Romanitate si Dacitate

-Intre istorie si mit-

Raiu Ionut Daniel

Nicula Manuela Ioana
Domnu Diana Mara
Niculae Ana-Maria

Clasa a XI-a D
Cuprins

I.Introducere…………………………………
……………..............2
II.Argumente ce susţin originea latină
sau dacică a poporului
român...................................................
...3 – 11 III.Vestigii arhitecturale dacice
şi romanice pe teritoriul
României...............................................
................11 – 13
IV.Bibliografie.......................................
.............................................................
.....................................................14

1
 Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă
care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia ne
apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o
limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.
  Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despre originile
noastre romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron Costin redactează
prima istorie care arată originile pur romane ale poporului său, „De neamul
moldovenilor”, linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi de Şcoala Ardeleană, cel mai
de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior. De altfel, o sumară
anchetă asupra mărturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor,
relevă ideea descendenţei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia.
Teoriile savanţilor români ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe
Şincai) care pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizanii
teoriei imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad
litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 6,
2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectiv Dacia ar fi rămas lipsită de
bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind
doar formule retorice, neconfirmate de inscripţiile care folosesc termeni normali pentru
definirea unei victorii, respectiv înfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit.
           Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului XIX, ideea
persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o
nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat
cu mare avânt de către Haşdeu, care devine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii
dace, cu argumente lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi
de Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880,
se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din romane pure,
ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. Dacă Grigore Tocilescu şi
Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată a elementului dacic în această sinteză,
A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei
elementului autohton.

2
 Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură
populară. De pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de
construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată
veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma legendei
„Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească
surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei,
definită ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile
literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel
al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.

Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului

român.
Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală şi este
legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba
Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul
baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion
Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care
s-a recunoscut numirea lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9
martie), pe cînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc
„zilele babelor"
G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a
poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi
purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi şi poate fi pus în
legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronunţie traco-dacică a numelui
Dacia, aşa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustică. Ptolomeu, pe
la mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa „Îndreptar geografic”, înregistrează între
oraşele din Dacia, Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica
„Decidava, localitate în Dacia de miazănoapte”.

DOCHIA ŞI TRAIAN
de Ghorghe Asachi

3
Sub muntele Pion, în Moldova

I II
Între Piatra Detunată La frumseţe şi la minte
Ş-al Sahastrului Picior, Nici o giună-i samana,
Vezi o stâncă ce-au fost fată Vrednică de-a ei părinte,
De un mare domnitor. De Deceval, ea era.
Acolo de rea furtună Dar când Dacia-au împilat-o
E lacaşul cel cumplit, Fiul Romei cel mărit,
Unde vulturul răsună Pre cel care-ar fi scapat-o,
Al său cântec amorţit. De-a iubi a giuruit.
Acea doamnă e Dochie, Traian vede astă zână;
Zece oi, a ei popor, Deşi e învingător,
Ea domnează-n vizunie Frumuseţei ei se-nchină,
Preste turme şi păstori. Se subgiugă de amor.

III IV
Împăratu-n van cată Traian vine-n astă ţară,
Pe Dochia a-mblânzi; Şi de-a birui deprins
Văzând patria ferecată, Spre Dochia cea fugară
Ea se-ndeamnă a fugi. Acum mâna a întins.
Prin a codrului potică Atunci ea, cu grai fierbinte,
Ea ascunde al ei trai, "Zamolxis, o, zeu, striga,
Acea doamnă tinerică Te giur pe al meu părinte,
Turma paşte peste plai. Astăzi rog nu mă lăsa!'
A ei haină aurită Când întinde a sa mână
O preface în şăiag, Ca s-o strângă-n braţ, Traian,
Tronu-i iarba înverzită, De-al ei zeu scutita zână
Schiptru-i este un toiag. Se preface-n bolovan.

V
El pietroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea poporului
şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezită o importanţă deosebită, pentru că acest
proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei
poporului pe arena istoriei.

