Instalatie de Santina PDF

Instalatia de balast-santina
Unitatea de învăţare nr. 1

Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 2

1.1 Instalatia de balast-santina 3
1.2 Instalatia de balast. Destinatie. Cerinţe impuse 3
1.3 Modificarea deplasamentului navei balastate 4
1.4 Schema, elementele componente si functionarea instalatiei de balast 5
1.5 Schema bloc, elementele componente si functionarea instalatiei de balast 6
(Inversarea functionarii la balastare-debalastare)
1.6 Priza de fund si de bordaj: schema, elementele componente si functionarea 7
1.7 Valvula Kingston: schema, elementele componente si functionarea 7
1.8 Calculul instalatiei de balast 8
1.9 Instalatia de santina. Generalitati. Elemente de constructie.. 8
1.10 Schema, elementele componente si functionarea instalatiei de santina 9
1.11 Calculul instalatiei de santina 9
1.12 Reguli ale societatilor de clasificare privind instalatiile de balast-santina 10
Lucrare de verificare – unitatea de învăţare nr. 1 10
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 11
Bibliografie – unitatea de învăţare nr. 1 11
1
Sisteme Hidraulice si Pneumatice – Curs, laborator şi proiect


2


OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

 Înţelegerea noţiunilor de balast si santina
 Înţelegerea cerintelor Anexei I MARPOL referitoare la
tancurile de balast CBT, SBT (Regula 18 la nave altele
decat petroliere; Regula 13, 13A la tancuri petrolierere,
regula 29-Tancul de reziduuri)
 Familiarizarea cu instalatiile
 Sublinierea aspectelor practice
 Recunoaşterea elementelor componente
 Managementul apei de balast
 Aplicarea unor elemente simple de calcul hidraulic al
pompei si tubulaturii
De reţinut!
Toate elementele sunt cuprinse in STCW- (Standards

of Training, Certification and Watchkeeping) privind
calificarea minimala a ofiterului de cart, deci trebuie
retinute
INSTALAŢII DE BALAST- SANTINÃ

Aceste instalaţii realizeazã corectarea poziţiei centrului de masã al navei
prin ambarcarea, transferarea şi evacuarea peste bord a balastului lichid, precum
si evacuarea peste bord a apelor colectate în santinã în limitele admise de lege.
Instalaţiile de balast- santinã sunt compuse din tancuri de balast- santinã
unite prin tubulaturi, circuite de drenare independente, pompe comune, sorburi si
valvule de izolare, de direcţionare sau de evacuare peste bord. Având porţiuni
comune de conducte, în exploatarea acestor instalaţii se utilizeazã un numãr mai
mic de pompe si tubulaturi, ceea ce implicã reducerea gabaritului instalaţiei.
Utilizarea pompelor de balast şi a unor pãrţi de tubulaturã pentru santinã şi
invers, este de multe ori neindicatã datoritã contaminãrii cu reziduuri petroliere.
Utilizarea acestui sistem se face numai în caz de necesitate.
Cerinţele impuse instalaţiilor de balast santinã sunt:
3


- sã asigure corectarea poziţiei centrului de masã al navei;
- sã dreneze sau sã umple complet tancurile astfel încât sã asigure asieta
dreaptã a navei (înclinarea transversalã maximã de 15 0 şi longitudinalã maximã
de 5 0 );
- sã funcţioneze astfel încât sã se excludã posibilitatea inundãrii arbitrare a
navei şi degradarea mãrfurilor;
- sã nu polueze acvatoriile cu reziduuri petroliere;
- sã corespundã cerinţelor si regulilor internaţionale privind poluarea
(MARPOL 1973 şi PROTOCOLUL 1978);
- elementele instalaţiilor sã fie executate din materiale anticorozive.
La instalaţia de balast, prin descãrcarea mãrfii înãlţimea metacentricã a
navei se reduce, înrãutãţind stabilitatea. Pentru a ameliora stabilitatea se
ambarcã apã de mare cu greutatea B (fig.1.1), care se adaugã deplasa-mentului
navei goale :
 1   g  B deplasamentul navei balastate (1.1)

T1  T  T
 g z G  Bz B
z G1  (1.2)
1
h1  r1  z C1  z G1
g - deplasamentul navei goale;

T - pescajul;
h - înãlţimea metacentricã;
r - raza metacentricã;
zC,zG- cotele centrelor de carenã şi de greutate.
Fig. 1.1
La mineraliere, datoritã densitãţii mari a mãrfii, odatã cu încãrcarea, centrul
4


de greutate coboarã mult , stabilitatea devenind excesivã.
Prin excepţie, la aceste nave sunt utilizate tancuri de balast-aripã, plasate
sub puntea principalã, ce provoacã amelioarea stabilitãţii excesive.
Transferul balastului între tancuri se utilizeazã pentru corectarea poziţiei în
plan a centrului de greutate:
B = (0,2 …0,3)  pentru navele de mãrfuri grele;
B = (0,3 …0,5)  pentru petroliere.
Instalaţia de balast este independentã de alte instalaţii, dar pentru mãrirea

siguranţei în funcţionare se racordeazã cu instalaţia de santinã.
În fig.1.2 este prezentatã schema instalaţiei de balast pentru un cargou de
15 000 tdw.
1- after pick; 2 - sorb; 3 - pompã de balast; 4 - armãturã de închidere; 5 - valvulã

Kingston; 6 - casetã de valvule; 7 – tanc lateral inferior de balast; 8 – tubulaturã
de balast ; 9 – tanc de combustibil; 10 – perete de coliziune; 11 – forpic; 12 –
armãturã de închidere a forpicului; 13 – armãturi de golire a tancurilor superioare
laterale; 14 – tancuri superioare laterale;
15 – punte principalã; 16 – filtru; 17 – armãturã de bordaj
Fig. 1.2
Armãturile de închidere nu sunt cu reţinere, pentru cã în tubulatura de
5


balast apa circulã în ambele sensuri.
Armãturile se amplaseazã în general în zona C.M. Fiecare tanc este
deservit de o conductã independentã, în sistem centralizat, iar toate conductele
ajung în C.M., de obicei, printr-un coridor special, sub puntea dublului fund.
In fig.1.3 este reprezentata schema bloc a instalatiei de balst in care se
observa inversarea balastare debalastare: pentru balastare aspiratia pompei se
pune in legatura cu magistrala Kingstone prin valvula 7 iar refularea cu tancurile
prin valvula 8; pentru debalastare pompa aspira din tancuri prin valvulele 6 si 7, si
refuleaza peste bord prin caseta de valvule 8.
Figura 1.3
1- priza de gurna, 2-valvula Kingstone, 3-filtru, 4- Magistrala Kingstone, 5-
pompa de balast, 6- caseta valvule babord-tribord, 7si 8- valvule de inversare, 9
valvula pe tanc
O construcţie deosebitã o are valvula Kingston (fig.1.4a, de fund; fig.1.4b,

de bordaj).
6


1 - armãturã de închidere; 2,3 – conducte de alimentare cu abur şi aer

comprimat; 4 – racord de aerisire; 5 – tub perforat pentru dezgheţare si suflare cu
abur sau aer comprimat; 6 - grãtar
Fig. 1.4
Construcţia valvulei Kingston este prezentatã în fig. 1.5:
1 – corp;
2 – capac;
3 – roatã de manevrã manualã;
4 – tijã de acţionare;
5 – flansã de cuplare cu tubulaturã de balast;
6 – ventil;
7 – flanşã de cuplare la filtru Kingston
Fig. 1.5
Cantitãţile de apã din tancuri se controleazã cu nivelmetre ale cãror

indicaţii sunt transmise la postul de comandã.
Tubulatura instalaţiei de balast trebuie sã fie amplasatã astfel încât
sã funcţioneze la înclinãri de maxim 50 şi sã nu fie expusã îngheţãrii (la
navele fluviale tancurile de balast se umplu evident cu apã dulce).
Particularitãţi de calcul
7


Debitul pompelor de balast:
B
Q m3/s (1.3)
 w g 3600
unde: B - greutatea apei de balast N;

 w - densitatea apei;
 = (8 – 10) ore pentru toatã instalaţia;
 = 2 ore pentru cel mai mare tanc;
Q = 100 … 400 m3/h valori uzuale.
Diametrele ţevilor:
v = 2 m/s viteza de circulaţie a apei
d c2 V
v  ,
4 3600
4V
dc  . (1.4)
3600v
Conform A.N.R. valoarea diametrului ţevii care deserveşte un tanc de

balast trebuie sã fie superioarã valorii dR datã de relaţia:
d R  183 V mm (1.5)
în care:
V - volumul tancului m3.
Diametrul tubulaturii magistrale de balast trebuie sã fie mai mare sau

egal cu diametrul tubulaturii celui mai mare tanc de balast.
De asemenea, diametrul necesar al ţevilor trebuie sã fie stabilit pe
baza calculãrii pierderilor de sarcinã în tubulaturã, verificând posibilitatea de
aspirare a apei din cel mai îndepãrtat tanc, pentru înãlţimea de aspiraţie a
pompei care nu depãşeşte, de obicei, 5 – 6 m.
Instalaţia de santinã asigurã evacuarea apei peste bord, apa ce se

adunã în santinã în condiţii normale de exploatare si de asemenea, asigurã
evacuarea cantitãţilor de apã pãtrunse în caz de gaurã de apa. Ea
8


îndeplineşte deci o funcţie de drenaj si o funcţie de salvare.
În ceea ce priveşte elementele de construcţie, instalaţia dispune de
casete de santinã, racordul de aspiraţie, sorburi cu filtre de protecţie si
armãturi de reţinere, racorduri de drenaj, filtre de nãmol, grãtare,
colectoare, pompã de santinã atât pentru compartimentul maşini cât si
pentru magaziile de marfã, separator pentru reziduuri petroliere, armãturi
de bordaj, tancuri de reziduuri si tancuri de santinã.
Schema unei instalaţii de santinã este redatã în fig. 1.6:
1 – pompã santinã CM; 2 – filtru; 3 – pompã balast – santinã; 4 - pompã santinã magazii
de marfã; 5 – sorburi salvare; 6 – sorb drenare; 7 – casete valvule drenare; 8 – casetã
valvule santinã magazii de marfã; 9 – sistem de comandã si control al descãrcãrilor ; 10 –
pompã de apã de peste bord; 11 – separator reziduuri petroliere; 12 – armãturã de
bordaj; A – bordaj ; B – de la scurgeri separator combustibil; C – de la scurgeri separator
ulei; D – magistrale santinã magazii marfã; E – de la diesel generatoare;
F – de la caldarinã; G – scurgere în santinã; H – la tanc reziduuri petroliere.
Fig. 1. 6
Instalaţia de santinã dispune de douã pompe de santinã al cãror

debit total trebuie sã fie mai mare cu 20 – 30% faţã de debitul pompelor de
incendiu (excepţie petroliere). Cele mai utilizate pompe sunt cele duplex cu
piston.
Diametrul magistralei de santinã este dat de relaţia
4Q
d  . (1.6)
 v
Diametrele interioare ale racordurilor de aspiraţie sunt calculate cu
relaţia
9


d  k  l  B  H   25 mm (1.7)
unde
B – lãţimea navei;
H – înãlţimea de construcţie a navei;
k – 1,68;
l = L – lungimea navei.
Pentru tronsoanele de aspiraţie ale compartimentelor care nu sunt

racordate direct la pompã ci la pompe manuale, k -= 2,15 si l - lungimea
compartimentului drenat.
Pentru a evita înfundarea tubulaturii, diametrele racordurilor de
aspiraţie trebuie sã fie cuprinse între 32……50 mm.
În exploatarea curentã a instalaţiei de santinã se urmãresc: indicaţiile
manovacuummetrelor si manometrelor; armãturile sã nu funcţioneze decât
complet închise sau complet deschise pentru a reduce pierderile locale de
sarcinã; casetele de santinã se dreneazã în fiecare cart; se acordã o mare
atenţie prevenirii poluãrii apei de mare prin trecerea apei din santinã numai
prin separatorul de reziduuri petroliere.
Test de autoevaluare
-Instalatia de balast-santina: destinatie cerinte. Instalatia de balast:
schema de principiu, elemente componente, functionare.
-Instalatia de balast-santina: destinatie cerinte. Instalatia de
santina: schema de principiu, elemente componente, functionare.
-Chesonul de fund si de bordaj: rol,scheme, elemente
componente.
-Calculul conform R.N.R. al instalatiei de balast: volumul
tancurilor, debitul pompelor, diametrul conductelor
-Calculul conform R.N.R. al instalatiei de santina.
Lucrare de verificare la Unitatea de învăţare nr. 1

Să se efectueze calculul hidraulic al instalatiei de balast data, pentru
varianta balastare sis a se determine diametrul conductelor si
parametric pompei de balast.
10


Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele

de autoevaluare
Conform obiectivelor.
Raspunsurile se puncteaza astfel:
-redarea corecta principial a schemei= 40%
-identificarea elementelor componente =30%
-Rolul elementelor componente si explicarea functionarii
instalatiei=30%
Recapitulare
Concluzii
Bibliografie
Fanel-Viorel PANAITESCU, Mariana PANAITESCU-
Masini si instalatii Navale Editia 2 Revizuita Ed. Ex
Ponto, Constanta, 2009
11

Instalatia stins incendiul


Instalatii de stins incendiul
Cuprins Pagina

2.1 Instalatii de stins incendiul – Generalitati, destinatie, cerinţe impuse 14
2.2 Instalatii de semnalizare a aparitiei incendiilor. 18
2.3 Clasificarea instalatiilor de stins si limitat incendii. Diagrama de inflamabilitate 19
2.4 Instalaţiile de stins incendiul cu apã; Instalaţia de stins incendiul cu jet cinetic: 22
schema, elementele componente si functionarea
2.5 Instalaţii de stins incendiul cu apã pulverizatã: schema, elementele 24
componente si functionarea
2.6 Sprinclere: scheme, elementele componente si functionare. Instalaţii de 28
stropire şi inundare.
2.7 Instalaţii de stingere cu spumã. Instalaţia cu formarea interioarã a spumei: 29
schema, elementele componente si functionarea
2.8 Instalaţia cu formarea exterioarã a spumei: schema, elementele componente 29
si functionare
2.9 Instalaţii de stingere volumicã a incendiului 29
2.10 Instalaţii de stins incendiul cu bioxid de carbon: schema, elementele 30
2.11 Instalaţiile de prevenire a incendiilor cu gaze de ardere: schema, elementele 33
2.12 Instalaţii de stins incendiul cu lichide volatile: schema, elementele 33
reguli ale societatilor de clasificare privind instalatiile de balast-santina
2.13 Instalaţii de stins incendiul cu pulberi şi gaz inert: schema, elementele 34
2.14 Stingãtoare manuale şi transportabile: cu apã, cu spumã chimicã, cu spumã 35
mecanicã, cu praf şi CO2 şi cu CO2: schema de principiu, funcţionare,
utilizare, conţinut.
12

Instalatia de stins incendiul

13



 Înţelegerea noţiunii de incendiu
 Familiarizarea cu instalatiile
 Recunoaşterea elementelor componente
 Aplicarea normelor cursului IMO PSI la instalatiile de
stins incendiul
De reţinut!
Toate elementele sunt cuprinse in STCW- (Standards

of Training, Certification and Watchkeeping) privind
calificarea minimala a ofiterului de cart, deci trebuie
retinute
INSTALAŢII DE STINS INCENDIUL
1. GENERALITÃŢI
Incendiul, ca proces de ardere, este o reacţie de oxidare, însoţitã de degajare de cãldurã şi

lumina.
Apariţia incendiului este cauzatã de existenţa simultana a celor trei elemente din “triunghiul
focului” (fig. 1). Prevenirea sau lichidarea incendiului se poate realiza prin eliminarea unuia
din elementele menţionate grafic şi anume prin îndepãrtarea materialelor combustibile din
zona de ardere, sau prin reducerea cantitãţilor de oxigen sau cãldura pânã sub limita
admisibilã pentru reacţia de oxidare.
Scãderea în zona de ardere a temperaturii sau reducerea oxigenului este acţiunea
principalã a instalaţiilor de stins incendiu.Pe principiul rãcirii focarului de incendiu se
bazeazã funcţionarea instalaţiilor de stingere cu apã, în timp ce instalaţiile volumice se
bazeazã pe umplerea volumului liber al unei încãperi închise, cu agenţi care nu întreţin
arderea şi asigurã stingerea incendiului datoritã reducerii concentraţiei de oxigen din aer,
pânã sub limitele la care înceteazã arderea.
Dupã modurile de stingere a incendiilor, instaţiile pot fi de suprafaţã şi volumice.
Primele trimit la suprafaţa focarului de incendiu substanţa stingãtoare, care rãceşte sau
opreşte alimentarea cu oxigenul din aer a zonei de ardere, împiedicând ieşirea aburului. Ca
14


exemple de instalaţii de suprafaţã sunt instalaţia de stingere cu apã şi instalaţia de stingere
cu spumã. În grupa instalaţiilor de stingere volumicã intrã cele care umplu volumul liber al
încãperii cu substanţe care nu întreţin arderea, ca: abur, gaze inerte sau spume foarte
uşoare.
Instalaţiile antiincendiu trebuie sã corespundã urmãtoarelor cerinţe principale:
- sã fie oricând gata de funcţionare, indiferent dacã nava se aflã în staţionare sau în marş:
- sã nu intensifice prin funcţionarea lor arderea;
- sã fie sigure în funcţionare şi sã aibã vitalitate ridicatã;
- sã acţioneze asupra focarului de incendiu astfel încât sã excludã posibilitatea
reaprinderii;
- sã aibã mijloace de acţionare localã şi la distanţã, precum şi posibilitãţi de control;
- sã nu fie periculoase pentru oameni;
- substanţele stingãtoare sã nu provoace corodarea instalaţiilor şi construcţiilor
efectuate, sã nu fie deficitare şi sã-şi menţinã proprietãţile stingãtoare dupã o depozitare
îndelungatã.
În vederea detectãrii focarelor de incendiu pe nave, în special în locurile vizitate rar
(magazii de serviciu, camere de bagaje, magazii de mãrfuri) sunt necesare sisteme de
semnalizare a incendiilor cu acţiune rapidã, care sã informeze echipajul despre
formarea fumului sau a creşterii temperaturii în încãperi pânã la o limita periculoasã.
Semnalizarea se face pe baza a doua principii:
a) Principiul sesizãrii fumului;
b) Principiul sesizãrii creşterii temperaturii, utilizându-se traductori de temperatura
diferenţiali care sesizeazã viteza de creştere a temperaturii, sau traductoare de
temperaturã maximale (nerecomandate la navele ce navigã în zona tropicalã).
Traductoarele de fum se bazeazã pe mãsurarea transparenţei aerului aspirat din
compartimentele respective cu ajutorul unui distribuitor rotativ şi un motor acţionat pas cu
pas ( fig. 2 ).
Fig. 1 Fig. 2
Apariţia incendiilor se datoreazã în mare parte nerespectãrii indicaţiilor de folosire a

instrumentelor şi aparatelor electrice sau termice precum şi a normelor de pazã şi securitate
contra incendiilor. Efectele devastatoare ale incendiilor se datoreazã condiţiilor existente la
bordul navelor, dintre care se pot menţiona:
15


- limitarea suprafeţelor compartimentelor;
- prezenţa pe navã a unor mari cantitãţi de materiale combustibile;
- imposibilitatea primirii immediate a ajutorului din exterior;
- dificultatea evacuãrii oamenilor şi materialelor;
- particularitãţile constructive ale navei;
- starea vremii.
Incendiul, ca proces de ardere, este o reacţie de oxidare însoţitã de o puternicã degajare

de cãldurã şi luminã. Acest fapt este posibil numai în prezenţa materialelor carburante,
precum şi a oxigenului peste temperatura de aprindere.
Arderea este un fenomen care se produce şi se dezvoltã având la bazã un numãr
însemnat de procese chimice şi fizice care se succed pe parcurs. Orice ardere, în fiecare
fazã a desfãşurãrii ei,prezintã fenomene însoţitoare, mãsurabile, care se cunosc sub
denumirea de efectele arderii.În procesul arderii au loc importante reacţii de ordin energetic
si material.În primul caz, avem de-a face cu o succesiune de reacţii, iar în cel de-al doilea
caz, avem de-a face cu produsele de disociere.Cum incendiul este o ardere, înseamnã cã
acest fenomen constituie o transformare a materiei şi energiei, în cursul cãreia, diferitele
mãrimi de ordin fizic şi chimic se modificã.Schema energeticã a incendiului se prezintã
astfel:
16


Schema energeticã
Prin sesizarea acestor modificãri cu ajutorul mijloacelor tehnice de mãsurare, ele

pot fi puse în serviciul semnalizãrii automate a incendiilor.
Ca un exemplu tipic de transformare a energiei se poate da apariţia energiei calorice
din cea chimicã, înmagazinatã în substanţa sau materialul care arde, iar ca transformare de
materiale – apariţia fumului ( fumul reprezintã o succesiune de particule fine de cãrbune,
aflate în suspensie în aer, ce constituie ca rezultat al arderii materialului în urma aceleaşi
transformãri ).
Un incendiu poate fi lichidat prin îndepãrtarea materiilor carburante din zona unde
are loc arderea sau prin reducerea cantitãţii de cãldurã şi oxigen pânã sub limitele la care
reacţia de oxidare înceteazã.
Referitor la tipologia instalaţiilor de stins incendiu se remarcã urmãtoarele tipuri:
a – instalaţia de semnalizare a apariţiei incendiilor;
b - instalaţia de stins si limitat incendii;
c - protecţia compartimentelor si instalaţiilor aferente tipului de navã.
17


