Inventarul

mecanismelor de
aparare - IMA
Constructie de test
psihologic

andreea enache
carolina stanescu
 CUPRINS
I. ARGUMENT – MOTIVATIA ALEGERII
CONSTRUCTULUI
II. IMPLICATII TEORETICE SI APLICATIVE
1. ISTORIC
2. EVALUAREA MECANISMELOR DE APARARE
3. CLASIFICAREA MECANISMELOR DE APARARE
II. DEFINIREA CONCEPTULUI SI A DIMENSIUNILOR
SALE
1. CE SUNT MECANISMELE DE APARARE?
2. DESCRIEREA MECANISMELOR DE APARARE –
DEFINIRE, IPOTEZE, VARIABILE SI REZULTATE
2. 1. ACTIVISM
2. 2. ACTING OUT
2. 3. AFILIERE
2. 4. AFIRMARE DE SINE
2. 5. AGRESIUNE PASIVA
2. 6. ALTRUISM
2. 7. ANTICIPARE
2. 8. ASCETISM
2. 9. CLIVAJ
2. 10. CONTRAINVESTIRE
2. 11. DENEGARE
2. 12. IDENTIFICARE
2. 13. IDENTIFICARE CU AGRESORUL
2. 14. INTELECTUALIZARE
2. 15. INTROIECTIE
2. 16. IZOLARE
2. 17. INLATURARE
2. 18. INTOARCERE CONTRA PROPRIEI
PERSOANE
2. 19. OMNIPOTENTA
2. 20. PROIECTIE
2. 21. RATIONALIZARE
2. 22. REFUGIU IN REVERIE
2. 23. INDICELE DE REFULARE
2. 24. REFUZ
2. 25. REGRESIE
2. 26. RETRAGERE APATICA
2. 27. SULIMARE
 2. 28. UMOR

III. ELABORAREA PROPRIU-ZISA A INSTRUMENTULUI

1. Operationalizarea conceptului si schema de
operationalizare
2. Rezultatele interevaluarii
3. Aplicarile instrumenului – lot de subiecti, instructaj

IV. PARAMETRII TESTULUI

1. Alpha Cronbach intervariabile, pe variabile si pe
mecanism pentru formele aplicate pe loturile pilot si
experimental
2. Corelatii Pearson
3. Indicele de discriminare

V. REALIZAREA ETALONULUI
VI. STABILIREA SI CALCULAREA STILURILOR
DEFENSIVE
VII. CONCLUZII
1. ARGUMENT

Conceptul de mecanism de aparare este unul dintre cele mai populare in psihologia
contemporana, si, dupa cum era de asteptat, si unul dintre cele mai controversate si
imprecise. Nimeni nu mai pune la indoiala validitatea si valoarea practica a acestuia,
insa intrebarile legate de posibilitatea de evaluare, numarul, definirea precisa,
operationalizarea sa, sunt departe de a-si gasi un raspuns satisfacator. Mai mult, desi
orice psiholog si o mare parte din profani stiu cate ceva despre mecanismele de
aparare („you’re in denial” fiind o replica standard in filmele americane si nu numai),
reprezentarile conceptului sunt departe de a fi similare, iar operationalizarile sunt mai
degraba circumstantiale, situationale si extrem de fluctuante.

La ora actuala termenul mecanism de aparare nu mai este in posesia absoluta a nici
unei orientari psihologice, el fiind inserat in teorii dintre cele mai diverse, de la
psihanaliza clasica pana la cognitivismul cel mai ortodox. Conceptul are o forta de
atractie fenomenala si asta o dovedesc cu prisosinta lucrarile foarte numeroase care ii
sunt dedicate (1169 intre 1991 si 1995). Legatura sa cu functionarea patologica si
normala la nivel psihic si chiar somatic este deja un loc comun, desi studiile existente
nu au reusit o investigare prea ampla a corelatiilor. Pornind de aici, conceptul a fost
extins si aplicat unor sfere din ce in ce mai largi si diversificate ale psihismului, astfel
incat la ora actuala el este folosit in domenii precum educatia sanitara, medicina
tulburarilor fizice sau selectia profesionala. Cu toate acestea, domeniul aplicativ de
electie ramane cel clinic, in care mecanismele de aparare joaca un rol foarte important
de indicatori ai functionarii si ameliorarii psihice la pacientii in curs de terapie, avand
atat o valoare diagnostica, cat si una prognostica foarte mare.

Fenomenul MA este extrem de interesant mai ales in contextul unei psihologii din ce
in ce mai divizate si care tinde mai degraba spre specificitate si izolationism decat
spre generalitate si integrare. Mecanismele de aparare par a face exceptie de la acest
tip de abordare, aratand ca nu este imposibil ca un concept de sorginte psihanalitica si
care sta cu un picior in Sine si cu celalalt in Ego sa fie supus unei abordari cantitativ-
comprtamentale, sa fie operationalizat intr-o maniera relativ obiectiva si sa fie
masurat intr-o maniera fidela si valida dupa cum vom vedea in capitolul dedicat
evaluarii. Toate acestea sunt argumente pentru efortul de a integra datele deja
existente intr-un corpus informational coerent care sa fundamenteze o teorie
operationalizabila si usor de transpus intr-o metodologie de evaluare si testare, acesta
fiind chiar obiectivul lucrarii de fata care isi propune pe de o parte sa ofere o
modalitate obiectiva de evaluare a MA si pe de alta parte sa testeze o serie de ipoteze
referitoare la mecanismele de aparare, fapt ce ar permite o intelegere mai aprofundata
a lor si totodata fundamentarea empirica a asumptiilor teoretice sau a celor bazate
doar pe experienta clinica, de tip idiografic.

2. ISTORIC

Conceptul de „aparare” apare pentru prima data la Freud in lucrarea

„Psihonevrozele de aparare” si este folosit pentru a diferentia cele trei tipuri de
patologii considerate de el psihogene: isteria (in care este activ mecanismul conversiei
afectului), nevroza obsesionala (deplasarea/transpunerea afectului) si psihoza
(proiectia sau respingerea concomitenta a afectului si a reprezentarii). Initial Freud a
folosit in mod destul de nediferentiat termenii de „aparare” („toate procedeele de care
se serveste eul in conflictele susceptibile de a conduce la nevroza”) si refulare („un
mod de aparare mai bine determinat”, „un fel de prototip pentru alte operatii de
aparare”). Inventariind opera lui Freud, Buckley (1995) identifica zece mecanisme de
aparare descrise de Freud:
- refularea (omniprezenta, implicata chiar in nasterea inconstientului)
- regresia (pusa in legatura cu fenomenul de ixatie explorat in Introducere in
psihanaliza, 1916)
- sublimarea si formatiunea reactionala (Trei studii privind teoria sexualitatii,
1905)
- proiectia (resedintele Schreber, 1911)
- intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu (Pulsiuni
si destine ale pulsiunilor 1915)
- introiectia sau identificarea (Doliu si melancolie, 1917)
- anularea retroactiva si izolarea (Inhibitie, simptom, angoasa, 1926)
 O contributie semnificativa in domeniu este cea a Annei Freud care in cartea
sa „Eul si mecanismele de aparare” pune bazele a ceea ce mai tarziu va deveni
psihologia eului si analiza apararilor. La acea data demersul ei este unul de tip
revolutionar si totodata un act de curaj, intrucat deplaseaza atentia analistului de la
conflictele intrapsihice la modalitatile de care dispune eul pentru gestionarea mai mult
sau putin adecvata a acestora. In acest fel ea face un imens serviciu psihanalizei
deoarece o aseaza pe un drum pe care interventia terapeutica devine mult mai
pertinenta si mai credibila, si fundamenteaza un punct de vedere mai pertinent cu
implicatii majore in psihoterapie: nu conteaza atat conflictul (care de multe ori nu se
lasa lichidat prin constientizare, ci construirea si dezvoltarea unor modalitati
defensive optime de gestionare a lui). Ea propune totodata si o intelegere de tip
integrativ a acestor mecanisme, analizand relatiile dintre ele, fenomenele de
compensare, substitutie care pot apare, precum si folosirea diferentiata a unor
mecanisme de aparare functie de context/conflict.

Melanie Klein a introdus in seria mecanismelor de aparare clivajul, idealizarea

si identificarea proiectiva ca mecanisme precoce, incluse de Vaillant in categoria
„apararilor ce distorsioneaza imaginea”, si in baza carora ea explica o mare parte din
functioanarea psihologica si constituirea aparatului psihic in primii ani de viata. Opera
sa va fi continuata de Kernberg care aseaza conceptul de clivaj in centrul teoriei sale
despre starile-limita si descrie si alte mecanisme de aparare: idealizarea primitiva,
refuzul primitiv, omnipotenta, deprecierea si identificarea proiectiva.

3. EVALUAREA – PROBLEME LEGATE DE EVALUARE SI

MODALITATI DE EVALUARE

Problemele legate de evaluarea MA se refera in primul rand la masura in care putem

evalua niste procese inconstiente si la gradul de validitate si fidelitate al unei astfel de
masuratori in cazul in care totusi ne hazardam sa o facem. In ceea ce priveste
fidelitatea si validitatea masurarii MA acestea sunt puternic sustinute de Studiul
dezvoltarii adultului efectuat de Vaillant incepand cu 1967 (v. Serban Ionescu). La
prima vedere pare imposibil sa evaluezi printr-un chestionr autoadministrat un proces
de care subiectul insusi nu este constient. Pentru a face putina lumina in aceasta
privinta ne vom referi la distinctia operata de Wallerstein intre „mecanism de aparare”
(abstractie teoretica utilizata pentru a descrie un mod de lucru, de functionare mentala
inconstienta) si manifestarea unei aparari (comportamente, afecte, idei specifice puse
in slujba unor scopuri defensive). In 1967 Vaillant substituie in cercetarea sa procese
intrapsihice cu manifestari concrete si comportamente obiective, argumentand ca o
astfel de substitutie „permite examinarea functiei eului in termeni mai degraba
operationali decat teoretici”.

Asa cum un test de rezolvare de probleme evalueaza gandirea subiectului fara ca

acesta sa fie deplin constient de modul de functionare a procesului psihologic, ne
putem astepta ca si MA sa poata fi evaluate prin tehnica chestionarului cu conditia ca
indicii comportametali sa fie realmente valizi in raport cu conceptul psihologic pe
care presupunem ca il obiectiveaza. Metodologia folosita de Bond et al (1983) pentru
DSQ (Chestionarului stilului defensiv) este un bun exemplu de acuratete medologica
si rigurozitate stiintifica (v. Serban Ionescu, pg. 87). In ceea ce ne priveste selectia
comportamentelor din cadrul itemilor a fost facuta in baza literaturii de specialitate si
a experientei clinice personale. Suntem de acord cu Bond cand afirma ca un astfel de
demers nu evidentiaza conflictul psihologic in sine, ci doar modalitatea de gestionare
inconstienta a acestuia. Cu toate acestea, valoare sa este extrem de mare cu atat mai
mult cu cat studiile par sa confirme faptul ca nu atat conflictul este cel care are
valoare prognostica in raport cu evolutia starii psihologice a subiectului, ci
modalitatile defensive prevalente la care acesta apeleaza. Bineinteles ca in
psihoterapie si clinica o astfel de abordare cantitativa este insuficienta; nu acelasi
lucru se poate spune insa despre domeniul cercetarii stiintifice in care prezenta unui
astfel de instrument este absolut necesara petru investigarea relatiilor dintre MA si
alte laturi ale functionarii psihice, sociale sau fizice a subiectului. Avantajele
chestionarului, expuse foarte pragmatic de Bond, sunt urmatoarele:
- asigura economie de timp
- nu presupune personal foarte calificat (economie de bani)
- elimina problemele de fidelitate dintre evaluatori
- ofera posibilitatea de a culege date normative
Principalele metode si tehnici de evaluare a MA:

I. testele proiective
a. TAT – plansele TAT contin imagini susceptibile de a reactiva conflicte
pulsionale bazale, precum si afectele si fantasmele legate de acestea. Activarea
mecanismului proiectiv ne permite sa presupunem ca raspunsul subiectului este o
imagine a propriei atitudini fata de conflictele in cauza, in raport cu care el ne va oferi
raspunsuri transferentiale. Shentoub considera ca procedeele de elaborare a
discursului din protocoalele TAT „se intemeiaza pe operatii inconstiente (mecanisme
de aparare si alte modalitati de conduita psihica), a caror expresie manifesta sunt”. El
repartizeaza aceste defense in patru mari categorii:
- aparari prin recurgerea la realitate
- aparari prin recurgerea la fantezii si afect
- aparari prin inhibitie
- aparari ce tin de anumite emergente in procesele primare

In 1987, Debray propune o noue fisa de despuiere pentru copii si adolescenti in care
acorda un loc semnificativ reperarii mecanismelor defensive.

De exemplu, una din plansele TAT propune imaginea unui baietel asezat pe pragul
unei cabane cu scanduri puse alandala. Solicitarile latente trimit la capacitatea de a fi
singur: in context oedipian, plansa retrezese sentimentul de singuratate al copilului
parasit de cuplul parental; dicolo de acesta, problematica dominanta se refera la
capacitatea de a fi singur intr-un mediu precar si testeaza calitatea sprijinului matern
si efectele sale asupra subiectului (cf. F. Brelet-Foulard si C. Chabert, 2003). Mai
multe studii de caz realizate de aceeasi autori evidentiaza aparitia unor defense
precum: contrainvestirea, refuzul si reprimarea (afectul negativ este initial ignorat,
apoi recunoscut si imediat respins si inlocuit cu o fantasma de final fericit
rationalizata prin recurgerea la argumentul: soarele este totusi stralucitor, deci la un
element extern) – Bruno, organizare obsesionala, 38 ani.

Am dori sa insistam aici asupra unui aspect pe care il consideram foarte important
atunci cand se pune problema de a opta pentru o modalitate de evaluare a MA tip
TAT sau una de tip coportamental. Daca in clinica, unde abordarea conflictului este
absolut necesara, utilizarea TAT nu poate fi decat bine-venita (alaturi sau nu de alte
instrumente), in cercetare precum si in evaluarea unui lot non-patologic consideram ca
utilizarea TAT poate induce in eroare deoarece ea ne arata cum se apara subiectul in
raport cu un conflict anume, si nu cum se apara el de obicei. Contextualizarea
excesiva in TAT poate deforma prin urmare raspunsurile subiectilor. Se impune, dupa
cum vedem, o analiza amanuntita a relatiei dintre cele doua tipuri de evaluari, demers
pe care ne propunem sa il realizam in viitor.

b. Rorschach
Utilizarea acestui test in evaluarea functionarii defensive este marcata de mai multe
contributii importante precum:
- Schafer (1954)
- Holt (1977)
- Lerner si Lerner (1980)
- Cooper si al. (1991) – Rorschach Defense Scale prin care se evalueaza 15
aparari: izolare, intelectualizare, formatiune reactionala, rationalizare, refulare,
depreciere, idealizare primitiva, identificare proiectiva, clivaj, omnipotenta,
proiectie si 4 tipuri de refuz.
Cu toate acestea, statutul testului ca modalitate de evaluare a defenselor ramane
nesigur, impunandu-se validarea sa prin compararea cu evaluarile clinice si cele de tip
comportamental.

II. alte instrumente

a. DMI – Gleser si Ihilevich (1969), test compus din zece relatari care descriu
situatii conflictuale (40-160 cuvinte) urmate de patru intrebari cu privire la
comportamentul subiectului in situatia data, precum si la raspunsul sau pulsional
fantasmat, la gandurile si sentimentele sale. La fiecare intrebare sunt propuse cinci
raspunsuri alternative, reprezentand tot atatea grupuri de MA. Cele cinci grupe de MA
investigate prin DMI sunt:
- intoarcerea impotriva obiectului (identificarea cu agresorul, deplasarea,
traducerea in act, regresia)
- proiectia
- intoarcerea impotriva propriei persoane (raspunsuri autohandicapante,
pesimiste sau masochiste)
- transformarea in contrariu (denegarea, refuzul, formatiunea reactionala si
refularea)
b. Indexul stilului de viata – Plutchik (1979), 97 de itemi grupati in opt scale
masurand tot atatea mecanisme de aparare
c. Chestionarul stilului defensiv – Bond (1983), 81 de itemi, 24 de aparari (unele
reprezentate doar printr-un item)
d. Profilul mecanismelor de aparare – Johnson (1982,1986), test de completare
de fraze in care fiecare din cele 40 de raspunsuri este atribuit unei categorii din cele
14 reprezentand reductori de tensiune, aparari precoce, aparari de nivel mediu si
aparari avansate
e. Scalele de evaluare a mecanismelor de aparare – Perry (1988), permit
evaluarea cantitativa sau calitativa a 27 de MA, in primul rand pe baza unui interviu
de o ora inregistrat pe o caseta video.

Studiile actuale se centreaza pe :

- definirea MA si stabilirea relatiilor dintre ele
- clasificarea MA si stabilirea unor stiluri defensive
- stabilitatea/transformarea MA in cursul terapiei
- functionarea defensiva in maladiile de ordin fizic
- evolutia MA in ontogeneza
- dezvoltarea instrumentelor de evaluare
Pentru toate aceste directii de cercetare stabilirea unor repere cat mai obiective si mai
valide in investigarea MA este o conditie fara de care concluziile studiilor nu pot
dobandi consistenta, ramanand simple aproximari ale fenomenelor investigate. Prin
construirea IMA ne propunem sa acoperim un gol existent la ora actuala in domeniul
psihodiagnosticului in Romania.

4. CLASIFICAREA MECANISMELOR DE APARARE

În ceea ce priveşte atât denumirea si definirea, cât şi clasificarea mecanismelor de
apărare, punctele de vedere sunt numeroase, în funcţie de diverse criterii luate în
considerare de unii sau alţii dintre autorii ce s-au preocupat de investigarea acestor
mecanisme. Astfel, înaintea unei delimitări şi precizări explicite a perspectivei la care
aderăm în lucrarea prezentă, am considerat necesar să poposim asupra câtorva
clasificări, fără a face abstracţie de faptul că ele nu sunt exhausive, unele luând în
considerare anumite defense, altele, păstrând mecanisme din clasificările anterioare şi
adăugând sau înlocuind altele. Considerăm în acest moment al demersului mai
important decât clasificările în sine, faptul că tematica mecanismelor defensive a fost
una care a preocupat psihologii şi psihiatrii de la Freud şi până în actualitate, făcându-
şi loc ca şi element semnificativ pentru explicarea personalităţii mature şi a devenirii
acesteia, atât în registrul normalităţii, cât şi în cel al patologiei psihice, fiind de
asemenea un liant conştient-inconştient şi totodată o poartă de intrare valoroasă câtre
conţinuturile inconştiente ale psihicului uman.

Astfel, vom face referire, după cum am precizat anterior, la cele mai cunoscute liste şi
clasificări ale mecanismelor de apărare din literatura psihologică şi psihiatrică.

Liste
Considerăm listele din punct de vedere cronologic, astfel: apărările la Sigmund Freud
(1900, 1905, 1911, 1915, 1917, 1926); mecanismele de apărare după Anna Freud,
decelate din lucrarea „Eul şi mecanismele de apărare” (1936); o listă de patruzeci şi
trei de mecanisme în viziunea lui Valenstein (1961); clasificarea lui Laplanche şi
Pontalis aşa cum apare ea în „Vocabularul psihanalizei” (1967); clasificarea realizată
în DSM IV (1994, 1996) şi DSM IV-R de către Asociaţia Americană de Psihiatrie; lista
de mecanisme defensive elaborată de Plutchik (1979, 1989, 1995).

Sigmund Freud.
Mecanismele de apărare identificate de S. Freud, pe parcursul a 26 de ani, mai exact
din 1900 şi până în 1926, considerând lucrările în care apar menţionate respectivele
mecanisme,- sunt: regresia, sublimarea şi formaţiunea reacţională; proiecţia;
întoarcerea împotriva propriei persoane şi transformarea în contrariu; introiecţia,
similară la S. Freud cu identificarea; anularea retroactivă şi izolarea. La acestea se
adaugă refularea, dar nu ca şi mecanism de apărare propriu-zis, ci ca o apărare
compozită, în sensul că, Freud consideră refularea omniprezentă în toate celelalte
defense, ca element comun pentru aceestea.

Anna Freud.
Cele zece mecanisme de apărare listate de ea sunt:
 Refularea;
 Regresia;
 Formaţiunea reacţională;
 Izolarea;
 Anularea retroactivă;
 Proiecţia;
 Introiecţia;
 Întoarcerea către propria persoană;
 Transformarea în contrariu;
 Sublimarea
Pe lângă acestea, autoarea face referire şi explicitează şi alte defense, pe parcursul
lucrării „Eul şi mecanismele de apărare”, acestea fiind: negarea prin fantasmă,
negarea prin cuvânt şi act, identificarea cu agresorul, altruismul, ascetismul,
intelectualizarea, identificarea.

Valenstein.
Valenstein, înpreună cu colaboratorii săi Bibring, Dwyer şi Huntington alcătuiesc o
listă, cea mai cuprinzătoare din listele de inventariere a mecanismelor defensive
alcătuite până acum, conţinând paruzeci şi trei de mecanisme de apărare ce ar putea fi
grupate astfel, ţinând cont de sursele lor:
 Primele nouă mecanisme din cele zece pe care le menţionează A. Freud în
lucrarea sa, excepţie fâcănd deci transformarea în contrariu care la Valenstein
nu mai figurează.
 Zece mecanisme comune şi altor autori, şi anume: altruismul, ascetismul,
deplasarea, identificarea cu obiectul iubit, identificarea cu obiectul pierdut,
identificarea cu agresorul, identificarea autopunitivă, intelectualizarea,
 raţionalizarea, refuzul prin exagerare, refuzul în fantezie, retragerea,
somatizarea, traducerea în act.
 Douăzeci de mecanisme specifice, ce se întâlnesc doar în lista lui Valensein, şi
care ar putea fi împărţite în două categorii, după partea gramaticală care le
desemnează:
a. mecanisme de apărare desemnate prin substantive: blocaj, complezenţa,
conduita contrafobică, controlul, controlul prin gândire, depersonalizarea,
desexualizarea, detaşare, evitarea, limitarea funcţiilor eului, reliefarea
afectelor, ritualizarea, sexualizarea;
b. mecanisme de apărare desemnate prin verbe: a face pe bufonul, a mânca şi a
bea, a recurge la gândirea magică, a te crampona de obiect, a se orienta spre
estetic, a fluiera pe întuneric, a te îmbolnăvi.

Laplanche şi Pontalis.
Tratarea problematicii mecanismelor de apărare la aceşti doi autori are ca punct de
plecare lucrarea Annei Freud, căreia autorii mai sus-menţionaţi îi aduc o serie de
critici, cum ar fi nonexhausivitatea clasificării medanismelor defensive sau
superficialitatea tratării unor defense considerate semnificative şi evidente, precum şi
poposirea prea scurtă asupra multitudinii aspectelor ce derivă din abordarea frontală a
mecanismelor defensive investigate. În această ordine de idei, pe lângă tratarea
independentă a paisprezece din mecanismele Annei Freud, şi doar menţionarea
restului de trei mecanisme, autorii mai fac referire detaliată în articole independente,
la: refuzul realităţii, clivajul eului, (de)negaţie, deplasare, forcludere,
intelectualizare, raţionalizare, reparaţie, reprimare. La acestea, autorii mai
menţionează şi apărări identificate la M. Klein, ca: clivajul obiectului, identificare
proiectivă, refuzul realităţii psihice, control omnipotent asupra obiectului. Este
evident faptul că, mai ales la aceşti din urmă doi autori, nu se poate vorbi nici pe
departe de o clasificare a mecanismelor de apărare, fiind mai mult o enumerare şi
descriere a unor defense, fără a urmări criterii de clasificare şi împărţire a lor, ci luând
în considerare doar alţi autori ce s-au preocupat de acest domeniu, al mecanismelor de
apărare.
DSM IV.
Mecanismele de apărare din DSM IV cuprind cinci mecanisme identificate iniţial de
A. Freud, şi anume: introiecţie, regresie, orientare către sine, transformare în contrariu
şî sublimare. La acestea se adaugă alte treisprezece:
 Agresiunea pasivă;
 Clivajul;
 Deplasarea;
 Deprecierea;
 Disocierea;
 Idealizarea;
 Intelectualizarea;
 Raţionalizarea;
 Refuzul realităţii;
 Reprimarea;
 Reveria autistă;
 Soamtizarea;
 Traducerea în act.

La aceste mecanisme de apărare se mai adaugă încă treisprezece, în DSM IV-R

figurând în plus:
 Autoafirmarea;
 Altruismul;
 Anticiparea;
 Autoobservarea;
 Capacitatea de a recurge la celălalt;
 Distorsiunea psihotică;
 Identificarea proiectivă;
 Omnipotenţa;
 Plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor şi respingerea ajutorului;
 Proiecţia delirantă;
  Refuzul psihotic;
 Retragerea apatică;
 Umorul.

L. Plutchik.
Plutchik ia în considerare treisprezece mecanisme defensive, şi anume: activism,
anulare retroactivă, compensaţie, deplasare, fantezie, formaţiune reacţională,
identificare, intelectualizare, introiecţie, izolare, proiecţie, raţionalizare, refulare,
refuz, regresie, sublimare, - pe care le clasifică după gradul de asemănare, pe de o
parte, şi după alcătuirea unor polarităţi, pe de altă parte. Astfel, se ajunge la
clasificarea lor în trei grupe, în funcţie de asemănările dintre mecanismele
componente, astfel:
a. refuz, refulare, anulare retroactivă;
b. intelectualizare, raţionalizare, intelectualizare;
c. proiecţie, deplasare, activism.
Cea de-a doua clasificare urmăreşte criteriul polarităţilor, luând naştere de asemenea
trei grupe:
a. sublimare şi regresie;
b. sublimare şi formaţiune reacţională;
c. activism şi refulare.
Acelaşi autor, împreună cu colaboratorii săi, bazându-se pe analizele factoriale, ajung
la un număr de opt apărări din cele treisprezece iniţiale:
 Compensaţie;
 Deplasare;
 Formaţiune reacţională;
 Intelectualizare;
 Proiecţie;
 Refulare;
 Refuz;
 Regresie.
Clasificări şi tentative de sistematizare
O primă încercare de clasificare aparţine Annei Freud, care ia drept criteriu situaţiile
particulare de angoasă care suscită defensele.

O clasificare mai precisă şi riguroasă este cea emisă de Valliant (1971, 1976, 1993);
criteriul de clasificare este considerat caracterul adaptativ al mecanismelor de apărare
în cursul vieţii adulte. Astfel, se ajunge la următoarele categorii:
1) apărările psihotice: proiecţia delirantă, distorsiunea şi refuzul psihotic;
2) apărările imature: proiecţia, fantezia schizoidă, ipohondria, agresiunea pasivă,
activismul (identificat cu acting-out-ul), disocierea;
3) apărările nevrotice sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului, refularea,
formaţiunea reacţională;
4) apărările mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (înlăturarea), anticiparea,
umorul.

