de servicii (de exemplu
Transit New Zealand, responsabil pentru drumuri).
Acorduri contractuale în cadrul sectorului public
au reprezentat un pas adițional și o provocare și
mai directă pentru modelul weberian decât simpla
contractare a serviciilor către sectorul privat.
Ce concluzii pot fi desprinse din inovațiile
ambițioase implementate în Noua Zeelandă în
cadrul administrației publice? Mulgan (1997,
p. 146) oferă o evaluare echilibrată:
Recenta organizare a serviciilor publice a condus
la clarificarea funcțiilor guvernamentale și la creș-
terea eficienței în asigurarea unor anumite servicii
publice. În același timp, a fost un proces costisitor,
procesul de reformă implicând resurse extinse, ca
de altfel și problemele adiționale de coordonare
cauzate de numărul crescut al agențiilor publice.
În Noua Zeelandă și în afara ei, extinderea
NMP a fost unul dintre motivele care a condus la
creșterea complexității răspunderii funcționarilor
publici. Atunci când se ivesc probleme legate de
un serviciu asigurat de o agenție care funcționează
în termenii unui contract se pune întrebarea legată
de partea responsabilă: agenția sau departamentul?
Managementul public | 359
În Marea Britanie, miniștrii au fost cei răspunză-
tori pentru acțiunile întreprinse în numele lor în
fața paramentului. După cum se preciza în The
Times în ediția din 15 februarie 1977, „poziția
constituțională este extrem de clară și pe deplin
suficientă. Funcționarii publici propun. Miniștrii
dispun. Funcționarii publici execută”.
Însă chiar din 1994, majoritatea funcționarilor
civili britanici își desfășurau activitatea într-una
dintre cele aproximativ 100 de agenții semi-inde-
pendente. Teoretic, ministrul stabilește politica, iar
agenția îl implementează. Însă, în momentul în care
există presiuni politice – când condamnați evadează
din închisoare sau un spital din cadrul Serviciului
Național de Sănătate nu asigură serviciile de sterili-
zare adecvate – tot miniștrilor li se reproșează acest
eșec în parlament. Fiind conștienți de această reali-
tate, miniștrii au tendința de a interveni în mod
selectiv în aspectele operaționale, acționând astfel
împotriva scopului inițial. Managerii agențiilor
descoperă că nu au independența de a manageria,
ceea ce reduce stimulentele și conduce la fluctuații în
pozițiile de conducere (Pollitt și Bouckaert, 2004).
Prin urmare, presupunerile tradiționale
privind responsabilitatea pot fi regăsite în culisele
abordării noului management public, compli-
când și mai mult sarcinile celui care administrează
sistemul. Un funcționar public danez exprimă
această situație (Paulsen, 2007, p. 486):
Funcționarii civili au mai multe roluri, nu doar
unul singur. Vrem să fim ghidați către politici
noi și să acționăm cu disponibilitatea de a ne
asuma riscuri și de a încerca lucruri noi. În același
timp, nu ni se permite să facem greșeli. Dacă o
situație neplăcută este preluată ca știre în ziare, iar
greșeala ne aparține, în cazul acesta lucrurile bune
pe care le-ai făcut sunt uitate rapid.
Fragmentarea produsă de NMP a condus la
reactualizarea interesului în guvernarea coordonată
sau a abordării guvernului ca întreg. Coordonarea
îmbunătățită între agențiile publice specializate a
oferit perspectiva unei coerențe sporite în sectorul
Guvernarea coordonată sau abordarea guver-
nului ca întreg are obiectivul de a îmbunătăți
coordonarea politicilor publice între agenții.
Scopul este acela de a preveni subminarea
reciprocă a politicilor, de a alinia organizarea
guvernului cu sarcinile sale și de a oferi cetățe-
nilor accesul neîngrădit la servicii.
360 | Guvernare și guvernanță
politicilor guvernamentale, precum și capacitatea
miniștrilor din departamentele centrale de a restabili
controlul asupra evoluțiilor de la nivelul local. Aceste
reforme mai noi au reflectat conștientizarea faptului
că problemele la nivelul politicilor sunt corelate: de
exemplu, sărăcia și lipsa rezultatelor educaționale
sunt o singură problemă, nu sunt separate.
În mod semnificativ, guvernarea coordonată
a realizat progresul cel mai mare în țări ca Noua
Zeelandă unde NMP a avansat cel mai mult. Deși
este tentant să utilizăm apariția abordării guver-
nului ca întreg pentru a declara moartea NMP,
Christensen și Lægreid (2007, p. 12) precizează
mai exact că „ceea ce vedem este o reechilibrare sau
ajustare a modelului de bază al NMP într-o direcție
mai centralizată fără nicio schimbare fundamen-
tală”. Guvernarea coordonată se poate dovedi a se
dezvolta având la bază NMP, nu o respingere a sa.
La un nivel mai profund, reprezintă ultima evoluție
în cadrul unei dezbateri în sectorul public între cei
care susțin descentralizarea care favorizează inițiati-
vele și cei care susțin centralizarea care oferă bazele
unei coordonări mai susținute.
Managementul public în
statele autoritare
Asemenea armatei, birocrația este de obicei o forță
mai puternică în regimurile non-democratice decât
în cele democratice. Prin definiție, instituțiile cu
funcții de reprezentare – alegerile, partidele compe-
titive și grupurile de interese organizate liber – nu
au putere sub conducerea autoritară, lăsând spațiul
liber pentru agenții care pot profita de această
situație. Un dictator poate renunța la alegeri, însă
nu poate conduce fără funcționari publici care să
implementeze dorințele sale.
Însă birocrația poate fi mai mult decât agenția
prestatoare de servicii a dictatorului, nu în ultimul
rând în țările în curs de dezvoltare. Adesea în coope-
rare cu armata, poate ea însăși deveni o forță politică
importantă, susținând argumentul potrivit căruia
expertiza sa tehnică și capacitatea de a rezista presi-
unii populare constituie singura cale spre dezvol-
tarea economică durabilă. Această afirmație poate fi
aparent justificată, însă într-un final multe birocrații
din regimuri non-democratice capătă proporții nere-
aliste, sunt supra-politizate și ineficiente, acționând ca
o frână în loc de stimulent pentru progres. Pe termen
lung, regimurile birocratice, de exemplu guvernele
militare, devin parte a problemei, nu o soluție.
Cu certitudine, birocrația a jucat un rol pozitiv
în majoritatea regimurilor autoritare care au
experimentat o creștere economică rapidă. În anii
’50 și ’60, a contribuit la modernizarea economică
în câteva regimuri din Orientul Mijlociu și Africa
de Nord. Împreună cu armata și un lider național
puternic ca Gamal Abdel Nasser (Președintele
Egiptului, 1956–1970), birocrațiile moderniza-
toare au avut capacitatea de a iniția dezvoltarea
cu susținerea statului chiar împotriva opoziției
proprietarilor de pământ conservatori.
O’Donnel (1973) a introdus termenul autori-
tarism birocratic pentru a descrie țările din America
Latină care au urmat o cale de dezvoltare similară,
sub conducere militară represivă, în anii ’60 și ’70.
Economiile performante din Asia de Est, de exemplu
Indonezia și Malaezia, oferă exemple mai recente ale
contribuției pe care o poate avea birocrația în sensul
dezvoltării în circumstanțe pronunțat autoritare.
Însă aceste exemple de birocrații care conduc
la modernizare reprezintă niște excepții. Cel mai
adesea, birocrația a inhibat creșterea în loc de a o
încuraja. Istoria Africii sub-sahariene după acor-
darea independenței oferă o evaluare mai realistă
și reprezentativă a rolului jucat de birocrație în
mediile non-democratice. După plecare condu-
cătorilor coloniali, liderii autoritari au utilizat
controlul asupra numirilor în funcții publice ca
recompensă politică, negând distincția fină dintre
politică și administrație. Această abordare trufașă
în privința numirilor în funcții publice s-au extins
către absorbirea forței de muncă în surplus, în
special în rândul tinerilor absolvenți, în cadrul
administrației. Expansiunea sectorului public a
reprezentat o metodă de asigurare a susținerii sau
cel puțin a prevenirii exprimării publice a opoziției.
Consecința a fost expansiunea necontrolată a
numărului funcționarilor publici. La începutul anilor
1990, angajarea în sectorul public reprezenta cel mai
mare procent al angajărilor din alte sectoare decât
cel agricol în Africa (B. Smith, 1996, p. 221). Odată
numiți, angajații din sectorul public realizau că legă-
turile de rudenie însemnau că aveau datoria de a-și
folosi pozițiile privilegiate pentru a-și recompensa
familiile și grupul etnic, conducând la o creștere
suplimentară a numărului funcționarilor publici.
Autoritarismul birocratic este un termen
inventat de O’Donnell (1973) pentru a descrie
regimurile în care tehnocrații din cadrul biro-
crației impuneau stabilitatea economică sub
protecția unui guvern militar. Astfel de regimuri
au reprimat mișcările populare. Conceptul a fost
aplicat țărilor din America Latină, de exemplu
Argentina și Brazilia, în anii ’60 și ’70.

Birocrația consistentă care a rezultat s-a dovedit
incapabilă să acționeze ca instrument eficient
pentru dezvoltare. Dimpotrivă, „clasa” administra-
tivă expansivă extrăgea resurse din cadrul societății
pentru propriul beneficiu, continuând în acest sens
modelul colonial fără a-l înlocui. Principala sursă a
averii naționale fiind sub controlul statului (exportu-
rile de mărfuri), angajarea în sectorul public a devenit
o cale către îmbogățire, conducând la crearea unei
burghezii birocratice. Doar către sfârșitul secolului al
XX-lea, sub presiunea agențiilor internaționale, s-au
făcut încercări de a ține sub control sectorul public
prin accentuarea consolidării capacității adminis-
trative (Turner și Hulme, 1997, p. 90).
Chiar și acolo unde dezvoltarea facilitată de
birocrație a reușit, această soluție continuă adesea
să funcționeze chiar și după ce nu mai este utilă.
Unele dintre statele din Asia de Est au descoperit
la sfârșitul secolului al XX-lea că administratorii
publici sunt mai eficienți în ceea ce privește capa-
citatea industrială decât în a manageria o economie
matură, deschisă și cu un sector de servicii în extin-
dere. În Indonezia, de exemplu, criza financiară
asiatică de la sfârșitul anilor 1990 a expus gradul
în care formele de investiție fuseseră denaturate de
capitalismul cronic, accesul la capital depinzând mai
mult de contactele oficiale decât de rata dobânzii.
Capacitatea administrativă se referă la capaci-
tatea birocrației de a aborda problemele sociale
prin managementul și implementarea politicilor
publice în mod eficient.
Poziția birocrației în sistemele totalitare amin-
tește în unele cazuri de rolul său în regimurile auto-
ritare. Însă o diferență importantă deosebește admi-
nistrația în forma comunistă de conducere totalitară:
dimensiunea sa. Dimensiunea birocrației în siste-
mele comuniste este derivată din natura totalitară a
ideologiei sale. Pentru a-și atinge misiunea teoretică
de a construi o societate nouă, partidul conducător
trebuia să controleze toate aspectele dezvoltării, atât
economic cât și social, prin intermediul statului.
Mai precis, sectorul privat a dispărut, iar economia
a devenit un aspect al administrației de stat.
Birocrațiile comuniste aveau un caracter
politic pronunțat, partidul conducător infiltrân-
du-se profund în administrație. Într-adevăr, esența
conducerii comuniste se găsea în combinarea
conducerii birocratice și politice a unui sistem
imens. Reflectând preocupările lui Weber referi-
toare la sistemele democratice, partidul conducător
percepea birocrația ca indispensabilă și în același
Managementul public | 361
Nomenclatura (lista numelor) reprezenta
enumerarea indivizilor de încredere din cadrul
căreia partidele comuniste aflate la conducere
numeau oameni în posturi birocratice.
timp neprezentând încredere – ca o forță care prin
controlul implementării ar putea într-o zi ajunge
să-și domine superiorii politici (Lewin, 1997).
Prin urmare, partidul a încercat să îndepărteze
riscurile legate de birocrație prin aceeași metodă
folosită pentru a controla armata: controlul
asupra tuturor numirilor importante. Acest scop
a fost atins prin intermediul nomenclaturii, un
mecanism care oferea un impuls important pentru
carieriștii ambițioși de a-și forma și menține
reputația în cadrul partidului. Nomenclatura este
prezentă chiar și azi în China, unde lista se pare că
ar conține peste opt milioane de nume (Manion,
2009, p. 435).
Întrepătrunderea dintre politică și birocrație
în statele comuniste a cauzat probleme semnifica-
tive pentru încercarea regimurilor post-comuniste
de a construi o administrație publică bazată pe
neutralitate politică și recrutare bazată pe merit
(Gajduschek, 2007). În Ungaria, de exemplu,
profesionalismul este în expansiune, proces
susținut prin dezvoltarea sistemului de educație
superioară și o mărire a salariilor din sectorul
public, însă influența politică continuă să fie
substanțială. Continuă să fie prezente elemente ale
sistemului de patronaj, având în vedere că parti-
dele care câștigă alegerile, unele dintre ele având
o bază de susținere în sectorul public, asigură
ocuparea posturilor de către susținătorii lor. Acești
birocrați exploatează apoi oportunitățile de mită
care compensează lipsurile cauzate de salariile care
continuă totuși să fie reduse.
Managementul public în
democrațiile neliberale
Birocrația primește mai puțină atenție decât ar
merita în analizele referitoare la democrațiile neli-
berale. Motivul este ușor de înțeles: democrațiile
neliberale sunt în mod tipic fondate pe o relație
personală între președinte și popor. Acest contract
implicit funcționează împotriva consolidării insti-
tuțiilor guvernate de reguli, incluzând birocrația
weberiană. Democrațiile neliberale sunt regimuri
politice, nu birocratice.
362 | Guvernare și guvernanță
În plus, conducătorii democrațiilor neliberale Caseta 17.10
se prezintă adesea în opoziție cu instituții cum ar
fi administrația publică. În America Latină în mod Organizarea guvernului
particular, administratorii imită aroganța predece- central în Rusia, 2009
sorilor coloniali demult plecați, rezultând într-o
birocrație coruptă și indiferentă care oferă o țintă
la îndemână pentru politicienii populiști. Astfel Număr Exemple
de lideri au nevoie de dușmani, iar o administrație Ministere și 12 Afacerile Interne,
publică inflexibilă contribuie în acest sens. Când agenții federale Afacerile Externe,
liderul politic al unei democrații neliberale poate aflate sub coor- Apărarea, Justiția
asigura beneficiile financiare din resurse naturale donarea președin-
cum ar fi petrol, poate cheltui aceste resurse pe telui („gruparea
menținerea unei coaliții politice viabile prin prezidențială”)
patronaj, astfel slăbind și mai mult instituțiile Ministerele 11 Educația și
formale cum ar fi administrația publică. federale aflate Știința, Finanțele,
De exemplu, în Venezuela, Hugo Chávez a sub coordonarea Resursele
introdus o nouă constituție în 1999 care definea guvernului Naturale,
sistemul politic al țării ca fiind „democratic, Transportul
participativ, descentralizat, responsabil în raport
Alte organisme 12 Agenția Spațială,
cu poporul, pluralist, bazat pe mandate limitate
executive aflate Sportul și Cultura
pentru autoritățile alese și mandate revocabile”
sub coordonarea Fizică, Agenția de
(Alvarez, 2004, p. 152). Prevederile radicale și
guvernului Turism
incertitudinile inerente ale acestei noi consti-
tuții nu au contribuit la construirea unei biro- Sursa: Președintele Rusiei (2009)
crații eficiente. În schimb, efectul a fost acela
de a concentra atenția în direcția zonei politice
– și asupra lui Chávez însuși. Comitetele locale Democrația neliberală din Rusia ilustrează –
aflate sub controlul său puteau contribui mai însă și restrânge – aceste teme. Mai mult decât
mult la distribuirea resurselor decât birocrația în regimuri similare, președinții Rusiei au folosit
weberiană. – mai degrabă decât să se definească în opoziție
În multe democrații neliberale, managementul cu aceasta – tradiția îndelungată a țării în ceea
public nu funcționează în mod coordonat, unități ce privește puterea statului. După cum afirma
birocratice separate având scopul de a servi inte- Willerton (1997, p. 39):
resele managerilor locali, nu pe cele ale publi-
cului, cele din urmă reprezentând doar obiectivul toate sistemele politice din trecut ale Rusiei au
formal. Corupția moștenită de la conducerea auto- fost caracterizate de un executiv puternic, puterea
ritară poate continua nestingherită, iar posturile fiind concentrată în mâinile unei elite conducă-
pot continua să fie alocate ca recompense politice toare reduse numeric. Birocrația administrativă
sau pe baza legăturilor etnice. care susținea executivul politic a fost formată în
Mare parte a muncii de rutină poate continua timpul tătarilor [suzerani vorbitori de limba turcă
să se desfășoareș democrațiile neliberale, în defi- ai Rusiei, 1236–1452]. La începutul secolului
nitiv, sunt departe de a fi state eșuate. Într-adevăr, al XVIII-lea, Petru cel Mare deja raționalizase și
Nef (2003, p. 531) remarcă faptul că sfârșitul profesionalizase acea birocrație.
conducerii autoritare în America Latină a condus
nu doar la privatizare și prudență fiscală, ci și la În perioada postcomunistă, asigurarea contro-
anumite „îmbunătățiri în calitatea și durata servi- lului asupra acestor agenții necesita atenție deose-
ciilor prestate pentru beneficiarii din multe țări”. bită. Spre deosebire de majoritatea democrațiilor
Însă acțiunea reală este cea din domeniul politic, liberale, în Rusia nu s-a format niciodată o biro-
iar birocrației în întregimea sa îi lipsește adesea crație publică integrată cu reguli standard și numiri
capacitatea administrativă pe care agențiile inter- bazate pe merit. În perioada comunistă, partidul și
naționale – și câteodată chiar conducerea politică statul au devenit atât de inseparabile încât căderea
– ar dori să o observe. primului aproape că a determinat și colapsul celui

din urmă. În primii ani ai perioadei postcomuniste,
altminteri haotici, asigurarea serviciilor publice a
revenit în seama nivelului local, fragmentând admi-
nistrația unei țări imense și diverse.
Legea Funcționarilor Publici (1995) a introdus
prevederi ceva mai unitare în sectorul public,
incluzând de exemplu o structură ierarhică rigidă,
însă funcționarea birocrației ruse este în conti-
nuare departe de a se înscrie în standardele lui
Weber. Chiar și în prezent, moștenirea insufici-
enței și a corupției menține majoritatea birocrației
ruse la un standard profesional redus și cu timp
de răspuns mai slab decât cel al echivalentului său
american (Ágh, 2003, p. 545).
Consecințele sunt probleme de control biro-
cratic în Rusia care le depășesc pe cele existente
în Statele Unite, constituția celei din urmă țări
cel puțin plasează puterea executivă doar în preșe-
dinte. Președintele Rusiei se confruntă și cu urmă-
torul aspect: conform Constituției din 1993, unele
dintre principalele atribuții se află sub coordonarea
Managementul public | 363
directă a președintelui, însă altele sunt în respon-
sabilitatea unui guvern care are propriul prim-mi-
nistru (Caseta 17.10). În timp ce președintele
american conduce guvernul, președintele rus se
situează peste guvern.
Încercând să rezolve aceste probleme, preșe-
dinții postcomuniști ai Rusiei au creat o rețea
impresionantă de agenții cu funcții de monito-
rizare, care își au sediul central și care raportează
Kremlinului. Până în 2009, Biroul Executiv al
președintelui era format din 15 unități diferite,
angajații fiind în principal susținători loiali,
competenți și de încredere.
Aceste departamente includ Directoratul de
Control al președintelui care „monitorizează și
verifică implementarea legilor federale, decretelor,
ordinelor și a altor decizii prezidențiale de către
organismele federale executive, autoritățile regi-
onale și organizații” (Președintele Rusiei, 2009).
Reorganizarea frecventă a Biroului Executiv suge-
rează faptul că succesul său rămâne incomplet.
364 | Guvernare și guvernanță

Surse de
Surse de învățare pentru Capitolul 17
cercetare
Pasul următor Raadschelders et al. (2007) oferă o perspectivă comparată cu
privire la administrația publică în secolul al XXI-lea.

Lecturi Peters (2009) este o introducere clară și comparativă despre biro-

suplimentare crație. Heady (2001) este o alternativă. Osborne și Gaebler (1992)
redau o analiză entuziastă despre noul tip de management public,
în timp ce Pollitt și Bouckaert (2004) oferă o analiză compara-
tivă echilibrată. Page și Wright (2006) și Peters și Pierre (2004)
pun la dispoziție articole referitoare la rolul aflat în schimbare
al funcționarilor publici cu experiență în democrațiile liberale.
Mulgan (2003) oferă o analiză serioasă a conceptului de răspun-
dere. Shafritz et al. (2003) oferă o selecție cronologică a unor
studii clasice despre administrația publică americană. Pentru cazul
Japoniei, Johnson (1995) rămâne un punct de pornire important;
vezi și Kawabata (2007). Accentuând relația dintre administrație
și dezvoltare, Turner și Hulme (1997) descriu rolul birocrației în
regimurile autoritare.

Surse on-line Analizează dezbaterile principale cu privire la managementul și

reforma administrației publice
http://www.worldbank.org

Obiectivul principal al Reg-Markets Center este de a avea o mai

bună înțelegere a felului în care piețele, legile și reglementările
contribuie la bunăstarea economică
http://www.reg-markets.org

Ca inițiativă comună a OECD și UE, acest program susține îmbu-

nătățiri în guvernanță și management public
http://www.sigmaweb.org/

Promovează o administrație publică eficientă și funcționari publici

competenți
http://www.unpan.org/

TITLURI LIPSA www.palgrave.com/politics/hague

364
PARTEA A V-A
POLITICILE PUBLICE

Capitolul 18 Politicile contează. Într-o ţară, acţiunile guvernului

Procesul de elaborare pot fi o cauză majoră a sărăciei umane. În altele,
și punere în practică a politicile publice pot crea condiţiile în care cetăţenii
politicilor îşi pot manifesta potenţialul. Astfel, în această ultimă
parte ne vom îndrepta atenţia dinspre guverne
Capitolul 19 înspre politicile pe care acestea le urmează – şi înspre
Economia politică succesul sau insuccesul care le însoțește. Vom începe
cu un capitol despre procesul de elaborare și punere
în practică a politicilor în care vom rezuma modelele
principale de elaborare a politicilor, principalele etape
ale procesului de elaborare a politicilor, instrumente
ale politicilor şi reglementare. Vom concluziona
printr-un capitol despre sectorul politicilor care le
influenţează pe toate celelalte: economia politică. Aici,
vom acoperi literatura comparativă despre tipuri de
capitalism şi criza financiară din anii 2007–2009.
Această parte vă va permite să:

 analizaţi principalele modele, etape şi instrumente

ale politicii publice;
 apreciaţi importanţa reglementării ca instrument
de realizare a politicilor în democraţiile liberale;
 înţelegeţi variaţiile din organizarea economiilor
capitaliste.

365
Capitolul 18
Procesul de elaborare a politicilor
Modele de elaborare a politi-
cilor 368
Etape ale procesului de
elaborare a politicilor 370
Instrumente ale politicilor
375
Reglementare 376
Politicile publice în statele
autoritare 381
Politicile publice în democra-
ţiile neliberale 382
Resurse de studiu 385
S
arcina analizei politicilor este de a înţelege ce fac guvernele, cum
o fac şi ce efecte are acțiunea lor (Dye, 2007). Dacă ştiinţele
politice examinează organizarea procesului politic, analiza poli-
ticilor studiază produsele ei. Astfel, ea se concentrează pe conţinutul,
instrumentele, impactul şi evaluarea politicilor publice. Accentul este
pus de sus în jos, pe implementare şi rezultate, dar şi de jos în sus, pe
sursele instituţionale ale politicilor.
Datorită faptului că analiştii sunt preocupaţi de îmbunătăţirea cali-
tăţii şi eficienţei politicilor publice, subiectul exclude un etos practic.
Analiştii politicilor vor să ştie dacă şi de ce funcţionează o politică şi
să identifice alte modalităţi de a atinge obiectivele ei. Reflectând acest
interes, analiza politicilor este un subiect care unește studiile academice
cu practica politică.
Ce este, deci, o politică? Ca plan de acţiune, o politică acoperă atât
un scop (de exemplu, descurajarea obezității), cât şi o serie de decizii,
trecute sau viitoare, concepute pentru a atinge obiectivul (de exemplu,
reducerea reclamelor la fast food). Politica poate lua şi forma non-de-
ciziilor explicite: „politica noastră este că alegerile în ceea ce priveşte
nutriţia trebuie lăsate la latitudinea indivizilor”. Potrivit lui Colebatch
(1998), politicile au coerenţă (politici ca strategii), ierarhie (politici ca
instrucţiuni) şi instrumentalitate (politici ca mijloace).
Pentru a înţelege procesul politicilor, este important să evităm să
impunem raţionalitate unui proces care este adesea mânat de argu-
mente politice, cel puţin în sectoarele mai importante. În acest sens,
trebuie să notăm trei aspecte:
 Politicile publice sunt adesea contradictorii. Guvernele pot
subvenţiona crescătorii de tutun în timp ce organizează campanii
anti-fumat.
 Politicile nu pot fi altceva decât mistificări – o încercare de a te face
văzut făcând ceva, dar fără vreo aşteptare realistă ca obiectivul să fie
îndeplinit.
 O afirmaţie politică poate fi o acoperire pentru o acţiune în sens
opus. Liderii ţărilor cu venit scăzut pot informa agenţiile internaţio-
nale că susţin o economie de piaţă, aducând simultan marile corpo-
raţii sub controlul lor politic.
Pe scurt, politica publică este atât o parte, cât şi un rezultat al
politicii. Trebuie să nu uităm că politicile şi politica sunt două cuvinte
extrem de asemănătoare.
O politică este o noţiune mai largă decât decizia. O politică acoperă
cel puțin o multitudine de decizii. Într-un sens mai general, ea reflectă
o intenţie de a lua decizii în concordanţă cu un obiectiv general.
367
368 | Politicile publice

Caseta 18.1
Trei modele de elaborare a politicilor
Modelul raţional Modelul gradual Modelul coş-de-gunoi
Obiectivele sunt stabilite Obiectivele şi mijloacele sunt
Obiectivele sunt descoperite prin
înainte de mijloace luate în considerare simultan
acţiuni ale organizaţiei şi nu sunt
specificate separat
O politică bună va avea obiec- O politică bună este una în care Procesul „coş-de-gunoi” nu rezolvă
tive explicite principalii actori sunt de acord problemele bine, dar uneori sunt
făcute alegeri
Analiza este cuprinzătoare; Analiza este selectivă; obiectul Puţină analiză; organizaţia mai
sunt tratate toate efectele este politica acceptabilă, nu degrabă acţionează decât decide
tuturor opţiunilor politica cea mai bună
Teoria este extrem de utilizată Comparaţia cu probleme Încercarea şi eroarea, plus şi amin-
similare este extrem de utilizată tirile despre experienţele recente
sunt extrem de utilizate

Surse: Adaptare din Lindblom (1959, p. 81) şi Parsons (1995, p. 285)

Modele de elaborare această perspectivă studiază doar ce există, nu ceea

a politicilor
În analiza politicilor publice, cercetătorii au
dezvoltat trei modele: modelul raţional sau sinoptic
asociat cu Simon (1983), modelul gradual dezvoltat
de Lindblom (1979) şi modelul coş-de-gunoi,
denumit astfel de Cohen et al. (1972). Aceste
evaluări formează o parte importantă a tradiţiei
analizei politicilor, primele două modele reflectând
viziunile asupra politicii discutate în Capitolul 1.
În evaluarea acestor perspective şi a analizei poli-
ticilor în general este important să facem distincţia
între cum se spune că ar trebui elaborate politicile
şi cum sunt ele elaborate în realitate. Dacă analizăm
Caseta 18.1 de la stânga la dreapta, vom avea o
imagine parţială a acestei tranziţii. Modelul raţional
încearcă să elaboreze elementele care ar fi implicate
în elaborarea raţională a politicilor fără să presupună
că și concluziile se reflectă în ceea ce se întâmplă de
fapt. Modelul gradual, care priveşte politicile ca pe
un compromis între actori cu scopuri prost definite
sau chiar contradictorii, poate fi privit ca o descriere
a modului în care ar trebui să funcţioneze politicile
(adică să reconcilieze paşnic diferite interese) sau ca
o descriere a modului în care sunt elaborate politi-
cile. În fine, modelul „coş-de-gunoi” este preocupat
doar de a descrie limitările considerabile ale proce-
sului de elaborare a politicilor din multe organizaţii;
ce ar trebui să existe.
Concluzia este că ar trebui mai degrabă să
recunoaştem diferitele funcţii ale acestor modele
decât să le prezentăm ca fiind în competiţie. Acest
lucru va deveni mai clar pe măsură ce vom discuta
fiecare perspectivă.
Modelul raţional
Să presupunem că suntem responsabili de învă-
ţământul gimnazial şi că am decis să iniţiem
o politică pentru a îmbunătăţi performanţele
elevilor. Dacă am adopta o abordare raţională,
am specifica în primul rând rezultatele pe care
le urmărim, precum proporţia de studenţi care
să atingă un anumit nivel de calificare. Apoi am
stabili cele mai eficiente mijloace de maximizare
a acestui scop: ar fi scopul nostru îndeplinit prin
crearea de noi şcoli, îmbunătăţirea facilităţilor şi
sporirea numărului de profesori (sau de o combi-
naţie între cele trei)? Şi care ar fi costurile?
Astfel, această abordare încearcă să dezvăluie
ideea de raţionalitate prin studiul modului în
care politicile ar putea apărea din căutarea siste-
matică a celor mai eficiente mijloace de atingere a
scopurilor. Mai specific, cei care elaborează politici
trebuie să:
 evalueze valorile
 formuleze opinii concrete

 verifice toate rezultatele alegerii fiecărei opţiuni
cu fiecare valoare
 selecteze alternativa prin care sunt realizate cele
mai multe valori.
Aceasta este o discuţie nerealistă a perfec-
ţiunii. Trebuie ca cei care elaborează politici să
prevadă neprevăzutul şi să măsoare ceva ce nu
poate fi măsurat. Chiar şi aşa, tehnicile precum
analiza costuri-beneficii au apărut în încercarea de
a implementa aspecte ale modelului raţional, iar
rezultatele unei astfel de analize îi pot măcar ţine în
alertă pe cei care elaborează politicile (Boardman
et al., 2000).
Taxa de scont este factorul prin care beneficiile
aşteptate ale unei politici sunt reduse pentru a le
estima valoarea prezentă. În general, o taxă de scont
mare va reduce drastic valoarea actuală a proiec-
telor cu beneficii pe termen lung, precum cele de a
controla încălzirea globală (Stern, 2007).
Analiza costurilor şi beneficiilor asociate cu
fiecare decizie posibilă prezintă avantaje, mai ales
dacă trebuie aleasă o opţiune dintr-un set redus
de opţiuni. Analiza costurilor şi beneficiilor aduce
în prim-plan presupuneri ascunse, în beneficiul
intereselor care altfel nu ar avea influenţă politică.
Beneficiile aduse economiei naţionale de constru-
irea unei noi piste de aterizare este inclusă, nu
ignorată în detrimentul intereselor speciale.
Mai mult, această analiză descurajează elabo-
rarea simbolică a politicilor care arată preo-
cupare, însă nu fac nimic în mod concret. O
analiză explicită a unei taxe de scont este necesară
pentru ca interesele generaţiilor următoare să
nu fie complet ignorate. Contribuie la o elabo-
rare transparentă a politicilor, forţând factorii
de decizie să răspundă pentru politicile ale căror
costuri depăşesc beneficiile.
Din aceste motive, analiza costuri-beneficii a
fost aplicată formal fiecărei propuneri din SUA al
cărei impact asupra economiei era evaluat la peste
100 de milioane de dolari. Analiza a avut un rol
şi în dezvoltarea reglementărilor legate de risc
în Marea Britanie în cadrul cărora mulţi dintre
cei care articulează reglementările urmăresc să-şi
concentreze eforturile pe principalele riscuri
decât pe aplicarea mecanică a aceloraşi reguli
tuturor. Principiul este acela de a cheltui bani în
cazurile în care aceştia pot reduce cel mai mult
riscul (Hutter, 2005).
Procesul de elaborare a politicilor | 369
Cu toate acestea, analiza costuri-beneficii şi
modelul raţional au şi slăbiciuni. Minimizează
aspecte precum echitatea şi calitatea vieţii. Ignoră
distribuţia costurilor şi a beneficiilor. Sunt greoaie,
scumpe şi necesită mult timp. Nu încorporează
automat estimările probabilităţii obţinerii benefi-
ciilor. În lumea politică reală, concluziile analizei
costuri-beneficii sunt adesea evitate. O analiză a
costurilor şi a beneficiilor unei astfel de analize nu
reflectă întotdeauna rezultate pozitive.
Modelul gradual
Să revenim la exemplul nostru referitor la îmbună-
tăţirea performanţelor educaţionale ale studenţilor.
Abordarea graduală ar începe mai degrabă cu inte-
resele decât cu scopurile. În întâlnirile noastre peri-
odice ne-am consulta cu părţile implicate: sindicate
ale profesorilor, asociaţii ale părinţilor, cercetători în
domeniul educaţiei. Am spera că în urma acestor
discuţii se va ajunge la un consens asupra modului
în care ar trebui cheltuite resursele suplimentare.
Este posibil ca scopurile pe termen lung ale acestor
cheltuieli să nu fie măsurate sau chiar specificate,
dar noi am presupune că o politică acceptabilă
pentru toată lumea are şanse mici să fie un dezastru.
O astfel de abordare este elaborarea de politici prin
evoluţie, nu prin revoluţie; o creştere graduală este o
creştere mică într-un curs deja existent.
Modelul gradual a fost dezvoltat de Lindblom
(1959) ca reacţie la modelul raţional. În loc să
privească elaborarea de politici ca pe o sondare
sistematică a tuturor opiniilor, Lindblom susţine
că politicile sunt remodelate în mod constant
printr-o serie de ajustări minore, nu rezultatul
unui singur plan atotcuprinzător. În realitate,
formularea politicilor este un proces de modificare
a direcţiei existente printr-o serie de mici ajustări.
Modelul gradual este, în opinia lui Lindblom,
ştiinţa „scoaterii la capăt”: ceea ce contează este
ca toţi cei implicaţi să fie de acord cu politicile,
nu cu obiectivele. Consensul ar trebui obţinut
prin dorinţa de a urma o anumită politică chiar şi
atunci când obiectivele diferă. Astfel, politicile se
nasc din – şi nu preced – negocierile cu grupurile
interesate.
Este posibil ca această abordare să nu ducă
la îndeplinirea unor obiective mari, dar, prin
politica paşilor mărunţi, măcar evită marile greşeli.
Modelul îşi arată totuşi limitele în situaţii care
pot fi remediate doar prin acţiuni strategice. Aşa
cum chiar Lindblom (1977, 1990) a recunoscut,
formularea graduală a politicilor se adresează mai
370 | Politicile publice
degrabă problemelor actuale şi mai puţin celor
viitoare. Este sigură din punct de vedere politic,
dar precaută; remediază mai mult decât inovează.
De exemplu, ameninţarea dezastrului ecologic
a apărut exact din incapacitatea noastră de a ne
evalua impactul pe termen lung, cumulativ asupra
mediului. Modelul gradual este o elaborare a poli-
ticilor pentru vremuri normale.
Modelul coş-de-gunoi
Cum ar interpreta modelul coş-de-gunoi elaborarea
de politici pentru a îmbunătăţi standardele educa-
ţionale? El s-ar îndoi în primul rând de importanţa
unor astfel de obiective clare. Ar afirma că în depar-
tamentul de educaţie al guvernului, diviziile separate
şi indivizii îşi fac munca de rutină, interacţionând
prin intermediul diverselor comitete a căror compo-
nenţă variază în timp. Realizările educaţionale slabe
ar putea fi preocuparea unui anumit staff şi soluţiile
ar putea fi disponibile în altă parte a organizaţiei sub
forma oamenilor care se ocupă de proiecte precum
învăţarea cu ajutorul computerului sau o nouă
metodă de a preda scrierea. Însă nu este sigur dacă
soluția este pe măsura problemei și dacă este consi-
derată a fi o soluție, declanșând o acțiune conformă.
Astfel, modelul coş-de-gunoi prezintă o
imagine mai degrabă alarmantă a procesului de
luare a deciziilor. Acolo unde modelul raţional
sau cel gradual pot oferi nişte recomandări,
modelul coş-de-gunoi exprimă perspectiva unui
realist părtinitor. Elaborarea politicilor este
privită ca parţială, fluidă, haotică şi incompletă.
Organizaţiile sunt percepute ca grupuri de idei
haotice, nu ca deţinători ai unor preferinţe clare;
acţiunile lor le relevă preferinţele, nu preferinţele
sunt cele care le influenţează acţiunile. În măsura
în care problemele sunt tratate, ele trebuie să-şi
aştepte rândul la coadă. Atunci când există, acţi-
unile reflectă de obicei necesitatea unui răspuns
imediat într-un anumit domeniu şi nu urmărirea
unui scop politic (Cohen et al., 1972). În cel mai
bun caz, unele probleme sunt tratate parţial uneori
(Bendor et al., 2001). Organizaţia ca întreg are o
raţionalitate generală limitată.
Acest model poate fi dificil de înţeles, fapt
care arată cât de mult încearcă minţile noastre
să impună raţionalitatea în procesul de elabo-
rare a politicilor. Organizaţiile mari, descentra-
lizate, precum universităţile, sunt probabil cele
mai bune exemple. În majoritatea campusurilor
studenţeşti, deciziile sunt luate de comitete care
acţionează independent. Este posibil ca grupul de
economisire a energiei să nu ştie prin ce metode
îşi poate atinge scopurile; este posibil ca facultatea
de inginerie, care deţine aceste resurse, să nu ştie
de existenţa comitetului „verde”. Este posibil ca și
comitetul care se ocupă de standarde să dorească
să ridice standardele de calificare pentru admitere,
iar grupul de oportunităţi egale să le scadă în cazul
membrilor minorităţilor.
Guvernul este, desigur, un exemplu clasic
al unei entităţi mari şi descentralizate. Nu este
o singură entitate, ci o grupare de ministere şi
agenţii. Câteva departamente guvernamentale
pot să trateze diferite aspecte ale unei probleme,
dar niciunul din ele nu are o perspectivă generală.
Se poate ca un departament să fie însărcinat cu
reducerea poluării în timp ce un altul încearcă să
atragă investiţii în noi fabrici poluante. În mod
clar, modelul coş-de-gunoi sugerează că adevărata
elaborare de politici este departe de rigorile raţi-
onalităţii. Este nevoie de o conducere puternică,
susţinută pentru a impune o reacţie coerentă din
partea guvernului ca întreg chiar şi când e vorba
de probleme-cheie. În Marea Britanie, Tony Blair
a susţinut guvernarea comună, dar puţini ar putea
spune că a reuşit să elimine modelul coş-de-gunoi.
Etape ale procesului de
elaborare a politicilor
Trebuie să distingem cele cinci etape ale proce-
sului de elaborare a politicilor din Figura 18.1:
iniţiere, formulare, implementare, evaluare şi
analiză. Desigur, această divizare este mai mult
analitică decât cronologică; în lumea reală, etapele
se suprapun adesea. Astfel, trebuie din nou să fim
atenţi la realităţile politice şi să evităm să impunem
secvenţe logice asupra realităţilor complexe. Cu
toate acestea, o trecere în revistă a acestor etape ne
va permite să explorăm punctul de interes particular
al analizei politicilor.
Iniţiere şi formulare
De ce au extins guvernele ajutoarele sociale în primele
trei decenii de după 1945, iar apoi le-au stabilizat
spre sfârşitul secolului? De ce multe guverne occi-
dentale au preluat companiile private după război,
iar apoi le-au revândut sectorului privat în anii ‘80 şi
‘90? Acestea sunt întrebări despre iniţierea şi formu-
larea politicilor – despre decizia de a realiza (sau a
schimba) politicile dintr-un anumit sector, iar apoi
de a dezvolta propuneri specifice în acel sector.

În toate democraţiile, cea mai mare parte
a agendei vine de jos, fiind oferită de birocraţi
sub forma unor probleme care necesită atenţie
imediată. Aceste cereri includ nevoia de a rezolva
efectele neprevăzute ale deciziilor anterioare
ducând la noţiunea de politici care determină poli-
ticile (Wildavsky, 1979, p. 62). De exemplu, când
este deschisă o autostradă va fi nevoie de acţiuni
suplimentare pentru a combate efectele aglo-
merării, accidentelor sau poluării. Ca și în cazul
deciziilor legale, politicile publice tind în mod
natural să devină mai numeroase în timp; cazuri
de retragere, precum sfârşitul prohibiţiei din SUA,
sunt neobişnuite. Mai mult, majoritatea activităţii
politice, precum bugetul anual, are un ciclu regulat,
necesitând atenţie în anumite momente. Astfel, cei
care elaborează politici descoperă că activităţile de
rutină sunt întotdeauna presante; răspund mai
degrabă la agendă decât să o influenţeze.
Procesul de iniţiere a politicilor diferă oarecum
între SUA şi democraţiile liberale (şi altele
conduse de partide) din Europa. În lumea plura-
listă a politicii americane, succesul unei propu-
neri depinde de deschiderea „porţilor” politicilor
precum oportunităţile create de alegerea unui nou
guvern. „Portiţa” politicilor creează potenţialul de
inovare – și chiar și pentru o versiune mai ușoară
a conjuncturilor critice discutate în Capitolul 3.
Figura 18.1 Etape ale procesului de elaborare a
politicilor
INIŢIERE
decizia de a lua o decizie

FORMULARE
dezvoltarea de propuneri concrete

IMPLEMENTARE
punerea politicii în practică

EVALUARE
evaluarea impactului şi a succesului

ANALIZĂ
continuare, revizuire sau încetare?
Procesul de elaborare a politicilor | 371
Cu toate acestea, portiţele se închid repede:
ciclul de atenţie asupra unei anumite probleme
este scurt, iar dezbaterea politică şi publică trece
mai departe. Astfel, Kingdon (2003) afirmă că
antreprenorii politicilor ne pot ajuta să profităm
de moment. Aceşti iniţiatori trebuie să convingă
elita politică nu doar de dimensiunea problemei,
ci şi de caracterul oportun al politicilor lor în
rezolvarea problemei.
Antreprenorii politicilor sunt „susţinătorii propu-
nerilor sau ai proeminenţei unei idei” (Kingdon,
2003, p. 122). Ei exercită influenţă sporind profilul
problemei lor (siguranţa automobilelor, sărăcia
globală); elaborând modul în care problema e
discutată („da, putem”); şi demonstrând modul în
care ideile lor pot fi aplicate în modalități noi, în
domenii noi şi preocupărilor actuale.
Din această perspectivă, liderii grupurilor de
interese reuşesc prin conectarea politicilor prefe-
rate de o retorică mai largă: salvaţi balenele şi veţi
putea răspunde criticilor care susţin că nu reuşiţi
să salvaţi planeta. Adoptaţi propunerile noastre
de training şi se va considera că vă preocupaţi
de problema majoră a competitivităţii interna-
ţionale. Astfel, nu ar trebui să descriem proble-
mele actuale ca surse de noi soluţii. Mai degrabă,
schemele existente, care servesc interesele celor
care le-au propus, sunt scoase frecvent de la nafta-
lină şi oferite ca soluţii ale crizei mişcării. Schema
mişcării se naşte, de obicei, în urma unei gestaţii
lungi şi tăcute.
Conceptele de antreprenor de politici şi de
oportunitate politică ne ajută să înţelegem dezba-
terea publică competitivă, fără restricţii, guver-
nând iniţierea şi formularea politicilor în SUA. Cu
toate acestea, aceşti termeni au o rezonanţă redusă
în democraţiile mai structurate, bazate pe partide,
din Europa de Vest. Aici, agenda politică este sub
un control mai ferm, chiar dacă încă incomplet.
Manifestele de partid şi acordurile coaliţiilor stabi-
lesc agenda guvernului într-o formă mai explicită
şi mai detaliată decât în SUA. Politicile detaliate
intră în domeniul public mai târziu decât în SUA.
În cazul extrem al Uniunii Europene,
agenda politicilor este rezervată formal Comisiei
Europene, o structură supranaţională şi nepar-
tidică. Această structură este singura cu drept de
iniţiere, acesta dându-i posibilitatea de a-şi înde-
plini angajamentul de integrare. Majone (2006,
p. 231) subliniază:
372 | Politicile publice
Comisia Europeană joacă un rol foarte important
datorită monopolului asupra iniţierii de politici.
Acest monopol i-a fost oferit de tratatul de
înfiinţare şi este protejat de Curtea Europeană de
Justiţie. Astfel, niciun guvern naţional nu poate
determina Comisia să facă o anumită propu-
nere care să schimbe status quo-ul, cu excepţia
cazului în care această propunere este avantajoasă
şi pentru Comisie. Un astfel de control strict al
agendei politice nu se regăseşte în nicio demo-
craţie parlamentară sau prezidenţială.
În mod normal, cei care formulează politicile
beneficiază de o arie redusă de opţiuni. Ei vor
căuta în general soluţii în concordanţă cu curen-
tele largi de opinie şi cu politicile anterioare din
sector. Să comparăm atitudinile SUA şi ale Marii
Britanii cu privire la îngrijirile medicale. În SUA,
atât administraţia Clinton, cât şi cea a lui Obama
au aflat că propunerile de reformare a sistemului
de sănătate care pornesc de la preferinţa america-
nilor pentru asigurări private generează opoziţie
din partea intereselor adânc înrădăcinate. Pe de
altă parte, în Marea Britanie, peste 60 de ani de
experienţă cu Serviciul Naţional de Sănătate au
înrădăcinat adânc aşteptarea ca îngrijirile medicale
să fie oferite gratuit în spitale. Niciuna din ţări
nu a reuşit să-şi adopte reciproc realist abordă-
rile chiar dacă s-a demonstrat că acestea sunt mai
bune. Cei care elaborează politici lucrează rareori
cu documente de fundamentare; path dependency
(vezi p. 75) se aplică la idei la fel ca la instituţii.
Implementarea
După ce s-a ajuns la un consens asupra unei
politici, ea trebuie pusă în aplicare – o idee
evidentă, desigur, doar că majoritatea cercetărilor
din ştiinţele politice s-au oprit la punctul în care
guvernul a luat o decizie. Ignorarea problemelor
referitoare la implementare poate fi convenabilă din
punct de vedere politic. Deseori, imperativul politic
este doar acela de a avea o politică; dacă aceasta func-
ţionează sau nu este mai puţin important. În special
guvernele de coaliţie se bazează adesea pe acorduri
elaborate între partide referitor la ceea ce este de
făcut. Biblia trebuie respectată chiar dacă poruncile ei
sunt scumpe şi ineficiente.
Dar există un risc politic în eşecurile de imple-
mentare. De exemplu, eşecul guvernului britanic de
a împiedica transmiterea bolii vacii nebune la oameni
la sfârşitul anilor ‘80 a fost un exemplu clar al acestei
greşeli. Comitetele oficiale au instruit abatoarele
să elimine materialul infectat provenit de la vacile
măcelărite, dar iniţial nu au luat nicio măsură pentru
a se asigura că aceste planuri vor fi îndeplinite. Ca
rezultat al incompetenţei din abatoare, virusul bolii a
continuat să intre în alimentaţia oamenilor, ucigând
peste 150 de oameni până în 2009, iar imaginea
guvernului a suferit în consecinţă.
Abordarea descendentă (top-down) este o
viziune tradiţională a implementării. În cadrul
acestei perspective, se punea problema clasică a
birocraţiei: cum putea fi asigurată direcţia politică
a funcţionarilor publici nesupuşi. Miniştrii aleşi
trebuiau să fie capabili să asigure supunerea din
partea departamentelor angajate în proiecte
proprii. Fără vigilenţa superiorilor, politicile de
bună calitate erau deturnate de oficiali de rang
inferior fideli procedurilor existente, diluând astfel
impactul noilor iniţiative.
Această abordare descendentă se concentrează
excesiv pe control şi supunere. La fel ca modelul
raţional de elaborare a politicilor din care rezultă,
poate fi realistă sau chiar contraproductivă. De aici
apariţia perspectivei ascendente (bottom-up), care
porneşte de la ideea că cei care elaborează politici
trebuie să încerce să-i implice şi nu să-i controleze
pe cei care pun politicile în practică. Hill şi Hape
(2002) se întreabă: dacă de la momentul formu-
lării politicii circumstanţele s-au schimbat? Şi dacă
politica în sine este prost concepută? În definitiv,
o mare parte a legislaţiei se bazează pe informaţii
nesigure şi are un conţinut extrem de general.
Adesea, ea nu poate fi respectată strict pentru că
nu există ceva strict care să fie urmat
Studiile de evaluare fac o distincţie între
rezultatele politicilor şi efectele politicilor.
Rezultatele sunt uşor de măsurat de indicatori
cantitativi ai activităţilor: vizite, călătorii, trata-
mente, beneficiari. Pericolul în acest caz este că
rezultatele se transformă în ţinte; accentul este pus
mai degrabă pe ce s-a făcut decât pe ce s-a realizat.
Astfel, efectele – adevăratele rezultate – ar trebui să
fie o componentă mai importantă a evaluării decât
rezultatele. Scopul declarat al Actului cu privire la
performanţa şi rezultatele Guvernului (1993) din
SUA ilustrează distincţia:
O abordare descendentă concepe sarcina de imple-
mentare a politicilor ca pe o asigurare că execuţia
politicii livrează rezultatele şi efectele specificate
de cei care au elaborat politica. Spre deosebire, o
abordare ascendentă consideră că cei care execută
politica trebuie încurajaţi să o adapteze la circum-
stanţele locale şi în continuă schimbare.