INSTALAŢIA DE SEMNALIZARE A APARIŢIEI INCENDIILOR
Instalaţia de semnalizare a apariţiei incendiilor se compune din urmãtoarele

elemente de bazã: detectoare ( traductoare ) de incendiu, circuite de legãturã şi centrala de
semnalizare. În cazul declanşãrii unui incendiu, traductoarele emit un semnal, care transmit
în centralã şi care declanşeazã pe navã o semnalizare opticã şi acusticã.
Indiferent de tipul traductorului, rolul sãu este de a depista rapid apariţia începutului
de incendiu, permiţând echipajului o intervenţie oportunã şi eficientã.
Dupã construcţie se cunosc urmãtoarele tipuri de detectoare: termice,
termoelectrice, de flacãrã.
Detectoarele termice – reacţioneazã la efectele cãldurii care apare în timpul

declanşãrii incendiilor. Aceste detectoare declanşeazã semnalul de incendiu atunci când în
urma apariţiei focului se produce o creştere a temperaturii mediului ambiant.
Supravegherea temperaturii în permanenţã se poate face punctiform sau liniar pe o
anumitã direcţie sau pe întreaga suprafaţã, în raport cu mãrimea ei.
Detectoare termoelectrice – funcţioneazã pe principiul efectului termoelectric (

variaţia unei mãrimi electrice, fie tensiune, fie intensitate ).
Detectoarele termoelectrice se pot utiliza fie sub forma de termocupluri, fie sub
formã de sonde termoelectrice confecţionate din nichel sau tungsten, a cãror rezistenţã
electricã variazã în acelaşi sens cu temperatura.
Mai jos este prezentatã schema unui detector de incendiu cu termocupluri:
1-lipiturã( sudurã ) rece; 2 -lipiturã( sudurã ) caldã; 3 - izolator
Detectoarele cu termocupluri au o bunã funcţionare pentru urmãtoarele calitãţi:

18


- nu posedã piese mobile;
- nu au contacte care sã ancraseze, corodeze sau sã oxideze;
- sunt sensibile;
- nu posedã mecanisme bimetalice supuse deformãrilor precum si oboselii continue;
- nu dau alarme false când sunt în funcţionare;
- nu sunt necesare scheme electrice.
Detectoarele de flacãrã – reacţioneazã în mod instantaneu în prezenţa unei flãcãri

dacã nu este prea mare distanţa la care se gãsesc montate.
Principiul de funcţionare deci, nu se bazezã pe convecţie sau difuzie ( difuziune )
pentru a detecta incendiu produs. Dezavantajul pe care îl prezintã un astfel de tip de
detector, constã în faptul cã pentru detectoare trebuie sã vadã flacãra, fapt care îl face
necorespunzãtor într-o zonã în care existã o mare aglomerare sau unde este posibilã
apariţia unui incendiu mocnit în condiţii neprevãzute.
CLASIFICAREA INSTALAŢIILOR DE STINS ŞI LIMITAT INCENDII
Dupã modul de stingere a incendiilor, aceste instalaţii pot fi de douã categorii :

- de suprafaţã;
- volumice.
Instalaţiile de suprafaţã funcţioneazã în felul urmãtor: trimit la suprafaţa focarului de
incendiu substanţa stingãtoare care are rolul de a rãci sau de a opri alimentarea cu oxigenul
din aer din zona unde are loc arderea, împedicând astfel ieşirea aburului. În baza principiului
rãcirii focarului de incendiu are loc funcţionarea instalaţiei de stingere cu apã.
Pe lângã acest tip de instalaţie, tot în cadrul instalaţiilor de stins incendii de suprafaţã
se include şi instalaţia de stingere cu spumã.
Instalaţia de stingere cu apã rãceşte substanţele arzând pânã sub temperatura de
aprindere. Dupã modul de acţionare existã urmãtoarele tipuri de instalaţii de stingere cu
apã:
- instalaţii cu jet cinetic de apã;
- instalaţii cu apã pulverizatã;
- instalaţii ce inundã complet volumul protejat al încãperilor.
Instalaţiile de stingere cu spumã – la acest tip de instalaţie, spuma reprezintã
agentul principal de
stingere a lichgidelor mai uşoare decât apa, lichide care sunt depozitate în tancuri sau sunt
scurse şi acumulate în strat. Acest tip de instalaţii se foloseşte pentru prevenirea şi
respectiv stingerea acestor acumulãri în strat, acoperindu-le cu un strat izolant, împedicând
astfel întinderea incendiului. Se înţelege desigur cã aceastã instalaţie se foloseşte numai în
cazul în care este interzisã prezenţa apei ( sodiu sau potasiu metalic , pentaoxidul de
fosfor, trioxidul de alluminiu, etc ). Aplicarea spumelor de stingere este exsinsã la o gamã de
produse inflamabile, crescându-se în acest scop substanţe spumante cu eficacitate ridicatã.
19


Instalaţiile de stingere volumicã – în aceastã grupã intrã cele care umplu volumul
liber al încãperilor cu substanţe care nu întreţin arderea, precum aburul sau gazele inerte.
Instalaţiile cu abur - stingerea incendiilor cu ajutorul aburului se bazeazã pe
reducerea volumului aerului din spaţiul în care are loc arderea.
Efectul de stingere a aburului se realizeazã prin diluarea concentraţiei de oxigen (
O2) în zona de ardere pânã la limita la care continuarea procesului de ardere devine
imposibilã.
Pentru ca aburul sã aibã eficacitate la stingerea incendiilor este necesar sã se
creeze o concentraţie de cel puţin 35% din volum.
Ca agent de stingere se foloseşte aburul saturat precum si aburul suprasaturat,
primul fiind cel mai eficient. Aburul, ca agent de stingere este indicat sã se utilizeze în
instalaţii fixe si semifixe, sursele de producere la bordul navelor fiind caldarina cu arzãtor si
caldarina recuperatoare.
Instalaţiile cu gaz inert - pe nave se remarcã folosirea acestui tip de instalaţii,
agentul de stingere fiind gazele de ardere ale combustibilului lichid al motoarelor. Aceste
instalaţii se folosesc pentru stingerea incendiilor în magaziile de mãrfuri generale sau ca
mijloc de prevenire a incendiilor în tancurile petroliere.
Gazul de eşapament are urmãtoarea compoziţie în participaţii volumice:
- azot ( N2 ) – 79%;
- CO2 - 12%………14,5 %;
- SO2 - 0,02%……0,03%;
- O2 - 4,5%………4,5%,
restul fiind vapori de apã.
Vom prezenta schematic zona de inflamabilitate a amestecurilor de hidrocarburi cu
oxigen ( O2) în sistem rectangular de coordonate, concentraţia de hidrocarburi în amestec
cu aerul – conţinut de oxigen.
Diagrama este construitã pentru toate hidrocarburile petroliere, atât cele brute cât si
cele rafinate.
Atât la petroliere cât şi la navele de mãrfuri generale, debitul de gaze de ardere,
rãcit , trebuie sã fie suficient pentru a putea alimenta cel puţin 25% din volumul celei mai
mari încãperi protejate în decurs de o orã din momentul pornirii instalaţiei.
Rezervele de combustibil pentru funcţionarea în regim normal a instalaţiei, trebuie sã
fie suficiente pentru minim 72 de ore.
20


Diagrama de inflamabilitate
Protecţia compartimentelor şi instalaţiilor aferente – protecţia se realizeazã din faza

de proiectare si construcţie. Dintre mãsurile ce se pot lua amintim:
- împãrţirea navei în zone izolate de foc prin pereţi etanşi;
- material lemnos, ignifugat;
- posibilitatea izolãrii unor trasee, oprind astfel propagarea incendiului în alte zone;
- toate pompele pentru transfer combustibil , ulei şi separarea combustibilului sã aibã
posibilitatea opririi de la distanţã;
- aerisirile tancurilor de ulei şi combustibil sã fie protejate împotriva pãtrunderii scânteilor,
iar evacuarea gazelor motorului sã aibã parascântei.
Toate aceste instalații de stins incendii trebuie sã corespundã urmãtoarelor
cerințe principale:
- sã fie oricând gata de funcţionare, indiferent dacã nava se aflã în staţionare sau în
marş;
- sã nu intensifice prin funcţionare lor procedeul de ardere;
- sã fie sigure în funcţionare şi sã aibã fiabilitate ridicatã;
21


- sã acţioneze asupra focarului de incendiu, astfel, încât sã excludã posibilitatea
reaprinderii;
- sã aibã mijloace de actionare localã dar şi de la distanţã, precum si posibilitãţi de
control.
2. INSTALAŢIILE DE PREVENIRE A INCENDIILOR
Prevenirea incendiului la bordul petrolierelor se realizeazã prin stropirea punţilor cu

scopul menţinerii temperaturii în limitele admisibile prescrise ( fig. 2 ) şi prin utilizarea
gazului inert (cu un procent de O2 mai mic de 5%) care se introduce în tancuri la o presiune
superioarã presiunii atmosferice cu scopul substituirii aerului şi creãrii unei atmosfere
protectoare.
Acest tip de instalaţie va fi studiat ca instalaţie specificã navelor petroliere.
3. INSTALAŢIILE DE STINS INCENDIUL CU APÃ
Instalaţiile din aceasta grupã asigurã stingerea cu apã sãratã sau dulce, prin rãcirea
substanţelor arzânde pânã sub temperatura de aprindere. Dupã modul în care acţioneazã
asupra focarului de incendiu pot fi împãrţite în:
a) instalaţii de stins incendiul cu apa pulverizată (sprinkler, pulverizare brută, stropire,
pulverizare finã );
b) instalaţii cu jet cinetic de apã, îndreptat asupra focarului de incendiu;
c) instalaţii care inundã complet întregul volum liber al încãperilor (inundare).
3.1. INSTALAŢIILE DE STINS INCENDIUL CU JET DE APÃ ( CINETIC )
Cu jeturi cinetice de apã îndreptate asupra focarului de incendiu se pot stinge

incendiile din interiorul încãperilor, de pe zonele deschise ale punţilor şi platformelor, dar nu
se reuşeşte stingerea incendiilor cu produse petroliere, a echipamentului electric în
funcţiune, a lacurilor si vopselelor.
Cu apa nu se pot stinge incendiile substanţelor cum sunt : carbura de calciu, varul
nestins, kaliul si natriul, cu care apa poate intra în reacţie chimicã, exotermicã urmatã de
formarea cu aerul a unor amestecuri explozive ce amplifica incendiul.
Apa care acţioneazã asupra focarului de incendiu poate provoca formarea de stropi
în cazul produselor petroliere, lacurilor bituminoase, grãsimilor, etc., care nu se amestecã cu
apa, dar care pot contribui la extinderea incendiului. Acţionând cu un jet cinetic de apã
asupra focarului de incendiu, substanţele care se aflã în stare pulverizata (praf de ebonitã,
pluta mãcinatã, lânã, zahãr), pot fi antrenate de jetul de apã, ceea ce face ca stingerea
incendiilor cu jeturi cinetice de apã sã aibã o aplicare limitatã.
Acţioneazã de la distanţã asupra focarelor de incendiu cu jeturi cinetice de apã, de debite
(2…6) l/s. Cu astfel de instalaţie sunt prevãzute toate navele în scopul stingerii incendiilor în
22


încãperile de locuit şi serviciu, pe punţi şi platforme deschise Instalaţiile primesc apa
de peste bord cu ajutorul pompelor de incendiu racordate la conducte, care deservesc
hidranţii cu furtunuri flexibile şi ajutaje manuale ce dirijeazã apa spre focarul de incendiu.
Pentru stingerea incendiilor pe alte nave sau pe mal, apa este dirijatã din tunuri de apã
(hidromonitoare) care o arunca la distanţe de (60…80) m, pe când din ajutajele manuale
apa este aruncatã la (20…25)m. Distanta de acţiune a jetului de incendiu determinã sarcina
necesarã a ajutajelor de incendiu, care reprezintã (25…32)mCA. Ţinându-se cont de
pierderile de sarcinã de pe tubulatura, se poate determina mãrimea sarcinii necesara la
pompele de incendiu (65…100m CA). De obicei, astfel de sarcini sunt asigurate de pompe
centrifugale monoetajate. La fiecare navã maritimã, numãrul necesar de pompe staţionare
de incendiu se determinã conform normelor registrelor de clasificare, care reglementeazã de
asemenea, şi sarcinile ajutajelor de incendiu.
Schema de principiu a unei instalaţii cu jet cinetic este prezentatã în fig. 3.
Aceste pompe trebuie sã aibã acţionari mecanice independente, dar ca pompe de
incendiu pot fi folosite şi pompele sanitare, de balast, drenaj sau alte pompe care lucreazã
cu apã sãrata, fãrã reziduuri petroliere şi care au debitul şi sarcina suficientã.
Amplasarea gurilor de incendiu se face astfel încât fiecare punct al navei sã poatã fi
atins cu cel puţin doua jeturi.
Instalaţiile se pot realiza, din punct de vedere constructiv, cu:
- magistrale liniare – la navele mici sau care prezintã pericol scãzut de incendiu;
- magistrale inelare – la navele care prezintã pericol crescut de apariţie a incendiului.
Schema de principiu a unei instalaţii de stins incendiul cu apã este reprezentatã în
figura 3.
În general se utilizeazã pompe centrifuge automorsabile care sã asigure presiunea
necesarã pe refulare pentru alimentarea hidranţilor.
Pompele funcţioneazã cu aspiraţia înecatã, fiind necesare sarcini relativ mari (7 – 12
MPa).
În extremitatea prova, magistrala de punte alimenteazã şi instalaţia necesara spãlãrii
lanţului de ancora, a ancorei şi nãrii de bordaj.
În suprastructura, se prevãd magistrale inelare care sã permitã alimentarea oricãrui
punct, chiar dacã una din ramuri este defectã.
La navele cu potenţial sporit de apariţie a incendiilor, regurile RNR prevãd dotarea
instalaţiei cu o pompã de avarie, amplasatã în afara C.M. şi cu sursa de energie
independentã. Pompa este alimentatã de o valvula Kingstone proprie.
23


Schema instalaţiei de stins incendiul cu apă

Fig. 3
3.2. INSTALAŢII DE STINS INCENDIUL CU APÃ PULVERIZATÃ
Instalaţii de stins incendiul cu apã pulverizatã se bazeazã pe principiul rãcirii

suprafeţei carburante, coeficienţa sporitã de pulverizare a apei şi crearea concomitent a uni
24


strat protector de vapori ce întrerup alimentarea cu oxigen a flãcãrii.
Instalaţiile pot fi dotate cu sprinklere (care realizeazã realizarea automat a instalaţiei)
sau cu pulverizatoare comandate centralizat (de drencere cu declanşare manualã).
La o temperatura dinainte stabilitã, pulverizatoarele sprinkler sunt deschise automat
si pulverizeazã un curent de apã, fiind alimentate cu o tubulaturã montatã la plafonul
încãperii protejate.
Instalaţia sprinkler se monteazã in cabine, birouri, saloane, sufragerii, biblioteci,
camere pentru copii, precum şi în coridoarele ce comunica cu aceste încãperi. Cu ea se
doteazã magaziile pentru pãstrarea materialelor carburante, depozitele de pelicula foto,
depozitele de lenjerie, etc. Instalaţiile sprinkler sunt obligatorii pentru navele de pasageri şi
cele similare lor.
În funcţie de temperatura din încãpere, instalaţiile sprinkler pot fi executate:
hidraulice, pneumatice, combinate şi de sezon. În primul caz conductele instalaţiei sunt
permanent umplute cu apã, în al doilea cu aer, care, în cazul unui incendiu, iese şi permite
apei accesul la sprinkler. În instalaţiile combinate, o parte din tubulaturã, cea în stare de
serviciu, este umplutã cu apã, iar restul cu aer. Intr-o instalaţie de tip sezonier, în perioada
anului se aflã apa, iar în perioada rece, aer.
Automatizarea funcţionãrii se realizeazã prin construcţia sprinklerelor, care pot avea
obturatoare uşor fuzibile, obturatoare umple cu lichide uşor volatile (fig. 4 a), obturatoare
mecanice cu pârghii (fig.9.4 b) sau obturatoare cu reactivi chimici care deschid orificiile de
ieşire ale sprinklerelor la o anumita temperatura, de obicei cu 50% mai mare decât
temperatura maximã admisã în încãperea respectivã.
În fig. 5 este prezentatã o schema de principiu a unei instalaţii de stins incendiu cu
apã cu sprinklere.
Creşterea temperaturii într-o încãpere duce la deschiderea sprinklerelor, realizându-
se pulverizarea apei, asigurata de hidrofor. Valvulele V semnalizeazã deschiderea
sprinklerelor. Hidroforul este dimensionat pentru asigurarea funcţionarii sprinklerelor din
încãperea cea mai mare timp de un minut, dupã care scãderea presiunii şi incapacitatea
pompei de apa dulce de a compensa debitul necesar este sesizatã de releul de presiune
care comandã pornirea pompei principale care alimenteazã sprinklerele cu apã de mare.
Pentru stringerea reziduurilor petroliere grele ( motorina, pãcura, uleiuri de ungere )
în compartimentele maşinii şi cãldãri se utilizeazã instalaţii cu pulverizatoare comandate
centralizat, plasate în douã sau mai multe nivele. Distanţa dintre cele doua nivele de
pulverizare se alege de minim 5m.
25


Fig. 4 Sisteme de sprinclere
26


Schema instalaţiei de stins incendiul cu apă pulverizată

1 – hidrofor; 2 – pompã de apa dulce pentru alimentare hidrofor; 3 – flotor; 4 – tubulaturã de
alimentare cu aer comprimat a hidroforului; 5 – magistralã; 6 – armãturã de cuplare cu
magistrala instalaţiei de stins incendiu cu jet cinetic; 7 – pompã principalã; 8 – armãturi
speciale cu reţinere şi semnalizare a circulaţiei apei; 9 – armãturi speciale cu reţinere,
semnalizare şi posibilitãţi de închidere manualã; 10 –sprinklere; 11 – valvulã cu comandã
electricã
Fig. 5
Fiecare nivel poate fi cuplat independent de celelalte. Tubulatura inelarã a unui nivel
are pulverizatoare de apã ( fig. 6.), amplasate cu pasul ( 1, 2…1, 5) m. Deflectorul 1 din faţa
ajutajului de ieşire 2 asigurã pulverizarea apei pânã la starea unei pulberi lichide mãrunte,
ce iese din pulverizator sub forma unei pânze aproximativ orizontale.
Instalaţia de pulverizare se alimenteazã cu o pompa cuplabilã automat sau de la
magistrala de stângere cu jet de apã. Pentru mãrirea siguranţei de funcţionare, fiecare
instalaţie trebuie sã aibã douã surse independente de alimentare cu apã.
27


Fig. 6
3.3. INSTALAŢII DE STROPIRE ŞI INUNDARE
La spãrgãtoarele de gheaţã, navele de expediţie şi la baleniere, pentru pãstrarea

substanţelor explozive existã încãperi speciale, amplasate departe de compartimentele
maşini şi cãldãri, de echipamentul electric, de tancurile de combustibil etc. Substanţele
explozive se pãstreazã în ambalaje antiscânteie aşezate în rafturi. Temperatura lor de
pãstrare este minim –5oC şi maxim +25 oC. In scopul prevenirii incendiilor sau exploziilor, la
creşterea temperaturii în încãpere peste 30 oC intrã automat în funcţiune o instalaţie de
stropire cu debit specific de 24 l/min. pentru fiecare m2 de podea de încãpere. De
asemenea, în caz de incendiu se prevede stropirea din încãperile vecine a pereţilor interiori,
a pereţilor exteriori şi a bordajelor. Pentru stropirea pereţilor se folosesc tuburi perforate cu
debit specific de minim 30 l/min. pentru fiecare metru al perimetrului încãperii.
O varianta a instalaţiei de stropire o constituie instalaţiile de perdele de apã şi
instalaţiile de stropire a scãrilor şi ieşirilor. Primele se folosesc pentru limitarea propagãrii
focului în încãperile de volum mare, în coridoarele încãperilor productive, precum şi pentru
rãcirea uşilor etanşe la apã ale pereţilor de clasa A, ce au izolaţie numai pe o parte.
4. INSTALAŢIA DE STINGERE CU SPUMÃ
Spuma este o structurã alveolar – pelicularã dispersatã, formatã printr-o aglomerare

de bule de gaz, separate între ele prin pelicule relativ subţiri de lichid şi poate fi consideratã
ca o emulsie concentratã de gaz într-un lichid. Ea poate fi obţinutã în urma unei reacţii
chimice sau prin introducerea mecanicã a unui gaz într-un lichid. Pentru obţinerea unei
structuri alveolar – peliculare stabilitã în timp în lichid se introduc în cantitãţi mici substanţe
spumogene.
Spuma aeromecanicã este un amestec de apã dulce sau apã de mare, substanţa
spumogenã şi aer. Substanţele spumogene trebuie sã asigure obţinerea spumelor cu
anumite calitãţi.
Substanţele spumogene şi alte substanţe folosite pentru obţinerea spumei, trebuie
sã îndeplineascã urmãtoarele condiţii:
- sã nu aibã în compoziţia lor particule solide în suspensie, care ar putea înfunda
secţiunile de trecere ale conductelor şi aparaturii instalaţiei;
- sã fie neutre şi sã nu provoace coroziunea metalelor cu care vin în contact;
28


- sã nu-şi piardã proprietãţile sale spumogene în decursul timpului sau dupã parcurgerea
ciclurilor de îngheţare – dezgheţare;
- sã nu se aglomereze în bulgãri;
- sã aibã vâscozitate redusã, pentru a permite deplasarea lichidului prin tubulatura
instalaţiei;
- sã permitã transportarea simplã, iar manipularea lor sã nu fie periculoasã pentru viaţa
oamenilor;
- sã formeze o spumã capabilã sã se menţinã la suprafaţa oricãrei produse petroliere,
precum şi pe suprafeţe arzânde;
- sã nu fie deficitare.
Dupã modul de obţinere a spumei, au fost realizate instalaţii cu formare exterioarã a
spumei.
4.1. INSTALAŢII CU FORMAREA INTERIOARÃ A SPUMEI
În figura 7. este reprezentatã schema instalaţiei de stingere cu spumã cu formare

interioarã.
Pentru obţinerea spumei aeromecanice în instalaţia cu formare interioarã, în staţiile
stingãtoare se amplaseazã tancul 1 în care se gãseşte amestecul de substanţã spumogenã
cu apã în proporţia necesarã.
Pentru evacuarea emulsiei din tanc şi formarea spumei, în staţie este montatã o
butelie cu aer comprimat 2 , racordatã la magistralã de aer comprimat a navei.
4.2.INSTALAŢII CU FORMAREA EXTERIOARÃ A SPUMEI
Se utilizeazã în special pentru stingerea incendiilor în tancurile de marfã ale

petrolierelor şi compartimentele de maşini- cãldãri de dimensiuni mari.
Schema unei instalaţii de stingere cu spumã cu formare exterioarã se ramificã o
tubulatura 1 de la magistrala instalaţiei de stingere cu apã. Apa este folositã pentru formarea
emulsiei cu spumogene şi pentru deplasarea substanţei spumogene din tancul 3 spre
amestecãtorul 5. Dispersorul 2 anuleazã energia cineticã a apei la intrarea în tancul 3,
pentru a împiedica distrugerea pistonului lichid de separaţie 4. Lichidul pistonului 4 este un
amestec insolubil în apã şi substanţa spumogenã, de densitate medie.(fig.9.8).
5. INSTALAŢII DE STINGERE VOLUMICÃ A INCENDIULUI
Instalaţiile din aceasta categorie reduc conţinutul de oxigen din încãperea protejatã
pânã sub limita de 15% de la care înceteazã procesul de ardere. Ca agenţi de stingere sunt
folosiţi vapori sau gaze inerte la ardere: abur, vapori de lichide uşor volatile sau pulberi
sublimabile, bioxid de carbon, gaze de ardere rãcite. Funcţionarea tuturor instalaţiilor de
stingere volumicã este periculoasã pentru oameni. Ele nu se utilizeazã în încãperile de locuit
şi de serviciu, iar în celelalte încãperi pornirea este precedatã de semnalizãri de avertizare
opticã şi acusticã.
29