O altă clasificare ce merită a fi menţionată este cea realizată în DSM IV (1994, 1996),
fiind descrise şapte niveluri ale funcţionării defensive:
1) nivelul adaptativ ridicat: anticiparea, capacitatea de a recurge la celălalt (afiliere),
altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea, reprimarea (cu titlu de
exemplu). Scopul defenselor corespunzătoare acestui nivel este de a realiza adaptarea
optimă la factorii de stres, accentuarea sentimentului de gratificare, realizarea unei
conştientizări a sentimentelor, ideilor, consecinţelor, precum şi asigurarea echilibrului
optim între motivaţiile conflictuale.
2) nivelul inhibiţiilor mentale (al formaţiunii de compromis): deplasarea, disocierea,
intelectualizarea, izolarea afectului, formaţiunea reacţională, refularea, anularea
retroactivă. Mecanismele mai sus amintite au rolul de a menţine în afara conştiinţei
idei, sentimente, amintiri, dorinţe, temeri ce sunt susceptibile de a reprezenta o
ameninţare potenţială.
3) nivelul distorsiunii minore a imaginii: deprecierea, idealizarea, omnipotenţa.
Scopul – reglarea stimei de sine, imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii
celorlalţi.
4) nivelul negării cuprinde: refuzul, proiecţia, raţionalizarea, ce au rolul de a menţine
în afara conştiinţei factorii de stres şi pulsiuni, idei, afecte, sentimente de
responsabilitate neplăcute sau inacceptabile, ele fiin atribuite eronat unor cauze
externe.
5) nivelul distorsiunii majore a imaginii: reveria autistă, identificarea proiectivă,
clivajul imaginii de sine sau al imaginii de ceilalţi.
6) nivelul acţiunii: activism, retragere apatică, plângeea cuprinzând solicitarea unui
ajutor şi respingerea ajutorului şi agresiunea pasivă implică utilizarea, în prezenţa
unor factori de stres interni sau externi, a acţiunii sau a retragerii.
7) nivelul disreglării defensive: proiecţia delirantă, refuzul psihotic, distorsiunea
psihotică implică un eşec al reglării defensive în faţa factorilor de stres, ceea ce
antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiectivă.

Perry (1990) lansează o clasificare ce are puncte comune cu cea din DSM IV:
1) apărări-acţiune (ex. agresiunea pasivă)
2) apărări borderline sau limită (ex. clivajul)
3) apărări-negare (ex. refuzul)
4) apărări narcisice (ex. omnipotenţa)
5) alte apărări nevrotice (ex. refularea)
6) apărări obsesionale (ex. anularea retroactivă)
7) apărări mature (ex. sublimarea)

Clasificarea lui Werwoerdt (1972) pune accent pe modurile de acţiune, definirea

claselor de mecanisme de apărare făcându-se relativ la ameninţări, după cum
urmează:
1) retragerea din faţa ameninţării (ex. regresia din ipohindrie)
2) excluderea ameninţării din sfera conştiinţei (refuzul, reprimarea, raţionalizarea,
proiecţia, introiecţia)
3) dominarea, controlul ameninţărilor: intelectualizarea, izolarea, recurgerea la
conduite contrafobice sau la sublimare.

Alţi doi cercetători, Ihilevich şi Gleser elaborează în 1962 „Inventarul Mecanismelor

de Apărare” (DMI), clasificând apărările funcţie de cinci stiluri defensive generale
(1969):
1) „Întoarcerea către obiect”
2) „Proiecţia”
3) „Jocul cu principiile”
4) „Întoarcerea către propria persoană”
5) „Transformarea în contrariu”

În fine, ultima clasificare pe care o menţionăm este cea realizată de Bond pe baza
„Chestionarului Stilurilor Defensive” (DSQ) elaborat de el. Analiza factorială a
relevat pantru factori, astfel:
1) model de acţiune inadaptată, explicând 50% din variaţia totală, şi cuprinzând:
retragerea, activismul, regresia, inhibiţia, agresiunea pasivă, proiecţia; trăsătura
comportamentală comună o reprezintă incapacitatea subiecţilor de a negocia cu
pulsiunile, prin demararea unei actiuni constructive pe cont propriu;
2) distorsiunea imaginii, explicând 10% din variaţia totală, şi cuprinzând: clivajul,
idealizarea primitivă şi omnipotenţa însoţită de depreciere;
3) sacrificiul de sine, acoperind 9% din variaţia totală, cuprinde formaţiunea
reacţională şi pseudoaltruismul, reflectând nevoia de a se percepe pe sine ca amabil,
dispus oricând pentru a ajuta pe altul şi niciodată furios (în aparenţă doar, evident).
4) stilul adaptativ (8% din variaţia totală): umorul, reprimarea, sublimarea, asociate
noţiunii de coping reuşit.

5. CE SUNT MECANISMELE DE APARARE?

Dupa cum spuneam mai sus cercetatorii sunt departe de a fi ajuns la consens in
privinta definirii mecanismelor de aparare. Pentru inceput vom prezenta o serie de
definitii ale conceptului cu scopul de a extrage notele definitorii pe care sa le integram
intr-o definitie operationala ce urmeaza sa ne serveasca drept puct de referinta in
demersul nostru de investigare a MA:

Laplanche si Pontalis (1967): „Mecanismele de aparare sunt diverse tipuri deoperatii

in care se poate evidentia apararea. Apararea este ansamblul operatiilor a caror
finalitate este sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol
integritatea si constanta individului biopsihologic. Mecanismele prevalente difera
dupa tipul de afectiune avut in vedere, dupa etapa genetica in cauza, dupa gradul de
elaborare a conflictului defensiv etc. In general se accepta ideea ca mecanismele de
aparare sunt utilizate de eu, ramanand deschisa problema teoretica de a sti daca
punerea lor in joc presupune intotdeauna existenta unui eu organizat care sa le
constituie suportul.”

Widlocher (1971-1972): „Apararea este asamblul operatiilor a caror finalitate este de

a reduce un conflict intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre elementele acestuia
sa fie inaccesibil experentei constiente”. De notat faptul ca la Widlocher apararea este
inseparabila de conflictul subiacent si prin urmare nu poate fi analizata decat in relatie
cu acesta. Implicatiile acestui punct de vedere ar fi ca valoarea unui chestionar ca
modalitate de evaluare a MA ar fi destul de redusa tocmai pentru ca el se refera doar
la defense, fara a lua in calcul conflictul.

Sillamy (1980): „Apararea este un mecanism psihologic inconstient, utilizat de

individ pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele
instinctuale si legile morale si sociale”.

Braconnier (1991): „Mecanismele de aparare sunt mijloacele la care eul recurge

pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si externe”.

Vaillant si Drake (1985): „Apararile sunt metafore utilizate in descrieres diferitelor

stiluri cognitive si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe”

Vaillant (1993): „Apararile sunt procese mentale de reglare vizand restaurarea

homeostaziei psihice. Ele presupun o deformare temporara a realitatii din cauza unor
ganduri, sentimente si comportamente.”

DSM IV (1994/1996): „Mecanismele de aparare sunt procese psihologice automate

care protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de
stres (interni sau externi). Ele sunt mediatori ai reactiei subiectului la conflictele
emotionale si la factorii de stres.
Aceste definitii ne indica principalele repere in delimitarea conceptului de mecanism
de aparare:
- Ce este? – proces, operatie, strategie, mijloc, etc?
- Ce finalitate are? – reducerea unui conflict intrapshic, diminuarea angoasei,
restaurarea homeostaziei psihice, protejarea individului impotriva anxietatii, etc?
- In raport cu ce se realizeaza apararea? – pericole interne sau externe?
- Prin ce se realizeaza apararea? – suprimarea unui element al conflictului,
remanierea realitatii, deformarea temporara a realitati, disimulare?
- La ce nivel se realizeaza ? – constient sau inconstient?

Vom incerca in cele ce urmeaza sa dam un raspuns la fiecare din aceste intrebari:

a. vom considera ca apararile sunt mecanisme psihice, si nu procese intrucat

procesele psihice sunt universale, putand fi intalnite la orice individ, in timp ce
mecanismele psihice pot sau nu sa apara toate in viata unui subiect. De asemenea,
procesul psihic este un fapt ireductibil, in timp ce unele mecanisme de aparare includ
in ele si alte mecanisme: de exemplu, introiectia care presupune intotdeauna o
identificare prealabila. Trebuie totusi sa subliniem ca unele mecanisme defensive
primare (identificare, proiectie, refulare) sunt veritabile procese psihice. In ceea ce
priveste termenii de operatie sau strategie, acestia ni se par nepotriviti deoarece
primul face referire mai degraba la o secventa din maifestarea unei aparari, iar cel de-
al doilea la o grupare de aparari care servesc acelasi scop.

b. Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un

conflict intre exigente interne disonante ce pot aparea in relatiile dintre diverse
instante psihice si chiar la nivelul aceleiasi instante. Consideram ca este vorba de
un conflict intern deoarece chiar daca avem de-a face cu un conflict aparent intre o
exigenta interna si una externa, in realitate conflictul se naste doar atunci cand
exigenta externa a fost indeajuns de mult internalizata pentru a functiona ca exigenta
interna. Mai mult, este falsa ideea conform careia mecanismele de aparare ne apara
doar de conflictele dintre eu si sine; sursa conflictului poate fi atat in relatiile
tensionate dintre doua instante distincte ale psihicului, cat si intre doua nevoi/exigente
ce tin de aceeasi instanta, dar de nivele diferite ale acesteia (de exemplu, de nivelul
constient si inconstient al eului).
c. Prin urmare apararea se realizeaza intotdeauna in raport cu un pericol intern,
sau, cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.

d. Orice aparare reusita presupune mentinerea in inconstient a conflictului

generator de angoasa prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii
in sensul mascarii elemetelor conflictogene). Gradul de deformare a realitatii poate fi
chiar un indice al caracterului patologic al unei aparari (daca activismul nu presupune
decat o ignorare a unui aspect al realitatii, proiectia implica o falsificare a acesteia;
diferentierile pot merge si mai departe, existand proiectii relativ inocente si altele
extrem de nocive).

e. apararile sunt mecanisme inconstiente, care insa pot fi constientizate; de

subliniat faptul ca un mecanism defensiv devenit constient nu implica si
constientizarea conflictului subiacent. In virtutea acestui fapt, ele pot ramane
functionale si eficiente chiar daca subiectul este constient ca un anume comportament
are o functie defensiva (de exemplu, accesele bulimice care se presupune ca ar servi
drept defensa in raport cu anxietatea de separare in relatia cu mama).

In urma consideratiilor de mai sus definitia pe care o propunem este urmatoarea:

Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza

datorita anxietatii legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern
sau extern si care au functia de reducere a anxietatii printr-o deformare a acestei
reprezentari.

Deformarea realitatii ia diverse forme in functie de tipul specific de aparare:

- in anticipare, are loc o deformare a dimensiunii timp prin proiectarea intr-un

moment din viitor, sau, mai bine spus, prin transpunerea unui moment viitor in
prezent.

- in activism, deformarea consta intr-o ignorare a unui element conflictogen din

realitate; aceeasi operatie este decelabila si in negare, refulare, reprimare si refuz al
realitatii (diferentele de ordin calitativ sunt insa foarte mari si permit analiza distincta
a fiecarui mecanism in parte).

- in clivaj, din doua elemente disonante din realitate este suprimat (prin refulare)
unul, in timp ce celalalt este suprainvestit si ipostaziat.

- in proiectie, realitatea este „imbogatita” cu elemente care de fapt nu ii apartin.

Este ca si cum cineva ar merge pe strada ocolind niste oameni imaginari.

- in omnipotenta realitatea este deformata prin exagerare, hipertrofiere,

raporturile cu lumea sunt inversate astfel incat Eul devine un Gulliver in tara piticilor
printre ceilalti.

- in intoarcerea impotriva propriei persoane discomfortul psihologic este

proiectat in totalitate la nivelul eului, culpabilizat pentru toate suferintele si esecurile,
si, consecutiv, agresat pentru toate aceste vinovatii mai mult sau mai putin imaginare.
Distorsiunea apare aici sub forma asumarii a tot ce este rau si a autoculpabilizarii
excesive si, paradoxal, victimizante.

- in rationalizare, intelectualizare si refugiu in reverie realitatea este deformata

fie in sensul negarii afectului, fie in sensul negarii ratiunii si a imperativelor acesteia.
Si intr-un caz si in celalalt avem de-a face cu un subiect care priveste realitatea cu un
singur ochi – al ratiunii si logicii, sau al dorintei si afectului.

- in regresie asistam la o distorsiune temporala, timpul psihologic fiind cu mult

depasit de cel obiectiv; subiectul trateaza prezentul ca si cm acesta ar fi trecut, se
scoate pe sine din realitate si se transpune intr- lume devenita virtuala

- prin umor realitatea este colorata intr-un „roz antidepresiv”, iluzia cromatica
facand suportabila o perspectiva altminteri nu prea vesela

- agresiunea pasiva pune in act o fantasma de putere magica a subiectului care

isi pedepseste agresorul oarecum de la distanta (lasand razbunarea pe seama
destinului, care bineinteles, ii este aliat fidel, sau folosindu-se de puterea refuzului sau
a ignorarii); avem de-a face tot cu o deformare a imaginii de sine in care subiectul isi
pastreaza aparenta de persoana superioara sau evita propria incapacitate de a se angaja
intr-un conflict deschis care l-ar face sa se simta mult prea vulnerabil.

- in altruism, ascetism si contrainvestire subiectul isi falsifica imaginea de sine

si propune lumii o fata cosmetizata dupa standardele morale sau sociale la moda

- in sublimare avem de-a face cu un subiect ai carui lotusi cresc din noroi in
timp ce el prefera sa creada ca isi trag seva din eter.

Dupa cum vom vedea mai departe, mecanismele incluse de noi in IMA nu corespund
toate acestei definitii si asta pentru motivul evident ca nu sunt mecanisme de aparare.
Acesta este cazul acting-out-ului (care nu este mecanism de aparare ci, din contra,
esecul acestora, deoarece pulsiunea inconstienta este direct tradusa in act in loc sa fie
blocata prin defensa), al afirmarii de sine prin exprimarea sentimentelor si afiliere
care, fiind in mult mai mare masura constiente in sine si in raport cu nevoia care le
declanseaza, se apropie mult de mecanismele de coping, concept pe care il vom
prezenta in continuare deoarece are o valoare practica foarte mare. Daca Freud spunea
initial ca acolo unde a fost sinele trebuie sa fie eul, in privinta defenselor nu credem
ca ne inselam spunand ca acolo unde a fost defensa trebuie sa fie copingul. Trecerea
de la defensa la coping marcheaza trecerea de la apararea inconstienta la strategiile
constiente, ne-automate, de adaptare si echilibrare cu sine si cu mediul la un subiect
devenit mult mai responsabil de nivelul sau de satisfactie si armonie psihologica.

In 1943, Bibring introducea conceptul de mecanism de degajare, definindu-l ca

modalitate de gestionare a tensiunilor de catre eu, functia sa fiind de a „dizolva
progresiv tensiunea prin schimbarea conditiilor interne care o produc” (ex:
familiarizarea cu o situatie anxiogena sau detasarea de libido in travaliul de doliu).
Lagache este cel care va relua conceptul si il va dezvolta, acordandu-i o importanta
foarte mare in virtutea ideii ca scopul curei psihanalitice este chiar cel de a elibera eul
de sub influenta celor doua instante. Degajarea ar presupune „inlocuirea compulsiilor
defensive cu alegerea si respingerea constiente – intr-un cuvant, cu judecata, atat in
sens moral, cat si logic”. Caracteristicile dagajarii ar fi urmatoarele:
- recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice

- rolul important pe care-l indeplineste constiinta

- indepartarea apararii ca element prealabil degajarii. Operatiunile de degajare

presupun dezinvestirea contrapulsiunii defensive, amanarea ei, si, in contrapartida,
suprainvestirea anumitor ganduri, care fac apel la atentie si la reflectie. Lagache mai
subliniaza si faptul ca, apropiindu-se mai mult de procesul primar, defensele au o
structura paralogica si se realizeaza sub influenta principiului placerii si a compulsiei
la repetitie. Deoarece in sublimare este abolita refularea, el propune ca aceasta sa fie
considerata mai degraba mecanism de degajare decat de aparare. Noi vom include
totusi sublimarea in cadrul mecanismelor defensive deoarece ea nu corespunde
primului criteriu formulat chiar de Lagache: recunoasterea de catre subiect a
dorintelor si apararilor sale fantasmatice

Conceptul de coping a fost introdus in psihologie de Lazarus printr-o lucrare dedicata

stresului psihologic. El defineste copingul ca fiind „ansamblul eforturilor cognitive si
comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor interne sau
externe care ameninta sau depasesc resursele unui individ”. In Bloch si al (1991)
copingul este definit ca „procesul activ prin care individul, gratie autoaprecierii
propriilor activitati, a motivatiilor sale, face fata unei situatii stresante si reuseste sa o
controleze”. In literatura de specialitate sunt inventariate ai multe tipuri de coping:

- coping centrat pe emotie (vizeaza gestionarea starilor emotionale)

- coping centrat pe problema (vizeaza gestionarea problemei aflate la originea

starii emotionale a subiectului)

- coping de evitare (strategii pasive de reducere a tensiunii emotionale – evitare,

fuga, refuz, resemnare)

- copingul „vigilent” (strategii active de infruntare a situatiei – cautare de

informatii, de sustinere sociala, de mijloace de rezolvare a problemei).
Dupa cum reiese de mai sus afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor, afilierea
si chiar retragerea apatica intra in categoria mecanismelor de coping (ultimul intr-o
categorie mai putin adaptativa si anume cea copingului prin evitare). Ele au fost totusi
retinute in inventarul nostru deoarece apar in numeroase clasificari ale mecanismelor
defensive (DSM IV si Vaillant). Scala de acting-out a fost retinuta pentru testarea
ipotezei referitoare la corelatia negativa cu apararile de nivel superior si pozitiva cu
cele de nivel inferior. Mai trebuie mentionat faptul ca exista doua tipuri de abordari
ale copingului – de tip „dispozitie” (trasatura de personalitate) si de tip „context”
(activare si utilizare situationale). La ora actuala se incearca o abordare integrativa a
celor trei concepte si a manifestarii lor pe scala normal-patologic; de exemplu, in
1969 Haan elaboreaza un model al functionarii adaptative cuprinzand zece dimensiuni
de baza care se pot manifesta sub forma de coping, aparare sau fragmentare (pentru
sensibilitate avem empatia ca si coping, proiectia ca aparare si ideile de referinta ca
fragmentare). Plutchik (1995) considera ca fiecareia dintre apararile fundamentale
(care sunt mecanisme psihice rigide, de valoare adaptativa limitata) ii corespunde un
stil de coping (metoda constienta de rezolvare a problemelor, flexibil si, in general,
adaptativa): refuz – minimizare, regresie – cautare de ajutor. Ne asteptam prin urmare
ca intre aceste aparari sa gasim o corelatie negativa, ipoteza pe care o vom testa si in
studiul nostru.

8. DESCRIEREA DIMENSIUNILOR ŞI A VARIABILELOR

IPOTEZE ŞI REZULTATE

ACTIVISM
Activismul - gestionarea conflictelor psihice sau a situaţiilor traumatice externe prin
recurgerea la acţiune, în locul reflecţiei sau al trăirii afectelor. (Şerban Ionescu)
Conform DSM activismul se defineşte ca o strategie elaborată ca derivativ şi care are
ca scop lupta contra angoasei. Potrivit „Le Grand Larousse universel”, care oferă două
accepţiuni ale termenului, de sistem de conduită ce privilegiază acţiunea concretă,
directă, şi iniţiativa personală (definiţie ce se apropie de ceea ce dorim noi să se
înţeleagă prin activism ca şi defensă), iar pe de altă parte, de conduită a celui ce ia
agitaţia drept acţiune (definiţie ceva mai îndepărtată de perspectiva pe care am luat-o
noi în considerare în operaţionalizarea conceptului de activism).

Activismul apare de sine stătător în lista mecanismelor de apărare la Şerban Ionescu şi

la Plutchik, iar în DSM IV este identificat cu ‹acting out›; apare cu numele de
activism în clasificarea elaborată de Plutchik. Pentru noi, activismul şi ‹acting out›
sunt două concepte diferite, ce implică comportamente diferite, şi vom preciza mai
clar distincţia după ce vom trata şi mecanismul ‹acting out›.

Variabile
Motivaţia formulării celor două variabile rezidă în distinţia primară pe care am
realizat-o între ceea ce înţelegem prin activism ca şi apărare prezentă destul de
frecvent în comportamentele cotidiene şi ‹acting out›. În acest sens, ne referim la
activism ca la o apărare ce presupune comportmente frecvent întâlnite în viaţa
cotidiană, fiind şi susţinute de impactul psihologic al solicitărilor sociale, mai mult
sau mai puţin direct exprimate asupra individului integrat social. Adică, implicarea
activă, concretă a individului este şi va fi salutată din plin de către societatea ce
respectă normele ei, iar un om activ este apreciat pozitiv ca fiind o persoană bine
integrată şi adaptată social. O dată ce o asemenea defensă primeşte
„binecuvântarea”societăţii din care facem parte, lansăm ipoteza conform căreia
defensa activism ia o formă de defensă adaptativă din punct de vedere social.

a. activitate febrilă ce precede sau succede anumitor evenimente importante sau

stresante
Această variabilă se referă la apelul ocazional, este adevărat, cu frecvenţe diferite de
la persoană la persoană, la activism, acesta fiind „cerut” doar în cazuri apreciate
subiectiv de individ drept „extreme”, cuprinzând în această categorie anumite
evenimente importante pentru individ sau stresante (care au fost trăite deja şi apreciate
a posteriori ca atare, sau care urmează să se petreacă şi sunt proiectate ca atare
anticipativ, sunt potenţial stresante). Prin „activitate febrilă” înţelegem activitatea ce
ocupă aproape integral timpul pe care o persoană îl are la dispoziţie de-a lungul unei
zile, pauzele sale fiind foarte reduse ca număr şi durată, dacă nu absente.
„Înaintea unui eveniment important fac multe lucruri.”

b. implicare (excesivă) în anumite activităţi

Ne referim deci la activism ca mască sau mijloc deviaţionist de la anumite afecte,
gânduri, conflicte ce nu pot fi abordate frontal de subiect din varii motive ce ţin de
ceea ce denumim cu un termen generic „diferenţe individuale”. O dată ce subiectul în
cauză se simte incapabil să gestioneze direct şi nonmediat respectivele afecte,
conflicte, etc. cu care se vede confruntat la un moment dat, el alege ca modalitate de
asigurare a confortului psihologic implicarea mai mult sau mai puţin excesivă în
diverse activităţi practice, concrete, care au rolul de a redirecţiona focalizarea atenţiei
de la conţinuturi potenţial anxiogene spre conţinuturi nu doar nonanxiogene, dar,
eventual, şi gratifiante din punct de vedere social. Formularea variabilei, aşa cum
apare ea aici, nu exclude o motivaţie pentru respectiva implicare în activităţi, şi
considerăm respectiva cauză ca fiind indispensabilă şi omniprezentă în cazul oricărui
comportament de acest gen.
„Am foarte mult timp liber.”

Ipoteze
În primul rând ne referim la clasa, categoria sau factorul la care ar putea aparţine
activismul, şi lansăm ipoteza conform căreia acest factor ar fi reprezentat de apărările
adaptate din punct de vedere social, şi aceasta în condiţiile în care activitatea ca atare,
acel „a face ceva” este salutată din plin de către societatea occidentală în comparaţie
cu cea orientală de pildă. În al doilea rând, în ceea ce priveşte eventuale corelaţii între
activism şi alte mecanisme de apărare, susţinem ipoteza conform căreia ar exista o
corelaţie pozitivă cu afilierea şi cu altruismul şi cu refuzul unui segment al realităţii
(acest refuz determinând tocmai apărarea de respectivul aspect prin „refugiul” în
activism) şi corelaţie negativă cu retragerea apatică.

Rezultate
Testarea statistică a ipotezelor şi valoarea coeficientului de corelaţie Pearson obţinut
arată într-adevăr existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între activism şi
afiliere, respectiv activism şi altruism, motivată de noi prin faptul că activismul
implică contact social, socializare, relaţii interumane şi comportamente, dedicare chiar
pentru realizarea scopurile altora, solicitare şi primre de sprijin exterior.

‹ACTING OUT›
‹Acting out› - se identifică cu conceptul de traducere în act, ca act impulsiv, şi este o
încălcare a interdicţiei de a acţiona în cadrul curei psihanalitice (S. Freud). În clinica
psihiatrică se identifică cu o impulsie ce are caracter de violenţă heteroagresivă sau
autoagresivă; actul în sine fiind de scurtă durată. În opinia noastră, mecanismul are în
centrul său o desfăşurare psihologică, o tensiune psihică mai degrabă decât acţiune
propriu-zisă. Tensiunea psihică ce cunoaşte un crescendo ajunge la apogeu şi se
descarcă brusc, urgent, fulgerător, cu un control conştient destul de redus. Ţinem să
menţionăm faptul că, prin însăşi descrierea mecanismului se observă faptul că el ia
forma unei antidefense, sau o „cădere a defenselor”; în aceste condiţii nu mai
crespunde definiţiei pe care am dat-o mecanismelor de apărare, motivul pentru care l-
am păstrat fiind faptul că apare ca mecanism defensiv în alte clasificări, de care am
ţinut şi noi cont.

Mecanismul nu face parte din lista de mecanisme defensive a lui Şerban Ionescu, în
schimb ea figurează printre defensele din DSQ, printre cele enumerate de Valenstein
(sub numele de traducere în act) şi printre defensele listate în DSM (tot ca traducere
în act).

Noi, prin variabilele luate în considerare, ne îndepărtăm oarecum de ceea ce se

înţelege în mod normal prin traducere în act; astfel, dacă prima variabilă se referă
exact la traducerea în act a impulsivităţii resimţite foarte intens încât nu mai poate fi
menţinută doar în registrul interiorităţii psihice, şi astfel este expulzată brusc şi în
forma ei brută, cea de-a doua variabilă se referă la momentul imediat premergător
acestei traduceri în act văzute ca rezolvare urgentă, imediată a tensiunii dar complet
dezadaptativă pentru individ. Efectul de „apărător” al eului conştient, dacă există,
există doar pentru scurt timp, pentru că ulterior eul va fi copleşit de anxietatea
generată de însăşi descărcarea în forma în care se realizează.
Variabile
a. impulsivitate tradusă în act
Variabila se mulează perfect pe conceptul de traducere în act, prin itemii ce i-au
corespuns noi încercând să surprindem tocmai acest aspect al ‹acting out›-ului:
punerea în act fără „perdea”, fără precauţii, fără mediere a achiziţiilor ontogenetice
am putea spune.
„Am lovit pe cineva care m-a iritat foarte mult.”

b. nevoie de rezolvare urgentă, cu orice preţ a situaţiilor conflictuale

După cum am mai precizat până acum, această variabilă surprinde momentul imediat
premergător descărcării, de fapt exprimă cauza respectivului comportament: o nevoie
de rezolvare urgentă; aceasta ne trimite la lansarea ipotezei conform căreia ‹acting
out›-ul ar face parte dintre mecanismele nevrotice de „apărare”.
„Sunt agitat(ă) când ştiu că am o problemă pe care trebuie să o rezolv.”

După aplicarea chestionarului pe lotul-pilot şi calcularea coeficientului alfa-Cronbach

pentru evaluarea interitemi pe fiecare variabilă în parte, am decis să eliminăm cea de-
a doua variabilă, alfa=0.004(!). Rezultatul foarte slab al corelaţiei interitemi pentru
această din urmă variabilă fiind pus pe seama diferenţelor destul de mari dintre itemi
în ceea ce priveşte atât formularea lor, cât şi ţintele comportamentale diferite pe care
le urmăreau. De asemenea, constatăm că definirea variabilei nu face loc pentru
operaţionalizarea ulterioară a conceptului prin comportamente, în condiţiile în care
vizează o nevoie, de care persoana poate fi mai mult sau mai puţin conştientă, ce
poate exista şi în stare latentă, fără a declanşa comportamente specifice.