Actul are ca scop deplasarea punctului de
interes al luării de decizii și al responsabilității
guvernului de pe preocuparea pentru activi-
tăți – precum granturile oferite sau inspecțiile
efectuate – pe o preocupare pentru rezultatele
acestor activități, precum câștigurile reale din
zone precum capacitatea de angajare, siguranța,
capacitatea de reacție sau calitatea programelor
(GAO, 2009).
Cu toate acestea, efectele sunt înşelătoare. Ele
sunt mai uşor de definit decât de măsurat; sunt
extrem de rezistente la schimbare şi, în conse-
cinţă, costul pe unitate de impact poate fi extrem
de ridicat, iar câştigurile sunt adesea temporare.
În special în cazul programelor sociale, un proces
de decantare diluează deseori impactul: cei care
câştigă cel mai mult sunt cei care fac parte din
grupul care are cea mai mică nevoie de sprijin.
De exemplu, centrelor de tratare a dependenţelor
le este cel mai uşor să ajungă la consumatorii care
ar fi avut cele mai multe şanse să renunţe oricum
la dependenţa lor.
Această aderenţă a realităţii sociale înseamnă
că încercările de a „remedia deficienţele cali-
tăţii vieţii umane” nu pot fi niciodată un succes
deplin. Cu toate acestea, ele pot fi – şi uneori
sunt – un eşec total (Rossi et al., 2003, p. 6).
Dacă aşteptările noastre cu privire la efectele
unei politici ar fi mai realiste, am fi mai puţin
dezamăgiţi de rezultatele limitate. Astfel,
putem înţelege de ce agenţiile care îşi evaluează
propriile programe preferă adesea să-şi prezinte
rezultatele, nu efectele.
Aşa cum implementarea politicilor în confor-
mitate cu modelul descendent este un scop nere-
alist, şi judecarea eficienţei unei politici în funcţie
de obiectivele specifice este adesea o abordare
ştiinţifică neplauzibilă a evaluării. Astfel a apărut
o abordare ascendentă, graduală, a evaluării poli-
ticilor. În acest caz, scopurile sunt mai modeste:
Rezultatele politicilor se referă la ceea ce
face guvernul; efectele politicilor se referă la
ceea ce realizează guvernul. Rezultatele sunt
activitatea; efectele sunt consecinţele, şi cele
dorite, şi cele neprevăzute. Rezultatele sunt
măsurate destul de uşor: atât de multe închi-
sori au fost construite încât cazarea oferită de
stat crește. Efectele sunt mai greu de apreciat,
precum reducerea recidivelor sau a numărului
de persoane care trăiesc în sărăcie.
Procesul de elaborare a politicilor | 373
ideea este că o evaluare ar trebui doar să adune
opiniile tuturor părţilor afectate de politică, rezul-
tând o descriere calitativă, şi nu o sumedenie
de statistici bazate pe rezultate. Aşa cum descria
Parsons (1995, p. 567) această abordare, „evalu-
area trebuie să fie bazată pe colaborarea largă
şi deplină a părţilor interesate ale programului:
agenţi (finanţatori, cei care implementează); bene-
ficiari (grupurile ţintă, potenţiali adoptator) şi cei
care sunt excluşi („victimele”).
Într-o astfel de evaluare naturală, obiectivele
variate ale diferitelor interese sunt binevenite. Ele
nu sunt catalogate drept o barieră în calea cerce-
tării obiective a politicii. Efectele neintenţionate
pot fi rescrise în scenariu, nu excluse pentru că ar
fi irelevante pentru realizarea scopurilor afirmate.
Aceasta este o abordare mai pragmatică, într-
adevăr graduală, deoarece cei interesaţi pot cădea
de acord asupra succesului unei politici chiar dacă
ar putea să nu fie de acord asupra standardelor
conform cărora ar trebui ea judecată. Obiectul
unei evaluări ascendente poate fi doar acela de a
învăţa din proiect decât să emită judecăţi nesigure
asupra succesului.
Pericolul acestor evaluări naturale (şi probabil
chiar şi al evaluărilor descendente) este că ele devin
jocuri de înscenare, învinuire şi declaraţii: este
vorba din nou de politică, iar cele mai puternice
părţi interesate obţin cel mai bun scenariu. Pentru
a nu permite ca evaluarea unui proiect să se trans-
forme în altceva decât o aplicație pentru conti-
nuarea finanţării, studiile de evaluare ar trebui să
includă întotdeauna evaluatori externi.
Revizuirea
Odată ce o politică a fost evaluată sau chiar dacă
nu a fost, sunt posibile trei variante: continuarea,
revizuirea sau încetarea. Majoritatea politicilor,
sau cel puţin funcţiile asociate cu ele, continuă
doar cu mici revizuiri. Odată ce este stabilit rolul
guvernului, el tinde să continue. Însă agenţia
însărcinată cu îndeplinirea funcţiei se schimbă
de-a lungul timpului. De exemplu, în SUA au
fost înfiinţate 426 de agenţii separate din 1946
până în 1997, dar majoritatea au fost desfiin-
ţate până la sfârşitul acestei perioade, de obicei
în urma unei schimbări de partid la putere (D.
Lewis, 2002). Astfel, observaţia că nu există nimic
„mai permanent” decât o organizaţie guverna-
mentală temporară pare să fie deplasată. Funcţiile
continuă, dar agenţiile care le îndeplinesc pot
evolua, fie pentru că o sarcină a fost împărţită
374 | Politicile publice
între două sau mai multe agenţii, fie pentru că
funcţiile separate anterior au fost consolidate
într-o singură organizaţie.
Cu toate acestea, chiar dacă desfiinţarea agen-
ţiilor este surprinzător de obişnuită, rămâne o
întrebare intrigantă: de ce este atât de rară înce-
tarea unei politici? De ce pare guvernul ca întreg să
prefere să adopte noi funcţii decât să înceteze unele
vechi? Bardach (1976) avansează cinci motive ale
dificultăţii încetării unei politici:
 Politicile sunt concepute pentru a dura mult
timp, creând aşteptări cu privire la beneficiile
viitoare
 Încetarea unei politici duce la conflicte
 Nimeni nu vrea să admită că politica a fost
bazată pe o idee proastă
 Încetarea unei politici poate afecta alte
programe şi interese
 Politica recompensează inovaţia mai mult
decât administrarea curată.
Instrumente ale
politicilor
Până acum, am tratat politicile în mod general:
scopurile sunt (uneori) stabilite; rezultatele sunt
(de obicei) obţinute; efectele sunt (ocazional)
afectate. Dar care sunt instrumentele politi-
cilor? Mai pe larg, cum guvernează guvernele?
Întrebarea este simplă, dar utilă, nu în ultimul
rând deoarece studierea instrumentelor poli-
ticilor demonstrează complexitatea guvernării
contemporane.
Când ne gândim la instrumentele utilizate
pentru a pune o politică în practică, este uşor să
supraevaluăm importanţa legislaţiei şi a dispoziţi-
ilor publice directe. Parlamentul poate stabili un
drept legal la ajutoare sociale şi poate apoi stabili
ca guvernele locale să plătească o anumită sumă
către toţi cei care îndeplinesc condiţiile. Sistemele
de ajutor social din statele nord-europene s-au
dezvoltat exact în acest mod şi astfel de meca-
nisme administrate de stat s-au dovedit populare
în rândul alegătorilor.
Cu toate acestea, în realitate, legislaţia şi
dispoziţiile directe sunt doar două din multitu-
dinea de instrumente ale politicilor; mai mult,
aceste instrumente devin mai puţin proeminente
într-o eră a resurselor publice limitate şi a
complexităţii sociale tot mai mari. Chiar şi atunci
când legislaţia oferă un cadru, el este extrem de
detaliat în legislația emisă de departamentul care
sponsorizează.
Repertoriul unui guvern este remarcabil de
divers. Lista lungă din Caseta 18.2 nu este nici
pe departe cuprinzătoare; unele liste mai deta-
liate cuprind peste 30 de instrumente (Osborne şi
Gaebler, 1992).
Lăsând la o parte furnizarea de servicii, instru-
mentele politicilor pot fi clasificate ca „sticks”
(sancţiuni), „carrots” (recompense) şi „sermons”
(campanii – informaţii şi persuasiune) (Vedung,
1998). Sancţiunile includ funcţiile tradiţionale
de comandă şi control: a interzice ceva, a cere
ceva. Recompensele includ stimulentele finan-
ciare pozitive precum impozitarea şi subven-
ţiile. Campaniile includ hotărârea agenţiilor de a
încerca să-şi demonstreze preocuparea faţă de tot:
campania de informare publică.
Pe lângă aceste instrumente tradiţionale,
stimulentele de piaţă au apărut ca un supliment
interesant la repertoriul instrumentelor politice.
Mecanisme precum licenţele care pot fi vândute
şi licitaţiile sunt tot mai des utilizate în politicile
de mediu ca o metodă de a se asigura că toate
drepturile de poluare valabile până la un prag
stabilit de guvern ajung la producătorii care
generează cea mai mare valoare economică din
activitatea poluantă. Aceşti producători vor fi
cei mai dornici să plătească cel mai mare preţ
pentru licenţă.
Astfel, limita sistemului „cap-and-trade”
reuşeşte să limiteze un anumit poluator; vânzarea
permite ca dreptul de a polua să se concentreze
la producătorii care obţin cel mai mare beneficiu
din plata pe care o fac. Costul licenţei oferă şi
un stimulent de reducere a poluării prin inovare
tehnologică, de exemplu. Cu toate acestea, rămâne
de văzut cât de eficiente se vor dovedi aceste meca-
nisme pe termen lung (Cordes, 2002).
Într-un sistem „cap-and-trade”, guvernul
stabileşte o limită a emisiilor poluante ale unui
anumit poluator şi emite licenţe până la acea
limită. Aceste licenţe pot fi apoi cumpărate
şi vândute. Sistemul Uniunii Europene de
Tranzacţionare a Emisiilor de dioxid de carbon
este un exemplu important.
 Procesul de elaborare a politicilor | 375

Caseta 18.2
O selecţie a instrumentelor politice
Comandă şi control Exemplu: reducerea consumului de tutun
Legislaţie Autorizarea departamentului de sănătate de a lua măsuri pentru a limita
fumatul pasiv
Reglementare Interzicerea fumatului în restaurante
Servicii publice Finanţarea clinicilor publice pentru a oferi şedinţe pentru cei care vor să se
lase de fumat
Servicii private Angajarea agenţiilor private pentru a conduce clinici pentru cei care vor să
se lase de fumat
Finanţe
Impozitarea Impozitarea produselor din tutun
Subvenţiile Oferirea de reduceri la cumpărarea de produse care înlocuiesc nicotina
Propagandă
Informare Lansarea unei campanii publicitare cu privire la efectele dăunătoare ale
fumatului
Persuasiune Lansarea unei campanii publicitare de încurajare a oamenilor să se lase de fumat
Societatea civilă Crearea şi finanţarea grupurilor anti-fumat pentru a reorganiza peisajul
grupurilor de interese relevante

Având în vedere diversitatea de instrumente, în Europa. În sistemul asigurărilor sociale, servi-

cum ar trebui să le aleagă cei care elaborează
politici pe cele mai bune? În practică, selectarea
instrumentelor este puternic influenţată de prac-
ticile trecute din respectivul sector şi de stilul de
elaborare a politicilor la nivel naţional. Cu toate
acestea, există unele criterii mai explicite, precum:
 Eficacitatea: ne va ajuta instrumentul folosit să
ne atingem scopul?
 Eficienţa: cu ce costuri?
 Echitatea: este echitabil acest instrument?
 Adecvarea: se potriveşte instrumentul problemei?
 Simplitatea: este realizabil?
Din moment ce majoritatea politicilor folosesc
o combinaţie de instrumente, ar trebui tratată şi
configuraţia generală. Instrumentele nu trebuie să
obţină efecte opuse şi trebuie să aibă o anumită
ordine pentru ca, de exemplu, campaniile de
informare să preceadă reglementarea directă a
comportamentului (Salamon, 2002a).
Reglementarea
Ultimele decenii ale secolului al XX-lea au marcat
o schimbare importantă în furnizarea de politici
publice în multe democraţii liberale, în special
ciile au fost contractate de agenţiile private; în
economie, industria publică era privatizată. În
aceeaşi perioadă, supravegherea publică s-a inten-
sificat în sectoare precum cel bancar, educaţie,
mediu, locuri de muncă, cercetare ştiinţifică
şi protecţia consumatorului. Împreună, aceste
tendinţe au conferit statului un rol schimbat, nu
neapărat diminuat – rolul guvernului este de a
modera, şi nu de a oferi servicii.
Astfel, reglementarea a devenit un instrument
politic major în democraţiile liberale contempo-
rane. Pentru a înţelege instrumentele politicilor
publice, trebuie să introducem politica reglemen-
tării, comparând modul în care diverse ţări abor-
dează această sarcină şi evaluând implicaţiile numă-
rului tot mai mare de agenţii de reglementare.
Reglementarea publică este formată din supra-
vegherea unui anumit sector social sau economic
în special prin instituirea de reguli, aplicarea lor şi
adjudecarea disputelor. Acolo unde legile generale
se aplică societăţii ca întreg, majoritatea reglemen-
tărilor se axează pe zone specifice, precum protecţia
consumatorilor.
Un punct de plecare util este compararea
tradiţiei britanice a reglementărilor informale,
376 | Politicile publice
bazate pe cooperare cu abordarea americană
bazată pe reguli. Această comparaţie ne arată
două stiluri de reglementare, deşi niciuna dintre
cele două ţări nu exemplifică pe deplin modul
tradiţional asociat cu ele.
Vom începe cu Marea Britanie. Aici, desigur,
reglementarea este veche şi un scurt rezumat al
originilor sale este util (Moran, 2003). Unul
dintre primele valuri de supraveghere publică a
anumitor sectoare a apărut în secolul al XIX-lea
şi a avut scopul de a atenua cele mai dure efecte
ale Revoluţiei Industriale. Structurile de regle-
mentare create în această explozie victoriană de
inovare administrativă au inclus Inspectoratul
Fabricilor (Factory Inspectorate) (1833), Comisia
Legislației Sociale (Poor Law Commission)
(1834) şi Inspectoratul Închisorilor (Prison
Inspectorate) (1835).
Deşi susţinute de statut, aceste instituţii de
reglementare au adoptat în curând un stil informal,
bazat pe cooperare şi mai degrabă pe asigurarea de
rezultate practice decât pe respectarea perfectă a
procedurilor. Această abordare pragmatică ce recu-
noştea puterea şi bogăţia angajatorilor a iniţiat o
filosofie britanică de reglementare dominantă în
Marea Britanie până în ultima parte a secolului al
XX-lea. Filosofia de bază era reflectată în sfaturile
care li se dădeau primilor inspectori din fabrici:
Cea mai bună şansă a voastră de a reuşi va fi o
conduită politicoasă şi conciliantă faţă de deţină-
torii de mori; şi de a-i face să înţeleagă că obiectul
vizitei voastre este mai degrabă de a-i ajuta să
identifice motivele posibilelor reclamaţii. (citat
din Moran, 2003, p. 43).
În termeni actuali, tradiţia britanică este bazată
pe co-reglementare (în combinaţie cu cei cărora
li se aplică reglementarea) sau chiar favorizarea
autoreglementării (de către cei cărora li se aplică
reglementarea). Securitatea muncii, de exemplu,
nu este realizată prin reguli impuse inspectorilor,
ci mai degrabă prin încurajarea angajatorului să
adopte politici de securitate care identifică şi ţin
sub control riscurile majore. Aşa cum spunea un
reglementator britanic contemporan, „inspecţia
vizuală aparţine trecutului în unităţile mari, peri-
culoase şi complexe. Nu te poţi plimba printr-o
uzină chimică şi să vezi foarte multe; toate sunt
ţinute acolo în recipienţi lucioşi şi în instalaţii”
(citat din Moran, 2003, p. 25). Din această
perspectivă, recurgerea la lege este un semn de eşec
în reglementare, şi nu de succes.
Abordarea britanică are, fără îndoială,
punctele ei forte. Recunoaşte faptul că expertiza
reală şi controlul eficient se află la cel căruia i se
aplică reglementarea şi încearcă să obţină din
partea lui angajamentul faţă de un scop funda-
mental decât conformitatea cu un manual de
instrucţiuni. Dar şi pericolele au devenit evidente.
Clubul gentlemenilor se poate transforma foarte
uşor într-o societate secretă. Acordurile infor-
male se pot transforma în conspiraţii afabile pe
măsură ce fiecare grup – cel care reglementează şi
cel reglementat – încearcă să-şi facă viaţa uşoară.
Interesul public, întotdeauna amorf şi neimplicat
direct, este ocolit discret. Mai mult, din moment
ce interesele reglementate sunt tot mai nume-
roase, au mai multe resurse şi sunt mai informate
decât cel care reglementează, formatul creează un
anumit pericol de acaparare a reglementării.
Cei reglementaţi pot să-l controleze imediat pe
cel care reglementează.
Acapararea reglementării apare atunci când
agenţiile publice create pentru a supraveghea
anumite industrii ajung să servească interesele
celor pe care îi supraveghează.
Într-un final, conspiraţia devine tot mai clară.
Trenurile se ciocnesc, uzinele chimice explodează,
iar consultanţii financiari fug cu banii clienţilor.
Aceste eşecuri generează o acoperire mediatică
inevitabilă şi nevoia politică de instituire a mai
multor reguli care să prevină apariţia unui nou
incident. Având în vedere această slăbiciune,
nu este surprinzător că stilul de reglementare
american, mai formal şi mai bazat pe reguli, s-a
dovedit a fi mai influent. Moran (2003, p. 17)
spune din nou:
America poate revendica drepturile de autor
pentru expresia de „stat regulator” deoarece în
SUA conceptul de reglementare a fost cel mai
atent studiat, agenţia de reglementare a fost cea
mai puternic instituţionalizată, iar ideea de a
ghida misiunea economică a statului a fost cea
mai adânc înrădăcinată de-a lungul istoriei.
Procesul de elaborare a politicilor | 377
378 | Politicile publice
DEM
Profil de țară 14 OCR
ATIE
LIBE
SUEDIA RAL
A
Forma de guvernare: democraţie parlamentară unitară Populaţia (rata creşterii anuale): 9.1 milioane (+0.2%)
cu un monarh ca şef de stat ceremonial.
Legislativul: Riksdag-ul format din 349 de membri Grupul de venit al Băncii Mondiale: venituri ridicate
are un rol deplin în procesul legislativ, susţinut de
15 comitete influente. Parlamentul este unicameral Scorul drepturilor politice: 1
începând din 1971.
Executivul: guvernul este condus de un prim-ministru Scorul libertăţilor civile: 2
care conduce întâlnirile săptămânale ale cabinetului.
Constituţional şi judiciar: constituţia este formată Indexul dezvoltării umane (procent/din): 7/177
din patru legi adânc înrădăcinate: Legea referitoare
la modalităţile de guvernare, Legea pentru succe- Indexul libertăţii presei (procent/din): 5/195
siune, Legea libertăţii presei şi Legea fundamentală a
libertăţii de expresie. Curtea Supremă este tradiţional
moderată. Sistemul legal cuprinde dreptul comun şi Indexul corupţiei percepute (procent/din): 1/180
dreptul civil.
Sistemul electoral: Riksdag-ul este ales pentru un
mandat de patru ani prin reprezentare proporţională Notă: pentru semnificaţia şi sursele ierarhiilor şi indicilor,
pe liste de partid, cu un rând suplimentar de mandate vezi p. Xv. În toate cazurile un scor şi o poziţie de 1 este
utilizate să sporească proporţionalitatea. Pragul elec- „cea mai bună”.
toral este de 4%.
Sistemul de partide: Social-democraţii sunt principalul partid, împărţindu-şi scena cu Partidul de Stânga (fost
comunist) şi cu Verzii. Cu toate acestea, o coaliţie de dreapta, condusă de conservatorii moderaţi şi care include şi
Partidul de Centru, creştin-democraţii şi liberalii, a venit la putere în 2006.

Suedia oferă cetăţenilor o calitate
ridicată a vieţii. Mai exact,
combină un standard înalt de
viaţă cu o distribuţie a veniturilor
excepţional de egală, demonstrând,
alături de alte ţări scandinave,
că afluenţa masivă şi inegalitatea
limitată sunt compatibile. Speranţa
de viaţă medie este cu aproximativ
doi ani mai mare decât în Marea
Britanie şi SUA.
Puterea economică a ţării este
considerabilă. Aşa cum notează
CIA (2009), „ajutată de pace
şi neutralitate pe toată durata
secolului al XX-lea, Suedia a atins
un standard de viaţă de invidiat
într-un sistem mixt de capitalism
high-tech şi ajutor social extins. Are
un sistem modern de distribuire,
comunicare internă şi externă
excelentă şi o forţă de muncă
competentă”.
Cu toate acestea, toate au fost
obţinute cu o distribuire relativ
egală a veniturilor. Coeficientul
Gini, un indicator al inegalităţii
veniturilor, este cel mai mic din
toate cele 135 de state evaluate
(CIA, 2009).
Factorii care limitează dispersia
veniturilor includ:
Un sistem de asistenţă socială
universal care oferă beneficii
generoase
Susţinere pentru grupurile vulnera-
bile la sărăcie
Diferenţe relativ mici între venituri
înaintea impozitării (Palme, 2006).
Stabilitatea politică şi economică
a contribuit şi ea la performanţele
economice ale Suediei. Stabilitatea,
la rândul ei, reflectă diversitatea
internă limitată. Suedeza este
limba principală, cu minorităţi
care vorbesc sami şi finlandeză;
religia dominantă este cea luterană.
Politica de azil generoasă prin
Lecturi suplimentare: Heidar (2004), Lewin (2006).
tradiţie a întărit minorităţile
precum cele din Siria şi Irak, dar
cultura naţională continuă să pună
accent pe egalitate şi toleranţă.
Neavând divizări marcate de ordin
naţional, religios sau etnic, sistemul
de partide s-a bazat pe dimensi-
unea de clasă şi stânga-dreapta. „În
nicio altă ţară”, scrie Bergstrom
(1991, p. 8), „nu a justificat scara
stânga-dreapta o mai mare parte a
structurii partidelor şi a compor-
tamentului electoral”. Mai exact,
Suedia este un exemplu pentru
tiparul tradiţional scandinav cu
cinci partide – comunist, soci-
al-democrat, de centru (în trecut
agrar), liberal şi conservator.
Începând cu anii ‘90, verzii şi
creştin-democraţii au obţinut un
loc în Riksdag. Social-democraţii au
preluat conducerea în acest sistem
de partide, obţinând susţinere
din partea sectorului public, dar
şi din partea clasei muncitoare
tradiţionale.

SUB REFLECTOR
Procesul de elaborare a
politicilor în Suedia
Într-o analiză influentă, Richardson
et al. (1982) au clasificat ţările în
funcţie de stilul de elaborare a politi-
cilor – modul lor preferat de realizare
a politicilor. Din cele două dimen-
siuni principale ale stilului, primul
este dacă guvernul încearcă să anti-
cipeze problemele sau doar să reacţi-
oneze la ele, în stilul pompierilor. Iar
al doilea este dacă în formarea unei
politici guvernul încearcă să ajungă la
un consens prin discuţii cu grupurile
organizate sau este înclinat să-şi
impună deciziile în societate. (Figura
18.2). Studiind cazul Suediei prin
această lupă, Richardson et al. (1982)
au caracterizat stilul de elaborare a
politicilor drept anticipator şi consen-
sual. Mai este această interpretare
validă şi cum este ea implementată în
guvernarea Suediei?
Anton (1969, p. 94) descrie
elaborarea de politici în Suedia ca
„deschisă, raţională, consensuală
şi extrem de deliberativă”. Această
descriere rămâne fundamental
corectă din perspectivă compara-
tivă. Într-un fel, acurateţea acestei
caracterizări este surprinzătoare din
moment ce Suedia este un stat mic,
unitar, cu o suveranitate bazată
pe un parlament unicameral şi un
partid social-democrat hegemonic.
Cu toate acestea, pe această
fundaţie potenţial centralizată,
Suedia a dezvoltat o democraţie
elaborată bazată pe negociere,
sigură atât din punct de vedere
cultural, cât şi instituţional.
Un factor care susţine procesul
distinct de elaborare a politicilor
din Suedia este dimensiunea
compactă şi preocuparea faţă de
politici a celor 12 departamente
Procesul de elaborare a politicilor | 379
ale guvernului central. În aceste
ministere lucrează mai puțin de politice. Apoi, recomandările sale
5.000 de angajaţi; principala lor sunt publicate şi discutate din nou.
sarcină este de a „asista guvernul în Ministerul relevant examinează
furnizarea de material de back- apoi raportul, emite o ordonanţă de
ground care va fi folosit ca bază guvern (care este prezentată cu un
de decizie şi de a realiza cercetări rezumat al comentariilor primite).
cu privire la probleme naţionale şi Ordonanţa este apoi discutată în
internaţionale” (Regeringskansliet, parlament, cel puţin într-unul din
2009). comitetele Riksdag-ului, unde poate
fi modificată înainte de a fi publi-
Majoritatea problemelor tehnice cată în Monitorul Oficial.
şi serviciile oferite de sistemul de
Figura 18.2 Dimensiunile stilului de elaborare a politicilor
Guvernul caută
Suedia SUA
consens
Guvernul Guvernul
reacţionează la reacţionează la
probleme probleme
Guvernul impune
Franţa politicile Marea Britanie (în
regimul Thatcher)
Sursă: Adaptat de Richardson et al. (1982)
ajutor social sunt distribuite agen- Această metodă relativ înceată de
ţiilor publice şi guvernelor locale. elaborare a politicilor este extrem
Această diviziune a îndatoririlor de raţională, având în vedere că
necesită o colaborare vastă între informaţiile sunt colectate şi anali-
instituţiile publice şi este susţinută zate, dar şi graduală, prin faptul că
de un nivel ridicat de transparenţă oponenţilor organizaţi ai propu-
şi încredere. nerii li se acordă oportunitatea de
a-şi exprima îngrijorările.
Comitetele de investigaţie (numite
şi comisii) sunt mijloacele-cheie de Cu toate acestea, deliberarea
facilitare a deliberării cu privire la publică poate contribui la
politici. În mod normal, guvernul caracterul blând al politicilor, iar
solicită unui comitet să realizeze o accentul pus pe formularea politi-
cercetare cu privire la o anumită cilor poate afecta implementarea.
temă şi să formuleze recomandări. Totuşi, stilul este clar suedez – şi
este utilă o comparaţie cu stilul mai
Comitetele cuprind de obicei un puţin măsurat de elaborare a poli-
preşedinte şi consultanţi, dar pot ticilor din alte democraţii liberale.
include şi membri ai opoziţiei din Pe scurt, elaborarea de politici din
parlament; unele cercetări sunt Suedia reprezintă un caz deviant
realizate de o singură persoană. interesant.
Comisia se consultă cu actorii cu
interese relevante şi cu partidele
Lecturi suplimentare: Lindvall şi Rothstein (2006), OECD (2007).
380 | Politicile publice
Acolo unde multe alte democraţii au naţio-
nalizat unele industrii-cheie, aversiunea ameri-
cană față de proprietatea publică directă a dus
la o concentrare mai mare pe reglementare. Mai
exact, SUA au dezvoltat noţiunea de agenţii de
reglementare independente, care să realizeze, să
implementeze şi să rezolve disputele asupra regu-
lilor care guvernează sectoarele specializate. Aceste
agenţii aduc o contribuţie distinctă guvernării
americane, combinând elemente de putere legis-
lativă, executivă şi judiciară şi neavând răspundere
în faţa executivului politic.
O agenţie de reglementare independentă este
termenul american pentru o structură publică
înfiinţată de Congres pentru a realiza şi aplica
regulile dintr-un anumit sector. Aceste agenţii nu
sunt parte a vreunui departament guvernamental,
iar membrii lor pot fi concediaţi doar de către
preşedinte pentru motive stabilite de legea fonda-
toare a acestor agenţii.
Primul val de agenţii independente a apărut
la începutul secolului al XX-lea în încercarea deli-
berată de a contracara parteneriatele care prădau
sistemul. Se spera că aceste noi structuri, care
funcţionau în afara structurii normale a departa-
mentelor guvernamentale, vor conduce la apariția
unei reglementări imparţiale, profesioniste şi
chiar ştiinţifice fără a sufoca spiritul întreprin-
zător american. Alte valuri de agenţii au urmat
New Deal-ului şi perioadei de reformă socială
din anii ‘60. Printre ele se numără Comisia de
Comerţ Interstatal (1887), Sistemul Federal de
Rezerve (1913), Comisia Titlurilor de Valoare şi
Bursei (1934) şi Comisia de Oportunităţi Egale de
Angajare (1965).
Modelul american de agenţii independente
a atras interesul pe măsură ce alte ţări (inclusiv
Marea Britanie) au privatizat mari sectoare ale
industriei, creând corporaţii dominante care
necesitau o oarecare supraveghere. Gilardi (2008,
p. 4) observă că în Europa de Vest, „la începutul
secolului al XXI-lea, agenţiile independente de
reglementare sunt larg acceptate ca un model
instituţional adecvat”. Interesul crescând pentru
agenţiile independente reflectă încercarea de a
depolitiza reglementarea – cu alte cuvinte, de
a reduce anvergura procesului de luare a deci-
ziilor de către politicienii aleși chiar și când
valorile democratice continuă să fie promovate
în abstract. Agenţia independentă este o dovadă
tangibilă a unei schimbări atât de la guvernare la
guvernanţă, cât şi de la democraţie la expertiză ca
faţadă a autorităţii.
Majone (1996) identifică două puncte în
favoarea acestei tendinţe. În primul rând, agen-
ţiile autonome pot adopta politici mai consis-
tente, mai credibile şi mai pe termen lung decât
este fezabil pentru politicienii care rămân supuşi
presiunilor electorale pe termen scurt. Dacă o
bancă centrală nealeasă poate controla inflaţia
mai eficient decât un guvern ales, de ce nu ar
primi banca această sarcină? Gilardi (2008) arată
că în Europa de Vest este mai probabil ca guver-
nele să delege autoritatea agenţiilor de reglemen-
tare în zone în care au nevoie să sporească credi-
bilitatea propriilor angajamente şi unde vor să-și
constrângă succesorii.
În al doilea rând, delegarea autorităţii institu-
ţiilor de reglementare profesioniste şi specializate
este în special potrivită pentru probleme tehnice
(ex. telecomunicaţiile), şi mai puţin pentru cele
redistributive (ex. impozitele). Este posibil să
existe o singură soluţie de reglementare a servi-
ciilor de telefonie mobilă chiar dacă nivelul de
impozitare este o chestiune politică pentru care nu
există un răspuns tehnic. Pe măsură ce statul regu-
lator se maturizează, ne putem aştepta ca trecerea
de la autoritatea politică la cea profesională să fie
luată de-a gata.
Cu toate acestea, este discutabil dacă modelul
utilizat de SUA ar trebui adoptat în altă parte. Aşa
cum ne reamintesc succesele abordării britanice
mult mai informale, reglementarea unui sector
nu este neapărat mai eficientă decât reglementarea
împreună cu sectorul respectiv. Realizarea formală
de reguli din agenţiile americane implică o audiere
oficială cu martori şi un consultant. Ca instrument
de elaborare a politicilor, emiterea de regulamente
ocupă tot mai mult timp şi devine tot mai greoaie,
punându-se accentul puternic pe proceduri.
Desigur, agenţiile americane au adoptat
procese de formulare a regulilor informale şi
negociate în unele domenii, dar, în comparaţie
cu Marea Britanie, stilul general rămâne extrem
de marcat de legi, cu procese frecvente (Peters,
2009a, p. 86). O angajare mai directă şi mai
formală a intereselor afectate, aşa cum se regăseşte
în unele ţări europene, ar fi cu siguranţă benefică la
fel ca acordurile cu sectoarele care înlătură nevoia
de a emite regulamente formale în primul rând.
Co-reglementarea şi auto-reglementarea au locul

lor, nu doar pentru că sunt mai puţin costisitoare
pentru guvern, atât ca timp, cât şi ca bani.
În orice caz, un lucru este clar: filosofia și
organizarea reglementării sunt aspecte importante
ale procesului general de elaborare a politicilor.
Reglementarea a devenit un instrument particular
de realizare a politicilor în democraţiile liberale
contemporane, în special pe măsură ce preferin-
ţele ideologice pentru măsurile pur publice sau pur
private s-au diminuat.
Politicile publice în
statele autoritare
În comparaţie cu democraţiile liberale, analiza
politicilor este mai puţin importantă pentru a
înţelege politica regimurilor autoritare şi a demo-
craţiilor neliberale. Totuși, este important să înţe-
legem motivele şi implicaţiile acestei deosebiri.
Tema centrală din procesul politic al multor
regimuri nedemocratice este subordonarea poli-
ticilor politicii. Adesea, sarcina-cheie a condu-
cătorilor nealeşi este de a opune forţele politice
una celeilalte pentru a-şi asigura propria menţi-
nere la putere, o artă dezvoltată la cel mai înalt
nivel de familiile conducătoare din Orientul
Mijlociu. Nesigure de propria supravieţuire la
putere pe termen lung, este posibil ca liderii
autoritari să dorească să se îmbogăţească pe
ei, familiile lor şi grupul lor etnic în timp ce
încă deţin controlul resurselor statului. Aceste
misiuni de supravieţuire politică şi îmbogăţire
personală nu duc la o dezvoltare disciplinată a
politicilor; mai degrabă, ele necesită o lipsă de
transparenţă în prezentarea politicilor. Aşa cum
spune Hershberg (2006, p. 151),
Însă chiar aceste „proceduri previzibile,
transparente şi eficiente” sunt ceea ce nu pot
oferi non-democraţiile. Frecvent, conducerea
opacă este principala monedă politică; jocul
vechi de a crea şi de a beneficia de pe urma
Pentru a avea succes, politicile trebuie să
reflecte capacităţile – expertiza cuprinzătoare,
resursele şi autoritatea – instituţiilor şi indivi-
zilor responsabili de implementarea lor. Aceste
capacităţi au mai mari şanse să fie transpuse în
performanţe eficiente în medii caracterizate de
proceduri previzibile, transparente şi eficiente
de luare a deciziilor şi de adjudecare a diferen-
ţelor de interese.
Procesul de elaborare a politicilor | 381
datoriilor politice împiedică procedurile de
orice fel. Rezultă astfel o preferinţă conserva-
toare pentru regulile existente ale jocului, o
indiferenţă faţă de politici şi o lipsă de interes
pentru dezvoltarea naţională. Aşa cum Chazan
et al. (1999, p. 171) observă atunci când vorbesc
despre Africa, „conducerea patriarhală a tins să
fie conservatoare: a susţinut ordinea existentă
şi a făcut prea puţine pentru a promova schim-
barea. A necesitat un consum mare de energie
doar pentru a menţine controlul”.
Mai mult, liderilor le poate lipsi pur şi simplu
abilitatea de a realiza politici coerente. Această
slăbiciune este mai des întâlnită în regimurile
militare ale căror lideri nu aveau adesea educaţia
formală şi competenţă managerială. Generalii
preluau puterea de obicei într-o încercare onestă
de a îmbunătăţi procesul de elaborare a politi-
cilor, dar apoi descopereau că guvernarea era mai
complicată decât îşi imaginaseră.
Inerţia politicilor este, deci, un tipar standard
al regimurilor autoritare. Stagnarea este sporită
atunci când, ca şi în multe din cele mai mari
democraţii, conducătorii caută beneficii, folosin-
du-şi adesea controlul asupra resurselor naturale,
precum petrolul, ca principală sursă de venit.
În aceste circumstanţe, guvernul nu trebuie
să obţină penetrarea societăţii necesară pentru
a colecta impozitele şi nici nu trebuie să se
preocupe de dezvoltarea capitalului uman. Mai
degrabă, o îndepărtare cauzată de neîncredere
reciprocă se dezvoltă între conducători şi supuşi,
creând un context incompatibil cu iniţiativele
politice mai sofisticate prezente în multe demo-
craţii liberale. În absenţa unor politici sociale
naţionale eficiente, probleme precum sărăcia,
asistenţa socială sau sănătatea sunt tratate la nivel
local, dacă sunt tratate.
Fenomenul de „rent-seeking” apare atunci
când oamenii încearcă să obţină un venit din
vânzarea resurselor rare fără a adăuga valoare
reală. Un exemplu în acest sens sunt oficialii
guvernamentali care iau mită pentru a emite
o licenţă unei companii sau un paşaport unui
cetăţean. În astfel de cazuri, funcţionarii
publici îşi vând capacitatea de a dispune.
Rent-seeking-ul este reciproc avantajos, din el
beneficiind atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul,
dar impune un cost economiei
şi societăţii.
382 | Politicile publice
Mai mult, absenţa unei reţele vaste de asociere
voluntară şi de grupuri de interese în statele auto-
ritare împiedică coordonarea strânsă între stat şi
societate necesară pentru elaborarea eficientă de
politici şi pentru implementarea lor. Mecanismul
de blocare în acest caz provine din rândul condu-
cătorilor, dar şi al celor conduşi. Saich (2009,
p. 223) identifică aceste îngrijorări în cazul elitei
partizane chinezeşti:
Deşi este adevărat că discursul public se eliberează
de codurile şi frazele lingvistice stabilite de parti-
dul-stat, este clar şi că nu a apărut nicio viziune
alternativă coerentă care să modeleze o societate
civilă. Din punctul de vedere al partidului, religia,
diviziunile lingvistice, loialitățile regionale și
etnice pândesc din umbră orice ocazie care să le
permită libertatea de expresie.
Cu toate acestea, este important să facem
distincţie între diferite tipuri de guvernare auto-
ritară. La o extremă, mulţi conducători militari
şi personali au demonstrat o mare preocupare
cu privire la propria prosperitate, dar nicio
preocupare pentru prosperitatea ţării, cauzând
lipsa politicilor. La cealaltă extremă, regimurile
modernizatoare ale căror elite au un simţ clar al
binelui public şi un control sigur asupra puterii
au urmat politici pe termen lung, în special
pentru dezvoltarea economică. Printre exemple
se numără statele de dezvoltare (vezi p. 396) şi
regimurile comuniste din Asia. Desigur, Uniunea
Sovietică a încercat – şi o vreme chiar a reuşit
– un tip de planificare fără precedent în istorie.
Fiecare stat comunist a formulat scopuri şi ţinte
naţionale mai clare decât cele ale oricărei demo-
craţii. Rezultatul a fost un angajament decisiv,
nemilos şi ocazional de succes faţă de un singur
scop, în special industrializarea.
Cu toate acestea, chiar şi în statele comuniste
planificarea a dus până la urmă la stagnare econo-
mică. Formula a furnizat producţie, dar producti-
vitate scăzută, precum şi favorizarea cantităţii în
faţa calităţii. Este posibil ca și comunismul să fi
fost o ideologie a transformării, dar odată ce zelul
revoluţionar s-a estompat în ţări precum Uniunea
Sovietică, dezvoltarea politicilor a ocupat locul doi
în asigurarea securităţii politice a conducătorilor.
La fel ca în multe regimuri autoritare non-co-
muniste, dominaţia politicii asupra politicilor şi
relaţia de suspiciune între stat şi societate au cauzat
inerţie, dezintegrare şi prăbuşire.
China este, desigur, excepţia majoră.
Supravieţuieşte ca regim autoritar și pentru că a
urmat politici care au dus la o dezvoltare economică
rapidă. Capacitatea liderilor de top ai partidului de
la Beijing de a forma şi implementa politici coerente
în cea mai populată ţară din lume este o realizare
remarcabilă. Aceasta se datorează mult flexibilităţii
politice, tradiţiei autoritare din această ţară şi legiti-
mităţii continue a regimului – provenind chiar din
creşterea economică susţinută din zonele urbane.
Sensibilitatea liderilor faţă de interesele publice,
neobişnuită în regimurile autoritare, este întâlnită
nu doar în realizarea dezvoltării economice, ci şi
în încercările de a limita consecinţele ei inegali-
tare. De exemplu, programul partidului din 2006,
„Construirea unei societăţi armonioase”, avea ca
scop reducerea inegalităţii de venituri, îmbună-
tăţirea accesului la serviciile de sănătate pentru
locuitorii din mediul rural şi pentru cei care au
migrat în mediul urban, sporirea securităţii sociale
şi controlul asupra efectelor negative ale industria-
lizării (Saich, 2009). Cu mai puţin succes, partidul
a încercat să se ocupe și de problema corupţiei şi
a vidului moral care contribuie la insatisfacţia
populară la nivel local faţă de guvernarea chineză.
Cu toate acestea, astfel de încercări de elabo-
rare a unor politici pe termen lung şi sensibile sunt
rar întâlnite în regimurile autoritare. Într-adevăr,
tocmai aceste succese s-ar putea dovedi nocive
regimului. Dintr-o perspectivă suficient de largă,
dezvoltarea economică, educaţională şi socială
continuă va ajunge să ameninţe supravieţuirea
regimului autoritar din China.
Politica publică în
democraţiile neliberale
Procesul de elaborare a politicilor în democraţiile
neliberale se situează între cel din democraţiile
liberale şi cel din regimurile autoritare. Pe de o
parte, democraţiilor neliberale le lipsesc institu-
ţiile puternice, cadrul legal şi conexiunile detaliate
cu societatea care permit procesele sofisticate din
democraţiile liberale. Pe de altă parte, aceste demo-
craţii neliberale nu se pot sustrage pur şi simplu
de la elaborarea de politici, aşa cum se întâmplă în
multe regimuri militare. Alegerile trebuie câştigate,
iar visele populare trebuie alimentate. Sărăcia şi
inegalitatea generează speranţa pentru o viaţă mai
bună, dar constrâng simultan capacitatea liderului
de a obține rezultate.