Proprietãţile fizico-chimice ale agenţilor de stingere sunt diferite, ceea ce face ca
domeniile de utilizare, precum şi soluţiile constructive de realizare sã fie diferite.
5.1. INSTALAŢII DE STINS INCENDIUL CU BIOXID DE CARBON
Se folosesc pentru stingerea incendiilor în încãperile diesel-generatoarelor de avarie,

în magazii de substanţe explozive sau uşor inflamabile, magazii de pituri, magaziile de
marfã şi compartimentele de maşini ale cargourilor, tobele de eşapament, etc. Instalaţia de
stins incendiu cu bioxid de carbon nu este admisã ca sistem de bazã pentru magaziile de
petrol, întrucât în cazul exploziilor tubulatura sub presiune ridicatã, poate fi uşor avariatã şi
scoasã din funcţiune, iar rezervoarele de gaz sunt mult limitate la bordul navei.
* pistonul de lichid este realizat din substanţe insolubile în apã.
Instalaţiile de stins incendiu cu bioxid de carbon sunt:
- de înaltã presiune, pentru care se utilizeazã butelii de 40 litri la presiune ridicata
(12,5…15) MPa, pentru aceste instalaţii depozitarea buteliilor trebuie fãcutã în încãperi
izolate, ventilate şi chiar stropite cu apã, pentru ca temperatura în interiorul lor sã nu
depãşeascã +45oC;
- de joasã presiune, la care cantitatea necesarã de bioxid de carbon se pãstreazã într-un
singur rezervor, la presiunea de lucru de 2 MPa.
In figura 9. este reprezentatã schema instalaţiei de stins incendiu cu bioxid de
carbon. În fiecare încãpere protejatã gazul este introdus printr-o conductã independentã.
Armãturile de închidere sunt construite astfel încât sã nu permitã declanşarea accidentalã a
instalaţiei. În figurã este reprezentatã secţia de stingere din compartimentul maşini,
alimentatã prin armatura de închidere 2. Ea este montatã într-o cutie a cãrei deschidere
declanşeazã avertizorul sonor si luminos 5. Pentru avertizarea asupra scãpãrii arbitrare a
gazului din butelii, pe tubulatura de siguranţa este montat fluierul de semnalizare 6,
amplasat în staţia CO2. Un alt fluier 6 este amplasat în compartimentul maşinii, pe tubulatura
lui de alimentare, el servind ca al doilea mijloc de avertizare asupra funcţionarii instalaţiei. În
staţie, buteliile 1 se grupeazã in butelii de max.(10...30) bucãţi, acţionate simultan.
Instalaţiile de stins incendiu cu bioxid de carbon trebuie sa asigure alimentarea
încãperilor incendiate cu 85% din cantitatea necesara de gaz cu o temporizare de 2 min.
pentru compartimentul de maşini şi de 10 min. pentru încãperile care au combustibil lichid.
Viteza de circulaţie prin tubulaturi a bioxidului de carbon este (5…6) m / s.
30


Schema instalaţiei de stins incendiul cu formarea interioara a spumei
Fig. 7
31


Schema instalaţiei de stins incendiul cu formarea exterioara a spumei

Fig. 8
32


Schema instalaţiei de stins incendiul cu CO2
Fig. 9
5.1. INSTALAŢIILE DE PREVENIRE A INCENDIILOR CU GAZE DE ARDERE
In ultimul timp sunt utilizate pe nave instalaţiile cu gaze de ardere a combustibilului

lichid, ca principal mijloc de prevenire a incendiilor în magaziile de marfa. Acest tip de
instalaţie a fost aprofundat la capitolul “Instalaţii specifice navelor petroliere ”, având rol
deosebit în primul rând în prevenirea incendiului la acest tip de nave.
5.2. INSTALAŢII DE STINS INCENDIUL CU LICHIDE VOLATILE
Acest tip de instalaţie utilizeazã derivaţi halogenaţi şi hidrocarburilor aromate (freoni),

(fig. 10).
Cei mai utilizaţi sunt:
- H 2402 – tetra-fluor- dibrom- metan, cunoscut şi sub denumirea de R11B1
- H 1202 – difluor-clor- brom- metan, cunoscut şi sub denumirea de R12B12
33


În fig.10. este prezentatã schema de principiu a instalaţiei de stins incendiu cu lichide
volatile.
Schema instalaţiei de stins incendiul cu lichide volatile

1 – butelie aer comprimat; 2 – reducţie; 3 – rezervoare lichid volatil; 4 – sticle de nivel; 5 –
supape de siguranţã; 6 – racord alimentare rezervoare; 7 – tubulaturã alimentare cu aer
comprimat; 8 – magistralã instalaţie stins incendiul; 9 – valvule de izolare; 10 – valvule
pentru suflare aer pe instalaţie.
Fig. 10
5.4. INSTALAŢII DE STINS INCENDIUL CU PULBERI ŞI GAZ INERT
Gazul inert necesar stingerii incendiului se obţine prin sublimarea pulberilor.

Transportul pulberilor se face tot cu gaz inert N2 sau CO2, din buteliile 8 (fig. 11.) la
presiunea de (1,0…1,5) MPa.
Declanşarea buteliilor se face cu aer comprimat din butelia 6, aflată la panoul 10 din
zona incendiului. Instalaţia se proiecteazã astfel încât cu ajutorul aerului comprimat din
butelia 6, prin declanşarea acesteia, sã se comande toate valvulele de pe traseu, permiţând
deschiderea acestuia.
34


Schema instalaţiei de stins incendiul cu pulberi şi gaz inert

1 – recipient cu pulbere; 2 – tubulaturã de alimentare a instalaţiei; 3 – valvulã cu comandã
pneumaticã; 4 – valvulã de zonã acţionatã pneumatic; 5 – panou de distribuţie dotat cu
furtun flexibil de împrãştiere şi cu butelie de aer comprimat pentru declanşarea instalaţiei; 6
– butelie de aer comprimat pentru comandã; 7 – sistem pneumatic de declanşare a
buteliilor ; 8 – butelii de CO2 sau N2 pentru aerarea pulberilor şi transportul acestora în
zonã; 9 – duze.
Fig. 11
6. STINGÃTOARE
Stingãtoarele sunt utilaje folosite ca mijloace de stingere a incendiilor de proporţii

mici. Domeniul de utilizare a stingãtoarelor depinde de substanţa stingãtoare pe care o
conţine.
Categorii de stingãtoare
CO2
Apã Spum Praf şi Tetraclo-
Locul de amplasare
ã CO2 rurã de
carbon
Depozite cu materii 1 2 2 2 2
uscate
35


( cãrbune, lemn, hârtie,
paie, textile, fibroase)
Depozite cu lichide 0 1 2 2 2
inflama-
bile ( ulei, alcool, unsori,
eter. acetonã, etc. )
Locuinţe şi birouri 1 2 2 1 3
Muzee, expoziţii, arhive 0 0 1 2 3
Încãperi cu instalaţii 0 0 1 1 2
electri-
ce şi de telecomunicaţii
În care : 1 – indicat a se folosi; 2 – se poate folosi; 3 – nu este indicat;
Mine 1 2 2 2 2
Garaje 0 1 2 2 2
Autovehicule 1 2 2 1 3
Maşini ( motoare cu 0 0 1 2 3
ardere internã )
Maşini electrice 0 0 1 1 2
Maşini agricole 2 2 1 1 2
Clasificare:
- manuale şi transportabile; acestea pot fi cu apã ( A ), cu spumã chimicã ( C ), cu
spumã mecanicã, cu praf şi CO2 ( P ) şi CO2 ( G ).
36


Stingãtorul cu apã A9
1 – corpul stingătorului; 2 – capac; 3 - percutorul; 4 - ajutajul de evacuare;
5 - supapa de siguranţã; 6 - mânerul; 7 - cerc metalic; 8 - suportul fiolelor
Fig. 12
Funcţionare
Pentru punerea stingãtorului în funcţiune se procedeazã astfel:
- se desfundã ajutajul cu sârmã sau un cui;
- se scoate distanţierul şi se loveşte percuptorul tare;
- se ridicã stingãtorul şi se rãstoarnã de 2 – 3 ori;
- se îndreaptã jetul spre locul incidentului.
Conţinutul
1. Fiola tip A = 150 cm3, acid sulfuric tehnic concentrat;
2. Fiola tip B = 300 cm 3, bicarbonat de sodiu tehnic din care 30 g detergent
H 2SO 4  NaHCO 2  Na 2SO 4  2CO 2  2H 2O
Folosire
Stingãtorul cu apã este manual şi se foloseşte pentru stingerea substanțelor combustibile
solide ca: lemn, hârtie, cãrbune, textile, etc.
37


Stingãtorul cu spumã chimicã manual C9

1 - corpul stingãtorului; 2- bara de ghidare;3 - butelie de sticlã; 4 - suport metalic; 5 - mâner
Fig. 13
Funcţionare
Pentru punerea stingãtorului în funcțiune se procedeazã astfel:
- se desfundã ajutajul cu o sârmã sau cu un cui;

- se ridicã stingãtorul şi se agitã prin rãsturnare de 4 – 5 ori pentru ca cele 2 soluţii sã se
amestece şi sã formeze spuma chimicã;
- se îndreaptã jetul spre locul incendiului.
Conţinutul
- încãrcãturã de varã ( - 20 C );
- încãrcãturã de iarnã ( - 20 0 C )
- soluţie acidã ( A ) = sulfat de aluminiu;
- soluţie bazicã ( B ) bicarbonat de sodiu.
38


Folosire
La stingerea lichidelor combustibile şi uşor inflamabile.
Stingãtorul cu spumã chimicã transportabil ( C 90, C180 )

1 – copul stingãtorului; 2 – capac; 3 – furtun; 4 – supapã de siguranţã;
5 – ţeavã de evacuare; 6 – suport tub central; 7 – suport furtun; 8 – tub central; 9 - dispozitiv
de închidere; 10 - şasiu metalic
Fig. 14
Funcţionare
Pentru punerea stingãtorului în funcţiune, se deschide la refuz robinetul ţevii de
evacuare, se scoate furtunul de pe suport, se îndreaptã ajutajul de refulare a spumei cãtre
locul incendiului deschizându-se robinetul.
Se agitã stingãtorul de 4 – 5 ori prin coborâri şi ridicãri alternative ale cadrului, dupã
care se sprijinã pe sol. Prin amestecul celor 2 soluţii ia naştere spuma chimicã ce va fi
refulatã asupra incendiului.
Conţinutul
Identic ca la cel manual folosind 9 încãrcãturi pentru C 90 şi 18 încãrcãturi pentru C 180.
Soluţia A se încarcã în tubul central iar soluţia B în corpul stingãtorului.

Închiderea tubului central trebuie sã se facã etanş pentru a nu permite celor douã
soluţii sã intre în reacţie înainte de punerea în funcţiune a stingãtorului.
Folosire
Identic ca la cel manual. Se mai pot utiliza şi la materiale combustibile solide.
39


Stingãtorul cu praf şi bioxid de carbon – manual ( P 3, P5, P 7 )

1 - corpul stingãtorului; 2 – capac; 3 – supapã de siguranţã; 4 – brãţarã fixare butelie; 5 –
suport stingãtor; 6 – pâlnie tronconicã; 7 – ţeavã cu orificii;
8 – butelie cu CO2; 9 – robinet
Fig. 15
Funcţionare
Pentru punerea stingãtorului în funcţiune se îndepãrteazã cãpãcelul de la pâlnia
tronconicã şi capacul robinetului butelie, se deschide progresiv robinetul buteliei cu CO2 şi
se îndreaptã jetul de praf cãtre locul incendiului. Prin deschiderea robinetului, CO2 sub
presiune pãtrunde din butelie prin orificiile serpentinei în masa de praf antrenând-o cãtre
pâlnia tronconicã a locului incendiului.
Conţinutul
3; 5; 7; Kg praf şi bioxid de carbon ( CO2 )în butelie.
Folosire
La stingerea incendiilor izbucnite la motoare cu ardere internã şi instalaţii electrice,
40


la substanţe ca acetona, acetilenã, sodiu, potasiu, lacuri şi vopsele pe bazã de
nitrocelulozã, petrol şi alcool în cantitãţi mici.
Stingãtorul cu bioxid de carbon cu zãpadã carbonicã manual

1 – butelie; 2 – ţeavã sifon; 3 – robinet; 4 – siguranţã; 5 – difuzor
Fig. 16
Funcţionare
Pentru punerea stingãtorului în funcţiune se îndreaptã difuzorul spre locul
incendiului şi se deschide robinetul buteliei. CO2 din butelie datoritã presiunii iese prin ţeava
sifon şi prin furtunul de cauciuc sau ţeavã de oţel, pãtrunde în difuzor unde datoritã
fenomenului de detentã ce are loc ( de la volum mic şi presiune mare la volum mare şi
presiune micã ) temperatura scade şi CO2 solidificã sub formã de fulgi albi de zãpadã
carbonicã.
Conţinutul
3, 4 sau 6 Kg bioxid de carbon ( CO2.).
Folosire
41


La stingerea incendiilor izbucnite la instalaţiile electrice, transformatoare electrice,
produse petroliere, staţii pompare, nave, avioane, spaţii închise cu textile, etc.
Fig. 17
Stingãtorul cu praf şi bioxid de carbon ( P125 ) - transportabil

1 – corpul stingãtorului; 2 – supapã de siguranţã; 3 – capac; 4 – suport butelie; 5 – difuzor; 6
– garniturã de cauciuc; 7 – furtun de cauciuc; 8 – ţeavã ieşire praf; 9 – ţeavã introducere
CO2; 10 – cerc metalic; 11 – butelie cu CO2; 12 – robinet de închidere; 13 - şasiu metalic cu
2 roţi; 14 – cadru manevrare
Funcţionare
Pentru punerea stingãtorului în funcţiune se întinde furtunul de cauciuc, se îndreaptã
difuzorul cãtre locul incendiului şi se deschide progresiv robinetul buteliei cu bioxid de
carbon. Prin pãtrunderea CO2 în corpul stingãtorului, se antreneazã praful ce se evacueazã
prin difuzor.
Conţinutul
125 Kg praf (în corpul stingãtorului) şi 3 Kg bioxid de carbon la presiune de 6 – 7,5
MPa (în butelie).
Folosire
La stingerea incendiilor izbucnite la motoare cu ardere internã şi instalaţii electrice ,
precum şi pentru stingerea unor substanţe ca : acetilenã, acetonã, magneziu, stronţiu, fosfor
alb sau galben, colofoniu, lacuri şi vopsele pe bazã de nitrocelulozã, produse petroliere şi
alcool în cantitãţi mici.
42


Stingãtor cu bioxid de carbon cu zapadã carbonicã - transportabil

1 – butelii; 2 - şasiu cu 2 roţi; 3 – cutie furtun; 4 – difuzoare; 5 – furtune; 6 – robineţi; 7 –
cadru mâner; 8 – jug fixare butelii
Fig. 18
Funcţionare
Pentru punerea stingãtorului în funcţiune, se întinde fiecare furtun în parte, se
îndreaptã difuzoarele cãtre locul incidentului şi se deschid progresiv robineţii doi câte doi
(ambii ce deservesc un difuzor sau numai câte un singur robinet pentru un difuzor dupã
nevoie). În continuare se procedează ca la cel manual.
43


Conţinutul
Câte 10 Kg bioxid de carbon în fiecare butelie.
Folosire
La stingerea incendiilor izbucnite la staţiile electrice, transformatoare electrice,
produse petroliere, staţii pompare, nave, avioane, spaţii închise unde sunt fibre textile,
grãsimi sau alte obiecte.
.
-Instalatia de stins incendii cu jet de apa (cinetic): schema, elemente
componente, functionare, calcul.
-Instalatia de stins incendii cu apa pulverizata: schema, elemente
componente, functionare. Sprinclerul :schema, elemente componente,
functionare.
-Instalatia de stins incendii cu spuma, cu formarea interioara a spumei:
schema, elemente componente, functionare.
-Instalatia de stins incendii cu spuma, cu formarea exterioara a spumei:
-Instalatia de stins incendii cu bioxid de carbon: schema, elemente
componente, functionare.
-Instalatia de stins incendii lichide volatile: schema, elemente
-Instalatia de stins incendii cu pulberi: schema, elemente componente,
functionare.
- Scheme, elementele componente, functionarea si particularitatile
diverselor tipuri de stingatoare portabile si transportabile.

Conform testului de autoevaluare
44


de autoevaluare
-rolul elementelor componente si explicarea functionarii instalatiei=30%
Recapitulare
Concluzii
Bibliografie
45

Instalaţii separatoare de reziduuri petroliere


Cuprins Pagina

3.1 Instalaţii separatoare de reziduuri petroliere – generalitati, destinatie, cerinţe 48
impuse
3.2 Schema de funcţionare a unei instalaţii separatoare de reziduuri petroliere 48
3.3 Controlul manual si controlul automat al al instalaţiei: schema, elementele 49
componente şi funcţionarea
3.4 Procese de aglomerare şi separare din apã a reziduurilor petroliere 50
3.5 Sedimentarea în câmp gravitaţional: demonstratie 51
3.6 Sedimentarea în câmp gravi-centrifugal: demonstratie. hidrociclonul: 51

schema de principiu şi funcţionarea
3.7 Aglomerarea pe talere 52
3.8 Aerarea 53
3.9 Filtrarea 53
3.10 Exploatarea instalaţiilor. Pompa de santina cu surub: schema, elementele 54
componente şi funcţionarea
3.11 Separatorul fluvial: schema, elementele componente şi funcţionarea 55
3.12 Separatorul TURBULO: schema, elementele componente şi funcţionarea 56
3.13 Separatorul INVERTO: schema, elementele componente şi funcţionarea 56
3.14 Separatorul SEREP: schema, elementele componente şi funcţionarea 57
3.15 Separatorul AKER: schema, elementele componente şi funcţionarea 57
3.16 Separatorul BBGM EISSING: schema, elementele componente şi 58
funcţionarea
46


47



 Înţelegerea cerintelor Anexei I MARPOL referitoare la
instalatiile separatoare de santina (Regulile 14, 16, 17,
31, 32)
 Familiarizarea cu principiile fizice ale separarii
 Elemente constructive specifice ale unor tipuri
reprezentative de separatoare
De reţinut!
Toate elementele sunt cuprinse in IMO STCW-

(Standards of Training, Certification and
Watchkeeping) privind calificarea minimala a ofiterului
de cart, deci trebuie retinute
INSTALAŢII SEPARATOARE DE REZIDUURI PETROLIERE
Pentru a preveni poluarea de cãtre nave a mediului marin, Convenţia internaţionalã

MARPOL 1973 si documentele semnate ulterior în legãturã cu ea a stabilit ca toate navele
cu tonaj mai mare de
400 TRB sã fie prevãzute cu instalaţii separatoare de reziduuri petroliere pentru ca apa
evacuatã peste bord sã aibe un conţinut minim de hidrocarburi.
1. SCHEMA DE FUNCŢIONARE A UNEI INSTALAŢII SEPARATOARE DE REZIDUURI

PETROLIERE
Amestecul de reziduuri petroliere este aspirat dintr-un tanc de colectare printr-un

sorb de cãtre o pompã si trimis spre separatorul de reziduuri (fig. 1). Dacã conţinutul de
hidrocarburi se încadreazã în limita valorilor admisibile, atunci apa curãţatã este evacuatã
peste bord printr-o armãturã cu clapet. În situaţia în care apa conţine hidrocarburi într-un
procent mai mare, ea trece prin analizorul de concentraţie si este trimisã din nou în circuitul
48


separatorului. Evacuarea reziduurilor din separator se face intermitent, ele adunându-se în
partea superioarã a separatorului, de unde printr-un ventil electromagnetic si o armãturã
manualã sunt trimise spre tancul de reziduuri. La bordul navelor se utilizeazã separatoare
de reziduuri centrifugale cu paleţi sau separatoare care au la bazã principiul diferenţelor de
greutãţi specifice între fazele componente ( apã de mare si hidrocarburi petroliere).
Fig. 1
1 – tanc de colectare amestecuri;
2 – sorb;
3 – pompã;
4 – separator de reziduuri;
5 – armãturã cu clapet pentru evacuarea apei curate peste bord;
6 – armãturã manualã;
7 – ventil electromagnetic;
8 – tablou de comandã a ventilului electromagnetic
9 – tanc de depozitare reziduuri;
10 – traductori pentru comanda ventilului
49


2. CONTROLUL INSTALAŢIEI
Instalaţia separatoare de reziduuri petroliere poate fi controlatã automat (fig. 2. a)

sau manual (fig. 2 b).
1 – traductor de nivel minim (închide ventilul 3);

2 - traductor de nivel maxim (deschide ventilul 3);
3 – ventil electromagnetic;
Fig. 2.a
1 – tub intrare apã santinã;