Ipoteze
O primă ipoteză afirmă faptul că acting out-ul este o defensă aparţinând categoriei
apărărilor dezadaptative, neorganizate, haotice, şi în consecinţă, destul de periculoasă
pentru individul însuşi care o foloseşte. De asemenea, considerăm acting out-ul
corelând pozitiv cu activismul (chiar au existat numeroşi autori ce le-au suprapus, noi
însă neaderând la un asemenea punct de vedere, dar fără a nega eventualitatea unei
corelaţii între cele două mecanisme de apărare), identificarea cu agresorul
(considerăm că, atât timp cât individul se simte agresat şi simte nevoia să „întoarcă”
agresiunea, această întoarcere are şanse să îi scape de sub control), întoarcere către
propria persoană (o heteroagresivitate ce poate scăpa de asemenea controlului). Mai
presupunem existenţa unor corelaţii negative cu ascetismul şi refugiul în reverie (aici
fiind vorba de un surplus de refulare, pe când în cazul acting out-ului este un minus
refulare, ambele cazuri însă implicând efecte dezadaptative), oarecum şi cu
sublimarea, ca defensă de ordin superior, înalt adaptativă.

Rezultate
Acting out-ul a corelat pozitiv cu identificarea cu agresorul şi cu întoarcerea către
propria persoană, confirmându-ni-se astfel două din ipotezele lansate cu privire la
acting-out; cel care îşi manifestă direct, brut, violent şi nonmediat agresivitatea,
loveşte în acelaşi timp şi în sine însuşi, prin faptul că loveşte în alteritate, şi aceasta
deoarece agresivitatea respectivă poate fi descărcată şi auto, şi nu doar hetero: acest
aspect este cel ce ţine de întoarcerea către propria persoană, în timp ce manifestarea
heteroagresivităţii ţine de identificare cu agresorul ce loveşte în alteritate direct. ( A se
ţine seama de faptul că prin aceste remarci nu limităm acting out-ul la agresivitate
descărcată direct în comportament, cu şî la alte aspecte pulsionale ce au manifestări
similare)

AFILIEREA
Afilierea – solicitarea ajutorului şi a susţinerii celuilalt atunci când subiectul trece
printr-o situaţie generatoare de angoasă. (Şerban Ionescu) Trebuie menţionat că în
cazul defensei afiliere prezenţa celuilalt este căutată din nevoie, pentru beneficiul pe
care aceasta îl aduce subiectului într-o situaţie problematică pentru acesta. Afilierea
implică o componentă importantă, şi anume susţinerea socială, cu componentele ei:
1) reţeaua socială exprimată prin numărul de prieteni şi de relaţii cu alţii; 2) sprijinul
primit, adică comportamentele efective de susţinere; 3) sprijinul perceput,
disponibilitatea celorlalţi; 4) sprijinul emoţional ce conferă sentimentul de protecţie,
siguranţă concretă, dragoste; 5) sprijinul de stimă privind competenţele şi valoarea
subiectului; 6) sprijinul material sau financiar; 7) sprijinul informativ.
Din punctul de vedere DSM III, DSM IV, afilierea face parte din mecanismele
adaptative, sau de nivel înalt, din această cauză ea fiind menţionată doar în DSM IV.
De asemenea, ea este listată în lucrarea lui Şerban Ionescu şi în chestionarul DSQ al
lui Bond, nefiind însă inclusă în nici unul dintre cei patru factori evidenţiaţi de
chestionar.
Lansăm şi noi ipoteza conform căreia afilierea s-ar putea include într-o categorie-
factor supraordonat, şi anume cel corespunzător apărărilor adaptative, aşteptând însă
ca rezultatele finale să confirme sau să infirme această ipoteză.

Variabile
a. căutarea prezenţei altora pentru susţinere sau ajutor
Variabila exprimă cel mai bine sursa comportamentului, şi anume nevoia pe care
subiectul o resimte, pentru a primi susţinere şi ajutor într-o situaţie de viaţă percepută
ca problematică ori conflictuală, ori eventual traumatizantă pentru el. Este o
modalitate de adaptare dezirabilă din punct de vedere social, comunitar, pentru omul
ce se vrea a fi definit ca fiinţă eminamente socială, membru activ al comunităţii ce-şi
face simţită prezenţa în cadrul acesteia. Unul din motivele prezenţei alterităţii în jurul
său este şi acela de a servi drept punct de sprijin pentru unul din membrii grupului ce
necesită acest sprijin. Chiar dacă dorim să concepem această defensă drept una
adaptativă, nu trebuie să facem abstracţie de cazul extrem, sub formă de dependenţă
cu efecte de handicapare pentru cel ce vede fiecare experienţă ca pe un impas din care
nu poate ieşi decât cu ajutorul altei/altor persoane.
„Când am o problemă pe care nu o pot rezolva, solicit ajutorul unui prieten.”

b. orientarea spre persoane ce au trăit o experienţă de stres identică

Efectul secundar al acestei orientări constă în securizare afectivă şi experienţială, în
apărare în faţa potenţialei singurătăţi anticipate sau parţial experimentate, în crearea la
nivel subiectiv a impresiei unui fond comun de experienţă nefastă. Din două puncte de
vedere am considerat această variabilă ca reflectând una din semnificaţiile majore ale
mecanismului de apărare afiliere, nefiind vorba despre o perspectivă reducţionistă
prin faptul că am considerat doar experienţa de stres şi nu şi cea de bucurie, de stare
caracterizată prin acalmie psihologică
 i. în primul rând, experienţa de stres poate fi rezultatul oricărui tip de
eveniment prin care a trecut, trece sau urmează să treacă persoana în cauză; chiar şi o
bucurie neaşteptată pentru individ poate fi generatoare de stres, din punctul de vedere
al implicaţiilor pe care le-ar avea, spre exemplu. Astfel, formularea „experienţă de
stres identică” acoperă orice fel de sursă existenţială, ceea ce contează din perspectiva
mecanismelor defensive nefiind situaţia concretă prin care trece persoana, evaluată
obiectiv, ci transpunerea ei in plan subiectiv şi trăirea ei drept o experienţă de stres;
ii. cauza pentru care evenimentele respective sunt trăite ca şi anxiogene şi
stresante pentru individ interesează prea puţin la acest moment, în sensul că interesul
nostrul principal este identificarea defenselor şi a intensităţii şi proporţiei şi
configuraţiei lor în individ
iii. starea de acalmie psihologică şi de autosuficienţă este oarecum de
domeniul utopicului, pentru că suntem, cu o formulă deja învechită, „oameni printre
oameni” şi „fiinţe sociale”, astfel încât prezenţa şi sprijinul celorlalţi sunt căutate în
virtutea acestor premise, şi, mai mult decât atât încurajate. Am putea chiar lansa
ipoteza conform căreia afilierea s-ar plasa în categoria mecanismelor de nivel
superior, adaptativ, cu menţiunea faptului că trebuie să ţinem cont de scorurile
extreme, mai ales cele pozitive, un „exces de afiliere” care devine problematic şi chiar
dezadaptativ; de asemenea, mai trebuie luată în considerare şî configuraţia generală a
apărărilor individului respectiv, care ar susţine într-un fel sau altul scorul înalt pe
acest mecanism.
„Când mă confrunt cu ceva dureros caut prezenţa oamenilor care au trecut prin ceva
similar.”

Ipoteze
Includem, în acord cu autorii studiaţi de noi, afilierea printre mecanismele defensive
adaptative, de nivel superior, ce presupun o bună integrare socială a individului. În
ceea ce priveşte lansarea unor ipoteze specifice, am considera afilierea în corelaţii
pozitive cu activismul, altruismul (chiar dacă diferenţa dintre ele este destul de mare,
presupunem totuşi că persoana capabilă de afiliere, adică de întreptare către semenul
său pentru sprijin, va fi capabil ulterior eventual să orefe sprijin „altruist” celuilalt),
identificare, afirmarea de sine şi introiecţie; de asemenea, presupunem existenţa unor
corelaţii de această dată negative între afiliere şi retragere apatică şi ascetism.
Rezultate
Activismul, altruismul şi introiecţia sunt mecanismele ce corelează pozitiv într-adevăr
cu afilierea; pe lângă aceste corelaţii ce vizau direct ipotezele formulate de noi, au mai
fost obţinute şî altele, după cum urmează: acting out, anticipare, clivaj, denegare,
contrainvestire, izolare, înlăturare, întoarcere către propria persoană, proiecţie,
raţionalizare, refugiu în reverie, refulare, regresie, retragere apatică şî refuz care toate
corelează pozitiv la praguri de .05 sau .01 cu afilierea (această enumerare serveşte in
primul rând la crearea unei imagini asupra vastităţii domeniului investigat de noi, şi
asupra complexităţii mecanismelor defensive, a intercorelaţiilor dintre ele, şi mai
departe, de ce nu, asupra, implicaţiilor psihodiagnostice pe care le poate avea un
asemenea instrument. Din păcate însă, spaţiul lucrării de faţă nu ne permite să
aprofundăm prea mult această parte, care se constituie fără doar şi poate intr-o poartă
către un domeniu ce aşteaptă să fie explorat intensiv şi cu maximă seriozitate)

AFIRMAREA DE SINE (PRIN EXPRIMAREA SENTIMENTELOR)

Afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor) – comunicarea fără ocolişuri a
sentimentelor şi gândurilor, într-un mod nici agresiv, nici manipulator, şi aceasta în
condiţiile în care persoana trăieşte un conflict emoţional sau un eveniment exterior
stresant. (Şerban Ionescu) Chiar dacă alţi autori l-au încadrat categoric în
mecanismele de apărare, motivându-şi alegerea prin faptul că are ca rezultat
diminuarea anxietăţii, noi înclinăm spre a-l considera drept mecanism de graniţă între
defense şi coping, atât timp cât gradul de conştientizare a apelului la „afirmare de
sine...” este destul de ridicat. De menţionat este faptul că acest mecanism poate face
obiectul unei învăţări chiar în cadrul terapiei, mai ales celei de tip cognitiv-
comportamental. Valoarea comunicării verbale şi a exprimării deschise a fost
recunoscută intens de S. Freud, chiar dacă printre mecanismele defensive la care
acesta a făcut referire, mecanismul prezent nu a fost inclus; începând din 1949, s-au
efectuat şi studii experimentale asupra acestui mecanism defensiv. (Satler, 1949,
1961)
Pe lângă clasificarea lui Şerban Ionescu, unde afirmarea de sine (prin exprimarea
sentimentelor) apare ca mecanism defensiv de sine stătător, acesta mai figurează în
lista DSM IV sub numele de afirmare de sine sau autoafirmare.

Variabile
a. afirmarea sentimentelor
Această variabilă cuprinde atât afirmarea sentimentelor favorabile, ca simpatia,
afecţiunea, tandreţea, cât şi sentimente mai puţin favorabile, cum sunt ostilitatea,
antipatia, sentimente de respingere a celuilalt, etc. Pentru a putea să te afirmi deschis
şi într-o formă socialmente acceptabilă, cea ce ar însemna nonagresiv şi
nonmanipulator, este nevoie de o dezvoltare personală deja parcursă, de o bună
cunoaştere de sine, de o dorinţă de îmbunătăţire a propriului comportament, elemente
care au rolul de a apropia, după cum am afirmat deja mai sus, mecanismul defensiv în
cauză de unul de coping, şi, de asemenea, de a-l include printre mecanismele mai
elaborate, dacă ar fi să ne propunem a ajunge la o clasificare care să împartă
mecanismele defensive în primare, mai puţin elaborate, şi mecanisme elaborate într-o
măsură mai mare.
„Îmi este uşor să spun ceea ce simt.”

b. comunicare deschisă a gândurilor

Distincţia între exprimarea sentimentelor şi comunicarea gândurilor în manieră
deschisă este una pur teoretică, cerută de exigenţele elaborării unui chestionar de
personalitate, în termeni generici. Acesta, deoarece suntem conştiente de faptul că o
distincţie rigidă nu poate fi operată şi este şi contraindicată: un sentiment ori o
atitudine faţă de un alter va implica obligatoriu şi natural realizarea unei anumite
desfăşurări ideative, va implica „a gândi despre acea persoană că...”, astfel încât ne-
am aştepta ca o persoană ce este capabilă să-şi exprime sentimentele deschis, va fi
capabilă de a face aceasta şi în cazul gândurilor sale.
„Ceea ce gândesc despre alţii mă priveşte doar pe mine.”

c. capacitatea de a cere şi de a refuza pretenţiile nerezonabile

Această variabilă aduce în discuţie problema distincţiei clare între afirmarea de
sine( prin exprimarea sentimentelor) şi agresiunea pasivă. Mai importantă decât
capacitatea în sine de a cere sau a refuza este modul, maniera, mijloacele prin care
se realizează cererea sau refuzul. Spre exemplu, atât o persoană care foloseşte în grad
înalt afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor), cât şi una care este pasiv
agresivă pot să dispună de capacitatea ce a refuza pretenţiile pe care ele le apreciază
subiectiv drept nerezonabile, însă în maniere total diferite, opuse chiar. Spre exemplu,
un item ce ar putea cu uşurinţă aduce confuzii este : „Când o persoană pe care o
antipatizez îmi cere ceva, găsesc motive pentru a o refuza”; acesta este un item pentru
agresiunea pasivă, pentru că nu pretenţiile nerezonabile sunt importante, ci faptul că
respectiva persoană este antipatică subiectului în cauză, şi în consecinţă, indiferent de
faptul că ea are nevoie de ajutor, sau are o pretenţie minimă şi în limitele
rezonabilului, va fi refuzată cu scopul de a o frustra, sau de a exprima agresivitatea
reprimată întro manieră modificată, distorsionată, deplasată, şi astfel subiectul se
eliberează de propria-i frustrare. În schimb, ceea ce contează în cazul afirmării de
sine... este o evaluare a calităţii pretenţiilor, a motivaţiei acestora şi a aspectelor
majore, de asemenea, o evaluare a propriilor posibilităţi şi disponibilităţi, această
evaluare având ca rezultat decizia de refuz, refuz realizat în aceeaşi manieră
nonagresivă şi nonmanipulativă de care am mai discutat.

Capacitatea de a cere poate fi de asemenea analizată din perspectiva aceleiaşi

distincţii între cele două mecanisme, un pasiv agresiv putând de asemenea emite
cereri, ele în sine nerezonabile, fără utilitate practică, singurul scop fiind frustratea şi
agresarea partenerului, şi nu o cerere directă, explicit formulată, utilă pentru subiect,
aşa cum se realizeaza in cazul afirmării de sine....

Cu o metaforă sugestivă putem rezuma esenţa afirmării de sine... prin a cite cuvintele
lui Jules Renard: „Cu adevărat liber este acela care ştie să refuze o invitaţie la cină
fără a recurge la vreun pretext.”

Rămâne totuşi aici o problemă deschisă, relativ la aceeaşi distincţie afirmare de sine...
– agresiune pasivă: este foarte dificil să se atingă un grad atât de înalt de obiectivitate
care să permită o evaluare acurată şi reală a situaţiei, partenerului, etc. astfel încât un
refuz să nu însemne pasiv agresivitate, ci exprimare deschisă, sinceră; sub masca
acestei afirmări de sine poate foarte bine să se ascundă un comportament de agresiune
neconştientizat şi neacceptat, însuşi un refuz repetat de exemplu să aibă acest efect de
agresare a celuilalt.
„Refuz chiar şi pe cineva drag dacă cererile sale sunt neîntemeiate.”

Ipoteze
După părerea noastră, în acord cu autorii ce au investigat mecanismele defensive,
afirmarea de sine este un mecanism de ordin superior şi adaptativ. Acest mecanism ar
corela pozitiv cu afilierea şi cu identificarea şi negativ cu izolarea, întoarcerea către
propria personă, proiecţia şi retragere apatică, pentru că toate aceste mecanisme,
într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, neagă, evită realitatea intrapsihică proprie
subiectului, şi cu atât mai mult acceptarea şi exprimarea, comunicarea în exterior a ei.

Rezultate
Cu excepţia ipotezei ce afirma corelaţia afirmare de sine – afiliere, care nu s-a
confirmat, toate celelalte ipoteze lansate de noi privind acest mecanism şi-au găsit
confirmarea în urma prelucrării statistice a datelor.

AGRESIUNEA PASIVĂ
Agresiunea pasivă – răspuns la conflictele emoţionale şi la factorii de stres interni şi
externi printr-o agresiune împotriva celuilalt, exprimată în mod indirect şi
necombativ. (DSM III-R, DSM IV) Rezistenţa, resentimentul sau ostilitatea sunt
mascate de o faţadă de adeziune aparentă. DSM IV face două precizări, relativ la
principalele situaţii în care acest mecanism poate fi pus în funcţiune: un răspuns la
exigenţele de acţiune sau performanţă emise de altă persoană şi; lipsa de gratificare a
dorinţelor subiectului.

Agresiunea pasivă figurează deci în clasificarea DSM III-R şi DSM IV, precum şi în
lista mecanismelor defensive elaborată de Bond, acesta încadrând-o la factorul I,
model de acţiune inadaptată.

Variabile
-nonacţiune sau refuz al acţiunii în situaţii frustrante
Nonacţiunea ca atare, sau prin refuz al acţiunii, în condiţiile în care individul în cauză
are intenţia ascunsă, mai mult sau mai puţin conştientizată de a-l pedepsi, lovi, agresa
pe celălalt, reflectă tocmai esenţa mecanismului la care ne referim aici. În genere,
persoanele pasiv-agresive au tendinţa de a nega şi de a respinge propriul mecanism
psihic, şi aceasta pentru că o conştientizare a sa ar lovi în înseşi normele morale, etice,
rigorile social-umane la care oricine doreşte să se ştie pe sine că aderă. Astfel,este
destul de dificilă surprinderea pasiv-agresivităţii pe baza unuichestionar ce presupune
autoadministrarea, astfel încât este nevoie de o mascare cât mai bună a
comportamentelor prin itemii formulaţi şi, în acelaşi timp, investigarea mecanismului
în sine. Astfel, sub o mască ce le ascunde lor însele propria interioritate psihică, ele
sunt capabile să-şi descarce frustrările, agresivitatea şi să evite confruntarea directă cu
propiile conflictualităţi, manifestând ceea ce am putea denumi chiar „o atitudine
pasiv-agresivă”.
„Răspund întotdeauna la provocări.”

Ipoteze
Ne aşteptăm la obţinerea unei corelaţii negative între agresiunea pasivă şi afirmarea
de sine, lucru oarecum evident cel puţin din punct de vedere empiric, atât timp cât
pasivitatea agresiunii exclude exprimarea deschisă, francă, sinceră a sentimentelor şi
gândurilor ce vizează cealaltă persoană. De asemenea, mecanismul de faţă implică o
negare a realităţii intrapsihice cel puţin, atât timp cât individul este incapabil să
privească şi să se orienteze spre conţinuturi psihice rezervoare de agresivitate, şi şi le
neagă în favoarea manifestării unui comportament voalat şi, în esenţă, deosebit de
agresiv (în cazul scorurilor extreme înalte).

Rezultate
Agresiunea pasivă corelează pozitiv cu denegarea, fapt explicat de noi prin aceea că
realitatea intrapsihică a subiectului este negată clar de acesta, şi în consecinţă respinsă
ca inexistentă sau neadevărată, această realitate referindu-se direct la agresivitatea ce
mocneşte în interiorul insului relativ la altă/alte persoane, dar pe care acesta nu o
acceptă din varii motive. Totuşî, ea îşi găseşte o modalitate voalată de manifestare şî
explimare, şî aceasta este pasiv-agresivitatea.

ALTRUISMUL
Altruismul – devotament faţă de celălalt, ceea ce-i permite subiectului să iasă dintr-un
conflict. (Şerban Ionescu) Ca şi defensă, altruismul poate fi considerat din patru
puncte de vedere, în fiecare fiind vorba de rezolvarea unui conflict:
-un tip de formaţiune reacţională – evitarea culpabilităţii legate de refularea
agresivităţii, prin altruism
-mijloc de evitare a agresivităţii, prin deplasarea ei către scopuri mai „nobile”,
altruiste
-plăcere „prin procură” – o plăcere pe care persoana şi-o refuză sieşi, dar îi ajută pe
alţii să o obţină; astfel, ea trăieşte satisfacţia prin identificarea cu alteritatea
beneficiară
-manifestare a masochismului, prin căutarea de sacrificii evaluate drept altuiste.
(Anna Freud)

Potrivit DSM IV, altruismul este caracterizat astfel: „Persoana îşi gestionează
conflictul dedicându-se satisfacerii nevoilor celuilalt. Spre deosebire de formaţia
reacţională, caracterizată uneori prin sacrificiul de sine, în cazul altruismului persoana
primeşte fie o satisfacţie de substituţie, fie o satisfacţie datorată reacţiilor celorlalţi.”

Primul care vorbeşte despre altruism este S. Freud, chiar dacă nu explicit, ca la un
mecanism defensiv real, el văzându-l mai degrabă drept o formaţiune reacţională.
Ulterior, Anna Freud include altruismul în lista sa de mecanisme defensive cărora le
acordă atenţie specială în lucrarea „Eul şi mecanismele de apărare”. Altruismul apare
şi în clasificarea elaborată de Valenstein şi colab., menţionat fiind printre
mecanismele comune şi altor autori ce s-au ocupat cu studiul defenselor. Mai este
inclus şi în lista realizată de Vaillant, precum şi în DSM IV, în categoria
mecanismelor cel mai bine adaptate. În fine, în chestionarul stilurilor defensive al lui
Bond, altruismul apare investigat printr-un singur item: „Dacă nu mi s-ar permite să îi
ajut pe alţii m-aş simţi deprimat.”

Variabile
Pentru început dorim să specificăm faptul că am formulat variabilele în aşa fel încât să
surprindem prin fiecare dintre ele numitorul comun al celor patru puncte de vedere,
sau modalităţi de abordare a altruismului descrise mai sus.

a. tendinţă de a satisface nevoile celorlalţi

Variabila nu implică „renunţarea” la sine, abandonul de sine pentru altcineva, ci pur şi
simplu manifestarea unui viu interes, grijă şi atenţie pentru identificarea şi satisfacerea
nevoilor altor persoane; discriminarea între persoanele semnificative şi cele cu care
individul întreţine relaţii mai superficiale, este destul de redusă, în sensul că el îşi
manifestă respectiva tendinţă în raport cu aproape orice persoană cu care are
interacţiuni. Comportamentele corespunzătoare acestei variabile nu exclud grija şi
atenţia pentru propria persoană, dar şi alteriatatea este aproape la fel de importantă ca
subiectul.
„Sunt atent(ă) la nevoile celorlalţi.”

b. disponibilitate de a se sacrifica pe sine pentru interesele altora

De această dată, intervine termenul de „sacrifiu de sine pentru...”: variabila exprimă
faptul că interesele altora sunt puse mai presus de propriul interes, iar satisfacerea
acestora, mai presus de satisfacerea propriilor nevoi. Este destul de discutabilă
importanţa acestor nevoi la care se renunţă în favoarea nevoilor altora, pentru că este
foarte posibil, ca un mecanism mai profund şi ascuns, ca aceste nevoi ale celorlalţi să
reprezinte proiecţia propriilor nevoi profunde şi cu adevărat importante pentru
subiect, el renunţând la nevoi superficiale şi mai puţin semnificative. Afirmăm că
acest fapt este discutabil, pentru că itemii formulaţi de noi nu au capacitatea de a
surprinde elementul importanţei nevoilor ori intereselor, de o parte sau de cealaltă, ci
doar procesul renunţării la sine pentru un altul (cu o formulare generică).
„Sacrificiul de sine pentru binele altcuiva este o virtute.”

c. a facilita cuiva obţinerea unei plăceri pe care subiectul şi-o refuză sieşi
Această variabilă este cel mai aproape de abordarea altruismului ca oferire a unei
plăceri „prin procură”; motivaţiile pentru care subiectul îşi refuză căutarea şi
obţinerea directă a plăcerii respective sunt diverse, depinzând de o multitudine de
factori, şi neinteresând în acest punct al lucrării noastre, decât tangenţial doar. Ceea ce
contează însă este faptul că subiectul refuză să îşi ofere această plăcere sieşi, dar
energia psihică rămânând prezentă şi activă, ea este deturmnată către facilitarea
obţinerii plăcerii respective pentru altcineva.
„Mă străduiesc ca oamenii din jurul meu să se simtă bine.”

Ipoteze
Este aproape evidentă pentru noi lansarea unei ipoteze ce presupune existenţa unei
corelaţii clare între altruism şi contrainvestire, atât timp cât ţinem cont de
componenta conflictuală, anxiogenă ce este evitată, respinsă şi înlocuită în cadrul
altruismului cu aspecte acceptate, aprobate şi apreciate de eul conştient, şi anume cele
de fiinţă bună, iubitoare, gata de sacrificiu de sine pentru fericirea şi binele altora. De
asemenea, altruistul este un individ ce neagă agresivitatea inconştientă, nelăsându-o să
se manifeste mai mult sau mai puţin ca atare pentru a se descărca, şi în consecinţa
afirmăm şi posibilitatea unei corelaţii pozitive între altruism şi denegare. De
asemenea, altruistul introiectează alteritatea şi se identifică, mai mult sau mai puţin ce
ea, pentru că aceasta este o modalitate foarte importantă pentru el de a se „bucura” de
efectul propriilor comportamente, deci credem în existenţa unor corelaţii pozitive
altruism – introiecţie. Mai susţinem următoarele corelaţii posibile: cu înlăturarea, pe
baza consideraţiilor anterior menţionate.

Rezultate
S-au confirmat ipotezele ce afirmau existenţa unor corelaţii pozitive cu
contrainvestirea, denegarea şi înlăturarea. Propria agresivitate spre exemplu, ce rezidă
în individ, este contrainvestită şi astfel transformată în opusul său, manifestarea
sacrificiului de sine altuist. Realitatea intrapsihică este negată de individ în faţa lui
însuşi, negare întărită şi de tentinţa de respingere şi evitare a reflecării pe tema
propriei agresivităţi.

ANTICIPAREA
Anticiparea – pe durata unei situaţii conflictuale, anticiparea constă în a-ţi imagina
viitorul experimentând dinainte propriile reacţii emoţionale; prevăzând consecinţele a
ceea ce s-ar putea întâmpla; plănuind diferite răspunsuri sau soluţii posibile. (Şerban
Ionescu)

Noi am luat în considerare două tipuri de anticipare, şi anume anticiparea realistă şi

anticiparea catastrofică, ambele ca şi mecanisme defensive. Astfel, ne opunem
aprecierii din lucrarea „Mecanismele de apărare – teorie şi aspecte clinice” a lui
Şerban Ionescu, care consideră că anticiparea-apărare se deosebeşte de anticiparea
catastrofică, şi aceasta deoarece ferirea de conflictualitate şi de angoasa rezultată de
aici se realizează şi în cazul anticipării catastrofice, pentru că subiectul „îşi aranjează
viitorul”, planificându-l pentru o situaţie extremă, ce are şanse minime să se producă,
dar totuşi se poate produce. Cu toate acestea, nu ne ferim de la a lansa ipoteza
conform căreia anticiparea catastrofică ar fi o defensă dezadaptativă pentru individ,
mai ales dacă are o frecvenţă mare de apariţie în comportament, şi aceasta, pentru că
ajunge să angoaseze şi mai mult individul, în loc de a-l feri de angoasă. Din această
cauză, suntem destul de precaute în evaluarea acestei laturi a anticipării, considerând-
o polul negativ al defensei în discuţie, anticiparea realistă plasându-se la polul pozitiv.
O păstrăm totuşi printre mecanismele defensive din perspectiva prevederii
consecinţelor a ceea ce s-ar putea întâmpla, datorită efectelor „benefice” pe care le
poate avea, chiar dacă cu o sferă de cuprindere redusă.
Chiar dacă nu a menţionat-o printre mecanismele de apărare, S. Freud vorbeşte despre
anticipare din perspectiva efectelor benefice pe care ea le comportă. Înainte de
apariţia DSM IV anticiparea nu a figurat în nici una dintre listele elaborate de autorii
ce au investigat mecanismele de apărare, cu excepţia lui Bond, care o include în DSQ.