Reacţia liderilor democraţiilor neliberale
la aceste dileme nu este nicidecum uniformă.
Cu toate acestea, un sindrom este ca liderul să
combine controlul politic strict asupra resurselor
economice-cheie, în special asupra mărfurilor, cu
o piaţă mai liberă în sectoarele mai puţin sensi-
bile ale economiei. În majoritatea cazurilor,
inegalitatea socială şi economică este pronunţată,
cu un grup minoritar foarte bogat de oameni de
afaceri foarte bine conectaţi, care coexistă cu un
sector mare al populaţiei care trăieşte în sărăcie.
Fie că trăiesc în ghetouri urbane, fie în zone rurale
izolate, cei săraci trebuie să se bazeze pe autosus-
ţinere, guvernul neavând organizarea şi resursele
necesare pentru a livra o politică socială eficientă
şi uniformă. Liderul populist susţine că el este
singurul mijloc de a depăşi decalajul dintre sărăcia
celor mulţi şi bogăţia celor puţini.
Trebuie să reţinem că multe democraţii neli-
berale au apărut dintr-un trecut autoritar, creând
probleme majore în ceea ce priveşte politicile în
tranziţia spre o nouă ordine. Statele post-comuniste
sunt cel mai dramatic exemplu de transformare a
politicilor necesară noilor democraţii. Când s-a
prăbuşit ordinea comunistă, un întreg cadru de
politici s-a prăbuşit odată cu ea; nava comunistă
s-a scufundat. Sarcina noilor lideri a fost de a trans-
forma societăţile alimentate de putere în societăţi
bazate pe reguli, un proiect de dimensiuni enorme.
În timpul comunismului, marile întreprinderi
de stat nu numai că dominau economia, dar şi
serveau ca furnizori de bunăstare, producând ceea
ce Elster et al. (1998, p. 204) descriu ca „o legătură
strânsă” între locul de muncă şi politica socială.
Acest sistem elaborat, ineficient, dar funcţional nu
a putut fi înlocuit repede de mecanismele de piaţă
din economie sau de politica socială furnizată de
guvernele centrale şi locale.
În particular, o economie privată de succes
precum cele din democraţiile liberale, este o reali-
zare publică intrinsecă. Antreprenorii trebuie să
demonstreze iniţiativă, pieţele de capital trebuie
să ofere resurse pentru investiţii, consumatorii să
cheltuie bani, tribunalele să consolideze dreptul la
proprietate, birocraţii să nu îşi ia partea leului, iar
guvernul să se comporte ca un moderator, nu ca
un jucător. Provocările politicilor sunt multiple,
simultane şi enorme.
De exemplu, după tranziţia sa haotică de la
comunism, Rusia post-comunistă a început să-şi
reconstruiască abilitatea de a guverna o societate
inegală şi diversă. A fost instituit un corp legislativ
Procesul de elaborare a politicilor | 383
care oferea un mediu mai previzibil pentru inves-
tiţii. Recentralizarea puterii a încurajat aplicarea
mai uniformă a noului sistem legislativ. Colectarea
de taxe s-a îmbunătăţit, oferind o îmbunătăţire a
veniturilor publice, existând previziuni de câştiguri
suplimentare dacă economia continua să crească.
Filosofia politicii sociale a devenit mai coerentă,
cu o „reformă controversată din 2005 care a
înlocuit privilegiile din era sovietică (locuinţele sau
medicina gratuite şi subvenţionate pentru pensi-
onari, studenţi şi alţii) cu plăţi lichide presupus
echivalente” (Twigg, 2005, p. 219).
Fără a ţine seamă de astfel de reforme, elaborarea
de politici în Rusia postcomunistă rămâne supusă
cerinţelor politice ale elitei conducătoare. Mediul de
afaceri a devenit mai predictibil, dar magnații care
reprezentau o ameninţare politică pentru preşedinte
au aflat în curând că multe reguli şi regulamente erau
încă invocate selectiv împotriva lor. Statul a lichidat
multe întreprinderi, dar rent-seeking-ul a continuat;
într-adevăr, guvernul şi-a consolidat controlul asupra
resurselor-cheie de petrol şi gaze. De exemplu, în
2006 guvernul rus le-a oferit aliaţilor săi condu-
cerea companiilor de stat, cu o parte mai mare din
terenurile petroliere Sakhalin–2 din Siberia prin
simpla rescriere a contractului cu Royal Dutch Shell.
Puterea politică şi economică rămân încă puternic
interconectate, înlăturând – cel puţin la cel mai înalt
nivel – implementarea uniformă a politicilor.
La fel ca în alte state care adoptă strategia de
rent-seeking, controlul public al exportului de
mărfuri permite statului rus să-şi menţină poziţia
chiar dacă neglijează dezvoltarea de legături mai
strânse cu populaţia rusă. Probleme sociale precum
sărăcia, alcoolismul, infracţiunile violente şi depo-
pularea rămân adânc înrădăcinate. În pofida încer-
cării de a moderniza politicile sociale, pentru mulţi
ruşi sărăciţi tranziţia de la comunism poate părea
ca o trecere de la un stat-providenţă autoritar la un
simplu stat autoritar.
La fel ca în multe ţări sărace, implementarea
egală a politicilor este imposibilă deoarece mulţi
oficiali publici sunt atât de prost plătiţi încât
corupţia rămâne o unealtă esenţială de a o scoate
la capăt. Poate fi adevărat că lumina soarelui este
cel mai bun dezinfectant, dar nu se poate elimina
corupţia şi rent-seeking-ul doar cerând o mai
mare transparenţă. Transparenţa necesită o dezvol-
tare economică amplă, dar o astfel de dezvoltare
necesită la rândul ei reducerea corupţiei.
Când e vorba despre democraţiile neliberale din
statele mai mici din Africa şi America, descoperim
384 | Politicile publice
că problemele în construirea capacităţii de a executa
politicile sunt şi mai mari. Probabil că cea mai potri-
vită agendă cu privire la politici este de a întări capa-
citatea sectorului public şi a celui privat de a livra
rezultate de orice fel. Fără abilitatea de a implementa
planuri, politicile pot genera doar efecte limitate.
De exemplu, nu prea are sens adoptarea ideilor
occidentale despre noul management public în
birocraţie; scopul ar trebui să fie mai degrabă de a
construi o administraţie de stat capabilă să aplice
regulile în mod consistent şi economic. Aşa cum
spunea Adam Smith (1776), dezvoltarea pieţei
necesită şi dezvoltarea infrastructurii de transport,
comunicaţii şi educaţie. În democraţiile neliberale
sărace nu trebuie să existe o alegere între îmbună-
tăţirea sectorului public sau privat; amândouă pot
şi trebuie să se dezvolte împreună.
Cu toate acestea, în Africa încercările de
construire de capacități au produs până acum
doar rezultate limitate. Guvernelor le lipseşte
adesea abilitatea de a-şi implementa politicile pe
tot cuprinsul teritoriului. Ele trebuie să se bazeze
adesea pe liderii locali tradiţionali care au drept
de veto asupra implementării unei agende de
reforme. Cu un guvern ales sau nu, un stat care
abia există nu poate să se implice în elaborarea de
politici serioase şi eficiente şi în executarea lor.
Încurajată de organizaţiile internaţionale şi de o
îmbunătăţire a preţurilor mărfurilor, creşterea econo-
mică a sporit în multe state subsahariene, în special
în cele mai democratice. Dar chiar şi în cele mai de
succes cazuri, capacitatea statului şi infrastructura
fizică rămân limitate, în timp ce sărăcia şi corupţia
sunt încă endemice. Tranziţia de la sărăcie şi de la
democraţie neliberală rămâne încă slabă.
Construirea de capacități constă în dezvoltarea
abilităţii pe termen lung a organizaţiilor de a-şi
atinge obiectivele. Construirea de capacități
necesită nu doar resurse materiale şi umane, ci
şi capacitatea de a le folosi eficient. Expresia este
adesea întâlnită în discuţiile despre planurile de
îmbunătăţire a capacităţii statului în ţările în
curs de dezvoltare.
La fel, democraţiile neliberale mai mici şi mai
fragile din America Latină se confruntă cu un
număr mare de dificultăţi care inhibă dezvoltarea
instituţională şi capacitatea de implementare a poli-
ticilor care decurge din ea. Construirea de capacități
trebuie să fie şi aici o prioritate majoră. De exemplu,
scriind despre statele andine precum Bolivia,
Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela, unde demo-
craţia și-a menținut un punct de sprijin, Drake şi
Hershberg (2006, p. 20) observă că:
Reformele menite să sporească eficienţa sau legi-
timitatea statului au subminat uneori capacitatea
statului, în loc să o sporească (...) Niciodată
foarte puternic, guvernul central s-a confruntat
cu actorii internaţionali şi transnaţionali; cu
competitorii regionali şi locali; cu furnizorii de
violenţă în rândul criminalilor, a trupelor de
gherilă şi a celor paramilitare; şi cu cultivatorii şi
traficanţii de droguri.
În aceste circumstanţe, trebuie construită
capacitatea statului de a implementa politici de
orice tip.
 Procesul de elaborare a politicilor | 385

Surse de
Surse de studiu pentru Capitolul 18
cercetare
Următorul pas Birkland (2005) este o introducere clară şi accesibilă în teoriile şi
conceptele politicilor publice.

Lecturi Stone (2001) şi Fischer (2003) adoptă abordări critice, dar accesibile
ale politicilor publice; Colebatch (1998) discută conceptul de politică,
suplimentare în timp ce Sabatier (2007) analizează teoriile procesului de reali-
zare a politicilor. Despre implementare, vezi Hill şi Hupe (2002), şi
despre evaluare Fischer (2005). Despre instrumentele politicilor, vezi
Salamon (2002b) şi Eliadis et al. (2005). Peters acoperă atât procesul
de realizare a politicilor, cât şi sectoarele politicilor din SUA. Rose
(2004) a realizat un studiu comparativ de realizare a lecțiilor despre
politicile publice. Majone (1996) şi Moran (2003) au realizat un
manual cuprinzător despre politicile publice.

Surse on-line Economics and Cost Analysis Support, Environment Protection

Agency, SUA
Un ghid analitic despre estimarea costurilor şi beneficiilor politicilor
de mediu.
http://www.epa.gov/ecos

Brookings Institution
O organizaţie americană privată non-profit devotată cercetărilor inde-
pendente şi soluţiilor politice inovatoare.
http://bookings.org

Grupul Independent de Evaluare, Banca Mondială

O evaluare a susţinerii Băncii Mondiale pentru construirea de capaci-
tăți în şase state africane.
http://worldbank.org/leg/africa_capacity_building/
Capitolul 19
Economia politică
Fundamente 387
Tipuri de capitalism 390
Convergenţă? 397
Economiile politice din
statele autoritare 398
Economiile politice din demo-
craţiile neliberale 403
Resurse de studiu 405
E
conomia politică este definită în mod tradiţional ca studiul
cauzelor bogăţiei naţiunilor. Mai exact, ea studiază politicile pe
care le urmează guvernele pentru a spori bogăţia ţărilor pe care le
conduc. Combinând politica şi economia, subiectul este prin natura lui
unul interdisciplinar. La fel ca alte domenii ale politicilor, abordarea este
practică, răspunzând la probleme care apar în lumea reală. Întrebarea nu
este doar „de ce?”, ci şi „ce trebuie făcut?” – în privinţa recesiunilor, a
depresiunilor, a şomajului masiv, a inflaţiei şi a crizei financiare.
Aşa cum notau Weingast şi Wittman (2008, p. 3), „pe parcursul
lungii sale vieţi, expresia «economie politică» a avut mai multe sensuri”.
Economia politică se poate referi şi la analiza marxistă a impactului
organizării economice asupra politicii; la studiile impactului economiei
asupra popularităţii guvernului; la toate încercările de a aplica metodele
analizei economice la politică. Cu toate acestea, în prezenta lucrare
vom trata economia politică drept un domeniu de studiu – şi nu drept
o abordare – concentrându-ne pe preocuparea originală a domeniului
pentru politicile guvernamentale de sporire a performanţei economice.
Pentru a reda contextul, vom începe prin a introduce principa-
lele idei ale unora dintre cei mai importanţi specialişti în economie
politică: Adam Smith, John Maynard Keynes şi Milton Friedman. Apoi
vom introduce o dimensiune comparativă, examinând diferitele forme
de capitalism din democraţiile liberale contemporane. După ce am
studiat dacă aceste diferenţe dintre democraţiile liberale se atenuează,
vom concluziona discutând economiile politice din statele autoritare şi
din democraţiile neliberale.
Fundamente
În această secţiune, vom rezuma opera a trei figuri centrale ale dezvol-
tării economiei politice. Smith, Keynes şi Friedman au analizat proble-
mele economice, dar cu o perspectivă clară asupra politicii şi politicilor.
Ideile lor au exercitat o foarte mare influenţă, dar vom demonstra
imediat modul în care au apărut ca răspuns la condiţiile şi provocările
acelor vremuri. Astfel, vom vedea atât relevanţa ideilor în politică, dar
şi importanţa circumstanţelor politice în formularea de idei.
Expresia economie politică îşi are originile în Franţa secolului
al XVII-lea când se referea la administrarea financiară a domeniilor
regale. Astăzi, termenul se referă la problemele legate de politici care
apar în zona unde politica se întâlneşte cu economia, cu o atenţie
deosebită pe îmbunătăţirea performanţei economice.
387
388 | Politicile publice

Caseta 19.1
Teoreticieni fundamentali ai economiei politice
Principala soluţie Citat ilustrativ
Adam Smith Bazaţi-vă pe mâna invizibilă „Nu din bunăvoinţa măcelarului, a bera-
(1723–1790) a pieţei pentru a aloca resurse rului sau a brutarului ne aşteptăm cina,
zonelor unde ele vor obţine cel ci din preocuparea lor pentru propriul
mai mare profit interes” (1776, p. 22)
John Maynard Atunci când cererea este defici- „Dacă Trezoreria ar trebui să umple sticle
Keynes entă, contracaraţi şomajul prin vechi de apă cu bancnote, atunci să le
(1883–1946) creşterea cheltuielilor publice îngroape la adâncimi potrivite în mine de
cărbune nefolosite care sunt apoi umplute
cu gunoi și lăsați întreprinderile să le
scoată din nou la suprafață. (...) Așa nu ar
trebui să mai existe şomaj” (1936, p. 379)
Milton Friedman Pentru a controla inflaţia, „Inflaţia este întotdeauna şi peste tot un
(1912–2006) restricţionaţi creşterea fondului fenomen monetar” (1970, p. 16)
monetar

Adam Smith interiorul ţărilor erau considerate reciproc avanta-

joase. Dezvoltând şi integrând o paletă de idei care
Economistul scoţian Adam Smith a dezvoltat
circulau deja, Smith a oferit o justificare puternică
economia politică în domeniu de studiu în secolul
a acestei noi societăţi comerciale şi liberale (dar
al XVIII-lea. El a folosit termenul pentru a descrie
încă nedemocratică).
ceea ce acum se numeşte economie propunând
Mai exact, el a explicat modul în care mâna
două obiective pentru acest subiect: în primul
invizibilă a pieţei produce o utilizare eficientă
rând, de a le permite oamenilor să obţină un venit
a resurselor în general, chiar dacă producătorii
suficient, iar în al doilea rând de a dota statul cu
şi consumatorii individuali acţionează doar în
venituri suficiente pentru a oferi servicii publice
interes propriu. În loc să considere comporta-
(Smith, 1776).
mentul economic egoist ca dezonorant şi indi-
Apariţia economiei politice pe vremea lui
ferent la binele public, Smith credea că intere-
Smith a reflectat ascensiunea statului, concen-
sele noastre de consumatori sunt cel mai bine
trând astfel subiectul de disciplina mai cuprin-
satisfăcute atunci când şi „măcelarul, berarul şi
zătoare a politicii. Pe măsură ce a început să se
brutarul” acţionează pentru propriile lor interese
dezvolte ideea unui stat modern, s-a dezvoltat şi
(Caseta 19.1).
ideea de a înţelege cum a fost creată bogăţia socie-
Profiturile ridicate dintr-un anumit sector
tăţii în general şi mai puţin cea a unui monarh.
încurajează noi concurenţi până în momentul în
Această schimbare de abordare a reflectat creşterea
care scade profitabilitatea; la fel, profiturile scăzute
unei societăţi comerciale în care bunurile statului
îi determină pe cei ineficienţi să plece. Dacă piaţa
erau măsurate prin indicatori mai cuprinzători şi
este cu adevărat competitivă, rezultatul este un
mai sofisticați decât simpla acumulare de aur în
sistem care alocă fonduri proiectelor care realizează
trezoreria regală.
cel mai mare câştig – un rezultat pe care nicio
Vechea filosofie mercantilistă – potrivit căreia
agenţie de planificare din statele comuniste nu a
conducătorii trebuie să acumuleze capital prin
putut-o realiza.
asigurarea unei balanţe comerciale pozitive cu
Aşa cum subliniază Gordon Brown
alte ţări – ceda locul unei filosofii mai dinamice
(primul-ministru al Marii Britanii începând cu
în care comerţul dintre ţări şi comerţul din

2007), poziţia lui Smith este mai echilibrată şi mai
sofisticată decât sugerează imaginea lui de susţi-
nător nemilos al pieţei libere (McLean, 2006).
Smith a fost, de exemplu, perfect conştient de
capacitatea noastră de a empatiza – capacitatea
noastră de a ne pune în postura altuia – şi consi-
dera că simpatia umană naturală este baza orga-
nizării sociale.
Mai exact, Smith era perfect conştient de
pericolul cartelurilor. El a notat că „oamenii din
aceeaşi breaslă se întâlnesc uneori, chiar şi pentru
a se distra, dar conversaţia se termină într-o
conspiraţie împotriva publicului, într-un plan de
creştere a preţurilor” (1776, p. 232). El a recu-
noscut nevoia de a crea reguli împotriva acestui
tip de practici. În termeni actuali, „mâna invizi-
bilă a pieţei libere a lui Adam Smith depinde în
mare măsură de mâna forte a statului suveran”
(Jackson, 2007, p. 311).
Smith considera că rolul guvernului este de
a oferi infrastructura publică de care afacerile
aveau nevoie pentru a prospera, precum trans-
portul. El considera şi că educaţia este o moda-
litate prin care indivizii pot dobândi o anumită
iluminare. Pentru Adam Smith, la fel ca și
pentru Gordon Brown sau Barack Obama, piaţa
era un mijloc de a atinge scopuri mai înalte, nu
un scop în sine.
John Maynard Keynes
Dacă analiza lui Smith oferă încă o bază teore-
tică pentru economiile de piaţă contemporane,
circumstanţele secolului al XX-lea au făcut
necesar ca guvernele să trateze două preocupări
majore: creşterea şomajului din anii ‘30 şi creş-
terea inflaţiei din anii ‘70. Prima dintre acestea a
presupus un rol extins pentru guvern, iar a doua
un rol diminuat. Rezolvarea acestei dileme a
extins instrumentele disponibile celor care elabo-
rează politici şi necesită atenţie din partea celor
care studiază politica sau economia.
Economistul englez John Maynard Keynes
a oferit o soluţie pentru problema şomajului,
cel puţin pentru forma dramatică pe care acesta
a luat-o în timpul depresiunii din anii ‘30. În
această perioadă, rata şomajului a depăşit 25% în
unele ţări, fiind mult mai ridicată decât cea din
timpul recesiunii din 2008–2009.
Soluţia clasică a problemei recesiunii fusese
reducerea salariilor astfel încât angajatorii să fie
încurajaţi să ofere locuri de muncă. Se presu-
punea că la un anumit minim al salariului piaţa
Economia politică | 389
muncii se va debloca. Dar Keynes a recunoscut
că scăderea salariilor va reduce cererea pentru
bunurile şi serviciile pe care le oferă angajatorii.
Astfel, economiile deveneau captive într-o depre-
siune, într-un echilibru neacceptabil de şomaj
masiv, cerere deficitară, economii excesive şi
investiţii inadecvate.
În astfel de condiţii, susţinea Keynes, guver-
nele trebuie să stimuleze redresarea prin creş-
terea cheltuielilor publice. Printr-un efect de
multiplicare, această infuzie de resurse va circula
în economie, restabilind treptat încrederea,
cererea, investiţiile, angajările şi, la final, veni-
turile care intră un vistieria statului. Acest efect
de multiplicare şi viziunea de ansamblu a econo-
miei pe care o reflectă individualizează gândirea
lui Keynes.
Accentul pe capacitatea guvernului de a
administra cererea totală a promis o soluţie
pentru ceea ce încă se considera a fi cea mai
mare slăbiciune a capitalismului, cel puţin în
comparaţie cu economiile planificate: fluctua-
ţiile ciclului economic. Într-adevăr, după cum
scria Shonfield (1969, p. 64): „controlul asupra
ciclului economic, care datorează multe gândirii
lui Keynes, este probabil cel mai important
factor în întemeierea capitalismului dinamic
şi prosper al erei postbelice”. Keynes părea să
fi civilizat piaţa, demonstrând în primul rând
superioritatea ei în faţa alternativelor totalitare,
iar apoi punând bazele redresării postbelice.
Aceasta a fost o realizare de prim rang, demon-
strând semnificaţia politică a ideilor economice
(Hall, 1989).
Keynes nu era un socialist şi nici un admi-
rator necritic al capitalismului. El considera
că este necesară etapa tranziţiei societăţilor
de la sărăcie la abundenţă după care utilitatea
dispărea. (...) El a dorit să apere capitalismul
de cei care îl puteau distruge, atât din extrema
dreaptă, cât şi din extrema stângă. Acest
scop susţinea abordarea căii de mijloc (...)
Capitalismul dezvolta noi forme de
parteneriat public-privat care atenuau
separarea tradiţională dintre stat şi piaţă şi
diminuau accentul pus pe
maximizarea profitului.
La fel ca Smith, Keynes nu a făcut din piaţă
un fetiş, temându-se de „imperiul lăcomiei”.
390 | Politicile publice
El chiar a notat că „suntem capabili să stingem
soarele şi stelele pentru că nu plătesc dividende”
(citat în Skidelsky, 2009, p. 146). Pentru Keynes,
obiectivul fundamental era o societate diversă,
dar armonioasă, în care o economie echilibrată
oferă suficiente resurse pentru ca indivizii să
trăiască o viaţă bună. Aşa cum notează Skidelsky
(2009, p. 135),
Milton Friedman
Totuși, într-un final, revoluţia keynesiană părea
să-şi fi urmat cursul. Până la deceniul îngrozitor
al anilor ‘70 apăruseră noi probleme politice şi
economice: inflaţia (ajunsă la numere cu două
cifre în SUA), deficite bugetare guvernamentale,
rate ridicate de impozitare, scăderea productivităţii
şi sindicatele puternice.
Formula lui Keynes părea să aibă o relevanţă
limitată în această nouă eră de stagnare econo-
mică şi de inflaţie. Într-adevăr, moştenirea lui
Keynes devenise într-un fel o parte a problemei.
Reducerea șomajului aproape la zero sporise
puterea de negociere a sindicatelor, contribuind
la un ciclu de creşteri ale salariilor şi preţurilor.
Critica lui Viner (1936) cu privire la opera lui
Keynes părea a fi în sfârşit răzbunată: „într-o
lume organizată în conformitate cu specificaţiile
lui Keynes ar exista o cursă constantă între presa
şi agenţii economici ai sindicatelor, problema
şomajului fiind rezolvată în mare parte dacă
presa putea menține o conducere constantă
(citat din deLong, 1995). Se aştepta acum ca
guvernele să ofere o rată mare de ocupare a
locurilor de muncă, iar lideri precum Richard
Nixon o considerau prioritară chiar şi cu costul
inflaţiei.
Impasul trebuia rezolvat. La fel cum Keynes
a sugerat politicile care să rezolve problema
şomajului, un nou guru – economistul american
Milton Friedman – a oferit un remediu pentru
inflaţia din anii ‘70. Soluţia lui se baza pe readu-
cerea politicilor monetare în prim-plan. Având
o contribuţie cu un impact comparabil cu al
lui Keynes, Friedman (1970, p. 16) susţinea
că „inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un
fenomen monetar” în care „modificările substan-
ţiale de preţ sunt aproape întotdeauna rezultatul
schimbărilor din fondul monetar nominal”. La fel
ca în cazul altor mărfuri, atunci când banii sunt
suficienţi valoarea lor va scădea (lucru reflectat în
inflaţie, care înseamnă că o anumită sumă de bani
va cumpăra mai puţin). Dar atunci când banii
sunt ficşi, valoarea lor va rămâne ridicată (lucru
reflectat în stabilitatea preţurilor).
Astfel, soluţia lui Friedman pentru inflaţia
excesivă a fost clară şi decisivă. Restricţionaţi
creşterea fondului monetar şi plătiţi preţul pe
termen scurt al şomajului ridicat. Pe termen
lung, activitatea economică îşi va reveni ca
răspuns la mediul stabil şi previzibil pe care îl
oferă banii adevărați.
Ca şi Keynes înaintea lui, opera lui Friedman
a schimbat cadrul elaborării politicilor economice,
restabilind importanţa fondului monetar.
Însă acolo unde Keynes căuta soluţii pe
termen scurt, Friedman era preocupat de soluţii
pe termen lung. Friedman nu credea, asemenea
lui Keynes, în capacitatea celor care elaborează
politici de a „acorda fin” economia; în schimb, el
susţinea o abordare prudentă, stabilă a fondului
monetar. Acolo unde Keynes simţea instinctiv
că cei care elaborează politici pot îmbunătăţi
performanţa pieţei, Friedman era suspicios față
de amestecul politic; în acest sens, accentul lui
pe banii adevărați a reflectat o întoarcere la încre-
derea lui Adam Smith în înţelepciunea pieţei.
Keynes simpatiza în mod natural intervenţia
guvernului. Friedman, nu.
Multe democraţii liberale le oferă acum
băncilor centrale responsabilitatea de a atinge
un anumit nivel al inflației. De exemplu, Banca
centrală din Australia trebuie să asigure o rată
anuală medie a inflaţiei între 2 şi 3% într-un
ciclu economic. Aceste scopuri sunt atinse prin
manipularea ratelor dobânzii şi mai puţin prin
controlul direct asupra fondului monetar, care s-a
dovedit că generează o deflaţie excesivă.
Delegarea execuţiei manipulării monetare
oficialilor numiţi reduce riscul ca fondul monetar
să fie manipulat de partidele de guvernare care sunt
mai preocupate de efectele politice pe termen scurt
decât de soluţiile pe termen lung. Rezultatul este
reducerea controlului guvernamental direct, dar și
mai multă previzibilitate, oferindu-le mai multă
încredere investitorilor. Cu alte cuvinte, politici-
enii aleşi au fost puşi la locul lor, cu rezultate clare
(Clark, 2005).
Tipuri de capitalism
Acum putem utiliza discuţia despre părinţii
fondatori pentru a studia economiile politice ale
 Economia politică | 391

Caseta 19.2
Tipuri de capitalism: economiile de piaţă liberale şi coordonate
Baza relaţiilor dintre
firme
Participaţiile încrucişate
între firme
Sursa capitalului de
investiţii
Prioritatea firmelor
Angajarea şi concedierea
de personal
Puterea sindicatelor şi a
organizaţiilor patronale
Sectorul principal
Caz arhetipal
Economie de piaţă liberală
În principal contracte de piaţă
formale
Rare
Mulţi acţionari şi capital privat
Profitabilitatea pe termen mai
scurt şi reacţia la schimbările
pieţei
Mai flexibilă
Scăzută
Dictat de piaţă, dar sectorul
serviciilor este mai important
SUA
Economie de piaţă coordonată
Discuţii cu reţelele colaboratoare,
adesea cu caracter industrial, sunt mai
importante
Obişnuite
Băncile şi alte companii sunt mai
importante
Profitabilitate pe termen lung,
stabilitatea şi cota de piaţă sunt mai
importante
Mai puţin flexibilă
Ridicată
Industria prelucrătoare este conside-
rată sectorul principal
Germania

Notă: Economiile coordonate mai sunt descrise ca economii de piaţă organizate, economii de piaţă sociale sau, cu
referire la Germania, capitalism de tip Rhineland.

Sursa: Adaptare din Hall şi Soskice (2001).

economice sunt conturate de tradiţiile naţionale

democraţiilor liberale contemporane, notând în
special nevoia de a extinde discuţia în afara tradi-
ţiei anglo-americane întemeiate de aceşti trei teore-
ticieni. Trebuie aşadar să facem o comparaţie între
economiile de piaţă liberale precum cele din SUA
cu economiile de piaţă coordonate precum cele din
Germania (Caseta 19.2). Mai mult, vom introduce
ideea de stat de dezvoltare asociată cu o serie de ţări
asiatice, în special Japonia în faza ei de creştere de
după 1945.
Ca şi în cazul altor aspecte ale politicilor
comparate, studiul economiei politice relevă
contraste semnificative între ţări. Aşa cum
democraţia este concepută diferit în SUA şi
Germania, şi concepţia de economie de piaţă
este diferită. Piaţa nu este doar o idee abstractă,
ci mai degrabă o instituţie influenţată de
cultura şi politica din ţara unde funcţionează.
Contrastele ne arată modul în care politicile
şi le oferă ţărilor oportunitatea de a învăţa una
de la alta.
Hall şi Soskice (2001) au subliniat un
contrast cuprinzător, dar valoros între econo-
miile de piaţă liberale şi cele coordonate (Caseta
19.2). Trebuie să asociem această distincţie cu
teoreticienii despre care tocmai am vorbit. În
mare, versiunea liberală corespunde proiecţiei
lui Adam Smith cu privire la piaţa liberă (atât de
apropiat cât poate fi un sistem care funcţionează
300 de ani mai târziu, într-o perioadă de regle-
mentare extensivă şi de guvernare activă). Milton
Friedman s-ar alinia formei liberale. Cu toate
acestea, Maynard Keynes este un caz aparte. Fără
a încerca să-i atribuim anumite idei, interesul lui
pentru calea de mijloc, pentru o economie echi-
librată şi pentru o societate armonioasă, l-ar fi
încurajat cu siguranţă să studieze cu interes ideea
unei economii de piaţă coordonate.
392 | Politicile publice

 Calendar 7
CRIZA FINANCIARĂ DIN SUA,
2008–2009
2008 16 martie JP Morgan Chase este de acord să preia Bear Stearns şi acceptă un
împrumut de 29 de miliarde de dolari din partea guvernului
7 septembrie Guvernul preia Fannie Mae şi Freddie Mac, întreprinderi sponsorizate de
guvern care susţin piaţa ipotecară
14 septembrie Bank of America achiziţionează Merril Lynch
15 septembrie Lehman Brothers intră în faliment – cel mai mare din istoria ţării
17 septembrie Guvernul naţionalizează AIG, cea mai mare companie de asigurări a ţării
18 septembrie Ben Bernanke, preşedintele Federal Reserve, le spune membrilor
Congresului: „dacă nu facem asta (susţinerea sectorului financiar), s-ar
putea ca luni să nu mai avem economie”.
25 septembrie Preşedintele Bush le spune liderilor Congresului: „dacă nu dăm bani,
toată șandramaua s-ar putea scufunda”. Guvernul introduce Washington
Mutual (WaMu) în lichidare administrativă – cel mai mare eşec bancar
din istoria ţării
29 septembrie Dow Jones Industrial Average scade cu 778 de puncte, cea mai mare
pierdere de puncte înregistrată într-o singură zi
3 octombrie Preşedintele Bush semnează Actul de Stabilizare Economică de Urgenţă,
creând o facilitate guvernamentală pentru achiziţionarea de bunuri ale
instituţiilor financiare în valoare de 700 de miliarde de dolari.
16 decembrie Rata dobânzii Federal Funds se reduce la 0,0–0,25%
2009 17 februarie Preşedintele Obama semnează Actul American de Redresare și de
Reinvestiție (American Recovery and Reinvestment Act), autorizând
reduceri de impozite, ajutoare sociale şi cheltuieli guvernamentale supli-
mentare în valoare de 787 de miliarde de dolari.
2 iulie Şomajul din SUA ajunge la 9,5%, cel mai mare din ultimii 26 de ani
7 august Preşedintele Obama le spune jurnaliştilor: „astăzi ne-am îndreptat în
direcţia bună (...) Ne-am salvat economia de la o catastrofă şi am început
să reconstruim o nouă bază pentru creştere”.

Economiile de piaţă liberale direcţioneze membrii. Astfel, actorii economici,

Vom începe cu versiunea liberală. Aici, relaţiile de
piaţă contractuale sunt norma, fie pentru vânzarea
de produse sau servicii, fie pentru angajarea forţei
de muncă sau strângerea de finanţe. Firmele compe-
titoare funcţionează pe o piaţă a muncii competi-
tivă, încercând să crească profitabilitatea pentru a
satisface nevoile acţionarilor. Guvernul şi justiţia
trebuie să asigure aplicarea contractelor şi rezol-
varea disputelor, dar funcţia lor este mai degrabă de
a media şi oferi un cadru de reglementare impar-
ţial decât de a fi un jucător. Asociaţiile industriale
şi sindicatele încearcă să-şi sfătuiască, dar nu să-şi
indiferent că sunt mari corporaţii sau angajaţi indi-
viduali, au o autonomie considerabilă, o trăsătură
care creează potenţialul de restructurare rapidă,
conformă pieţei, atunci când este necesar.
Acest model liberal este exemplificat de SUA,
dar este întâlnit acum şi în alte ţări de limbă
engleză, precum Australia, Marea Britanie, Canada
şi Noua Zeelandă. Trebuie totuşi să notăm că
mişcarea acestora din urmă într-o direcţie liberală
începând cu anii ‘80 confirmă faptul că statele nu
ocupă neapărat o poziţie permanentă în relaţie cu
aceste modele.
 Economia politică | 393

SUB REFLECTOR
Criza financiară
Cei care studiază economia politică
trebuie să acorde atenţia cuvenită
crizei financiare din 2008–2009.
În această perioadă, prăbuşirea
unei himere financiare cauzate de
investiţiile prost gândite şi opace
ale băncilor în împrumuturi către
proprietarii de imobile americani
a creat un stres enorm în sistemul
financiar mondial, stimulând o rece-
siune globală profundă şi o reacţie
masivă a guvernelor. Ce relevă
această criză despre relaţia dintre
guverne şi instituţiile financiare?
Din punct de vedere politic, această
criză a întărit autoritatea guver-
nelor naţionale, inclusiv a băncilor
centrale. La nivel local, rolul
statului creditor de ultimă instanţă
a fost demonstrat, în timp ce
succesul statului în a controla criza
financiară a confirmat relevanţa
sa continuă. Această realizare le-a
oferit liderilor politici autori-
tatea de a re-reglementa sectorul
financiar. Pe scurt, balanţa dintre
puterea politică şi cea economică
părea, la o primă privire, să se fi
schimbat în favoarea celei dintâi.
Şi din perspectivă internaţională
este semnificativ faptul că guver-
nele naţionale – şi nu organizaţiile
internaţionale – au fost cele care
au reacţionat. Coordonarea dintre
guverne şi dintre băncile centrale a
fost semnificativă. Dar instituţiile
financiare internaţionale precum
Fondul Monetar Internaţional şi
Uniunea Europeană au jucat roluri
secundare.
Poziţia statului a fost slăbită în
două privinţe: în primul rând,
guvernele şi-au prejudiciat
poziţia financiară pe termen lung
susţinând bănci cu probleme
şi, în stil keynesian, finanţând
cheltuieli pentru a contracara
recesiunea. Sumele implicate au
fost gigantice. Până în iulie 2009,
guvernul american cheltuise
4,7 trilioane de dolari pentru
a salva bănci şi companii de
asigurări – mai mult de 1,5 ori
valoarea produsului intern brut al
Germaniei (Kuhnhenn, 2009). În
al doilea rând, faptul că guvernul
a fost dispus să salveze cele mai
mari bănci de investiţii a demon-
strat poziţia integrată a acestor
firme în sistemul financiar. Când
o bancă devine prea mare sau prea
interconectată pentru a se prăbuşi,
ea trimite un mesaj către guvern
şi către propriul staff: ne păstrăm
profiturile în vremurile bune, dar
guvernul va plăti pierderile în
vremuri de restrişte. Astfel, băncile
sunt încurajate să-şi asume riscuri
mai mari şi rămâne de văzut cât
de departe poate fi împins acest
pericol prin reglementări mai
stricte. Adam Smith ar fi spus cu
siguranţă că ceva prea mare ca să se
prăbuşească este pur şi simplu ceva
prea mare.
La final, să observăm că originile
crizei se află în economia de piaţă
a SUA (vezi CRONOLOGIE).
Economiile de piaţă coordonate au
fost afectate, dar au suferit lovituri
de reputaţie mai mici.

Lecturi suplimentare: Gamble (2009), Tett (2009b)

Să considerăm exemplul american. În SUA
predomină capitalismul de acţionariat: acţionarii
deţin firma şi se aşteaptă la un profit continuu al
investiţiei lor (deşi în practică managerii obţin sufi-
cient control pentru a-şi asigura o parte generoasă
din profituri). Firmele în expansiune nu ezită să
angajeze forţă de muncă suplimentară, ştiind că
angajaţii pot fi concediaţi dacă situaţia s-ar înrău-
tăţi. Angajaţii sunt mobili şi dispuşi să se angajeze
În capitalismul de acţionariat, cei care deţin
compania urmăresc să-şi maximizeze profitul din
investiţii şi sunt dispuşi să înlocuiască managerii
care nu reuşesc să atingă acest obiectiv. Această
formă este întâlnită în economiile de piaţă
liberale, precum cea din SUA.
într-un loc mai bun. Preluările ostile şi falimentele
corporaţiilor sunt interpretate ca un semnal al mâinii
invizibile a lui Adam Smith: ele formează „izbuc-
nirea distrugerii creatoare” despre care Schumpeter
(1943, p. 84) spunea că este punctul forte esenţial
al capitalismului. Companiile în cădere pot să
declare faliment, dar managerii pot pur şi simplu să
pornească o nouă afacere.
Economiile de piaţă coordonate
Spre deosebire de economiile de piaţă liberale,
economiile politice ale majorităţii ţărilor
europene continentale au un caracter mai puţin
agresiv. Aici, relaţiile de afaceri sunt mai puţin
impersonale şi contractuale, dar pe termen mai
lung şi chiar familiale. Este mai probabil ca
394 | Politicile publice
o afacere să adune fonduri de la propria bancă
decât prin bursa mai impersonală; odată angajaţi,
lucrătorii au şanse mai mari de a fi păstraţi în
vremuri grele.
În modelul economiei de piaţă coordonate,
sectorul privat este privit mai puţin ca o sferă
independentă de activitate şi mai mult ca o arenă
supusă controlului din partea forţelor sociale
şi politice, inclusiv de către guvern. În multe
astfel de ţări, aceste forţe nu au inclus doar un
partid socialist, ci şi o Biserică Catolică influ-
entă; niciuna din aceste instituţii nu a favorizat
independenţa pieţei. În societăţi divizate istoric
de clase, religie şi ideologie, competiţia econo-
mică a fost supusă controlului politic pentru a
oferi stabilitate socială. Coeziunea şi solidaritatea
socială sunt valori centrale. Piaţa funcţionează
constrâns, reflectând dorinţa generală de a împie-
dica mâna invizibilă a lui Smith să devină un
pumn vizibil.
Cine anume exercită coordonarea? Actorii
variază în funcţie de ţară, dar includ asociaţiile în
Germania, Partidul Social-Democrat dominant
în Suedia şi statul însuşi în Franţa (Boyer, 1997).
Astfel, coordonarea nu este realizată întotdeauna
de stat; ea poate fi realizată de interese economice
puternice sau de partidele conducătoare.
Într-o economie coordonată, firmele de
top aparţin unor asociaţii industriale influente
care reprezintă un forum pentru schimbul de
informaţii. Companiile deţin acţiuni una la
alta, formând o structură întreţesută puternică.
Managerii au autoritate datorită statutului lor
profesional şi nu doar datorită companiei la care
lucrează; inginerii au în special un statut înalt.
Relaţia de angajare este concepută pe termen lung,
oferindu-le angajaţilor o mai mare dedicare aface-
rilor şi scăzând capacitatea de schimbare radicală.
Statul ajută la coordonare, iar tribunalele sunt
pregătite să intervină pentru a se asigura că actorii
economici respectă standardele general acceptate,
inclusiv legile codului civil.
Acest model coordonat sau al parteneriatului
este exemplificat de Germania, dar se regăseşte
şi în alte economii europene, precum Austria,
Belgia, Danemarca, Finlanda, Olanda şi Suedia. O
caracteristică a abordării coordonării este faptul că
negocierile salariale pentru un anumit tip de loc de
muncă au loc la nivel naţional sau sectorial şi mai
puţin în cadrul firmei (Caseta 19.3).
Caseta 19.3
Principalul nivel de negocieri
salariale în ţările europene
selectate
Nivel Nivel Nivel de
naţional sectorial companie
Belgia Austria Ungaria
Finlanda Germania Polonia
Irlanda Olanda Marea Britanie
Sursa: adaptare din Avdagic şi Crouch (2006, Tabel
11.2)
La nivel naţional, un pact general care se referă
la salarii, preţuri şi beneficii poate fi semnat de
către guvern şi asociaţiile de vârf care reprezintă
capitalul şi forţa de muncă. La nivel sectorial,
sindicatul care reprezintă o industrie precum ingi-
neria poate negocia un pachet cu o federaţie a
angajaţilor ai cărei membri sunt toate firmele mari
de inginerie.
Să analizăm exemplul Germaniei. Aici coor-
donarea este structurată formal, creând un capi-
talism proiectat pentru o economie tehnologică.
Predomină capitalismul de mandat şi nu capita-
lismul de acţionariat. Companiile recunosc obli-
gaţiile în faţa unei palete largi de părți interesate,
inclusiv sindicate, bănci, asociaţii industriale, alte
companii, comunitatea locală şi toate nivelele
de guvernare. Mai mult, multe dintre aceste
interese sunt reprezentate în comitete de supra-
veghere (Caseta 19.4). Inegalităţile salariale sunt
menţinute la un nivel mai scăzut decât în lumea
anglo-americană.
Reflectând tradiţia de breaslă a Germaniei,
structurile de coordonare precum asociaţiile
comerciale sunt extrem de importante în sectoa-
rele industriale specifice. Această caracteristică
le-a permis guvernelor postbelice să rămână în
fundal, evitând comparaţii cu era intervenţionistă
În capitalismul de mandat, companiile
recunosc – şi includ adesea în deliberările lor
– o gamă largă de interese, inclusiv angajaţii,
sindicatele, comunitatea locală şi guvernul.
Această formă se regăseşte în economiile de
piaţă coordonate precum Germania.