2 – tub evacuare produse petroliere;
3 – robinet control zona apa;
4 – robinet control zona reziduuri;
5 – tub evacuare apã peste bord;
6 – separator.
Fig. 2.b
3. PROCESE DE AGLOMERARE ŞI SEPARARE DIN APÃ A REZIDUURILOR
PETROLIERE
Cele mai eficiente procese utilizate într-o instalaţie navalã sunt: sedimentarea în
câmp gravitaţional, sedimentarea în câmp gravicentrifugal, laminarea , aglomerarea pe
50


talere, aerarea si filtrarea.
Toate procesele se desfãşoarã în separatoare de santinã care au la bazã principiul
diferenţei de greutate specificã între apa de mare şi hidrocar-burile petroliere, nefiind
recomandate procesele de curãţare chimicã.
3.1 SEDIMENTAREA ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL
Este un proces fizic în cadrul cãruia are loc separarea în faze a sistemelor eterogene
disperse, prin acţiunea diferenţiatã a gravitaţiei asupra fazelor componente cu densitãţi
diferite. Astfel, considerãm dispersantul cu densitatea a (fig.3) şi faza dispersã cu
densitatea r şi volumul V. Conform principiului lui Arhimede asupra fazei disperse
acţioneazã pe verticalã în sus forţa F1 si în jos forţa de rezistenţã la înaintare F2 . Scriind
ecuaţia de echilibru, F1 = F2, se poate determina viteza de sedimentare gravitaţionalã a fazei
disperse :

2g V   a   r 
vg  (1)
  A  a
unde
 - coeficient de rezistenţã la înaintare a fazei disperse;
vg – viteza de sedimentare a fazei disperse;
A - aria frontalã a fazei disperse.
Fazele disperse sunt particule cu diametre între 50…..150  .
Fig. 3
3.2. SEDIMENTAREA ÎN CÂMP GRAVICENTRIFUGAL
Este un procedeu de provocare a aglomerãrii particulelor de hidrocarburi,

sedimentarea reziduurilor petroliere realizându-se ascensional sub efectul combinat al
gravitaţiei si al centrifugãrii. Centrifugarea se realizeazã cu ajutorul unor şicane ( fig. 4 ) si
hidrocicloane ( fig. 5 ). Şicanele sunt elemente constructive plasate în calea particulelor
astfel încât sã provoace devierea lor pe o traiectorie curbilinie, apãrând forţele centrifugale
de sedimentare. Ele pot fi şicane sus – jos – sus ( 4 a ) la care traiectoriile celor douã faze
51


nu se intersecteazã ) si şicane jos – sus – jos ( fig. 4 b ) la care traiectoriile se
intersecteazã.Hidrocicloanele ( fig. 5 ) sunt aparate care realizeazã centrifugarea
amestecului cu ajutorul presiunii dinamice a acestuia. Ele au trei racorduri, unul pentru
intrarea amestecului apã si reziduuri si douã racorduri de ieşire separatã pentru apã si
reziduuri. Spre deosebire de primul procedeu, acceleraţia gravitaţionalã este înlocuitã cu
acceleraţia normalã. Particulele de reziduuri se aglomereazã în zona centralã a
hidrociclonului, de unde pot fi evacuate printr-un racord plasat corespunzãtor.
Fig. 4 Fig. 5
3.5 AGLOMERAREA PE TALERE
Este un procedeu prin care particulele de reziduuri sunt obligate sã adere la talere
plane sau conice, astfel încât prin contact sã se producã aglomerarea lor ( fig. 6 ). Asupra
unei particule de reziduuri care a aderat la taler si se aflã într-un curent de apã de vitezã v ,
acţioneazã forţa arhimedicã F1 care se descompune în douã componente : F1t -
tangenţialã la taler ; F1n - normalã. Sub efectul componentei normale particula se
deplaseazã în lungul talerului opunându-i-se o forţã de frecare si o forţã de rezistenţã la
înaintare. Pentru ca particula de reziduu sã poatã avea o mişcare ascensionalã de
aglomerare si separare trebuie ca viteza curentului sã fie mai micã decât viteza ei.
52


Fig. 6
3.4 AERAREA
Este un procedeu de separare gravitaţionalã forţatã, în care particulele de reziduuri

aderã la bule de aer de flotabilitate mãritã. La partea inferioarã a separatorului existã o placã
poroasã prin care se suflã aer comprimat (fig. 7).
Fig. 7
3.5 FILTRAREA
Este operaţia de separare a sistemului lichid apã – reziduuri petroliere în cele douã
faze constituente cu ajutorul unui mediu de filtrare. Procesul depinde de natura, grosimea,
dimensiunile porilor, viteza, diferenţa de presiune, temperatura si condiţiile de regenerare a
filtrelor . Filtrele folosite la
separatoare pot fi de suprafaţã (site) sau volumice (baterii), caracterizate prin forma
particulelor şi porozitate. Forma particulelor poate fi neregulatã sau cu geometrie elaboratã
(sfericã). Porozitatea reprezintã fracţia de goluri, adicã raportul dintre diferenţa volumului
total al filtrului şi volumul ocupat de impuritãţi raportatã la volumul total adicã
53


V V p
 (2 )
V
4. EXPLOATAREA INSTALAŢIILOR SEPARATOARE DE REZIDUURI
Pentru o instalaţie de santinã structura cuprinde pompe, separatoare, aparate de

mãsurã şi control, ventile electromagnetice, armãturi manuale. Pompele folosite în aceste
instalaţii sunt pompele elicoidale cu şurub si pompele centrifugale. Când separatorul de
santinã se monteazã pe traseul de aspiraţie este indicatã utilizarea pompei centrifugale,
plasatã între separator si filtru. Când separatorul se monteazã pe refulare se foloseste
pompa cu şurub, care este o pompã volumicã, formatã dintr-un rotor excentric melcat, un
stator din cauciuc rezistent la reziduuri petroliere, un arbore principal antrenat de un motor
electric si un arbore secundar cu douã cuplaje. Rotorul este de fapt un şurub cu pas mare
din oţel inoxidabil. Statorul are pas dublu faţã de al rotorului.
Separatoarele de santinã cele mai utilizate în instalaţiile separatoare de reziduuri
sunt: TURBULO, care foloseşte centrifugare în camera superioarã si aglomerarea
particulelor pe site si pe talere conice, SEREP, care foloseşte o serie de şicane tronconice
ce realizeazã aglomerarea particulelor de reziduuri, SP – 11 care utilizeazã principiul
aglomerãrii pe talere si a gravicentrifugãrii, SEROM, românesc care foloseşte
hidrocicloanele si sedimentarea gravicentrifugalã precum si aglomerarea pe inele si filtrarea
volumicã, SAREX, care foloseşte separarea depresivã într-un corp primar şi filtrarea cu
suprapresiune într-un corp secundar si INVERTO, care foloseşte principiul diferenţei de
greutãţi specifice si filtrarea prin mai multe straturi de nisip cu granulaţii diferite.
Deversarea apei peste bord se realizeazã conform normelor interna-ţionale, în urma
trecerii amestecului de apã si reziduuri printr-un analizor de concentraţie de reziduuri si
anume : proba de apã trece printr-un filtru care reţine reziduurile ce sunt mai departe
iluminate de o celulã fotoelectricã care transmite semnalul la un alt aparat de mãsurã unde
pe baza variaţiei spectrului amestecului de gaze şi raze de luminã este sesizat conţinutul de
reziduuri în pãrţi per milion (ppm). Aparatul de mãsurã fiind electric, semnalele sale pot fi
transpuse grafic si sonor. Valorile admisibile pentru deversarea apei peste bord sunt
dependente de zona de navigaţie.
Aspectele cu privire la exploatarea instalaţiilor navale din punct de vedere al poluãrii sunt
prezentate în MARPOL Anexa 1.
54


Pompa cu surub separator santina

1. Melc 2. Stator cauciuc 3. arborele pompei 4. cuplaj 5. ax 6. lagar
Separatorul fluvial
55


Separatorul TURBULO
Separatorul INVERTO
56


Separatorul SEREP
Separatorul AKER
57


Separatorul BBGM EISSING
1 Schema de principiu a instalaţiei separatorului de santinã
2 Instalatii de separare a hidrocarburilor. Controlul manual si controlul
automat al functionarii.
3 Procese de aglomerare si separare a hidrocarburilor: sedimentarea in
camp gravitational. Descrieti principiul separarii gravitationale (schita).
Calculati viteza de sedimentare pentru o particula oarecare si pentru
cazul particular de particula sferica
4
5 Procese de aglomerare si separare a hidrocarburilor: sedimentarea in
camp gravicentrifugal. Descrieti principiul separarii gravi-centrifugale
(schita). Calculati viteza de sedimentare pentru o particula oarecare si
pentru cazul particular de particula sferica. Hidrociclonul.
6 Procedee de aglomerare si separare a hidrocarburilor: aglomerarea pe
talere, aerarea si filtrarea. Descrieti principiul aglomerarii pe talere.
Reprezentare.Calculati viteza de sedimentare functie de unghiul de
inclinare al talerelor. Descrieti principiul aerarii (schita). Precizati
elementele componente ale aeratorului si rolul fiecaruia. Descrieti
principiile filtrarii in suprafata si in volum.
7 Separatorul folosit in flota fluvialã: schema, elemente componente,
functionare
8 Separatorul TURBULO: schema, elemente componente, functionare:
9 Separatorul INVERTO: principiul de functionare, elemente specifice
58


(fara schema).
10 Separatorul SEREP: schema, elemente componente, functionare.
11 Separatorul B.B.G.M. EISSING: schema, elemente componente,
functionare.
12 Separatorul de santina AKER: schema, elemente componente,
functionare.

Verificarea se va face avand ca bază subiectele enumerate la Test de
autoevaluare

de autoevaluare
instalatiei=30%
Recapitulare
Concluzii
59


Bibliografie
60

Instalaţii sanitare


Cuprins Pagina

4.1 Generalitaţi 64
4.2 CLASIFICARE 64
A) Instalaţii de alimentare cu apã:
B) Instalaţii de scurgeri
4.3 Instalaţii de alimentare cu apã potabilã: cerinte, schema, elemente 64
componente, funcţionare, calculul instalaţiei
4.4 Instalaţii alimentare cu de apã tehnicã: cerinte, schema, elemente 65
componente, funcţionare, calculul instalaţiei. schema circuitului hidrofor
grupuri sanitare
4.5 Distilatoare de apã: schema, elemente componente, funcţionare 66
4.6 Tratarea bactericida a apei. Schema, elementele componente si functionarea 67
instalatiei cu radiatii ultraviolete. Osmoza inversa, mineralizarea.
4.7 Instalaţii de scurgeri (canalizare). Cerinte. Instalaţia tip ATLAS de tratare ape 69
uzate- schema, elemente componente, funcţionare. Instalaţia tip Neptumatic
Moc de tratare ape uzate- schema, elemente componente, funcţionare.
Instalatia tip LK30A de tratare ape uzate - schema, elemente componente,
funcţionare
61


62



 Elementele specifice instalatiilor sanitare la nave
 Familiarizarea cu principiile biofizice ale tratarii
bactericide a apei
 Incadrarea echipamentelor in cerintele MARPOL 73/78
Anexa 4 Ape uzate
 Elemente constructive specifice si principii de
functionare la cateva tipuri reprezentative de
separatoare de ape uzate
 Exploatarea instalatiilor
De reţinut!

de cart, deci trebuie retinute
INSTALAŢII SANITARE
Instalaţiile sanitare asigurã:

- apã potabilã la bord;
- apã de spãlare pe corp;
- apã de mare pentru spãlare obiecte sanitare;
- evacuarea peste bord a apelor uzate şi a dejecţiilor (respectând MARPOL 1973 / 1978).
Dupã destinaţia lor instalaţiile sanitare se clasificã în :

A) Instalaţii de alimentare cu apã:
- instalaţii de apã potabilã;
- instalaţii de apã tehnicã;
- instalaţii de alimentare cu apã de mare.
B) Instalaţii de scurgeri.
63


1 INSTALAŢII DE ALIMENTARE CU APÃ
4.1 INSTALAŢII DE ALIMENTARE CU APÃ POTABILÃ
Destinaţie: pãstrarea resurselor şi alimentarea cu apã potabilã a consumatorilor din

bucãtãrii, careuri etc. Apa potabilã trebuie sã fie dulce, curatã, transparentã, sã nu conţinã
microorganisme sau substanţe nocive. Apa este furnizatã de la mal sau de la o instalaţie
proprie de desalinizare cu respectarea STAS 1342-84 Apa potabilã. Condiţii tehnice de
calitate.
Consumul specific de apã potabilã este 30 litri/om/zi.
Rezervele de apã potabilã ale unei nave trebuie sã asigure consumul de apã pentru
cel puţin 7 zile.
Dupã aceastã perioadã calitãţile apei potabile se deterioreazã. Dacã nava are o
autonomie mai mare de 7 zile, atunci trebuie sã existe o instalaţie de distilat apa. Pentru ca
apa din tanc sã nu intre în contact cu oxizii de fier, acesta se acoperã cu un strat de ciment.
Poziţia tancurilor este distantã faţã de compartimentele calde si cele de combustibil. Ele se
instaleazã fie separat, fie lângã tancurile cu apã pentru cãldãri. Instalaţia de apa potabilã
trebuie sã fie independentã si sã nu intre în legãturã cu alte instalaţii de la bord. Se executã
dupã principiul centralizat sau în grup. Conductele instalaţiei sunt din oţel zincat cu d = 50
mm pentru conducta principalã si d = 13….18 mm pentru alte ramificaţii. La bordul navei
existã tancuri de depozit si tancuri de consum. Cele de consum se dispun la o oarecare
înãlţime astfel încât sã asigure prin cãdere liberã principalii consumatori de la bord. Pompele
instalaţiei funcţioneazã periodic, aspirând apa din tancurile de depozit si refulând-o în
tancurile de consum.
Schema de principiu a unei instalaţii de alimentare cu apã potabilã este cea din fig.
1:
64


1 – tanc de rezervã; 2 – tanc de presiune; 3- pompã manualã; 4- pompã centrifugalã; 5- tubulaturã

principalã; 6 – ramificaţii; 7 – tubulaturã pentru conectarea la mal;
8 – tubulaturã pentru prea plin; 9 – supapã de siguranţã;
10- valvule de izolare; 11- sorb tanc
Fig. 1
4.2. INSTALAŢII DE APÃ TEHNICÃ
Destinaţie: pãstrarea rezervelor şi alimentarea cu apã pentru spãlarea

consumatorilor din cabine de locuit, bãi, spãlãtorii etc. Sunt instalaţii autonome, fãrã
comunicaţie cu instalaţia de apã potabilã.
Apa provine de la mal, din reţeaua urbanã sau prin desalinizare.
Constructiv instalaţiile sunt similare.
Consum specific: 70 – 100 l pe om /zi pentru nave cu zona nelimitatã de navigaţie si
15 – 20 l pe om /zi consumul zilnic de apã de spãlat în mod uzual.
Instalaţia de apã tehnicã are un circuit de apã caldã şi un circuit de apã rece. Apa
caldã este preparatã într-un schimbãtor de cãldurã central şi apoi, prin tubulaturi separate,
este distribuitã spre locurile de utilizare. Temperatura la ieşirea din schimbãtor este de 60 –
700C.
Rezerva de apã pentru spãlat se pãstreazã în tancurile dintre primul si al doilea fund
al navei sau în tancuri speciale dispuse în borduri. Tubulatura acestei instalaţii este din oţel
cu diametrul de 50 mm pentru magistrala principalã si 13…38 mm pentru ramificaţii.
65


Armãturile instalaţiei sunt din oţel sau bronz. Schema circuitului hidrofor pentru grupurile
sanitare este prezentatã în fig. 2:
1 – magistrala principalã; 2- filtru ( plasã de sârmã );

3- circuit de by – pass; 4- pompã de circulaţie; 5 – hidrofor ;
6 – valvulã; 7 – consumatori
Fig. 2
Rezerva de apã potabilã se pãstreazã în cel puţin douã tancuri nestructurale,
protejate în interior cu lapte de ciment, polietilenã sau vopsele din rãşini sintetice alimentare.
Se amplaseazã departe de sursele de cãldurã, de alte tancuri; se protejeazã prin utilizarea
sticlelor de nivel (nu a sondelor).
Instalaţiile de alimentare cu apã tehnicã şi apã de mare (sãratã) sunt asemãnãtoare
constructiv cu instalaţia de alimentare cu apã potabilã, existând totuşi câteva aspecte
specifice.
Apa tehnicã se pãstreazã în tancuri structurale sau nestructurale, protejând-o prin
mãsuri constructive împotriva murdãririi sau degradãrii. Sunt prevãzute cu serpentine de
încãlzire pentru a evita îngheţul. Instalaţiile de apã sãratã se caracterizeazã prin absenţa
tancurilor. Din cauza agresivitãţii apei de mare, tubulatura se confecţioneazã din ţevi de oţel
zincat, din aliaje de Cu, din oţel inoxidabil sau din oţel cãptuşite în interior cu polietilenã.
4.2.1.DISTILATOARE DE APÃ
Sunt utilaje termice care produc apa distilatã din apa de mare prin vaporizare si
condensare.
Cele mai rãspândite tipuri constructive sunt ATLAS si NIREX, care utilizeazã aburul
sau apã de rãcire a motoarelor principale funcţionând la depresiunea atmosfericã.
Elementele componente ale unui distilator sunt prezentate în fig. 3:
66


1 – vaporizator; 2 – separator de picãturi ; 3 – condensator ; 4 – pompã de apã sãratã; 5 – ejector pentru

gazele din distilator; 6 - ejector pentru saramura si stropii de apã reţinuţi de deflectorul separatorului de
picãturi; 7- pompã de evacuare a apei distilate din condensator; 8 – salinometru; 9 – armãturã
electromagneticã; 10 - drum spre tancul de depozitare
Fig. 3
4.2.2. TRATAREA BACTERICIDÃ A APEI
Apa dulce utilizatã ca apã tehnicã este supusã unui tratament chimic şi fizic în
vederea prevenirii depunerilor de piatrã pe pereţii ţevilor, a îndepãrtãrii grãsimilor, a aerului
si impuritãţilor vegetale sau minerale.
Apa dulce folositã la rãcirea motoarelor (în circuit închis) este tratatã cu diferite
uleiuri sau substanţe anticorozive.
Apa potabilã impune condiţii severe de utilizare. Tratarea corectã înseamnã
separare, dezinfectare (sterilizare) şi mineralizare.
Separarea apei de materiile de naturã vegetalã, mineralã sau animalã pe care le
conţine în suspensie, se realizeazã prin decantare si filtrare. Decantarea nu dã rezultate
bune la bordul navei datoritã balansului. De aceea se foloseşte filtrarea care constã în
trecerea apei prin filtre fine si mase poroase.
Dezinfectarea sau sterilizarea apei potabile la bordul navelor se poate realiza fizic,
chimic sau biologic prin urmãtoarele metode:
- metoda clorurãrii apei care dã rezultate antiseptice foarte bune, dar conferã apei un gust
si un miros neplãcut, iritând mucoasa bucalã; se foloseşte clor gazos sau substanţe
clorigene;
- metoda sterilizãrii cu radiaţii ultraviolete constã în trecerea apei prin baterii cu becuri
ultraviolete de construcţie specialã. Sunt aparate foarte scumpe. Aparatul (fig.4) se
compune din lampa de radiaţii ultraviolete 1, montatã în tubul de cuarţ 2, care permite
trecerea radiaţiilor ultraviolete spre camera de sterilizare delimitatã de tubul metalic exterior
3. Dispozitivul cu perie 4 permite curãţirea tubului de cuarţ 2 de impuritãţile mecanice pe
care le poate depune apa. Prezenţa bacteriilor în apã este detectatã de senzorul 5, montat
pe tubul 3 şi separat de acesta prin geamul de cuarţ 6. Pe racordul de intrare a apei în
aparat este montatã armãtura electromagneticã 7, comandatã de senzorul 5.
Odatã cu punerea sub tensiune a aparatului, lampa 1 este alimentatã, dar armãtura
67


7 rãmâne închisã, pentru cã lampa 1 nu este încãlzitã. Dupã circa 2 minute, radiaţiile
ultraviolete ale lãmpii ating nivelul nominal, armãtura 7 se deschide şi permite intrarea apei
în aparat. Când apa conţine impuritãţi sau bacterii, senzorul 5 comandã închiderea
armãturii 7. Acelaşi lucru se întâmplã dacã geamurile 6 sau 2 sunt murdare. În acest caz
se procedeazã la curãţirea sticlei 2 cu peria 4 şi a sticlei 6 prin demontare.
Fig. 4
- metoda sterilizãrii apei cu ioni de Ag sau Cu (metoda oligodinamicã) atrage tot mai mult
atenţia asupra navelor moderne.
Cele mai bune rezultate pentru tratarea bactericidã a apei la nave le-au dat soluţiile
electrolitice conţinând o cantitate foarte micã de Ag sau Cu (0,02…0,19 g Ag/m3 apã) pentru
a steriliza 6…12 luni apa si a pãstra proprietãţile organoleptice ale ei. În prezent s-au
construit ionizatoare navale pentru capacitãţi de 2….4m3 / zi foarte simple si economice.
- osmoza inversã este un procedeu biologic de filtrare a apei la presiune înaltã printr-o
membranã semipermeabilã confecţionatã din celulozã sau nylon.
Mineralizarea constã în dizolvarea de sãruri minerale necesare orga-nismului uman si
care lipsesc din apa existentã la bordul navelor.
68


2. INSTALAŢII DE SCURGERI (CANALIZARE)
Aceste instalaţii cuprind scurgerile sanitare (duşuri, bãi si spãlãtoare) şi evacuarea

dejecţiilor. Conform normelor internaţionale evacuarea dejecţiilor presupune o tratare în
prealabil si apoi deversare în locuri permise sau, atunci când nu este posibilã, o colectare, o
malaxare si o evacuare în barje colectoare.
Pentru scurgerile de la toalete se folosesc instalaţii independente compuse
din conducte si armãturi care deservesc una sau mai multe încãperi. Dacã nava se gãseşte
puţin înclinatã instalaţia de canalizare se executã cu pantã spre bordaj în scopul evacuãrii
peste bord prin curgere liberã. Dacã nava se gãseşte într-o zonã cu regim strict sanitar,
scurgerile de la toalete sunt canalizate în tancuri speciale de unde apoi se evacueazã în
zonele permise.
Scurgerile sunt colectate într-un tanc în care sunt dezinfectate şi apoi sunt evacuate
peste bord.
Tancul este prevãzut cu sistem de semnalizare la nivel maxim de umplere. El este
amplasat departe de încãperile de locuit şi de serviciu, de posturile de comandã şi de
sursele de cãldurã. Aerisirea se terminã de obicei în coşul de fum. În scopul curãţirii sale în
interior se monteazã ţevi perforate, prin care se trimit apã şi abur.
Tuburile de scurgere se monteazã cu pante coborâtoare spre tanc si raze de
curburã cât mai mari, iar în coturi sunt pevãzute capace de curãţire. Nu trebuie sã ajungã
mirosuri neplãcute în încãperi.
Locul de evacuare a dejecţiilor peste bord este la circa 300 mm mai sus de linia de
plutire a navei. Este bine ca în locul de ieşire a conductei de canalizare prin bordaj sã se
fixeze clapete mobile care sã nu permitã pãtrunderea apei prin conductele de scurgere.
69