Variabile
a. (realistă) experimentarea dinainte a propriilor reacţii emoţionale; prevederea
consecinţelor a ceea ce s-ar putea întâmpla; plănuirea răspunsurilor sau a soluţiilor
posibile

Această variabilă reflectă o apărare de nivel superior, adaptativă, pentru că reuşeşte

asigurarea impresiei subiective de securizare a subiectului în faţa unor potenţiale
situaţii problematice, stresante şi anxiogene. Există însă şi un risc, şi anume ancorarea
rigidă într-un anume tip de reacţii emoţionale a căror anticipare se încearcă, astfel
încât distorsionarea realităţii să fie destul de mare, şi astfel efectul benefic al defensei
să se reducă. Acelasi lucru este valabil şi în cazul prevederii rigide a unei anume
categorii de evenimente, chiar şi în condiţiile în care subiectul deţine suficiente
informaţii ce indică o cu totul altă desfaşurare a situaţiei.
„Înainte de a face ceva iau în considerare anumite riscuri.”

b. (catastrofică) instaurarea unei certitudini anticipate negative cu rol de protecţie în

faţa anxietăţii
Rol central în ceea ce noi înţelegem prin anticipare catastrofică îl are precauţia:
individul încearcă să se securizeze luându-şi măsuri de precauţie bazate pe indicii ce
sunt, într-adevăr, redimensionate şi chiar exacerbate, dar aceasta pentru a încerca să
evite a fi luat prin surprindere de circumstanţe defavorabile sau chiar catastrofale.
Riscul aici este acela al reducerii „libertăţii” personale, a spontaneităţii, a creativităţii,
a iniţiativelor şi a asumării riscurilor.

Ca o metaforă sugestivă pentru ceea ce înseamnă anticiparea vom reda cuvintele lui
S. Freud: „Dacă vrei să poţi suporta viaţa, fii gata să accepţi moartea.”
„Mă îngrijorez când cineva drag întârzie neanunţat.”

Ipoteze
Anticiparea implică manifestarea unor comportamente active, acţionale, desfăşurate
eventual cu scopul reducerii anxietăţii pe care o poate degaja însuşi fenomenul de
anticipare (mai ales cea catastrofică), şi din această cauză lansăm ipoteza conform
căreia mecanismul mai sus amintit ar înregistra corelaţii pozitive cu activismul şi
acting out-ul. Anticipând spre exemplu pierderea persoanelor apropiate sau a căror
prezenţă este utilă subiectului, anticipând singurătatea în care ar putea să cadă o dată
cu anxietatea generatoare de aceasta, subiectul poate să manifeste atitudini şi
comportamente altruiste, de orientare spre alteritate cu scopul mascat însă de a o
păstra în proximitate, de a se asigura de prezenţa acesteia. Anticiparea ca mecanism în
sine, dar mai ales anticiparea catastrofică ar corela în opinia noastră cu întoarcerea
către propria persoană, de aici ea având şi efecte dezadaptative şi de dezorganizare
internă a individului, fiind o manifestare voalată, dar prezentă a propriei
autoagresivităţi. Prezenţa raţionalităţii evidentă pentru anticipare, afirmaţie susţinută
de definirea mecanismului, precum şi de variabilele pe care noi le-am luat în
considerare, determină ipoteza conform căreia există o corelaţie pozitivă
semnificativă cu raţionalizarea. Determinând sau mai bine spus, implicând o ideaţie
uneori greu de controlat sau de dirijat în altă direcţie, anticiparea ar corela pozitiv şi
cu refugiul în reverie.

Rezultate
Toate ipotezele lansate şi-au găsit confirmarea în urma prelucrării statistice. (A se
vedea anexele de la sfârşitul lucrării)
ASCETISMUL
Ascetismul – refuzarea oricăror plăceri corporale, chiar şi a celor mai inocente, cu
scopul de a proteja eul împotriva nevoilor pulsionale, care sunt sursă de angoasă.
(Şerban Ionescu, cu precizarea că am adaptat definiţia pentru ascetism în genere, iar
definiţia lui Şerban Ionescu făcea referire doar la ascetismul adolescentului) Autorii
care au investigat acest mecanism, l-au considerat ca ascetism al adolescentului, şi nu
ca ascetism în genere. Noi însă am ales să vorbim despre ascetism propriu-zis pentru
că considerăm că defensa poate apărea la orice vârstă, nu doar la vârsta adolescenţei.
O dată ce vom trece la analiza variabilelor, se va clarifica pe deplin considerăm noi,
perspectiva proprie asupra acestui mecanism de apărare.

Anna Freud îi acordă un loc aparte printre mecanismele defensive asupra cărora
poposeşte în lucrarea „Eul şi mecanismele de apărare”. Alţi autori care s-au referit la
adolescenţă şi la ascetism: Fenichel (1945, 1953), Blos (1962, 1967), Laufer (1984,
1989), Brusset (1985), Marcelli (1990), P. Jeammet (1994).

Variabile
a. respingerea masivă a pulsiunilor de bază şi a satisfacerii lor
Această variabilă se potriveşte foarte bine definiţiei pe care o regasim în lucrarea lui
Şerban Ionescu, referitor la comportamentele adolescenţilor. Nu negăm faptul că, în
cazul adolescenţilor, frecvenţa comportamentelor de acest gen poate fi mai mare decât
în cazul adulţilor, însă, prin itemii pe care i-am formulat, am încercat mai mult decât
atât, să surprindem defensa la orice grupă de vârstă, de după adolescenţă. Astfel, am
încercat să surprindem tendinţa de respingere a pulsiunilor sexuale, şi a celor
alimentare, precum şi o exagerare a ceea ce înţelegem prin latura spirituală a fiinţei
umane în defavoarea celei corporale, şi, mai mult decât atât, în spiritul psihanalitic, în
defavoarea celei libidinale. Există oameni pe care îi înspăimântă şi le repugnă orice
fel de manifestare libidinală, orice exprimare a sexualităţii, tot ceea ce înseamnă
„exces de corporalitate” pentru ei. Astfel, ei ajung să se refugieze în spiritualitate,
într-o căutare frenetică a purificărilor spirituale şi a negării libidinalului care este
catalogat şi etichetat drept murdar, impur, păcătos, etc. Este cazul fanaticilor religioşi,
al adepţilor unor minorităţi religioase, poate chiar şi al celor ce se izolează în muncă,
şi poate chiar şi al celor ce au sublimări reuşite, dat, am zice chiar în primul rând, al
celor ce refulează propriul libido ameninţător. O dată ce vedem ascetismul ca
mecanism defensiv, nu putem să nu menţionăm un aspect definitoriu, şi anume
conflictualitatea psihică generatoare de anxietate, ce trebuie depăsită într-un mod
accesibil persoanei. În cazul adultului, care nu se mai apără de noile nevoi pulsionale
ce vor să apară pe scena psihică, acesta se apără acum de o reactualizare a unei
conflictualităţi ce îşi are sursa într-un complex al lui Oedip nerezolvat, sau greşit
gestionat la momentul la care ar fi trebuit rezolvat adecvat: de exemplu, bărbatul de
acum îşi neagă şi respinge propria sexualitate pe baza faptului că are o imagine
distorsionată asupra femeii, şi aceasta, pentru că imaginea obiectului primar matern
nu a putut fi integrată; el, prin comportamentul său, îşi pedepseşte mai întâi mama,
mai apoi pe toate imago-urile ei, şi nu în ultimul rând, pe sine însuşi; el face astfel un
compromis ce-i oferă iluzia controlului asupra propriei existenţe, a puterii, şi a
invincibilităţii.
„Sexualitatea este ultimul lucru care mă preocupă.”

b. retragere din viaţa socială

O formă nu atât de explicită a ascetismului este retragerea din viaţa socială,
minimizarea importanţei subiective a contactelor şi relaţiilor sociale, îndepărtarea
altor persoane şi punerea lor la distanţă, şi toate acestea cu un scop de securizare, de
autoprotecţie, de apărare în faţa eventualelor pericole pe care aceste relaţii le-ar
reprezenta; sursa s-ar putea afla în eşecuri relaţionale anterioare, inclusiv în perioada
adolescenţei, mergând regresiv, până la relaţia primară cu mama. Intersant este faptul
că una din temerile generatoare de angoase şi anxietate fundamentale este teama de
singurătate; cu toate acestea, subiectul se izolează în propria-i singurătate, pe care o
percepe distorsionat, în sensul că ea devine securizantă, şi nu periculoasă şi
anxiogenă. De ce? Din nou este vorba de un compromis pe care „ascetul” îl face:
alege singurătatea pentru controlul pe care pare să i-l ofere, în detrimentul societăţii
care dintotdeauna, începând cu relaţia obiectuală primară, a fost sursă de frustrări,
stres, anxietate, angoasă; acest comportament putând fi văzut şi drept o formă de
masochism social.
„În general prezenţa oamenilor în jurul meu mă deranjează.”

Ipoteze
Ascetismul, asemeni altruismului, dar dintr-o altă perspectivă, implică
contrainvestirea, pentru că dezechilibrul implicat de îndepărtarea excesivă de exterior
şi de alteritate ascunde de fapt o „intuire” a realităţii psihice proprii subiectului, pe
care însă acesta nu o acceptă, şi în consecinţă suprainvesteşte o altă reprezentare, cea
a comportamentului evitant şi parcă autoprotector, de autoizolare cu efect de aparentă
protecţie. În aceste condiţii ar deveni destul de evidentă o altă ipoteză, referitoare la o
corelaţie pozitivă între altruism şi denegare. De asemenea, comportamentul ascetic,
prin negarea unor nevoi de bază, fundamentale pentru fiinţa umană, ar trebui să
înregistreze o corelaţie semnificativă cu mecanismul de întoarcere către propria
persoană, şi cel de izolare, pentru că doar izolând afectul „ascetul poate duce o viaţă
de ascet”. De asemenea, el trebuie să proiecteze nedreptăţi ce i se săvârşesc sau i s-au
săvârşit în trecut asupra celorlalţi oameni, persoane mai mult sau mai puţin
semnificative în viaţa sa, pentru a nu fi nevoit să aibă de a face direct cu propria-i
culpabilitate pentru suferinţa pe care o trăieşte, el nefiind în nici un caz o persoană
fericită sau împâcată cu sine însuşi, în primul rând. Retragerea apatică este după
părerea noastră un mecanism defensiv foarte apropiat de ascetism, deci susţinem
ipoteza existenţei unei înalte corelaţii pozitive între cele două defense, ele susţinându-
se reciproc şi construindu-se chiar una pe cealaltă. Nevoile fundamentale de a căror
satisfacere se privează ascetul nu încetează să existe o dată cu „măturarea şi
ascunderea lor sub covor”; astfel ele coexistă cu comportamentul şi atitudinea de
privare de satisfacţii reale, astfel încât ne aşteptăm la o corelaţie ascetism – clivaj.

Rezultate
Cu excepţia ipotezei ce afirma existenţa unei corelaţii pozitive ascetism-denegare,
toate celelalte ipoteze formulate de noi şi-au găsit confirmarea în urma prelucrării
statistice a rezultatelor. Rămâne discutabilă problematica lipsei de corelaţie cu
denegarea, noiconsiderând în continuare că ascetul îşi neagă propriile nevoi, de altfel,
nevoi fundamentale umane, şi adoptă comportamente şi atitudini de reprimare (la un
nivel mai superficial) şi de refulare (la un nivel mai profund) a nevoilor bazale.

CLIVAJUL
Clivajul – acţiunea de separare, divizare a eului (clivajul eului) sau a obiectului
(clivajul obiectului) sub influenţa unei ameninţări angoasante, acţiune având ca
rezultat coexistenţa celor două părţi astfel separate, care nu se cunosc între ele, în
condiţiile în care formaţia de compromis este imposibilă. (Şerban Ionescu) Freud
defineşte, spre sfârşitul vieţii sale, clivajul eului ca proces prin care eul se poate
scinda pentru a face faţă unei realităţi periculoase. O formulă clasică pentru clivaj ar fi
cea subliniată de Mannoni (1969): „Sunt sigur, dar...”, exprimând tocmai cele două
părţi între care se oscilează, „separate printr-o virgulă”. Potrivit Melaniei Klein,
clivajul obiectului nu poate exista în absenţa unui clivaj al eului: „Cred că eul este
incapabil să realizeze un clivaj al obiectului – intern şi extern – fără ca un clivaj
corespondent să se producă în chiar interiorul său. Iată de ce fantasmele şi
sentimentele privitoare la starea obiectului intern influenţează fundamental structura
eului.” Şi noi aderăm la acest punct de vedere, tocmai din această cauză eliminând
clivajul obiectului şi păstrând ca variabilă-dimensiune doar clivajul eului; la această
primă motivaţie se adaugă şi scorul scăzut găsit pentru coeficientul alfa-Cronbach.

Clivajul a fost un mecanism de apărare tratat de către Laplanche şi Pontalis care-l

listează în „Vocabularul psihanalizei”; apoi DSM IV îl numeşte printre defensele
enumerate în această lucrare, la „nivelul distorsiunii majore a imaginii”. În
clasificarea lui Perry clivajul se încadrează în apărările borderline sau limită. Este de
asemenea inclus printre defensele investigate cu DSQ, şi aparţine factorului
„distorsiune a imaginii”.

Acest mecanism vine în întâmplinarea nevoii subiectului de dominarea a angoasei

prin două reacţii opuse şi simultane, numai că una manifestă şi conştientizată, alta
latentă şi inconştientă, cu oscilaţii între ele, astfel in cât cea latentă va deveni
manifestă la un moment de timp ulterior, şi invers, cea manifestă va trece în latent.

Variabilă
-diviziune internă manifestată ca oscilaţii în evaluare, apreciere sau autoapreciere,
când la un pol, când la celălalt, fără capacitatea de stabilizare
Variabila de exprimă cel mai bine prin faptul că parcă trăiesc două persoane într-una
singură; baza o reprezintă scindările primare, şi ulterior, dihotomizărie aduse şi
impuse de educaţie, mai ales de ordin moral: oameni buni sau răi, sunt de încredere
sau dezamăgitori, iubesc sau urăsc, sunt sinceri sau nesinceri, etc. Este foarte posibil
ca clivajul eului să fie oconsecinţă a clivajului obiectului, încondiţiile în care clivajul
primar vizează sânul mamei (potrivit Melaniei Klein), văzut ca obiect dorit, bun, ce se
oferă copiluli, dar şi ca obiect frustrant şi angoasant, rău, ce i se refuză. Ulterior, este
posibil ca influenţele socio-educaţionale care îşi manifestă puternicul impact asupra
copilului încă din momentul venirii acestuia pe lume, să creeze în el disocierea şi
dihotomizarea a tot ce există, inclusiv a lui însuşi. Prin introiectări şi proiecţii
succesive copilul, devenit adult se apără de eventualele angoase rezultate dintr-o
anume conflictualitate, prin izolarea unui pol de celălalt (ex. bun de rău), bazată pe
separarea netă a polilor, şi cu oscilaţie cei doi poli; oscilaţia este cea care permite
evitarea impactului negativ al pericolelor interne sau externe şi apărarea de acestea. Şi
acestea, printr-o distorsiune a imaginii de sine şi a imaginii alterităţii totodată, prin
proiectarea interiorului în exterior.
„Uneori îmi este foarte uşor să mă accept, alteori simt că mă urăsc.”

Ipoteze
Presupunem existenţa unor corelaţii semnificative pozitive ale clivajului cu:
ascetismul şi anticiparea.

Rezultate
Ipotezele s-au confirmat, la un prag alfa de semnificaţie de 0.05, respectiv, 0.01,
acestea nefiind însă singurele corelaţii obţinute. Dedublarea specifică clivajului,cu
coexistenţa celor două părţi astfel separate, este implicată atât de ascetism (nevoi
fundamentale ce există în mod real în individ şi strădania de a fi pur, curat, neîntinat,
de aici neameninţat şi lipsit de vulnerabilităţi), cât şi de anticipare (dornţa manifestă
de a îi şti pe cei apropiaţi în siguranţă şi agresivitatea nemanifestată faţă de aceştia).

CONTRAINVESTIREA
Contrainvestirea – energie psihică a eului ce se opune tendinţei spre descărcarea
pulsiunii; forţă inconştientă contrară şi cel puţin egală cu aceea care porneşte din sine
şi caută să ajungă la conştiinţă. (Şerban Ionescu) Freud discută contrainvestirea în
legătură strânsă cu refularea: „Refulatul exercită în direcţia conştientului o presiune
continuă, care trebuie echilibrată printr-o contrapresiune continuă. Menţinerea
refulării presupune aşadar un consum constant de forţă”, care intră în sarcina
contrainvestirii. De fapt, rolul contrainvestirii este acela de a împiedica întoarcerea
refulatului către conştiinţă. A contrainvesti înseamnă a investi reprezentări care au
scopul de a bara calea reprezentărilor asociate unei amintiri ameninţătoare.
Contrainvestirea figurează într-o listă de mecanisme de apărare elaborată de Bergeret,
pe prima poziţie în listă. La majoritatea autorilor este menţionată formaţiunea
reacţională, pe care noi însă am eliminat-o din lista proprie, pentru că am considerat
cei doi termeni foarte apropiaţi, diferenţa dintre ei constând în faptul că formaţiunea
reacţională este un mecanism deja stabilizat, ca o trăsătură de caracter chiar, pe când
contrainvestirea se manifestă ca un mecanism de apărare, intervenind în situaţii de
conflictualitate generată de un pericol intern sau extern.

Variabilă
-bararea unor reprezentări percepute ca ameninţătoare prin suprainvestirea unei
reprezentări contrare
Reprezentarea respectivă este percepută ca ameninţătoare în virtutea faptului că ea
este un conţinut al refulatului care îşi exercită presiunea caracteristică asupra
conştientului prin demersul inconştient de întoarcere a refulatului. Contrainvestirea,
pentru a-şi exercita funcţia de blocant pentru reprezentarea potenţial ameninţătoare,
realizează o supreinvestire a unei reprezentări contrare, conştientizate de subiect ca o
reprezentare oarecare, reală pentru subiectivitatea sa, care are drept scop păstrarea în
inconştinent, a refulatului, care astfel nu mai este periculos. De unde vine pericolul de
fapt? Din faptul că o conştientizare a conţinuturilor inconştiente refulate ar aduce cu
sine conflictualitate conştient-inconştient, anxietate, frustrări, etc., defensa acţinând ca
mecanism de evitare a acestor trăiri. Până la un punct, contrainvestirea ar putafi
vâzută ca o alărare adaptativă pentru individul ce face apel la ea, pentru că am putea
considera că el se păstrează în acord intern şi evită disonanţa şi conflictul; însă, la o
privire mai atentă, contrainvestirea inplică o distorsiune majoră a „realităţii” psihice,
şi în nici un caz nu facilitează controlul asupra a ceva neconştientizat de subiect, mai
mult, respins, negat, faţă de care subiectul depune mari eforturi pentru a-l menţine
ascuns în adâncurile psihicului şi pentru a evita să îl facă conştinent. Este deci vorba
despre o teamă în avans, poate doar‚ inconştient intuită”, teamă de „ce s-ar putea
întâmpla dacă...”
„Oamenii sunt mai întâi de toate fiinţe morale.”

Ipoteze
O dată ce percepem contrainvestirea drept un mecanism de apărare ce contribuie la
încărcarea indicelui de refulare, vom presupune existenţa unei corelaţii pozitive între
prezentul mecanism şi mecanisme ce implică şi ele refularea: denegare, izolare,
proiectie, ascetism, înlăturare. Pe lângă acestea, presupunem corelaţii pozitive şi cu
refugiul în reverie şi retragerea apatică.

Rezultate
Toate ipotezele formulate şi-au găsit confirmarea, noi nemaistăruind acum asupra lor,
acesta putând fi un obiectiv al unei lucrări viitoare.

(DE)NEGAREA
(De)negarea – imediat după formularea unui gând, dorinţe, sentiment care se
constituie în sursă de conflict, refuzul de a-şi recunoaşte paternitatea asupra lor;
- refuzul de către subiect a unei interpretări exacte care îl priveşte,
formulată de un interlocutor (de obicei un psihanalist). (Sigmund Freud)

O distincţie clară între denegare şi negare o regăsim în dicţionarul francez „Petit

Robert”: prin denegare se înţelege „a refuza de a recunoaşte ca propriu”, iar prin
„negare”, „a declara (un obiect) ca ireal”. Numeroşi autori, chiar psihanalişti nu au
putut realiza o clarificare terminologică adecvată, identificând termenii unul cu
celălalt. În ceea ce priveşte denegarea-apărare, enunţul şi negarea trebuie să se refere
la elemente purtătoare ale unui conflict inconştient, care sunt refuzate din chiar acest
motiv. Noi, în lucrarea de faţă, am considerat doar prima acceţiune a termenului
denegare-apărare, cea de-a doua fiind inaccesibilă pentru o investigare cu
chestionarul nostru de mecanisme defensive, atâta vreme cât nu l-am construit şi nici
nu l-am aplicat pe o populaţie de indivizi în terapie-analiză personală (psihanaliză).

Roth şi Cohen (1986) au dovedit pe baza cercetărilor efectuate că există două

modalităţi de abordare a stresului ca rezolvarea a situaţiei: prin denegare ca mecanism
de apărare şi prin mecanisme de coping.
Denegarea se plasează pe poziţia 13 în lista lui Bergeret asupra mecanismelor
defensive, sa mai fiind întâlnită abia la Bond în DSQ. Majoritatea autorilor nu vorbesc
despre denegare, ci despre diferite forme de refuz, pe care îl identifică mai mult sau
mai puţin cu denegarea, fără a face lumină însă în ceea ce priveşte terminologia.

Variabilă
-respingerea unor sentimente, gânduri, intenţii proprii ce s-ar constitui ca şi surse
conflictuale pentru subiect
O dată ce subiectul resimte orice conflict intern ca pe un disconfort ce se doreste
eliminat, este firesc pentru o funcţionare firească a sa ca el să caute mijloace pentru a-
l elimina, mai bine spus, defense. Denegarea se plasează astfel printre modalităţile de
alterare a calităţii şi a conţinuturilor conştientizării propriei realităţi psihice, astfel
încât subiectul să se elibereze de potenţiala angoasă ce ar rezulta din trăirea
conflictului respectiv ca atare, în stare brută. Interesant este faptul că, în cazul
mecanismelor de apărare, subiectul nu ajunge niciodată, atât timp cât apărările îi
funcţionează adecvat, să trăiască conflictualitatea psihică, acest fapt petrecându-se
doar în situaţia în care se petrece o „cădere a defenselor”, fenomen ce s-ar preta la o
analogie cu conceptul de „burn out”, de data aceasta văzut ca un termen servind
demersului psihanalitic. Care ar fi motivaţia pentru apariţia, persistenţa, funcţionarea
mecanismelor defensive? Care ar fi mobilul de la baza lor? Sunt întrebări la care vom
încerca o explicaţie în încheierea lucrării prezente, şi aceasta deoarece sunt nişte
întrebări ce-şi cer răspunsuri, sau măcar tentative de răspuns, proprii nouă, dar bazate
pe rezultatele de faţă şi pe teoria psihanalitică în genere.

Revenind la tema denegării, aceasta se manifestă psihologic printr-o respingere din

focarul conştiinţei (ce ia însă forma unei respingeri a existenţei a ceva ca atare) a
sentimentelor, gândurilor sau intenţiilor care în realitate aparţin subiectului, dar în
acelaşi timp acesta le evaluează drept surse posibile, reale, de conflict.

Denegarea se conturează ca un mecanism ce participă în grad înalt la ceea ce noi am

denumit „indice de refulare”, şi aceasta deorece ea presupune un mecanism de
respingere, despre care nu putem spune că ar fi integral conştient, ci dimpotrivă, o
respingere uneori categorică, alteori mai nuanţată, dar tot despre o respingere este
vorba, a acelor conţinuturi psihice indezirabile pentru eul conştient.
„Încerc să îmi stăpânesc emoţiile spunându-mi că nu am de ce să mă îngrijorez.”

Ipoteze
Denegarea, o dată ce a fost considerat ca fiind un mecanism de rangul I printre cele ce
încarcă indicele de refulare, vom presupune că este un mecanism dezadaptativ,
corelând astfel cu mecanismele apreciate de câtre literatura de specialitate, precum şi
de către noi drept dezadaptative: agresiunea pasivă, izolare, înlăturare, proiecţie,
refugiu în reverie.

Rezultate
Multiple corelaţii sunt înregistrate de denegare cu alte mecanisme defensive, mai ales
cele ce implică refularea, denegarea fiind un mecanism ce încarcă cu 25% indicele de
refulare, printre aceste mecanisme defensive plasându-se inclusiv cele amintite de noi
în formularea ipotezelor.

IDENTIFICAREA
Identificarea – asimilarea inconştientă, sub efectul plăcerii libidinale şi/sau al
angoasei, a unor aspecte, a unei proprietăţi, a unui atribut al celuilalt, care conduce
subiectul prin similitudine reală sau imaginară, la o transformare totală sau parţială
după modelul celui cu care se identifică; este un anumit tip de relaţie cu lumea
constitutivă a identităţii. (Şerban Ionescu) S. Freud, ca prim autor ce vorbeşte despre
conceptul de identificare, o face în contextul abordării problematicii visului, in
lucrarea „interpretarea viselor”, iar mai apoi, într-o completare la „Trei eseuri asupra
sexualităţii”, Freud vorbeşte despre identificarea cu obiectul pierdut pentru ca acesta
şi relaţia cu el să nu fie abandonate. În lucrarea sa „Psihologia colectivă şi analiza
eului” identificarea este definită ca „o expresie primară a unei legături afective cu o
altă persoană”, care începe cu încorporarea.

Identificarea este listată de către Valenstein, cu variante: identificarea cu obiectul

iubit, identificarea cu obiectul pierdut, identificarea cu agresorul, identificarea
autopunitivă. Bergeret palsează identificarea pe poziţia şapte în lista sa; mecanismul
defensiv mai figurează în lista-clasificare a lui Plutchik, fără a fi însă introdusă în
grupările pe care el le realizează (după criteriul asemănării sau al opoziţiei).
Variabilă
-(cu activităţi) tendinţa de a se defini pe sine prin profesie sau o altă activitate centrală
în viaţa subiectului
Iniţial formulasem două variabile pentru această dimensiune, a identificării, la
variabila mai sus amintită adăugându-se una ce urmărea identificarea cu persoane:
tendinţa de a-şi lua ca model de viaţă pe altcineva şi conştiinţa unui fond de
comunalitate psihologică cu alte persoane. Datorită valorii coeficientului de fidelitate
alfa-Cronbach obţinut pentru itemii aparţinând acestei din urmă variabile, şi care a
fost destul de joasă pentru a fi luată în considerare, am eliminat variabila şi am păstrat
în discuţie doar variabila identificare cu activităţi, care a obţinut un scor satsfăcător
pentru coeficientul alfa-Cronbach. În ceea ce priveşte variabila eliminată, considerăm
că este destul de dificil de apreciat pe bază de chestionar ce implică autoadministrarea
şi autoevaluarea conştientă, o dată ce procesul identificării în sine este unul primar,
foarte puţin conştientizat şi „controlat” de persoană decât în cazul altor defense mai
elaborate. În ceea ce priveşte identificarea cu activităţi, activităţile pe care le-am luat
noi în considerare au fost prin ele însele mai complexe, cum este activitatea de muncă
şi profesională, astfel încât am convertit oarecum identificarea într-un proces mai
elaborat decât este ea la bază, şi astfel, mai uşor de investigat cu instrumentul nostru.
„M-aş simţi incomplet fără munca mea.”