Caseta 19.4
Membrii Comitetului de
supraveghere al Volkswagen, 2009
� Ferdinand Piech, preşedinte
� primul-ministru şi ministrul Economiei,
Landul Saxoniei Inferioare
� preşedintele Asociaţiei de Management a
Volkswagen
� trei directori de la Porsche AG
� cinci directori seniori şi directori din alte
companii germane
� cinci preşedinţi ai consiliului fabricii Volkswagen
� un membru al comitetului executiv al IG
Metall (sindicatul lucrătorilor în metalurgie)
� preşedintele Fundaţiei Internaţionale a
muncitorilor în siderurgie
Notă: În formatul german de codeterminare,
comitetul de supraveghere numeşte şi monitorizează
comitetul de conducere obișnuit şi aprobă deciziile
importante.
Sursa: Volkswagen AG (2009)
nazistă. În industria prelucrătoare, accentul se
pune pe dezvoltarea punctelor forte actuale şi mai
puţin pe construirea unora noi. Părțile implicate,
precum sindicatele şi chiar creditorii, au o aver-
siune naturală faţă de risc; ei nu câştigă la fel de
mult ca acţionarii din iniţiative noi de succes.
Restructurarea funcţionează mai încet şi într-un
mod mai negociat, punându-se accentul pe mode-
larea unei soluţii pe termen lung, acceptabilă
pentru toţi partenerii. În Germania, falimentele şi
preluările sunt considerate negative, indiciul unor
eşecuri coordonate trecute. O firmă aflată în difi-
cultate are mai mari şanse să fie absorbită într-o
întreprindere mai mare decât să fie închisă.
O economie coordonată este echivalentul
industrial al politicii consensuale care se regăseşte
în majoritatea ţărilor cu această formă economică.
Reprezentarea părților interesate în guvernanţa
corporatistă este paralelă cu împărțirea puterii din
guvernele de coaliţie. În ambele sfere, economică
şi politică, susţinerea pentru guvernarea echilibrată,
negociată şi consensuală reflectă influenţe similare.
Acestea includ: teama de instabilitate indusă de isto-
ricul violent al Europei; dorinţa de a reconcilia vechile
clivaje de clasă şi religie; şi, în ţările unde catolicismul
Economia politică | 395
predomină, neîncrederea Bisericii Catolice într-o
societate de piaţă a indivizilor suverani. Similarităţile
dintre organizarea politică şi cea economică care
rezultă din această istorie comună demonstrează
valoarea comparării sectoarelor şi a privirii lor ca
parte a unei economii politice unice.
O modalitate de a ilustra diferenţa dintre
economiile de piaţă liberale şi coordonate este de a
studia abordarea lor cu privire la firmele cu capital
privat. Acestea sunt companii care utilizează resur-
sele financiare pentru a cumpăra alte firme cu
intenţia de a-şi îmbunătăţi performanţa, iar apoi
le vând mai departe cât mai curând. Economiile de
piaţă liberale recunosc necesitatea existenţei capi-
talului privat. La fel ca vulturii, aceste companii
curăţă mediul datorită capacităţii lor de a simţi
sângele de departe. Rolul lor poate fi controversat,
dar este acceptat ca fiind necesar.
Într-o economie de piaţă coordonată, atitu-
dinea faţă de companiile cu capital privat este mai
puţin primitoare. Se consideră că firmele cu capital
privat sunt o ameninţare la adresa planificării
naţionale, a logicii industriale şi a dezvoltării pe
termen lung. Economiile coordonate preferă ingi-
neria reală, nu ingineriile financiare. De exemplu,
în Germania, Franz Muntefering, preşedintele
SPD, a comparat companiile cu capital privat
cu lăcustele într-un discurs din 2005: „ele rămân
anonime, nu au faţă şi se năpustesc precum un roi
de lăcuste asupra unei companii, o devorează iar
apoi zboară mai departe” (Koepk, 2005).
Muntefering comentează susţinerea substan-
ţială primită din partea elitei germane. Cancelarul
Schroder a spus: „aş fi spus-o altfel, dar aş fi exprimat
acelaşi lucru”. Alţi lideri au promis „să lupte împo-
triva capitalismului de piaţă antisocial”, au afirmat
că „responsabilitatea socială şi competiţia nu se
exclud reciproc” şi au deplâns „un zeitgeist neoli-
beral care măsoară fiecare aspect al vieţilor noastre
după standardele economice” (Koepk, 2005). Au
urmat critici similare cu privire la originile ameri-
cane ale crizei financiare globale (vezi Cronologie).
Coordonarea economiei are unele avantaje
economice potenţiale, oferind un grad de stabili-
tate şi planificare pe termen lung pentru econo-
miile industriale care trebuie să protejeze moşte-
nirea unei investiţii trecute. Mai mult:
 Lărgirea sferei de coordonare de la firma
individuală la sectorul industrial încurajează
investiţiile în pregătire şi în cercetare şi dezvol-
tare. Din contră, în economiile liberale multe
firme trișează utilizând personalul pregătit şi
396 | Politicile publice
cercetările realizate de competitorii lor, ducând
la subfinanţarea acestor zone. Astfel, investiţiile
sectoriale creează un beneficiu colectiv.
 Organizând pensiile şi asigurările medicale la
nivelul sectorului – şi nu al companiei – permite
o comasare a riscurilor. Dacă firmele întocmesc
planuri de pensii unice pentru toţi angajaţii din
sectorul lor, muncitorii individuali nu-şi vor
pierde pensiile finanţate de angajator şi asigură-
rile medicale dacă firma lor dă faliment.
 Multe economii coordonate funcţionează în
cadre legale care impun reguli cu privire la prac-
ticile comerciale. În Germania, Articolul 242
din Codul Civil stabileşte o normă de „bună
credinţă” pe care tribunalele o aplică în disputele
economice. Existenţa acestor coduri comerciale
reduce costurile judecătoreşti. În economiile
liberale, în special în SUA, părţile contractante
pot introduce orice condiţii vor într-un acord.
Rezultă, astfel, înţelegeri mai costisitoare şi mai
mult timp petrecut în tribunale.
Statul dezvoltării
Ne vom îndepărta acum de lumea occidentală
şi vom acorda atenţie unui alt tip de capitalism:
statul dezvoltării. Acest termen este utilizat pentru
a descrie fundamentele instituţionale ale creşterii
economice rapide a multor ţări din Asia de Est în
era postbelică. Un astfel de regim ia forma unei
economii de piaţă puternic coordonate în care legi-
timitatea statului derivă la fel de mult din succesul
economic ca din alegerile populare.
Într-un fel, statul dezvoltării este o economie
coordonată pentru o ţară în curs de industrializare,
dar cu un rol mai mare pentru politicieni şi biro-
craţi şi cu un rol mai pasiv pentru populaţie. Rolul
statului în această configuraţie ne îndepărtează de
piaţa pur liberă a lui Smith şi sugerează că rolul
guvernului într-o economie în curs de dezvoltare
este mai important şi cu siguranţă diferit de poziţia
lui într-o economie dezvoltată.
Vom introduce ideea statului dezvoltării în
contextul Japoniei. Cu toate acestea, trebuie să
observăm că strategii similare au fost urmate de
Coreea de Sud (care nu a devenit democratică
decât în anii ‘90) şi, la o scară mai mică, de demo-
craţii neliberale precum Malaezia.
lipseste casuta
Chalmers Johnson a dezvoltat noţiunea
de stat al dezvoltării ca tip de capitalism în Japan:
Who Governs? The Rise of the Developmental State
(1995). El sugerează că după Războiul Rece
contrastele evidente dintre capitalismul american
şi cel japonez nu mai trebuiau negate în interesele
unei unităţi anticomuniste. Mai degrabă,
caracteristicile distinctive ale economiei politice
japoneze puteau fi exprimate liber.
Potrivit lui Johnson, statul juca un
rol de coordonare important în dezvoltarea
postbelică a Japoniei. Birocraţia ţintea industriile
prelucrătoare orientate către export, precum
cele de aparatură foto-video sau motociclete.
Legăturile strânse dintre înalţii oficiali ai
guvernului şi directorii seniori ai firmelor private
susţineau o elită puternică, unită, capabilă să
facă faţă presiunilor populare asupra guvernului
pentru un consum mai mare. Liberal-democrații
dominau peisajul politic, împiedicând eficient
orice opoziţie radicală și obţinând puterea prin
alegeri (vezi pag. 352). În industrie, cercetările
colaborative la nivel sectorial reprezentau o
resursă pentru marile firme. Moneda subevaluată
încuraja exporturile, în timp ce tarifele ridicate
şi alte bariere comerciale descurajau importurile.
În comparaţie cu Occidentul, salariile
şi beneficiile erau scăzute, dar distribuite mai
egal; siguranţa locurilor de muncă era ridicată,
marile firme asigurând locuri de muncă sigure
în schimbul loialităţii pe viaţă. Profiturile erau
mai degrabă reinvestite decât plătite acţionarilor.
Elementele-cheie pentru recuperare erau
considerate producţia şi nu profitabilitatea,
investiţiile şi nu consumul domestic. Johnson
(1995, p. 68) a rezumat principalele trăsături ale
statului japonez al dezvoltării: „un stat puternic,
politici industriale, economie a producătorilor şi
autonomie managerială”.
Cel puţin această piaţă guvernată, aşa
cum o denumea Wade (1990), a însemnat o
creştere economică accentuată timp de 30 de ani
după război, permiţându-i lui Johnson să declare:
„capitalismul asiatic pare să fie principalul lucru
pe care economiştii îl vor preda studenţilor în
următorul secol”. 15 ani mai târziu am putea
crede că Johnson avea dreptate chiar dacă ar fi
trebuit să sublinieze mai degrabă cazul Chinei,
decât al Japoniei.

Convergenţă?
Discuţia noastră de până acum a atras atenţia
asupra contrastelor dintre politicile economice ale
statelor moderne. Totuşi, în ce măsură se estom-
pează aceste diferenţe pe măsură ce economiile de
piaţă se confruntă cu competiţia internaţională şi pe
măsură ce statele de dezvoltare se adaptează abor-
dării asociate cu statutul de dezvoltare? Este teza
convergenţei corectă atunci când susţine că econo-
miile avansate converg în jurul modelului american
al economiei de piaţă liberale?
Desigur, imaginea unei economii globale care
învinge diferenţele istorice din capitalismele naţionale
a câştigat teren în anii ‘90. Strange (1997, p. 183)
oferă o explicaţie clară a acestei perspective globale:
Având în vedere că seminţele capitalismului s-au
maturizat în grădini foarte diferite, ar permite
forţele schimbării globale structurale ca diferen-
ţele să persiste pe termen nedefinit? Sau logica
comună a pieţelor globale integrate pentru tot mai
multe bunuri şi servicii ar modifica încet dar sigur
vechile diferenţe şi ar aduce versiunile naţionale
ale capitalismului tot mai aproape de un tipar
comun? Eu pariez pe a doua variantă.
Studiind starea recentă a economiilor de piaţă,
în special coordonate, putem spune că poziţia lui
Strange se susţine. Modelul coordonat a suferit
presiuni semnificative. La fel ca în alte democraţii
liberale, tot mai puţini angajaţi aparţin acum sindi-
catelor şi tot mai puţini angajatori aparţin asociaţi-
ilor comerciale, făcând tot mai dificilă coordonarea
necesară unei economii coordonate (Martin şi
Thelen, 2007). Germania este cel mai mare expor-
tator din lume după China, dar ţările străine au
devenit reticente să investească în ţară, invocând
suprareglementarea, costurile mari ale forţei de
muncă şi o piaţă a muncii inflexibilă. În 2003,
Padgett (p. 142) a afirmat: „capacitatea modelului
german de reconciliere a eficienţei economice cu
valorile tradiţionale pare să-şi fi atins limitele”. Trei
ani mai târziu, Angela Merkel, noul cancelar creş-
tin-democrat, a încuviinţat: „avem nevoie de schim-
bare. Trebuie să păstrăm lucrurile care merită, dar
trebuie să le schimbăm pe cele care ne împovărează”.
Teza convergenţei susţine că toate economiile
dezvoltate adoptă un format comun. Ea afirmă că
un mediu tot mai global forţează o reacţie liberală
pro-piaţă din partea fiecărei economii naţionale.
Economia politică | 397
La fel, statele de dezvoltare şi-au pierdut
caracterul distinct. Japonia a intrat în anii ‘90
într-un deceniu caracterizat de deflaţie, iar
regiunea asiatică în ansamblul ei a trecut printr-o
convulsie financiară masivă în 1997. O interpre-
tare a acestor dificultăţi este faptul că politicile
care sprijineau industrializarea au devenit contra-
productive odată ce dezvoltarea a fost realizată.
Colaborarea dintre firme şi departamentele
guvernamentale, care părea la un moment dat
extrem de constructivă, începe să pară o înţele-
gere secretă. Noţiunea japoneză de competiţie
excesivă a fost probabil permisibilă în faza de
construcţie, dar a părut mai puţin potrivită odată
ce economia s-a maturizat. În general, statele de
dezvoltare pot pune producția în fața profitului
doar pentru o vreme. Băncile vor da faliment
într-un final dacă prea multe din creditele pe care
le-au acordat nu sunt plătite.
Astfel, din această cauză criza statului de
dezvoltare se aseamănă cu criza anterioară a statelor
comuniste: fiecare atinge o barieră de care nu poate
trece. În rezumatul său incisiv, Weiss (1998, p. 65)
spune că „fiind eficient din punctul de vedere
al dezvoltării, statul ajunge să-și sape propriul
mormânt”. În consecință, există o formulă pentru
recuperare, dar o cu totul alta – mai liberală decât
cea coordonată sau de dezvoltare – pentru a putea
ține pasul.
Cu toate acestea, susţinătorii diferitelor tipuri
de capitalism nu sunt convinşi că are loc o conver-
genţă. Hall şi Thelen (2008) ne reamintesc pe
bună dreptate că schimbarea nu este sinonimă cu
convergenţa. Probabil că economiile coordonate
mai degrabă evoluează decât converg, urmând
modelul liberal: „de exemplu, în Germania refor-
mele din anumite domenii, inclusiv al relaţiilor
industriale, formării vocaţionale şi politicilor
sociale, nu indică o schimbare spre modelul
anglo-saxon, ci mai degrabă indică dezvoltarea de
noi forme de coordonare”. Alţi observatori suge-
rează că deţinerea tot mai multor firme germane
de către străini încurajează o abordare mai liberală
fără a distruge mecanismul coordonării (Milne,
2009). Mai mult, originile crizei financiare din
2008–2009 din SUA au ciobit fără îndoială
reputaţia nivelului liberal. Brusc, a devenit un
model de evitat decât unul spre care alte modele
să conveargă. La fel, caracterul distinct al statelor
de dezvoltare s-a estompat, dar nu a dispărut. În
ceea ce priveşte Japonia, Matsuura et al. (2004,
p. 151) au afirmat că „o mare parte a sistemului
398 | Politicile publice
locurilor de muncă din Japonia rămâne intact
pentru muncitorii actuali” şi că „noile aranja-
mente instituţionale se manifestă doar lent”.
Schimbările din Coreea de Sud au urmat un tipar
asemănător: o evoluţie a statului dezvoltării fără
să conveargă către modelul anglo-american al
unei economii de piaţă liberale. În pofida demo-
cratizării din anii ‘90, economia politică a Coreei
rămâne distinctă, determinându-l pe Weiss
(2004, p. 167) să postuleze „o formă mai matură
de dezvoltare: una mai puțin stimulată să recu-
pereze decât una care pune accentul pe politici și
instituțiile care au ca scop administrarea deschi-
derii economice”.
Astfel, deși pariul lui Strange pe convergență
s-ar putea adeveri, acesta pare totuşi mai degrabă
speculativ. Prudenţa ne dictează să evităm să
pariem pe superioritatea unui singur sistem de
economie politică. Trebuie să ne gândim dacă
economiile de piață vor performa pe termen
lung și în toate circumstanțele. Aşa cum subli-
niază Perraton şi Clift (2004a, p. 202), „perfor-
manţa economică depinde de obicei de perioada
aleasă pentru comparaţie: diferite economii au
părut să fie cele mai bune în diferite momente,
lucru care indică faptul că nu există un model
superior”.
Economiile politice ale
statelor autoritare
Democraţia liberală şi economia de piaţă se potri-
vesc în mod natural, dar ce tip de guvernare este
cel mai potrivit pentru o ţară în curs de dezvoltare?
Fără îndoială, această întrebare este importantă.
Dacă regimurile autoritare pot fi considerate o bază
eficientă pentru dezvoltarea economică, vom avea o
critică puternică la adresa afirmaţiei că democraţia
este cea mai bună formă de guvernământ. În defi-
nitiv, preferăm cu toţii să avem ce mânca într-un
regim dictatorial decât să murim de foame într-o
democraţie. Mai mult, am putea anticipa că este
improbabil ca democraţia să se consolideze în ţările
sărace pe termen lung dacă preţul este dezvoltarea
economică lentă.
Putem găsi cu siguranţă motive să presu-
punem că regimurile autoritare pot facilita dezvol-
tarea. Industrializarea necesită investiţii masive în
infrastructură, precum transportul, comunicaţiile
şi educaţia; iniţial, acestea pot fi finanţate doar
de către stat. Chiar şi Adam Smith a recunoscut
că este nevoie ca guvernul să asigure furnizarea
acestor bunuri colective.
Mai mult, conducătorii autoritari pot genera
surplusul pentru investiţii făcând faţă presiunilor
electorale pe termen scurt pentru consum imediat.
În termeni simpli, ei pot determina dezvoltarea
pentru că pot ignora ţipetele celor al căror consum
este iniţial limitat.
Având în vedere astfel de factori, Huntington şi
Nelson (1976, p. 23) au concluzionat că „partici-
parea politică trebuie limitată, cel puţin temporar,
pentru a promova dezvoltarea economică”.
Prioritară este creşterea şi abia apoi democraţia.
Per total, aceste afirmaţii teoretice sunt
rareori reflectate în realitatea empirică. Doar
câteva regimuri nedemocratice iniţiază dezvol-
tare economică, majoritatea nu o fac. Mulţi
lideri tradiţionali, precum familiile conducătoare
din Orientul Mijlociu, continuă să se opună
modernizării. Alţi dictatori, cum ar fi conducă-
torii jefuitori ai Nigeriei, dau înapoi cu câteva
decenii dezvoltarea economică printr-un mana-
gement deficitar.
Astfel, un studiu statistic realizat de Przeworski
et al. (2000, p. 271) a concluzionat că nu trebuie
făcută o „alegere dură” între democraţie şi dezvol-
tare: „nu am găsit nicio dovadă că democraţia
trebuie sacrificată pe altarul dezvoltării”. Autorii
au mai descoperit că şi în cazurile în care regimu-
rile autoritare au atins creşterea, această creştere
a depins mai mult de sporirea forţei de muncă
pentru a o atinge. Spre deosebire, democraţiile
şi-au utilizat mai productiv energiile.
În secolul al XXI-lea, globalizarea a oferit
ţărilor în curs de dezvoltare acces la capitalul
privat prin corporaţiile multinaţionale şi prin
băncile străine. Pentru a accesa resursele, ţările
în curs de dezvoltare trebuie să-i convingă pe
creditori că economia lor este favorabilă pieței
şi că politica lor are un nivel tolerabil de demo-
craţie. Dacă liderii reuşesc asta, nu mai trebuie să
extragă atât de mult capital de la propriile popu-
laţii aşa cum au făcut modernizatorii autoritari în
secolul precedent.
În orice caz, studiul economiilor politice ale
regimurilor nedemocratice confirmă imediat
importanţa diferenţierii diverselor tipuri de guver-
nare autoritară. Înainte de a trece la regimurile
autoritare necomuniste, vom trece în revistă expe-
rienţa comunistă şi moştenirea ei pentru statele
contemporane precum China şi Vietnam.

Statele comuniste
Multe state comuniste au dezvoltat o economie de
comandă fără precedent în istorie; fiecare dintre ele
stabilind scopuri şi ţinte naţionale mai clare decât
orice democraţie. Rezultatul a fost adesea un anga-
jament decisiv şi nemilos pentru un singur scop, în
special industrializarea.
Din punct de vedere economic, filosofia
marelui efort nu a fost un dezastru redus. În
special în URSS, aceasta a avut succes în constru-
irea bazelor dezvoltării industriale, deşi cu costuri
umane îngrozitoare. Dorinţa lui Stalin de a
industrializa Rusia pentru a o apăra de atacurile
Occidentului a transformat o societate de ţărani
într-o putere industrială mondială într-o singură
generaţie. Dar economia comandată a fost extrem
de ineficientă. Marele efort a fost o abordare inten-
ționat îngustă care ignora eficienţa generală pentru
a atinge un anumit ţel.
Slăbiciunea fundamentală era absenţa unui
mecanism de preţuri care să permită o compa-
raţie a utilizării competitive a capitalului. Alocarea
fizică a resurselor de către planificatorii economiei
comandate nu se compara cu semnalele transmise
de o piaţă. Slăbiciunea inerentă a unei planifi-
cări atât de grandioase a fost identificată demult
de Adam Smith. El a subliniat nebunia „omului
sistemului care pare să creadă că poate aranja
membrii unei societăţi cu o uşurinţă la fel de mare
cu a mâinii care aranjează piesele pe o tablă de şah”
(citat în Deane, 1989, p. 69).
O anecdotă ilustrează acest punct de vedere.
Când liderul sovietic Nikita Hruşciov a vizitat
pentru prima oară SUA a fost atât de impre-
sionat de supermarket-uri încât şi-a întrebat
gazdele: „cine este responsabil cu furnizarea
pâinii în New York? Vreau să-l cunosc pe acest
om genial”. Hruşciov era un om al sistemului
care nu-şi putea imagina că pâinea poate fi furni-
zată de mâna invizibilă a lui Adam Smith, nu de
un singur comisar.
Într-o economie comandată comunistă,
denumită şi economie planificată de la centru,
guvernul naţional stabileşte cotele pentru
unităţile de producţie de stat şi le alocă
acestora resurse. Apoi, birocraţii
implementează planul.
Economia politică | 399
Atunci unde se vor situa China şi Vietnamul
dacă economia comandată se prăbuşeşte?
Conducătorii ambelor ţări au redus cu siguranţă
importanţa planificării de la centru, dar încă nu
au creat toate condiţiile unei economii de piaţă.
Întreprinderile de stat masive şi extrem de inefi-
ciente domină încă economia, absorbind forţa
de muncă şi servind ca un sistem de ajutor social
indirect. Expansiunea sectorului privat a stimulat
cu siguranţă creşterea continuă, stârnind o acti-
vitate antreprenorială vibrantă. Cu toate acestea,
contactele de partid determină încă accesul la
oportunităţile economice. Pentru majoritatea
observatorilor, externi sau interni, sistemul este
corupt; este cu siguranţă ineficient din punct de
vedere tehnic deoarece criteriile politice influen-
ţează deciziile economice, ceea ce cauzează alocări
ineficiente de capital. Piaţa decide – în afara
momentelor când partidul intervine. Afacerile se
derulează conform regulilor – exceptând momen-
tele când politica spune că regulile trebuie încăl-
cate (Clarke, 2007). Aceste erori trebuie să se
manifeste într-un final, cu consecinţe devastatoare
pentru băncile de stat cu datorii enorme.
Modelul idiosincratic încă aduce creştere în
statele în mare parte sărace. Cât timp continuă
creşterea economică, liderii comunişti au şanse să
reuşească să rezolve tensiunile politice cauzate de
corupţie şi inegalitate tot mai mare. Chiar şi aşa,
pe termen lung, creşterea economică va furniza
cu siguranţă o cerere pentru reforme politice
fundamentale.
Alte state autoritare
Unele regimuri autoritare au iniţiat şi ele dezvoltare
economică. Printre exemple se numără regimurile
militare modernizatoare precum cel al lui Gamal
Abdel Nasser (preşedintele Egiptului, 1956–1970)
şi statele de dezvoltare asiatice precum Coreea de
Sud în faza ei predemocratică. Răspunzând la expe-
rienţa comunistă, explicaţia acestor succese se află în
capacitatea potenţială a liderilor nedemocratici de a
rezista presiunilor pe termen scurt pentru consum
imediat, generând astfel resurse pentru industriali-
zarea pe termen lung.
Cu toate acestea, astfel de cazuri sunt excepţia.
În ultimele două secole, regimurile non-comuniste
autoritare determină în general stagnare econo-
mică, determinându-l pe North să afirme (1981,
p. 20): „existenţa statului este esenţială pentru
creşterea economică; totuși, statul este sursa decli-
nului economic determinat de către om”.
400 | Politicile publice
DEM
Profil de țară 15 OCR
ATIE
NEL
VENEZUELA IBE
RAL
A
Forma de guvernare – republică federală prezidenţială Populaţia (rata creşterii anuale): 26.8 milioane (+1.5%)
cu 23 state.
Legislativul – cei 167 de membri ai Adunării Naţionale Grupul de venit al Băncii Mondiale: mediu spre ridicat
sunt aleşi pentru un mandat de cinci ani. În urma
unui boicot al opoziţiei al alegerilor din 2005, Scorul drepturilor politice: 4
opoziţia nu a avut niciun deputat.
Executivul – preşedintele, ales direct pentru un mandat Scorul libertăţilor civile: 4
de şase ani, conduce atât statul, cât şi guvernul şi
Indexul dezvoltării umane (procent/din): 74/177
alege membrii Consiliului de Miniştri. Limitele
mandatului au fost înlăturate de un amendament la
Constituţie în 2009. Indexul libertăţii presei (procent/din): 164/195
Constituţia şi justiţia – Constituţia a intrat în vigoare
în 1999, iar unele amendamente au fost aprobate în
2009. Puterea judiciară este condusă de Tribunalul Indexul corupţiei percepute (procent/din): 158/180
Suprem de Justiţie, ai cărui membri sunt aleşi de
Adunarea Naţională pentru un mandat de 12 ani.
Intervenţia politică este considerabilă. Notă: Pentru semnificaţia şi sursele clasamentelor şi
Sistemul electoral – vot proporțional mixt. Votul este indicilor, vezi p. xv. În toate cazurile, scorul sau locul 1
impus prin lege, dar absenteismul este obişnuit. este cel mai bun.
Sistemul de partide – partidul lui Hugo Chavez este
Partidul Socialist Unit al Venezuelei, format în 2006 printr-o fuziune a partidelor care îl susţineau pe preşedinte.
Două partide tradiţionale şi importante sunt Acţiunea Democratică, un partid de centru-stânga, însă neorganizat pe
criterii de clasă, şi Partidul Social-Creştin (Comitetul pentru Alegeri Libere, COPEI), un partid creştin-democrat cu
o abordare de centru-dreapta.

Atunci când Columb a ajuns pe
ţărmurile Americii Latine în 1498,
a fost atât de impresionat de clădi-
rile localnicilor, construite elegant
pe piloni, încât şi-a adus aminte de
Veneţia, de unde şi denumirea de
Venezuela. Astăzi, un vizitator al
Caracasului, capitala ţării, regăsește
un oraş modern, chiar dacă dără-
pănat în unele zone, înconjurat de
barrios (cartiere de cocioabe) care
urcă aproape vertical pe defileele
din jur.
Acest contrast exprimă un adevăr
fundamental despre Venezuela şi
multe alte ţări de pe continent:
inegalitatea. Într-o ţară al cărei
venit este clasificat drept „mediu
spre ridicat”, peste 40% din
populaţie trăieşte în sărăcie. Cei
bogaţi au venituri foarte mari,
deţin maşini europene, avioane
private, trăiesc în suburbii, în
comunităţi împrejmuite. Cu toate
acestea, bogăţia privată coexistă cu
sărăcia publică. Criminalitatea este
endemică în cea mai mare parte
a acestei ţări urbane, inclusiv în
Caracas. McCaughan (2004, p. 2)
afirmă: „capitala cedează literal-
mente sub hoţii care fură metal
din scările rulante de la metrou,
corpuri de iluminat public, strică
interfoanele blocurilor şi chiar dau
cu târnăcopul în parapeţii de beton
care separa benzile de circulaţie”.
Particularitatea nu este doar coexis-
tenţa sărăciei şi a criminalităţii, ci şi
resentimentul extrem de politizat şi
clocotind care le leagă.
Ca parte a Gran Columbia,
Venezuela şi-a câştigat indepen-
denţa faţă de Spania în 1819,
devenind o ţară autonomă în 1830.
„Eliberatorul” Simon Bolivar a fost
eroul mişcării. Aspirând la crearea
unei federaţii a Americii Latine
care să apere drepturile individuale,
spiritul revoluţionar şi proiectul
neterminat al lui Bolivar sunt
invocate frecvent de stânga din
America Latină.
În prima jumătate a secolului al
XX-lea, Venezuela a fost guver-
nată de dictaturi militare, civile
sau mixte: unele brutale, altele
modernizatoare, altele combinate.
Cu toate acestea, în 1958 a fost
instituit un soi de democraţie care
continuă până în zilele noastre.
Pactul de la Punto Fijo din 1958
a fost un acord între cele două
partide majore de a marginaliza
alte partide şi de a scoate de pe
agendă problemele care creau
diviziuni. Acest cartel a fost corupt
şi ineficient, iar aceste caracteristici
au devenit tot mai acute, permi-
ţându-i într-un final lui Chavez
să-şi lanseze propria „revoluţie
bolivariană”.

Lecturi suplimentare: Guevara (2005), McCaughan (2004).


SUB REFLECTOR
Petro-populismul din Venezuela
Petrolul a fost descoperit în Venezuela
în 1914 şi s-a dovedit a fi punctul
dominant al economiei ţării. În
2008, rezervele de petrol ale ţării
erau pe locul 7 în lume ca dimen-
siune. Petrolul generează o treime din
produsul intern brut al Venezuelei
şi aproximativ 80% din exporturile
ţării. Venezuela este unul din prin-
cipalii furnizori ai SUA. Industria
petrolului a fost naţionalizată în
1976 şi este în prezent principalul
furnizor de venituri guvernamentale.
Ce efect a putut avea această resursă
vitală asupra regimului lui Hugo
Chavez?
Chiriile pe petrol susţineau
cartelul Punto Fijo, permiţându-le
partidelor din coaliţie să-și împartă
„chitanțele” prin patronaj. Dar
blestemul petrolului funcţiona
şi el. Economia s-a dezechilibrat
tot mai mult şi a devenit tot mai
ineficientă, fluctuând odată cu
preţul petrolului. În acest context
a câştigat alegerile prezidenţiale
din 1998 Hugo Chavez, un
fost paramilitare. El a promis o
revoluţie bolivariană pentru a duce
dreptatea socială şi un guvern curat
în barrios: „aceasta este o altfel de
Venezuela, unde cei sărmani ştiu
că se pot elibera de propriul trecut.
Aceasta este o altă Americă Latină”.
Chaviştii îl aplaudat, în special cei
din barrios, dar nu numai.
În pofida opoziţiei clasei mijlocii
şi a multor schimbări politice,
Chavez a rămas la putere, câştigând
un nou mandat în 2006. O figură
carismatică şi politică, preşedintele
a obţinut o susţinere considera-
bilă printr-o influenţă decisivă şi
uneori autoritară asupra economiei,
a forţelor militare, a media şi a
Lecturi suplimentare: Gott (2005),
McCoy şi Myers (2006)
Economia politică | 401
sistemului judiciar. Şi-a susţinut La fel ca un boxer care nu poate
democraţia neliberală personală, lupta fără un adversar, Chavez
dar nu a putut-o instituţionaliza. depinde de duşmanii săi bogaţi
pentru a-și susține propriul avânt
Chavez s-a dovedit la fel de depen- politic. Regimul lui este corupt,
dent de petrol ca regimul dinaintea dar chiar acest lucru îi permite să
lui. A folosit veniturile generoase blameze corupţia. Într-un final,
ale guvernului pentru a înfiinţa energia sa revoluţionară remar-
misiones (programe sociale) costi- cabilă va obosi o societate mai
sitoare care l-au ajutat să reducă preocupată de creşterea economică
sărăcia. Dar banii câştigaţi uşor au decât de politicile provocatoare. Pe
cauzat o indiferenţă faţă de refor- termen lung, populismul instinctiv
mele economice fundamentale: de stânga al lui Chavez se va dovedi
corupţia, inflaţia şi ineficienţa sunt un simptom şi nu o soluţie a inega-
endemice. Chavez a creat orga- lităţilor bine înrădăcinate în ţară
nizaţii de bază care mai degrabă şi pe continent. Iar petrolul se va
ocolesc instituţiile statului decât să dovedi un obstacol şi nu un ajutor
le consolideze. al dezvoltării politice şi economice.
 Calendar 8
HUGO CHAVEZ
1954 Se naşte la Sabaneta, Venezuela
1971 Se înscrie la Academia de Ştiinţe Militare
1975 Absolvă academia
1982 Înfiinţează o celulă de stânga în armată
1992 Conduce o lovitură de stat eşuată
1994 Este eliberat din închisoare (unde l-a studiat pe Simon
Bolivar)
1998 Este ales preşedinte
1999 Referendumul ratifică noua Constituţie
2000 Este reales preşedinte. Este autorizat de Adunare să legi-
fereze un an prin decret
2001 Are loc o grevă naţională împotriva decretului-lege
2002 Este îndepărtat de la putere printr-o lovitură militară,
dar revine două zile mai târziu în urma protestelor de
stradă
2004 Câștigă alegerile pentru încă un mandat. Anunţă alianţa
cu Cuba
2006 Câştigă toate mandatele din Adunarea Naţională după
boicotul opoziţiei. Este reales preşedinte. Anunţă „soci-
alismul pentru secolul al XXI-lea”
2007 Este învins la referendumul de amendare a constituţiei
(inclusiv abolirea limitelor mandatului)
2009 Limitele mandatului sunt abolite în urma unui alt
referendum
402 | Politicile publice
De ce nu produc regimurile autoritare tipice
creştere economică susţinută şi substanţială?
Răspunsul este adesea reprezentat de insecuri-
tatea politică a liderilor. În multe situații, prin-
cipala lor sarcină este să instige forţele politice
domestice una împotriva celeilalte pentru a-şi
asigura continuitatea la putere, o artă dezvol-
tată la cel mai înalt nivel de familiile conducă-
toare precaute, dar şirete, din Orientul Mijlociu.
Atunci când clientela costisitoare devine princi-
palul joc politic, dezvoltarea coerentă este ocolită.
Sectorul public este adesea exagerat, angajaţii cu
salarii mici caută profituri pentru a se îmbogăţi
pe seama afacerilor. Succesul unei firme, dar şi
povara impozitelor, depind mai mult de contac-
tele ei politice decât de punctele ei în afaceri.
Economia şi politica cuprind o singură arenă,
la fel ca în monarhiile europene înainte de era
comercială, rezultând în utilizarea ineficientă a
capitalului. Alternativ, conducătorul poate dori
doar să se îmbogăţească pe el însuşi, pe familia
lui şi pe grupul său etnic extrăgând resurse din
economie şi adesea din ţară.
Lăsând la o parte distorsiunile economice ale
regimurilor autoritare, blestemul resurselor este
încă un aspect al performanţelor slabe în acele
dictaturi care dispun de resurse naturale suficiente.
În mod remarcabil, departe de a depăşi alte ţări în
curs de dezvoltare, ţările bogate în resurse precum
petrolul rămân în urmă cu creşterea economică
(Sachs şi Warner, 1995b). Cu siguranţă, majori-
tatea ţărilor din Orientul Mijlociu, precum Arabia
Blestemul resurselor se referă la creşterea
economică lentă din ţările care deţin o abun-
denţă de mărfuri naturale, precum petrol, gaz
sau minerale rare.
Figura 19.1 Statele rentiere: guvernele cu cea mai mare cotă a veniturilor provenite din resursele
naţionale
Emiratele Arabia
Qatar
Arabe Saudită
Unite
Kuweit Oman
100% 90% 80%
Sursă: Adaptat de Herb (2005, p. 299)
Saudită, au scăpat de statutul de ţări cu venit
scăzut. Chiar şi aşa, dotarea lor generoasă a consti-
tuit mai degrabă o piedică decât un stimulent
pentru creşterea susţinută.
Atunci de ce pare abundenţa de resurse naturale
să reducă creşterea economică? Factorii implicaţi
sunt, din nou, politici. Un răspuns, în special carac-
teristic Africii subsahariene, este că astfel de resurse
reprezintă un borcan cu miere care încurajează
conflictele interne în condiţiile în care căpeteniile
locale concurează pentru controlul enclavelor bogate
în minerale îndepărtate de capitală. Concentrarea
geografică a acestor mărfuri creşte conflictul dintre
regiunile şi grupurile bogate în resurse şi cele sărace,
în special în contextul economiilor care oferă prea
puţine oportunităţi de îmbogăţire.
Cu toate acestea, ideea statului rentier este o
explicaţie care se aplică la scară mai largă, în special
în Orientul Mijlociu. Statele rentiere îşi obţin cea
mai mare parte din venituri din exportul resur-
selor naturale, adesea prin autorizaţiile de extracţie
acordate contractorilor privaţi, în special occi-
dentali. În termeni economici, guvernul rentier
obţine un venit din deţinerea unui bun căruia îi
adaugă o valoare mică. De exemplu, mărfurile din
agricultură pot fi exportate în stare brută, fiind
procesate în altă parte. În lumea contemporană,
statele rentiere cele mai pure sunt monarhiile din
Orientul Mijlociu care deţin rezerve de petrol şi
gaz (Figura 19.1).
Un stat rentier este un regim a cărui principală
finanţare se bazează pe obținerea de rente. Aceste
state obţin majoritatea veniturilor din exportul
resurselor precum petrolul sau gazul fără să
adauge valoare acestor mărfuri (pentru obținerea
de rente, vezi p. 381).
Venezuela
Angola
Bahrain
Nigeria Botswana
70% 60% 50%

Conducătorii autoritari ai acestor state rentiere
primesc un venit direct din străinătate, reducân-
du-şi nevoia de a creşte impozitele. Iar fără impozi-
tare presiunile pentru reprezentare sunt reduse. O
parte a rentei provenite din resurse poate fi distri-
buită populaţiei sub formă de cadouri sau prin
oferirea de locuri de muncă într-un sector public
afectat, cumpărând astfel acordul public pentru un
regim nedemocratic.
Pentru viitor ne putem imagina cu siguranţă o
lume în care conflictele crescânde asupra unui stoc
tot mai mic de resurse naturale au loc între demo-
craţiile sărace în resurse şi regimurile autoritare
bogate în resurse. De exemplu, invadarea Irakului în
2003 este interpretată uneori în acest mod. Astfel,
blestemul resurselor poate ajunge să-i afecteze şi pe
cei care trăiesc în democraţiile liberale, şi pe cei care
locuiesc în ţările direct afectate de el.
Economiile politice ale
democraţiilor neliberale
În democraţiile neliberale, funcţionarea economiei
este de obicei bazată pe piaţă, dar ea rămâne supusă
politicului. Intervenţia poate lua forma unui regim
de dezvoltare, ca în ţările asiatice precum Malaezia
şi Singapore. Mai mult, conducătorii unei demo-
craţii neliberale adoptă o abordare inconsistentă,
intervenind în deciziile comerciale atunci când
sunt în joc interesele politice şi folosind economia
ca o modalitate de a cumpăra sau recompensa loia-
litatea. Astfel, funcţionarea pieţei devine mai arbi-
trară şi mai puţin eficientă decât în democraţiile
liberale, unde o reţea de instituţii dezvoltate de-a
lungul generaţiilor oferă un cadru mai stabil şi mai
credibil pentru afaceri.
În acelaşi timp, intervenţia economică a
conducătorilor democraţiilor neliberale este
mai limitată decât în statele autoritare (în
special cele comuniste). Ea este limitată adesea
la zonele sensibile din punct de vedere politic.
În definitiv, o democraţie neliberală în care
realegerea este permisă preşedintele trebuie să-şi
confrunte votanţii la alegeri. Această sarcină este
mai acceptabilă atunci când standardele de viaţă
cresc. Pretenţia liderului la autoritate extinsă se
bazează pe afirmaţia: „doar eu pot să vă ofer ceea
ce aveți nevoie”. Cu alte cuvinte, o democraţie
neliberală creează o aliniere mai bună între inte-
resele conducătorului şi ale celor conduşi decât
un stat autoritar.
Economia politică | 403
Pe lângă aceste consideraţii domestice, liderii
abili îşi dau seama de valoarea unei economii
de piaţă funcţionale în atragerea investiţiilor
străine şi în asigurarea credibilităţii în faţa
organizaţiilor internaţionale precum Fondul
Monetar Internaţional. O democraţie neliberală
poate crea un interes politic pentru o perfor-
manţă economică puternică. Aşa cum va arăta o
discuţie despre Rusia în regimul Putin, în ţările
cu un venit scăzut sau mediu o democraţie neli-
berală cu o conducere eficientă poate furniza
creştere economică.
După ce Vladimir Putin a devenit preşe-
dinte în 2000, politica economică a devenit
mai ortodoxă decât în perioada post-comunistă
din timpul lui Boris Elţin. Putin a modernizat
legea economică, a îmbunătăţit colectarea de
impozite, a redus inflaţia, a sporit investiţiile
străine, a dirijat un surplus în bugetul guver-
namental şi a oferit un mediu mai stabil în care
economia a crescut cu o medie anuală de 6,5%
între 2000 şi 2006 (Wagstyl, 2006, p. 2). Deşi
mulţi ruşi încă nu simpatizează subtilităţile unei
economii de piaţă, Putin a fost considerat un
bun ţar.
Dar preşedintele a fost şi o persoană extrem
de politică. Având în vedere dorinţa populaţiei
de a avea un conducător puternic şi amenin-
ţarea potenţială din partea oamenilor de afaceri
bogaţi, capacitățile politice ale lui Putin au fost
bine perfecționate. El a îmbunătăţit mediul
pentru tranzacţiile economice de rutină şi a extins
controlul Kremlinului asupra sectorului petro-
lier. Această combinaţie de politici – încurajând
piaţa acolo unde era posibil, dar ocolind-o atunci
când era necesar – caracterizează managementul
economic din democraţiile neliberale.
De exemplu, în 2003 Putin a lansat un atac
dur la adresa lui Mihail Hodorkovski, şeful
celei mai mari companii petroliere ruse, Yukos.
Ambiţiile lui Hodorkovski pentru compania sa
ameninţau dominaţia guvernului în sectorul
energiei, iar ambiţiile sale politice îl îngrijorau
pe Putin. Omul de afaceri a fost închis pentru
fraudă, iar apoi a fost transferat într-o colonie
penală situată într-o zonă radioactivă din
Siberia. Yukos a fost dezmembrată şi preluată
de stat. Aşa cum scrie Rutland (2005, p. 199),
„arestarea unuia din cei mai bogaţi oameni ai
Rusiei şi distrugerea unei din cele mai mari şi
mai de succes companii private a atras atenţia
404 | Politicile publice
observatorilor occidentali care s-au temut că autoritare, puterea şi bogăţia sunt strâns legate,
Rusia se îndepărta de economia de piaţă”. iar industriaşii trebuie să înveţe să evite să depă-
Într-o democraţie neliberală, la fel ca în statele şească limita.
 Economia politică | 405

Surse de
Surse de studiu pentru Capitolul 19
cercetare
Pasul următor Hall și Soskice (2001) este o colecție informată și influentă despre
tipurile de organizări capitaliste din democrațiile recunoscute.

Lecturi Perraton și Clift (2004b) și Hancke et al. (2008) sunt și ele utile
pentru studierea tipurilor de capitalism. Heilbroner (1953) rămâne o
suplimentare relatare impresionantă despre istoria economiei politice; vezi și Deane
(1989) și Polanyi (1957). Hall (1989) este un studiu comparativ
despre impactul lui Keynes. Concepția monetaristă a lui Friedman
o puteți găsi în Friedman (1991); vezi Friedman (1962) cu privire la
perspectiva sa politică. Gamble (2009) examinează criza financiară
din anii 2008–2009. Johnson (1995) este opera clasică despre statul
de dezvoltare; vezi Sachs și Warner (1995b) pentru studiul bleste-
mului resurselor. Rutland (2005) trece în revistă economia rusească
din regimul Putin. Weingast și Wittman (2006) este un manual vast
despre economia politică.

Surse on-line Glosar de termeni din economia politică de Paul M. Johnson,

Universitatea Auburn
Un glosar util
http://www.auburn.edu/johnspm/gloss

Forumul Internațional asupra Globalizării

Studiază „Restructurarea economiei și politicii globale”.
http://www.ifg.org/index.htm

Martin Wolf, Financial Times

Editoriale influente și accesibile semnate de un comentator de top.
http://www.ft.com/comment/columnists/martinwolf

Banca Mondială
Un site informativ despre politica de dezvoltare.
http://www.worldbank.org
Bibliografie

A Almond, G. și Verba, S. (eds) (1980) The Civic

Culture Revisited (Princeton, NJ: Princeton
Aberbach, J., Putnam R. și Rockman B. (1981)
University Press).
Bureaucrats and Politicians (Cambridge, MA:
Alonso, S. și Ruiz-Rufino, R. (2007) ‘Political
Harvard University Press).
Representation and Ethnic Conflict in New
Adams, F. (2003) Deepening Democracy: Global
Democracies’, European Journal of Political
Governance and Political Reform in Latin
Research (46) 237–67.
America (New York: Praeger).
Alter, K. (2009) The European Court’s Political
Ágh, A. (2003) ‘Public Administration in Central
Power: Selected Essays (Oxford and New York:
and Eastern Europe’, în Handbook of Public
Oxford University Press).
Administration, ed. B. Guy Peters și J. Pierre
Althaus, S. (2003) Collective Preferences in
(London and Thousand Oaks, CA: Sage)
Democratic Politics: Opinion Surveys and the
pp. 536–48.
Will of the People (Cambridge and New York:
Agüero, F. (2004) ‘Authoritarian Legacies: The
Cambridge University Press).
Military’s Role’, în Authoritarian Legacies and
Alvarez, A. (2004) ‘State Reform Before and After
Democracies in Latin America and Southern
Chávez’s Election’, în Venezuelan Politics in the
Europe, ed. K. Hite și P. Cesarini (Notre Dame,
Chávez Era: Class, Polarization and Conflict,
IN: University of Notre Dame Press) pp. 233–62.
ed. S. Ellner și D. Hellinger (Boulder, CO and
Alavi, N. (2005) We are Iran: The Persian Blogs (New
London: Lynne Rienner) pp. 147–60.
York: Soft Skull Press).
Alvarez-Rivera, M. (2009) “Elections to the German
Albritton, R. (2006) ‘American Federalism and
Bundestag”, Election Resources on the Internet,
Intergovernmental Relations’, în Developments
http://electionresources.org/de/, accesat la 22
in American politics 5, ed. G. Peele et al. (New
noiembrie 2009.
York and Basingstoke: Palgrave Macmillan) pp.
American National Election Studies (2009) Data
124–45.
Center, http://www.electionstudies.org, accesat
Alexander, H. (2005) ‘Comparative Analysis of
la 18 noiembrie 2009.
Political Party and Campaign Financing in
Anderson, B. (1983) Imagined Communities:
the United States and Canada’, în The Delicate
Reflections on the Origins and Spread of
Balance between Political Equity and Freedom
Nationalism (London: Verso).
of Expression: Political Party and Campaign
Anderson, B. (1998) The Spectre of Comparisons:
Financing in Canada and the United States, ed.
Nationalism, South-East Asia and the World
S. Griner și D. Zovatto (Washington, DC:
(London and New York: Verso).
International IDEA).
Anderson, C. (2009) ‘Nested Citizens:
Allison, G. (1971) Essence of Decision: Explaining
Macropolitics and Microbehaviour’ în
the Cuban Missile Crisis (Boston, MA: Little
Comparative Politics: Rationality, Culture
Brown).
and Structure, 2nd edn, ed. M. Lichbach și
Allison, G. și Zelikow, P. (1999) Essence of Decision:
A. Zuckerman, (Cambridge and New York:
Explaining the Cuban Missile Crisis (New York:
Cambridge University Press) pp. 314–32.
Longman)
Andeweg, R. și Irwin, G. (2009) Governance and
Almond, G. (1983) ‘Communism and Political
Politics of the Netherlands, 3rd edn (Basingstoke
Culture Theory’, Comparative Politics (15)
and New York: Palgrave).
127–38.
Ansell, C. și Gingrich, J. (2003) ‘Reforming the
Almond, G. (1993) ‘The Study of Political Culture’,
Administrative State’, în Democracy Transformed?
în Political Culture in Germany, ed. D. Berg-
Expanding Political Opportunities in Advanced
Schlosser și R. Rytlewski (New York: St. Martin’s
Industrial Democracies, ed. B. Cain, R. Dalton
Press) pp. 13–26.
și S. Scarrow (Oxford and New York: Oxford
Almond, G. și Verba, S. (1963) The Civic Culture
University Press) pp. 164–91.
(Princeton, NJ: Princeton University Press).