Instalatia ATLAS de tratare a apei uzate
Elemente componente: 1- tanc colector primar prevazut cu separator, ciur (1C) si doua
ajutaje cu apa sarata (1A si 1B) , pentru omogenizare apa uzata; 2- valvula alimentare apa
de mare; 3-Palnie de pe care cad particulele solide de pe cuirul inclinat 1C; 4-Pleumotanc
reziduuri solide; 5- valvula actionata pneumatic pentru colectarea particulelor solide in 4; 6-
armatura electromagnetica bazin conic pentru decantare; 7- tanc de amestec pentru
tratarea chimica a fazei lichide(dotat cu mixer); 8- pompa dozare substante chimice; 9- tanc
substante chimice; 10-tanc combinat de aglomerare a substantelor flotante; 11- tanc de
sedimentare; 12-pompa peste bord: aspira apa tratata din 11 si-l evacueaza peste bord sau
in tancul de depozitare, conform MARPOL Anexa 4; 13- pompe recirculare catre tancul 4
prin palnia 3 a materiilor solide; 14-traductor de nivel; 15- Armatura de actionare
pneumostatica a pompelor cu membrana M1 si M2.
Functionarea instalatiei ATLAS rezulta din prezentarea elementelor componente
70


Instalatia NEPTUMATIC MOC de tratare a apei uzate
Functionare :
Apa uzata intra mai intai in tancul de tratare mecanica in care materiile solide sunt
malaxate si amestecate cu apa, prin recirculare cu pompa INLET PUMP. Urmeaza etajul
de oxidare, unde apa este recirculata de un numar de ori, intre un tank tresurizat si un tanc
de expansiune, in conditii de aerare maxima, pentru a se obtine o dagradare maxima a
materiilor organice de catre bacteriile aerobe. Recircularea se face cu ajutorul unui ejector.
In etajul final de tratare chimica si separare are loc introducerea agentului de
floculare, fortand impuritatile sa se combine in agregate de dimensiuni mari. In
tancul de flotare, aceste agregate sunt ridicate la suprafata de bulele de aer; un
sistem cu banda curăţă aceste agregate si le trimite in tancul de namol (Sludge
Tank). In final se introduce dezinfectantul chimic pentru distrugerea germenilor
patogeni. Apa purificata este trimisa afara din instalatie cu ajutorul pompei de
descarcare.
71


INSTALAŢII SANITARE
Biological sewage treatment plant LK30A
12:24 Conf.dr.ing. Viorel Panaitescu 28
Elemente componente: tanc 1 malaxare, tanc 2 aerare, tanc 3 sedimentare, tank 4

tratare chimica, Pompa de descarcare, pompa de circulatie, compresoare de aer
Functionare:
Apa uzata black sewage intra in tancul 1 unde materiile solide se descompun pe
gratarul inclinat si se amesteca cu apa prin recirculare de catre pompa de circulare. La
atingerea senzorului de nivel superior, valvula pneumostatica se deschide si o parte din
apa refulata de pompa de circulatie trece in camera urmatoare. In aceasta camera se
produce dergadarea biologica utilizand bacterii aerobe. Alinentarea cu aer se face de la
unul din compresoarele No.1 sau 2. In vederea omogenizarii amesteculuii, are loc
recircularea spre tancul urmator (3) cu ajutorul unui sistem de ejector pneumatic. Prin
sistemul de prea-plin apa ajunge in etajul final de clorinare, in care se introduce agentul
de dezinfectare. Apele uzate provenind de la chiuvete si dusuri (Grey sewage) ajung
direct in acest tank, deoarece nu contin reziduuri solide. Din acest tanc final pompa de
descarcare preia apa tratata si o evacueaza peste bord. Aceeasi pompa poate fi utilizata
pentru golirea oricaruia din tancuri, prin deschiderea valvulei corespunzatoare.
72


1. Instalatia de alimentare cu apa potabila: schema, elemente
componente, functionare, calcul.
2. Instalatia de alimentare cu apa grupuri sanitare: schema,
elemente componente, functionare, calcul.
3. Schema circuitului hidrofor pentru alimentare grupuri sanitare;
elemente componente, functionare.
4. Distilatoare de apa: schema, elemente componente, functionare.
5. Tratarea apei dupa distilare. Schema, elemente componente si
functionarea instalatiei de tratare cu rediatii ultraviolete.
6. Instalatii de scurgeri. Cerinte.
7. Tratarea apelor uzate. Instalatia ATLAS: schema, elemente
8. Instalatia MEPTUMATIC MOC: schema, elemente componente,
functionare.
1 Instalatia LK 30A: schema, elemente componente, functionare.

autoevaluare

de autoevaluare
instalatiei=30%
Recapitulare
73


Concluzii
Bibliografie
74

Instalaţii de aer comprimat


Cuprins Pagina

5.1 Generalitaţi 77
5.2 Schema, elementele componente si functionarea Instalatiei de aer comprimat 79
5.3 Prevederi ale societatilor de clasificare privind instalaţiile de aer 81
comprimat
5.4 Compresoare de aer. Compresorul cu piston. Clasificare. Generalitãţi 82
5.5 Diagrama p-v si t-s cu lucrul mecanic tehnic pentru compresoarele 85
cu o singurã treaptã de compresie
5.6 Influenţa spaţiului vãtãmãtor. Gradul de aspiraţie al compresorului 86
5.7 Gradul de comprimare 87
5.8 Influenţa spaţiului vãtãmãtor asupra lucrului mecanic al compresorului 88
5.9 Influenţa presiunii şi temperaturii aerului la sfârşitul aspiraţiei. Influenţa 90
umiditãţii aerului
5.10 Elementele componente ale compresoarelor de aer. Filtre de aer pentru 92
compresoare. Distribuţia compresorului cu piston. Separatoare de apã şi
ulei. Acţionarea compresoarelor
5.11 Tubulaturi şi armãturi ale instalatiei de aer comprimat- elemente de calcul si 93
de verificare
5.12 Rãcirea si ungerea compresorului cu piston. 98
75


76



 Rolul si elementele specifice instalatiilor de aer
comprimat
 Utilizarea si depozitarea aerului comprimat la nava
functionare
 Regul de clasificare pentru instalatiile de aer comprimat
De reţinut!

de cart, deci trebuie retinute.
INSTALAŢIA DE AER COMPRIMAT
1 GENERALITÃŢI PRIVIND GRADUL DE UTILIZARE A AERULUI

COMPRIMAT LA NAVE
Aerul comprimat are o largã utilizare în ramurile de bazã ale industriei: construcţii,
siderurgie, construcţii de maşini, construcţii de nave maritime şi deasemeni prezenţa sa la
bordul navelor este de importanţã majorã.
In funcţie de numãrul şi amplasarea consumatorilor la bordul navelor, sistemele de
aer comprimat se concep dupã principiul autonom sau de grup, cu circuite liniare sau
inelare. Din cauza vitalitaţii reduse principiul centralizat nu se aplicã pe scarã largã la bordul
navelor.
Magistralele de aer comprimat comunicã cu compresorul şi buteliile în care se
depoziteazã cantitatea necesarã de aer, butelii care se amplaseazã în compartimentul
77


maşini, în spaţiile de stingere a incendiilor, sau în alte locuri de pe navã.
De obicei circuitele de înaltã, medie şi joasã presiune se concep cu magistrale
autonome care comunicã între ele prin racorduri prevãzute cu armãturi de reducţie.
Pentru obţinerea aerului comprimat se foloseşte compresorul cu piston sau
centrifugal. Compresoarele cu piston se utilizeazã pentru debite relativ reduse, dar la
presiuni ridicate, pe când compresoarele centrifugale se utilizeazã la debite mari de aer cu
presiuni mai scãzute. Pe mãsura consumãrii aerului din butelii, compresorul completeazã
aceastã rezervã. Funcţionarea periodicã a compresorului face ca energia consumatã pentru
antrenarea compresorului sã fie mai redusã.
În scopul reducerii volumului ocupat de buteliile de aer comprimat, presiunea de
depozitare este superioarã celei de utilizare. Pentru reducerea presiunii aerului pânã la cea
necesarã, pe magistrale se monteazã armãturi de reducţie care permit menţinerea automatã
a unei presiuni de alimentare a consumatorilor.
Pentru protejarea tubulaturilor împotriva avariei în cazul unei eventuale depãşiri a
presiunilor maxime admise, în sistem se monteazã supape de siguranţã care la depãşirea
cu 10% a presiunii maximale admise se deschid şi evacueazã o parte din aerul din
tubulaturã în compartiment sau în atmosferã. Aerul comprimat ajunge la diferiţi consumatori
prin casete de valvule alimentate de magistralele sistemului.
Pentru reducerea umiditãţii aerului în sistem se folosesc instalaţii de absorbţie a
umiditãţii cu absorbanţi lichizi sau solizi.
La bordul navelor aerul comprimat are utilizãri numeroase, de importanţã
primordialã, ca de exemplu:
- lansarea motorului principal şi a motoarelor auxiliare;
- automatizãri, comenzi şi acţionãri pneumatice;
- suflarea de funingine a cãldãrilor;
- formarea pernelor de aer (la hidrofoare, la vase de amortizare, instalaţia de
rãcire telescopicã, motoare);
- tifoane.
Domeniile de utilizare ale aerului comprimat se înmulţesc la navele moderne,
deoarece sistemele de automatizare pneumaticã au fost preferate având stabilitate mai
mare în funcţionare, decât cele electrice şi electronice.
În condiţiile de navigaţie, aparatele pneumatice nu sunt influenţate de trepidaţii,
agenţi oxidanţi şi corozivi, iar puritatea aerului comprimat, strict necesarã funcţionãrii
acestora, poate fi uşor asiguratã in condiţiile lipsei prafului din atmosfera mãrilor şi
oceanelor.
Deasemeni instalaţiile şi acţionãrile pneumo-hidraulice mãresc şi mai mult
necesitatea producerii şi depozitãrii aerului comprimat la bordul navelor moderne. Astãzi
este de neconceput o navă maritimã cu motoare de puteri, fãrã aer comprimat pentru
lansare.
Instalaţia de aer comprimat presupune depozitarea aerului în butelii şi o reţea
78


complexã de tubulaturi, care leagã diverse pãrţi componente, menitã sã distribuie aerul
cãtre consumatori în anumite condiţii de puritate, de presiune, de umiditate.
Schema instalaţiei de aer comprimat
În figura 1 este reprezentatã simplificat o instalaţie de aer comprimat la navã,
cuprinzând: producerea, depozitarea şi distribuţia.
În principiu grupurile de compresoare cu motoare electrice de antrenare (1) încarcã
cele trei butelii de aer comprimat (2) inclusiv butelia de rezervã (3). Separatoarele de apã şi
ulei (4) plasate în diferite puncte pe tubulaturã, eliminã manual sau automat apa sau uleiul
din aerul comprimat.
De la butelii, aerul comprimat pleacã pe circuite cu presiuni de 30 de bari, cele mai
frecvent utilizate pentru pornirea motoarelor Diesel navale, sau cãtre alţi consumatori,
trecând prin staţia de reducere (5) unde în cazul reprezentat, presiunea este scãzutã la 6
bari.
Mai departe alte reductoare (nefigurate în schemã) reduc presiunea de la 6 la 1,4
bari, folositã la aparatele de automatizare standardizate. Ca mãsurã suplimentarã s-au
prevãzut filtrele (6), pentru îndepãrtarea impuritãţilor şi absorbţia umiditãţii din aer. Dupã
trecerea şi prin aceste filtre, aerul comprimat merge cãtre consumatori (în figurã sunt
indicate circuitele mai importante).
79


Fig. 1
80


2 PREVEDERI ALE AUTORITĂŢII NAVALE ROMÂNE PRIVIND

INSTALAŢIA DE AER COMPRIMAT
În Registrul Naval Român, partea a VIII-a se gãsesc cerinţele impuse instalaţiei de aer
comprimat de la bordul navelor, funcţie de tipul şi destinaţia acestora. Astfel, dintre normele
mai importante impuse de ANR, obligatorii, deoarece fac parte din siguranţa navigaţiei, sunt:
- rezerva de aer comprimat pentru pornirea motorului principal trebuie pãstratã în cel
puţin douã butelii de aer, sau în douã grupe de butelii de aer;
- cantitatea totalã de aer comprimat pentru pornirea motoarelor principale nereversibile,
precum şi a motoarelor Diesel destinate antrenãrii generatoarelor principale (folosite la
propulsare) trebuie sã fie suficientã pentru efectuarea a şase lansãri ale motorului cu
puterea cea mai mare;
- pentru pornirea motoarelor auxiliare trebuie prevãzutã cel puţin o butelie de aer comprimat
cu o capacitate suficientã pentru a se efectua şase lansãri cu motorul de puterea cea mai
mare;
- in cazul instalãrii unor butelii de aer destinate funcţionãrii sirenei şi a sistemelor de
comandã precum şi pentru nevoi gospodãreşti, capacitatea lor va fi mãritã comparativ cu
capacitatea de calcul pentru sirenã, în plus prevãzându-se încãrcarea automatã a buteliilor
de aer;
- va exista o semnalizare care sã se declanşeze la scãderea presiunii cu cel mult 5
bari sub presiunea finalã de încãrcare a buteliei;
- buteliile de aer trebuie sã se monteze astfel încât în orice condiţii de exploatare, sã
fie posibilã evacuarea completã a apei din ele;
- numãrul de compresoare principale pe navele cu zonã de navigaţie nelimitatã
trebuie sã fie cel puţin doi;
- pe navele cu zonã nelimitatã de navigaţie ale cãror motoare principale şi auxiliare
se pun în funcţiune cu aer comprimat, trebuie prevãzut un dispozitiv care sã asigure
posibilitatea pornirii compresoarelor principale în timp de cel puţin o orã;
- compresoarele principale trebuie sã asigure umplerea buteliilor motorului principal
în timp de o orã, începând de la presiunea la care este posibilã ultima lansare şi manevrã
pânã la cea necesarã pentru asigurarea numãrului de lansãri şi de manevre indicat de ANR.
Pe lângã aceste reguli impuse de ANR, în faza de recepţie, periodic în exploatare şi
ocazional, se executã în spaţii ce controleazã respectarea normelor amintite, verificându-se
în plus, dotarea cu aparatele de mãsurã şi control, cu dispozitive de siguranţã.
În privinţa amplasãrii tubulaturilor în instalaţia de lansare, ANR prevede:
a) tubulaturile destinate pentru umplerea buteliilor de aer trebuie sã fie
complet separate de tubulaturile de pornire;
b) fiecare din buteliile de lansare trebuie sã aibã posibilitatea umplerii de la
fiecare compresor principal; se admite posibilitatea umplerii buteliilor de lansare a
81


motoarelor auxiliare din buteliile pentru lansarea motorului principal;
c) dupã fiecare compresor trebuie instalatã pe tubulaturã o valvulã de
reţinere şi de închidere.
Pe tubulatura care alimenteazã cu aer fiecare motor, înaintea valvulei lui de pornire,
trebuie instalatã o valvulã cu reţinere.
Dacã prin construcţia motorului se prevãd dispozitive antiexplozie, nu mai este
obligatorie instalarea unei astfel de valvule.
d) tubulaturile trebuie montate, pe cât posibil, în linie dreaptã, cu o micã
înclinare pentru scurgerea apei; înclinarea nu trebuie sã fie spre valvula principalã de
pornire a motorului;
e) pe tubulatura dintre compresor şi buteliile de aer trebuie prevãzute
dispozitive pentru evacuarea apei şi a uleiului, dacã aceste dispozitive nu au fost montate
chiar pe compresor.
Se ţine cont de cerinţele ANR în privinţa amplasãrii tubulaturilor, dupã cum se poate
observa în schema generalã a sistemului de lansare. Tubulaturile destinate umplerii
buteliilor sunt complet separate de tubulaturile de pornire, pe aceste tubulaturi fiind montate
dupã fiecare compresor elemente de reţinere a picãturilor de apã şi ulei, existând de
asemenea valvule de reţinere dupã fiecare compresor.
Fiecare din buteliile de lansare poate fi umplutã la fiecare compresor principal,
existând posibilitatea umplerii buteliei de lansare a motoarelor auxiliare de la buteliile de
lansare ale motorului principal.
3 COMPRESOARE DE AER
3.1 COMPRESORUL CU PISTON. CLASIFICARE. GENERALITÃŢI
Compresoarele cu piston se pot clasifica dupã mai multe criterii, dintre care
amintim:
a) Dupã mãrimea debitului:
- compresoare mici, având debite sub 10 m3/min;
- compresoare mijlocii, având debite sub 10 şi 30 m3/min;
- compresoare mari, având debite de peste 100 m3/min.
b) Dupã presiunea maximã de refulare:
- compresoare de presiune înaltã, având presiuni de peste 80 at;
- compresoare de presiune foarte înaltã, având presiuni de refulare de peste 100
at.
c) Dupã schema de funcţionare:
- compresoare cu o treaptã de comprimare;
- compresoare cu mai multe treapte de comprimare;
82


- compresoare cu piston diferenţial.
d) Dupã numãrul cilindrilor:
- compresoare monocilindrice sau simple;
- compresoare cu doi cilindri sau duplex;
- compresoare cu trei cilindri sau triplex;
- compresoare policilindrice.
e) Dupã aşezarea cilindrilor (la cele policilindrice):
- compresoare cu cilindri în linie;
- compresoare cu cilindri în unghi sau L;
- compresoare cu cilindri în V;
- compresoare cu cilindri în W;
- compresoare cu cilindri în H.
f) Dupã poziţia axei cilindrilor:
- compresoare orizontale;
- compresoare verticale;
- compresoare înclinate.
g) Dupã natura fluidului de comprimat (dupã destinaţie):
- compresoare de aer;
- compresoare frigorifice, etc.
Compresoarele sunt maşini de forţã generatoare care servesc la comprimarea

gazelor.
Dupã felul în care se efectuezã comprimarea, compresoarele sunt grupate în douã
mari categorii: compresoare volumice şi compresoare cu rotor.
Compresoarele volumice sunt compresoarele la care comprimarea gazului se
obţine prin creşterea presiunii lui statice, folosind un organ de maşinã mobil pentru
micşorarea volumului unuia sau mai multor compartimente în care este închis gazul.
Dupã felul mişcãrii organului mobil, compresoarele volumice se clasificã în
compresoare cu piston, la care pistonul are o mişcare rectilinie alternativã într-un cilindru, şi
compresoare rotative, cu organ rotitor care provoacã modificarea volumului ocupat de gaz în
camerele maşinii (compresoare cu lamele, cu lobi etc.).
Turbocompresoare sau compresoare cu rotor sunt compresoare la care
comprimarea gazului se obţine prin acţiunea unui rotor cu palete asupra curentului de gaz; energia
cineticã a rotorului, transmisã de motorul de antrenare, este utilizatã pentru a mãri energia potenţialã a
gazului. Dupã presiunea la sfârşitul comprimãrii, se deosebesc: turbocompresoarele propriu-zise, pentru
presiuni mai înalte de 2 at, turbosuflantele, pentru presiuni de 0,1-2 at, şi ventilatoarele, pentru presiuni sub
0,1 at.
Compresoarele cu piston acoperã o gamã de presiuni foarte largã, de la 3 at pânã
la 1000 at, la comprimarea gazelor sau a amestecurilor de gaze.
Compresorul este o maşinã termicã cu consum de lucru mecanic şi producere de
energie potenţialã şi termicã sub formã de aer comprimat la o presiune şi temperaturã
83


ridicatã. El se compune, în principiu, dintr-un cilindru C, în care se poate mişca pistonul P şi
din supapele de aspiraţie, A, respectiv de refulare R (fig. 2).
Fig.2
Schiţa compresorului cu o treaptã de
compresie şi diagrama dinamicã
Teoretic, compresorul funcţioneazã fãrã pierderi, nu are spaţiu vãtãmãtor şi nu

necesitã diferenţe de presiune la aspiraţie şi la refulare. Deasemenea, se mai presupune, cã
starea aerului în compresor rãmâne invariabilã şi cã presiunea şi temperatura de refulare
nu se schimbã şi sunt egale cu presiunea şi temperatura din conducta de refulare.
În aceste ipoteze, compresorul ar lucra dupã diagrama din figura 2 în care: 4-1
reprezintã aspiraţia aerului la presiunea p1; 1-2 compresiunea de la p1 la presiunea p2; 2-3
refularea aerului din cilindru în rezervorul de aer comprimat la presiunea p2; 3-4 închiderea
supapei de refulare, deschiderea supapei de aspiraţie şi egalizarea presiunilor, dupã care
ciclul de funcţionare se reia.
Ciclul de funcţionare este realizat într-o cursã de dus - întors a pistonului .
În cursa de aspiraţie, lucrul mecanic cedat de aer pistonului, este reprezentat de
suprafaţa 4 1 c a şi are valoarea:
La = p1V1
În cursa de întoarcere, lucrul mecanic este efectuat de piston asupra aerului din
cilindru, mai întâi, pentru a-l comprima de la 1 la 2 şi apoi, pentru a-l evacua din cilindru de
la 2 la 3. Lucrul de comprimare este reprezentat prin aria c 1 2 b si are valoarea:
2
L12 =  pdV ,
1
84


iar lucrul mecanic de evacuare este reprezentat prin aria b 2 3 a şi are valoarea:
Lr = - p2V2
Astfel, pentru efectuarea unui ciclu, se consumã lucrul mecanic:
2
Lt1,2= La + L12 + Lr = p1V1 +  pdV
1
- pV2 (1)
care este reprezentat prin aria 4 1 2 3 , a cãrei valoare se exprimã prin integrala ( 2 ),
unde, semnul minus aratã, cã lucrul mecanic consumat este negativ:
2
Lt1,2 = -  Vdp ( 2)
1
În figura 3 este reprezentat lucrul mecanic total consumat de compresor pentru

efectuarea unui ciclu - în funcţie de modul în care decurge comprimarea aerului.
Fig. 3
Diagrama p-V si T-s cu lucrul mecanic tehnic pentru compresoarele
cu o singurã treaptã de compresie
85