Ipoteze
Presupunem existenţa unei corelaţii pozitive a identificării cu proiecţia, ipoteză destul
de evidentă în condiţiile în care considerăm identificarea ca şi o pseudointroiecţie, în
sensul de adoptare de modele în viaţă, deci asumare a lor şi căutare a dezvoltării unui
comportament de asemănare cu acestea, spre deosebire de proiecţie ce implică
separarea şi „trimiterea” anumitor trăsături respinse în individ către un alter-suport
pentru acestea.

Rezultate
Identificarea şi proiecţia înregistrează o corelatie negativă, lucru oarecum evident, atât
timp cât identificarea presupune asumarea unor caracteristici ale altei persoane,
respecti ale unei profesii prin care individul chiar se defineşte pe sine, iar proiecţia
eliminarea, respingerea, trimiterea la nivelul altuia sau chiar la nivelul unei profesiuni
(şi nu numai, există persoane ce proiectează asupra naţionalităţilor, cărilor,
orientărilor religioase, etc.) a acelor aspecte proprii negate şi respinse.

IDENTIFICAREA CU AGRESORUL
Identificarea cu agresorul – un subiect, confruntat cu un pericol extern, se identifică
cu agresorul său în diferite moduri:
-reluând pe cont propriu agresiunea ca atare;
-imitând fizic sau moral persoana agresorului;
-adoptând anumite simboluri de putere care-l caracterizează pe agresor. (Laplanche şi
Pontalis) Identificarea cu agresorul este un răspuns elaborat împotriva angoasei, şi nu
pur şi simplu o agresiune directă. Potrivit Annei Freud, aspectul defensiv în cadrul
identificării cu agresorul este mult mai prezent decât la identificarea propriu-zisă,
văzută mai mult ca o modalitate de îmbogăţire a eului.

Identificarea cu agresorul este dezbătută ca mecanism de apărare, pentru prima dată

şi destul de detaliat, în lucrarea Annei Freud, „Eul şi mecanismele de apărare”; mai
apoi, figurează în lista elaborată de Valenstein, printre cele patru tipuri de identificare
notate de el. Bergeret plasează mecanismul defensiv în discuţie pe poziţia opt a listei
sale. Alţi autori care tratează dintr-un punct de vedere sau din altul identificarea cu
agresorul sunt Ferenczi („identificarea cu culpabilitatea agresorului” în cazul copiilor
în relaţia cu părinţii) şi Lagache (tot situaţia copilului care se identifică cu adultul
atotputernic-agresor, conturându-şi prin acest proces idealul eului).

Ţinem să precizăm că, pentru noi, termenul de „agresor” se referă la un comportament

mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai puţin orientat împotriva subiectului,
dar un comportament evaluat, interpretat, apreciat de acesta din urmă ca agresându-l,
astfel încât cel ce are rezpectivul comportament este considerat agresor. În ordine
temporală, mai întâi are loc agresiunea exterioară la adresa subiectului, şi abia apoi
acesta din urmă recurge la identificarea cu cel apreciat drept agresorul său. Facem
această menţiune pentru a face distincţia între identificarea cu agresorul şi proiecţie,
aşa cum conceptualizăm şi operaţionalizăm noi cei doi termeni; în situaţia proiecţei,
mai întâi este trăită intern agresiunea la adresa alterităţii, însă, deoarece aceasta
creează conflictualitate cu conştientul şi cu perceptele morale la care subiectul se
consideră pe sine că aderă, atunci el proiectează, expulzează în exterior, la nivelul
alterităţii propriile trăiri negative faţă de aceasta. Precizăm însă că aici am menţionat
doar unul din aspectele definitorii pentru proiecţie, în cazul ei putând fi vorba şi de
sentimente pozitive, sau de altă calitate, dar pe care subiectul nu vrea să şi le
recunoască, atribuindu-le astfel alterităţii.

Variabile
a. repetarea unei agresiuni suferite, însă de pe poziţia agresorului
O dată ce individul ce se apără prin identificare cu agresorul, el îşi va asuma
atributele de agresor faţă de o altă perosoană, fie ea un terţ, sau chiar cel care l-a
agresat iniţial. Persoana către care se îndreaptă agresivitatea subiectului este de mai
mică importanţă; fie este vorba despre agresorul iniţial, subiectul vrând să-i arate
acestuia cum este să sufere, să fie pe o poziţie de inferioritate forţată, să fie slab, şi
altcineva să fie cel puternic; fie este o altă persoană, pe care subiectul o evaluează
deja ca fiindu-i inferioară, şi asupra căreia îi este mai uşor să se manifeste agresiv, să
o lovească. Scopul: a se simţi puternic şi superior comparativ cu alţi oameni, pentru a
elimina conflictualitatea internă gata de a se instala, pentru a echilibra o balanţă
dezechilibrată în defavoarea sa. Agresiunea poate lua o mulţime de faţete şi poate fi
întruchipată în varii moduri, cu scopul pedepsirii alterului; inclusiv a te comporta
pasiv-agresiv este o formă de identificare cu agresorul, ca mijloc de evitare a
conflictului şi de apărare de acesta.
„Mă ghidez după principiul ‹dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi›.”

b. a resimţi stimă şi prietenie faţă de agresor

Această variabilă, în forma în care este ea formulată, vizează aspectul atitudinal, spre
deosebire de variabila anterioară, care urmăreşte aspectul comportamental-acţional.
Deci, este vorba despre o atitudine faţă de cel apreciat drept agresor, o atitudine la
prima vedere paradoxală, adică o formă a „fugii către agresor”.

Iniţial am mai considerat o variabilă: imitarea fizică şi/sau morală a persoanei

agresorului, dar, datorită scorurilor scăzute pentru coeficientul alfa-Cronbach, am fost
nevoit să o eliminăm; cu toate acestea un singur item dintre cei trei aparţinând acestei
variabile eliminate a fost inclus printre itemii variabilei anterioare, a resimţi stimă şi
prietenie faţă de agresor (itemul: „Mi se întâmplă să ajung să mă comport asemeni
celor pe care îi detest.”)
„Îi admir pe cei care deţin puterea şi o exercită asupra celorlalţi.”

Ipoteze
Considerând ca sursă a identificării cu agresorul faptul că individul doreşte să treacă
de pe poziţia de inferioritate pe care a resimţit-o în postura de rănit şi agresat, pe
poziţia de superioritate, de putere asupra agresorului ca atare sau asupra unui
substitut, considerăm existenţa unei legături pozitive a mecanismului de faţă cu
omnipotenţa. De asemenea, persoana ce foloseşte în grad înalt identificarea cu
agresorul va proiecta asupra celui pe care acum îl agresează propria slăbiciune şi
vulnerabilitate, şi va introiecta atributele deţinătorului de putere.

Rezultate
Cel ce se identifică cu propriul său agresor de la un moment din trecut sau chiar din
prezent, trăieşte sentimentul de putere ablolută, de forţă şi de superioritate asupra
alterităţii, fie ea chiar persoana faţă de care subiectul se manifestă agresiv, sau altă
persoană, acest fapt fiind mai puţin important în acest moment al analizei, importantă
fiind trăirea omnipotenţei victimei devenite agresor. Aspectele definitorii „agresorului
ca agresor” sunt introiectate de subiect, şi „transformate în propriu” pentru acesta,
ceea ce ar justifica foarte succint corelaţia pozitivă identificare cu agresorul –
introiecţie.

INTELECTUALIZAREA

Intelectualizarea – recurgerea la abstractie si generalizare in confruntarea cu o

situatie conflictuala care l-ar angoasa prea tare pe subiect daca acesta ar recunoaste
ca este implicat personal (Serban Ionescu). Persoana gestioneaza conflictul emotional
generat de stresori interni sau externi prin apelul excesiv la gandirea abstracta si la
generalizari menite sa controleze sau sa minimizeze afectele trairile negative. Se
presupune ca aceasta este o defensa utilizata in special de persanele inteligente si cu
un nivel de cultura peste medie. Anna Freud spunea chiar ca „pericolele pulsionale ii
fac pe oameni inteligenti”, in sensul ca in absenta angoasei cauzata de conflictele
intrapsihice motivatia pentru dezvoltarea unui sistem intelectual care sa echilibreze
subiectul prin compensare pe linia functionarii si autoreglarii psihice ar fi insuficienta.
Bohm (1951/1955) vorbea chiar de o nevroza de cerebralizare care ar „afecta” in
primul rand subiectii din categoria tinerilor intelectuali care cauta sa-si stapaneasca
angoasele printr-o „vasta intelectualizare a afectelor”. Intelectualizarea presupune o
abordare preponderent sau exclusiv cognitiva a experientei cu eliminarea trairilor
emotionale care ar fi de asteptat sa o insoteasca, intr-o incercare de dobandire a
controlului in raport cu un material afectiv ce nu poate fi continut decat cu pretul unei
anumite doze de anxietate. Un exemplu ar utea fi cel al unei persoane care stiind ca
sufera de o boala letala devine exclusiv preocupat de aspecte statistice (care sunt
totusi sansele de vindecare, cati ani ar putea supravietui, etc), ignorand astfe aspectele
de ordin emotional ale situatiei in care se afla. Ca multe alte mecanisme, si
intelectualizarea se poate manifesta ocazional sau constant, atunci cand intreaga viata
a persoanei este canalizata in sensul dobandiri de cunostinte cat mai vaste, construirii
unor teorii, studierii stiintifice a unor aspecte ale realitatii, etc. Renumitii soareci-de-
biblioteca din liceu si facultate sunt principalii candidati la o existenta bazata pe
intelectualizare, datorita asentei capacitatii de a intra intr-un contact emotional
autentic si direct cu experienta imediata. Intelectualizarea mai poate servi si unor
scopuri compensatorii in raport cu o imagine de sine scazuta sau cu sentimente de
inferioritate gravate in experienta afectiva precoce sau fixate prin diverse experiente
negative; sentimentul de control logic si putere de a stapani lucrurile prin influenta
organizatoare a logicii compenseaza adeseori vulnerabilitati bazale de sorginte
emotionala ale personalitatii.

Desi nu apare explicit ca mecanism defensiv, intelectualizarea este abordata de Freud

in raport cu impactul acesteia in cadrul curei psihanalitice; considerand-o nefasta
pentru demersul terapeutic, el va contraindica lectura lucrarilor psihanalitice in timpul
curei sau pregatirea relatarilor pentru o sedinta de terapie. Anna Freud este cea care
introduce acest mecanism de aparare in seria celor zece pe care le expune in Eul si
mecanismele de aparare, in care o prezinta ca mecanism specific adolescentei, activat
tocmai de intensitatea iesita din comun a pulsiunilor la aceasta varsta. De atunci,
intelectualizarea ocupa un loc constant in aproape toate listele de MA propuse in
literatura de specialitate. In DSM IV, ea este definita ca „utilizare excesiva a
rationamentelor abstracte sau a tendintei spre generalizare”.
Ipoteze
In virtutea relatiilor deja sesizate intre intelectualizare, rationalizare si izolarea
afectului vom investiga si noi cantitativ aceste relatii in urma aplicarii pe lotul
experimental propriu-zis. Asemanarile intre intelectualizare si rationalizare au fost
subliniate de Laplanche si Pontalis, cu mentiunea ca ele nu trebuie confundate: daca
intelectualizarea este o abordare pur abstracta si generala a unei probleme care ne
priveste, rationalizarea presupune recurgerea la motive logice dar iluzorii pentru
explicarea reactiilor; Bohm remarca faptul ca izolarea si intelectualizarea au in comun
„teama de afect”, insa, daca in izolare afectul este desprins de reprezentare si refulat,
in intelectualizare el este transpus in idee (Muchielli, 1981).

Variabile

Variabilele initiale pentru intelectualizare au fost:

a. considerarea exclusiva a aspectelor generale si teoretice ale unei
probleme, cu eliminarea oricarei implicari personale („A lua lucrurile
personal este o dovada de slabiciune”)
b. transpunerea afectului in idei („Mi se spune ca sunt rece”)
c. elaborarea unor explicatii generale pentru realitati concrete de viata
(„Am nevoie sa imi explic orice lucru”)

După aplicarea chestionarului pe lotul-pilot şi calcularea coeficientului alfa-Cronbach

pentru evaluarea corelatiilor interitemi pe fiecare variabilă în parte si a corelatiilor
intervariabile am decis, datorita valorilor scazute, sa eliminam impartirea dimensiunii
in trei variabile, reducandu-le la una singura si pastrand itemi din fiecare din
variabilele initiale, astfel incat acestea pot functiona in continuare ca descriptori ai
dimensiunii intelectualizare. Problema pare deci a fi cauzata de modalitatea de
formulare a itemilor care a condus la corelatii intervariabile scazute.

Rezultate
Ambele ipoteze legate de corelatia pozitiva semnificativa dintre intelectualizare si
izolare, respectiv, rationalizare s-au confirmat (α<0.01). Alte corelatii pozitive
senificative obtinute la pragul 0.01: anticipare, denegare, refulare si retragere apatica.

INTROIECTIA
Introiectia – includere fantasmatica – a obiectului, a unei parti a acestuia sau a
legaturii cu el – care serveste eului drept reper pentru intelegerea obiectului exterior
de care detasarea devine astfel posibila (Serban Ionescu). Alaturi de proiectie,
introiectia este unul din mecanismele fundamentale prin care eul se construieste si se
dezvolta; Heimann considera ca atunci cand eul „receptioneaza stimuli din exterior, el
ii adopta si si-i asuma, ii supune introiectiei. Cand ii exclude, el ii proiecteaza,
deoarece judecata despre nocivitatea lor urmeaza unei inscenari de introiectie. Abia
dupa dobandirea unei anumite experiente, intr-un stadiu evolutiv destul de avansat,
eul se poate dispensa de metoda sa originara de a testa stimulii captandu-i mai intai in
interiorul lui” (de exemplu, un copil isi va suge degetul deoarece el a introiectat sanul
matern si, in virtutea principiului placerii, cauta sa depoziteze in el insusi si sa
pastreze amintirea contactului real cu sanul mamei).

Ferenczi abordeaza pe larg mecanismul introiectiei in comparatie cu cel al proiectiei,

considerand ca primul ar fi specific nevrozei (permitand pastrarea legaturii cu
realitatea dar exacerband in acelasi timp intensitatea realtiei cu un obiect din aceasta),
iar al doilea – psihozei (marcand ruperea de realitate si deformarea grava a acesteia).
El considera ca nevroticul se apara de frustrarile sale, dilatandu-si eul prin
mecanismul introiectiei, absorbind cat mai mult din real. Ferenczi considera ca, „in
fond, omul nu se poate iubi decat pe sine; daca iubeste un obiect el il absoarbe”.
Acesta este si sensul pe care l-am dat mecanismului introiectiei, majoritatea itemilor
facand referire la relatiile semnificative emotional ale subiectului si la masura in care
obiectele afectiunii sale sunt „lipite” de eul sau. Nu negam faptul ca prin introiectie
eul se imbogateste, se diversifica, evolueaza, asimileaza norme si valori care ii permit
ajustarea la mediul socio-cultural, dar aceasta este mai degraba fata a ceea ce am
putea numi procesul bazal de introiectie; el este foarte greu de evaluat deoarece este
prezent in foarte multe din experientele noastre si urmeaza, intr-o masura mai mica
sau mai mare (in functie de varsta si gradul de consolidare a eului) oricarui contact cu
un stimul extern. Ca defensa, introiectia ne pare a fi dezadaptativa prin faptul ca
subiectul coleaza pe un obiect putenic investit pe care nu este capabil sa il
dezinvesteasca in momentul in care realitatea o impune (v. decesul unei persoane
dragi sau despartirea de cineva semnificativ). Aceasta se datoreaza faptului ca
investirea in introiectie nu este o investire obiectuala (cum ar putea parea la prima
vedere), ci o investire narcisica. De aceea, dezinvestirea obiectului echivaleaza aici cu
o dezinvestire a eului, adevarata sursa a angoasei de care subiectul se apara. Din
aceasta perspectiva, apreciem ca atat scorurile mici (care arata o incapacitate de
atasament fata de obiect), cat si cele mari (atasament excesiv, rigid) indica o
functionare defensiva dezadaptativa.

Am sesizat in unele liste ale MA confuzii intre introiectie si identificare, pe de o parte,

si introiectie si incorporare, pe de alta. Consideram ca introiectia este intotdeauna un
proces anterior identificarii, chiar o prima etapa a acestuia. Ea presupune de obicei si
un clivaj, deoarece obiectul este scindat astfel incat nu va fi introiectat decat partea sa
„buna”, in timp ce partea „rea” va face obiectul proiectiei. Prin urmare, nu ne
identificam cu un obiect extern, ci partea bunaa acestua pe care am introiectat-o
anterior. O introiectie poate fi permanenta sau nu, insa o incorporare se distinge
tocmai prin dimensiunea sa temporala, durand cel mai adesea intreaga viata (de
exemplu, imagourile paretale sunt incorporate; putem totusi sa folosim in acest caz si
termenul de introiectate fara a gresi in mod fatal). Serban Ionescu apropie
incorporarea mai mult de fantasma si chiar de fantasma halucinatorie (fantasmele
canibalice, de exemplu) si , prin aceasta, de patologic, in timp ce inscrie introiectia in
seria mecanismelor „pozitive”, cu functie de imbogatire a eului. Este interesant faptul
ca un proces primar de incorporare desfasurat in mod armonios (in virtutea relatiilor
pozitive cu figurile parentale) este o premisa a unor introiectii de aceeasi calitate (de
exemplu, carentele de afectiune materna vor bloca disponibilitatea copilului de a
introiecta un obiect bun la varsta adulta; mai mult, daca obiectul primar este rau, el
poate fi totusi introiectat, urmand ca prin identificare eul sa se perceapa pe sine insusi
ca rau si sa declaseze un alt mecanism defensiv dezadaptativ – intoarcerea impotriva
propriei persoane).

Ipoteze
Principalele corelatii care ne vor interesa in cazul acestui mecanism vor fi cele cu
idenficarea (pentru delimitare) si cu intoarcerea impotriva propriei persoane. Ne
asteptam la o corelatie inalta cu acest mecanism deoarece internalizarea excesiva a
obiectului si identificarea puternica cu acesta ar trebui sa il puna pe subiect in
imposibilitatea de a dirija agresivitatea catre obiectul extern, deturnand-o catre sine.
Cu alte cuvinte, obiectul fiind mai mult in interior decat in exterior este de asteptat ca
si agresivitatea fata de acesta sa se reverse asupra propriei persoane. Mai mult,daca
ipoteza conform careia investirea in introiectie este una de tip narcisic, este de
presupus ca aceasta se va face in detrimentul eului, devalorizat si subinvestit de
subiect, care va prefera sa se aotoagreseze, in loc sa agreseze obiectul introiectat,
suport de identificare si investire narcisica, adevarat reper identitar.

Variabile
a. permanentizarea in interior a unui obiect pierdut (persoana, relatie) cu
scopul evitarii angoasei generate de pierderea sa concreta („Iubind pe
cineva simt ca aceasta persoana devine o parte din mine.”)
b. interiorizarea unui obiect prezent („M-as simti saracit daca nu as pastra in
sufletul meu persoanele la care am tinut candva.”)

Dupa cum o arata si variabilele propuse initial de noi pentru mecanismul introiectiei,
am incercat o delimitare a introiectiei „normale” (manifestata in prezent si indicand
capacitatea subiectului de a se angaja in relatii obiectuale semnificative) de cea
dezadaptativa, orientata spre trecut si care indica incapacitatea de detasare emotionala
in raport cu o persoana semnificativa pierduta. Corelatiile interitemi si intervariabile
ne-au determinat insa sa renuntam la aceasta distinctie, integrand itemi din ambele
variabile initiale intr-una singura. Valoarea diagnostica a acesteiase refera asa cum am
spus si mai sus la capacitatea subiectului de a introiecta un obiect capacitate de care
depinde chiar stabilirea unei relatii psihologice autentice). Atat excesele cat si
carentele pe aceasta scala vor indica o functionare defensiva dezadaptativa; scorurile
mici indica o tendinta catre schizotimie, in timp ce cele ridicate pot fi luate in
considerare in evaluarea riscului de depresie/melancolie.

Rezultate
Relatia dintre introiectie si intoarcere contra propriei persoane nu s-a confirmat decat
partial (coeficientul de corelatie, desi pozitiv: 0.17, nu atinge pragul de semnificatie
de 0.05). o legatura interesanta apare insa intre introiectie si intelectualizare, mecanise
ce coreleaza negativ, fapt ce sustine suplimentar ideea atasamentului accentuat din
introiectie in contrast cu detasarea emotionala din intelectualizare.

IZOLARE
In Serban Ionescu izolarea este descrisa sub doua aspecte:
- eliminarea afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gand)
conflictuala, in timp ce reprezentarea in cauza ramane constienta
- separarea artificiala intre doua idei sau doua comportamente care in realitate
sunt legate, relatia lor neputand fi recunoscuta de subiect fara o anumita
angoasa.

Inca din 1914 Freud a vorbit despre izolare ca despre o forma particulara de uitare in
nevroza obsesionala, „suprimarea legaturilor dintre idei, o nerecunoastere a
concluziilor ce trebuie trase din ele si o izolare a unor amintiri”. Deducem de aici ca
exista o stransa legatura intre izolare si rationalizare (prima fiind un fel de preambul la
a doua), precum si intre izolare si refulare (cu mentiunea ca izolarea este o refulare
partiala deoarece reprezentarea ramane constienta in timp ce afectul este „exilat in
inconstient). Cele doua acceptiuni nu au fost integrate in definitiile date de diversi
autori, fiecare privilegiind o fateta sau alta:
- DSM IV: pierderea de catre subiect a contactului cu sentimentele legate de un
eveniment anume
- Laplanche si Pontalis: a izola o idee sau o actiune de contextul sau si de restul
existentei subiectului.

Izolarea a fost analizata si prin prisma relatiei sale cu alexitimia (incapacitatea de

exprimare verbala a propriilor emotii si trairi) insa se pare ca functia defensiva a
alexitimiei nu a putut fi demonstrata, cercetarile indicand mai degraba o afectiune de
sorginte functionala organica. Este interesant cum absenta deplasarii ca mecanism
consecutiv izolarii (asa cum apare in nevroza) sprijina ideea ca incapacitatea de
contentizare si exprimare a emotiilor nu are la baza un conflict psihic dupa cumm este
atat de evident in nevroza. Prezenta acestui mecanism defensv in patologiile de
factura nevrotica a sustinut ideea caracterului dezadaptativ al izolarii; foarte multi
autori vorbesc despre efectele patogene ale acestei aparari (in caz de boala, deces al
unei persoane apropiate, esec sau pierdere) datorita faptului ca emotiile negative
nerecunoscute si neacceptate incarca inconstientul si il tensioneaza, cel mai adesea
fiind necesara descarcarea lor intr-o maniera pervertita prin deplasare. Mai mult, daca
avem in vedere functia reglatoare a emotiilor vom intelege si mai bine ca absenta
acestora din experienta nu poate fi decat nefasta pentru ca ea impiedica
constientizarea modului real in care subiectul isi traieste experienta si, mai departe,
blocheaza si capacitatea acestuia de adaptare flexibila la datumul experiential.
Izolarea saraceste viata psihica a individului, il falsifica prin refulare si il incarca
negativ. De cele mai multe ori ea va declansa noi mecanisme defensive dezadaptative
care sa gestioneze fondul conflictual din ce in ce mai mare (rezuful, identificarea cu
agresorul, denegarea, deplasarea sunt astfel de mecanisme).

Desi Freud insista asupra necesitatii izolarii in viata psihica („Eul are de efectuat in
mod normal un vast travaliu de izolare pentru a orienta cursul gandirii”), noi
consideram ca aceasta functie de focalizare este indeplinita nu de izolare, ci de
reprimare (inlaturare) prin subiectul poate exclude din campul constiintei afectele
neplacute pe o perioada limitata de timp; prezenta constientizarii si capacitatea de
manipulare voluntara a afectelor in reprimare fac din ea un mecanism defensiv
adaptativ in deseobire de izolare. Punctul de vedere sustinut de Freud este aparat si de
alti autori: Widlocher considera ca „izolarea este un mecanism normal, de care ne
servim in mod constant, pentru a ne proteja de conexiunile asociative prea puternice”;
Benassy considera ca la subiectul normal utilizarea acestui mecanism este supla, in
timp ce la nevrotic ea este rigida, automata. Mai mult, Jeammet considera ca pentru „a
gandi trebuie sa izolam, sa separam, sa ne triem experientele”. Lagache insa
subliniaza ca este necesara o integrare afect-gandire pentru o functionare psihica
sanatoasa.

Ipoteze
Dupa cum am aratat si mai sus, noi vom considera acest mecanism ca fiind unul
dezadaptativ, ceea ce ne face sa expectam corelatii inalte cu denegarea si refuzul. De
asemenea, ne asteptam la valori ridicate ale corelatiilor cu acting-aut-ul (in virtutea
tensiunilor acumulate la nivel inconstient si care vor izbucni in momentul in care
pragul individual de toleranta la conflict va fi depasit), intelectualizarea si
rationalizarea.
Variabile

Variabilele propuse initial urmeaza definitia propusa de Serban Ionescu izolarii si

contureaza cele doua acceptiuni date mecanismului:
a. a refuza orice conexiune intre un eveniment si emotiile resimtite consecutiv
(„Deseori sunt furios sau trist fara sa stiu de ce.”)
b. a nu avea contact cu emotiile legate de un anumit eveniment („Mi se intampla
sa nu stiu nimic in situatii in care altii sunt foarte afectati.”)

Observam ca, daca in primul caz, afectul se exprima totusi, in cel de-al doilea el este
absent. De remarcat faptul ca prima situatie se refera la o manifestare deplasata a
afectului (de exemplu, cineva este deprimat la o luna de la moartea tatalui dar pune
acest fapt pe seama discutiilor neplacute de la locul de munca). A doua situatie se
intalneste atunci cand un eveniment traumatizant genereaza o reactie afectiva
inadecvata sau nu trezeste nici un raspuns emotional. Corelatiile interitemi si
intervariabile au validat ambele variabile, astfel incat am putut sa le retinem pe
amandoua. Testul statistic fundamenteaza astfel necesitatea de a avea in vedere
ambele fatete ale izolarii atunci cand vrem sa evaluam acest mecanism.

Rezultate
Ipotezele legate de corelatia pozitiva cu denegarea, refuzul si actingout-ul s-au
confirmat la un nivel de semnificatie α<0.01. In schimb, intre izolare si rationalizare
testul statistic nu a evidentiat nici o corelatie, motiv pentru care aceste doua
mecanisme au si fost integrate in doua categorii diferite: izolea in stilul caracterzat
prin defense nevrotice si rationalizarea in categoria defenselor intermediare.