407
408 | Bibliografi
Anton, T. (1969) ‘Policy-Making and Political
Culture in Sweden’, Scandinavian Political
Studies (4) 82–102.
Arblaster, A. (2002) Democracy, 3rd edn
(Buckingham and Philadelphia, PA: Open
University Press).
Arendt, H. (1970) On Violence (London: Allen Lane).
Aristotle (1962 edn) The Politics, trans. T. Sinclair
(Harmondsworth and Baltimore, MD:
Penguin).
Armitage, D. (2005) ‘The Contagion of Sovereignty:
Declarations of Independence since 1776’,
South African Historical Journal (52) 1–18.
Arter, D. (1999) Scandinavian Politics Today
(Manchester: Manchester University Press, and
New York: St Martin’s Press).
Arter, D. (2003) ‘Committee Cohesion and the
“Corporate Dimension” of Parliamentary
Committees: A Comparative Analysis’, Journal
of Legislative Studies (9) 73–87.
Arter, D. (2006) Democracy in Scandinavia:
Consensual, Majoritarian or Mixed? (Manchester
and New York: Manchester University Press).
Atton, C. (2004) An Alternative Internet: Radical
Media, Politics and Creativity (Edinburgh:
Edinburgh University Press).
Avdagic, S. and Crouch, C. (2006) ‘Organized
Economic Interests: Diversity and Change in an
Enlarged Europe’, în Developments in European
Politics, ed. P. Heywood et al. (Basingstoke and
New York: Palgrave Macmillan) pp. 196–216.
B (Princeton, NJ: Princeton University Press) pp.
Bach, D. și Newman, A. (2007) ‘The European
Regulatory State and Global Public Policy’,
Journal of European Public Policy (14) 827–46.
Bache, I. și Flinders, M. (eds) (2004) Multilevel
Governance (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Baer, M. (1993) ‘Mexico’s Second Revolution:
Pathways to Liberalization’, în Political and
Economic Liberalization in Mexico: At a Critical
Juncture? ed. R. Roett (Boulder, CO and
London: Lynne Rienner) pp. 51–68.
Bagehot, W. (1867) [1963 edn] The English
Constitution (London: Fontana).
Bale, T. și Bergman, T. (2006) ‘Captives No Longer,
But Servants Still? Contrast Parliamentarianism
and the New Minority Governance in Sweden
and New Zealand’, Government and Opposition
(41) 422–49.
Balfour, S. (2005) The Politics of Contemporary Spain
(London and New York: Routledge).
Balme, R. (1998) ‘The French Region as a Space
for Public Policy’, în Regions in Europe, ed. P. Le
Galès și C. Lequesne (London and New York:
Routledge) pp. 181–98.
Banks, C. și O’Brien, D. (2008) Courts and Judicial
Policymaking (Upper Saddle River, NJ: Prentice
Hall).
Barber, B. (1995) Jihad vs McWorld (New York:
Ballantine Books).
Barber, J. (1972) The Presidential Character:
Predicting Performance in the White House
(Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall).
Barber, J. (1992) The Pulse of Politics: Electing
Presidents in the Media Age (New Brunswick,
NY and London: Transaction Books).
Bardach, E. (1976) ‘Policy Termination as a Political
Process’, Policy Sciences (7) 123–31.
Bardes, B., Shelley, M. și Schmidt, S. (2008)
American Government and Politics: The Essentials,
2009–2010 edn (Belmont, CA: Thomson
Wadsworth).
Bardi, L. și Mair, P. (2008) ‘The Parameters of Party
Systems’, Party Politics (14) 147–66.
Barry, B. (1988) Sociologists, Economists, and
Democracy (Chicago, IL: University of Chicago
Press).
Bartle, J. și Bellucci, P. (eds) (2008) Political Parties
and Partisanship: Social Identity and Individual
Attitudes (London and New York: Routledge).
Bates, R. (1998) ‘The International Coffee
Organization: An International Institution’
în Analytic Narratives, ed. R. Bates et al.
194–230.
Bates, R. et al. (eds) (1999) Analytic Narratives
(Princeton, NJ: Princeton University Press).
Baylis, T. (2007) ‘Embattled Executives: Prime
Ministerial Weakness in East Central Europe’,
Communist and Post-Communist Studies (40)
81–106.
BBC News (2009) ‘Obama Speaks of Hopes for
Africa’, http://www.news.bbc.co.uk, accesat la 8
august 2009.
BEA (Bureau of European Analysis) ’State Economy
Growth Slowed in 2007’, http://bea.gov.
newsreleases/regional/grp_state/gsp_newsrelease.
htm, accesat la 20 decembrie 2008.
Beckman, L. (2007) ‘The Professionaliation of
Politicians Reconsidered: A Study of the
Swedish Cabinet 1917–2004’, Parliamentary
Affairs (60): 66–63.
Beetham, D. (2004) ‘Freedom as the Foundation’,
Journal of Democracy (15) 61–75.

Bell, D. (1960) The End of Ideology? On the
Exhaustion of Political Ideas in the 1950s (New
York: Free Press).
Bellamy, R. (2008) Citizenship: A Very Short
Introduction (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Bellin, E. (2005) ‘Coercive Institutions and
Coercive Leaders’, în Authoritarianism in the
Middle East, ed. M. Posuney și M. Angrsit
(Boulder, CO and London: Lynne Rienner)
pp. 21–42.
Bendor, J., Moe, T. și Shorts, K. (2001) ‘Recycling
the Garbage Can: An Assessment of the
Research Program’, American Political Science
Review (95) 169–90.
Bennett, W. Lance (2005) ‘Social Movements
beyond Borders: Understanding Two Eras of
Transnational Activism’, în Transnational Protest
and Global Activism, ed. D. della Porta și S.
Tarrow (Lanham, MD: Rowman & Littlefield)
pp. 203–26.
Bennett, W. Lance și Entman, R. (eds) (2001)
Mediated Politics: Communication in the Future
of Democracy (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Bentley, A. (1908) The Process of Government
(Chicago, IL: University of Chicago Press).
Bentley, T., Jupp, B. și Stedman Jones, D. (2000)
Getting to Grips with Depoliticization (London:
Demos) Accesat la 6 iunie, 2006.
Berger, S. și Compston, H. (eds) (2002) Policy
Concertation and Social Partnership in Western
Europe: Lessons for the 21st Century (New York
and Oxford: Berghahn).
Berglund, F. et al . (2005) ‘Party Identification
and Party Choice’ în The European Voter: A
Comparative Study of Modern Democracies, ed.
J. Thomassen (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 106–24.
Bergman, T. (2000) ‘Sweden: When Minority
Cabinets Are the Rule and Majority Coalitions
the Exception’, în Coalition Governments in
Western Europe, ed. W. Müller și K. Strøm
(Oxford and New York: Oxford University
Press) pp. 192–230.
Berg-Schlosser, D. și Rytlewski, R. (eds) (1993)
Political Culture in Germany (New York: St.
Martin’s Press).
Bergström, H (1991) ‘Sweden’s Politics and Party
System at the Crossroads’, West European Politics
(14) 8–30.
Berman, P. (2007) ‘Global Legal Pluralism’,
Southern California Law Review (80) 1155–
1238.
Bibliografi | 409
Best, H. și Cotta, M. (2000) Parliamentary
Representatives in Europe, 1848–2000 (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Beyers, J., Eising, R. și Maloney, W. (eds) (2009)
Interest Group Politics in Europe: Lessons from EU
Studies and Comparative Politics (London and
New York: Routledge).
Bhattacharyya, H. (2009) Federalism in Asia: India,
Pakistan and Malaysia (London and New York:
Routledge).
Bickerton, J. și Gagnon, A.-G. (eds) (2004)
Canadian Politics, 4th edition (Peterborough,
ON: Broadview Press).
Bickerton, J. și Gagnon, A..-G. (eds) (2008)
’Regions” în Comparative Politics, ed. D.
Caramani (Oxford and New York: Oxford
University Press), pp. 367–91.
Bielasiak, J. (2006) ‘Regime Diversity and Electoral
Systems in Postcommunism’, Journal of
Communist and Transition Politics (22) 407–30.
Biezen, I. van (2003) Political Parties in New
Democracies: Party Organization in Southern And
East-Central Europe (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan).
Binderkrantz, A. (2005) ‘Interest Group Strategies:
Navigating Between Privileged Access and
Strategies of Pressure’, Political Studies (53)
694–715.
Birch, S. (2007) ‘Electoral Systems and the
Manipulation of Elections’, Comparative
Political Studies (40) 1533–56.
Birkland, T. (2005) An Introduction to the Policy
Process: Theories, Concepts and Models of Public
Policy Making, 2nd edn (Armonk, NY and
London: M. E. Sharpe).
Bishop, G. (2004) The Illusion of Public Opinion:
Fact and Artefact in American Public Opinion
Polls (Lanham, MD and Oxford: Rowman &
Littlefield).
Bjørna, A. și Jennsen, S. (2006) ‘Prefectural Systems
and Central-Local Government Relationships in
Scandinavia’, Scandinavian Political Studies (29)
308–32.
Blais, A., Dobrzynska, A. și Massicotte, L. (2003)
Why is Turnout Higher in Some Countries than
in Others? (Ottawa, Ontario: Elections Canada)
accesta la 14 iunie, 2006.
Blais, A., Massicotte, L. și Dobrzynska, A. (1997)
‘Direct Presidential Elections: A World
Summary’, Electoral Studies (16) 441–55.
Blondel, J. (1973) Comparative Legislatures
(Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall).
Blondel, J. (1993) ‘Consensus Politics and
Multiparty Systems’, lucrare prezentată la
Conference on Consensual Policymaking and
410 | Bibliografi
Multiparty Politics, Australian National
University, 1993.
Blondel, J. (1995) Comparative Government: An
Introduction, 2nd edn (Harlow and New York:
Longman).
Boardman, A. et al. (2000) Cost-Benefit Analysis:
Concepts and Practice, 2nd edn (Englewood
Cliffs, NJ: Prentice Hall).
Bogason, P. (1996) ‘The Fragmentation of Local
Government in Scandinavia’, European Journal
of Political Research (30) 65–86.
Bogdanor, V. (2009) The New British Constitution
(London: Hart).
Bonneau, C. și Hall, M. (2009) In Defense of
Judicial Elections (New York and London:
Routledge).
Borchert, J. și Zeiss, J. (eds) (2003) The Political
Class in Advanced Democracies (Oxford and New
York: Oxford University Press).
Borón, A. (1998) ‘Faulty Democracies? A Reflection
on the Capitalist “Fault Lines”’, în Fault Lines
of Democracy in Post-Transition Latin America,
ed. F. Agüero și J. Stark (Coral Gables, FL:
University of Miami) pp. 41–66.
Börzel, T. și Sedelmeier, U. (2006) ‘The
EU Dimension in European Politics’ în
Developments in European Politics, ed. P.
Heywood et al. (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan), pp. 54–70.
Boston, J. et al. (eds) (1995) Reshaping the State:
New Zealand’s Bureaucratic Revolution (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Bourchier, D. (2006) Illiberal Democracy in
Indonesia (London and New York: Routledge).
Bourgault, J. (2002) ‘The Role of Deputy Ministers
in Canadian Government’, în The Handbook of
Canadian Public Administration, ed. C. Dunn
(Don Mills, Ontario: Oxford University Press)
pp. 430–49.
Bourgault, L. (1995) Mass Media in Sub-Saharan
Africa (Bloomington, IN: Indiana University
Press)
Bourne, A. (2003) ‘Regional Europe’, în European
Union Politics, ed. M. Cini (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 278–93.
Bowler, S. și Donovan, T. (2002) ‘Democracy,
Institutions and Attitudes about Citizen
Influence on Government’, British Journal of
Political Science (32) 371–90.
Bowles, N. (1998) Government and Politics of
the United States, 2nd edn (Basingstoke:
Macmillan).
Boyer, R. (1997) ‘French Statism at the Crossroads’,
în Political Economy of Modern Capitalism:
Mapping Convergence and Diversity, ed.
C. Crouch și W. Streeck (London and Thousand
Oaks, CA: Sage) pp. 71–101.
Brans, M., De Winter, L. și Swenden, W. (eds)
(2009) The Politics of Belgium: Institutions and
Policy Under Bipolar and Centrifugal Federalism
(London and New York: Routledge).
Bratton, M. (1998) ‘Second Elections in Africa’,
Journal of Democracy (9) 51–66.
Braun, D. et al. (2003) Fiscal Policies in Federal
States (Aldershot and Burlington, VT: Ashgate).
Breslin, S. (2004) ‘Capitalism with Chinese
Characteristics: The Public, the Private and the
International’, Working Paper No. 104, Asia
Research Centre (Perth: Murdoch University)
Accessed March 20, 2006.
Brewer, M. (2008) Party Images in the American
Electorate (London and New York: Routledge)
Brewer, P., Aday, S. și Gross, K. (2003) ‘Rallies All
Round: The Dynamics of System Support’,
în Framing Terrorism: The News Media, the
Government and the Public, ed. P. Norris, M.
Kern și M. Just (London and NY: Routledge)
pp. 229–54.
Brodsgaard, K. și Yongnian, Z. (eds) (2006) The
Chinese Communist Party in Reform (London
and New York: Routledge).
Brooker, P. (2009) Non-Democratic Regimes: Theory,
Government and Politics, 2nd edn (Basingstoke:
Macmillan, and New York: St Martin’s Press).
Brooks, S. (2007) Canadian Democracy: An
Introduction, 5th edn (Don Mills, Ontario and
Oxford: Oxford University Press).
Brooks, S. (2007) Canadian Democracy: An
Introduction, 6th edn (Don Mills, Ontario and
Oxford: Oxford University Press).
Brown, A. (ed.) (2004) The Demise of Marxism-
Leninism in Russia (London and New York:
Palgrave).
Bryce, J. (1919) The American Commonwealth,
Vol. 1 (London: Macmillan).
Bryce, J. (1921) Modern Democracies, Vol. 2 (New
York: Macmillan).
Brzezinski, Z. (2002) ‘Confronting Anti-American
Grievancies’, New York Times, 1 septembrie.
BSA (British Social Attitudes) (2009) Contents
List, http://www.britsocat.com/Body.
aspx?control=BritsocatHome, accesat la 16
septembrie 2009.
Budge, I. (2006) ‘Identifying Dimensions
and Locating Parties: Methodological and
Conceptual Problems’ în Handbook of Party
Politics, ed. R. Katz și W. Crotty (London and
Thousand Oaks, CA: Sage) pp. 422–34.

Buhlungu, S. et al. (2007) (eds) State of the Nation:
South Africa, 2005–06 (East Lansing, MI:
Michigan State University Press).
Bull, M. și Newell, J. (2005) Italian Politics:
Adjustment under Duress (Cambridge and
Malden, MA: Polity).
Bull, M. și Rhodes, M. (eds) (2008) Italy: A
Contested Polity (London and New York:
Routledge).
Burea, G. de și Weiler, J. (2002) The European
Court of Justice (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Burgess, M. (2006) Comparative Federalism:
Theory and Practice (London and New York:
Routledge).
Burkan, J. (2008) ‘Legislatures on the Rise’, Journal
of Democracy (19): 124–37.
Burke, E. (1774) [1975 edn] ‘Speech to the Electors
of Bristol’, în Edmund Burke on Government,
Politics and Society, ed. B. Hill (London:
Fontana) pp. 156–8.
Burke, J. (2005) ‘The Institutional Presidency’, în
The Presidency and the Political System, 8th edn,
ed. M. Nelson (Washington DC: CQ Press) pp.
399–424.
Bush, G. (2005) ‘New Zealand: A Quantum Leap
Forward?’, în Comparing Local Governance:
Trends and Developments, ed. B. Denters și
L. Rose (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 174–92.
Butler, A. (2004) Contemporary South Africa
(Basingstoke and New York: Palgrave).
C (28) 437–64.
Cabinet Office (2008) The National Security
Strategy of the United Kingdom: Security in
an Interdependent World, http://interactive.
cabinetoffice.gov.uk/documents/security/
national_security_strategy.pdf, accesat la 20
decembrie 2008.
Cain, B. și Goux, D. (2006) ‘Parties in an Era
of Renewed Partisanship’, în Developments
in American Politics 5, ed. G. Peele et al.
(Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 37–52.
Calhoun, C. (1997) Nationalism (Buckingham:
Open University Press).
Calhoun, J. (1851) [2007 edn] Disquisition on
Government, ed. H. Cheek (South Bend, IN: St
Augustine’s Press).
Calleros-Alarcón (2008) The Unfinished Transition to
Democracy in Latin America (London and New
York: Routledge).
Bibliografi | 411
Camp, R. (2006) Politics in Mexico: The Democratic
Consolidation, 5th edn. (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Campbell, A., Converse, P., Miller, A. et al. (1960)
The American Voter (New York: Wiley).
Canel, E. (1992) ‘Democratization and the Decline
of Urban Social Movements in Uruguay: A
Political Institutional Account’, în The Making
of Social Movements in Latin America: Identity,
Strategy and Democracy, ed. A. Escobar și S.
Alvarez (Boulder, CO and Oxford: Westview)
pp. 276–90.
Carey, J. (2006) ‘Legislative Organization’, în The
Oxford Handbook of Political Institutions, ed.
R. Rhodes, S. Binder și B. Rockman (Oxford and
New York: Oxford University Press) pp. 431–54.
Carey, J. et al. (2006) ‘The Effects of Term Limits
on State Legislatures: A New Survey of the 50
States’, Legislative Studies Quarterly (31) 105–34.
Carothers, T. (2002) ‘The End of the Transition
Paradigm’, Journal of Democracy (13) 5–21.
Carriûn, J. (ed.) (2006) The Fujimori Legacy:
The Rise of Electoral Authoritarianism in Peru
(University Park, PA: Penn State University
Press).
Carty, K. (2002) ‘Canada’s Nineteenth-Century
Cadre Parties at the Millennium’, în Political
Parties in Advanced Industrial Democracies, ed.
P. Webb, D. Farrell și I. Holliday (Oxford New
York: Oxford University Press) pp. 131–52.
Case, W. (1996) ‘Can the “Halfway House” Stand?
Semidemocracy and Elite Theory in Three
Southeast Asian Countries’, Comparative Politics
Chabal, P. și Daloz, J. (2006) Culture Troubles:
Politics and the Interpretation of Meaning
(London: Hurst).
Chalmers, D. (1990) Dilemmas of Latin American
Democratization: Dealing with International
Forces, Papers on Latin America, No. 18 (New
York: Columbia University Institute of Latin
American and Iberian Studies).
Chari, R., Murphy, G. și Hogan, J. (2007)
‘Regulating Lobbyists: A Comparative Analysis
of the United States, Canada, Germany and
the European Union’, Political Quarterly (78)
422–38.
Chazan, N. et al. (1999) Politics and Society in
Contemporary Africa, 3rd edn (Boulder, CO:
Lynne Rienner).
Chebabi, H. (2001) ‘The Political Regime of the
Islamic Republic of Iran’, Government and
Opposition (39) 48–70.
412 | Bibliografi
Chebabi, H. și Linz, J. (eds) (1998) Sultanistic
Regimes (Baltimore, MD and London: Johns
Hopkins University Press).
Cheibub, J. (2002) ‘Minority Governments,
Deadlock Situations and the Survival of
Presidential Democracies’, Comparative Political
Studies (35) 284–312.
Chen, J. și Malhotra, N. (2007) ‘The Law of 1/n:
The Effect of Chamber Size on Government
Spending in Bicameral Legislatures’, American
Political Science Review (101) 657–76.
Chesterman, S., Ignatieff, M. și Thakur, R. (eds)
(2005) Making States Work: State Failure and
the Crisis of Governance (Tokyo and New York:
United Nations University Press)
ChinaToday.com (2009) Communist Party of China,
http://www.chinatoday.com/org/cpc/, accesat la
18 aprilie 2009.
Christensen, T și Lægreid, P. (2007) ‘Theoretical
Approach and Research Questions’ in
Transcending New Public Management: The
Transformation of Public Sector Reforms, ed.
T. Christensen și P. Lægreid (Farnham: Ashgate)
pp. 1–16.
Christensen, T. și Peters, B. Guy (1999) Structure,
Culture and Governance: A Comparison of
Norway and the United States (Lanham, MD and
Oxford: Rowman & Littlefield).
CIA (Central Intelligence Agency) (2009) The World
Factbook, https://www.cia.gov/cia/publications/
factbook/index.html.
Cigler, C. și Loomis, B. (eds) (2002) Interest Group
Politics, 7th edn (Washington: Congressional
Quarterly Press).
Cini, M. (ed.) (2006) European Union Politics, 2nd
edn (Oxford and New York: Oxford University
Press).
Clapham, C. (2003) ‘The Challenge to the State in
a Globalized World’ în State Failure, Collapse
and Reconstruction, ed. J. Milliken (Malden, MA
and Oxford: Blackwell) pp. 25–44.
Clark S. (1995) State and Status: The Rise of the
State and Aristocratic Power in Western Europe
(Montreal and Kingston: McGill-Queen’s
University Press).
Clark, W. (2005) Capitalism, Not Globalism: Capital
Mobility, Central Bank Independence, and the
Political Control of the Economy (Ann Arbor, MI:
University of Michigan Press).
Clarke, D. (2007) ‘Legislating for a Market
Economy in China’, China Quarterly (191)
567–85.
Clément, K. (2008) ‘New Social Movements in
Russia: A Challenge to the Dominant Model
of Power Relationships’, Journal of Communist
Studies and Transition Politics (24) 68–89.
Coase, R. (1960) ‘The Problem of Social Cost’,
Journal of Law and Economics (3) 1–44.
Cohen, J. (1997) ‘Deliberation and Democratic
Legitimacy’, în Deliberative Democracy: Essays on
Reason and Politics, ed. J. Bohman și W. Rehg
(Cambridge, MA: MIT Press) pp. 67–92.
Cohen, M., March, J. și Olsen, J. (1972) ‘A
Garbage Can Model of Organizational Choice’,
Administrative Science Quarterly (17) 1–25.
Cole, A., Le Gales, P. și Levy, J. (eds) (2005)
Developments in French Politics 3 (Basingstoke
and New York: Palgrave Macmillan).
Colebatch, H. (1998) Policy (Buckingham: Open
University Press).
Colomer, J. (ed.) (2004a) Handbook of Electoral
System Choice (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan).
Colomer, J. (2004b) ‘The Strategy and History
of Electoral System Choice’, în Handbook
of Electoral System Choice, ed. J. Colomer
(Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 3–80.
Common Cause (2006) About Us (Washington:
Common Cause), http://www.commoncause.
org/sitepp.asp?c=dkLNK1MQIwG&b=189955,
accesat la 28 iunie 2006.
Commonwealth Secretariat (1997) A Future for
Small States: Overcoming Vulnerability (London:
Commonwealth Secretariat).
Conradt, D. (2008) The German Polity, 9th edn
(New York: Longman).
Corbett, R., Jacobs, F. și Shackleton, M. (2005) The
European Parliament, 6th edn (London: John
Harper).
Cordes, J. (2002) ‘Corrective Taxes, Churches and
Tradeable Permits’ în The Tools of Government:
A Guide to the new Governance, ed. L. Salamon
(New York: Oxford University Press), pp. 255–81.
Corner, J. și Pels, D. (eds) (2003) Media and the
Restyling of Politics: Consumerism, Celebrity,
Cynicism (London and Thousand Oaks, CA: Sage).
Cotta, M. (2000) ‘Defining Party and Government’,
în The Nature of Party Government: A Comparative
European Perspective, ed. J. Blondel și M. Cotta
(Basingstoke: Macmillan) pp. 56–95.
Cotta, M. și Best, H. (eds) (2007) Democratic
Representation in Europe: Diversity, Change and
Convergence (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Cottey, A. et al. (eds) (2003) Democratic Control
of the Military in Post-Communist Europe
(Basingstoke: Palgrave).

Cowley, P. (2006) ‘Making Parliament Matter?’,
în Developments in British Politics 8, ed.
P. Dunleavy et al. (Basingstoke: Palgrave
Macmillan) pp. 65–55.
Cox, G. și Morgenstern, S. (2002) ‘Latin America’s
Reactive Assemblies and Proactive Presidents’,
în Legislative Politics in Latin America, ed. S.
Morgenstern and B. Nacif (Cambridge and New
York: Cambridge University Press) pp. 446–68.
Creweld, M. Van (1999) The Rise and Decline of the
State (Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Crick, B. (2000) In Defence of Politics, 5th edn
(Harmondsworth: Penguin).
Crisp, B. (2000) Democratic Institutional Design: The
Powers and Incentives of Venezuelan Politicians
and Interest Groups (Stanford, CA: Stanford
University Press).
Cross, W. și Young, L. (2004) ‘The Contours of
Political Party Membership in Canada’, Party
Politics (10) 427–44.
Crothers, L. și Lockhart, C. (eds) (2002) Culture
and Politics: A Reader (Basingstoke: Palgrave
Macmillan).
Crotty, W. (2006) ‘Party Transformations: The
United States and Western Europe’, în
Handbook of Party Politics, ed. R. Katz și W.
Crotty (London and Thousand Oaks, CA: Sage)
pp. 499–514.
Crouch, H. (1996) Government and Society in
Malaysia (Ithaca, NY: Cornell University Press).
Cummings, S. (2005) Kazakhstan: Power and the
Elite (London and New York: I. B. Taurus).
Curran, J. și Seaton, J. (2003) Power Without
Responsibility: The Press and Broadcasting in
Britain, 6th edn (London and New York:
Methuen).
D Economy (Oxford and New York: Oxford
Dahl, R. (1957) ‘The Concept of Power’, Behavioral
Science (2) 201–15.
Dahl, R. (1989) Democracy and its Critics (New
Haven, CT and London: Yale University Press).
Dahl, R. (1993) ‘Pluralism’, în The Oxford
Companion to Politics of the World, ed. J. Krieger
(New York and Oxford: Oxford University
Press) pp. 704–7.
Dahl, R. (1998) On Democracy (New Haven, CT
and London: Yale University Press).
Dahl, R. (2001) How Democratic is the American
Constitution? (New Haven, CT and London:
Yale University Press).
Bibliografi | 413
Dahl, R., Shapiro, I. și Cheibub, J. (eds) (2003) The
Democracy Sourcebook (Cambridge, MA: MIT
Press).
Dalton, R. (1994) The Green Rainbow:
Environmental Groups in Western Europe (New
Haven, CT and London: Yale University Press).
Dalton, R. (2008a) Citizen Politics: Public Opinion and
Political Parties in Advanced Industrial Democracies,
5th edn (Washington, DC: CQ Press).
Dalton, R. (2008b) ‘Citizenship Norms and the
Expansion of Political Participation’, Political
Studies (59) 76–98.
Dalton, R. și Gray, M. (2003) ‘Expanding
the Electoral Marketplace’, în Democracy
Transformed? Expanding Political Opportunities
in Advanced Industrial Democracies, ed. B. Cain,
R. Dalton și S. Scarrow (Oxford and New York:
Oxford University Press) pp. 23–44.
Dalton, R. și Klingemann, H.-D. (eds) (2007) The
Oxford Handbook of Political Behaviour (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Dalton, R. și Wattenberg, M. (2000) Parties without
Partisans: Political Change în Advanced Industrial
Democracies (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Daltor, R., McAllister, I. și Wattenberg, M. (2000)
‘The consequences of Partisan Dealignment’
în Parties without Partisans: Political Change in
Advanced Industrial Democracies, ed. R. Dalton
și M. Wattenberg (Oxford and New York:
Oxford University Press), pp. 37–63.
Davidson, B. (1992) The Black Man’s Burden: Africa
and the Curse of the Nation-State (Oxford and
Harare: James Currey).
Davidson, R. (2009) Congress and its Members, 12th
edn (Washington, DC: CQ Press).
Deane, R. (1989) The State and the Economic
System: An Introduction to the History of Political
University Press).
DeLong, B. (1995) The Inflation of the 1970s,
http://econ161.berkeley.edu/Econ_Articles_
Theinflationofthes.html, accesat la 9 noiembrie
2009.
Dempsey, J. (2002) ‘Civil Liberties in a Time of
Crisis’, Human Rights (29) 8–10.
Denters, B. și Klok, P. J. (2005) ‘The Netherlands:
In Search of Responsiveness’, în Comparing
Local Governance: Trends and Developments, ed.
B. Denters și L. Rose (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan) pp. 65–82.
Denters, B. și Rose, L. (eds) (2005) Comparing
Local Governance: Trends and Developments
(Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan).
414 | Bibliografi
Department of Health and Human Services (2009)
About HHL, http://www.hhs.gov/about/index.
html#agencies, accesat la 2 noiembrie 2009.
Derbyshire, J. și Derbyshire, L. (1999) Political
Systems of the World (Oxford: Helicon).
Deschouwer, K. (2005) ‘The Unintended
Consequences of Consociational Federalism:
The Case of Belgium’, în Power Sharing: New
Challenges for Divided Societies, ed. I. O’Flynn și
D. Russell (London and Ann Arbor, MI: Pluto
Press) pp. 92–106.
Deschouwer, K. (2006) ‘Political Parties as Multi-
level Organizations’, în Handbook of Party
Politics, ed. R. Katz și W. Crotty (London and
Thousand Oaks, CA: Sage) pp. 291–300.
Deschouwer, K. (2009) The Politics of Belgium:
Governing a Divided Society (Basingstoke and
New York: Palgrave Macmillan).
DGB (Confederation of German Trade Unions)
(2009) Structure and Tasks, http://www.dgb.de,
accesat la 1 octombrie 2009.
Diamond, L. (1999) Developing Democracy: Toward
Consolidation (Baltimore, MD and London:
Johns Hopkins University Press).
Dicey, A. (1885) [1959 edn] Introduction to the
Study of the Law of the Constitution, 10th edn
(London: Macmillan).
Dickie, M. (2007) ’China Learns to Click
Carefully’, Financial Times, 13 noiembrie, p. 19.
Dickson, B. (2007) ‘Integrating Wealth and Power
in China: The Communist Party’s Embrace
of the Market Sector’, China Quarterly (192)
827–54.
Dittmer, L. și Liu, G. (eds) (2006) China’s Deep
Reform: Domestic Politics in Transition (Lanham,
MD and Oxford: Rowman & Littlefield).
Dodd, L. și Oppenheimer, B. (eds) (2008) Congress
Reconsidered, 9th edn (Washington, DC:
Congressional Quarterly Press).
Dodson, M. și Jackson, D. (2003) ‘Horizontal
Accountability and the Rule of Law in Central
America’, în Democratic Accountability in Latin
America, ed. S. Mainwaring and C. Welna
(Oxford and New York) pp. 228–65.
Dogan, M. și Pelassy, G. (1990) How to Compare
Nations (Chatham, NJ: Chatham House).
Dollery, B., Garcea, J. și Lesage Jr, E. (eds) (2008)
Local Government Reform: A Comparative
Analysis of Advanced Anglo-American Countries
(London and New York: Routledge).
Donaldson, R. (2004) ‘Russia’, Journal of Legislative
Studies (10) 230–49.
Dooley, B. și Baron, S. (eds) (2001) The Politics of
Information in Early Modern Europe (London
and New York: Longman).
Dowding, K. și Dumont, P. (eds) (2008) The
Selection of Ministers in Europe: Hiring and
Firing (London and New York: Routledge).
Downs, A. (1957) An Economic Theory of Democracy
(New York: Harper).
Drake, P. și Hershberg, E. (2006) ‘The Crisis of
State-Society Relations in the Post–1980s
Andes’, în State and Society in Conflict:
Comparative Perspectives on Andean Crises,
ed. R Drake și E. Hershberg (Pittsburgh, PA:
University of Pittsburgh Press) pp. 1–40.
Duch, R. și Stevenson, R. (2008) The Economic
Vote: How Political and Economic Institutions
Condition Electoral Results (Cambridge and New
York: Cambridge University Press).
Dunleavy, P. et al. (eds) (2006) Developments in
British Politics 8 (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan).
Duverger, M. (1954) [1970 edn] Political Parties
(London: Methuen).
Duverger, M. (1980) ‘A New Political System Model:
Semi-Presidential Government’, European Journal
of Political Research (8) 165–87.
Dworkin, R. (1977) Taking Rights Seriously
(Cambridge, MA and London: Harvard
University Press).
Dye, T. (2007) Understanding Public Policy, 12th
edn (Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall).
Dyson, K. (1980) The State Tradition in Western
Europe: A Study of an Idea and Institution
(Oxford: Martin Robertson).
E
Eagleton, T. (1991) Ideology: An Introduction
(London: Verso).
Easter, G. (1997) ‘Preference for Presidentialism:
Postcommunist Regime Change in Russia and
the NIS’, World Politics (49) 184–211.
Eberle, J. (1990) ‘Understanding the Revolutions
in Eastern Europe’, în Spring in Winter: The
1989 Revolutions, ed. G. Prins (Manchester:
Manchester University Press) pp. 193–209.
Eckstein, H. (1998) ‘Russia and the Conditions
of Democracy’, în Can Democracy Take Root in
Post-Soviet Russia? Explorations in State-Society
Relations, ed. H. Eckstein et al. (Lanham,
MD and Oxford: Rowman & Littlefield)
pp. 349–81.
Edmonds-Poli, E. și Shirk, D. (2008) Contemporary
Mexican Politics (Lanham, MD: Rowman &
Littlefield).
Egeberg, M. (2008) ‘European Government(s):
Executive Politics in Transition’, West European
Politics (31) 235–57.

Eichbaum, C. și Shaw, R. (2007) ‘Ministerial
Advisers, Politicization and the Retreat from
Westminster: The Case of New Zealand’, Public
Administration (85) 569–87.
Eigen, L. și Siegel, J. (1993) The Macmillan
Dictionary of Political Quotations (New York:
Macmillan).
Elazar, D. (1996) ‘From Statism to Federalism: A
Paradigm Shift’, International Political Science
Review (17) 417–30.
Eley, G. și Suny, R. (1996) ‘From the Moment
of Social History to the Work of Cultural
Representation’, în Becoming National: A Reader,
ed. G. Eley and R. Suny (Oxford and New York:
Oxford University Press) pp. 3–37.
Elgie, R. (2005) ‘The Political Executive’, în
Developments in French Politics 3, ed. A. Cole,
P. le Galès și J. Levy (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan) pp. 70–87.
Elgie, R. (2003) Political Institutions in
Contemporary France (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Elgie, R. (ed) (2001) Divided Government in
Comparative Perspective (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Elgie, R. (ed.) (1999) Semi-Presidentialism in Europe
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Eliadis, P., Hill, M. și Howlett, M. (eds) (2005)
Designing Government: From Instruments to
Governance (Montreal and London: McGill-
Queen’s University Press).
Elkit, J., Svensson, P. și Togeby, L. (2005) ‘Why is
Voter Turnout Not Declining in Denmark?’,
lucrare scrisă pentru Annual Meeting of
the American Political Science Association,
Washington, DC.
Ellis, R. și Nelson, M. (eds) (2006) Debating
the Presidency: Conflicting Perspectives on the
American Executive (Washington, DC: CQ
Press).
Ellner, S. (2004) ‘The Search for Explanations’,
în Venezuelan Politics in the Chávez Era: Class,
Polarization and Conflict, ed. S. Ellner și D.
Hellinger (Boulder, CO and London: Lynne
Rienner) pp. 7–26.
Elster, J. (1989) Nuts and Bolts for the Social
Sciences (Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Elster, J., Offe, C. și Preuss, U. (1998) Institutional
Design in Post-Communist Societies: Rebuilding
the Ship at Sea (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Endersby, J., Petrocik, J. și Shaw, D. (2006)
’Electoral Mobilization in the United States’,
Bibliografi | 415
în Handbook of Party Politics, ed. R. Katz și
W. Crotty (London and Thousand Oakc Ca:
Sage), pp. 316–36.
Engels, F. (1844) [1999 edn] The Condition of
the Working Class in England in 1844, ed.
D. McLellan (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Esarey, A. (2006) Speak No Evil: Mass-Media Control
in Contemporary China (New York: Freedom
House), http://www.freedomhouse.org/uploads/
special_report/33.pdf, accesat la 6 martie 2006.
Esman, M. (1996) ‘Diasporas and International
Relations’, în Ethnicity, ed. J. Hutchinson
și A. Smith (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 316–20.
Esser, F. și Pfetsch, B. (eds) (2004) Comparing
Political Communication: Theories, Cases
and Challenges (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
ETUC (European Trade Union Federation) (2006)
What is the „European Social Model” or „Social
Europe”? http://www.etuc.org/a/111, accesat la
10 decembrie 2006.
Eulau, H. (1963) The Behavioral Persuasion in
Politics (New York: Random House).
Europa (2009) The European Commission, http://
www.europa.eu, accesat la 28 octombrie 2009.
Eurostat (2008) Key Figures on Europe, 2007/08
edn, http://epp.eurostat.ec.europa.eu, accesat la
20 decembrie 2008.
Evans Jr, A. (2005) ‘A Russian Civil Society?’, în
Developments in Russian Politics 6, ed. S. White,
Z. Gitelman și R. Sakwa (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan) pp. 96–113.
F
Falconer, C. (2006) ”History”, Judicial Appointments
Commission, http://judicialappointments.gov.
uk/about/history.htm, accesat la 4 august 2006
Farcau, B. (1994) The Coup: Tactics in the Seizure of
Power (Westport, CT: Praeger).
Farnen, R. și Meloen, J. (eds) (2000) Democracy,
Authoritarianism and Education (Basingstoke:
Palgrave).
Farr, J. (1995) ‘Remembering the Revolution:
Behavioralism in American Politics Science’ în
Political Science in History: Research Programs and
Political Traditions, ed. J. Farr et al. (Cambridge
and New York: Cambridge University Press)
pp. 198–224.
Farrell, D. (2001) Electoral Systems: A Comparative
Introduction (London and New York: Palgrave).
416 | Bibliografi
FDC (Forum for Democratic Change) (2007) One
Uganda, One People, http://www.fdcganda.org/,
accesat la 9 ianuarie 2007.
Feldman, O. (1993) Politics and the News Media in
Japan (Ann Arbor, MI: University of Michigan
Press).
Fernando J. și Heston A. (1997) ‘NGOs between
States, Markets and Civil Society’, Annals of the
American Academy of Political and Social Sciences
(554) 8–19.
Fesler, J. și Kettl, D. (2008) The Politics of the
Administrative Process, 4th edn (Washington,
DC: CQ Press).
Fiers, S. și Krouwel, A. (2005) ‘The Low Countries:
From “Prime Minister” to President-Minister’,
în The Presidentialization of Politics: A
Comparative Study of Modern Democracies, ed. T.
Poguntke and P. Webb (Oxford and New York:
Oxford University Press) pp. 128–58.
Finer, S. (1970) Comparative Government
(Harmondsworth and New York: Penguin).
Finer, S. (1997) The History of Government from the
Earliest Times, 3 vols (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Fink, A. (2005) How To Conduct Surveys: A Step-by-
Step Guide, 4th edn (Thousand Oaks, CA and
London: Sage).
Finley, M. (1985) Democracy Ancient and Modern
(London: Hogarth Press).
Finnemore, M. (1996) National Interests in
International Society (Ithaca, NY: Cornell
University Press).
Fiorina, M. (1981) Retrospective Voting in American
National Elections (New Haven, CT: Yale
University Press).
Fischer, F. (2003) Reframing Public Policy: Discursive
Practice and Deliberative Practices (Oxford and
New York: Oxford University Press).
Fischer, F. (2005) Evaluating Public Policy (Chicago:
Nelson-Wood).
Fish, M. (2005) Democracy Derailed in Russia: The
Failure of Open Politics (Cambridge and New
York: Cambridge University Press).
Fish, S. și Kroenig, M. (2009) The Handbook
of National Legislatures: A Global Survey
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Fisher, J. și Eisenstadt, T. (2004) ‘Comparative Party
Finance: What Is To Be Done?’ Party Politics
(10) 619–26.
Fishkin, J. (1991) Democracy and Deliberation: New
Directions for Democratic Reform (New Haven,
CT and London: Yale University Press).
Fishkin, J. și Laslett, P. (eds) (2003) Debating
Deliberative Democracy (Oxford and New York:
Blackwell).
Flammang, J. et al. (1990) American Politics in a
Changing World (Pacific Grove, CA: Brooks/
Cole).
Foley, M. (1999) ”In Kiev They fine a Journalist
$1m and Cut Off All the Phones”, The Times,
2 aprilie, p.45
Foweraker, T., Landman, T. și Harvey, N. (2003)
Governing Latin America (Cambridge and
Malden, MA: Polity).
Franklin, M. (1992) ‘The Decline of Cleavage
Politics’, în Electoral Change: Responses to
Evolving Social and Attitudinal Structures in
Western Countries, ed. M. Franklin, T. Mackie
și H. Valen (Cambridge and New York:
Cambridge University Press) pp. 383–405.
Franklin, M. (2004) Voter Turnout and the
Dynamics of Electoral Competition in Established
Democracies (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Freedom House (2009) Freedom in the World,
http://www.freedomhouse.org, accesat la 11
septembrie 2009.
Friedman, M. (1962) Capitalism and Freedom
(Chicago and London: University of Chicago
Press).
Friedman, M. (1970) ‘A Theoretical Framework
for Monetary Analysis’, în Milton Friedman’s
Monetary Framework: A Debate with His Critics,
ed. R Gordon (Chicago and London: University
of Chicago Press) pp. 1–62.
Friedman, M. (1991) Monetarist Economics (Oxford
and Cambridge, MA: Basil Blackwell).
Friedrich, C. (1937) Constitutional Government and
Politics (New York: Harper).
Fukuyama, F. (1992) The End of History and the Last
Man (New York: Free Press).
Fukuyama, F. (2004) State Building: Governance and
World Order in the Twenty-First Century (Ithaca,
NY: Cornell University Press).
Fuller, G. (2002) ‘The Future for Political Islam’,
Foreign Affairs (81) 48–60.
Fuller, L. (1969) The Morality of Law (New Haven
and London: Yale University Press).
Fund for Peace (2009) Failed States Index, http://
www.fundforpeace.org, accesat la 9 septembrie
2009.
G
Gagnon, A. G. și Tully, J. (eds) (2001) Multinational
Democracies (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).