Din figura 3 se vede, cã lucrul mecanic tehnic este minim în cazul compresiunii
izotermice şi maxim în cazul compresiunii adiabatice. De aceea, în practicã, pentru un
consum de energie minim al compresorului şi deci un randament optim, se procedeazã la
rãcirea cilindrului compresorului şi la rãcirea intermediarã a aerului între treptele
compresorului.
Un compresor teoretic, poate sã funcţioneze şi în sens invers, adicã sã primeascã
aer comprimat şi sã cedeze lucru mecanic, devenind astfel un motor pneumatic. Formulele,
privind consumurile de energie, stabilite la compresoare sunt valabile şi pentru motoarele
pneumatice, dar cu semn algebric schimbat.
3.2 INFLUENŢA SPAŢIULUI VÃTÃMÃTOR
3.2.1 GRADUL DE ASPIRAŢIE AL COMPRESORULUI
Compresorul real nu poate sã fie executat fãrã sã se lase un spaţiu între piston şi
capacul cilindrului care sã serveascã pentru manevrele de deschidere şi închidere a
supapelor. Acest spatiu vãtãmãtor rãmâne, întotdeauna, plin cu aer comprimat la sfârşitul
cursei de întoarcere a pistonului la punctul mort inferior. Datoritã acestui fapt, la începutul
urmãtoarei curse de aspiraţie, pistonul va parcurge, mai întâi, o parte din cursa sa, fãrã sã
poatã aspira aer proaspãt, ci numai pentru expandarea aerului aflat în spaţiu vãtãmãtor,
pânã la presiunea de aspiraţie ( figura 4 ).
Mãrimea spaţiului vãtãmãtor se caracterizeazã prin valoarea e0, definitã ca raportul
dintre volumul spaţiului vãtãmãtor şi volumul V, generat de piston, într-o cursã şi care este
denumit cilindree).
Fig. 4
Spaţiul vãtãmãtor al ciclului teoretic al compresorului
cu o treaptã de compresie
Din cursa de aspiraţie, pistonul aspirã aer proaspãt numai din 4 pânã în 1.
Diminuarea volumului de aer aspirat de compresor este definitã prin coeficientul:
86


V 1 V 4 V 8
  (3)
Vc Vc
care se numeşte gradul de umplere sau de aspiraţie al compresorului şi el reflectã influenţa

spaţiului vãtãmãtor asupra cantitãţii de aer aspirat de compresor.
Gradul de umplere se mai poate scrie şi altfel:
Vc Vc V 4 V4
  1   (4)
Vc Vc
Admiţând cã expansiunea aerului rãmas în spaţiul vãtãmãtor, V3= V 0 la

presiunea p2 se efectueazã dupã o politropã, pânã la presiunea de aspiraţie p1, se poate
scrie:
1
V 4 V 4  p2  n
  
V 3 Vc  p1 
şi cu aceasta:
 p 2  1n 
  1      1 (5)
 p1  
 
ceea ce înseamnã cã, pentru un anumit spaţiu vãtãmãtor gradul de aspiraţie este cu atât
mai mic cu cât raportul presiunilor este mai mare.
3.2.2 GRADUL DE COMPRIMARE
Pentru fiecare spaţiu vãtãmãtor existã un raport de comprimare p2/p1 pentru care
gradul de aspiraţie este nul şi când, deci, compresorul nu mai aspirã deloc aer proaspãt;
aceasta se întâmplã, când expansiunea aerului, rãmas comprimat în spaţiul vãtãmãtor, se
terminã chiar în punctul în care începe comprimarea. În aceastã situaţie  = 0 şi deci gradul
maxim de comprimare va fi:
n
p2  1 
    1 (6)
p2   
87


Fig. 5
Scãderea debitului prin mãrirea gradului de compresie
Diagrama dinamicã a compresorului se reduce, teoretic, în acest caz, la o curbã

politropicã. Gradul de comprimare este limitat practic, de temperatura de la sfârşitul
comprimãrii, care nu trebuie sã depãşeascã temperatura de aprindere a uleiului (pânã la
care uleiul îşi pãstreazã proprietãţile de ungere).
În ipoteza unei compresiuni adiabatice, conform ecuaţiei (6), gradul de compresie
maxim este:
x
 T 2  x1
   (7)
 T1 
3.2.3 INFLUENŢA SPAŢIULUI VÃTÃMÃTOR ASUPRA LUCRULUI MECANIC AL

COMPRESORULUI
Lucru mecanic consumat pentru efectuarea unui ciclu de comprimare a aerului este
reprezentat în diagrama dinamicã (figura 3) prin suprafaţa 1 2 3 4, care poate fi consideratã,
cã provine din diferenţa suprafeţelor a 1 2 3 b şi al 4 3 b. Astfel fiind, se poate scrie, conform
ecuaţiei (7):
88


 n 
n 1  n 1


 p 2  n 1   
1    n 
p
 Lt  p1V 1 n 1
 2
   p1V 4 n
  p1  

n1 
 p1  
 

 
(8)
de unde:
 n 1 
  p2 n 

 Lt  p 1V 1 V 4 
n
1    .
n  1   p 1  
 
(9)
Formula aratã cã din punct de vedere al debitului şi al lucrului mecanic consumat,

compresorul tehnic se comportã ca şi un compresor teoretic care ar avea cilindreea egalã
cu (V1-V4). Prin urmare, spaţiul vãtãmãtor nu urmãreşte, în mod direct , puterea necesarã
comprimãrii, ci micşoreazã numai capacitatea de debitare a compresorului, fapt care este în
legãturã cu utilizarea incompletã a dimensiunilor cilindrului.
În ultima formulã s-a presupus cã indicele politropic n1 al compresiei de la 1 la 2
este egal cu indicele politropic n2 al expansiunii (n = n1 = n2).
Dacã indicele de expansiune politropicã n2 este mai mare decât indicele de
compresiune n1, fapt care implicã o bunã rãcire a compresiei, atunci punctul final de
compresiune 4' se aflã în diagrama dinamicã (figura 6) la stânga punctului 4 (corespunzãtor
cazului n1= n2).
Fig.6
Ciclul teoretic al compresorului cu piston, la diferite
89


expansiuni ale aerului vãtãmãtor
În aceastã situaţie rezultã cã volumul de aer proaspãt aspirat de compresor a crescut

cu  V's şi totodatã a crescut şi lucrul mecanic consumat de compresor cu  Lt'. Influenţa
spaţiului vãtãmãtor este pozitivã deoarece se amelioreazã randamentul compresorului.
Dacã în timpul compresiei rãcirea nu este bunã şi n2<n1, punctul final al compresiei 4''
se aflã la dreapta punctului 4, ceea ce înseamnã cã volumul de aer proaspãt aspirat de
compresor scade şi în acelaşi timp lucrul mecanic consumat de compresor se diminueazã
cu  Lt''. Randamentul compresorului se înrãutãţeşte, ceea ce înseamnã, cã influenţa
spaţiului vãtãmãtor este negativã.
3.2.4 INFLUENŢA PRESIUNII ŞI TEMPERATURII AERULUI LA SFÂRŞITUL ASPIRAŢIEI
Din ecuaţia (9) se vede cã lucrul mecanic consumat pentru efectuarea unui ciclu de
compresie politropicã, depinde de presiunea de aspiraţie, de presiunea finalã de compresie,
de volumul (V1-V4) şi este independent de temperatura de aspiraţie. Aceasta înseamnã cã
un compresor cu piston va consuma aceeaşi energie pentru efectuarea ciclului atât iarna,
cât şi vara.
Presiunea aerului în cilindru, în timpul aspiraţiei, nu este egalã cu presiunea
atmosfericã, ci este mai micã din cauza rezistenţelor pe care trebuie sã le învingã aerul la
trecerea prin orificiul de aspiraţie al rezistenţelor din filtru şi conducta de admisie, precum şi
datoritã inerţiei aerului (figura 7).
Fig. 7
Ciclul real al compresorului cu piston cu o treaptã de compresie
90


Un fenomen asemãnãtor se petrece şi la refulare, când presiunea aerului trebuie sã fie
ceva mai mare pentru a învinge rezistenţa de ridicare a supapei de evacuare şi rezistenţele
de scurgere prin conducte.
Cu cât rezistenţele acestea sunt mai mari, cu atât presiunea de aspiraţie este mai
scãzutã faţã de presiunea atmosfericã şi debitul masic al compresorului este mai mic.
Aceasta se pune în evidenţã scriind ecuaţiile de stare pentru masa de aer ma la presiunea pa
cu temperatura Ta şi volumul Vc şi masa m1, cuprinsã în volumul Vs1, la presiunea p1 şi
temperatura T1 de la sfârşitul aspiraţiei. Fãcând raportul celor douã ecuaţii se obţine:
m 1 p 1TaVs 1
 (10)
ma paT 1Vc
Formulele (3) şi (5) sunt valabile şi în aceastã situaţie şi, notând gradul de umplere în
acest caz cu   Vs1Vc , ecuaţia de mai înainte se poate scrie:
m1 p1Ta
 (11)
ma pa T 1
Aceastã ecuaţie aratã nu numai cã debitul compresorului se micşoreazã odatã cu
scãderea presiunii de aspiraţie p1, ci şi cã el se diminueazã şi atunci când temperatura de la
sfârşitul aspiraţiei T1 creşte.
3.2.5 INFLUENŢA UMIDITÃŢII AERULUI
Masa  cuprinsã într-un tub de aer atmosferic la presiunea p şi temperatura T, este

formatã din masa aerului uscat  a şi masa vaporilor de apã  r aflaţi în aer:
p
  a  v  (12)
RT
Ţinând seama de relaţia care redã valoarea constantei pentru aerul umed, în funcţie
de umiditatea relativã a aerului, rezultã cã densitatea aerului uscat este mai mare decât a
aerului umed.
Astfel, umiditatea aerului are o influenţã negativã asupra debitului masiv al
compresorului, diminuându-l.
Este evident cã, prin comprimare, umiditatea absolutã a aerului  , creşte la valoarea
v ' potrivit raportului de comprimare  :
v '= v (13)
91


Dacã umiditatea ajunge la saturaţie, se produce fenomenul de condensaţie. În
general, temperatura finalã de compresie a aerului este cu mult superioarã temperaturii ce
corespunde saturaţiei.
În principiu, o comprimare izotermicã mãreşte umiditatea relativã astfel încât aerul
poate sã ajungã la saturaţie şi deci, sã se producã fenomenul de condensaţie.
Fenomene identice pot sã aparã şi la destinderea adiabaticã.
4. DESCRIEREA ELEMENTELOR COMPONENTE
Un compresor cu piston are cam aceleaşi pãrţi componente ca şi un motor cu ardere

internã în patru timpi: chiulasa, bloc cilindri, carter, piston, biela, arbore cotit.
Pistonul compresorului de aer cu o singurã treaptã de comprimare se aseamãnã foarte
mult cu pistonul unui motor cu ardere internã, dar deosebit mult de acesta din urmã este
pistonul compresorului de aer cu douã trepte de comprimare
Navele sunt dotate, în general, cu compresoare cu piston diferenţial pentru a realiza
un flux continuu în conducta de încãrcare a buteliei, un echilibru mai bun, utilizarea unui cât
mai mic numãr de compresoare şi realizarea unor presiuni ridicate cu un consum cât mai
mic de energie.
Un compresor cu douã trepte de comprimare poate realiza presiuni mai mari,
elementele de protecţie cu care este dotat sunt astfel reglate încât acestea sã poatã
introduce în buteliile de depozitare aer la presiuni de 30 bari. Verificarea nivelului uleiului de
ungere din carter se realizeazã cu ajutorul unei joje sau a unui vizor. Toate lagãrele (de pat,
de biele, de bolţ) sunt de tipul " lagãre de alunecare ". Pistonul poate fi confecţionat din oţel
sau aliaje de aluminiu.
Aerul aspirat din atmosferã prin intermediul filtrului trece prin clapetul de aspiraţie
treapta I în cilindrul unde este comprimat de faţa porţiunii cu diametrul mai mare al pistonului
dupã care iese prin clapetul de refulare.
Ţinând cont cã o refulare a aerului pânã la 7 bari duce la o creştere a temperaturii
pânã la 200 C (temperatura de inflamare a vaporilor de ulei de compresor) se impune
rãcirea aerului dupã ieşirea lui din fiecare treaptã de comprimare. Aceasta se realizeazã
trecând aerul prin rãcitorul intermediar, dupã ieşirea din treapta I de comprimare, şi prin
rãcitorul final, dupã ieşirea din treapta a II-a de comprimare. Ambele rãcitoare sunt realizate
din serpentine de oţel amplasate în spaţiile de rãcire dintre cilindrul treptei I de comprimare
şi blocul cilindrilor. Deoarece rãcirea aerului comprimat se face cu apã din circuitul deschis
depunerile de impuritãţi sunt abundente şi periodic trebuiesc îndepãrtate.
Etanşarea spaţiilor de comprimare se face astfel:
- pentru treapta I de comprimare - cu segmenţi metalici (ca la M.A.I.)
- pentru treapta a II-a de comprimare - cu segmenţi din teflon sau din metal.
92


4.1. TUBULATURI ŞI ARMÃTURI
Conductele se folosesc la transportul şi distribuţia agenţilor de lucru, fiind pãrţi

distincte din instalaţiile în care se monteazã. Conductele reprezintã totalitatea elementelor
constructive asamblate etanş. Agentul de lucru reprezintã fluidul care este transportat prin
sistemul de conducte. Caracteristicile fluidului sunt reprezentate de natura, proprietãţile şi
parametrii acestuia determinând caracteristicile fizico-chimice. Caracteristicile fizico-chimice
ale fiecãrui fluid sunt analizate în scopul stabilirii compatibilitãţii acestora cu diversele
materiale utilizate în fabricarea conductelor. Acest lucru permite alegerea corectã a
materialului conductei, asigurarea integritãţii şi etanşeitãţii conductei pe întreaga duratã de
utilizare precum şi realizarea calitãţii suprafeţei conductei printr-o curãţire şi tratare
corespunzãtoare în perioada de montaj, fie printr-o protejare suplimentarã. Protecţiile
îndeplinesc rolul de a asigura şi menţine integritatea suprafeţelor interioare şi exterioare ale
conductei şi pot fi de naturã mecanicã, chimicã sau termicã, realizându-se prin placare
interioarã, cãptuşire cu elastomeri, vopsire exterioarã, învelire antico-rozivã şi prin izolare
termicã.
Parametrii specifici circulaţiei fluidului (debitul, presiunea, temperatura) sunt mãrimi
care determinã dimensiunile şi structura traseului conductei şi se folosesc în calculul
hidraulic, termic şi mecanic al conductei.
O conductã se caracterizeazã prin: diametru interior, diametru exterior, lungime.
Valorile standardizate ale diametrului nominal sunt prezentate în tabelul urmãtor:
Corespondenţa dintre diametrul exterior exprimat în milimetri şi cel exprimat în

inches este:
Milimetri 1 2 3 4 5 7 8 9
Inches 3/16 5/64 1/8 5/32 13/64 15/646 9/32 5/16 23/64
Milimetri 10 11 12 13 14 15 16 17 18
Inches 25/64 7/16 15/32 33/64 35/64 19/32 5/8 43/64 45/64
Milimetri 19 20 21 22 23 24 25 25.39
93


Inches 3/4 25/32 53/64 55/64 29/32 15/16 63/64 64/64
Sunt utilizate la: balast, santinã şi drenaj, transport gaze sau lichide petroliere,
agenţi otrãvitori, apã pentru cãldãri şi caldarine, combustibil, ulei apã rãcire, aer comprimat,
gaze ventilaţie, supraplin, sonde etc.
Pot fi executate din: oţel, fontã, cupru, alamã, bronz, mase plastice, cauciuc etc.
O conductã se identificã prin diametrul nominal şi grosime (diametrul nominal-
diametrul secţiunii de trecere  diametrul interior).
Din punct de vedere funcţional o conductã poate fi studiatã funcţie de presiunea
nominalã (presiunea maximã ce poate exista în instalaţie în timpul exploatãrii).
La probe se ia p  1,5 p în cazul p   50 bar.
Valorile standardizate ale presiunii nominale sunt:
Presiunea nominalã Valori standardizate

Joasã presiune 1; 2.5; 6; 10; 16.
Medie presiune 25; 40.
Înaltã presiune 64; 100; 160; 250; 320; 400; 640.
Foarte înaltã presiune 1000; 1600; 2500…
În cazul circulaţiei lichidelor sau gazelor fierbinţi presiunea de lucru va fi mai scãzutã
funcţie de temperatura fluidului de lucru.
Presiunea funcţie de temperaturã este exprimatã în tabelul urmãtor:
Presiunea Temperatura  C Presiunea de probã

nominalã pn 100 150 200 250 300
25 25 22 20 18 17 40
Conform ANR conductele se împart în trei clase funcţie de natura fluidului vehiculat,
de nivelul de presiune şi temperaturã.
Clasificarea conductelor este prezentatã mai jos:
Destinaţia conductei Clasa I Clasa II Clasa III

Presiune bar Mediu temp. Presiune bar Mediu Presiune Mediu temp.
temp. bar
Otrãvuri,
Fluide agresive,
Material inflamabil - - - - - -
t<60  C
Abur >16 sau >300  16 şi  300 7 şi  170
Combustibil >16 sau >150  16 şi  150 7 şi  60
94


Aer, gaz, apã, ulei >40 sau >300  16 şi  300  16 şi  200
Elemente de calcul de verificare
În cazul tubulaturilor standardizate nu se mai fac verificãri, dar pentru anumite instalaţii
este necesarã verificarea grosimii conductei.
Se poate utiliza relaţia:
pp * Dn
  (14)
2a
pp N/mm2 - presiunea de probã;

Dn mm - diametrul nominal;
 N/mm2 - tensiunea admisibilã la tracţiune pentru materialul considerat.
Pentru conductele sudate:
-sudurã pe o singurã punte:
Pb * Dn
 ; (15)
2 * 0,7 * a
-sudurã pe ambele pãrţi:
Pb * Dn
 . (16)
2 * 0,9 * a
Grosimea peretelui conductei conform ANR:
S = S0 + b + c , mm (17)
d *p
S0= p mm (18)
20 *  * 
d mm - diametrul exterior al ţevii

p bar - presiunea maximã de lucru
 - coeficient de rezistenţã
 =1
1 d
b= * * S 0  mm - coeficientul care ia în considerare sudura grosimii datoritã
2.5 R
îndoirii;
95


R mm - raza medie a curbei;
c m - adaos pentru coroziune funcţie de materialul conductei şi de destinaţie;
a N / mm 2  - tensiunea admisibilã la tracţiune;
r
a  - pentru oţel şi aliaje de oţel.
2,7
În cazul în care nu existã prescripţii speciale
a  0,35 r
 
r N / mm 2 - tensiunea la rupere.
Sistemele de îmbinare a conductelor
Traseele conductelor se realizeazã prin asamblarea elementelor aces-tora.

Procedeele şi tehnologiile aplicate la asamblarea diverselor elemente de conductã trebuie
sã asigure rezistenţa mecanicã şi o etanşeitate corespun-zãtoare. Asamblãrile trebuie sã
menţinã integritatea faţã de acţiunile corozive şi erozive ale fluidelor transportate prin
conducte la temperaturile şi presiunile de funcţionare.
Îmbinãrile pot fi:
- nedemontabile;
- demontabile: cu flanşã, speciale.
Cuplãrile elastice au ca rol sã nu transmitã vibraţiile unui agregat la restul
instalaţiei.
Compensatorii pot prelua deformaţiile unei tubulaturi datorate variaţilor de
temperaturã sau deformaţiilor corpului navei.
4.2 FILTRE DE AER PENTRU COMPRESOARE
Aerul aspirat de compresor trebuie sã fie trecut, în prealabil, prin filtre. Acestea se
pot clasifica în trei mari grupe:
- filtre umede, care reţin praful cu ajutorul unui lichid;
- filtre uscate, care reţin praful cu ajutorul unei site ale cãrei ochiuri sunt mai mici
decât particulele de praf;
- electrofiltre, a cãror funcţionare se bazeazã pe forţa exercitatã de un câmp
electric asupra particulelor de praf.
Aprecierea eficacitãţii unui filtru se face prin gradul de separare care reprezintã
câte procente din praful conţinut în aer este reţinut de filtru. Odatã cu gradul de separare,
este necesar sã se precizeze şi pânã la ce mãrime a particulelor de praf se realizeazã
separarea. Astfel, un filtru cu gradul de separare de 99,9% este ineficace dacã valoarea
aceasta se referã numai la particulele mai mari de 10 m , cãci un praf fin de lut la care
96