INLATURARE
Inlaturarea – tentativa de respingere voluntara, in afara campului constiintei, a unor
probleme, sentimente sau experiente care-l framanta sau il nelinistesc pe subiect.
Etichetata de Freud drept o aparare normala, inlaturarea este pusa de multi autori sub
semnul intrebarii; acestia isi exprima in primul rand neincrederea in capacitatea
individului de a mentine in afara campului constiintei afecte neplacute sau ganduri
suparatoare tocmai pentru ca de obicei acestea au o adezivitate foarte mare si o putere
de persistenta care poate depasi capacitatile de refocalizare ale subiectului. In ceea ce
ne priveste, consideram ca inlaturarea este o aparare adaptativa si la indemana
subiectului, mai putin in cazul in care masochismul acestuia sau alte defense cum ar fi
intoarcerea impotriva propriei persoane il fac sa persiste intr-o anumita stare si chiar
sa o amplifice prin ruminatii continue si focalizare exclusiva pe afectul negativ.
Incapacitatea de a realiza aceasta defesa poate indica totodata si o imaturitate afectiva
printr-o slaba toleranta la frustrare. Astfel, conflictul care determina afectul negativ se
cere imperios lichidat (cat mai curand si cat mai radical), subiectul neputand sa amane
rezolvarea sa pentru u moment mai potrivit sau pentru cand aceasta va fi realmente
posibila. Inlaturarea este de fapt o amanare, nu o suprimare, si ea ne permite sa avem
o oarecare libertate in raport cu nevoile si trairile noastre afective, pe care le punem
temporar intre paranteze cu scopul de a ne continua activitatea pana cand exprimarea
lor va fi posibila in mod adecvat. Subliniem totusi ca inlaturarea poate trece foarte
usor in denegare sau chiar refulare: afectul inlaturat ulterior nu mai este readus in
constiinta pentru a fi elaborat, ci este trimis in inconstient in virtutea unui confort
imediat pe care il ofera subiectului. Avand in vedere faptul ca inlaturarea nu
presupune un caracter incostient al conflictului care o genereaza ea nu face parte din
categoria propriu-zisa a mecanismelor defensive, ci se inscrie mai degraba in seria
mecanismelor de coping. Am pastrat-o totusi in inventarul nostru deoarece apare in
multe clasificari in categoria defenselor adaptative (care se suprapune in mare pe cea
a mecanismelor de coping). Vaillant (1977) defineste inlaturarea ca „decizia
constienta sau semiconstienta de a intarzia atentia acordata unei pulsiuni inconstiente
sau unui conflict”. Aceasta definitie sprijina cele afirmate mai sus, si ne asteptam ca
studiul nostru sa evidentieze caracterul adaptativ al acestei defense prin corelatia cu
alte mecanisme de nivel inalt. De cele mai multe ori, dupa cum arata si S. Ionescu,
inlaturarea este urmata de activarea unor mecanisme defensive precum sublimarea,
afilierea, umorul, altruismul. Intelegem ca energia psihica generata de reprezentarea
negativa care a fost reprimata nu se dizolva de la sine, ci necesita un efort ulterior de
transformare sau „pozitivizare”. Un alt raspuns adaptativ este lucrul cu materialul
emotional inlaturat, adica aducerea voluntara in constiinta a conflictului si rezolvarea
sa intr-un moment considerat oportun de catre subiect.

Ipoteze
Corelatiile acestui mecanism indicele general de refulare, cu clivajul, refuzul,
denegarea si contrainvestirea ar trebui sa ne arate in ce masura aceasta energie tinde
sa fie transformata pozitiv sau, din contra, sa fie deformata, pervertita prin mecanisme
defensive dezadaptative. Studiile arata ca daca ea poate fi o defensa salutara in situatii
limita (boala incurabila, parinti cu copii care sufera de o boala letala, detentie in
lagare de concentrare, etc), exista si contexte in care, mai ales cand este utilizata pe
termen lung, inlaturarea ajunge sa se asocieze cu un risc foarte ridicat de afectiuni
coronariene (personalitatea de tip A in care reprimarea emotionala si cenzura
constienta sunt modalitati defensive de electie ce corespund intocmai modului de
functionare a inlaturarii). Relatia cu mecanimele intelectualizarii si rationalizarii ar
putea de asemenea sa ne indice directia adaptativa sau dezadaptativa in care subiectul
utilizeaza aceasta defensa.

Variabile
Variabilele initiale au fost:
a. tendinta de evitare a reflectiei asupra lucrurilor neplacute („Ma simt mai bine
evitand sa ma gandesc la lucrurile neplacute prin care trec.”)
b. capacitatea de a amana acordarea atentiei unor aspecte problematice sau
conflictuale („Aman rezolvarea unei probleme pentru momentul cand voi fi
pregatit sa o rezolv cum trebuie”.)
In urma corelatiilor interitemi si intervariabile am decis combinarea itemilor intr-o
singura variabila continand doi itemi din fiecare din variabilele initiale. Introducand
itemi pentru capacitatea de amanare am dorit sa delimitam cat mai riguros inlaturarea
de alte mecanisme dezadaptative cum ar fi denegarea, refularea sau refuzul. Dupa
cum am mentionat mai sus ne asteptam ca testele statistice sa arate apropierea mai
accentuata a inlaturarii de clasa mecanismelor de aparare dezadaptative sau a celor
adaptative.

Rezultate
Testul statistic a pus in evidenta corelatii semnificative pozitive (α<0.01) cu
mecanismele pe care noi am considerat necesar sa le avem in vederepentru a stabili
caracterul adaptativ sau dezadaptativ al inlaturarii: clivajul, indicele general de
refulare, refuzul, denegarea, contrainvestirea si intelectualizarea. Nu au fost puse in
evidenta corelatii pozitive cu nici unele din mecanismele defensive acreditate ca
adaptative de literatura de specialitate. Pentru acest motiv am si hotarat integrarea
inlaturarii in categoria mecanismelor intermediare.

INTOARCERE CATRE PROPRIA PERSOANA

Intoarcere catre propria persoana – refuzarea inconstienta de catre subiect a
propriei agresivitati, pe care o deturneaza dinspre celalalt pentru a o abate asupra
propriei persoane. Acest mecanism se asociaza de obicei cu sentimente de
culpabilitate, nevoie de pedepsire, nevroze de esec sau tentative de autodistrugere,
mai mult sau mai putin constiente: false accidente, boli inexplicabile, tentative
suicidare. Vedem ca acest mecanism este foarte aproape de ceea ce Freud numea
masochism moral. Initial, termenul de masochism desemna strict o perversiune
sexuala care consta in obtinerea satisfactiei sexuale prin inducerea voluntara a diverse
senzatii dureroase. Ulterior, termenul si-a largit aria de semnificatie, ajungand sa
desemneze in paralel si o anumita atitudine fata de viata sau un anmit tip de
comportament social. Krafft-Ebing foloseste pentru prima data termenul de
“masochism ideal/mental”  pentru a sugera aceasta noua acceptiune. Masochismul
moral este in viziunea lui Freud forma cea mai „sublimata“ si elaborata de
masochism, fiind in acelasi timp o componenta vizibila atat a nevrozelor si
idiosincraziilor, cat si a vietii cotidiene a fiecarui individ, grup si societate. Trasatura
comuna a fenomenelor psihice masochiste din aceasta categorie este tendinta
inconstienta de cautare a suferintei morale si de obtinere a placerii prin aceasta.
Bineinteles ca ipoteza unei atari tendinte este aparent scandaloasa, insa analiza unor
patologii de tip nevrotic, cat si a unor situatii de esec, accident, nereusita repetata in
viata unor indivizi normali, ne arata ca problema este departe de a fi realmente
inteleasa. Freud considera ca acest tip de masochism este efectul dorintei inconstiente
de a fi pedepsit. Desi in aparenta desexualizat, masochismul moral are o componenta
sexuala fundamentala intrucat el reprezinta o resexualizare a complexului Oedip si,
implicit a supraeului. Prin urmare, masochistul isi doreste sa fie pedepsit pentru
tendintele sale infantile incestuoase sau homosexuale. Din aceasta perspectiva am
putea vedea masochismul moral si ca pe o forma de regresie la un stadiu infantil al
functionarii aparatului psihic. Destinul sau soarta potrivnice care par sa se opuna
constant incercarilor masochistului de a fi fericit nu sunt decat substitute ale figurilor
parentale, in timp ce pedeapsa asteptata reprezinta pedeapsa data de tata sau de mama
in copilarie. Si totusi, ramane intrebarea : ce fel de placere provoaca aceasta
pedeapsa ? Freud considera ca este vorba de o satisfactie de tip sexual traita ca atare
prin asocierea si identificarea ei cu satisfactia infantila provocata de pedepsele
parentale prin mecanismul primitiv al coexcitatiei. El porneste dealtfel de la ideea ca
toate cele trei forme de masochism au la baza acest mecanism fiziologic pus in
legatura cu complexul Oedip. Explicatia sa lasa de dorit mai ales pentru ca o regresie
a personalitatii la un stadiu oedipian ar insemna ca intregul tablou comportamental al
persoanei sa sufere de pe urma acesteia. Avem insa cazuri in care comportamentul
masochist este oarecum ocazional sau situational, legat de un sentiment de
culpabilitate in raport cu o incalcare prezenta a imperativelor morale (constiente sau
inconstienta). Ar fi mai degraba de presupus ca pedeapsa este cautata fie pentru o
culpa prezenta, fie pentru una trecuta (printre care tendintele incestuoase infantile
joaca un rol de baza), si ca placerea obtinuta din auto-aplicarea ei inconstienta este
data nu atat de satisfactia supraeului, cat de eliminarea angoasei de asteptare a
pedepsei – prin urmare, pedeapsa este auto-indusa nu pentru ca ea provoaca placere,
ci pentru ca angoasa de a o primi din exterior provoaca o neplacere mai mare decat
aplicarea ei efectiva. Un punct de vedere similar este sustinut se de T. Reik dupa cum
vom vedea mai jos. Freud arata totodata ca masochistul provoaca singur acele situatii
menite a-l culpabiliza pentru a-si atrage pedeapsa parentala, care insa se va realiza cel
mai adesea prin figuri substitutive de tipul destinului, nesansei, sau a altor persoane
care pot inlocui tatal in plan fantasmatic. Explicatia acestui mecanism pervers se
gaseste dupa Freud in faptul ca sentimentul de culpabilitate atrage dupa sine dorinta
de pedeapsa, iar aceasta din urma este legata prin mecanismul primar al coexcitatiei
de excitatia sexuala care permite astfel obtinerea satisfactiei sexuale. Se incearca deci
repetarea unei situatii cu valente sexuale foarte puternice. Ne vom intreba totusi (mai
ales ca Freud nu reuseste sa raspunda la aceasta intrebare) ce anume din viata
individului face ca satisfactia obtinuta prin acest mecanism masochist sa prevaleze
asupra celui normal si care sunt factorii acestei fixatii. Un raspuns partial este dat
chiar de analiza celor doua elemente implicate in masochism : coexcitatia si
complexul Oedip. Primul ar putea determina o fixatie prin intensitatea si frecventa sa
la varsta infantila ; al doilea ar putea explica un masochism la varsta adulta in masura
in care ar ramane nerezolvat.
Tot aici, Freud vorbeste si despre represiunea culturala a pulsiunilor sadice ca sursa a
masochismului – ceea ce nu poate fi exprimat in exterior va fi reintroiectat si orientat
asupra propriei persoane. Astfel, el ajunge sa surprinda relatia de complementaritate a
sadismului si masochismului, care prin macanismele deplasarii, substitutiei, proiectiei,
introiectiei si identificarii proiective pot trece unul in celalalt.

In 1915, in Metapsihologia (Pulsiuni si destine ale pulsiunilor), Freud ofera

urmatoarea schema logica de intelegere a formarii masochismului :
a) initial avem sadismul care consta intr-o activitate violenta, o manifestare de
putere impotriva altei persoane luate ca obiect
b) acest obiect este ulterior abandonat si inlocuit cu propria persoana. In acelasi
timp cu intoarcerea agresivitatii asupra propriei persoane are loc si o
transformare a scopului pulsional activ in scop pasiv. Aceasta este faza auto-
sadismului
c) este cautat din nou un alter care sa preia rolul de obiect, dar care, in virtutea
transformarii scopului din activ in pasiv, va prelua rolul initial al subiectului,
devenind astfel obiect sadic, iar subiectul – subiect masochist.
Explicarea acestei modalitati de interpretare a sadism-masochismului este realizata in
extenso in eseul ‘Un copil este batut’ (1919) ; aceasta este o fantasma frecventa in
isterii si nevroze obsesionale. Freud face apel la sase cazuri pentru a investiga
semnificatia profunda a acestei fantasme investita de obicei cu o mare placere ce duce
la un act de satisfactie autoerotica. La inceput copilul este batut de un adult
(necunoscut) ceea ce ii da aparenta de fantasma sadica. Ulterior, in a doua faza, ea
devine ‘copilul este batut de tata’ (eu sunt copilul pe care tatal il bate pentru ca nu il
iubeste..), fiind deci o fantasma masochista. A fi batut este o expresie directa a
culpabilitatii, dar, dupa cum arata Freud, nu numai ; acelasi act punitiv este atat
pedeapsa pentru dorintele incestuoase, cat si substitut pentru actul sexual genital
interzis : ‘nu doar pedeapsa pentru o relatie genitala interzisa, ci si substitutul regresiv
pentru acesta’. In cea de-a treia faza, fantasma reia o forma sadica, insa semnificatia
sa ramane masochista ; de exemplu, profesorul il bate pe copil. Observam ca
‘fantasma preia investitia libidinala a partii refulate si constiinta vinovata legata de
acest continut’. Este interesant cum aceste fantasme masochiste ajung sa joace un rol
defensiv in raport cu tendintele oedipiene incestuoase (in cazul fetelor) si cu cele
homosexuale (in cazul baietilor, la care, a fi batut de tata exprima de fapt dorinta de a
fi iubit intr-o maniera pasiva, feminina de acesta). In acest eseu Freud leaga
masochismul in mod indisolubil de sentimentul de culpabilitate (caruia ii gaseste un
corelativ partial in sentimentul de inferioritate al lui Adler) care intoarce sadismul
(primar, consubstantial instinctului sexual) asupra propriei persoane.

Am facut aceasta incursiune in problematica masochismului deoarece consideram ca

intoarcerea impotriva propriei persoane nu poate fi inteleasa in afara acestei pulsiuni
ale carei origini raman totusi inca incerte. Dupa cum am vazut ipotezele legate de
geneza acestei pulsiuni sunt multiple: sentimente de culpabilitate legate de complexul
Oedipian si nevoi consecutive de autopedepsire, dezvoltare anormala a pulsiunii
agresive, experiente de abuz sexual sau molestare corporala, „o hipermorala morbida”
sau „etica personala sadica” (Hesnard, 1949), carente afective (absenta iubirii, a
valorizarii pozitive, acceptarii si confirmarii in relatiile cu persoanele semnificative)
care pot conduce la autoculpabilizare si autopedepsire, precum si la sentimente de
inferioritate care genereaza autoagresivitate.

Ipoteze
Una din caracteristicile de baza ale masochismului este pasivitatea si pentru acest
motiv ne asteptam sa gasim o relatie pozitiva intre intoarcerea impotriva propriei
persoane si retragerea apatica. Freud considera ca si atunci cand agresivitatea este
intoarsa impotriva propriei persoane relatia cu obiectul extern ce se afla la originea
sentimentului de ostilitate ramane ambivalenta – autoagresarea nu detensioneaza si nu
pozitivizeaza relatia cu obiectul care a starnit agresivitatea. Acest conflict poate fi
gestionat ulterior prin „clivaj”, ipteza pe care o vom testa in studiul nostru. Corelatia
negativa cu omnipotenta tine deja de simtul comun. Ne asteptam de asemenea la o
corelatie inalta cu denegarea (mai ales a sentimentelor ostile fata de un obiect extern).
Avand in vedere faptul ca la originea autoagresivitatii sta heteroagresivitatea refulata,
neputem astepta la o serie de corelatii inalte si cu altruismul (ca formatiune
reactionala in raport cu pulsiunea agresiva), ascetismul si contrainvestirea.
Mentionam aici ca Freud considera intoarcerea impotriva propriei persoane drept un
caz particular de transformare in contrariu.
Variabile
Variabilele initiale, retinute si in varianta finala a inventarului, in urma efectuarii
analizei de consistenta interitemi si intervariabile, sunt:
a. perceperea propriei persoane ca propriul dusman („Uneori simt ca sunt cel mai
mare dusman al meu”, „Numai eu pot sa imi fac rau”)
b. manifestarea autoagresivitatii, autoculpabilizarii si autominimalizarii („Simt
ca alti oameni sunt mult mai buni decat mine”)
c. implicarea compulsiva in relatii si actiuni defavorabile subiectului („Toate
relatiile mele de pana acum au sfarsit la fel de prost”)
Aceasta scala se poate dovedi utila in evaluarea potentialului de ameliorare a unui
pacient in curs de psihoterapie; practica clinica a confirmat faptul ca terapia pacietilor
cu structura masochista este mult mai dificila deoarece apare aproape invariabil
rezistenta la vindecare, de multe ori tulburarea psihica fiind ea insasi expresia
tendintelor autopunitive. De asemenea un scor inalt la aceste scale impune analiza
scenariilor de viata ale subiectului, intrucat este foarte probabil ca un scenariu de esec
sa subintinda o gama larga de fenomene patologice care nu pot fi lichidate fara a
lichida initial scenariul care le hraneste.

Rezultate
Dupa cum ne asteptat, am inregistrat corelatii pozitive semnificative cu retragerea
apatica, clivajul (inconstanta imaginii de sine si ambivalenta fiind mentionate inca de
Freud ca principali descriptori ai masochismului), denegarea, altruismul, ascetismul si
contrainvestirea (acestea din urma fiind exemple tipice de transformari in contrariu -
intoarcerea contra propriei persoane fiind ea insasi o transformare in contrariu – in
principal a agresivitatii in autoagresivitate). O corelatie pozitiva inalt semnificativa se
inregistreaza si cu identificarea cu agresorul, fapt ce ne ofera o baza empirica pentru
teoria masochismului ca autosadism, propusa tot de Freud. Este evident ca
agresivitatea neexprimata este intoarsa asupra sinelui, corelatia inalta cu ascetismul si
altruismul indicand faptul ca aceasta intoarcere se datoreaza mai putin unor factori
externi si mai mult altora, interni, precum forta (aici brutala) a Supraeului.

OMNIPOTENTA
Omnipotenta– răspuns la conflictele emoţionale şi la factorii de stres interni şi
externi , în cursul căruia subiectul simte sau acţionează ca şi cum ar poseda
capacităţi sau puteri superioare celor deţinute de alţii (DSM IV). In literatura de
specialitate ideea conform careia orice sentiment de superioritate este o
supracompensare a unui sentiment de inferioritate este deja un loc comun. Subiectul
incearca sa depaseasca sentimente de inadecvare, incompetenta, exceland intr-un
domeniu sau in altul (varianta sublimarii), sau creandu-si iluzia ca este special, unic,
deosebit, mai inzestrat si mai capabil decat altii, ca poseda anumite trasaturi care ii
dau dreptul de a privi de sus pe toata lumea. Adler considera ca lupta pentru putere
este chiar motorul vietii psihice si ca aceasta pulsiune/tendinta isi are radacinile in
sentimentele de neajutorare si dependenta experimentate in primii ani ai vietii si, intr-
o anumita masura, pana la varsta adulta si chiar dincolo de ea (in situatiile de
imaturitate afectiva in care subiectul se autohandicapeaza, mentinandu-se blocat in
relatii dedeendenta). . Karen Horney considera ca "lupta nevrotica pentru putere se
naste din anxietate, ura si sentimente de inferioritate”. Iar acestea, la radul lor, nu pot
genera decat agresivitate la adresa obiectelor externe, agresivitate care va da seama si
de sadismul asociat acestei defense. Observam ca exista cel putin doua directii
defensive pentru care inconstientul subiectului poate „opta”: cea a intoarcerii
impotriva propriei persoane si cea a identificarii cu agresorul si omnipotentei.
Alegerea unei modalitati defensive sau a alteia este dictata de scenariul inconstient al
fiecaruia fixat prin experientele semnificative de supunere/dominare,
ascultare/revolta. Dupa Adler insa aceasta este o lupta normala; dar atunci cand
experienta de viata nu gratifica aceasta nevoie sau traumele din copilarie fixeaza prea
puternic un sentiment de inferioritate si vulnerabilitate, subiectul va recurge la aparari
de tipul omnipotentei pentru a compensa dezechilibrul intre imaginea de sine
expectata si cea reala. Fantasmele de omnipotenta pot apare si pe un fond sadic dupa
cum o demonstreaza si studiul intreprins de noi asupra sadismului si masochismului.
Nu ne vom exprima totusi categoric in legatura cu primaritatea unuia dintre aceste
fenomene (corelatia inalta nu arata totusi daca omnipotenta decurge din sadism, sau
sadismul este o consecinta a fantasmelor de omnipotenta). Asocierea sadism-
hipomanie (expansivitate si irascibilitate), evidentiata prin compararea scorurilor la
Szondi si cele MMPI, nu ne surprinde mai ales avand in vedere asocierea foarte
puternica dintre sadism si mecanismele defensive omnipotenta, idealizare, devaluare,
precum si stilul defensiv pe care Bond l-a denumit ‘image distorting’. Aceasta
legatura se explica bineinteles prin fantasmele de omnipotenta ale sadicului, precum si
prin sentimentul de securizare, incredere in sine si valoare personala dat tocmai de
pozitia sa de putere, reala, dorita sau fantasmata. Gradul crescut al irascibilitatii la
sadic nu este decat o consecinta logica a incarcarii si tensionarii pulsiunii agresive,
care, sub influenta factorilor externi, poate fi brusc ‘expulzata’, mai ales in cazul unui
e- accentuat (care stim ca se asociaza deseori cu s+, v. Susan Deri). Referitor la
raportul de forte care inclina balanta in ‘favoarea’ sadicului atat in cazul omnipotentei
cat si in cel al hipomaniei, este evident faptul ca sadicul este cel care, in virtutea unui
sentiment primar de inferioritate ajunge sa fantasmeze si sa simuleze in cele din urma
superioritatea si puterea, printr-o supracompensare. Astfel, el este cel puternic asupra
unui alter inferior lui (in care de fapt isi proiecteaza propria inferioritate si o face
acceptabila pentru sine : doar intrupata in altul ea este de acceptat si integrat).
Supracompensarea sentimentului de inferioritate nu este niciodata definitiva, totala,
ci, din contra, ea se poate destabiliza destul de usor. Acest lucru este evidentiat si de
scorul foarte mare obtinut la mecanismele de defensa prin distorsiunea imaginii
(omnipotenta, clivaj, idealizare, devalorizare).

Ipoteze
Vom investiga corelatiile dintre omnipotenta si clivaj, identificare cu agresorul,
intoarcere impotriva propriei persoane, proiectie (ne asteptam la un scor ridicat
deoarece omnipotenta poate fi considerata ca un caz particular de proiectie – subiectul
nu se simte puternic sau superior in virtutea unei calitati anume pe care o poseda in
mod mai mult sau putin obiectiv, ci a sentimentului de inferioritate proiectat in afara
sa care il situeaza automat pe o pozitie de superioritate fara alte argumente
« caracteriale » sau « aptitudinale »).

Variabile
Variabilele initiale, mentinute si in forma finala a inventarului, sunt :
a. sentiment de atotputernicie si invincibilitate (« Nu ma las niciodata invins »,
« Experientele negative nu ma clatina »)
b. sentiment de superioritate (« Sunt o persoana de invidiat »).

Rezultate
Omnipotenta coreleaza negativ cu clivajul, ceea ce ar demonstra oarecum constanta
acestui mecanism. Daca in clivaj, imaginea de sine oscileaza frecvent intre idealizare
si devalorizare, in omnipotenta ea este mentinuta constant in varianta idealizanta, ceea
ce ne-ar putea face sa credo ca prin omnipotenta subiectul reuseste sa refuleze
complexul de inferioritate care genereaza aceasta defensa ; cu toate acestea corelatia
cu indicele general de refulare nu atinge nici macar pragul de .05. Vedem insa ca
omnipotenta coreleaza semnificativ cu umorul, afirmarea de sine si pozitiv (desi
nesemnificativ) cu identificarea si activismul, mecanisme incluse toate in categoria
stil defensiv adaptativ. Presupunem, prin urmare, ca este vorba mai degraba de o
compensare, decat de refulare. Corelatia inalta cu afirmarea de sine ne arata ca
sentimentul de inferioritate functioneaza aici ca un factor motivational cu valoare
pozitiva.

PROIECTIA
Proiectia – operatia prin care subiectul expulzeaza in lumea exterioara ganduri,
afecte si dorinte de care nu are stiinta sau pe care le refuza in el atribuindu-le altora,
persoane sau lucruri din mediul sau inconjurator. Freud introduce termenul de
proiectie cand vorbeste despre nevroza de angoasa: manifestarile somatice multiple s-
ar datora faptului ca „psihismul se comporta ca si cum ar fi proiectat excitatia in
exterior. Se inregistreaza astfel o recanalizare spre lumea exterioara a excitatiei
sexuale resimtite ca periculoasa”. In Cazul presedintelui Schreber Freud explica
paranoia prin proiectia numita aparare primara: „o perceptie interna este reprimata si
continutul ei , inlocuind-o, suporta o anumita deformare, dupa care ajunge in constient
sub forma unei perceptii venite din exterior”. Subiectul „recunoaste” in celalalt ceea
ce nu poate accepta in el insusi si astfel se declanseaza delirul de persecutie. Proiectia
pare sa joace un rol fundamental si in fobii, in care pericolul pulsional intern este
proiectat asupra unui stimul extern mai usor de evitat: „eul se comporta ca si cand
pericolul dezvoltarii unei angoasenu ar veni dintr-o motiune pulsionala, ci dintr-o
perceptie, si este deci indreptatit sa actioneze impotriva acestui pericol exterior prin
tentativa de fuga care este evitarea fobica”. Este de asemenea meritul lui Freud de a fi
aratat ca in formarea conceptiilor religioase despre lume, precum si in mituri sau
superstitii avem de-a face cu o vasta implicare a mecanismului proiectiv. O analiza
atenta a functionarii psihicului uman ne poate arata ca proiectia este prezenta in
aproape toate actele si experientele noastre. Ca si introiectia, atunci cand functioneaza
ca proces primar, proiectia este o functie de conectare a subiectului cu lumea, avand
prin urmare un rol benefic si chiar vital; introiectiile si proiectiile noastre sunt
importurile si exporturile pe care le realizam cu mediul inconjurator, asigurand deci
comertul informational fara de care am fi separati izolati de exterior si, consecutiv, in
imposibilitatea de a ne dezvolta psihologic. In aceasta acceptiune proiectia ne apare
mai degraba ca proces psihic fundamental care nu se rezuma la expulzarea in interior
a continuturilor psihice interne indezirabile sau inacceptabile; varianta defensiva insa
tinde sa ia cel mai adesea o forma dezadaptativa, in primul rand pentru ca favorizeaza
continuturile negative (tendinta fundamentala a psihicului urmand principiul placerii
fiind aceea de a expulza ceea ce este neplacut, si de a integra si asimila ceea ce este
placut), si apoi pentru ca falsifica relatiile obiectuale care devin relatii transferentiale
(ce pot avea loc atat in terapie unde activarea lor este totodata prilej de analiza si
remodelare, cat si in viata de zi cu zi unde functioneaza automat si inconstient pe baza
unor mecanisme asociative); in acest fel, prezentul nu mai este decat o reiterare a
trecutului, experienta este saracita si eul – blocat in evolutia sa printr-o compulsie la
repetitie.