Gajduschek, G. (2007) ‘Politicization,
Professionalization, or Both?’, Communist and
Post-Communist Studies (40) 343–62. Gerth, H.
și Mills, C. Wright (1948) From Max Weber
(London: Routledge & Kegan Paul).
Gallagher, M. și Mitchell, P. (eds) (2005) The Politics
of Electoral Systems (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Gallagher, M., Laver, M. și Mair, P. (2006)
Representative Government in Modern Europe:
Institutions, Parties, and Governments, 4th edn
(New York and London: McGraw-Hill).
Gallie, W. (1956) ‘Essentially Contested Concepts’,
Proceedings of the Aristotelian Society (56)
157–97.
Galligan, B. (2006) ‘Comparative Federalism’, în
The Oxford Handbook of Political Institutions, ed.
R. Rhodes, S. Binder și B. Rockman (Oxford
and New York: Oxford University Press) pp.
261–80.
Gambetta, D. (2005) ‘Can We Make Sense of
Suicide Missions?’ în Making Sense of Suicide
Missions, ed. D. Gambetta (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 259–300.
Gamble, A. (2009) The Spectre at the Feast: Capitalist
Crisis and the Politics of Recession (London and
New York: Palgrave Macmillan).
Gandhi, J. (2008) Political Institutions Under
Dictatorship (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
GAO (General Accountability Office), (2009)
Reports on the Government Performance and
Results Act, http://www.gao.gov/new.items/gpra/
gpra.htm, accesat la 11 august 2009.
Gavin, N. și Sanders, D. (2003) ‘The Press and its
Influence on British Political Attitudes under
New Labour’, Political Studies (51) 573–91.
Geddes, B. (2003) Paradigms and Sand Castles:
Theory Building and Research Design in
Comparative Politics (Ann Arbor, MI: University
of Michigan Press).
Geertz, C. (1963) ”The Integrative Revolution:
Primordial Sentiments and Civil Politics in
the New States” în Old Societes and New States:
The Quest for Modernity in Asia and Africa, ed.
C.Geertz (NY: Free Press)pp. 105–57.
Geertz, C. (1973) [1993 edn] ‘Thick Description:
Toward an Interpretative Theory of Culture’,
în Interpretation of Cultures, ed. C. Geertz
(London: Fontana) pp. 1–33.
Geffen, S. van (2001) The Court Rules: Modelling
and Testing Supreme Court Influence on Policy
(Assen: Van Gorcum).
Gellner, E. (1983) Nations and Nationalism (Oxford
and Cambridge, MA: Blackwell).
Bibliografi | 417
George, A. (1969) ‘The Operational Code: A
Neglected Approach to the Study of Political
Leaders and Decision-making’, International
Studies Quarterly (13) 190–222.
George, A. și Bennett, A. (2004) Case Studies
and Theory Development in the Social Sciences
(Cambridge, MA: MIT Press).
Gerth, H. și Mills, C. Wright (1948) From Max
Weber (London: Routledge & Kegan Paul).
Geys, B. (2006) ‘Explaining Voter Turnout: A
Review of Aggregate-Level Research’, Electoral
Studies (25) 637–63.
Gilardi, F. (2008) Delegation in the Regulatory State:
Independent Regulatory Agencies in Western
Europe (Cheltenham: Edward Elgar).
Ginsberg, B. (1982) The Consequences of Consent
(Reading, MA: Addison Wesley).
Ginsborg, P. (2003) A History of Contemporary Italy:
Society and Politics, 1943–1988 (Basingstoke:
Palgrave Macmillan).
Ginsburg, R. (1992) [2004 edn] ‘Speaking in a
Judicial Voice: Reflections on Roe v. Wade’,
în Judges on Judging: Views from the Bench,
ed. D. O’Brien (Washington, DC: CQ Press)
pp. 194–200.
Girard, P. (2006) Paradise Lost: Haiti’s Tumultuous
Journey from Pearl of the Caribbean to Third
World Hotspot (Basingstoke and New York:
Palgrave).
Gitelman, Z. (2005) ‘The Democratization
of Russia in Comparative Perspective’, în
Developments in Russian Politics 6, ed. S. White,
Z. Gitelman și R. Sakwa (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan) pp. 241–56.
Glynn, C. et al. (1998) Public Opinion (Boulder,
CO and Oxford: Westview Press).
Goban-Klas, T. și Sasinka-Klas, T. (1992) ‘From
Closed to Open Communication Systems’, în
Democracy and Civil Society in Eastern Europe,
ed. P. Lewis (London: Macmillan and New
York: St Martin’s Press) pp. 76–90.
Godin, E. și Chafer, T. (eds) (2006) The French
Exception (Oxford: Berghahn Books).
Goede, M. De (2005) Virtue, Fortune and Faith:
A Genealogy of Finance (Minneapolis, MA:
University of Minnesota Press).
Golder, S. (2006) ‘Pre-Election Coalition Formation
in Parliamentary Democracies’, British Journal of
Political Science (36) 193–212.
Goldsmith, J. și Wu, T. (2006) Who Controls the
Internet? Illusions of a Borderless World (New York
and Oxford: Oxford University Press).
Goldstone, J. (1991) ‘An Analytical Framework’, în
Revolutions of the Late Twentieth Century, ed. J.
418 | Bibliografi
Goldstone, T. Gurr și F. Moshiri (Boulder, CO
and Oxford: Westview) pp. 37–51.
Gong, T. (2002) ‘Dangerous Collusion: Corruption
as a Collective Venture in Contemporary
China’, Communist and Postsocialist Studies (35)
85–103.
Goodin, R. și Klingemann, H.-D. (1996) ‘Politics
Science: The Discipline’ în A New Handbook
of Political Science, ed. R. Goodin și H.-D.
Klingemann (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 3–49.
Goodwin, J. și Jasper, J. (2003) ‘Editors’
Introduction’, în The Social Movements Reader:
Cases and Concepts, ed. J. Goodwin și J. Jaspers
(Malden, MA and Oxford: Blackwell) pp. 3–7.
Gordon, S. (2005) Campaign Contributions and
Legislative Voting: A New Approach (London and
New York: Routledge).
Gott, R. (2005) Hugo Chávez and the Bolivarian
Revolution (London and New York: Verso).
Gould, D. (1980) ‘Patrons and Clients: The
Role of the Military in Zaire Politics’, în The
Performance of Soldiers as Governors, ed. I.
Mowoe (Washington, DC: University Press of
America) pp. 473–92.
Graber, D. (2005) Mass Media and American
Politics, 7th edn (Washington, DC: CQ Press).
Green, D. (2002a) ‘Constructivist Comparative
Politics: Foundations and Framework’, în
Constructivism and Comparative Politics, ed. D.
Green (Armonk, NY and London: M.E. Sharpe)
pp. 3–59.
Green, D. (ed.) (2002b) Constructivism and
Comparative Politics (Armonk, NY and London:
M.E. Sharpe).
Green, D. și Shapiro, I. (1994) Pathologies of
Rational Choice Theory: A Critique of Applications
in Political Science (New Haven, CT: Yale
University Press).
Greenwood, J. (2007) Interest Representation in the
European Union, 2nd edn (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan).
Gregorian, V. (2004) Islam: A Mosaic, Not a
Monolith (Washington, DC: Brookings
Institution Press).
Griffiths, J. (1986), ‘What is Legal Pluralism?’,
Journal of Legal Pluralism (24) 1–55.
Grugel, J. (2002) Democratization: A Critical
Introduction (Basingstoke: Palgrave Macmillan).
Gualmini, E. (2008) ‘Restructuring Weberian
Bureaucracy: Comparing Managerial Reforms
in Europe and the United States’, Public
Administration (86) 75–94.
Guarnieri, C. (2003) ‘Courts as an Instrument of
Horizontal Accountability: The Case of Latin
Europe’, în Democracy and the Rule of Law, ed. J.
Maravall și A. Przeworski (Cambridge and New
York: Cambridge University Press) pp. 223–41.
Guarnieri, C. și Pederzoli, P. (2002) The Power
of Judges: A Comparative Study of Courts and
Democracy, trans. C. Thomas (Oxford and New
York: Oxford University Press).
Guehenno, J. M. (1995) The End of the Nation-State
(Minneapolis, MN and London: University of
Minnesota Press).
Guevara, A. (2005) Chávez, Venezuela and the New
Latin America: An Interview with Hugo Chávez
(Melbourne and New York: Ocean Press).
Gunlicks, A. (2003) The Länder and German
Federalism (Manchester and New York:
Manchester University Press).
Gunther, P. și Mughan, A. (eds) (2000) Democracy
and the Media: A Comparative Perspective
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Gunther, R. și Montero, J. (2009) The Politics of
Spain (Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Gunther, R., Montero, J. și Botella, J. (2004)
Democracy in Modern Spain (New Haven, CT
and London: Yale University Press).
Gunther, R., Montero, J. și Linz, J. (eds) (2002)
Political Parties: Old Concepts and New
Challenges (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Guo, G. (2007) ‘Organizational Involvement and
Political Participation in China’, Comparative
Political Studies (40) 457–82.
Gurr, T. (1980) Why Men Rebel (Princeton, NJ:
Princeton University Press).
Guthrie, J. (2008) ”Trader Who Won a Green
Gamble”, Financial Times, 19 noiembrie, p. 18.
H
Habermas, J. (1975) Legitimation Crisis (Boston,
MA: Beacon Press).
Habermas, J. (1978) Knowledge and Human
Interests, 2nd edn, trans. J. Shapiro (London:
Heinemann Education).
Hadenius, A. și Teorell, J. (2007) ‘Pathways from
Authoritarianism’, Journal of Democracy (18)
143–56.
Hagopian, F. și Mainwaring, S. (eds) (2005)
The Third Wave of Democratization in Latin
America: Advances and Setbacks (New York and
Cambridge: Cambridge University Press).
Hahn, G. (2006) ‘Reforming the Federation’, în
Developments in Russian Politics, ed. S White,

Z. Gitelman și R. Sakwa (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan) pp. 148–67.
Hall, D. (2005) Administrative Law: Bureaucracy in
a Democracy, 3rd edn (Upper Saddle River, NJ:
Prentice Hall).
Hall, P. (ed.) (1989) The Political Power of Economic
Ideas: Keynesianism across Nations (Princeton,
NJ: Princeton University Press).
Hall, P. și Soskice, D. (2001) ‘An Introduction
to Varieties of Capitalism’, în Varieties of
Capitalism: The Institutional Foundations of
Comparative Advantage, ed. P. Hall și D. Soskice
(Oxford and New York: Oxford University
Press) pp. 11–70.
Hall, P. și Thelen, K. (2008) ‘Institutional
Change in Varieties of Capitalism’, Socio-
Economic Review, Advance Access, http://ser.
oxfordjournals.org, accesat la 31 iulie 2009.
Hallin, D. și Mancini, P. (2004) Comparing Media
Systems: Three Models of Media and Politics
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Hamilton, A. (1788a) [1970 edn] The Federalist,
No. 70, intro W. Brock (London: Dent and
New York: Dutton) pp. 357–63.
Hamilton, A. (1788b) [1970 edn] The Federalist,
No. 84, intro W. Brock (London: Dent and
New York: Dutton) pp. 436–45.
Hamilton, A. (1788c) [1970 edn] The Federalist,
No. 45, intro W. Brock (London: Dent and
New York: Dutton) pp. 233–8.
Hamilton, A. (1788d) [1970 edn] The Federalist,
No. 51, intro W. Brock (London: Dent and
New York: Dutton) pp. 263–7.
Hamilton, A. (1788e) [1970 edn] The Federalist,
No. 62, intro W. Brock (London: Dent and
New York: Dutton) pp. 314–20.
Hamilton, A. (1788f ) [1970 edn] The Federalist,
No. 69, intro W. Brock (London: Dent and
New York: Dutton) pp. 350–6.
Hamilton, R. (1987) ‘The Elements of the Concept
of Ideology’, Political Studies (35) 18–38.
Hancké, B., Rhodes, M. și Thatcher, M. (eds)
(2008) Beyond Varieties of Capitalism: Conflict,
Contradictions and Complementarities in the
European Economy (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Handler, H. et al. (2005) The Size and Performance
of Public Sector Activities in Europe (Internet
Documents in Economics Access Service),
http://ideas.repec.org, accesat la 23 iunie 2009.
Hansen, M. (1991) The Athenian Democracy in the
Age of Demosthenes (Oxford and Cambridge,
MA: Blackwell).
Bibliografi | 419
Hare, T. (1873) The Election of Representatives,
Parliamentary and Municipal, 4th edn (London:
Longmans, Green, Reader & Dyer).
Hartlyn, J. (1998) ‘The Trujillo Regime in the
Dominican Republic’, în Sultanistic Regimes,
ed. H. Chehabi și J. Linz (Baltimore, MD and
London: Johns Hopkins University Press) pp.
85–112.
Hartz, L. (1955) The Liberal Tradition in America
(New York: Harcourt, Brace).
Hatzfeld, J. (2005) A Time for Machetes: The
Rwandan Genocide – The Killers Speak (London:
Serpent’s Tail).
Hay, C. (2002) Political Analysis: A Critical
Introduction (Basingstoke and New York:
Palgrave).
Hay, C. (2007) Why We Hate Politics (Cambridge
and Malden, MA: Polity).
Hay, C., Lister, M. și Marsh, D. (2005) The State:
Theories and Issues (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan).
Hayward, J. (1994) ‘Ideological Change: The
Exhaustion of the Revolutionary Impulse’,
în Developments in French Politics, ed. P.
Hall, J. Hayward și H. Machin (Basingstoke:
Macmillan) pp. 15–32.
Hayward, J. (2004) ‘Parliament and the French
Government’s Domination of the Legislative
Process’, Journal of Legislative Studies (10)
79–97.
Hayward, J. și Wright, V. (2002) Governing from the
Centre: Core Executive Coordination in France
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Hazan, R. (2002) ‘Candidate Selection’, în
Comparing Democracies 2: New Challenges in
the Study of Elections and Voting, ed. L. LeDuc,
R. Niemi și P. Norris (London and Thousand
Oaks, CA: Sage) pp. 108–26.
Heady, F. (2001) Public Administration: A
Comparative Perspective, 6th edn (New York:
Marcel Dekker).
Heclo, H. (1974) Modern Social Policies in Britain
and Sweden (New Haven, CT and London: Yale
University Press).
Heclo, H. (1978) ‘Issue Networks and the
Executive Establishment’, în The New American
Political System, ed. A. King (Washington, DC:
American Enterprise Institute) pp. 87–124.
Heidar, K. (ed.) (2004) Nordic Politics: Comparative
Perspectives (Oslo: Universitetsforlaget).
Heilbroner, R. (1953) [2000 edn] The Worldly
Philosophers: The Lives, Times and Ideas of the
Great Economic Thinkers, 7th edn (London and
New York: Penguin).
420 | Bibliografi
Held, D. (2004) Global Covenant: The Social
Democratic Alternative to the Washington
Consensus (Cambridge and Malden, MA:
Polity).
Held, D. (2006) Models of Democracy, 3rd edn
(Cambridge: Polity).
Hellinger, D. (2003) ‘Political Overview: The
Breakdown of Puntofijismo and the Rise of
Chavismo’, în Venezuelan Politics in the Chávez
Era: Class, Polarization and Conflict, ed. S. Ellner
și D. Hellinger (Boulder, CO and London:
Lynne Rienner) pp. 27–54.
Helms, D. (ed.) (2000) Institutions and Institutional
Change in the Federal Republic of Germany
(Basingstoke: Palgrave).
Helms, L. (2005) Presidents, Prime Ministers and
Chancellors: Executive Leadership in Western
Democracies (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan).
Her Majesty Court Service (2005) The
Administrative Court, http://www.
hmcourtsservice.gov.uk/cms/admin.htm, accesat
la 5 august 2006.
Herb, M. (1999) All in the Family: Absolutism,
Revolution and Democracy in the Middle Eastern
Monarchies (Albany, NY: State University of
New York Press).
Herb, M. (2005) ‘Princes, Parliaments, and
the Prospects for Democracy in the Gulf ’,
în Authoritarianism in the Middle East, ed.
M. Posusney și M. Angrist (Lynne Rienner:
Boulder, CO and Oxford) pp. 169–92.
Herbst, J. (2001) ‘Political Liberalization in Africa
after 10 Years,’ Comparative Politics (33) 357–
75.
Herbst, J. (2004) ‘Let Them Fail: State Failure in
Theory and Practice’ în When States Fail: Causes
and Consequences, ed. R. Rotberg (Princeton,
NJ: Princeton University Press), pp. 302–18.
Herbst, S. (1998) Reading Public Opinion: How
Political Actors View The Political Process
(Chicago and London: University of Chicago
Press).
Hershberg, E. (2006) ‘Technocrats, Citizens and
Second-Generation Reforms: Colombia’s
Andean Malaise’, în State and Society in Conflict:
Comparative Perspectives on the Andean Crisis,
ed. P. Drake și E. Hershberg (Pittsburgh, PA:
University of Pittsburgh Press) pp. 134–56
Hetherington, M. (2004) Why Trust Matters:
Declining Political Trust and the Demise of
Political Liberalism (Princeton, NJ: Princeton
University Press).
Heywood, A. (2007) Political Ideologies: An
Introduction, 4th edn (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan)
Heywood, P. (1995) The Government and Politics of
Spain (Basingstoke: Macmillan).
Hill, L. (2002) ‘On the Rightness of Compelling
Citizens to “Vote”: The Australian Case’,
Political Studies (50) 80–101.
Hill, M. și Hupe, P. (2002) Implementing Public
Policy: Governance in Theory and Practice
(London and Thousand Oaks, CA: Sage).
Hindmoor, A. (2010) ‘Rational Choice’ în Theory
and Methods in Political Science, 3rd edn, ed. D.
Marsh și G. Stoker (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan)
Hirschl, R. (2002) ‘The Political Origins of Judicial
Empowerment through Constitutionalization:
Lessons from Israel’s Constitutional Review’,
Comparative Politics (33) 315–35.
Hite, K. și Cesarini, P. (eds) (2004) Authoritarian
Legacies and Democracies in Latin America and
Southern Europe (Notre Dame, IN: University of
Notre Dame Press).
Hix, S. (2005) The Political System of the European
Union, 2nd edn (Basingstoke: Palgrave
Macmillan).
Hobbes, T. (1651) [1968 edn] Leviathan, ed. M.
Oakeshott (Toronto: Crowell-Collier).
Holland, K. (1991) ‘Introduction’, în Judicial
Activism in Comparative Perspective, ed. K.
Holland (Basingstoke: Macmillan) pp. 1–11.
Holmes, L. (1997) Postcommunism: An Introduction
(Cambridge and Malden, MA: Polity).
Hood, C. (1996) ‘Exploring Variations in Public
Management Reform in the 1990s’, în Civil
Service Systems in Comparative Perspective, ed. H.
Bekke, J. Perry și T. Toonen (Bloomington, IN:
Indiana University Press) pp. 268–87.
Hood, C. et al. (1999) Regulation Inside
Government: Waste-Watchers, Quality Police and
Sleaze-Busters (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Hood, C., Rothstein, H. și Baldwin, R. (2004)
The Government of Risk: Understanding Risk
Regulation Regimes (New York and Oxford:
Oxford University Press).
Hooghe, L. și Marks, G. (2001) Multilevel
Governance and European Integration (Lanham,
MD: Rowman & Littlefield).
Horiuchi, Y. (2004) Institutions, Incentives and
Electoral Participation in Japan: Cross-Level and
Cross-National Perspectives (London and New
York: Routledge).
Horowitz, D. (2002) ‘Constitutional Design:
Proposals versus Processes’, în The Architecture
 Bibliografi | 421
of Democracy: Constitutional Design, Conflict Hyden, G. (1997) ‘Democratization and
Management and Democracy (Oxford and New Administration’, în Democracy’s Victory and
York: Oxford University Press) pp. 15–36. Crisis, ed. A. Hadenius (Cambridge and New
Horowitz, D. (2006) ‘Constitutional Courts: Primer York: Cambridge University Press) pp. 242–62.
for Decision-Makers’, Journal of Democracy (17) Hyden, G. (2006) African Politics in Comparative
125–37. Perspective (Cambridge and New York:
House of Commons Information Office (2008) Cambridge University Press).
The Vote Bundle, http://www.parliament.uk/
parliamentary_publications_and_archives/ I
factsheets/p16.cfm, accesat la 1 decembrie 2009.
Ibarra, P. (2003) Social Movements and Democracy
Howe, H. (2001) Ambiguous Order: Military Forces
(London: Palgrave Macmillan).
in African States (Boulder, CO and London:
IDEA (International Institute for Democracy
Lynne Rienner).
and Electoral Assistance) (2006) Engaging the
Hrebenar, R. (1997) Interest Group Politics in
Electorate: Initiatives to Promote Voter Turnout
America, 3rd edn (Englewood Cliffs, NJ:
From Around the World, http://www.idea.int/
Prentice Hall).
publications/vt_ee/index.cfm, accesat la 13 iunie
Hueglin, T. și Fenna, A. (2006) Comparative
2006.
Federalism: A Systematic Inquiry (Peterborough,
IDEA (International Institute for Democracy and
Ontario: Broadview Press).
Electoral Assistance) (2008) Direct Democracy,
Hughes, C. (1916) Addresses of Charles Evans Hughes
http://www.idea.int, accesat la 17 aprilie, 2009.
(New York: Putnam’s) pp. 185–6.
Ignatieff, M. (2002) ‘Intervention and State Failure’,
Hull, A. (1999) ‘Comparative Political Science: An
Dissent (49) 114–23.
Inventory and Assessment since the 1980s’, PS
Ignazi, P. (2006) Extreme Right Parties in Western
(32) 117–24.
Europe (Oxford and New York: Oxford
Huntington, S. (1968) Political Order in Changing
University Press).
Societies (New Haven, CT and London: Yale
Ilonski, G. și Edinger, M. (2007) ‘MPs in Post-
University Press).
Communist and Post-Soviet Nations: A
Huntington, S. (1970) ‘Social and Institutional
Parliamentary Elite in the Making’, Journal of
Dynamics of One-Party Systems’, în
Legislative Studies (13) 142–63.
Authoritarian Politics in Modern Society: The
Immigrant Voting Project (2009) Current Immigrant
Dynamics of Established One-Party Systems, ed.
Voting Rights, http://www.immigrantvoting.org,
S. Huntington și C. Moore (New York and
accesat la 27 septembrie 2009.
London: Basic Books) pp. 3–47.
Inglehart, R. (1971) ‘The Silent Revolution in
Huntington, S. (1991) The Third Wave:
Europe: Intergenerational Change in Post-
Democratization in the Late Twentieth Century
Industrial Societies’, American Political Science
(Norman, OK and London: University of
Review (65) 991–1017.
Oklahoma Press).
Inglehart, R. (1990) Culture Shift in Advanced
Huntington, S. (1993) ‘Clash of Civilizations’,
Industrial Society (Princeton, NJ: Princeton
Foreign Affairs (72) 22–49.
University Press).
Huntington, S. (1996) The Clash of Civilizations and
Inglehart, R. (1997) Modernization and
the Making of World Order (New York: Simon &
Postmodernization: Cultural, Economic and
Schuster).
Social Change in 43 Societies (Princeton, NJ and
Huntington, S. (2004) Who Are We? America’s Great
London: Princeton University Press).
Debate (New York: Free Press).
Inglehart, R. (1999) ‘Postmodernization Erodes
Huntington, S. și Nelson, J. (1976) No Easy Choice:
Respect for Authority, but Increases Support for
Political Participation in Developing Countries
Democracy’, în Critical Citizens: Global Support
(Cambridge, MA: Harvard University Press).
for Democratic Governance, ed. P. Norris (Oxford
Hutter, B. (2005) ‘Risk Management and
and New York: Oxford University Press) pp.
Governance’, în Designing Government: From
236–56.
Instruments to Governance, ed. P. Eliadis, M. Hill
Inglehart, R. (2000) ”Political Culture and
și M. Howlett (Montreal and London: McGill-
Democratic Institutions”, lucrare prezentată la
Queen’s University Press) pp. 303–21.
Annual Conference of the American Political
Hutton, W. (2006) The Writing on the Wall: China
Science Association, Washington, DC.
and the West in the 21st Century (Boston, MA:
Little, Brown).
422 | Bibliografi
Inoguchi, T. (2002) ‘Broadening the Basis of
Political Capital in Japan’, în Democracies
in Flux: The Evolution of Social Capital in
Contemporary Society, ed. R. Putnam (Oxford
and New York: Oxford University Press) pp.
359–92.
Institute for Comparative Social Research (2003)
Future of Democracy in Russia in the Hands
of Silent Majority, http://www.ru/print.
php?id=541, accesat la 13 decembrie 2006.
Internet Word Stats (2009) Internet Usage Stats: The
Big Picture, http://www.internetworldstats.com/
stats.htm, accesat la 24 aprilie 2009.
Ipsos-Mori (2008) Hansard Society: Audit of Political
Engagement 6, http://www.ipsos-mori.com/_
assets/political trends/pdf/ape–6-topline.pdf,
accesat la 7 aprilie 2009.
IPU (Inter-Parliamentary Union) (2009a) Women
in National Parliaments, http://www.ipu.org/
wmn-e/classif.htm, accesat la 7 septembrie
2009.
IPU (Inter-Parliamentary Union) (2009b) Parline
Database on National Parliaments, http://www.
ipu.org/parline-e/parline-search.asp, accesat la
22 noiembrie 2009.
IPU (Inter-Parliamentary Union) (2009c) Denmark:
Last Elections, http://www.ipu.org/parline-e/
reports/2087_E.htm, accesat la 28 noiembrie
2009.
IPU (Inter-Parliamentary Union) (2009d)
Parliaments at a Glance, http://www.ipu.org/
parline-e, accesat la 30 noiembrie 2009.
Ivaldi, G. (2006) ‘Beyond France’s 2005
Referendum on the European Constitutional
Treaty’, West European Politics (29) 47–69.
Iyengar, S., Peters, M. și Kinder, D. (1982)
‘Experimental Demonstrations of the “Not-So-
Minimal” Consequences of Television News
Programs’, American Political Science Review (76)
848–858.
J Jones, M. (1995b) Electoral Laws and the Survival
Jackson, K. (1994) ‘Stability and Renewal:
Incumbency and Parliamentary Composition’,
în The Victorious Incumbent: A Threat to
Democracy? ed. A. Somit et al. (Aldershot and
Brookfield, VT: Dartmouth) pp. 251–77.
Jackson, R. (1990) Quasi-states: Sovereignty,
International Relations and the Third World
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Jackson, R. (2007) ‘Sovereignty and its
Presuppositions: Before 9/11 and After’, Political
Studies (55) 297–317.
Jackson, R. și Rosberg, C. (1982) Personal Rule in
Black Africa: Prince, Autocrat, Prophet, Tyrant
(Berkeley, CA: University of California Press).
Jamieson, K. și Waldman, P. (2003) The Press Effect:
Politicians, Journalists and the Stories that Shape
the Political World (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Janis, I. (1982) Groupthink: Psychological Studies of
Policy Decisions and Fiascoes, 2nd edn (Boston,
MA: Houghton Mifflin).
Jasiewicz, K. (2003) ‘Elections and Voting
Behaviour’, în Developments in Central and East
European Politics 3, ed. S. White, J. Batt și P.
Lewis (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 173–89.
Jayanntha, D. (1991) Electoral Allegiance in Sri
Lanka (Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
John, P. (2001) Local Governance in Western Europe
(London and Thousand Oaks, CA: Sage).
Johnson, C. (1995) Japan: Who Governs? The Rise of
the Developmental State (New York and London:
Norton).
Johnson, D. (2003) ‘A Tale of Two Systems:
Prosecuting Corruption in Japan and Italy’,
în The State of Civil Society in Japan, ed. F.
Schwartz și S. Pharr (Cambridge and New York:
Cambridge University Press) pp. 257–80.
Johnson, D. (ed.) (2009) Campaigning for President:
Strategy and Tactics, New Voices and New
Techniques (London and New York: Routledge).
Johnson, J. (2001) ‘Path Contingency in
Postcommunist Transformations’, Comparative
Politics (33) 253–74.
Jones, C. (1994) The Presidency in a Separated System
(Washington, DC: Brookings Institution).
Jones, J. (2005) Entertaining Politics: New Political
Television and Civic Culture (Lanham, MD:
Rowman & Littlefield).
Jones, M. (1995a) A Guide to the Electoral Systems
of the Americas’, Electoral Studies (14) 5–21.
of Presidential Democracies (Notre Dame, IN:
University of Notre Dame Press).
Jordan, A., Wurzel, R. și Zito, A. (2005) ‘The Rise
of “New” Policy Instruments in Comparative
Perspective: Has Governance Eclipsed
Government?’ Political Studies (53) 477–96.
Joyce, P. (2002) The Politics of Protest: Extra-
Parliamentary Politics in Britain since 1970
(London: Palgrave Macmillan).
Judge, D. și Earnshaw, D. (2003) The European
Parliament (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan).
 Bibliografi | 423
Jungar, A. C. (2002) ‘A Case of a Surplus Majority Keshavarzian, A. (2005) ‘Contestation without
Government: The Finnish Rainbow Coalition’, Democracy: Elite Fragmentation in Iran’, în
Scandinavian Political Studies (25) 57–83. Authoritarianism in the Middle East: Regimes
and Resistance, ed. M. Posusney și M. Angrist
K (Boulder, CO and London: Lynne Rienner) pp.
63–90.
Kahlberg, S. (ed.) (2005) Max Weber: Readings and
Keynes, J. (1936) The General Theory of Employment,
Commentary on Modernity (Malden, MA and
Interest and Money (London: Macmillan).
Oxford: Blackwell).
Khadiagala, G. (1995) ‘State Collapse and
Karmis, D. și Norman, W. (eds) (2005) Theories
Reconstruction in Uganda’ în Collapsed States:
of Federalism: A Reader (New York and
The Disintegration and Restoration of Legitimate
Basingstoke: Palgrave Macmillan).
Authority, ed. W. Zartman (Boulder, CO and
Karp, J. și Randucci, S. (2008) ‘Political Efficacy
London: Lynne Rienner) pp. 33–47.
and Participation in 27 Democracies: How
Khatchadourian, A. (2004) ”The Terror at Jaslyk”,
Electoral Systems Shape Political Behaviour’,
The Nation (web only), http://www.thenation.
British Journal of Political Science (38) 311–44.
com/doc/20040426/khatchadourian, accesat la
Karp, J., Randucci, S. și Bowler, S. (2007)
1 aprilie 2006.
Getting Out the Vote: Party Mobilization in
King, A. (1994) ‘Ministerial Autonomy in Britain’,
a Comparative Perspective’, British Journal of
în Cabinet Ministers and Parliamentary
Political Science (2007) 91–112.
Government, ed. M. Laver and K. Shepsle
Katz, R. (1997) Democracy and Elections (Oxford
(Cambridge and New York: Cambridge
and New York: Oxford University Press).
University Press) pp. 203–25.
Katz, R. și Crotty, W. (eds) (2006) Handbook of
King, A. (2009) The British Constitution (Oxford
Party Politics (London and Thousand Oaks, CA:
and New York: Oxford University Press).
Sage).
King, A. (ed.) (2002) Leaders’ Personalities and the
Katz, R. și Mair, P. (1995) ‘Changing Models of
Outcomes of Democratic Elections (Oxford and
Party Organization and Party Democracy: The
New York: Oxford University Press).
Emergence of the Cartel Party’, Party Politics (1)
King, G., Keohane, R. și Verba S. (1994) Designing
5–28.
Social Inquiry: Scientific Inference in Qualitative
Kavalski, E. and Zolkos, M. (eds) (2008) Defunct
Research (Princeton, NJ: Princeton University
Federalisms: Critical Perspectives on Federal
Press).
Failure (London and New York: Routledge).
King, S. (2007) ‘Sustaining Authoritarianism in the
Kavanagh, D. și Butler, D. (2005) The British
Middle East and North Africa’, Political Science
General Election of 2005 (Basingstoke and New
Quarterly (122) 433–60.
York: Palgrave Macmillan).
Kingdon, J. (2003) Agendas, Alternatives and Public
Kawabata, E. (2007) Contemporary Government
Policy, 2nd edn (Boston, MA: Little, Brown).
Reform in Japan (London and New York:
Kingsley, J. (1944) Representative Bureaucracy
Palgrave Macmillan).
(Yellow Springs, OH: Antioch). Laegreid, P.
Keating, M. (2008) ‘30 Years of Territorial Politics’,
și Olsen, J. (1978) Byråkrati og Beslutninger
West European Politics (31) 60–81.
(Bergen: Norwegian University Press).
Kegley, C. și Blanton, S. (2009) World Politics:
Kircheimer, O. (1966) ‘The Transformation of
Trends and Transformations, 12th edn
the Western European Party Systems’, în
(Belomont: CA: Wadsworth).
Political Parties and Political Development, ed.
Keitetsi, C. (2004) Child Soldier (London: Souvenir
J. LaPalombara și M. Weiner (Princeton, NJ:
Press).
Princeton University Press) pp. 177–200.
Kelly, R. (2003) ”Not as Daft as You Thought”, New
Kirsche, L. (2007) ‘Semi-Presidentialism and the
Statesman, 2 iunie, http://www.newstatesman.
Perils of Power-Sharing in Neopatrimonial
com/200306020008, accesta la 1 septembrie
Regimes’, Comparative Political Studies (40)
2009.
372–94.
Kernell, S. (1997) Going Public: New Strategies of
Kitschelt, H. (2007) ‘Growth and Persistence of the
Presidential Leadership, 3rd edn (Washington,
Radical Right in Post-Industrial Democracies:
DC: CQ Press).
Advances and Challenges in Comparative
Kerrouche, F. (2006) ‘The French Assemblée
Research’, West European Politics (30) 1176–
Nationale: The Case of a Weak Legislature’,
1206.
Journal of Legislative Studies (12) 336–65.
424 | Bibliografi
Kitschelt, H. et al. (1999) Postcommunist Party
Systems: Competition, Representation and Inter-
Party Competition (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Kjær, A. (2004) Governance (Cambridge: Polity).
Klapper, J. (1960) The Effects of Mass
Communication (New York and London: Free
Press).
Kleinfeld, R. (2006) ‘Competing Definitions of
the Rule of Law’, în Promoting the Rule of Law
Abroad: In Search of Knowledge, ed. T. Carothers
(Washington, DC: Carnegie Endowment for
International Peace) pp. 31–74.
Klijn, E.-H. și Skelcher, C. (2007) ‘Democracy and
Governance Networks: Compatible or Not?’,
Public Administration (85) 587–608.
Knapp, A. și Wright, V. (2006) The Government and
Politics of France, 5th edn (London and New
York: Routledge).
Knutsen, O. (1996) ‘Value Orientations
and Party Choice: A Comparative Study
of the Relationship between Five Value
Orientations and Voting Intention in Thirteen
West European Democracies’, în Wahlen
und Politische Einstellungen in Westlichen
Demokratien, ed. O. Gabriel și W. Falter
(Frankfurt: Peter Lang) pp. 247–319.
Kobach, K. (1997) ‘Direct Democracy and Swiss
Isolationism’, West European Politics (20)
185–211.
Koepk, P. (2005) “Social Market and Sad”, Atlantic
Monthly, http:www.atlantic-times.com/archive_
detail.php?record ID=098, accesat la 15 iulie
2009.
Kolinsky, E. (2002) ‘Party Governance, Political
Culture and the Transformation of East
Germany since 1990’, în Continuity and
Change in German Politics: Beyond the Politics
of Centrality? A Festschrift for Gordon Smith,
ed. S. Padgett și T. Poguntke (Cass: London și
Portland, OR: Cass) pp. 169–83.
Kommers, D. (2006) ‘The Federal Constitutional
Court: Guardian of German Democracy’,
Annals of the American Academy of Political and
Social Science (603) 111–28.
Kopecký, P. (2006) ‘Political Parties and the State
in Post-Communist Europe: The Nature of
Symbiosis’, Journal of Communist Studies and
Transition Politics (22) 251–73.
Kornhauser, W. (1959) The Politics of Mass Society
(Glencoe, IL: Free Press).
Korosteleva, E. (2004) ‘The Quality of Democracy
in Belarus and Ukraine’, Journal of Communist
and Transition Politics (20) 122–42.
Kostadinova, T. (2002) ‘Do Mixed Electoral
Systems Matter? A Cross-National Comparison
of Their Effects in Eastern Europe’, Electoral
Studies (21) 23–34.
Kramnick, I. (1987) ‘Editor’s Introduction’ în J.
Madison, A. Hamilton și J. Jay, The Federalist
Papers (London: Penguin) pp. 11–81.
Krook, M. (2007) ”Candidate Gender Quotas: A
Framework for Analysis”, European Journal of
Political Research (46) 367–94.
Krouwel, A. (2003) ‘Otto Kircheimer and the
Catch-All Party’, West European Politics (26)
23–40.
Krueger, R. și Casey, M. (2000) Focus Groups: A
Practical Guide for Applied Research, 3rd edn
(Thousand Oaks, CA and London: Sage).
Kudrle, R. și Marmor, T. (1981) ‘The Development
of Welfare States in North America’, în The
Development of Welfare States in Europe and
America, ed. P. Flora și A. Heidenheimer (New
Brunswick, NJ and London: Transaction) pp.
187–236.
Kühn, Z. (2006) ‘The Judicialization of European
Politics’, în Developments in European Politics,
ed. P. Heywood et al. (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan) pp. 216–36.
Kuhnhenn, J. (2009) ”US Financial Market Bailout
Tab Hits $ 4,7 Trillion”, Associated Press, http://
www.google.com/hostednews/ap.article, accesat
la 22 iulie 2009.
Kulik, A. (2007) ‘Russia’s Political Parties: Deep
in the Shadow of the President’ în When
Parties Prosper: The Uses of Electoral Success, ed.
K. Lawson și P. Merkl (Boulder, CO: Lynne
Rienner) pp. 27–42.
L
Lakatos, I. (1978) The Methodology of Scientific
Research Programmes: Philosophical Papers Vol. 1,
ed. J. Worrall și G. Curie (Cambridge and New
York: Cambridge University Press).
Landes, R. (1998) The Canadian Polity:
A Comparative Introduction, 5th edn
(Scarborough, Ontario: Prentice Hall Canada).
Landes, R. (2002) The Canadian Polity:
A Comparative Introduction, 6th edn
(Scarborough, Ontario: Prentice Hall Canada).
Langer, A. (2006) ”A Historical Exploration of the
Personalisation of Politcs in the Media: The
British Prime Ministers, 1945–1999”, lucrare
prezentată la The 56th Annual Conference
of the Political Studies Association, Redaing,
England.

Langman, L. (2006) ‘The Social Psychology of
Nationalism’, în The Sage Handbook of Nations
and Nationalism, ed. G. Delanty și K. Kumar
(London: Sage) pp. 71–83.
LaPalombara, J. (1974) Politics Within Nations
(Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall).
Lasswell, H. (1936) Politics: Who Gets What, When,
How? (New York: McGraw Hill).
Latouche, S. (1996) The Westernization of the World
(Cambridge and Cambridge, MA: Polity).
Laver, M. (1983) Invitation to Politics (Oxford:
Martin Robertson).
Laver, M. și Schofield, N. (1998) Multiparty
Government: The Politics of Coalition in Europe
(Ann Arbor, MI: University of Michigan Press).
Law Commission (2006) Custom and Human Rights
in the Pacific, http://www.lawcom.govt.nz/,
accesat la 12 octombrie 2009.
Lawson, C. (2004) ‘Fox’s Mexico at Mid-term’,
Journal of Democracy (15) 139–53.
Lawson, K. (2001) ‘Political Parties and Party
Competition’, în The Oxford Companion to
Politics of the World, 2nd edn, ed. J. Krieger
(Oxford and New York: Oxford University
Press) pp. 670–3.
Lazarsfeld, P. și Merton, R. (1948) [1996 edn] ‘Mass
Communication, Popular Taste and Organized
Social Action’, în Media Studies: A Reader,
ed. P. Marris and S. Thornham (Edinburgh:
Edinburgh University Press) pp. 14–24.
LeDuc, L., Niemi, R. și Norris, P. (2002)
‘Comparing Democratic Elections’, în
Comparing Democracies 2: New Challenges in
the Study of Elections and Voting, ed. L. LeDuc,
R. Niemi și P. Norris (Thousand Oaks, CA and
London: Sage) pp. 1–39.
Le Gales, P. (2008) ”Territorial Politics in France” in
Developments in French Politics 4, ed. A. Cole, P.
Le Gales și J. Levy (Basingstoke and New York :
Palgrave Macmillan) pp. 156–71.
Leib, E. (2004) Deliberative Democracy in America:
A Proposal for a Popular Branch of Government
(University Park, PA: Pennsylvania University
Press).
Leites, N. (1960) American Foreign Policy (London:
George Allen).
Lesch, A. (2004) ‘Politics in Egypt’, în Comparative
Politics Today: A World View, 8th edn, ed.
G. Almond et al. (New York: Longman) pp.
581–632.
Lewin, L. (2004) ‘Sweden: Introducing
Proportional Representation from Above’,
în Handbook of Electoral System Choice, ed. J.
Colomer (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 265–78.
Bibliografi | 425
Lewin, L. (2006) Ideology and Strategy: A Century
of Swedish Politics (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Lewin, M. (1997) ‘Bureaucracy and the Stalinist
State’, în Stalinism and Nazism: Dictatorships
in Comparison, ed. I. Kershaw și M. Lewin
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press) pp. 53–74.
Lewis, D. (2002) ‘The Politics of Agency
Termination: Confronting the Myth of Agency
Termination’, Journal of Politics (64) 89–120.
Lewis, P. (2007) ‘Political Parties’, în Developments
in Central and East European Politics 4, ed. S.
White, J. Batt și P. Lewis (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan) pp. 174–92.
Lewis-Beck, M., Norpoth, H. și Jacoby, W. (2008)
The American Voter Revisited (Ann Arbor, MI:
University of Michigan Press).
Lichbach, M. (2009) ‘Thinking and Working in
the Midst of Things: Discovery, Explanation
and Evidence in Comparative Politics’ în
Comparative Politics: Rationality, Culture
and Structure, 2nd edn, ed. M. Lichbach și
A. Zuckerman (Cambridge and New York:
Cambridge University Press) pp. 18–71.
Lichbach, M. și Zuckerman, A. (eds) (2009)
Comparative Politics: Rationality, Culture and
Structure, 2nd edn (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Lieberman, E. (2005) ‘Nested Analysis as Mixed-
Method Strategy for Comparative Research’,
American Political Science Review (99) 435–52.
Liebman, B. (2007) ‘China’s Courts: Restricted
Reform’, China Quarterly (191) 620–38.
Lijphart, A. (1968) The Politics of Accommodation:
Pluralism and Democracy in the Netherlands
(Berkeley, CA: University of California Press).
Lijphart, A. (1977) Democracy in Plural Societies:
A Comparative Exploration (Berkeley, CA:
University of California Press).
Lijphart, A. (1999) Patterns of Democracy:
Government Forms and Performance in Thirty Six
Countries (New Haven, CT and London: Yale
University Press).
Lijphart, A. (2000) ‘The Future of Democracy:
Reasons for Pessimism but also Some
Optimism’, Scandinavian Political Studies (23)
265–72.
Lijphart, A. (2002) ‘The Evolution of
Consociational Theory and Consociational
Practices, 1965–2000’, Acta Politica (37) 11–20.
Lijphart, A. (ed.) (1992) Parliamentary versus
Presidential Government (Oxford and New York:
Oxford University Press).
426 | Bibliografi
Lindblom, C. (1959) ‘The Science of Muddling
Through’, Public Administration (19) 78–88.
Lindblom, C. (1977) Politics and Markets (New
York: Basic Books).
Lindblom, C. (1979) ‘Still Muddling, Not Yet
Through’, Public Administration Review (39)
517–26.
Lindblom, C. (1990) Inquiry and Change: The
Troubled Attempt to Understand and Shape
Society (New Haven, CT and London: Yale
University Press).
Lindvall, J. și Rothstein, B. (2006) ‘Sweden: The
Fall of the Strong State’, Scandinavian Political
Studies (29) 47–63.
Linz, J. (1975) [2000 edn] Totalitarian and
Authoritarian Regimes (Boulder, CO and
London: Lynne Rienner).
Linz, J. și Valenzuela, A. (eds) (1994) The Failure of
Presidential Democracy (Baltimore, MD: Johns
Hopkins University Press).
Lippman, W. (1922) Public Opinion (London: Allen
& Unwin).
Lipset, S. (1960) [1983 edn] Political Man (New
York: Basic Books).
Lipset, S. (1990) Continental Divide: The Values
and Institutions of the United States and Canada
(London and New York: Routledge).
Lipset, S. și Rokkan, S. (1967) ‘Cleavage Structures,
Party Systems and Voter Alignments’, în Party
Systems and Voter Alignments, ed. S. Lipset și S.
Rokkan (New York and London: Free Press) pp.
1–65.
Listhaug, O. și Grønflaten, L. (2007) ‘Civic
Decline? Trends in Political Involvement in
Norway, 1965–2001’, Scandinavian Political
Studies (30) 272–99.
Lively, J. (1991) ‘Sieyes, Emmanuel Joseph’, în The
Blackwell Encyclopaedia of Political Thought,
ed. D. Miller (Oxford and Cambridge, MA:
Blackwell) pp. 475–6.
Locke, J. (1690) [1965 edn] Two Treatises of
Government (New York: New American
Library).
Loewenberg, G., Squire, P. și Kiewit, D. (eds)
(2002) Legislatures: Comparative Perspectives
on Representative Assemblies (Ann Arbor, MI:
University of Michigan Press).
Longley, L. și Davidson, R. (eds) (1998) The New
Roles of Parliamentary Committees (London:
Frank Cass).
Loveland, I. (2004) Constitutional Law,
Administrative Law and Human Rights: A
Critical Introduction, 3rd edn (Oxford and New
York: Oxford University Press).
Lowenstein, D. (2006) ‘Legal Regulation and
Protection of American Parties’, în Handbook of
Party Politics, ed. R. Katz și W. Crotty (London
and Thousand Oaks, CA: Sage) pp. 456–70.
Lowi, T. (1969) The End of Liberalism (New York:
Norton).
Lukes, S. (1974) [2005 edn] Power: A Radical View,
2nd edn (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan).
Lundell, K. (2009) Electoral Systems in the Postwar
Era (London and New York: Routledge).
Lust-Okar, E. și Zerhouni, S. (eds) (2008) Political
Participation in the Middle East (Boulder, CO:
Lynne Rienner).
Lutz, D. (2007) Principles of Constitutional Design
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Lutz, J. și Lutz, B. (2004) Global Terrorism (London
and New York: Routledge).
Lyon, D. (2003) Surveillance after September 11
(Cambridge and Cambridge, MA: Polity).
M
Macedo, S. et al (2005) Democracy at Risk:
How Political Choices Undermine Citizen
Participation, and What We Can D About It
(Washington, DC: Brookings).
Mackenzie, G. and Labiner, J. (2002) Opportunity
Lost: The Rise and Fall of Trust and Confidence
in Government After September 11 (Washington,
DC: Center For Public Service, Brookings
Institution) Accesat la 15 aprilie, 2006.
Mackenzie, W. (1958) Free Elections (London: Allen
& Unwin).
Macpherson, C. (1977) The Life and Times of Liberal
Democracy (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Maddex, R. (2007) Constitutions of the World, 3rd
edn (Washington, DC and London: CQ Press).
Madison J. (1781) [1970 edn] ‘The Federalist, No.
10’ în A. Hamilton, J. Madison and J. Jay, The
Federalist or, The New Constitution (London:
Dent and New York: Dutton). First published in
the New York Packet, November 23.
Magone, J. (2008) Contemporary Spanish Politics,
2nd edn (London and New York: Routledge).
Magyar, K. (1992) ‘Military Intervention
and Withdrawal in Africa: Problems and
Perspectives’, în From Military to Civilian Rule,
ed. C. Danopoulos (London and New York:
Routledge) pp. 230–48.
Mahler, G. (2007) Comparative Politics: An
Institutional and Cross-National Approach, 5th
edn (Upper Suddle River, NJ: Pearson).