70% din particule sunt sub 10 m , va strãbate, în cea mai mare parte, filtrul, fãrã sã fie
reţinut.
De regulã, filtrele compresoarelor se aleg în funcţie de condiţiile locale, astfel încât
aerul filtrat sã reţinã sub 5 mg/m3 praf.
O altã caracteristicã a filtrului este rezistenţa pe care el o opune curentului de aer
ce-l strãbate şi aceasta trebuie sã fie cât mai micã, cãci ea produce diminuarea debitului
compresorului. Astfel, o rezistenţã de filtrare de 3000 N/m2 cauzeazã o diminuare a debitului
compresorului de 3 - 4,5%.
Important pentru alegerea unui filtru este şi capacitatea sa de înmagazinare a
prafului. Dacã aceastã capacitate este redusã, filtru trebuie foarte des curãţat sau schimbat.
4.2.1 FILTRE UMEDE
Filtrele umede constau dintr-o împletiturã metalicã sau din material plastic, umezitã
de obicei cu ulei. Ele sunt strãbãtute de aer iar praful rãmâne lipit pe suprafaţa uleioasã.
Eficacitatea filtrãrii este limitatã de mãrimea suprafeţei de ulei liberã de care sã se lipeascã
praful. Din aceastã cauzã au o capacitate de înmagazinare a prafului mai micã şi necesitã
spãlãri dese sau înlocuiri. Filtrele îmbâcsite cu praf au o rezistenţã hidraulicã mare şi produc
o diminuare a debitului compresorului.
În cazul spaţiilor mari de compresoare se prevãd suprafeţe mari de filtrare cu
casete filtrante umede sau chiar filtre mecanice rotative cu casete. Acestea reţin, în general,
particulele de praf pânã la 10, au o vitezã de 1,5 - 2,0 m/s, o rezistenţã de 50 - 150 N/m2 şi
un grad de reţinere a prafului de 92-99%. Ele nu reţin funinginea.
O variantã perfecţionatã o constituie filtrele cu baie de ulei, formate dintr-o baie de
ulei şi o masã din ţesãturã metalicã.
Aerul pãtrunde în interior prin spaţiul dintre carcasã şi capac, iar când ajunge la
suprafaţa bãii de ulei suferã o schimbare bruscã de direcţie cu 180 . Sub efectul forţelor de
inerţie, cea mai mare parte din praf se separã şi se depune în baia de ulei. Restul de praf
urmeazã sã fie reţinut în ţesãtura metalicã, care şi ea este umezitã de uleiul antrenat prin
curentul de aer. Gradul de reţinere al filtrului depinde de vâscozitatea uleiului utilizat şi de
abundenţa curentului de aer . Filtrul se considerã epuizat dacã conţinutul de praf din baie
este de 1,5 g praf la 1 g de ulei.
În mod obişnuit filtrele umede sunt precedate de o filtrare cu cicloane.
4.2.2 FILTRE USCATE
O primã soluţie a acestui gen de filtre o formeazã cicloanele. Gradul lor de

separaţie a prafului este cu atât mai bun , cu cât viteza este mai mare. Pentru praf foarte fin,
ar fi necesare viteze foarte mari, ceea ce ar produce pierderi hidrodinamice exagerate şi
diminuarea nepermisã a debitului de aer. De aceea sunt utilizate numai pentru filtrare, cu
97


viteze moderate.
Stratul interior efectueazã o primã filtrare, stratul al doilea continuã filtrarea şi stratul
superior realizeazã filtrarea finã. Aceastã orânduire solicitã stratul de filtrare fin mai puţin şi
mãreşte durata de utilizare a filtrului.
În cazul spaţiilor mari de compresoare, când aerul nu se mai aspirã din sala
compresoarelor, ci din exterior, se utilizeazã filtre cu pânzã. Acesta se executã astfel ca
viteza aerului prin pânza de filtrare sã nu depãşeascã 0,02 m/s. Curãţirea lor se efectueazã
prin scuturare, sau suflare cu aer în sens invers, din timp în timp.
4.3 DISTRIBUŢIA COMPRESORULUI CU PISTON

2.4.3.1 CLAPEŢII COMPRESORULUI
Delimitarea fazelor comprimãrii aerului în cilindrul compresorului se face cu ajutorul

supapelor (clapeţilor), componente de a cãror corectã funcţionare depinde eficienţa
compresorului.
Din punct de vedere constructiv clapeţii de aspiraţie şi de refulare, pentru fiecare
treaptã de comprimare, sunt identici. Între cei de treapta I şi cei de treapta a II-a existã doar
o diferenţã de gabarit.
Separarea spaţiului de comprimare a aerului de galeria de admisie sau de refulare se
face prin etanşarea orificiilor de trecere din corpul clapeţilor cu ajutorul discurilor de
etanşare. În vederea realizãrii acestui scop cele douã suprafeţe care vin în contact sunt
prelucrate prin şlefuire pe un platou ori de câte ori este nevoie.
Arcul disc se aseamãnã foarte mult cu discul de etanşare, deosebirea constând în
aceea cã porţiunile curbate acţioneazã prin presare asupra discului de etanşare.
Clapetul poate fi folosit ca un clapet de refulare deoarece direcţia de deplasare
permisã aerului este de jos în sus.
Întotdeauna, printr-un clapet, aerul va pãtrunde mai întâi prin corpul sãu, iar piuliţa
şurubului de strângere trebuie poziţionatã cãtre exteriorul cilindrului.
4.4 RÃCIREA COMPRESORULUI CU PISTON
Încãlzirea excesivã a pieselor compresorului, datoritã contactului cu aerul comprimat şi

cãldurii dezvoltate prin frecare, produce deranjamente în funcţionare (uzuri excesive,
depuneri pe pereţi, gripãri etc.) şi contribuie la micşorarea coeficientului de umplere, adicã la
micşorarea debitului de gaz livrat. De asemenea, încãlzirea aerului în timpul procesului de
comprimare micşoreazã randamentul izotermic al compresorului.
Pentru asigurarea funcţionãrii normale a compresorului trebuie asiguratã rãcirea
cilindrilor şi chiulasei, precum şi rãcirea gazului între treptele de comprimare (în cazul
compresorului cu mai multe trepte).
Rãcirea se poate realiza prin transmiterea cantitãţii de cãldurã de la piesele încãlzite la
aerul atmosferic, în cazul instalaţiei de rãcire cu aer, sau la apã ( şi apoi în continuare la
aerul atmosferic), în cazul instalaţiei de rãcire cu apã.
98


Rãcirea cu apã este folositã la toate compresoarele stabile şi aproape la toate
compresoarele mobile.
Apa încãlzitã iese din chiulasã şi intrã în radiator prin partea de sus a acestuia.
În radiator, apa cedeazã o cantitate de cãldurã aerului atmosferic şi se rãceşte. Dupã
ieşirea din radiator prin partea inferioarã a acestuia, apa intrã în spaţiul de rãcire al
cilindrilor, dupã care reintrã în radiator formând un circuit continuu (circuit închis).
În cazul compresoarelor cu mai multe trepte, la ieşirea din radiator apa trece mai întâi
prin rãcitoare intermediare, legate în paralel, dupã care intrã în spaţiul de rãcire al cilindrilor
chiulaselor.
Circulaţia apei în instalaţia de rãcire se poate realiza dupã principiul termostatului sau
prin circulaţia forţatã, sub acţiunea unei pompe.
S-a stabilit cã apa de rãcire primeşte o cantitate de cãldurã echivalentã cu cca. 1/3 din
energia consumatã pentru antrenarea compresorului (în cazul compresoarelor cu o singurã
treaptã) şi cca. 2/3 din consumul de energie (în cazul compresoarelor cu douã trepte şi
rãcire intermediarã).
Instalaţia de rãcire se poate realiza uneori fãrã radiator, prin circuit deschis.
Pompa aspirã apa rãcitã dintr-un rezervor aşezat mai jos decât compresorul; pompa
refuleazã apa în spaţiul de rãcire al compresorului, din care trece într-un rezervor aşezat
mai sus decât compresorul sau pompa aspirã apã din rezervorul de alimentare şi o
refuleazã în rezervorul de rãcire, de unde, prin cãdere liberã, în spaţiul de rãcire al
compresorului. In toate variantele, debitul de apã se regleazã cu ajutorul unui robinet aşezat
la intrarea în compresor.
Principalele elemente ale unei instalaţii de rãcire cu apã, sunt:
- pompa centrifugã;
- radiatorul;
- ventilatorul;
- rãcitorul intermediar.
Rãcirea cu aer are faţã de rãcirea cu apã, urmãtoarele avantaje:
- mai simplã constructiv şi mai uşor de exploatat;
- iarna, nu necesitã golirea instalaţiei;
- nu apar depuneri de calcar.
Rãcirea cu aer se poate face cu sau fãrã ventilaţie. Pentru conducerea curentului de
aer, compresoarele sunt echipate cu mantale speciale cu aripioare (deflectoare). Ca piese
componente avem suflanta şi rãcitorul intermediar.
4.5 UNGEREA COMPRESOARELOR CU PISTON
Sprafeţele care trebuiesc unse la un compresor cu aer se împart în douã categorii:

- suprafeţe la care lubrifiantul se întoarce în baia de ulei a compresorului (aici intrã
suprafeţele de lucru ale cuzineţilor de pat şi de biele);
99


- suprafeţe la care lubrifiantul se pierde dupã ungere (aici intrã suprafeţele de
lucru ale cilindrilor).
Asigurarea ungerii la compresoare a suprafeţelor de lucru ale cilindrilor este o
problemã deoarece uleiul poate fi antrenat de aerul comprimat. Aceasta duce la o risipire a
uleiului de ungere, la o accentuare a oxidãrii şi o descompunere a sa datoritã temperaturilor
înalte.Pe de altã parte o rãcire insuficientã a agregatului poate provoca arderea uleiului şi
formarea calaminei pe suprafeţele de etanşare ale clapeţilor înrãutãţind mult etanşarea.
Ungerea compresoarele navale se poate face prin urmãtoarele metode:
- ungere sub presiune - aceasta se poate realiza cu ajutorul unei pompe cu roţi dinţate
antrenată de arborele cotit al agregatului. Uleiul în acest caz va parcurge un traseu
asemãnãtor cu cel de la motoarele cu ardere internã - lagãre de pat, arbore cotit, cuzineţi
bielã, bolţ piston, dupã care se reîntoarce în carter;
- ungere prin barbotaj - în acest caz ungerea se realizeazã cu ajutorul unui
dispozitiv numit şi lingurã montat în capacul cuzinetului bielei. La fiecare trecere a pistonului
prin P.M.E. dispozitivul va intra în baia de ulei cu o vitezã destul de mare astfel încât uleiul
ghidat de lingurã sã ajungã pânã la cuzinet. Acest sistem este de regulã combinat cu:
- ungerea prin picãturi - uleiul este îndreptat cãtre suprafeţele pe care trebuie sã
le ungã pe douã cãi : trecerea pãrţii inferioare a cuzinetului bielei şi a lingurei prin baia de
ulei va face ca în incinta carterului, la partea superioarã sã aparã mici picãturi de ulei care
se acumuleazã în buzunarele de deasupra cuzineţilor de pat realizând astfel ungerea
acestora; din baia de ulei o pompã cu pistonaşe, antrenatã de arborele cotit va trimite ulei
cãtre aspiraţia fiecãrei trepte de comprimare de unde va fi preluat de aer care circulând prin
cilindru va realiza şi ungerea acestuia. Acest sistem este prevãzut cu posibilitatea reglãrii
numãrului de picãturi de ulei introduse în cilindru.
O instalaţie de ungere a unui compresor de aer conţine ca elemente principale pompa
de ungere, filtru de ulei, ungãtoare, A.M.C.-uri. În România se fabricã pentru compresoarele
de aer atât uleiuri aditivate cât şi uleiuri neaditivate. Lubrifianţii folosiţi la ungerea
compresoarelor sunt uleiuri minerale cu viscozitatea de 70-90cSt şi punctul de
inflamabilitate de 220-230 C. Dacã debitul de ulei este corect ales, la controlul clapeţilor se
va constata cã suprafeţele acestora prezintã doar urme de ulei, deci sunt unsuroase. Dacã
suprafeţele sunt acoperite cu un strat de cox rãcirea este insuficientã, deci compresorul
funcţioneazã la temperaturi prea mari, sau uleiul este necorespunzãtor.
Formarea coxului pe clapeţi impune şi verificarea segmenţilor de compresie care s-ar
putea afla în aceeaşi stare şi deci bloca în canalele pistonului.
Pentru ungerea compresoarelor cu piston se recurge fie la procedeul ungerii prin
barbotaj, fie al ungerii sub presiune.
Procedeul prin barbotaj se caracterizeazã prin simplitate şi ungere abundentã cu
posibilitatea militãrii controlate a uleiului rãmas pe pereţii cilin-drului.
100


Fig.8
Schema modului de pompare a uleiului, de segmenţii de compresie
Procedeul ungerii sub presiune este, astãzi , cel mai utilizat, uleiul este trimis la locul
necesar, în cantitatea şi la presiunea doritã. Pentru aceasta o pompã cu roţi dinţate, sau cu
piston, aspirã uleiul din baia carterului şi -l trimite printr-o reţea de canale la punctele de
ungere, de acolo uleiul revine prin cãdere liberã în baie de unde reintrã în circuit. Protejarea
pompei se realizeazã cu filtre cu site montate pe aspiraţie, doar protejarea reţelei se obţine
prin filtre montate pe refulare.
4.6. SEPARATOARE DE APÃ ŞI ULEI
La ieşirea din compresor, aerul comprimat este încãrcat cu umezealã, resturi de ulei
de ungere, particule de ruginã etc. Depinde de destinaţia utilizãrii lui cât de curat va trebui
sã fie aerul, şi cum va trebui sã fie tratat. O separare grosierã a condensatului se efectueazã
imediat dupã rãcitorul final în timp ce o separare şi filtrare, ori o tratare pretenţioasã, se
efectueazã cât mai aproape de consumatorii respectivi.
La separatoarele grosiere se produce o separare a picãturilor fluide, ca urmare a
diminuãrii bruşte a vitezei, a schimbãrii de direcţie, a forţei centrifuge şi a şocului.
Premiza pentru separarea satisfãcãtoare a condensului este realizarea unei rãciri a
aerului comprimat, pânã la temperatura la care presiunea vaporilor de apã este suficient de
micã. Totuşi, numai rãcirea aceasta nu ajunge pentru ca sã fie înlãturatã ceaţa de apã şi ulei
aflatã în suspensie în aerul comprimat. Acest efect se obţine prin separare.
101


5 ACŢIONAREA COMPRESOARELOR
Pentru acţionarea compresoarelor se utilizeazã motoare electrice, motoare Diesel,

motoare cu benzinã, turbine cu abur sau gaze şi maşini cu abur.
Acţionarea compresorului de cãtre motor poate sã se facã prin cuplaj direct, prin
curele de transmisie sau prin angrenaje.
Angrenajele cu roţi dinţate se prevãd în cazul în care compresorul are o turaţie mai
mare decât motorul, cum se întâmplã de obicei la compresoarele cu şurub şi la
turbocompresoare. Transmisia prin curele se adoptã atunci când un compresor cu piston cu
turaţie lentã trebuie sã fie acţionat de un motor cu turaţie ridicatã.
Totuşi, în prezent, chiar şi compresoarele cu piston cu simplu efect se construiesc
astfel încât turaţia cu care funcţioneazã sã permitã cuplarea lor directã cu motoarele de
acţionare. În acest mod se evitã atât pierderile pricinuite de transmisie, cât şi pericolele care
pot sã aparã prin ruperea curelelor.
Compresoarele care au puteri de câteva sute de kilowaţi sunt adesea acţionate cu
electromotoare de înaltã tensiune, pentru ca astfel sã se elimine montarea de
transformatoare.
Turbocompresoarele de mare putere sunt acţionate, de regulã, cu turbine de abur.
Sunt şi cazuri de compresoare cu putere medie sau micã care sunt prevãzute cu
acţionare mixtã.
1. Instalatii de aer comprimat. Utilizarea prepararea si depozitarea
aerului comprimat la bordul navelor.
2. Instalatii de aer comprimat: schema, elemente componente,
functionare.
3. Partile fixe si mobile ale compresoarelor de aer cu piston in doua
trepte.
4. Ungerea si racirea compresoarelor de aer cu piston in doua
trepte
5. Reguli RNR pentru instalaţiile de aer comprimat.
6. Automatizarea si protectia compresoarelor de aer.
7. Partile fixe si mobile ale compresoarelor de aer cu piston in doua
trepte.
102



autoevaluare

de autoevaluare
instalatiei=30%
Recapitulare
Concluzii
103


Bibliografie
104

Instalatia de încălzire


Instalaţii de de încălzire
Cuprins Pagina

6.1 DESTINAŢIE, CERINŢE, ROL 106
6.2 Tipuri de instalatii: distribuţie superioara cu radiatoare montate pe verticală; 106
distribuţie superioară cu două magistrale si radiatoare montate pe verticală si
orizontală; distribuţire inferioară; scheme, elemente componente si
functionare.
6.3 Instalaţia de încălzire cu apă în circuit forţat; schema, elemente componente 107
si functionare.
6.4 Instalaţia de încălzire cu aburi; schema, elemente componente si functionare. 109
6.5 Instalaţia de încălzire cu are si electrica: avantaje si dezavantaje. 110
105



 Rolul si elementele specifice instalatiilor de incalzire
functionare
 Regul de clasificare pentru instalatiile de incalzire
De reţinut!

INSTALAŢIA DE ÎNCÃLZIRE
1. DESTINAŢIE, CERINŢE, ROL
Instalaţia de încãlzire asigurã condiţii optime de trai pentru echipajul navei. Rolul ei
este de a compensa pierderile de cãldurã din compartimente, magazii, culoare prin
formarea unui schimb de cãldurã între agentul termic al sistemului si aerul din incinta
respectivã. Aerul introdus în compartimente pierde din umiditate atunci când se realizeazã
încãlzirea acestora.
Din punct de vedere constructiv instalaţia de încãlzire se executã centralizat sau
autonom.
Cerinţele impuse instalaţiei de încãlzire sunt:
- spaţiul ocupat sã fie restrâns;
- calitatea aerului din compartimente sã nu fie alteratã;
- sã evite pericolul de incendiu;
- funcţionarea sã fie silenţioasã.
Instalaţia de încãlzire este prezentã la nave atât în compartimentele de locuit cât şi
în magazii şi tancuri (de combustibil, ulei, apã dulce).
Dupã modul în care se realizeazã încãlzirea, instalaţia de încãlzire poate fi: cu apã,
cu abur, cu aer şi electricã.
106


2. INSTALAŢIA DE ÎNCÃLZIRE CU APÃ
Aceastã instalaţie foloseste apã încãlzitã la temperatura de 70 … 950 C în caldarine

cu combustibil, caldarine recuperatoare, schimbãtoare de cãldurã cu abur. Poate fi cu
circulaţie naturalã si cu circulaţie forţatã.
Instalaţia de încãlzire cu apã poate fi cu un circuit când apa trece în mod succesiv prin
toate radiatoarele si cu douã circuite când schimbul de cãldurã se face mai intens.
În cazul în care în instalaţie circuitul apei este forţat, cu o cantitate micã de apã
realizându-se un schimb de cãldurã intens, diferenţa dintre densitatea apei calde si a apei
reci nu mai prezintã nici o influenţã ( fig. 1 ). Deplasarea apei calde se realizeazã cu o vitezã
de 0,3…..1,3 m/s cu ajutorul pompelor 1 şi încãlzirea ei cu ajutorul boilerului 6. Reglarea
temperaturii apei calde se poate realiza fie cu un sistem de reglare electricã (7), fie cu
ventile electromagnetice, fie cu un traductor cu bulb. Aburul produs de o caldarinã constituie
agentul de încãlzire. El intrã în schimbãtorul 6 prin valva 8 şi conducta 9 în funcţie de
comanda primitã de la sistemul 7. Existã instalaţii de încãlzire la care apa caldã provine de
la o caldarinã cu arzãtor 10 sau de la o caldarinã recuperatoare 11 montatã în coş . Apa
caldã ajunge în radiatoarele 14 prin tubulatura de tur 12, cedeazã o parte din cãldurã în
ele si se întoarce prin tubulatura de retur 13, circuitul repetându-se. Circuitul este prevãzut
si cu un rezervor de expansiune în care se evacueazã aerul prin tubulatura 17.
Dupã natura distribuţiei apei calde, instalaţiile de încãlzire pot fi: cu distribuţie
inferioarã si cu distribuţie superioarã (fig. 2).
Dupã temperatura apei calde instalaţiile de încãlzire pot fi: cu tem-peratura apei mai
micã de 1000 C, apa fiind în circuit deschis; si temperatura apei mai mare de 1000 C, apa
fiind în circuit închis. La instalaţiile în circuit deschis se monteazã rezervoare de expansiune.
Aceste instalaţii sunt preferate deoarece exploatarea lor este silenţioasã.
107


Fig. 1. Instalaţia de încãlzire cu apã în circuit forţat
1 – pompã centrifugã; 2 – robinet de trecere; 3 – robinet de reglaj; 4 – cep cu trei cãi; 5 – cep cu douã cãi; 6
– boiler; 7 – sistem de reglare a temperaturii apei calde; 8 – valvulã intrare abur; 9 – tubulaturã intrare abur;
10 – caldarinã cu arzãtor; 11- caladrinã recuperatoare; 12 – tubulaturã tur apã caldã; 13 – tubulaturã retur
apã caldã; 14 - radiatoare; 15 - evacuare condens; 16 – rezervor de expansiune; 17 - tubulaturã
completare apã proaspãtã în instalaţia de încãlzire;18 - tubulaturã aerisire instalaţia de încãlzire
108


Fig. 2
a – distribuţie superioarã cu radiatoare montate pe verticalã; b – distribuţie superioarã cu douã magistrale si
radiatoare montate pe verticalã si orizontalã; c – distribuţire inferioarã; 1 – caldarinã; 2 – pompã centrifugã;
3 – rezervoare de expansiune; 4 – tubulaturã tur; 5 - radiatoare; 6 - tubulaturã retur; 7 – tubulaturã
completare apã; 8 – tubulaturã aerisire; 9 – aerisiri
20.1. INSTALAŢIA DE ÎNCÃLZIRE CU ABUR
Se utilizeazã pentru încãlzirea compartimentelor de locuit, de serviciu şi a tancurilor

de combustibil si ulei. În încãperile unde existã aparate de navigaţie nu se utilizeazã direct
aburul. Presiunea aburului saturat din instalaţie este de 3….4 Pa , el provenind fie de la
cãldãrile principale fie de la caldarine cu arzãtor. Schema instalaţiei de încãlzire a instalaţiei
cu abur este prezentatã în fig. 3. Aburul provenit de la caldarinã ajunge în distribuitoare prin
reductoare de presiune si separatoare de umiditate. Aburul evacuat din radiatoare este
colectat în oale de condens, împedicându-se ieşirea aburului necondensat în tubulatura de
109


retur. Condensul este evacuat într-o başã sau într-un condensator sau chiar în atmosferã.
Poziţia oalelor de condens poate fi variatã: fie dupã fiecare radiator, fie pe tubulatura
colectoare de condens (neavantajoase), fie pe magistrala colectoare de abur (avantaje
constructive).
Pentru a evita pericolul de incendiu încãlzitoarele se monteazã la o distanţã de cel
puţin 50 mm de perete. Reglarea temperaturii se realizeazã cu ajutorul unor traductoare de
temperaturã .
Fig. 3
1 – caldarinã ; 2 – reductor de presiune; 3 – separator de umiditate;
4 – manometru; 5 – distribuitor abur;
6 - ramificaţie inelatã tur; 7 – ramificaţie inelarã retur;
8 – schimbãtor de cãldurã; 9 – oalã de condens;
10 – tubulaturã evacuare abur folosit; 11 – ramificaţie tur;
12 – ramificaţie retur; 13 – başã; 14 – pompã circulaţie apã;
15 – vizor; 16 tubulaturã alimentare caldarinã cu apã; 17 – tubulaturã alimentare cu abur de la mal; 18 –
serpentinã de încãlzire tanc ulei;
19 – serpentinã de încãlzire tanc combustibil; 20 – releu termic pentru acţionare valvã de intrare abur; 21 –
condensator; 22- agent condensare abur; 23 – supapã de siguranţã; 24 – ventile de reglaj
20.2. INSTALAŢIA DE ÎNCÃLZIRE CU AER
Principiul acestei instalaţiii este constructiv de grup şi funcţionarea se bazezã pe

insuflarea de aer cald în încãperile navei. De regulã instalaţia de încãlzire funcţioneazã în
acelaşi timp cu instalaţia de ventilaţie realizând condiţionarea aerului la bordul navei. În
110


cazul navelor nedotate cu sistem de condiţionare, instalaţia de încãlzire cu aer foloseşte
baterii de încãlzire cu ţevi netede sau cu aripioare, iar ca agent de încãlzire, aburul sau apa
caldã.
20.3. INSTALAŢIA DE ÎNCÃLZIRE ELECTRICÃ
Domeniul de utilizare al acestei instalaţii este limitat, ele întâlnindu-se la

preîncãlzirea combustibilului, uleiului şi apei utilizate la motoarele principale. În
compartimentele de locuit se utilizeazã radiatoare electrice prevãzute cu ventilatoare care
direcţioneazã aerul spre rezistenţele electrice. Radiatoarele utilizate la navã sunt rezistenţe
electrice de tipul elementelor tubulare.
- Instalatii cu distribuţie superioara cu radiatoare montate pe verticală;
cu două magistrale; distribuţire inferioară; scheme, elemente
componente si functionare.
- Instalatia de încãlzire cu apã in circulatie fortata. Schema, elemente
- Instalatia de incalzire cu aer si electrica.
- Instalatia de încãlzire cu abur. Schema, elemente componente,
functionare.

autoevaluare

de autoevaluare
instalatiei=30%
111


Recapitulare
Concluzii
Bibliografie
112

Instalatia de ventilaţie şi condiţionare a aerului


Instalaţii de ventilaţie şi condiţionare a aerului
Cuprins Pagina

7.1 Instalatii de ventilatie. Generalitati. Cerinte, destinatie. 114
7.2 Scheme, elementele componente si functionarea ventilatorului centrifug si a 115
celui axial
7.3 Schema, elementele componente si functionarea instalatiei de racire. 116
7.4 Instalatii de conditionare a aerului. Diagrama Mollier. Linii si zone de confort 118
(diagrama). Poligonul de agrement.
113



 Rolul si elementele specifice instalatiilor ventilatie si
conditionare aer
functionare
 Regul de clasificare pentru instalatiile de ventilatie si AC
De reţinut!