Este binecunoscut mecanismul proiectiei in gelozie (si mai ales in cea patologica),
descris si explicat de Freud inca din 1922. sentimentele de ostilitate la adresa unei
persoane pot trece foarte usor in sentimentul de a fi agresat, nedreptatit, si, in
extremis, persecutat. Angoasele generate de un obiect extern pot fie sa ia calea unei
proiectii directe (lui ii este teama de mine, nu mie…), sau sa sufere o deformare
ajungand sa fie traite ca sentimente de insecuritate in raport cu un obiect extern
potential sau chiar actual periculos.

Vedem ca proiectia poate lua forme din cele mai diverse – de la cea primara si
universala, la cea deliranta, care apare in tulburarile psihotice. De asemenea,
mecanismul proiectiv este exploatat cu succes de tehnicile proiective de diagnoza a
personalitatii sau clinica, precum si in relatia terapeutica din cadrul unor orietari
psihoterapeutice (psihanaliza, psihodrama, terapia unificarii).

Ipoteze
In ceea ce priveste proiectia ne intereseaza in primul rand corelatia cu indicele general
de refulare pentru a vedea in ce masura proiectia presupune anterior o refulare
(ipoteza la care subscriem si noi). Corelatia scazuta cu indicele de refulare ar putea
indica faptul ca proiectia se realizeaza fara a mai trece prin etapa refularii, ceea ce ar
face din ea un mecanism inalt automatizat si din continuturile vehiculate de ea – niste
continuturi cu un grad de constientizare aproape nul. O corelatie pozitiva ar indica
mai degraba faptul ca, desi expulzate din psihismul subiectului, continuturile
inacceptabile proiectate lasa totusi urme, ceea ce ne face sa credem ca proiectia nu se
realizeaza decat fata de eu, continuturile proiectate ramanand in inconstient si
continuand sa fie surse de angoasa. Acest lucru ar putea fi cel putin partial validat
printr-o functionare defensiva (mai ales dezadaptativa) accentuata. Daca insa
interpretam proiectia ca un esec al refularii, asa cum face Freud, ar trebui sa obtinem
o relatie negativa intre cele doua. Asociind proiectia cu un fel de reparatie narcisica S.
Ionescu ne face sa ne intrebam daca aceasta nu este sustinuta si printr-o identificare cu
agresorul sau prin fantasme de omnipotenta.

Variabile
Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru prin doua variabile:
- atribuirea propriilor sentimente sau ganduri negative celorlalti („Eu tin la
prietenii mei, dar cred ca ei nu simt acelasi lucru pentru mine”)
- impresia de a fi persecutat („Meritele mele nu sunt suficient recunoscute”,
„Ma simt desconsiderat de toata lumea”)

Rezultate
Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare (0.67**) ne confirma
ipoteza legata de faptul ca ceea ce este proiectat ramane refulat, continuturile psihice
neputand fi eliminate pur si simplu. Ele sunt proiectate doar in raport cu nivelul
constient, nu si cu cel inconstient in care persiata si se mentin in absenta unor
mecanisme de degajare. Doua corelatii semnificative pozitive ce se merita a fi
aprofundate sunt cele cu identificarea cu agresorul si clivajul.

RATIONALIZARE
Rationalizarea – justificare logica, dar artificiala, care camufleaza, fara stirea celui
care o utilizeaza, adevaratele motive (irationale si inconstiente) ale unora dintre
judecatile acestuia, dintre conduitele si sentimentele sale, intrucat aceste motive nu
ar putea fi recunoscute fara anxietate. Psihologia de oricand si de pretutindeni pare sa
confirme ceea ce Aronson a esentializat in fraza „omul nu este un animal care
rationeaza, ci unul care rationalizeaza”; Jones pare de-a dreptul oripilat de faptul ca
intelectul ar putea fi pus in slujba ascunderii sau deformarii adevarului, si nu a
revelarii lui. Cu toate acestea, rationalizarea ramane o defensa foarte larg folosita;
dubiile se refera mai degraba la caracterul ei constient sau inconstient, sau, cu alte
cuvinte, la a stabili daca avem de-a face cu un eu care se minte pe sine sau cu un eu
care ii minte pe ceilalti pentru a promova in randul acestora o imagine dezirabila (asa
cum considera Muchielli: „eul, perfect constient de motivatiile sale, fabrica
rationalizari destinate aproapelui sau si mascheaza in mod deliberat mobilurile
atitudinii sau actiunii sale. Rationalizarea este facuta in principal pentru ceilalti si
vizeaza inainte de toate atragerea unei judecati pozitive asupra propriei persoane”.).
Cu toate acestea, Muchielli considera ca dincolo de aceste aparari sociale exista si o
rationalizare pentru sine, insa nu stabileste limita dintre cele doua, asfel incat
distinctia operationala sau comportamentala intre ele nu isi gaeste un fundament
teoretic suficient. Tot in categoria apararilor sociale prin rationalizare intra si
ideologiile in numele carora oamenii pot pune in act cele mai diverse pulsiuni (unele
chiar inspaimantatoare, v. antisemitismul), fara a se mai simti responsabili de actele
lor intrucat adevarul irefutabil al convingerilor pe care le impartasesc in mod gregar
constituie si garantia inocentei lor. Freud sublinia in 1915 faptul ca „popoarele asculta
mai multde voia pasiunilor decat de aceea a intereselor lor. Ele nu invoca interesele
decat pentru a-si rationaliza pasiunile, pentru a putea justifica satisfactia pe care cauta
sa le-o aduca”. La adapostul unor astfel de „adevaruri” au fost purtate majoritatea
razboielor „sfinte”; si nu este o raritate sa auzi pe cineva ca ar ucide un negru (pentru
ca este inferior), dar nu si un alb, ceea ce in proprii sai ochi il face sa para un mic
ingeras (eventual, iti va spune ca el face astfel un bine umanitatii pe care o va epura
de reziduurile nocive ale rasei negre).

Trebuie totusi sa avem grija pentru a nu confunda orice explicatie cu o rationalizare.

De exemplu, un student se plange de profesorul sau pentru ca i-a dat o nota mica si
afirma ca il antipatizeaza pentru subiectivitatea sa, cand, de fapt, el poate face foarte
bine un transfer negativ pornind de la o figura paterna dominatoare si extrem de
critica. Vedem cum aici rationalizarea este consecutiva proiectiei (aceasta fiind
deseori inconstienta, subiectul se trezeste in situatia de a trebui sa gaseasca explicatii
„rationale” pentru atitudinile sale, care altminteri ar parea extrem de arbitrarii). Cu
toate acestea nu este exclus ca acesta sa fie un motiv real si profesorul sa fi fost intr-
adevar subiectiv. In patologie, rationalizarile sunt extrem de raspandite deoarece,
neavand acces direct la semnificatia tulburarilor sale, subiectul incearca sa-si
organizeze totusi experienta, sa ii confere sens si coerenta. Atunci cand conflictul care
le subintinde este foarte angoasant, rationalizarile se pot dovedi foarte rigide,
persistente si greu penetrabile la critica. Aderenta la ele exprima o nevoie general-
umana de ordine si sens.

Ipoteze
Vom investiga in primul rand legatura dintre rationalizare si intelectualizare pentru a
vedea in ce masura ele merg mana in mana in functionarea defensiva a unui subiect.
Ne intereseaza de asemenea sa vedem corelatia cu izolarea (literatura de specialitate
sugerand ca rationalizarea ar intari izolarea), denegarea si umorul (ipoteza fiind ca un
scor mare la rationalizare se va asocia cu un scor scazut la umor, deoarece functia
cognitiva fiind hipertrofiata, ea ar limita functia ludica a intelectului).

Variabile
Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru printr-o singura variabila:
- furnizarea de motive rationale pentru actiuni a caror motivatie reala este
inacceptabila („Nu as putea rani o persoana la care tin”, „A-mi oferi explicatii
rationale pentru actele mele are rolul de a ma linisti”)

Rezultate
Dupa cum ne asteptam am obtinut o corelatie pozitiva semnificativa cu denegarea; cu
umorul insa rationalizarea nu coreleaza negativ dupa cum ne-am asteptat dar nici
pozitiv in mod semnificativ.

REFUGIU IN REVERIE
Refugiul in reverie – mecanism utilizat intr-o situatie de conflict psihologic sau atunci
cand subiectu lse confrunta cu factori de stres, care consta in recurgerea la o reverie
diurna excesiva ce se substituie cautarii de relatii interpersonale, unei actiuni in
principiu mai eficienta sau rezolvarii problemelor. In DSM IV acest mecanism
figureaza sub numele de autistic fantasy care ii confera o rezonanta pronuntat
patologica, ceea ce nu este deloc conform cu realitatea psihologica in care acest
mecanism, la niveluri medii de utilizare, este nu doar normal, ci chiar bine-venit.
Ideea similitudinii cu izolarea autista a fost redata de S. Ionescu prin adaugirea
termenului „refugiu”. Lafon (1973) defineste aceasta aparare ca: ”o stare de relaxare
fata de situatia prezenta, in timpul careia se desfasoara o activitate mentala care nu
mai este dirijata de atentie si care este mai mult sau mai putn inspirata de inconstient”.
Dupa Freud, reveria se naste din „privatiune si nostalgie”. Ea este o forma de
escapism psihologic, prin care subiectul incearca sa compenseze o realitate obiectiva
nesatisfacatoare. In reverie, imi pot imagina ca sunt altcineva, ca traiesc in alta tara
(sau pe alta planeta..), ca am un alt statut, ca sunt liber sau iubit de persoana care in
realitate ma ignora sau ma detesta. Ceea ce ni se pare oarecum eronat este faptul ca
multi autori considera ca in reverie atentia este abolita si ca scenariul se construieste
de la sine; acest lucru ni se pare cel putin inexact, intrucat eul dirijeaza acest proces de
punere in scena a fantasmelor si dorintelor in raport cu care cenzura este mult mai
permisiva. In reverie principiul realitatii este aproape suspendat si eul se lasa in voia
principiului placerii. Cu toate acestea, nu ne putem astepta ca reveria sa scoata la
iveala pulsiunile sinelui fara nici o interventie constrangatoare a supraeului sau cu
abolirea totala a functiei de cenzura a eului. Trebuie deci sa facem deosebirea intre
reverie si fantasma. De exemplu, o fantasma sadica de ucidere nu reprezinta o defensa
prin reverie si asta este pus in evidenta mai ales de caracterul ei compulsiv si de faptul
ca subiectul o percepe adesea ca fiind egodistonica, pe cand continuturile reveriei tind
sa fie mai degraba egosintonice.

Atitudinea fata de acest mecanism defensiv este extrem de polarizata: pe de o parte,

autori precum Bachelard sau Lagache o ipostaziaza, pe de alta, o vedem pusa la zid de
Sartre care o considera o mimare a satisfactiei, inautentica si falsificatoare. Ne este
usor sa intelegem totusi ca un existentialist nu ar fi putut partiza cu o defensa ce este
in primul rand o evadare dintr-un prezent nesatisfacator dintr-un anumit punct de
vedere (sau mai multe…). Freud considera chiar ca oamenii fericiti nu au reverii.
Parerea noastra este daca acceptam aceasta afirmatie ar trebui sa acceptam si faptul ca
nu exista oameni fericiti! Desi la baza ei se afla un anumit discomfort, poate chiar
anxietate, o neimplinire sau o nemultumire cu o stare de fapt, reveria poate fi si un
punct de plecare in ceea ce poate deveni un proces de dezvoltare sau un proces
creativ. Aspectele negative se fac simtite atunci cand ea se asociaza cu pasivitate si
dezinteres in raport cu realitatea obiectiva pe care subiectul nu incearca in nici un fel
sa o modeleze sau sa o adapteze creativ nevoilor si aspiratiilor sale.

Ipoteze
In aceasta situatie este de presupus ca vom avea o asociere puternica cu retragerea
apatica si regresia. Ne intereseaza sa vedem daca exista vreo asociere semnificativa cu
omnipotenta sau cu intoarcerea impotriva propriei persoane. Mentionam ca nu chiar
toate reveriile sunt „roz”; in depresie, de exemplu, subiectul produce scenarii
catastrofice, de esec sau dezamagire, de faliment sau epuizare psihica. Vom investiga
de asemenea relatia cu sublimarea; o corelatie inalta ar credita ipoteza conform careia
reveria nu este in mod necesar sterila. Anticipam si o relatie semnificativa cu clivajul,
datorita idealizarii si fantasmelor de omnipotenta prezente in reverie. Speram ca
testarea statistica a corelatiilor cu mecanismele considerate adaptative si, respectiv,
dezadaptative din literatura de specialitate sa confirme caracterul pozitiv sau negativ
al acestei aparari in raport cu ceea ce ar trebui sa fie o adaptare supla si flexibila la
realitate.

Variabile
In varianta finala a inventarului nostru acest mecanism este reprezentat de doua
variabile:
a. satisfacerea imaginară a dorinţelor în absenţa satisfacerii reale („Ma simt mai
bine atunci cand imi imaginez ca lucrurile sunt asa cum vreau eu”)
b. preferinţa pentru rezolvarea imaginară a unor probleme fără transpunerea în
concret a soluţiilor găsite („Desi in imaginatie pot gasi solutii pentru
problemele mele, in practica imi este mult mai greu sa ma confrunt cu ele”)

Dupa cum se vede si din itemi oferiti ca exemplu sugeram ca scorurile inalte la acest
mecanism sa fie luate ca indicatori ai unei functionari defensive dezadaptative.

Rezultate
Ipotezele legate de corelatia semnificativa cu mecanismele retragere apatica, regresie
si clivaj s-au confirmat. Investigarea relatiei cu omnipotenta si intoarcerea contra
propriei persoane a evidentiat absenta corelatiei cu prima, si o corelatie pozitiva cu
cea de-a doua, fapt care pare sa elucideze problema enuntata mai sus.

INDICELE DE REFULARE
Am considerat ca refularea este un proces psihic fundamental care sta la baza altor
mecanisme de aparare si ca evaluarea sa in baza unui chestionar ar fi foarte dificila.
De aceea am hotarat sa grupam mecanismele in care refularea este prezenta in mod
evident si sa evaluam procesul primar pe baza unei medii ponderate, in functie de
puterea de incarcare a fiecarei defense in raport cu defensa de referinta. Astfel, am
considerat ca mecanismele subintinse de refulare (care, mai spunem inca o data, este
prezenta in toate defensele intr-o masura mai mica sau mai mare) sunt urmatoarele:
- defense de gradul I: denegarea si refuzul (incarca in proportie de 25% fiecare
factorul refulare)
- defense de gradul II: activism, clivaj, izolare, proiectie, regresie, ascetism,
contrainvestire, inlaturare, intelectualizare si rationalizare (incarca fiecare cu 5
% factorul refulare).

REFUZUL (REALITATII)
Refuzul – actiunea de a refuza realitatea unei perceptii resimtite ca periculoasa sau
dureroasa pentru eu. Freud abordeaza refuzul inca din 1905 in Trei studii privind
teoria sexuala in legatura cu atitudinea baietelului cu privire la absenta penisului la
fetita, absenta pe care o neaga pana ce principiul realitatii ajunge sa impuna aceasta
absenta ca un faptsi identificarea pe linie masculina cu figura paterna face posibila
acceptarea sa, angoasa de castrare care genera initial refuzul diminuandu-se foarte
mult. In Compendiu de psihanaliza, el descrie procesul refzului drept o consecinta a
unui clivaj al eului: „in locul unei atitudini fizice unice, exista doua: una, normala,
tine cont de realitate, in timp ce a doua, sub influenta pulsiunilor, detaseaza eul de
aceasta”. Contrar lui Freud, M. Klein nu va mai pune accentul pe refuzul realitatii
externe, ci pe acela al realitatii psihice interioare; ea identifica in apararea maniacala
un „refuz magic de putere absoluta” ce se sprijina pe trei refuzuri simultane:
omnipotenta ca refuz al dependentei, triumful ca refuz al exerientelor depresive si
dispretul fata de obiect ca refuz al valorii acelui obiect. S. Ionescu considera ca
refuzul se situeaza dincolo de orice conflict deoarece blocheaza total accesul in
constiinta a unei reprezentari, favorizand o alta (de obicei opusa) prin mecanismul
clivajului. Suntem de parere ca aceasta modalitate de intelegere a refuzului este cel
putin controversata; este ca si cum ceea ce a intrat la un moment dat in psihic poate fi
sters cu totul, fara a mai lasa nici o urma. In ceea ce ne priveste, ne situam mult mai
aproape de pozitia Melaniei Klein care afirma ca ceea ce este refuzat este o realitate
interna, nu un stimul extern; prin urmare acesta locuieste” in psihicul subiectului,
chiar daca este refuzat categoric, in ciuda evidentelor faptice. Refuzul pare a fi o
forma radicala de refulare care poate opera si in raport cu date obiective sau stimuli
perceptivi. Ceea ce este propriu refuzului, in deosebire de refulare, este tocmai
caracterul obiectiv al stimulului refuzat, negat, ceea ce i-a si determinat pe multi
autori sa inscrie refuzul in categoria mecanismelor inalt dezadaptative; practica clinica
dovedeste cu prisosinta implicarea acestei defense in functionarea psihotica.

Ipoteze
Ne intereseaza in primul rand relatia refuzului cu refularea pentru a incerca cel putin o
elucidare partiala a modului in care aceste defense se conjuga, sau, dimpotriva, se
exclud reciproc. Vom investiga de asemenea relatia cu clivajul (mecanism cu care se
presupune ca s-ar asocia aproape invariabil), proiectia (ceea ce este refuzat pare
extrem de probabil sa fie ulterior proiectat), denegarea si contrainvestirea.

Variabile
Aceasta dimensiune este reprezentata in inventarul nostru printr-o singura variabila si
anume:
- eliminarea din câmpul conştienţei a reprezentărilor legate de o situaţie stresantă
(„Imi trebuie destul de mult timp pentru a accepta ca anumite lucruri mi se intampla
chiar mie”; „Daca o persoana ma enerveaza foarte tare imi pot spune ca ea nu exista
pentru a ma calma”).

Rezultate
Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare ne arata ca refuzul, ca si
proiectia, nu se soldeaza cu expulzarea continuturilor psihice indezirabile, ci se
asociaza cu refularea puternica a acestora. S-au inregistrat de asemenea corelatii
pozitive semnificative cu clivajul, proiectia si contrainvestirea.

REGRESIA
Regresia – o revenire mai mult sau putin organizata si tranzitorie la moduri de
expresie anterioare ale gandirii, la conduitele sau relatiile obiectuale, in fata unui
pericol intern sau extern susceptibil de a provoca un exces de angoasa sau de
frustrare. In opera lui Freud termenul de regresie apare pentru prima oara in
Interpretarea viselor ca mecanism de aparare minor, mai putin important decat
refularea (ea fiind insa o componenta importanta a acesteia). Transformarea
gandurilor in imagini in vis este privita ca o regresie („ansamblul gandurilor din vis se
dezagrega in cursul regresiei si este readusa la stadiul de materie prima”). Legatura
dintre vis si regresie este explicitata mai amanuntit in „Complement metapsihologic la
teoria visului”: subiectul care adoarme „isi pune deoparte protezele motorii si
perceptive”, realizand imaginea insasi a regresiei prin pozitia fetala pe care o adopta si
prin continutul visului in care el isi realizeaza la modul halucinatoriu dorintele,
suspendand principiul realitatii si timpul unei responsabilitati mature, pe care le
inlocuieste cu principiul placerii si timpul iresponsabilitatii infantile.

In literatura de specialitate apar destul de frecvent doua tipuri de regresii: una benigna
(A. Freud considera ca o miscare de repliere supla si temporara poate fi un raspuns
benefic in anumite situatii) si o alta maligna, mai ales atunci cand regresia se asociaza
cu un fenomen de fixatie (in diverse etape ale dezvoltarii psihice si psihosexuale),
riscand sa devina permanenta si sa blocheze astfel intreaga evolutie a subiectului.
Interesant este faptul ca in psihanaliza ea este chiar volntar declansata si incurajata de
terapeut sub imperativul principiul ca elaborarea traumei trebuie sa se faca intr-un
timp si o stare psihologice apropiate de cele in care a avut loc in mod real. De
asemenea, regresia este cea care permite accesul la dimensiunea si valoarea
emotionala subiectiva a experientei asa cum a fost ea resimtita in trecut, si nu din
perspectiva deseori rationalizanta, „izolata” a prezentului.

Ipoteze
Ne intereseaza relatia dintre regresie si celelalte mecanisme care se fondeaza pe
refulare pentru a stabili relatia dintre acestea doua. Daca S. Ionescu considera regresia
ca o componenta fundamentla a refularii, noi inclinam sa credem ca relatia ar putea fi
una mai complexa, in sensul ca refularea scade cu cat regresia creste (daca ne-am
imagina, prin absurd, o regresie totala, ab uterum, am vedea ca am ajuns totodata si in
punctul zero al refularii). Prin urmare cu cat psihicul se intoarce mai mult in trecut cu
atat eul se infantilizeaza si se fragilizeaza, fiind din ce in ce mai putin apt sa refuleze
drintele si pulsiunile care emerg din inconstient.

Variabile
Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune, si mentinute si in varianta
finala a IMA, sunt:
a. reeditarea unor comportamente specifice unor niveluri de dezvoltare
cognitiv-afectivă inferioare („Uneori mi se spune ca ma comport ca un
copil”)
b. dorinţă de întoarcere în timp într-o perioadă văzută ca ideală („Imi
doresc sa fiu din copil”)
c. orientarea spre persoane în raport cu care subiectul îşi poate asuma
statutul de copil („Simt nevoia unei persoane care sa ma protejeze”)

Rezultate
Corelatia cu indicele general de refulare a infirmat ipoteza noastra. Corelatia inalta cu
refularea arata ca regresia nu se produce „en bloc”, ci mai degraba pe anumite
segmente sau compartimente ale vietii psihice astfel, incat eul isi poate exercita in
continuare functia de refulare a continuturilor psihice inconstiente indezirabile.

RETRAGEREA APATICA
Retragere apatica – detasare cu rol de protectie, compusa din indiferenta afectiva,
din restrictie in relatiile sociale si activitati exterioare si din supunere pasiva in fata
evenimentelor, care permite unei persoane sa suporte o situatie foarte dificila. Freud
nu trateaza retragerea apatica ca un mecanism defensiv de sine statator, dar ii remarca
nuantele defensive in raport cu anumite suferinte care apar in raporturile interumane si
de care subiectul tinde sa se protejeze prin izolare. In ceea ce priveste fenomenul de
anestezie afectiva prezent in retragerea apatica, el il descrie in legatura cu o experienta
personala traumatizanta: moartea nepotului sau preferat, Heinele. Manifestarile
principale ale reactiei defensive la suferinta provocata de moartea acestuia au fost
incapacitatea de a se mai implica emotional in relatiile interpersonale, precum si o
apatie generalizata care l-a facut sa le scrie unor prieteni ca lucreaza „constrans si
fortat; in fond, totul mi-a devenit indiferent”. Aceasta defensa a fost deseori pusa in
legatura cu personalitatea dizarmonica de tip schizoid, insa trebuie sa avem
intotdeauna in vedere faptul ca, daca prima este de tip reactiv, situational si
temporara, cea de-a doua este constanta de-a lungul vietii individului. Nunberg
vorbeste despre un „comportament asemanator indiferentei, care da impresia de
pasivitate, cand, de fapt, nu este decat o aparare activa impotriva experientelor
dureroase traite”. Fenichel descrie retragerea apatica in termeni de apatie,
insensibilitate la durere, frigiditate emotionala, si considera ca ea pare sa aiba legatura
cu izolarea, destinata si ea contracararii afectelor care ar risca sa copleseasca eul.
Bettelheim analizeaza intr-o carte a sa numita chiar „Apararile in situatii extreme”
modul de functionare a acestei defense in cazul persoanelor din lagarele de
concentrare naziste. O femeie deportata intr-unul din aceste lagare declara ca : ”una
dintre conditiile pentru a supravietui era sa te inaspresti, sa te desensibilizezi”.
Aceasta defensa se mai poate activa si in situatii de boala incurabila. Sau de deces al
unei persoane foarte apropiate.

In ceea ce priveste caracterul patologic al acestei defense lucrurile nu pot fi abordate

in mod transant. Este binecunoscut faptul ca mecanimul retragerii apatice se insereaza
perfect in tabloul clinic al schizofreniei prodromale sau reziduale, iar unii autori
precum Widlocher o situeaza si in mijlocul sindromului depresiv, considerand ca
„incremenirea”, lipsa initiativei si actiunii, slaba rezonanta emotionala sunt
caracteristice functionarii depresive intr-o mai mare masura decat tristetea.

Ipoteze
Ne intereseaza relatia cu refularea, refugiul in reverie, intelectualizarea si izolarea, in
legatura cu care anticipam o corelatie pozitiva semnificativa.

Variabile
Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune si retinute in varianta IMA
aplicata pe lotul pilot au fost:
a. imunizare afectivă în raport cu evenimente externe posibil traumatizante sau
cu o stare conflictuală deja instalată („M-am consumat atat de mult pentru
unele lucruri incat acum nu mai simt nimic fata de ele”)
 b. izolare socială („Compania celorlalti imi este neplacuta cand sunt indispus”);
c. pasivitate faţă de evenimente exterioare („Deseori ma simt coplesit de
dificultati si nu pot face nimic”).

Rezultate
Dupa cum am aratat si mai sus, la izolare si intelectualizare, exista o corelatie pozitiva
semnificativa intre aceste mecanisme si retragerea apatica. Aceasta mai coreleaza
semnificativ si cu regresia si refugiul in reverie, toate fiind incluse de noi in categoria
defenselor imature.

SUBLIMAREA
Termenul de sublimare are in opera lui Freud doua sensuri:
- desexualizare a unei pulsiuni avand drept tinta o persoana ce ar putea sau a
putut fi dorita sexual. Transformata in tandrete sau in prietenie, pulsiunea isi
schimba scopul, dar obiectul ramane acelasi;
- derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive inspre acttivitati
valorizate social (artistice, intelectuale, morale). Pulsiunea se deturneaza
atunci de la obiectul si scopul sau (erotic sau agresiv), fara a fi insa refulata.
Acesta este sensul cel mai curent.

In ceea ce ne priveste consideram ca doar cel de-al doilea sens poate face obiectul
evaluarii in cazul sublimarii, primul fiind mai degraba un exemplu de substitutie sau
compensare. Este o dovada de naivitate sa consideram ca pulsiunea sexuala poate
trece in tandrete sau prietenie, si ca acestea nu ar fi de fapt masti defensive pentru un
scop pulsional in esenta erotic. Chiar daca la nivel comportamental aceasta
„transformare” poate avea loc, din punct de vedere psihologic ea ne pare a fi mai
curand o incercare de mentinere a unei satisfactii erotice, de data aceasta la nivel
fantasmatic sau simbolic.

In literatura de specialitate disputele referitoare la sublimare se centreaza in jurul

intrebarii: este sublimarea o defensa sau nu? A. Freud este mai intai impotriva ideii
(in virtutea asocierii mecanismelor defensive cu cele nevrotice), pentru ca mai tarziu
sa o includa in categoria MA definind conflictul din cadrul acestei aparari (care initial
parea absent) ca o „targuiala” intre placerea mai mare care ar putea fi obtinuta prin
descarcarea directa a pulsiunilor erotice sau agresive si placerea mai mica obtinuta in
mod real prin sublimarea lor si exprimarea mediata de forme de productie acceptate si
valorizate socio-cultural. Lagache pledeaza pentru intgrarea acesteia in seria
mecanismelor de degajare, in timp ce Fenichel o considera o aparare reusita, non-
patologica (el consierand dupa cum reiese si din aceste afirmatii ca o aparare se
evalueaza ca reusita sau esuata in raport cu nivelul de adaptare atins de subiect ca
urmare a utilizarii ei, aspect asupra caruia consideram ca nu mai este necesar sa ne
exprimam dezacordul! – o aparare este reusita in masura in care mentine in afara
constiintei un conflict anxiogen). Mai mult, ni se pare ca sublimarea se apropie foarte
mult de deplasare, ceea ce o face sa intre in categoria mecanismelor adaptative nefiind
operatiile psihice prin care continuturile inconstiente sunt gestionate in sine, ci
produsele – valorizate social, cultural, etc – acestor operatii.