Mahoney, J. (2003) ‘Knowledge Accumulation
in Comparative Historical Research: The
Case of Democracy and Authoritarianism’ în
Comparative Historical Analysis in the Social
Sciences, ed. J. Mahoney și D. Rueschmeyer
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press) pp. 337–72.
Mahoney, J. și Rueschmeyer D. (eds) (2003)
Comparative Historical Analysis in the Social
Sciences (Cambridge and New York: Cambridge
University Press.
Mainwaring, S. (1992) ‘Presidentialism in Latin
America’, în Parliamentary versus Presidential
Government, ed. A. Lijphart (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 111–17.
Mainwaring, S. și Shugart, M. (eds) (1997)
Presidentialism and Democracy in Latin America
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Mainwaring, S. și Welna, C. (eds) (2003)
Democratic Accountability in Latin America
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Mair, P. (1994) ‘Party Organizations: From Civil
Society to the State’, în How Parties Organize:
Change and Adaptation in Party Organizations
in Western Democracies, ed. R. Katz și P. Mair
(Thousand Oaks, CA and London: Sage).
Mair, P. (1996) ‘Comparative Politics: An
Overview’, în A New Handbook of Political
Science, ed. R. Goodin și H. Klingemann
(Oxford and New York: Oxford University
Press) pp. 309–35.
Mair, P. (2006) ”Clevages”, în Handbook of Party
Politics, ed. R. Katz și W. Crotty (London and
Thousand Oaks, CA: Sage) pp. 371–5.
Mair, P. (2007) ‘Left-Right Orientations’ în The
Oxford Handbook of Political Behaviour, ed. R.
Dalton și H-.D. Klingemann (Oxford and New
York: Oxford University Press), pp. 206–22.
Mair, P. (2008) ‘The Challenge to Party
Government’, West European Politics (31)
211–34.
Mair, P. (2009) ‘Left-Right Orientations’ în The
Oxford Handbook of Political Behavior, ed. R.
Dalton și H.-D. Klingemann (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 206–22.
Mair, P. și I. van Biezen (2001) ”Party Membership
in Europe, 1980–2000”, Party Politics (7) 5–22.
Majone, G. (1996) Regulating Europe (London and
New York: Routledge).
Majone, G. (2006) ‘Agenda Setting’, în The Oxford
Handbook of Public Policy, ed. M. Moran, M.
Rein și R. Goodin (Oxford and New York:
Oxford University Press) pp. 228–50.
Bibliografi | 427
Maloney, W. (2009) ‘Interest Groups and the
Revitalization of Democracy’, Representation
(45) 277–88.
Mandelbaum, M. (2007) Democracy’s Good Name:
The Rise and Risks of the World’s Most Popular
Form of Government (New York: Public Affairs).
Marks, G. și Diamond, L. (eds) (1992)
Reexamining Democracy: Essays in Honour of
Seymour Martin Lipset (Thousand Oaks, CA
and London: Sage).
Manion, M. (2009) ‘Politics in China’, în
Comparative Politics Today: A World View, 9th
edn, ed. G. Almond et al. (New York and
London: Pearson Longman) pp. 418–65.
Mann, M. (1986) The Sources of Social Power,
Volume 1: A History of Power from the Beginning
to AD 1780 (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Mann, M. (1997) ‘Has Globalization Ended the
Rise and Fall of the Nation-State?’, Review of
International Political Economy (4) 472–96.
Mann, T. și Cain, B. (eds) (2005) Party Lines:
Competition, Partisanship and Congressional
Redistricting (Washington, DC: Brookings).
Manor, J. (2006) World Bank Aid That Works:
Successful Development in Fragile States
(Washington, DC: World Bank).
Mansergh, L. și Thomson, R. (2007) ‘Election
Pledges, Party Competition and Policy Making’,
Comparative Politics (39) 311–30.
Manza, J. și Uggen, C. (2008) Locked Out: Felon
Disenfranchisement and American Democracy
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
March, D. și Olsen, J. (1984) ‘The New
Institutionalism: Organizational Factors in
Political Life’, American Political Science Review
(78) 778–49.
Marsh, D. și Rhodes, R. (eds) (1992) Policy
Networks in British Government (Oxford and
New York: Oxford University Press).
Marsh, D. și Stoker, G. (eds) (2010) Theory
and Methods in Political Science, 3rd edn
(Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan).
Marshall, T. (1987) [2004 edn] ‘The Constitution:
A Living Document’, în Judges on Judging: Views
from the Bench, ed. D. O’Brien (Washington,
DC: CQ Press) pp. 178–82.
Martin, C. și Thelen, K. (2007) ‘The State and
Coordinated Capitalism: Contributions of
the Public Sector to Social Solidarity in Post-
Industrial Societies’, World Politics (60) 1–36.
428 | Bibliografi
Martin, L. și Stevenson, R. (2001) ‘Government
Formation in Parliamentary Democracies’,
American Journal of Political Science (45) 33–50.
Martin, S. și Steel, G. (eds) (2008) Democratic
Reform in Japan: Assessing the Impact (Boulder,
CO: Lynne Rienner).
Martin, V. (2003) Creating an Islamic State:
Khomeini and the Making of a New Iran
(London: L. B. Taurus).
Marx, K. (1875) Critique of the Gotha Programme,
Part IV (Marxists Internet Archive)
Marx, K. și Engels, F. (1845/6) The German
Ideology, http://www.marxists.org, accessed 9
August 2009.
Marx, K. și Engels, F. (1848) [1967] The
Communist Manifesto, intro. G. Stedman Jones
(Harmondsworth: Penguin).
Mason, A. (1993) ‘The Role of the Courts at
the Turn of the Century’, Journal of Judicial
Administration (3) 12–18.
Mason, R. (2006) ‘The Media’ in Developments
in American Politics 5, ed. G Reele et
al. (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 165–81.
Matland, R. și Studlar, D. (2004) ‘Determinants
of Legislative Turnover: A Cross-National
Analysis’, British Journal of Political Science
(34) 87–108.
Matsuura, K. et al. (2004) ‘Institutional
Restructuring in the Japanese Economy since
1985’, în Where Are National Capitalisms Now?
ed. J. Perraton și B. Clift (Basingstoke and New
York: Palgrave Macmillan) pp. 133–53.
Matthews, T. (1989) ‘Interest Groups’, în Politics
in Australia, ed. R. Smith și L. Watson (Sydney:
Allen & Unwin) pp. 211–27.
Mayhew, D. (1991) Divided We Govern: Party
Control, Lawmaking and Investigations,
1946–1990 (New Haven, CT and London: Yale
University Press).
McAllister, I. (2003) ‘Australia: Party Politicians
as a Political Class’, în The Political Class in
Advanced Democracies, ed. J. Borchert și J.
Zeiss (Oxford and New York: Oxford University
Press) pp. 26–44.
McAllister, I. și Studlar, D. (2002) ‘Electoral
Systems and Women’s Representation: A Long-
Term Perspective’, Representation (39) 3–14.
McCaughan, M. (2004) The Battle of Venezuela
(London: Latin America Bureau).
McChesney, R. (1999) Rich Media, Poor
Democracies (Urbana, IL: University of Illinois
Press).
McCormick, J. (2008) Understanding the European
Union: A Concise Introduction, 4th edn
(Basingstoke: Palgrave Macmillan).
McCoy, J. și Myers, D. (eds) (2006) The
Unravelling of Representative Democracy in
Venezuela (Baltimore, MD: Johns Hopkins
University Press).
McCreery, D. (2002) ‘State and Society in
Nineteenth Century Goiás’, în Studies in the
Formation of the Nation State in Latin America,
ed. J. Dunkerley (London: Institute of Latin
American Studies) pp. 133–60.
McEldowney, J. (2003) ‘Administrative Law’, în The
Concise Oxford Dictionary of Politics, 2nd edn,
ed. I. McLean și A. Macmillan (Oxford and
New York: Oxford University Press) p. 3.
McFaul, M. (2005) ‘The Electoral System’, în
Developments in Russian Politics 6, ed. S.
White, Z. Gitelman și R. Sakwa (Basingstoke
and New York: Palgrave Macmillan) pp. 61–79.
McGarry, J. și O’Leary, B. (2006) ‘Consociational
Theory, Northern Ireland’s Conflict and
its Agreement – Part 1’, Government and
Opposition (41) 43–63.
McKay, D. (1999) Federalism and European Union:
A Political Economy Perspective (Oxford and
New York: Oxford University Press).
McKay, D. (2009) American Politics and Society,
7th edn (Chichester: Wiley).
McLean, I. (2006) Adam Smith, Radical and
Egalitarian: An Interpretation for the 21st
Century (Edinburgh: Edinburgh University
Press).
Meehan, J. (ed.) (1995) Feminists Read Habermas:
Gendering the Subject of Discourse (London
and New York: Routledge).
Meguid, B. (2008) Party Competition Between
Unequals: Strategies and Electoral Fortunes in
Western Europe (New York and Cambridge:
Cambridge University Press).
Melissaris, E. (2009) Ubiquitous Justice: Legal
Theory and the Space for Legal Pluralism
(Farnham: Ashgate).
Melleuish, G. (2002) ‘The State in World History:
Perspectives and Problems’, Australian Journal
of Politics and History (48) 322–35.
Melvin, N. (2000) Uzbekistan: Transition to
Authoritarianism on the Silk Road (Reading:
Harwood).
Menon, A. și Schain, M. (eds) (2006) Comparative
Federalism: The European Union and the
United States in Comparative Perspective
(Oxford and New York: Oxford University
Press).

Meredith, M. (2006) The Fate of Africa: From the
Hopes of Freedom to the Heart of Despair
(New York: Public Affairs).
Michels, R. (1911) [1962 edn] Political Parties
(New York: Free Press).
Mickiewicz, E. (2008) Television, Power and the
Public in Russia (New York and Cambridge:
Cambridge University Press).
Migdal, J. (2001) State in Society: Studying how
States and Societies Transform and Constitute
One Another (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Milbrath, L. și Goel, M. (1977) Political
Participation: How and Why Do People Get
Involved în Politics, 2nd edn (Chicago, IL:
Rand McNally).
Milgram, S. (1974) Obedience to Authority: An
Experimental View (New York: Harper & Row).
Mill, J. (1861) [1991 edn] ‘Considerations on
Representative Government’, în Collected
Works of John Stuart Mill, Vol. 19, ed. J.
O’Grady și B. Robson (Toronto: University
of Toronto Press and London: Routledge) pp.
371–577.
Miller, R. (2005) Party Politics in New Zealand
(South Melbourne, Victoria: Oxford University
Press).
Miller, W. (1995) ‘Quantitative Methods’, în
Theory and Methods in Political Science, ed. D.
Marsh și G. Stoker (Basingstoke and New York:
Macmillan) pp. 154–72.
Mills, C. Wright (1956) The Power Elite (New York
and Oxford: Oxford University Press).
Milne, R. (2009) ”Bitter Feuds at Deutschland AG
Herald Change”, Financial Times, 14 august,
p.19.
Mitchell, A. (1982) ‘The Local Campaign, 1977–
79’, în Political Communications: The General
Election Campaign of 1979, ed. R. Worcester
și M. Harrop (London: Allen & Unwin) pp.
36–42.
Moestrup, S. și Elgie, R. (eds) (2005) Semi-
presidentialism outside Europe (London and
New York: Routledge).
Möller, T. (2007) ‘Sweden: Still a Stable Party
System?’ în When Parties Prosper: The Uses
of Electoral Success, ed. K. Lawson și P. Merkl
(Boulder, CO: Lynne Rienner) pp. 27–42.
Moore, Barrington, Jr (1966) Social Origins of
Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant
in the Making of the Modern World (Boston,
MA: Beacon Press).
Moran, M. (2003) The British Regulatory State:
High Modernism and Hyper-Innovation
Bibliografi | 429
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Moran, M., Rein, M. și Goodin, R. (eds) (2006)
The Oxford Handbook of Public Policy (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Morel, L. (2007) ‘The Rise of “Politically
Obligatory” Referendums: The 2005 French
Referendum in Comparative Perspective’, West
European Politics (30) 1041–67.
Morlino, L. (1995) ‘Italy’s Civic Divide’, Journal of
Democracy (6) 173–7.
Mosca, G. (1896) [1939 edn] The Ruling Class
(New York: McGraw-Hill).
Mouritzen, P. și Svara, J. (2002) Leadership at the
Apex: Politicians and Administrators in Western
Local Governments (Pittsburgh, PA: University
of Pittsburgh Press).
Mughan, A. (2000) Media and the
Presidentialization of Parliamentary Elections
(Basingstoke: Palgrave).
Mulgan, R. (1997) Politics in New Zealand, 2nd
edn (Auckland: Auckland University Press).
Mulgan, R. (2003) Holding Power to Account:
Accountability in Modern Democracies
(Basingstoke: Palgrave Macmillan).
Muller, W și Strom, K. (eds) (2000a) Coalition
Governments in Western Europe (Oxford and
New York: Oxford University Press).
Muller, W și Strom, K. (2000b) ”Coalition
Governments in Western Europe” în Coalition
Governments in Western Europe, ed. W. Muller
și K. Strom, (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 559–92.
Muñoz, H. (2006) ‘The Growing Community of
Democracies’, în Democracy Rising: Assessing
the Global Challenge, ed. H. Muñoz (Boulder,
CO and London: Lynne Rienner) pp. 1–8.
Munro, W. (1925) The Governments of Europe
(New York: Macmillan).
Murrie, M. (2006) ‘Broadcasters Getting Online,
Staying On Air’, eJournal USA (11) Accessed
April 28, 2006.
Mutz, D. (2006) Hearing the Other Side:
Deliberative Versus Participatory Democracy
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
N
Nassmacher, K. (ed.) (2001) Foundations of
Democracy: Approaches to Comparative
Political Finance (Baden Baden: Nomos Verlag).
Nassmacher, K. (ed.) (2006) ‘Regulation of Party
Finance’, în Handbook of Party Politics, ed. R.
430 | Bibliografi
Katz și W. Crotty (London and Thousand Oaks,
CA: Sage) pp. 446–55.
National Audit Office (2006) The Role of the
National Audit Office, http://www. Nao.org.
uk/about/role.htm#meeting, accesat la 12
noiembrie 2006.
Nef, J. (2003) ‘Public Administration and Public
Sector Reform in Latin America’, în Handbook
of Public Administration, ed. B. Guy Peters și J.
Pierre (London and Thousand Oaks, CA: Sage)
pp. 523–35.
Nelson, M. (ed.) (2009) The Presidency and the
Political System, 9th edn (Washington, DC:
CQ Press).
Neustadt, R. (1991) Presidential Power and the
Modern Presidents (New York: Free Press).
Newton, K. (2006) ‘May The Weak Force Be With
You: The Power of the Mass Media in Modern
Politics’, European Journal of Political Research
(45) 209–34.
Nicholson, P. (1990) ‘Politics as the Exercise of
Force’ în What is Politics? ed. A. Leftwich
(Cambridge and Malden, MA: Polity) pp.
41–52.
Nijzink, L., Mozaffar, S. și Azevedo, E. (2000)
‘Parliament and the Enhancement of
Democracy on the African Continent: An
Analysis of Institutional Capacity and Public
Perceptions’, Journal of Legislative Studies (12)
311–35.
Niskanen, W. (1971) Bureaucracy and
Representative Government (Chicago: Aldine,
Atherton).
Norris, P. (1999a) ‘The Growth of Critical Citizens
and Its Consequences’, în Critical Citizens:
Global Support for Democratic Governance,
ed. P. Norris (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 257–72.
Norris, P. (ed.) (1999b) Critical Citizens: Global
Support for Democratic Governance (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Norris, P. (2000) A Virtuous Circle: Political
Communication in Postindustrial Societies
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Norris, P. (2002) Democratic Phoenix: Reinventing
Political Activism (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Norris, P. (2004a) Electoral Engineering: Voting
Rules and Political Behaviour (Cambridge and
New York: Cambridge University Press).
Norris, P. (2004b) ”Will New Technology Boost
Tournout?”, în Voter Turnout in Western europe
since 1945: A regional Report (Stockholm:
IDEA) pp.42–50.
Norris, P. și Inglehart, R. (2004) Sacred and Secular:
Religion and Politics Worldwide (Cambridge
and New York: Cambridge University Press).
Norris, P., Kern, M. și Just, M. (eds) (2003)
Framing Terrorism: The News Media, the
Government and the Public (London and New
York: Routledge).
North, D. (1981) Structure and Change in
Economic History (New York: Norton).
Norton, P. (2005) Parliament in Britain
(Basingstoke: Palgrave Macmillan). Nugent,
Norton, P. (ed.) (1990) Legislatures (Oxford and
New York: Oxford University Press).
Novaya Gazeta (2009) Medvedev s Declaration,
http://www. Novayagazeta.ru, accesat la 3
octombrie 2009.
NRA (National Riffle Association) (2006) A Brief
History of the NRA, http://www.nra.org/
aboutus.apx, accesat la 9 decembrie 2006.
Nugent, N. (2006) The Government and Politics of
the European Union, 6th edn (Basingstoke and
New York: Palgrave Macmillan).
Nurmi, H. și Nurmi, L. (2002) ‘The 2000
Presidential Election in Finland’, Electoral
Studies (21) 473–9.
O
Oakes, L. (1997) Prophetic Charisma: The
Psychology of Revolutionary Religious
Personalities (Syracuse, NY: Syracuse University
Press).
Oates, S. (2005) ‘Media and Political
Communication’, în Developments in Russian
Politics 6, ed. S. White, Z. Gitelman și R.
Sakwa (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 114–29.
Oates, S. (2006) Television, Democracy and
Elections in Russia (London and New York:
Routledge).
O’Brien, D. (2008a) Storm Center: The Supreme
Court in American Politics, 8th edn (New York:
Norton).
O’Brien, D. (ed.) (2008a) Judges on Judging: Views
from the Bench, 3rd edn (Washington, DC: CQ
Press).
O’Brien, K. (2008) Reform Without Liberalization:
China’s National People’s Congress and the
Politics of Institutional Change (Cambridge and
New York: Cambridge University Press).
Ocitti, T. (2006) Press, Politics and Public
Policy in Uganda: The Role of Journalism
in Democratization (Lewiston, NY: Edwin
Mellen).

O’Donnell, G. (1973) Modernization and
Bureaucratic Authoritarianism: Studies in South
American Politics (Berkeley, CA: California
University Press) Accessed November 3, 2006.
O’Donnell, G. (1994) ‘Delegative Democracy’,
Journal of Democracy (5) 55–69.
O’Donnell, G. (2003) ‘Horizontal Accountability:
The Legal Institutionalization of Mistrust’, în
Democratic Accountability in Latin America,
ed. S. Mainwaring and C. Welna (Oxford and
New York: Oxford University Press) pp. 54.
O’Donnell, G., Schmitter, P. and Whitehead, L.
(eds) (1986) Transitions from Authoritarian
Rule (Baltimore, MD and London: Johns
Hopkins University Press).
OECD (Organisation for Economic Co-operation
and Development) (2007), Policy Brief: Sweden,
http: //www.oecd.org, accesat la 23 decembrie,
2009.
OECD (Organisation for Economic Co-operation
and Development) (2009) National Accounts of
OECD Countries (Paris: OECD).
O’Flynn, I. (2006) Deliberative Democracy and
Divided Societies (Edinburgh: Edinburgh
University Press).
O’Harrow, R. (2005) No Place to Hide (New York:
Free Press).
Ohmae, K. (1995) The End of the Nation State:
The Rise of Regional Economies (New York:
Free Press and London: HarperCollins).
Olsen, J. (1980) ‘Governing Norway: Segmentation,
Anticipation and Consensus Formation’, în
Presidents and Prime Ministers, ed. R. Rose
and E. Suleiman (Washington, DC: American
Enterprise Institute) pp. 203–55.
Olson, D. (1994) Legislative Institutions: A
Comparative View (New York: M.E. Sharpe).
O’Neill, S. (2009) ‘The Real War in Mexico: How
Democracy Can Defeat the Drug Cartels’,
Foreign Affairs (88) 63–77.
Onuf, N. (1989) World of Our Making: Rules
and Rule in Social Theory and International
Relations (Columbia, SC: University of South
Carolina Press).
Opello, W. și Rosow, S. (2004) The Nation-State
and Global Order: A Historical Introduction to
Contemporary Politics, 2nd edn (Boulder, CO
and London: Lynne Rienner).
Orren, K. și Skowronek, S. (1995) ‘Order and Time
in Institutional Study: A Brief for the Historical
Approach’ în Political Science in History:
Research Programs and Political Traditions,
ed. J. Farr et al. (Cambridge and New York:
Cambridge University Press) pp. 296–317.
Bibliografi | 431
Osborne, D. și Gaebler, T. (1992) Reinventing
Government: How the Entrepreneurial Spirit Is
Transforming the Public Sector (New York and
London: Penguin).
Osiander, A. (2001) ‘Sovereignty, International
Relations and the Westphalian Myth’,
International Organization (55) 251–89.
Ostrogorski, M. (1902) Democracy and the
Organisation of Political Parties (London:
Macmillan).
Ottaway, M. (2003) Democracy Challenged: The
Rise of Semi-Authoritarianism (Washington,
DC: Carnegie Endowment for International
Peace).
Owen, R. (1993) ‘The Practice of Electoral
Democracy in the Arab East and North
Africa: Some Lessons from Nearly a Century’s
Experience’ în Rules and Rights in the Middle
East, ed. E. Goldberg et al. (Seattle, WA:
University of Washington Press) pp. 17–40.
Owen, R. (2004) State, Power and Politics in the
Middle East, 3rd edn (London and New York:
Routledge).
P
Padgett, S. (2003) ‘Political Economy: The German
Model under Stress’, în Developments in
German Politics 3, ed. S. Padgett, W. Paterson și
G. Smith (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 121–42.
Page, E. și Wright, V. (eds) (2006) From the Active
to the Enabling State: The Changing Role of
Top Officials in European Nations (Basingstoke:
Palgrave Macmillan).
Paine, T. (1791/2) [1984 edn] Rights of Man
(Harmondsworth: Penguin).
Palme, J. (2006) ”Income Distribution in Sweden”,
Japanese Journal of Social Security Policy (5)
16–26.
Palmer, M. (2003) Breaking the Real Axis of Evil:
How to Oust the World’s Last Dictators by
2025 (Lanham, MD: Rowman & Littlefield).
Panebianco, A. (1988) Political Parties:
Organization and Power (Cambridge and New
York: Cambridge University Press).
Park, H. (1976) ‘Changes in Chinese Communist
Ideology’, în Comparative Communism: The
Soviet, Chinese and Yugoslav Models, ed. G.
Bertsch și T. Ganschow (San Francisco: W. H.
Freeman) pp. 144–50.
Parkin, F. (2002) Max Weber, revised edn (London
and New York: Routledge).
Parkinson, J. (2006) Deliberating in the Real
World: Problems of Legitimacy in Deliberative
432 | Bibliografi
Democracy (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Parsons, C. (în curs de apariție) ‘Constructivism’ în
Theory and Methods in Political Science, 3rd
edn, ed. D. Marsh și G. Stoker (Basingstoke and
New York: Palgrave Macmillan).
Parsons, T. (1967) ‘On the Concept of Political
Power’, în Sociological Theory and Modern
Society, ed. T. Parsons (New York and London:
Free Press) pp. 286–99.
Parsons, W. (1995) Public Policy: An Introduction
to the Theory and Practice of Policy Analysis
(Brookfield, VT and Aldershot: Edward Elgar).
Patterson, S. și Mughan, A. (eds) (1999) Senates:
Bicameralism in the Contemporary World
(Columbus, OH: Ohio State University Press).
Pattie, C., Seyd, P. și Whiteley, P. (2004) Citizenship
in Britain: Values, Participation and Democracy
(New York and Cambridge: Cambridge
University Press).
Paul, T. (ed.) (2004) The Nation-State in Question
(Princeton, NJ: Princeton University Press).
Paulsen, B. (2007) ‘The Question of Roles and
Identities in Public Administration’, Public
Administration (30) 469–90. Peters, B. Guy
(2009) The Politics of Bureaucracy, 6th edn
(London and New York: Routledge).
Pearl, S. (2003) ”No Subject” (Gmane Culture
Studies Mailing List Archive), http://article.
gmane.org/gmane.culture.studies.literature.
slavic/2220, accesat la 5 aprilie 2006.
Pedahzur, A. (2005) Suicide Terrorism (Cambridge
and Malden, MA: Polity Press).
Peerenboom, R. (2002) China’s Long March
toward Rule of Law (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Pelly, M., Stephens, T. și Wilkinson, M. (2005)
”Former Leaders Call for Debate”, Sydney
Morning Herald, 25 octombrie.
Pennings, P., Keman, H. și Kleinnijenhuis, J.
(2005) Doing Research in Political Science:
An Introduction to Comparative Methods and
Statistics, 2nd edn (Thousand Oaks, CA and
London: Sage).
Peregudov, S. (2001) ‘The Oligarchical Model of
Russian Capitalism’, în Contemporary Russian
Politics: A Reader, ed. A. Brown (Oxford
and New York: Oxford University Press) pp.
259–68.
Peréz-Liñán, A. (2006) ‘Evaluating Presidential
Runoff Elections’, Electoral Studies (25) 129–
46.
Peretti T. (2001) In Defence of a Political Court
(Princeton, NJ: Princeton University Press).
Perlmutter, A. (1981) Modern Authoritarianism
(New Haven, CT: Yale University Press).
Perlmutter, A. (1997) Making the World Safe for
Democracy: A Century of Wilsonianism and
its Totalitarian Challenges (Chapel Hill, NC:
University of North Carolina Press).
Perraton, J. și Clift, B. (2004a) ‘So Where Are
National Capitalisms Now?’, în Where Are
National Capitalisms Now? ed. J. Perraton și
B. Clift (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 195–261.
Perraton, J. și Clift, B. (eds) (2004b) Where Are
National Capitalisms Now? (Basingstoke and
New York: Palgrave Macmillan). Polanyi, K.
(1957) The Great Transformation: The Political
and Economic Origins of Our Time (Boston,
MA: Beacon Press).
Peters, B. Guy (1998) Comparative Politics: Theory
and Methods (London: Macmillan and New
York University Press).
Peters, B. Guy (1999) Institutional Theory in
Political Science: The ‘New Institutionalism’
(London and New York: Pinter).
Peters, B. Guy (2009a) American Public
Policy: Promise and Performance, 8th edn
(Washington, DC: CQ Press).
Peters, B. Guy (2009b) The Politics of Bureaucracy:
An Introduction to Comparative Public
Administration, 6th edn (London and New
York: Routledge).
Peters, B. Guy și Pierre, J. (eds) (2003) Handbook
of Public Administration (London and
Thousand Oaks, CA: Sage).
Peters. B. Guy și Pierre, J. (eds) (2004) The
Politicization of the Civil Service in
Comparative Perspective (London and New
York: Routledge).
Petracca, M. (1992) ‘The Rediscovery of Interest
Group Politics’, în The Politics of Interests:
Interest Groups Transformed, ed. M. Petracca
(Boulder, CO and Oxford: Westview) pp. 3–31.
Pharr, S. și Putnam, R. (eds) (2000) Disaffected
Democracies: What’s Troubling The Trilateral
Countries? (Princeton, NJ: Princeton University
Press).
Philip, G. (2003) Democracy in Latin America
(Cambridge: Polity and Malden, MA:
Blackwell).
Phillips, A. (1995) The Politics of Presence (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Pierson, P. (2004) Politics in Time: History,
Institutions and Social Analysis (Princeton, NJ
and Woodstock: Princeton University Press).
Poguntke, T. și Webb, P. (2005a) ‘The
Presidentialization of Politics in Democratic

Societies: A Framework for Analysis’, în The
Presidentialization of Politics: A Comparative
Study of Modern Democracies, ed. T. Poguntke
și P. Webb (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 1–25.
Poguntke, T. și Webb, P. (eds) (2005b) The
Presidentialization of Politics: A Comparative
Study of Modern Democracies (Oxford and
New York: Oxford University Press).
Poguntke, T. și Webb, P. (2005c) ’The
Presidentialziation of Contemporary
Democratic Politics: Evidence, Causes, and
Consequences’ în The Presidentialization of
Politics: A Comparative Study of Modern
Democracies, ed. T. Poguntke și P. Webb
(Oxford and New York: Oxford University
Press), pp. 336–56.
Polanyi, K. (1957) The Great Transformation: The
Political and Economic Origins of Our Time
(Boston MA: Beacon Press).
Polidano, C. (1998) ‘Why Bureaucrats Can’t
Always Do What Ministers Want: Multiple
Accountabilities in Westminster Democracies’,
Public Policy and Administration (13) 35–50.
Political Studies Review (2006) ‘Review Symposium
on Steven Lukes’ Power: A Radical View (4)
115–75.
Polity IV Project (2009) Political Regime and
Characteristics and Transition, 1800–2008,
http://www.systemicpeace.org, accesat la 10
septembrie 2009.
Pollitt, C. și Bouckaert, G. (2004) Public
Management Reform: A Comparative Analysis,
2nd edn (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Porta, D. della și Diani, M. (1999) Social
Movements: An Introduction (Malden, MA and
Oxford: Blackwell).
Porta, D. della, Kriesi, H. și Rucht, D. (eds.) (1999)
Social Movements in a Globalizing World
(London, Macmillan and New York: St. Martin’s
Press).
Posner, D. și Young, D. (2007) ‘The
Institutionalization of Political Power in Africa’,
Journal of Democracy (19) 109–23.
Posusney, M. (2005) ‘The Middle East’s Democracy
Deficit in Comparative Perspective’, în
Authoritarianism in the Middle East: Regimes
and Resistance, ed. M. Posusney și M. Angrist
(Boulder, CO and London: Lynne Rienner) pp.
1–20.
Posusney, M. și Angrist, M. (eds) (2005)
Authoritarianism in the Middle East: Regimes
and Resistance (Boulder, CO and London:
Lynne Rienner).
Bibliografi | 433
Prempech, H. (2008) ’Presidents Untamed’, Journal
of Democracy (19) 109–23.
President of the United States (2002) National
Security Strategy of the United States of
America (Washington DC), http://www.
whitehouse.gov/nsc/nss.html, accesat la 5
ianuarie 2006.
President of Russia (2009) President of Rusia,
http://www.kremlin.ru/eng/, accesat la 11
noiembrie 2009.
Prillaman, W. (2000) The Judiciary and Democratic
Decay in Latin America: Declining Confidence
in the Rule o Law (Westport, CT: Praeger).
Pryor, K. (2003) A National State of Confusion
(New York: Salon.com), http://dir.salon.com/
story/opinion/feature/2003/02/06/iraq_poll/
index.html, accesat la 2 mai 2006.
Przeworski, A. (1991) Democracy and the Market:
Political and Economic Reforms in Eastern
Europe and Latin America (Cambridge and
New York: Cambridge University Press).
Przeworski, A. și Teune, H. (1970) The Logic of
Comparative Inquiry (New York: Wiley).
Przeworski, A. et al. (2000) Democracy and
Development: Political Institutions and Well-
Being in the World, 1950–1990 (Cambridge
and New York: Cambridge University Press).
Psephos (2006) Election to the Chamber of
Deputies, 2006, http://psephos.adam-carr.net,
accesat la 12 decembrie 2006.
Psephos (2009) Adam Carr’s Election Archive,
http://psephos.adam-carr.net, accesat la 12
noiembrie 2009.
Putnam, R. (1976) The Comparative Study of
Political Elites (Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Hall).
Putnam, R. (1993) Making Democracy Work: Civic
Traditions in Modern Italy (Princeton, NJ:
Princeton University Press).
Putnam, R. (2000) Bowling Alone: The Collapse
and Revival of American Community (New
York: Simon & Schuster).
Putnam, R. (2000) Bowling Alone: The Collapse
and Revival of American Community (New
York: Simon & Schuster).
Putnam, R. (ed.) (2002) Democracies in Flux: The
Evolution of Social Capital in Contemporary
Society (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Putnam, R., Pharr, S. și Dalton, R. (2000) ‘What’s
Troubling the Trilateral Countries?’, în
Disaffected Democracies: What’s Troubling the
Trilateral Countries? ed. S. Pharr și R. Putnam
(Princeton, NJ: Princeton University Press) pp.
3–30.
434 | Bibliografi
Pye, L. (1985) Asian Power and Politics: The
Cultural Dimensions of Authority (Cambridge,
MA: Harvard University Press).
Pye, L. (1995) ‘Political Culture’, în The
Encyclopaedia of Democracy, ed. S. Lipset
(London and New York: Routledge) pp. 965–9.
Q Reform in the Asia-Pacific Region: Is There an
Qualter, T. (1991) ‘Public Opinion’, în The
Blackwell Encyclopaedia of Political Science,
ed. V. Bogdanor (Oxford and Cambridge, MA:
Blackwell) p. 511.
Qvortrup, M. (2005) A Comparative Study of
Referendums: Government by the People, 2nd
edn (Manchester: Manchester University Press).
Qvortrup, M. (2008) ‘Citizen Initiated
Referendums (CIRs) in New Zealand: A
Comparative Appraisal’, Representation (44)
69–78.
R
Raadschelders, J., Toonen, T. și Van der Meer,
F. (eds) (2007) The Civil Service in the 21st
Century: Comparative Perspectives (London
and New York: Palgrave Macmillan).
Ragin, C. (1987) The Comparative Method:
Moving Beyond Qualitative and Quantitative
Strategies (Berkeley, CA and London: University
of California Press).
Ragin, C. (1994) ‘Introduction to Qualitative
Comparative Analysis’, în The Comparative
Political Economy of the Welfare State, ed. T.
Janoski și A. Hicks (New York and Cambridge:
Cambridge University Press) pp. 299–319.
Ragin, C., Berg-Schlosser, D. și de Meur, G. (1996)
‘Political Methodology: Qualitative Methods’,
în A New Handbook of Political Science, ed. R.
Goodin and H. Klingemann (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 749–68.
Rahat, G. (2007) ‘Candidate Selection: The Choice
Before the Choice’, Journal of Democracy (18)
157–71.
Rahman, F. (1982) Islam and Modernity:
Transformation of an Intellectual Tradition
(Chicago, IL: University of Chicago Press).
Rainer, H. și Siedler, T. (2006) ’Does Democracy
Foster Trust?’ ISER Working Paper 2006–31
(Colchester: University of Essex).
Ranke, L. von (1824) [1887 edn] Histories of the
Latin and Teutonic Peoples from 1494 to 1514
(London: Chiswick Press).
Rasch, B. (2004) ‘Parliamentary Government’,
în Nordic Politics: Comparative Perspectives,
ed. K. Heidar (Oslo: Universitetsforlaget) pp.
127–41.
Regeringskansliet (Government Office of Sweden)
(2009) How the Government and Government
Offices Function, http://www.regeringen.se/
sb/d/2856, accesat la 6 august 2009.
Reilly, B. (2007) ‘Democratization and Electoral
“Asian Model” of Democracy?’, Comparative
Political Studies (40) 1350–71.
Remington, T. (2004) ‘Politics in Russia’, în
Comparative Politics Today: A World View,
8th edn, ed. G. Almond et al. (New York and
London: Pearson Longman) pp. 366–417.
Remington, T. (2006) ‘Parliamentary Politics
in Russia’, în Developments in Russian
Politics 6, ed. S. White, Z. Gitelman și R.
Sakwa (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 40–60.
Reno, W. (2003) ‘The Politics of Insurgency in
Collapsing States’ în State Failure, Collapse and
Reconstruction, ed. J. Milliken (Malden, MA
and Oxford: Blackwell) pp. 83–104.
Reynolds, A., Reilly, B. și Ellis, A. (2005) Electoral
System Design: The International IDEA
Handbook (Stockholm: International Institute
for Democracy and Electoral Assistance) accesat
la 11 iunie, 2006. Rokkan, S. (1970) Citizens,
Elections, Parties (New York: McKay).
Rhodes, R. (1996) ‘The New Governance:
Governing without Government’, Political
Studies (44) 652–67.
Rhodes, R. (2006a) ‘Policy Network Analysis’, în
The Oxford Handbook of Public Policy, ed. M.
Moran, M. Rein și R. Goodin (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 424–47.
Rhodes, R. (2006b) ‘Executives in Parliamentary
Government’, în The Oxford Handbook of
Political Institutions, ed. R. Rhodes, S. Binder
și B. Rockman (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 323–43.
Rhodes, R., Binder, S. și Rockman, B. (eds) (2006)
The Oxford Handbook of Political Institutions
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Richardson, J. et al. (1982) ‘The Concept of Policy
Style’ în Policy Styles in Western Europe
(London: Allen & Unwin) pp. 1–16.
Riches, W. (2004) The Civil Rights Movement:
Struggle and Resistance, 2nd edn (Basingstoke:
Palgrave Macmillan).
Riker, W. (1962) The Theory of Political Coalitions
(New Haven, CT and London: Yale University
Press).

Riker, W. (1975) ‘Federalism’, în The Handbook
of Political Science, Vol. 5, ed. F. Greenstein și
N. Polsby (Reading, MA: Addison-Wesley) pp.
93–172.
Riker, W. (1990) ‘Political Science and Rational
Choice’ în Perspectives on Positive Political
Economy, ed. J. Alt și K. Shepsle (Cambridge
and New York: Cambridge University Press) pp.
182–97.
Riker, W. (1996) ‘European Federalism: The Lessons
of Past Experience’, în Federalizing Europe? The
Costs, Benefits and Preconditions of Federal
Political Systems, ed. J. Hesse și V. Wright
(Oxford and New York: Oxford University
Press) pp. 9–24.
Riker, W. și Ordeshook, P. (1973) Introduction to
Positive Political Theory (Englewood Cliffs, NJ:
Prentice Hall).
Rockman, B. (2000) ‘Administering the Summit
in the United States’, în Administering the
Summit, ed. B. Guy Peters, R. Rhodes și V.
Wright (London: Macmillan) pp. 245–62.
Rokkan, S. (1970) Citizens, Elections, Parties (New
York: McKay).
Romero, A. (1997) ‘Rearranging the Deck Chairs
on the Titanic: The Agony of Democracy in
Venezuela’, Latin America Research Review (32)
7–36.
Rose, L. (2004) ‘Local Government and Politics’,
în Nordic Politics: Comparative Perspectives,
ed. K. Heidar (Oslo: Universitetforlaget) pp.
164–82.
Rose, R. (1989) Politics in England: Change and
Persistence (Basingstoke: Macmillan).
Rose, R. (1991a) ‘Comparing Forms of
Comparative Analysis’, Political Studies (39)
446–62.
Rose, R. (1991b) The Postmodern President 2nd
edn (Chatham NJ: Chatham House).
Rose, R. (1999) ‘Living in an Antimodern Society’,
East European Constitutional Review (8)
68–75.
Rose, R. (2000) ‘A Supply-Side View of Russia’s
Elections’, East European Constitutional Review
(9) 53–59.
Rosenbluth, E și Thies, M. (2004) ‘Politics in
Japan’, în Comparative Politics Today: A World
View, 8th edn, ed. G. Almond et al. (New York:
Pearson Longman) pp. 318–65.
Rosenfeld, G. (2005) The World Hitler Never
Made: Alternate History and the Memory of
Nazism (Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Bibliografi | 435
Ross, C. și Campbell, A. (eds) (2008) Federalism
and Local Politics in Russia (London and New
York: Routledge).
Ross, M. (2009) ‘Culture in Comparative Political
Analysis’ în Comparative Politics: Rationality,
Culture and Structure, ed. M. Lichbach și
A. Zuckerman (Cambridge and New York:
Cambridge University Press) pp. 134–61
Rossi, P., Freeman, H. și Lipsey, M. (2003)
Evaluation: A Systematic Approach, 7th edn
(Thousand Oaks, CA and London: Sage
Publications).
Rotberg, R. (ed.) (2004) When States Fail: Causes
and Consequences (Princeton, NJ: Princeton
University Press).
Rothchild, D. (1997) Managing Ethnic Conflict in
Africa: Pressures and Incentives for Cooperation
(Washington, DC: Brookings Institution Press).
Rothstein, B. (1996) ‘Political Institutions: An
Overview’ în A New Handbook of Political
Science, ed. R Goodin și H.-D. Klingemann
(Oxford and New York: Oxford University
Press) pp. 205–22.
Rothstein, B. (2002) ‘Sweden: Social Capital in
the Social Democratic State’, în Democracies
in Flux: The Evolution of Social Capital in
Contemporary Society, ed. R. Putnam (Oxford
and New York: Oxford University Press) pp.
289–332.
Rothwell, D. (1986) ‘Risk-Taking and
Polarization in Small Group Communication’,
Communication Education (35) 182–7.
Rousseau, J.-J. (1755) [1988 edn] Rousseau’s
Political Writings, ed. A. Ritter și J. Bondanella
(New York and London: Norton).
Rousseau, J.J. (1762) [1913 edn] The Social
Contract (London: Dent and New York:
Dutton).
Roy, O. (1994) The Failure of Political Islam
(London: LB. Taurus).
Rubin, E. și Feeley, M. (2008) ‘Federalism and
Internationalism’, Publius (38) 167–191.
Rueschmeyer, D., Rueschmeyer, M. și Wittrock, B.
(1998a) ‘Contrasting Patterns of Participation
and Democracy’, în Participation and
Democracy: Comparisons and Interpretations,
ed. D. Rueschmeyer, M. Rueschmeyer și B.
Wittrock (Armonk, NY and London: M. E.
Sharpe) pp. 266–84.
Rueschmeyer, D., Rueschmeyer, M. și Wittrock, B.
(eds.) (1998a) Participation and Democracy:
Comparisons and Interpretations (Armonk, NY
and London: M. E. Sharpe).
Rush, M. (2005) Parliament Today (Manchester:
Manchester University Press).
436 | Bibliografi
Russell, B. (1938) Power: A New Social Analysis Incentives and Outcomes (Basingstoke:
(London: Allen & Unwin). Macmillan).
Russell, M. (2001) ‘What Are Second Chambers Saward, M. (2006) ‘The State and Civil Liberties
For?’, Parliamentary Affairs (54) 442–58. in the Post–9/11 World’ în Developments
Rutland, P. (2005) ‘Putin’s Economic Record’, in British Politics 8, ed. P. Dunleavy et
în Developments in Russian Politics 6, ed. S. al. (Basingstoke and New York: Palgrave
White, Z. Gitelman și R. Sakwa (Basingstoke Macmillan) pp. 212–30.
and New York: Palgrave Macmillan) pp. 186– Scarrow, S. (2002a) ‘Germany: The Mixed-Member
203. System as a Political Compromise’, în Mixed-
Member Electoral Systems: The Best of Both
S Worlds, ed. M. Shugart și M. Wattenber
(Oxford and New York: Oxford University
Sabatier, P. (2007) Theories of the Policy Process,
Press) pp. 5–69.
2nd edn (Boulder, CO: Westview).
Scarrow, S. (ed.) (2002b) Perspectives on Political
Sachs, J. și Warner, A. (1995) ‘Economic Reform
Parties: Classic Readings (Basingstoke: Palgrave
and the Process of Global Integration’ Brookings
Macmillan).
Papers on Economic Activity, 1–118.
Scarrow, S. (2006) ‘Party Subsidies and the Freezing
Sadurski, W. (2005) Rights before Courts: A Study
of Party Competition: Do Cartel Mechanisms
of Constitutional Courts in Postcommunist
Work?’, West European Politics (29) 619–39.
States of Central and Eastern Europe
Schabas, W. (2007) An Introduction to the
(Dordrecht: Springer).
International Criminal Court, 2nd edn
Safire, W. (1993) Safire’s New Political Dictionary
(Cambridge and New York: Cambridge
(New York: Random House).
University Press).
Saich, A. (2004) Governance and Politics of China,
Schattschneider, E. (1942) Party Government (New
2nd edn (Basingstoke and New York: Palgrave).
York: Farrar & Reinhart).
Saich, A. (2009) Web Update for Governance of
Schedler, A. (2005) ‘From Electoral
China, http://www.palgrave.com/politics/saich/
Authoritarianism to Democratic Consolidation’,
docs/update1.pdf, accesat la 10 iulie 2009.
în Mexico’s Democracy at Work: Political and
Saikal, A. (2003) Islam and the West: Conflict
Electoral Dynamics, ed. R. Crandall, G. Paz, G.
or Cooperation? (Basingstoke and New York:
și R. Roett (Boulder, CO and London: Lynne
Palgrave Macmillan).
Rienner) pp. 9–38.
Sait, E. (1938) Political Institutions: A Preface (New
Schedler, A. (ed.) (2006) Electoral Authoritarianism:
York: Appleton-Century).
The Dynamics of Unfree Competition (Boulder,
Sakwa, R. (2002) Russian Politics and Society, 3rd
CO and London: Lynne Rienner).
edn (London and New York: Routledge).
Scheiner, E. (2006) Democracy without
Salamon, L. (2002a) ‘The New Governance and
Competition in Japan: Opposition Failure in
the Tools of Public Action: An Introduction’, în
a One-Party Dominant State (Cambridge and
The Tools of Government: A Guide to the New
New York: Cambridge University Press).
Governance, ed. L. Salamon (New York: Oxford
Schmidt, V. (2002) The Futures of European
University Press) pp. 1–47.
Capitalism (New York and Oxford: Oxford
Salamon, L. (ed.) (2002b) The Tools of
University Press).
Government: A Guide to the New Governance
Schöpflin, G. (1990) ‘Why Communism
(New York: Oxford University Press).
Collapsed’, International Affairs (66) 3–17.
Sandbrook R. (1985) The Politics of Africa’s
Schudson, M. (1998) The Good Citizen: A History
Economic Stagnation (Cambridge and New
of American Civic Life (Cambridge, MA and
York: Cambridge University Press).
London: Harvard University Press).
Santa-Cruz, A. (2005) International Election
Schuman, R. (1950) Declaration of 9 May, 1950,
Monitoring, Sovereignty and the Western
http://www.robert-schuman.org, accesat la 20
Hemisphere: The Emergence of an International
decembrie 2008.
Norm (London and New York: Routledge).
Schumpeter, J. (1943) Capitalism, Socialism and
Sartori, G. (1976) Parties and Party Systems: A
Democracy (London: Allen & Unwin).
Framework for Analysis (Cambridge and New
Scott, W. (2007) Institutions and Organizations:
York: Cambridge University Press).
Ideas and Interests, 3rd edn (London and
Sartori, G. (1994) Comparative Constitutional
Thousand Oaks, CA: Sage).
Engineering: An Inquiry into Structures,