INSTALAŢII DE VENTILAŢIE
ŞI DE CONDIŢIONARE A AERULUI
1. INSTALAŢII DE VENTILAŢIE
Rolul acestor instalaţii este de a împrospãta aerul din încãperi, eva-cuându-l pe cel
viciat.
Ele pot fi cu ventilaţie naturalã si ventilaţie mecanicã sau artificialã. Ventilaţia naturalã
se realizeazã prin intermediul spiraelor, trombelor sau în mod neorganizat prin locuri
neetanşe (uşi, hublouri). Ventilaţia mecanicã se realizeazã cu ajutorul ventilatoarelor si
poate fi de introducţie, atunci când se insuflã aer proaspãt din exterior şi de aspiraţie, atunci
când aerul viciat este aspirat direct de cãtre ventilator (compartimente de depozitare a
mãrfurilor, a acumulatoarelor de bioxid de carbon, spãlãtorii).
Aerul este aspirat si evacuat cu ajutorul unor ventilatoare şi a unor armãturi şi
tubulaturi prevãzute cu filtre (de tip uscat sau umed).
Ventilatoarele utilizate în instalaţiile de ventilaţie sunt centrifugale si axiale.
Ventilatoarele centrifugale (fig. 1) sunt compuse dintr-o carcasã 1, în interiorul cãreia se
114


învârte un rotor 2 acţionat de cãtre un motor electric, palele 3 ale rotorului fiind curbe si
înclinate înainte (fig. 2 a), curbe si înclinate înapoi (fig. 2 b), drepte (fig. 2 c) şi radiale (fig. 2
d).
Fig. 1
Fig. 2
Ventilatoarele axiale (fig. 3) numite şi elicoidale ventileazã aerul paralel cu axa lor,
fiind echipate cu rotoare profilate aerodinamic şi montate în tubulaturi speciale.
115


Fig. 3
1- rotor; 2 – pale; 3 – carcasã; 4 – tubulaturã aer; 5 - electromotor
Parametri aerului exterior diferã de cei ai aerului viciat din încãperi si de aceea este
nevoie sã se limiteze umiditatea aerului. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul unor
absorbanţi solizi (silicagel) si lichizi (clorurã de litiu, clorurã de calciu) care trebuie sã nu fie
corozivi, sã nu fie volatili si sã se regenereze uşor. Odatã uscat, aerul se va încãlzi , ceea ce
impune luarea unor mãsuri de rãcire a lui. Instalaţia de rãcire (fig. 4) conţine douã
ventilatoare de absorbţie, unul pentru introducerea aerului umed din exterior în filtrele
absorbante si unul pentru introducerea de aer cald în filtrele absorbante, douã sisteme de
comutare a aerului pe unul sau pe ambele trasee ale navei, un rãcitor de aer uscat, o
camerã de umidificare, un separator de condens si filtre pentru reţinerea impuritãţilor.
Aerul încãlzit din încãperi se poate rãci cu ajutorul schimbãtoarelor de cãldurã
(baterii), fie printr-un proces uscat (rãcirea se realizeazã la o umiditate constantã), fie printr-
un proces umed (rãcirea se realizeazã concomitent cu reducerea umiditãţii).
În fig. 4 Se prezintă schema instalaţiei de racire a aerului.
Notaţiile corespunzãtoare sunt: 1 – filtre mecanice ( primare si finale ); 2 – 4
ventilatoare; 3 – filtre absorbante; 5 – sisteme de comutare a fluxului de aer; 6 – rãcitor de
aer; 7 – camerã de umidificare ; 8 – separator de condens; 9 – intrare aer umed din exterior;
10 – aer cald; 11 – apã, agent de rãcire; 12 – evacuare aer în atmosferã; 13 – intrare aer
cald – uscat în insta-laţie; 14 – abur – agent de umidificare; 15 – evacuare condens; 16 –
intrare aer tratat în încãperi ( magazii ); 17 – sorbanţi lichizi; 18 – încãlzitor de aer; 19 –
abur, agent de încãlzire
116


Fig. 4
117


2. INSTALAŢIA DE CONDIŢIONARE A AERULUI
Aerul suferã o serie de procese de prelucrare: uscare, încãlzire, rãcire. În funcţie de

aceste procese instalaţiile pot fi de aer condiţionat în regim de încãlzire, în regim de rãcire,
respectând parametrii de uscare şi umidificare a aerului. Pentru ca o instalaţie de
condiţionare sã fie bine aleasã este necesarã cunoaşterea condiţiilor de exploatare a
încãperii deservite, parametrii aerului exterior şi interior, sursele de cãldurã şi umiditate
precum şi amplasarea insta-laţiei pe navã.
Pentru determinarea parametrilor aerului umed se utilizeazã diagrama Mollier, dupã
care conform normelor sanitare se reprezintã diagrama de confort pentru iarnã şi pentru
varã (fig. 5). Alegerea parametrilor de funcţionare a instalaţiilor de condiţionare este
condiţionatã de bilanţurile termic, umedometric si de gazele nocive pentru fiecare situaţie de
exploatare. La întocmirea acestor bilanţuri se iau în consideraţie cantitãţile de cãldurã ce se
acumuleazã sau se pierd prin pereţii despãrţitori interiori sau exteriori, radiaţiile solare,
cãldura corpului omenesc, cãldura degajatã de utilajele în exploatare, corpurile de iluminat,
alimentele calde, degajãrile de vapori de apã în încãperile de locuit şi de serviciu, în
compartimentele de maşini şi în magaziile de marfã,etc.
Instalaţia se compune din filtre, ventilatoare, încãlzitoare de aer, rãci-toare, camerã de
umedificare, fonoatenuatoare, A.M.C.- uri, sisteme de protecţie. Ea trebuie sã asigure în
încãperi o temperaturaã de 24  20 C pe timp de varã si 21  20 C pe timp de iarnã, la o
umiditate relativã a aerului de 50  10%. Sistemul de condiţionare întâlnit pe navele
maritime poate utiliza aerul luat din atmosferã, aerul recirculat pe navã sau un amestec de
aer, ele putând fi realizate dupã principiul grupat sau autonom, la viteze diferite de circulaţie
a aerului.
Fig. 5
118


1. Instalatia de ventilatie; schema si elementele componente ale
ventilatorului centrifug si axial.
2. Instalatia de uscare a aerului: schema, elemente componente,
functionare.
3. Parametri de calitate a aerului. Linii si zone de confort
(diagrama). Poligonul de agrement.

autoevaluare

de autoevaluare
instalatiei=30%
Recapitulare
119


Concluzii
Bibliografie
Masini si instalatii Navale, Editia 2 Revizuita, Ed. Ex
120

Instalaţii specifice navelor petroliere


Cuprins Pagina

8.1 Generalitati. Particularitati ale navelor de tip tanc petrolier. 122
8.2 Instalaţia de încãrcare – descãrcare a mãrfurilor 123
8.3 Instalaţia de curãţire (uscare) 123
8.4 Instalaţia de încãlzire a produselor petroliere 123
8.5 Instalaţia de spãlare a tancurilor 123
8.6 Instalaţia de evacuare a gazelor (gas free) 123
1.7 Instalaţia de prevenire a incendiilor cu gaz inert 124
1.8 Instalaţia de mãsurare a cantitãţii de marfã 124
121



 Rolul si elementele specifice instalatiilor specifice
navelor petroliere
functionare
 Reguli de clasificare pentru instalatiile prezentate
 Cerinte specifice MARPOL 73/78
De reţinut!

INSTALAŢII SPECIFICE NAVELOR PETROLIERE
Navele petroliere sunt destinate transportului de produse petroliere în condiţii speciale

de navigaţie si siguranţã. Ele sunt dotate cu dublu fund si tancuri speciale de mãrfã şi de
balast. La bordul acestor nave se gãsesc instalaţii specifice care realizeazã operaţiuni de
încãrcare – descãrcare a mãrfii, protecţie antiincendiu , spãlare a tancurilor, golire si
evacuare a gazelor din tancuri.
1. INSTALAŢIA DE ÎNCÃRCARE – DESCÃRCARE A MÃRFURILOR
Aceasta are rolul de a încãrca şi descãrca produsele petroliere, asigurând totodatã si

transferul acestora între compartimentele de marfã, în mod simultan. Încãrcarea şi
descãrcarea se realizeazã prin ambele borduri ca urmare a construcţiei inelare a instalaţiei.
Instalaţia se compune din tubulaturi, armãturi cu sertar sau de linie, compensatoare, sorburi,
filtre, racorduri univer-sale de cuplare, furtunuri flexibile, armãturi de reţinere şi pompe cu
piston, axi-ale sau centrifugale.
Pentru siguranţã în exploatare sunt prevãzute elemente de automatizare a pompelor si
122


armãturilor, tubulaturi verticale (400 mm) de legãturã între instalaţia de punte si tancuri si
montarea sorburilor la o înãlţime de 40 – 50 mm de la fundul tancului, umplerea tancurilor
realizându-se pânã la un nivel de siguranţã.
2. INSTALAŢIA DE CURÃŢIRE (USCARE)
Are rolul de a evacua din tancuri produsele petroliere rãmase în urma descãrcãrii lor.
Tubulatura este de dimensiuni mai mici (100, 200 mm), fiind coborâtã în tancuri pânã la 15
– 20 mm de fundul tancului. Este prevãzutã cu pompe independente si armãturi acţionate
mecanic sau hidraulic de la distanţã.
3 INSTALAŢIA DE ÎNCÃLZIRE A PRODUSELOR PETROLIERE
Produsele petroliere cu viscozitate mare necesitã o preîncãlzire pentru a uşura

transportul lor. De aceea navele petroliere sunt prevãzute cu instalaţii de preîncãlzire
compuse din serpentine distruse la fundul tancului, orizontal sau vertical. În cazul în care
tancurile sunt înalte se prevãd serpentine etajate, care sunt scoase din funcţiune pe mãsura
golirii tancului. Încãlzirea tancului se realizeazã cu abur saturat la 10 bari si temperatutã mai
micã cu cel puţin 150 C decât punctul de inflamabilitate a produsului petrolier.
4. INSTALAŢIA DE SPÃLARE A TANCURILOR
În situaţia în care se transportã produse de altã naturã decât cele petroliere

transportate anterior, tancul se curãţã. De asemenea curãţirea se mai efectueazã si în
cazuri de reparaţii sau inspectii periodice ale tancului. Curãţirea tancurilor se realizeazã cu
abur, apã sau substanţe chimice. În cazul curãţirii cu abur saturat la 7…..10 bari tancurile
se etanşeazã. Dupã ce s-a înmuiat crusta depusã pe pereţii tancurilor, se va realiza spãlare
cu apã caldã sau detergenţi, fie cu maşini speciale, fie manual. Se recomandã ca odatã cu
spãlarea tancurilor sã se efectueze si degazarea lor cu ajutorul unor ejectoare sau
ventilatoare.
5. INSTALAŢIA DE EVACUARE A GAZELOR
Pentru a evita pericolul de explozie datorat acumulãrilor de gaze din tancuri se

recomandã evacuarea acestora si introducerea aerului atmosferic. Pericolul de explozie
poate sã aparã si datoritã variaţiilor de temperaturã ale aerului exterior si apei de mare. De
aceea se recomandã ca din fiecare tanc de combustibil sã iasã tubulaturi de evacuare a
gazelor cu terminaţii pe punte dispuse la circa 1,5 m deasupra punţii si prevãzute cu site de
alamã împotriva incendiilor (siguranţã de foc). Pe tubulaturile magistrale se monteazã
rãsuflãtoare pentru evacuarea automatã a gazelor petroliere care deschid comunicaţia între
tanc si atmosferã când presiunea variazã cu 50% faţã de presiunea de probã a tancului,
fiind acţionate automat în ambele sensuri în funcţie de deplasarea gazelor sau a aerului.
123


6. INSTALAŢIA DE PREVENIRE A INCENDIILOR CU GAZ INERT
Pentru a elimina pericolul unei explozii în situaţiile de formare a vaporilor de

combustibili (tancuri goale) se recurge la reducerea concentraţiei de oxigen si a vaporilor de
combustibil din tancurile de marfã sub 10% prin completarea spaţiului liber din tanc cu gaz
inert.
Instalaţia de gaz inert dispune de aparate de mãsurã si semnalizare, de ventilatoare,
rãcitor de gaze şi purificator, obturatoare de blocare a ieşirii gaze-lor spre atmosferã, filtre,
analizor de gaze, supape, pompe, etc (fig. 1). Introducerea gazului inert în tancurile de
mãrfã se realizeazã numai atunci concentraţia de oxigen din gaze a scãzut sub 5%. Pentru
a evita pericolul de incendiu, în funcţie de inflamabilitatea produselor transportate, tubulatura
de evacuare a gazelor este extinsã la înãlţimi de 2,5…10 m faţã de puntea principalã si la
cel puţin 9 m de la suprastructuri si spiraiuri.
În fig. 1 elementele sunt: 1 – motor principal; 2 – caldarinã; 3 – colector admisie aer
motor principal; 4 – colector evacuare gaze arse, motor principal; 5 – colector evacuare
gaze caldarinã; 6 – obturatoare gaze; 7 – evacuare gaze arse în atmosferã; 8 – rãcitor de
gaze; 9 – purificator de gaze; 10 – filtru de gaze; 11 – duze de pulverizare apã; 12 –
evacuare apã din purificator; 13 – separator de apã, al gazului inert; 1 4 a,b – ventilatoare;
15 – analizatorul conţinutului de oxigen; 16 – indicator de presiune al gazului; 17 – sistemul
de alarmã al instalaţiei; 18 - indicatoare de nivel apã în rãcitor si purificator; 19 – filtre; 20 –
pompã de apã; 21 – coloanã de vantilaţie; 22 – supapã automatã ( suprapresiune sau
vacuum ); 23 – supapã siguranţã; 24 – coloanã evecuare gaz inert la tancuri; 25 – valvele
tancurilor de marfã; 26 – filtru parascânteie cu apã de mare; 27 - clapetã automatã la
blocare a gazului inert.
7. INSTALAŢIA DE MÃSURARE A CANTITÃŢII DE MARFÃ
Tancurile petroliere au instalaţii specifice de mãsurare a cantitãţii de marfã cu

transmitere de la distanţã. Acestea asigurã controlul permanent al cantitãţii de marfã din
tancuri, realizând o protecţie contra poluãrii pe timpul ambarcãrii produselor petroliere.
Nivelul este sesizat cu ajutorul unor sonde aflate în legãturã cu relee de semnal si cu
manometre pe a cãror scalã convertirea semnalului pneumatic apare direct în metri.
Trecerea peste nivel este avertizatã optic si sonor.
124


Fig. 1
Instalaţia de prevenire a incendiilor cu gaz inert
125


1. Instalaţia de încãrcare – descãrcare a mãrfurilor

2. Instalaţia de curãţire (uscare)
3. Instalaţia de încãlzire a produselor petroliere
4. Instalaţia de spãlare a tancurilor
5. Instalaţia de evacuare a gazelor (gas free)
6. Instalaţia de prevenire a incendiilor cu gaz inert. Schema, elemente
7. Instalaţia de mãsurare a cantitãţii de marfã.

autoevaluare

de autoevaluare
instalatiei=30%
Recapitulare
126


Concluzii
Bibliografie
127

Instalatie de Santina PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Instalatie de Santina PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Instalatia de balast-santina

Unitatea de învăţare nr. 1

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

Toate elementele sunt cuprinse in STCW- (Standards

INSTALAŢII DE BALAST- SANTINÃ

 1   g  B deplasamentul navei balastate (1.1)

g - deplasamentul navei goale;

La mineraliere, datoritã densitãţii mari a mãrfii, odatã cu încãrcarea, centrul

B = (0,2 …0,3)  pentru navele de mãrfuri grele;

B = (0,3 …0,5)  pentru petroliere.

Instalaţia de balast este independentã de alte instalaţii, dar pentru mãrirea

1- after pick; 2 - sorb; 3 - pompã de balast; 4 - armãturã de închidere; 5 - valvulã

Armãturile de închidere nu sunt cu reţinere, pentru cã în tubulatura de

O construcţie deosebitã o are valvula Kingston (fig.1.4a, de fund; fig.1.4b,

1 - armãturã de închidere; 2,3 – conducte de alimentare cu abur şi aer

Cantitãţile de apã din tancuri se controleazã cu nivelmetre ale cãror

Debitul pompelor de balast:

unde: B - greutatea apei de balast N;

v = 2 m/s viteza de circulaţie a apei

Conform A.N.R. valoarea diametrului ţevii care deserveşte un tanc de

d R  183 V mm (1.5)

Diametrul tubulaturii magistrale de balast trebuie sã fie mai mare sau

Instalaţia de santinã asigurã evacuarea apei peste bord, apa ce se

Instalaţia de santinã dispune de douã pompe de santinã al cãror

Pentru tronsoanele de aspiraţie ale compartimentelor care nu sunt

Lucrare de verificare la Unitatea de învăţare nr. 1

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele

Unitatea de învăţare nr. 2

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 14

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 2 sunt:

Toate elementele sunt cuprinse in STCW- (Standards

INSTALAŢII DE STINS INCENDIUL

Incendiul, ca proces de ardere, este o reacţie de oxidare, însoţitã de degajare de cãldurã şi

Apariţia incendiilor se datoreazã în mare parte nerespectãrii indicaţiilor de folosire a

Incendiul, ca proces de ardere, este o reacţie de oxidare însoţitã de o puternicã degajare

Prin sesizarea acestor modificãri cu ajutorul mijloacelor tehnice de mãsurare, ele

Instalaţia de semnalizare a apariţiei incendiilor se compune din urmãtoarele

Detectoarele termice – reacţioneazã la efectele cãldurii care apare în timpul

Detectoare termoelectrice – funcţioneazã pe principiul efectului termoelectric (

1-lipiturã( sudurã ) rece; 2 -lipiturã( sudurã ) caldã; 3 - izolator

Detectoarele cu termocupluri au o bunã funcţionare pentru urmãtoarele calitãţi:

Detectoarele de flacãrã – reacţioneazã în mod instantaneu în prezenţa unei flãcãri

CLASIFICAREA INSTALAŢIILOR DE STINS ŞI LIMITAT INCENDII

Dupã modul de stingere a incendiilor, aceste instalaţii pot fi de douã categorii :

Protecţia compartimentelor şi instalaţiilor aferente – protecţia se realizeazã din faza

2. INSTALAŢIILE DE PREVENIRE A INCENDIILOR

Prevenirea incendiului la bordul petrolierelor se realizeazã prin stropirea punţilor cu

3. INSTALAŢIILE DE STINS INCENDIUL CU APÃ

3.1. INSTALAŢIILE DE STINS INCENDIUL CU JET DE APÃ ( CINETIC )

Cu jeturi cinetice de apã îndreptate asupra focarului de incendiu se pot stinge

Schema instalaţiei de stins incendiul cu apă

3.2. INSTALAŢII DE STINS INCENDIUL CU APÃ PULVERIZATÃ

Instalaţii de stins incendiul cu apã pulverizatã se bazeazã pe principiul rãcirii

Fig. 4 Sisteme de sprinclere

Schema instalaţiei de stins incendiul cu apă pulverizată

3.3. INSTALAŢII DE STROPIRE ŞI INUNDARE

La spãrgãtoarele de gheaţã, navele de expediţie şi la baleniere, pentru pãstrarea

4. INSTALAŢIA DE STINGERE CU SPUMÃ

Spuma este o structurã alveolar – pelicularã dispersatã, formatã printr-o aglomerare

4.1. INSTALAŢII CU FORMAREA INTERIOARÃ A SPUMEI

În figura 7. este reprezentatã schema instalaţiei de stingere cu spumã cu formare

4.2.INSTALAŢII CU FORMAREA EXTERIOARÃ A SPUMEI