Ipoteze
Ne intereseaza in primul rand relatia cu indicele de refulare pentru a testa diversele
ipoteze emise in legatura cu acest subiect (chiar pozitia lui Freud este extrem de
fluctuanta si, desi toretic sublimarea ar trebui sa excluda refularea, suntem departe de
a putea trage o concluzie ctegorica in acest sens).

Variabila
- depăşirea situaţiilor stresante sau conflictuale prin investirea în activităţi creative,
artistice, intelectuale

Rezultate
Dupa cum ne-am asteptat, sublimarea a corelat pozitiv semnificativ la α<0.05 cu
indicele general de refulare. Remarcam totusi faptul ca in comparatie cu majoritatea
corelatiilor dintre celelalte mecanisme si acest indice, acest coeficient este mai scazut
ceea ce ne indica faptul ca, desi nu elimina refularea, sublimarea poate functiona
totusi ca mecanism de degajare (Lagache) care limiteaza functionarea acesteia
UMORUL
Umorul – prezentarea unei situatii traite ca traumatizante astfel incat sa fie reliefate
aspectele ei placute, ironice, insolite (in sensul dat de Freud doar umorul aplicat
siesi este mecanism de aparare)

Inainte de a intra in analiza acestui mecanism am dori sa specificam ca umorul aplicat

altcuiva poate intra si el in sfera mecanismelor de aparare, doar ca aici el este mult
mai aproape de defensele prin identificare cu agresorul (mai ales in cazul ironiei si
sarcasmului), omnipotenta, negare sau izolare a afectului.

Mecanismul umorului este explicat pe larg de Freud, acesta punand accentul pe

urmatoarele elemente: refuzul pozitiei de victima, sfidarea realitatii externe, triumful
narcisismului si afirmarea invincibilitatii in limitele unui contact normal cu realitatea
obiectiva, flexibilizarea supraeului, devenit Parinte protector si nutritiv in termeni AT:
„Iata, priveste aceasta lume care pare asa de periculoasa. Un joc de copil, totul e
numai bun pentru a fi obiectul unei glume!”.

Cu toate acestea experienta clinica ne mai arata o fateta foarte interesanta a umorului:
umorul ca defensa in psihoterapie; Lagache vorbeste chiar despre un „ecran afectiv”
generat de masca de buna-dispozitie si relaxare pe care subiectul le ofera analistului in
mod simbolic ca semnale care transmit indisponibilitatea sa de a se confrunta cu
propriile trairi, afecte sau ganduri neplacute. Si prin invatare sociala se poate ajunge la
o dezvoltare considerabila a disponibilitatii fata de autoironie sau luare in deradere a
unorprobleme altminteri destul de grave. Aceasta atitudine poate masca de multe ori
un discomfort bazal destul de mare, care, negat in mod constant, nu poate avea decat
efecte neplacute pe termen lung. Vedem ca elementul care confera pana la urma
caracterul adaptativ umorului este pastrarea contactului cu afectul de baza, spontan,
suscitat de stimulul real, chiar daca se realizeaza o usoara detasare de acesta.

Ipoteze
Reusind sa se amuze pe seama circumstantelor nefavorabile, umorul il ajuta pe
subiect sa evite dezvoltarea suferintei, el facand apel prin urmare la o alta defensa de
nivel adaptativ inalt si anume inlaturarea. Cu toate acestea, atunci cand este asociat cu
omnipotenta sau clivajul putem presupune si o implicare masiva a refularii,
izolarii afectului sau rationalizarii.

Variabile
Variabilele initiale, retinute si in forma finala a IMA sunt:
a. a glumi pe seama realităţii neplăcute, traumatizante („Nu trebuie sa uitam sa
radem, indiferent de situatie”)
b. a face haz de propriile greşeli, defecte, eşecuri („Pot glumi pe seama
defectelor mele”).

Rezultate
Absenta corelatiei cu indicele general de refulare confirma ipoteza caracterului inalt
adaptativ al defensei prin umor; singurul mecanism dezadaptativ (inclus de noi in
categoria defenselor prin distorsiunea imaginii) pe care se sprijina acesta fiind
omnipotenta (corelatie pozitiva semnificativa la α<0.01).

7. ELABORAREA PROPRIU-ZISĂ A INSTRUMENTULUI

Operaţionalizarea conceptului
Pornind de la conceptul de mecanisme de apărare (mecanisme defensive sau
defense), am selectat ca şi dimensiuni pentru concept 29 de mecanisme (inclusiv un
indice de refulare), aşa cum au fost ele identificate în literatura de specialitate,
puându-ne ca principal punct de reper lucrarea lui Şerban Ionescu et colab.
„Mecanismele de apărare – teorie şi aspecte clinice”. Pentru aceste 29 de mecanisme
defensive am identificat câte 2-3-4 variabile, pentru care am căutat comportamente
corespunzătoare, şi în final, itemii potriviţi pentru ele. (a se vedea anexele de la
sfârşitul lucrării)
După prelucrarea statistică a rezultatelor obţinute în urma aplicării instrumentului pe
lotul-pilot, am operat modificările necesare asupra unora dintre itemi şi a unor
variabile, fiind nevoite chiar să eliminăm un mecanism de apărare (anularea
retroactivă). Numărul itemilor s-a redus astfel la 251, iar numărul mecanismelor la 28
(incluzând şi indicele de refulare), noul chestionar fiind aplicat pe lotul experimental
de subiecţi. În urma acestei ultime aplicări, şi a prelucrării statistice, am putut face
ultimele corecturi, instrumentul numărând în varianta sa finală 229 de itemi, şi de
asemenea, am putut decela 5 stiluri defensive, prezentate mai pe larg în partea a doua
a lucrării de faţă.

Realizarea interevaluării
Forma iniţială a chestionarului nostru a numărat 339 de itemi, cu o distribuţie
aproximativ egală a itemilor pe fiecare dintre dimensiunile şi variabilele luate în
considerare în forma iniţială, pe baza suportului teoretic. Această formă a
chestionarului a fost evaluată de un grup de 8 evaluatori, studenţi la Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, secţia Psihologie, anul III de studiu. În urma acestei
evaluări, chestionarul în ansamblul său a obţinut o notă medie depăşind valoarea 9; pe
baza evaluării, unii itemi au fost păstraţi, dar într-o formă mai mult sau mai puţin
modificată, pe când alţii au fost eliminaţi complet. În aceste condiţii, am obţinut un
instrument numărând 304 itemi, acest instrument fiind cel aplicat pe lotul-pilot.

Aplicările instrumentului
Lotul de subiecţi
Chestionarul IMA a fost aplicat iniţial pe un lot de 19 subiecţi, cu vârste cuprinse între
18 şi 53 de ani. Intervalul mare de vârstă nu a fost considerat ca problematic, deoarece
am considerat că mecanismele de apărare intervin pe tot parcursul constituirii
personalităţii, ca o constantă din punct de vedere al prezenţei şi ca un factor de
„modelare şi şlefuire”, dacă nu chiar de constituire a personalităţii; aderând la punctul
de vedere al lui Bond, conform căruia se pot decela unii factori-stiluri defensive, vom
considera că se poate vorbi, după vârsta de aproximativ 18 ani (vârsta de cristalizare a
personalităţii) de factori de personalitate relativ la mecanismele de apărare.

După parcurgerea scorurilor obţinute în urma aplicării instrumentului pe lotul-pilot, şi

după calcularea coeficienţilor statistici, am operat alte modificări în ceea ce priveşte
itemi, variabile, mecanismede apărare, şi noul chestionar obţinut a numărat 251 de
itemi, şi a fost aplicat pe un lot experimental de 67 de subiecţi, cu vârste cuprinse între
18 şi 54 de ani.

Instructajul
Instructajul a fost scris la începutul fiecărui exemplar al chestionarului, atât pentru
exemplarele folosite pentru aplicarea pe lotul pilot, cât şi pentru cele aplicate pe lotul
experimental.

Pentru prima formă a chestionarului (304 itemi) ce a fost aplicată pe lotul pilot,
instructajul a fost formulat în felul următor: „Acest test cuprinde o serie de afirmatii in
legatura cu care dumneavoastra sunteti rugat(ă) sa raspundeti marcand pe o scala de la
1 la 9 gradul in care sunteti de acord sau nu cu afirmatiile respective, 1 insemnand
total dezacord, iar 9 total acord. Raspunsurile trebuie sa exprime convingerile
dumeavoastra cat mai sincer posibil. Daca aveti intrebari sau nelamuriri nu ezitati sa
intrebati persoana care administreaza testul sau sa le notati pe o foaie separata.”

Pentru cea de-a doua formă a chestionarului (251 itemi) care a fost aplicată pe lotul
experimental de subiecţi, instructajul a fost formulat astfel: „Acest test cuprinde o
serie de afirmatii in legatura cu care dumneavoastra sunteti rugat(ă) sa raspundeti
marcand pe o scala de la 1 la 9 gradul in care sunteti de acord sau nu cu afirmatiile
respective, 1 insemnand total dezacord, iar 9 total acord. Raspunsurile trebuie sa
exprime convingerile dumeavoastra cat mai sincer posibil.”
PARAMETRII TESTULUI
1. COEFICIENTUL DE CONSISTENTA INTERNA A ITEMILOR SI
VARIABILELOR ALPHA CRONBACH PENTRU LOTUL PILOT
V. ANEXE

INDICELE DE DIFICULTATE
Itemi problema dupa calcularea indicelui de dificultate: 40, 84, 248 (Pi>0.80). Acesti
itemi au fost eliminati dupa aplicarea inventarului pe lotul experimental.

COEFICIENTUL DE CONSISTENTA INTERNA A ITEMILOR SI

VARIABILELOR ALPHA CRONBACH PENTRU LOTUL EXPERIMENTAL

MECANISM VARIABILA ITEMI CORELATII CORELATII CORELATI

INTERITEM INTERVARIABIL I ITEMI PE
I E MECANIS
M
1. activism Activism a 1, 43, .54 .66 .70
78, 132,
108
Activism b 2inv, .54
44, 153,
168,
182
2. acting out Acting aut 3, 45, .45 .45
79, 109,
205,
196
3. afiliere Afiliere a 4, 5, 46, .72 .61 .80
80, 110,
134,
169,
227
Afiliere b 47, 111, .80
154,
183,
225
4. afirmare Afirmare ab 6, 7inv, .53 .74 .63
48inv,
81,
112inv,
197,
135,
170
Afirmare cd 8, .45
49inv,
50, 82,
206,
 233
5. agresiune Agresiune 9, 83, .50 .50
pasiva pasiva 113inv,
214
6. altruism Altruism a 10, 171 .72 .79 .82
Altruism b 11, 51, .65
114,
137inv,
184,
220,
234
Altruism c 98, 155, .57
198
7. anticipare Anticipare a 13, 52, .64 .48 .66
115
Anticipare b 14, 53, .58
83, 138,
156,
207,
234
8. ascetism Ascetism a 15, 87, .55 .53 .66
126,
199,
215,
228
Ascetism b 16, 54, .56
88inv,
116,
157,
172inv,
185,
223inv
9. clivaj Clivaj 17, 55, .70 .70
89, 140,
208,
237,
238
10. Contrainv 18, 90, .61 .61
contrainvestire 141,
173,
199,
228
11. denegare Denegare 19, 56, .53 .53
57, 91,
 117,
186,
221inv,
238,
250,
214,
229
12. Identificare 20, 92, .73 .73
identificare 118,
119,
174,209
, 216,
239
13. Identag a 21, 58, .73 .46 .69
identificare cu 93, 158,
agresorul 200
Identag b 22, 120, .47
142,
187, 59
14. Intelectualizar 23, 143, .62 .62
intelectualizar e 159,
e 174,
229,
240
15. introiectie Introiectie 94, 176, .66 .66
60
16. izolare Izolare a 24, 61, .80 .65 .77
121,
160
Izolare b 25, 95, .60
144,
229,
250
17. inlaturare Inlaturare 62, 145, .46 .46
161,
188
18. intoarcere Icpp a 26, 63, .60 .75 .70
contra propriei 73, 123,
persoane 201,
241
Icpp b 27, 64, .66
97, 162,
211
Icpp c 124, .63
 146,
177,
190inv
19. Omnip a 163, .60 .54 .72
omnipotenta 210,
217,
222
Omnip b 29, .69
66inv,
99, 125,
147,
191
20. proiectie Proiectie a 30, 31, .74 .85 .86
74, 100,
148,
164,
243
Proiectie b 32, 67, .80
68, 202,
212,
230
21. Rationalizare 33, 69, .53 .53
rationalizare 127
22. refugiu in Refrev a 34, 70, .72 .80 .81
reverie 102,
165,
251
Refrev b 128, .65
192,
218,
226
23. refuz Refuz 35, 36, .65 .65
71, 103,
129,
245
24. regresie Regresie a 37, 72, .59 .82 .87
166,
246
Regresie b 38, 150, .84
193,
213,
224
Regresie c 104, .69
130,
 167,
178,
203
25. retragere Retapat a 151, .41 .75 .72
apatica 180,
105
Retapat b 39, 75, .48
247
Retapat c 131, .68
219
26. sublimare Sublimare 40, 76, .72 .72
106,
194,
231,
248
27. umor Umor ab 41, 42, .67 .67
77, 107,
152,
181,
195,
204,
249
MEDIA VALORILOR COEF. ALPHA .62 .67 .68
STD:

COEFICIENTUL DE CORELATIE PEARSON INTERVARIABILE – LOT

EXPERIMENTAL

MECANISM VARIABILE COEFICIENT

PEARSON
ACTIVISM A&B 0.50**
AFILIERE A&B 0.44**
AFIRMARE DE SINE A&B 0.60**
ALTRUISM A&B 0.45**
A&C 0.69**
B&C 0.51**
ANTICIPARE A&B 0.32**
ASCETISM A&B 0.36**
IDENTIF. CU A&B 0.30**
AGRESORUL
IZOLARE A&B 0.49**
ICPP A&B 0.53**
B&C 0.51**
A&C 0.45**
OMNIPOTENTA A&B 0.37**
PROIECTIE A&B 0.74**
REFUGIU IN REVERIE A&B 0.67**
REGRESIE A&B 0.54**
B&C 0.66**
A&C 0.60**
RETRAGERE APATICA A&B 0.61**
B&C 0.33**
A&C 0.45**

Dupa cum reiese si din tabelul de mai sus toate corelatiile sunt semnificative la un
prag alpha>0.01.

ETALON
Etalonul a fost realizat prin impartirea scorurilor obtinute pe fiecare mecanism in trei
clase:
- clasa I, care semnifica o prezenta modesta a defensei respective (de la scorul
minim posibil pana la percentila 25)
- clasa aII-a, intensitate si frecventa medie de utilizare a defensei respective (de
la percentile 25 la percentila 75)
- clasa aIIIa, utilizare frecventa, acccentuata a defensei investigate (de la
percentila 75 la scorul maxim posibil)

MECANISM CLASA I CLASA A-II-A CLASA A-III-A

ACTIVISM 10-51 52-68 69-90
ACTING AUT 6-24 25-38 39-54
AFILIERE 13-67 68-89 90-117
AGRESIUNE PASIVA 4-19 20-26 27-36
AFIRMARE DE SINE 14-84 85-104 105-126
ALTRUISM 12-74 75-96 97-108
ANTICIPARE 10-48 49-64 65-90
ASCETISM 14-42 43-60 61-126
CLIVAJ 7-24 25-40 41-63
CONTRAINVESTIRE 6-28 29-40 41-54
DENEGARE 11-47 48-63 64-99
IDENTIFICARE 8-26 27-38 39-72
IDENTIF. CU AGRES. 10-31 32-44 45-90
INTELECTUALIZARE 6-18 19-31 32-54
INTROIECTIE 3-15 16-23 24-27
IZOLARE 9-36 37-54 55-81
INLATURARE 4-18 19-25 26-36
ICPP 15-51 52-79 80-135
OMNIPOTENTA 10-37 38-54 55-90
PROIECTIE 13-34 35-61 62-117
RATIONALIZARE 3-13 14-23 24-27
REFUGIU IN REVERIE 9-37 38-56 57-81
REFUZ 6-18 19-32 33-54
INDICE DE 26-36 37-45 46-62
REFULARE
REGRESIE 14-47 48-83 84-126
RETRAGERE 8-29 30-47 48-72
APATICA
SUBLIMARE 4-20 21-28 29-36
UMOR 9-45 46-61 62-81
STIL1-ADAPTATIV 45-237 238-391 292-405
STIL2-INTERMEDIAR 35-186 187-228 229-315
STIL3-PRIN 55-200 201-264 265-495
DISTORSIUNEA
IMAGINII
STIL4-APARARI 46-181 182-229 230-414
NEVROTICE
STIL5-APARARI 48-249 250-322 323-432
IMATURE
FUNCTIONARE 229-1134 1135-1303 1304-2061
DEFENSIVA
GLOBALA
STILURILE DEFENSIVE
Intreaga literatura de specialitate pledeaza pentru gruparea defenselor in mai multe
categorii (v. clasificarea MA). Pornind de la asumptiile teoretice enuntate pe parcursul
acestei lucrari am decis sa incercam o grupare a MA in mai multe categorii
reprezentand tot atatea stiluri defensive. Pentru aceasta am folosit corelativ criterii
teoretice si statistice, astfel incat am obtinut urmatoarele categorii care se sustin atat in
baza literaturii de specialitate, cat si in baza corelatiilor Pearson obtinute intre
mecanismele incluse in acelasi stil defensiv.

a. STIL DEFENSIV ADAPTATIV:

- sublimare, umor, afirmare, identificare, activism
Correlations
sublimare UMOR afirm_mecidentificare cuACT_MEC
persoane

sublimare

Pearson 1.000 .236 .366** .393**.653**

Correlation

UMOR

Pearson .236 1.000 .431** .268*.280*

Correlation

afirm_mec

Pearson .366** .431** 1.000 .428**.333**

Correlation
identificare cu
persoane

Pearson .393** .268* .428** 1.000.302*

Correlation

ACT_MEC

Pearson .653** .280* .333** .302*1.000

Correlation

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

b. STIL DEFENSIV INTERMEDIAR

- rationalizare, intelectualizare, inlaturare, altruism si anticipare
Correlations
rationalizare intelectualizare- inlaturare-a altru_mecanticip_mec
a
rationalizare

Pearson 1.000 .348** .142 .475**.352**

Correlation

intelectualizare-
a
Pearson .348** 1.000 .195 .183.365**
 Correlation

inlaturare-a

Pearson .142 .195 1.000 .485**.474**

Correlation

altru_mec

Pearson .475** .183 .485** 1.000.476**

Correlation

anticip_mec

Pearson .352** .365** .474** .476**1.000

Correlation

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

c. DEFENSE PRIN DISTORSIUNEA IMAGINII
- clivaj, identificare cu agresorul, intoarcere contra propriei persoane,
omnipotenta si proiectie
Correlations
clivaj al eului identag_mec ICPP_MEC OMNIP_MEPROIEC

clivaj al eului

Pearson 1.000 .465** .621** -.156.488**

Correlation

identag_mec

Pearson .465** 1.000 .387** .279*.457**

Correlation

ICPP_MEC

Pearson .621** .387** 1.000 -.211.668**

Correlation

OMNIP_ME

Pearson -.156 .279* -.211 1.000-.043

Correlation
PROIECT_

Pearson .488** .457** .668** -.0431.000

Correlation

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

d. DEFENSE NEVROTICE
- izolare, denegare, refuz, contrainvestire si ascetism
Correlations
IZOL_MEC denegare refuz al realitatii contrainvestireascet_m

IZOL_MEC

Pearson 1.000 .447** .612** .327**.255*

Correlation
denegare

Pearson .447** 1.000 .461** .433**.154

Correlation

refuz al realitatii

Pearson .612** .461** 1.000 .499**.368**

Correlation

contrainvestire

Pearson .327** .433** .499** 1.000.546**

Correlation

ascet_mec

Pearson .255* .154 .368** .546**1.000

Correlation

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).
e. DEFENSE IMATURE

- introiectie, regresie, retragere apatica, acting aut, agresiune pasiva si afiliere.

Correlations
introiectie-a REGRESIE retragere acting_mec agresiune AFIL_MECRE
apatica a pasiva-a
introiectie-a

Pearson 1.000 .101 -.040 .298* .067 .397**.235

Correlation

REGRESIE

Pearson .101 1.000 .434** .339** -.105 .337**.598**

Correlation

retragere
apatica a
Pearson -.040 .434** 1.000 .318** .102 .335**.479**
Correlation

acting_mec

Pearson .298* .339** .318** 1.000 -.081 .284*.532**

Correlation
agresiune
pasiva-a
Pearson .067 -.105 .102 -.081 1.000 .060.085
Correlation

AFIL_MEC

Pearson .397** .337** .335** .284** .060 1.000.397**

Correlation

REFREV_M

Pearson .235 .598** .479** .532** .085 .397**1.000

Correlation

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

FORMULE DE CALCUL PENTRU PROFILUL GLOBAL AL

FUNCTIONARII DEFENSIVE
Avand in vedere faptul ca cele cinci categorii de stiluri defensive nu sunt reprezentate
printr-un numar egal de itemi se impune introducerea unor ponderi/coeficienti de
corectie pentru a estima aportul fiecaruia dintre stiluri la indicele global al functionarii
defensive.
STIL1 – 45 ITEMI=20% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI
STIL2 – 35 ITEMI=15% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI; coeficientul de
corectie va fi 1,28
STIL3 – 55 ITEMI=25% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI; coeficientul de
corectie va fi 0.88
STIL4 – 46 ITEMI=20% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI
STIL5 – 48 ITEMI =20% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI

NOTA: coeficientul de corectie se aplica inainte de a calcula scorul total!

STIL 1 - ADAPTATIV= (STIL1/SCOR TOTAL)*100

STIL 2 - INTERMEDIAR= (STIL2ponderat/SCOR TOTAL)*100
STIL 3 – PRIN DISTORSIUNEA IMAGINII=(STIL3ponderat/SCOR TOTAL)*100
STIL 4 – DEFENSE NEVROTICE=(STIL4/SCOR TOTAL)*100
STIL 5 – DEFENSE IMATURE=(STIL5/SCOR TOTAL)*100

Dupa calcularea acestor indicatori recomandam reprezentarea grafica a rezultatelor.

Mai jos reproducem o posibilitate de reprezentare grafica a cestor date care
evidentiaza foarte bine dominantele functionarii defensive ale subiectului:

CORELATII PEARSON INTRE STILURILE DEFENSIVE

Correlations
STIL1 STIL2 STIL3 STIL4STIL5

STIL1

Pearson 1.000 .148 -.154 -.064-.038

Correlation

STIL2

Pearson .148 1.000 .399** .655**.642**

Correlation

STIL3

Pearson -.154 .399** 1.000 .612**.699**

Correlation

STIL4

Pearson -.064 .655** .612** 1.000.685**

Correlation

STIL5

Pearson -.038 .642** .699** .685**1.000

Correlation
** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Dupa cum reiese si din tabelul de mai sus, stilul adaptativ are doar o corelatie pozitiva
medie (nu atinge pragul de semnificatie de 0.05) cu defensele intermediare, cu
celelalte stiluri inregistrand corelatii negative usoare. Defensele de nivel intermediar
coreleaza semnificativ cu cele prin distorsiunea imaginii, nevrotice si imature, care au
la randul lor corelatii pozitive semnificative intre ele. Coeficientii obtinuti valideaza
pe de o parte caracterul adaptativ al defenselor incadrate in prima categorie, si, pe de
alta parte, caracterul dezadaptativ al celorlalte. Faptul ca totusi nu avem o corelatie
negativa a tilului adaptativ cu celelalte stiluri valideaza o alta asumptie teoretica si
anume ca toata lumea foloseste defense, mai mult sau mai putin adaptative, unele
neexcluzandu-le pe celelalte.

TESTAREA IPOTEZELOR

MECANISME TIP DE TIP DE VALOARE

CORELAT CORELAT A COEF
IE IE DE
EXPECTA OBTINUT CORELAT
T IE
PEARSON
INTELECTUALIZA RATIONALIZARE + + .29**
RE IZOLARE + + .29**
INTROIECTIE INTOARCERE + + .17
CONTRA
PROPRIEI
PERSOANE
IZOLARE DENEGARE + + .45**
REFUZ + + .61**
ACTING AUT + + .51**
RATIONALIZARE + + 0
INLATURARE CLIVAJ +/- + .44**
INDICELE DE +/- + .64**
REFULARE
REFUZ +/- + .60**
DENEGARE +/- + .36**
CONTRAINVESIR +/- + .36**
E
RATIONALIZARE +/- + .19
INTELECTUALIZA +/- + .15
RE
ICPP RETRAGERE + + .67**
APATICA
CLIVAJ + + .62**
OMNIPOTENTA - - .21
DENEGARE + 0 -
ALTRUISM + + .33**
ASCETISM + + .47**
CONTRAINVESTI + + .36**
RE
OMNIPOTENTA CLIVAJ + - .15
IDENTIFICARE CU + + .28*
AGRESORUL
PROIECTIE + 0 -
PROIECTIA INDICELE DE + + .67**
REFULARE
IDENTIFICARE CU +/- + .46**
AGRESORUL
CLIVAJ + + .49**

RATIONALIZARE DENEGARE + + .42**

UMOR - + .22
REFUGIU IN RETRAGERE + + .52**
REVERIE APATICA
REGRESIE + + .60**
OMNIPOTENTA +/- 0 -
ICPP +/- + .57**
CLIVAJ + + .51
REFUZ INDICELE DE ++ ++ .82**
REFULARE
CLIVAJ + + .36**
PROIECTIE + + .47**
DENEGARE + + .46**
CONTRAINVESTI + + .50**
RE
REGRESIE INDICELE DE +/- + .58**
REFULARE
RETRAGERE IZOLARE + + .51**
APATICA INTELECTUALIZA + + .32
RE
SUBLIMARE INDICELE DE +/- + .25*
REFULARE
UMOR INDICELE DE +/- 0 -
REFULARE
INLATURARE + 0 -
OMNIPOTENTA + + .32**
CLIVAJ + + .15

CONCLUZII

Instrumentul obtinut de noi in urma demersului expus pe parcursul acestei lucrari nu

raspunde deocamdata standardelor stiintifice acceptate sau recomandate de
comunitatea academica ceea ce ne face sa descurajam folosirea lui, indiferent de
domeniul de investigatie vizat pana ce acesta nu va corespunde cerintelor formale
mentionate. Pricipalele probleme sunt legate de validarea exclusiva prin consistenta
interna, care insa nu respecta intotdeauna limita inferioara de 0.70 . De asemenea
testul nu dispune de o scala de masurare si o formula de corectie a eventualelor
tendinte sistematice de a falsifica rezultatele intr-o directie social dezirabila. Cu toate
acestea, consideram ca el reprezinta un pas foarte important in dezvoltarea unui
instrument psihometric de investigare a conceptului de mecanism de aparare, cel putin
in psihologia romaneasca in care tentativele de acest gen nici nu au aparut inca. Ne
propunem, de aceea, continuarea acestui demers, extrem de dificil si laborios, dar care
speram sa ne ofere rezultatele scontate prin obtinerea unui instrument cat mai eficient,
valid si economic.