Segal, J. și Spaeth, H. (2002) The Supreme Court
and the Attitudinal Model Revisited (New York
and Cambridge: Cambridge University Press).
Seligson, M. (2005) ‘Democracy on Ice: The
Multiple Challenges of Guatemala’s Peace
Process’, în The Third Wave of Democratization
in Latin America: Advances and Setbacks, ed.
F. Hagopian și S. Mainwaring (New York and
Cambridge: Cambridge University Press) pp.
202–34.
Senden, L. (2005) ’Soft Law, Self-Regulation and
Co-Regulation in European Law: Where do
They Meet?’, Electronic Journal of Comparative
Law (9), http://www.ejcl.org, accesat la 28
octombrie 2009.
Senelle, R. (1996) ‘The Reform of the Belgian State’,
în Federalizing Europe? The Costs, Benefits and
Preconditions of Federal Political Systems, ed.
J. Hesse și V. Wright (Oxford and New York:
Oxford University Press) pp. 266–324.
Seyd, P. și Whiteley, P. (2002) New Labour’s
Grassroots: The Transformation of the Labour
Party Membership (Basingstoke: Palgrave
Macmillan).
Seznec, J. F. (2003) ‘Stirrings in Saudi Arabia’,
în Islam and Democracy in the Middle East,
ed. L. Diamond, M. Plattner și D. Brumberg
(Baltimore, MD and London: Johns Hopkins
University Press) pp. 76–83.
Shafritz, J., Hyde, A. și Parkes, S. (eds) (2003)
Classics in Public Administration, 5th edn
(Belmont, CA: Thomson Wadsworth).
Shah, P. (2005) Legal Pluralism in Law: Coping
with Cultural Diversity in Law (London and
New York: Routledge Cavendish).
Shapiro, M. (1987) ‘Review of Rasmussen’s “On
Law and Policy in the European Court of
Justice: A Comparative Study in Judicial Policy-
making”’, American Journal of International
Law (81) 1007–11.
Shapiro, M. și Stone Sweet, A. (2002) On Law,
Politics and Judicialization (Oxford and New
York: Oxford University Press). Solomon, P.
(2007) ‘Courts and Judges in Authoritarian
Regimes’, World Politics (60) 122–45.
Sharlet, R. (1997) ‘The Progress of Human Rights’,
în Developments in Russian Politics 4, ed. S.
White, A. Pravda și Z. Gitelman (Basingstoke:
Macmillan) pp. 129–48.
Sharlet, R. (2005) ‘In Search of the Rule of Law’,
în Developments in Russian Politics 6, ed. S.
White, Z. Gitelman și R. Sakwa (Basingstoke
and New York: Palgrave Macmillan) pp. 130–
47.
Bibliografi | 437
Shepherd. R. (2006) ’The Denim Revolt that Can
Read Europe of Tyranny’, Financial Times, 17
martie, p. 19.
Shepsle, K. (2006) ‘Rational Choice
Institutionalism’ în The Oxford Handbook of
Political Institutions, ed. R. Rhodes, S. Binder
și B. Rockman (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 23–38.
Shin, M. și Agnew, J. (2008) Berlusconi’s Italy:
Mapping Contemporary Italian Politics
(Philadelphia, PA: Temple University Press).
Shirk, D. (2005) Mexico’s New Politics: The PAN
and Democratic Change (Boulder, CO and
London: Lynne Rienner).
Shively, W. (în curs de apariție) Power and Choice:
An Introduction to Political Science, 12th edn
(New York and London: McGraw-Hill).
Shonfield, A. (1969) Modern Capitalism (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Shugart, M. și Carey, J. (1992) Presidents and
Assemblies: Constitutional Design and
Electoral Dynamics (Cambridge and New York:
Cambridge University Press).
Shugart, M. și Wattenberg, M. (eds) (2000)
Mixed-Member Electoral Systems: The Best of
Both Worlds (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Silva, P. (ed.) (2001) The Soldier and the State
in South America (London: Palgrave).
Transparency International (2005) Global
Corruption Report Accessed February 28, 2006.
Silvia, S. și Schroeder, W. (2007) ‘Why Are German
Employees’ Associations Declining? Arguments
and Evidence’, Comparative Political Studies
(40) 1433–59.
Simon, H. (1983) Reason in Human Affairs
(Oxford and Cambridge, MA: Blackwell).
Skidelsky, R. (2009) Keynes: The Return of the
Master (London and New York: Penguin).
Skocpol, T. (1979) States and Social Revolutions:
A Comparative Analysis of France, Russia and
China (Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
Skocpol, T. (2003) ‘Doubly Engaged Social Science:
The Promise of Comparative Historical Analysis’
în Comparative Historical Analysis in the Social
Sciences, ed. J. Mahoney și D. Rueschmeyer
(Cambridge and New York: Cambridge
University Press) pp. 407–28.
Slaughter, A.-M. (2003) ‘Governing the Global
Economy through Government Networks’ în
The Global Transformations Reader, 2nd edn,
eds. D. Held și A. McGrew (Cambridge and
Malden, MA: Polity) pp. 189–203.
438 | Bibliografi
Slaughter, A.M . (2004) A New World Order
(Princeton, NJ: Princeton University Press).
Smith, A. (1776) [1993 edn] An Inquiry into the
Nature and Causes of the Wealth of Nations, ed.
K. Sutherland (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Smith, A. (2009) Ethno-symbolism and
Nationalism: A Cultural Approach (London and
New York: Routledge).
Smith, B. (1996) Understanding Third World
Politics (London: Macmillan).
Smith, M. (1995) Pressure Politics (Manchester:
Baseline Books).
Smooha, S. (2002) ‘The Model of Ethnic
Democracy’, Nations and Nationalism (8)
475–503.
Solomon, P. (2007) ’Courts and Judges in
Authoritarian Regimes’, World Politics (60)
122–45.
Sørensen, G. (2004) The Transformation of the
State: Beyond the Myth of Retreat (Basingstoke
and New York: Palgrave Macmillan).
South Africa.Info (2009) The Constitution of South
Africa, http://www.southafrica.info/about/
democracy/constitution.htm, accesat la 29
noiembrie 2009.
Sparks, A. (2009) Beyond the Miracle: Inside the
New South Africa (Chicago: University of
Chicago Press).
Spruyt, H. (2005) Ending Empire: Contested
Sovereignty and Territorial Partition (Cornell,
NY: Cornell University Press).
Statistics Canada (2001) 2001 Census of Canada,
http://www12.statcan.c/english/census01/home/
index.cfm, accesat la 15 decembrie 2006.
Steen, A. (1995) Change of Regime and Political
Recruitment: The Parliamentary Elites in the
Baltic States (Bordeaux: ECPR Workshop on
Political Recruitment).
Steinmo, S. (2003) ‘The Evolution of Policy Ideas:
Tax Policy in the Twentieth Century’, British
Journal of Politics and International Relations
(5) 206–36.
Stepan, A. (2001) Arguing Comparative Politics
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Stern, N. (2007) The Economics of Climate
Change: The Stern Review (Cambridge and
New York: Cambridge University Press).
Stevens, A. (2003) Government and Politics of
France, 3rd edn (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan).
Stevens, A. (2007) Women, Power and Politics
(Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan).
Stevenson, G. (2009) Unfulfilled Union: Canadian
Federalism and National Unity, 5th edn
(Montreal and Kingston: McGill-Queen’s
University Press).
Stimson, J. (1991) Public Opinion in America:
Moods, Cycles and Swings (Boulder, CO and
Oxford: Westview Press).
Stimson, J. (2004) Tides of Consent: How Public
Opinion Shapes American Politics (Oxford and
New York: Oxford University Press).
Stoker, G. (2006) Why Politics Matters: Making
Democracy Work (Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan)
Stoker, G. și Marsh. D. (în curs de apariție)
’Introduction’ în Theory and Methods in
Political Science, 3rd edn, ed. D. Marsh și G.
Stoker (Basingstoke: Palgrave Macmillan), pp.
14–29.
Stone, D. (2001) Policy Paradox: The Art of
Political Decision Making, rev. edn (New York:
Norton).
Stonecash, J. (2005) Political Parties Matter:
Realignment and the Return of Partisan Voting
(Boulder, CO: Lynne Rienner). Tripp, A. și
Kang, A. (2008) ‘The Global Impact of Quotas’,
Comparative Political Studies (41) 338–61.
Stone Sweet, A. (2000) Governing with Judges:
Constitutional Politics in Europe (Oxford and
New York: Oxford University Press).
Stouffer, S. (1966) Communism, Conformity and
Civil Liberties (New York: Wiley).
Strange, S. (1997) ‘The Future of Global
Capitalism; Or, Will Divergence Persist
Forever?’, în Political Economy of Modern
Capitalism: Mapping Convergence and
Diversity, ed. C. Crouch și W. Streeck (London
and Thousand Oaks, CA: Sage) pp. 182–91.
Street, J. (în curs de apariție) Mass Media, Politics
and Democracy, 2nd edn (Basingstoke and New
York: Palgrave).
Strøm, K. și Nyblade, B. (2007) ‘Coalition Theory
and Government Formation’ în The Oxford
Handbook of Comparative Politics, ed. C. Boix
și S. Stokes (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 782–804.
Strøm, K., Müller, W. și Bergman, T. (eds) (2008)
Cabinets and Coalition Bargaining: The
Democratic Life Cycle in Western Europe
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Sundberg, J. (2002) ‘The Scandinavian Party
Model at the Crossroads’, în Political Parties in
Advanced Industrial Democracies, ed. P. Webb,
D. Farrell și I. Holliday (Oxford and New York:
Oxford University Press) pp. 181–216.
 Bibliografi | 439
Sweating, D. (2003) ‘How Strong Is the Mayor of Tilly, C. (1997) ‘Means and Ends of Comparison in
London?’ Policy and Politics (31) 465–78. Macrosociology’, Comparative Social Research
(16) 43–53.
T Tilly, C. (2004) Social Movements, 1768–2004
(Boulder, CO: Paradigm Publishers).
Tálos, E. și Kittel B. (2002) ‘Austria in the 1990s:
Tocqueville, A. de (1835) [1966 edn] Democracy in
The Routine of Social Partnership in Question?’
America (New York: Vintage Books).
în Policy Concertation and Social Partnership:
Tocqueville, A. de (1856) [1954 edn] The Ancien
Lessons for the 21st Century, ed. S. Berger și H.
Regime and the Revolution in France (London:
Compston (New York and Oxford: Berghahn)
Fontana).
pp. 35–50.
Tracey, M. (1998) The Decline and Fall of Public
Tardi, G. (2002) ‘Departments and Other
Service Broadcasting (New York and Oxford:
Institutions of Government’, în Canadian
Oxford University Press).
Public Administration, ed. C. Dunn (Don
Transparency International (2009) Global
Mills, Ontario: Oxford University Press) pp.
Corruption Report, http://www.transparency.
281–304.
org/policy_and_research/surveys_indices/
Tarrow, S. (1998) Power in Movement: Social
cpi/2009, accesta la 9 septembrie 2009.
Movements and Contentious Politics, 2nd
Tremewan, C. (1994) The Political Economy of
edn (Cambridge and New York: Cambridge
Social Control in Singapore (Basingstoke:
University Press).
Macmillan).
Tavits, M. (2008) Presidents with Prime Ministers:
Tripp, A. (2000) Women and Politics in Uganda
Do Direct Elections Matter? (Oxford and New
(London: James Currey).
York: Oxford University Press).
Tripp, A. și Kang, A. (2008) ’The Global Impact
Tetlock, P. și Belkin, A. (1996) Counterfactual
of Quotas’, Comparative Political Studies (41)
Thought Experiments in World Politics
338–61.
(Princeton, NJ and London: Princeton
Trotsky, L. (1932/3) [1965 edn] The History of the
University Press).
Russian Revolution, Vol. 1, trans. M. Eastman
Tett, G. (2009a) ’Why The Idea of Leaving Wills is
(London: Gollancz) p. 216.
Likely to Die a Quiet Death’, Financial Times,
Tschentscher, A. (2004) China Constitution
14 august, p. 28.
(International Constitutional Law Project),
Tett, G. (2009b) Fool’s Gold: How Unrestrained
http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/ch00000_
Greed Corrupted a Dream, Shattered Global
html, accesat la 16 august 2006.
Markets and Unleashed a Catastrophe (London:
Tsebelis, G. (2002) Veto Players: How Political
Little, Brown).
Institutions Work (Princeton, NJ: Princeton
Teune, H. (1995a) ‘Preface’, Annals of the American
University Press).
Academy of Political and Social Sciences (540)
Tsebelis, G. și Money, J. (1997) Bicameralism
8–10.
(Cambridge and New York: Cambridge
Teune, H. (1995b) ‘Local Government and
University Press).
Democratic Political Development’, Annals of
Turner, M. și Hulme, D. (1997) Governance,
the American Academy of Political and Social
Administration and Development (London:
Sciences (540) 11–23.
Macmillan).
Thatcher, M. și Coen, D. (2008) ‘Reshaping
Twigg, J. (2005) ‘Social Policy in Post-Soviet
European Regulatory Space: An Evolutionary
Russia’, în Developments in Russian Politics
Analysis’, West European Politics (31) 806–36.
6, ed. S. White, Z. Gitelman și R. Sakwa
Thomas, C. (ed.) (2001) Political Parties and
(Basingstoke and New York: Palgrave
Interest Groups: Shaping Democratic
Macmillan) pp. 204–20.
Governance (Boulder, CO and London: Lynne
Rienner).
U
Tilly, C. (1975) ‘Reflections on the History of
European State-Making’, în The Formation of Uhr, J. (2006) ‘Bicameralism’, în The Oxford
National States in Western Europe, ed. C. Tilly Handbook of Political Institutions, ed. R.
(Princeton, NJ: Princeton University Press) pp. Rhodes, S. Binder și B. Rockman (Oxford
3–83. and New York: Oxford University Press) pp.
Tilly, C. (1978) From Mobilization to Revolution 474–94.
(Reading, MA: Addison-Wesley).
440 | Bibliografi
UNESCO (United Nation’s Educational, Scientific
and Cultural Organization) (2002) Universal
Declaration of Cultural Diversity, http://www.
unesco.org/education/imld_2002/unversal_
decla.shtml#2, accesat la 14 aprilie 2006.
UNHCR (United Nations High Commission
for Human Rights) (1966) United Nations
Covenant on Civil and Political Rights, http://
www.unhcr.ch, accesat la 9 februarie 2006.
United Nations (2009) Growth in United Nations
Membership, 1945–2009, http://www.un.org/
Overview/growth/htm, accesat la 1 august 2009.
United Nations Development Program (UNDP)
(2009) Human Development Report, http://
hdr.undp.org/reports/global/2009/pdf/HDR05_
HDI.pdf, accesat la 3 aprilie 2009.
United States Election Project (2008) Voter
Turnout, http://elections.gmu.edu, accesat la 28
decembrie 2008.
USgovernmentrevenue.com (2009) Total
Budgeted Government Revenue, http://www.
usgovernmentrevenue.com, accesta la 13
octombrie 2009.
V
Valentino, B. (2004) Final Solutions: Mass Killing
and Genocide in the 20th Century (Ithaca, NY:
Cornell University Press).
Van den Berghe, P. (1981) The Ethnic Phenomenon
(New York: Elsevier).Watt, E. (1982) Authority
(London: Croom Helm).
Vanhanen, T. (1997) Prospects of Democracy: A
Study of 172 Countries (London and New York:
Routledge).
Vartiainen, J. (2004) ‘Scandinavian Capitalism
at the Turn of the Century’ în Where are
National Capitalisms Now?, ed. J. Perraton și
B. Clift (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 111–32.
Vedung, E. (1998) ‘Policy Instruments: Typologies
and Theories’, în Carrots, Sticks, and Sermons:
Policy Instruments and Their Evaluation, ed.
M.-L. Bemelmans-Videc, R. Rist și E. Vedung
(New Brunswick, NJ: Transaction) pp. 21–52.
Verba, S. (1987) Elites and the Idea of Equality: A
Comparison of Japan, Sweden and the United
States (Cambridge, MA and London: Harvard
University Press).
Verba, S., Nie, N. și Kin, J. (1978) Participation
and Political Equality: A Seven-Nation
Comparison (New York and Cambridge:
Cambridge University Press).
Verba, S., Scholzman, K. și Brady, H. (1995) Voice
and Equality: Civic Voluntarism in American
Politics (Cambridge, MA and London: Harvard
University Press).
Visser, J. (2006) ‘Union Membership Statistics
in 24 Countries’, Monthly Labor Review
Online (129), http://www.bls.gov, accesat la 3
Octombrie 2009.
Vokswagen AG (2009) Bodies: Working at
Vokswagen, http://www.vwpersonal.de/content/
www/enflarbeiten/organe/aufsichtstrat.html,
accesat la 26 februarie 2009.
W
Wade, R. (1990) Governing the Market (Princeton,
NJ: Princeton University Press).
Wagstyl, S. (2006) ’Growth Figures Mask Nerves’,
Financial Times, 21 aprilie, p. 2.
Waldron, J. (2007) Law and Disagreement (Oxford
and New York: Oxford University Press).
Walker, J. (1991) Mobilizing Interest Groups in
America: Patrons, Professionals and Social
Movements (Ann Arbor, MI: University of
Michigan Press).
Walpole, S. (1881) The Electorate and the
Legislature (London: Macmillan).
WAN (World Association of Newspapers) (2008)
Worldpress Trends, http://www.wan-press.org,
accesat la 19 septembrie 2009.
Wang, X. (2002) ‘The Postcommunist Personality:
The Spectre of China’s Market Reforms’, The
China Journal (47) 1–17.
Warber, A. (2006) Executive Orders and the
Modern Presidency: Legislating from the Oval
Office (Boulder, CO and London: Lynne
Rienner).
Warleigh, A. (1998) ‘Better The Devil You Know?
Synthetic and Confederal Understandings of
European Integration’, West European Politics
(21) 1–18.
Warwick, P. și Druckman, J. (2006) ‘The Portfolio
Allocation Paradox: An Investigation Into
the Nature of a Very Strong but Puzzling
Relationship’, European Journal of Political
Research (45) 635–65.
Waters, M. (2000) Globalization, 2nd edn (London
and New York: Routledge).
Watt, E. (1982) Authority (London: Croom Helm).
Wattenberg, M. (2000) ‘The Decline of Party
Mobilization’, în Parties Without Partisans, ed.
R. Dalton și M. Wattenberg (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 64–76.
Watts, R. (2005) ‘Comparing Forms of Federal
Partnerships’, în Theories of Federalism: A
Reader, ed. D. Karmis și W. Norman (New

York and Basingstoke: Palgrave Macmillan) pp.
233–54.
Weale, A. (2007) Democracy, 2nd edn (Basingstoke
and New York: Palgrave Macmillan).
Weaver, R. și Rockman, B. (eds) (1993) Do
Institutions Matter? Government Capabilities in
the United States and Abroad (Washington: The
Brookings Institution).
Webb, P. și White, S. (2007a) ‘Political Parties in
New Democracies: Trajectories of Development
and Implications for Democracy’ în Party
Politics in New Democracies, ed. P. Webb
și S. White (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 347–76.
Webb, P. și White, S. (eds) (2007b) Party Politics
in New Democracies (Oxford and New York:
Oxford University Press).
Webb, P., Farrell, D. și Holliday, I. (eds) (2002)
Political Parties in Advanced Industrial
Democracies (Oxford and New York: Oxford
University Press).
Weber, M. (1905) [1930 English translation] The
Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism
(London: Allen & Unwin).
Weber, M. (1918) [1990 edn] ‘The Advent of
Plebiscitarian Democracy’, în The West
European Party System, ed. P. Mair (Oxford and
New York: Oxford University Press) pp. 31–7.
First pub. 1918.
Weber, M. (1921–22) [1978 edn] Economy and
Society: An Outline of Interpretive Sociology,
ed. G. Roth și C. Wittich (Berkeley, CA:
University of California Press).
Weber, M. (1922) [1957 edn] The Theory of
Economic and Social Organization (Berkeley,
CA: University of California Press).
Weber, M. (1923) [1946 edn] ‘The Social
Psychology of the World Religions’, în From
Max Weber: Essays in Sociology, ed. și trans.
H. Gerth și C. Wright Mills (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 267–301.
Web Japan (2009) Governmental Structure, http://
www.web-japan.org/factsheet/index.html,
accesat la 2 decembrie 2009.
Wehner, J. (2006) ‘Assessing the Power of the Purse:
An Index of Legislative Budget Institutions’,
Political Studies (54) 767–85.
Weiler, J. (1994) ‘A Quiet Revolution: The
European Court of Justice and its Interlocutors’,
Comparative Political Studies (26) 519–34.
Weingast, B. (1998) ‘Political Stability and Civil
War: Institutions, Commitment and American
Democracy’ în R. Bates, Analytic Narratives
(Princeton, NJ: Princeton University Press).
Bibliografi | 441
Weingast, B. și Wittman, D. (eds.) (2006) The
Oxford Handbook of Political Economy
(Oxford and New York: Oxford University
Press).
Weingast, B. și Wittman, D. (2008) ‘The Reach of
Political Economy’ în The Oxford Handbook
of Political Economy, ed. B. Weingast și D.
Wittman (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 3–28.
Weiss, L. (1998) The Myth of the Powerless State:
Governing the Economy in a Global Era
(Cambridge: Polity).
Weiss, L. (2004) ‘Developmental States Before
and After the Asian Crisis’, în Where Are
National Capitalisms Now? ed. J. Perraton și
B. Clift (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 154–68.
Weiss, T. și Gordenker, C. (1996) ‘Pluralizing
Global Governance’, în Nongovernmental
Organizations, the United Nations and Global
Governance, ed. T. Weiss și C. Gordenker
(Boulder, CO and London: Lynne Rienner) pp.
17–50.
Weissberg, R. (2002) Polling, Policy and Public
Opinion: The Case Against Heeding ‘The Voice
of the People’ (London and New York: Palgrave
Macmillan).
Wendt, A. (1999) Social Theory of International
Politics (Cambridge and New York: Cambridge
University Press).
West, D. și Orman, J. (2003) Celebrity Politics
(Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall).
White, S. (2005a) ‘The Political Parties’, în
Developments in Russian Politics 6, ed. S.
White, Z. Gitelman și R. Sakwa (Basingstoke
and New York: Palgrave Macmillan) pp. 80–95.
White, S. (2005b) ‘Russia: The Authoritarian
Adaptation of an Electoral System’, în The
Politics of Electoral Systems, ed. M. Gallagher
și P. Mitchell (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 313–32.
White, S. (2007) ‘Russia’s Client Party System’ în
Party Politics in New Democracies, ed. P. Webb
și S. White (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 21–52.
White, S., Batt, J. și Lewis, P. (eds) (2003)
Developments in Central and East European
Politics 3 (Basingstoke: Palgrave Macmillan).
White, S., Gitelman, Z. și Sakwa, R. (eds) (2005)
Developments in Russian Politics 6 (Basingstoke
and New York: Palgrave Macmillan).
White House (2006) National Security Strategy,
March 2006, hyyp://www.whitehouse.gov/nsc/
nss/2006/, accesat la 24 august 2006.
442 | Bibliografi
Wiarda, H. (ed.) (2004) Authoritarianism and
Corporatism in Latin America Revisited
(Gainesville, FL: University Press of Florida).
Wigbold, H. (1979) ‘Holland: The Shaky Pillars of
Hilversum’, în Television and Political Life, ed.
A. Smith (London: Macmillan) pp. 191–231.
Wildavsky, A. (1979) The Art and Craft of Policy
Analysis (Boston, MA: Little, Brown).
Wilde, R. (2007) Territorial Administration by
International Organizations (Oxford and New
York: Oxford University Press).
Willerton, J. (1997) ‘Presidential Power’, în
Developments in Russian Politics, ed. S.
White, A. Pravda și Z. Gitelman (Basingstoke:
Macmillan) pp. 35–60.
Willerton, J. (2005) ‘Putin and the Hegemonic
Presidency’, în Developments in Russian
Politics 6, ed. S. White, Z. Gitelman și R.
Sakwa (Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan) pp. 18–39.
Williams, P. (1970) Wars, Plots and Scandal in Post-
War France (Oxford: Oxford University Press).
Williams, R. (1962) Communications
(Harmondsworth and New York: Penguin).
Willnat, L. and Aw, A (eds) (2009) Political
Communication in Asia (London and New
York: Routledge).
Wilson, A. (2006) Ukraine’s Orange Revolution
(New Haven, CT: Yale University Press).
Wilson, G. (1990) Interest Groups (Oxford and
Cambridge, MA: Blackwell).
Wilson, G. (2003) Business and Politics:
A Comparative Introduction, 3rd edn
(Basingstoke: Macmillan).
Wilson, W. (1885) Congressional Government
(Boston, MA: Houghton Mifflin).
Wilson, W. (1887) ‘The Study of Administration’,
Political Science Quarterly (2) 197–222.
Winham, G. (2005) ‘The Evolution of the Global
Trade Regime’ în Global Political Economy, ed.
J. Ravenhill (Oxford and New York: Oxford
University Press) pp. 87–115.
Winter, L. și Brans, M. (2003) ‘Belgium: Political
professionals and the Crisis of the Party State’,
în The Political Class in Advanced Democracies,
ed. J. Borchert și J. Zeiss (Oxford and New
York: Oxford University Press) pp. 45–66.
Woerkens, M. van (2002) The Strangled Traveler:
Colonial Imaginings and the Thugs of India,
trans. C. Tihanyi (Chicago, IL: University of
Chicago Press).
World Bank (1997) World Development Report:
The State in a Changing World (Oxford and
New York: Oxford University Press).
World Bank (2009) Country Groups, http://web.
worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/
DATASTATISTICS/0,contentMDK:20421402_
pagePK:64133150_piPK:64133175_
theSitePK:239419,00.html, accesat la 9
noiembrie 2009.
Wright, V. (1994)’La Fin du Dirigisme?’ Modern
and Contemporary France (5) 151–5.
Y
Yin, R. (2003) Case Study Research: Design and
Methods, 3rd edn (Thousand Oaks, CA and
London: Sage).
Yin, R. (ed.) (2004) The Case Study Anthology
(Thousand Oaks, CA and London: Sage).
Z
Zakaria, F. (2003) The Future of Freedom: Illiberal
Democracy at Home and Abroad (New York
and London: Norton).
Zartman, W. (ed.) (1995a) Collapsed States: The
Disintegration and Restoration of Legitimate
Authority (Boulder, CO and London: Lynne
Rienner).
Zartman, W. (1995b) ‘Posing the Problem of
State Collapse’ în Collapsed States: The
Disintegration and Restoration of Legitimate
Authority , ed. W. Zartman (Boulder, CO and
London: Lynne Rienner) pp. 1–14.
Zartman, W. (1995c) ‘Putting Things Back
Together’, în Collapsed States: The
Disintegration and Restoration of Legitimate
Authority, ed. W. Zartman (Boulder, CO and
London: Lynne Rienner) pp. 267–74.
Zhao, S (ed.) (2006) Debating Political Reform
in China: Rule of Law vs. Democratization
(Armonk, NY and London: M.E. Sharpe).
Zirakzadeh, C. (1997) Social Movements in Politics:
A Comparative Study (London and New York:
Longman).
Bibliografi | 443
Index

Symbols media 157

participare 176
11 Septembrie 2001 67, 93, 136, 249, 284 Amin, I. 73, 75, 264
analiză cantitativă 51
A analiza de regresie 52
analiză generațională 125
abordarea behavioristă 28, 28-31
analiză narativă 54
abordarea constructivistă 39
analiză statistică 51
abordarea instituțională 26-8
apartheid 13, 217
abordarea interpretativă 37-41, 48, 121
Arabia Saudită 105, 136
abordarea istorică 33, 53-6
Arendt, H. 11
abordarea structuralistă 31, 31-3
Aristotel 4, 8, 84
Acordul Nord-American de Comerț Liber (NAFTA)
asociație de vârf 229
275
Asquith, H. 222
Acordul Schengen 64, 80
Atena, antică 84
acțiune colectivă 34, 36
audiență limitată 143
Adams, J. 300
Australia 68, 259
administrativ, tribunal 263
auto-determinare 16
Africa 70, 71, 91, 113, 200, 217, 223, 244
autogolpe 112
Africa de Sud 252, 256, 257
autoritate 11, 12
al doilea tur de scrutin 181, 183
autoritate carismatică 12
alegătorul median 36
autoritate împuternicită 288
alegere rațională 33
autoritate legal-rațională 13
alegeri
autoritate patrimonială (patriarhală) 12, 101
comportament de vot 197
autoritate tradiţională 12
democrații neliberale 200
de rang secund 180
drept de vot 180 B
eșuate 189 Belgia 207, 275
indirecte 188 Bentham, J. 269
prezență la vot 192 Bentley, A. 231
prezidențiale 188 bill of rights (drepturi) 251
primare 209 Blackstone, W. 15
realizate versus furate 10 Blair, A. 129, 370
state autoritare 199 Bodin, J. 14, 62
suspendări 194 Brown vs. Topeka (1954) 255
alegeri de rang secund 180 Bryce, J. 47, 274
alegeri eșuate 189 bunuri publice 36
alegeri parlamentare 180 Burma 114, 242
alfabetizare 140 Bush, G.W. 67
Almond, G. 123, 162
America Latină C
autogolpe 112
conducere militară 114 Calhoun, J. 33
decolonizare 69 Canada 278
democrație 91, 96 alegeri 182
grupuri de interese 242, 244 constituție 260
justiție 266 federalism 273, 274, 278

445
446 | Index
grupuri de interese 235 flexibile și rigide 252
partide 207, 209 contract 62
capital social 123 contrafactual 49
Carta de la Nürnberg 269 control 231, 280
caudillo 70 control și echilibrare 92
cazuri extreme 52 Convenția Europeană a Drepturilor Omului
celebritate 144, 209 (1950) 260
cerințe de distribuție (alegeri) 189 Coreea de Nord 38
cetățenie 18, 68, 208 corelație 52
Chavez, H. 157, 225, 244 corporatism 230, 242
cheltuieli guvernamentale 65 corupție 110
Chile 113, 266 cote 209
China, Republică Populară 108 creștin-democrație 221
alegeri 199 criza rachetelor din Cuba 35
conducere autoritară 107, 110 Cuba 52, 108
drept 265 cultura civică 122
grupuri de interese 242 cultura politică 31
media 156 cultura civică 122
participare 173 încredere politică și capital social 123
partidul comunist (PCC) 223 cumul de funcții 289
revoluție 32 Curtea Europeană de Justiție (CEJ) 258
Churchill, W. 144, 179 Curtea Internațională de Justiție (CIJ) 269
circumscripții multiple 185 curte constituțională 253
clase sociale 19, 31, 38, 106, 169, 197, 214, curți supreme 254
221, 233 cvasi-state 73
clientelism 171
Clinton, W. 129 D
clivaje 214 Danemarca 207, 222
colegiu electoral 188 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului
Columbia 52, 72, 176, 266 (Franța) 64
comerț liber 21, 64 decolonizare 29, 69
competența generală 286 deconcentrare 282
comportament de vot 197 Dellinger, W. 262
comunicare politică 86 democrație
comunitate de politici 233 ateniană 84
concepte versus concepții 3 deliberativă 84, 86
conducere militară 101, 113 dezvoltare 96
conducere personală 99 directă 84
conducere prezidențială (state autoritare) 112 liberală 7, 84, 89
confederație 274 neliberală 7, 84, 89
Congo (Zair) 223 reprezentativă 84, 88
conjunctură critică 55 democraţie liberală 8
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de democrație neliberală 10
Miniștri) 236 democrații neliberale
consimțământ 62 comunicare 157
consolidare (de către media) 147 drept 266
consolidare democratică 91, 96 participare 173
constituții 106, 251 partide 224
amendamente 251 democratizare 91
codificate și necodificate 251 densitatea membrilor 240
 Index | 447
dependența de traiectorie 54 familie regală 62, 103
descentralizare 282 federalism 273
descriere densă 44 asimetric 274
desigurile celor mai similare și mai diferite cazuri avantaje și dezavantaje 280
51 bipolar 275
despotism 100, 103 dual și cooperativ 276
despotism personal 103 etnic 275
de Tocqueville, A. 45 executiv 279
devoluție 282, 283 transferuri financiare 277
dezaliniere 195, 207 federalism asimetric 274
dezaliniere partinică 207 federalism etnic 275
dezaliniere partizană 195, 197 federație bipolară 275
diaspora 18 femei în politică 9, 85, 92, 164, 180, 184, 223,
Dicey, A. 249, 263, 264 268
Diplock, K. 264 femeile în politică 87
distribuție 52 feudalism 62
Downs, A. 34, 36, 195 finanțare, la vedere și informală 213
drept 85, 249 Finer, S. 10, 63, 86, 253
indigen 268 focus grup 153, 154
legea islamică 268 fonduri categorice 277
drept administrativ 262 fonduri compensatorii 277
drept civil 250 fonduri la dispoziția autorităților 277
drept cutumiar 250 fonduri sectoriale 277
drept de vot 180 formarea statului 71
drept internațional 249, 269 formulă electorală 180
drept roman 250 Franța
drepturi naturale 63 alegeri 191
Duvalier, F. 103 Consiliul de Stat 263
Duverger, M. 186, 204, 208 drept administrativ 263
guvernare locală 289
E regiuni 285
echilibru 36 revoluție 17, 21, 32, 45, 64
economie și vot 29, 199 Friedrich, C. 250
educație 129, 198
G
Egipt 112, 200, 264
Eisenhower, D. 30 gândire de grup 38
Elțin, B. 225 Geertz, C. 16, 39, 44
Elveția 190, 275 generații politice 125
Engels, F. 5, 19, 38 genocid 40
eroarea de supraviețuire 50 Germania 126
eroare de selecție 49 alegeri 185
eșantion reprezentativ 153 constituție 96, 269
etnocentrism 47 constituție (Legea Fundamentală) 251
Europa de Est 191, 199, 215 cultura politică 127
evoluția media 140 dezvoltare 33, 62
excludere politică 164, 165 drept 13
expunere, interpretare și amintire selectivă 147 federalism 274, 276
grupuri de interese 240
F justiție 255, 258
națiune 17
448 | Index
partide 205, 207 individualism 34
Ghadaffi, M. 113 individualism metodologic 34
Ghana 109, 223 inițiativă 190
Ghandi, M. 217 instituționalizare 13, 27
gladiatori (participare) 162 integrare diferențiată 80
globalizare 48, 66, 144 internațional 76
Gorbaciov, M. 108 internet 111, 143, 144
Grecia 4, 8, 84 Internet 7
grupuri de interese 227 ipoteză 47
asociație de vârf 229 Irak 112
corporatism 230 Iran 13
democrații neliberale 243 Islam 113
densitatea membrilor 240 Islanda 17
grupuri protectoare și de promovare 228 Israel 185, 259
grupuri tematice 233 Italia 218, 219
pluralism 231
state autoritare 241 J
triunghiuri de fier 233 Jackson, A. 253
grupuri nimby 229 Jeffferson, T. 255
grupuri protectoare și de promovare 228 Johnson, L. 38
grupuri tematice 233 judiciar
Guatemala 176, 266 grupuri de interese 235
guvernanță 5 juntă 100
guvernanță multi-nivel 271 jurii de cetățeni 154
guvernare 5, 7 jurisdicție
guvernare locală 284 inițială și apelată 254
autoritate împuternicită 288 jurnalism 145, 150
competența generală 286 justiție
Legea lui Dillon 286 activism și limitare juridică 260
structuri 286 curte constituțională 253
ultra vires 286 independență 261
guvernare prezidențială (democrație) 188 recrutare 261
guvern post-militar 114 revizuire judiciară 253
H K
Habermas, J. 86 Karimov, I. 112
Haiti 103 Kelsen, H. 255
Hayek, F. 250 Kennedy, J. 30
Hegel, G. 38 Keynes, J. M. 102
Hobbes, T. 6, 62 Khomeini, R. 13
Huntington, S. 91, 108 Kirchhemeier, O. 205
Kissinger, H. 282
I
Kosovo 15
identificarea procesului 54 kurzi 18
identificare partizană 197 Kyi, A. 114
ideologie 19
încadrare (de către media) 146 L
încredere politică 123 lame ducks 190
India 18, 217 Laos 108, 109
 Index | 449
legea de fier a oligarhiei 206 interactive 144
legea islamică 268 internet 7, 111, 143, 144
Legea lui Dillon 286 jurnalism 145, 150
legislativ modelul transmiterii informației 140
grupuri de interese 235 radiodifuziune și audiență limitată 141
legislaturi state autoritare 102, 155
alegeri 180 structuri 145
legitimitate 13 televiziune 151
Lenin, V. 14, 106, 156 tendințe 143
Liban 168 ziare 140, 151
liberalism 8, 20 Medvedev, D. 158, 200, 244, 267
limitele mandatului 189 Merkel, A. 129
Linz, J. 10, 99 Mexic 94, 242
Lipset, S. 51, 97, 214 Michels, R. 206
liste închise și deschise 184 migrație 180
lobby-iști 239 Milbrath, L. 162
Locke, J. 6, 63 Mill, J. S. 16, 17
logica adecvării și logica consecințelor 27 Mill. J. S. 252
lovitură de stat 113 Mills, C. Wright 233
lovitură militară (puci) 113 mișcări sociale 165
misiuni sinucigașe 168
M Mobutu, S. 223
magnitudinea circumscripției 185 modelul transmiterii informației 140
majoritate absolută 87 monarhie 62, 103
majoritate concurentă 87 multiculturalism 68
majoritate, tipuri de 87 multinațional 76
Malaezia 90 Murdoch, R. 143
manipularea granițelor circumscripțiilor (gerry-
N
mandering) 183
Marbury vs. Madison (1803) 254 Napoleon Bonaparte 19, 63
Marea Britanie Nasser, A, 264
alegeri 183 National Riffle Association (NRA) 241
cjustiție 261 națiune și naționalism 15, 17
constituție 251 națiuni fără stat 18
cultura 122 Naţiunile Unite 14, 17
democrație 93 Națiunile Unite 70
devoluție 283 Nazarbaev, N. 222
justiție 261 Nietzsche, F. 38
partide 220 Nigeria 90, 268
prezență la vot 194 nivel median 284
regiuni 284 Nixon, R. 30
sindicate 236 Nkrumah, K. 223
teroare 68 Nkrumah, R. 109
Marshall, J. 253 Norvegia 66, 80, 162, 164, 185, 207, 211, 285
Marshall, T. 253 Noua Zeelandă
Marșul Alb (Belgia) 165 alegeri 181, 187
Marx, K. și marxism 19, 38, 106 constituție 252, 261
media 139 guvernare locală 285
democrații neliberale 157 partide 215
grupuri de interese 238 partide de nișă 215
450 | Index
reprezentarea femeilor 180 familii 221
societate colonizată 69 finanțare 211
funcții 204
O grupuri de interese 235
Obama, B. 7, 144, 192, 205, 213, 232 membrii 207
Obote, M. 75 organizare 207
Olanda partide-cartel 213
alegeri 196 state autoritare 222
guvernare locală 285 state comuniste 106
justiție 259 partide agrare 214
media 152 partide de avangardă 106
oligarhie 206 partide de cadre 205
Oman 104 partide de extremă dreaptă 214
ombudsman 264 partide de masă 205
opinia publică 152 partide de tip catch-all 205
opinie publică 238 partide efemere 215
oraganizație non-guvernamentală organizată de partide liberale 221
guvern (GONGO) 242 partide protestatare 36
Organizația Internațională a Cafelei 54 partide social-democrate 205, 221
organizații interguvernamentale 76 partide verzi 221
organizații non-guvernamentale (O.N.G.) 81 partid profesionist-electoral 207
Orientul Mijlociu 71 Partidul Instituțional revoluționar (PIR) 242
Ostrogorski, M. 203 patronaj 101
petrol 10, 66, 99, 104, 244
P Piața Tiananmen 101
Pinochet, A. 113
Paine, T. 88 Platon 6
Pakistan 276 pluralism 231, 271
Parsons, T. 11 pluralism juridic 267
parteneriate sociale 230, 242 pluralitate 87
participare politică 161 pluralitate într-un singur tur 181
convențională și neconvențională 161 polis (comunitate de cetățeni) 84
democrație directă 84 politică 3
democrații liberale 161 postmaterialism 125
democrații neliberale 173 Powell, E. 283
mișcări sociale 165 prag 56, 185
state autoritare 170 praguri electorale 185
violență politică 168 prefect 289
partid dominant 216 prezență la vot 192, 193
partide 203 primare deschise 209
avangardă 106 primari puternici vs. slabi 287
baza socială 214 primogenitură 104
cadre, mase și catch-all 205 prioritizare (de către media) 146, 151
declin 203 PRI (Partidul Instituțional revoluționar, Mexic)
democrații neliberale 224 94
de nișă 214 privare relativă 32, 170
de protest 214 proceduri standard 249
dominante 216 proces colectiv 235
efemere 215 program de cercetare 41
extremă dreaptă 214 propagandă 156
 Index | 451
public implicat 153 partide 205, 208, 215, 220
public preocupat 153 Schattschneider, E. 208
puci 113 Schumpeter, J. 34, 88, 93
Putere 10 Schwarzenegger, A. 194
puteri reziduale 273 secvențialitate 56
Putin, V. 10, 90, 200, 225, 244, 267 selecția candidaților 208
selecția liderilor 208
R selectorat (selectori) 208
răspundere 266 Serbia 15
război total 64 sharia 268
Războiul Rece 66, 83, 113 sindicate 227, 237, 240
Reagan, R. 30 Singapore 223
Rechtsstaat 13 sistem combinat (guvernare locală) 289
recrutare 184, 208, 261 sistem consiliu-manager 287
recrutare politică 184, 208, 261 sistem de listă RP 188
referendum 190 sistem dual (guvernare locală) 288
referendumuri 191, 193 sisteme bipartide 220
Reforma 62 sisteme de listă RP 184
reformă electorală 187 sisteme de partide 213, 216
regiuni 283 sisteme electorale 210
religie 214, 268 sisteme electorale cu două tururi de scrutin 181
reprezentare 88 sisteme electorale majoritare 181, 183, 188
reprezentare proporțională (RP) 181, 184, 195, sisteme electorale mixte 181, 185, 210
210 sisteme electorale paralele 181, 185, 210
Republica Dominicană 103 sisteme electorale pluralitare 181
revoluție 32, 169 sistem electoral cu două tururi de scrutin 183
Rokkan, S. 187, 214 sisteme pluripartide 220
Roosevelt, F. 90, 142, 190 sistem politic 4, 7, 8, 28, 40, 163, 204, 205,
Rousseau, J.-J. 63, 88, 227 273, 306, 342, 352
Rusia 175 sistem primar-consiliu 287
alegeri 186, 200 șoc 36
constituție 267 socializare 195
democrație neliberală 10 socializare politică 197
grupuri de interese 243 societate civilă 175
media 157 societăți colonizate 69
participare 174 Spania 148, 149, 283
partide 225 spectatori și gladiatori 162
revoluție 32 stabilirea agendei 146
rutinizarea carismei 13 inițiativă 190
Rwanda 164, 169, 269 stânga şi dreapta 20
stare decisis (respectarea deciziilor) 250
S stat 40, 61
stat asistențial 65
Saud, I. 105 stat de drept 249
Scandinavia state 14
cultura politică 128 state autoritare 10, 99
grupuri de interese 230 alegeri 199
guvernanță multi-nivel 283, 288 comunicare 155
justiție 258 drept 264
media 145, 152 grupuri de interese 241
452 | Index
participare 170 supranațional 76
partide 222 supraveghere 67
state comuniste 28, 55, 106, 156, 172, 199, 223, suspendarea alegerilor 190
242, 265 suveranitate 14, 63
state divizate 135
state eșuate 71 T
state-insule 73 taxare 65
statele din Golf 103 televiziune 151, 198
Statele Unite 194 teocrație 100
alegeri și vot 188, 189, 192, 210 teroare 67, 168, 276
constituție 253 Thatcher, M. 66
control și echilibrare 92 tiranie 103
cultura 122, 128 transnațional 76
cultură 47 trasarea granițelor circumscripțiilor 183
democrație 90, 92 Tratatul de la Maastricht 79
democrație liberală 90, 92 Tratatul de la Maastricht (1992) 259, 281
federalism 275 tribunal administrativ 263
grupuri de interese 232, 235, 240 Tribunalul Penal Internațional (TPI) 269
justiție 254, 261, 262 triunghiuri de fier 233
partide 213, 220 Trujillo, R. 103
pluralism 231 Turcia 18, 90, 135, 136, 185
președinție 30, 54
suveranitate 15 U
state prăbușite 71, 72
state unitare 282 Uganda 74
stat izolat 135 ultra vires 286
stat multinațional 18 unanimitate 87
stat-națiune 17, 18 Ungaria 70
stat nucleu 135 Uniunea Europeană (U.E.) 76, 80, 240
stat securitar 67 grupuri de interese 240
stat segmentat 78 guvernanță 7
stat totalitar 10 harta 76
statul keynesian al bunăstării 66 referendumuri 191
statul post-colonial 69 Uniunea Europeană (UE)
structura votului 180, 184 guvernanță multi-nivel 281
studiu de caz 43 statut federal 281
subguverne 233 Uniunea Sovietică (U.R.S.S.) 70
subsidiaritate 276 Uniunea Sovietică (U.R.S.S) 106
Suedia un membru, un vot 211
alfabetizare 140 Uzbekistan 112
constituție 251, 285
guvernare locală 285 V
încredere 51 valuri de democratizare 91
media 145 Vargas, G. 90
ombudsman 264 variabile dependente și independente 51
partide 207, 217, 221 Venezuela
prezență la vot 194 alegeri 194
stat asistențial 51 democrație neliberală 90
sufragiu 179 grupuri de interese 244
sultanism (Weber) 103 media 157
 Index | 453
partide 225
violența în politică 168
violență politică 168
voința generală 63
voință generală 227
von Ranke, L. 53
vot alternativ (VA) 181, 184
vot obligatoriu 196
vot retrospectiv 198
vot tactic 183
vot unic transferabil (VUT) 181

W
Ware, W. 184
Warren, E. 255
Watergate 38
Weber, M. 12, 14, 39, 103, 122
Westphalia, Pacea de la 62
Wilson, W. 70

Y
Yew, L. 223

Z
Zair (Congo) 70, 72, 103