4
 În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale ale aceluiaşi
proces unitar şi anume:
a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată, latinofonă,
venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea prin colonizare;
b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba
latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia
romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.
Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe
consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în care se remarcă totodată
şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.
Pentru Dacia, pornim de la premisa că romanizarea sub ambele laturi menţionate mai
sus a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate ce se poate demonstra documentar.
Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre
popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care
pastram numele stapânitorilor".
Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare politică,
militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de organizare
şi felul de viaţă roman provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de organizare,
civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme
sociale şi economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului, construcţia unei
vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicarea unor aşezări rurale la nivel de
oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă
încă din timpul lui Traian.
Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de
mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau lucrate dintr-un strat
gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un ciment a carui exceptionala
formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca si cimentul dacic, folosit la
zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermitând patrunderea nici
macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.)
Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine cimentate
intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul sa
comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba româna cuvântul pamânt vine de la
pavimentum, care era in latina "strada pavata", in timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel
din care deriva in celelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba româna cuvântul tara,
cuvânt care trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent pentru un
popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din preistorie si pâna
astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se ramificau in
drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele construite de
romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un
"miliarium", adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108,
dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa
cucerirea Daciei.

5
 După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acesta s-a continuat
o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie
proprie, cum afirmă Maria Comşa.
Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane, avea loc
romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.
Cucerirea lui Traian impuse populaţiei geto-dace o noua direcţie de dezvoltare, de la care
simbioza geto-daco-romană nu va putea fi abatută nici de evenimentele care păreau menite sa
condamne la dispariţie romanitatea nord-dunăreana: retragerea armatei şi administraţiei ocrotitoare
si odată cu ele a instrumentului de apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdia
năvălirii popoarelor migratoare.
Scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este printre primele
documente care atestă naşterea poporului român din anul 980 D.H. numele sub care întâlnim
poporul roman în hrisovul imperial este cel de vlahi.
Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică şi lingvistică a
poporului român se bazează pe Strategikonul lui Maurikios care menţionează existenta elementului
roman la nord de Dunăre la începutul veacului al VIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre
controversata chestiune română în scrieri istorice, continuitatea românilor in Dacia) dovada
persistenţei elementului roman la nord şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua
jumatate a celui următor.
Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor
politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţi acesteia,
Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau
prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la
conştiinţa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca
oameni. Opera de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea
românească şi originea pur romană a poporului român.
Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia
din limbă, a patra din nume.”
Asemenea lui, şi Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor
neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român : „Din partea coloniei,
carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum
cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia
cea Noao, aşişderea şi din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi
Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu
vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au
remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre
urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi
acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte
(...)”.
Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur
romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii
neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în opera cu caracter polemic
„Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

6
 Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat.
vulagaris=popular).
Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola,
portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana şi franceza. A mai
existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.
Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile
popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influenţat limba, fără a
modifica fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de origine latină.
Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cu ajutorul căreia
lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.
Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări şi deosebiri între
limba română şi latină sau între română şi celelalte limbi romanice. Iată câteva din regulile de
evoluţie a limbii:
I) un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “
ex: lat. filum > fir;
lat. gula > gură;
lat. palus > păr.
Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “
ex. lat. callis > cale;
lat. olla > oală

II) orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc la sfârşitul
unui cuvânt, sau al uneia din formele lui gramaticale:
ex. lat. filum > film > fira > fir

III) “ b “ între două vocale cade:

ex. caballus > caballu > calu > cal
sebum > sebu > seu
tibi > ţie
Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii latine
populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, sunt moştenite din limba
latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul; adjectivul cu gradele de comparaţie;
pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugări.
Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale, modifică topica, cu
predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul de coordonare faţă de cel de subordonare,
etc. dar are ca bază aceeaşi latină populară.
Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% de origine latină,
moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barză,
brusture, cătun, galbează, guşă) şi 2200 de nume proprii (Arges, Criş, Dunăre, Motru, Mureş,
Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) de cuvinte moştenite de la daco-geţi. Toate celelalte popoare
ce au trecut pe aici au lăsat influenţe şi în fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem:

7
(aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş, deal, a iubi,
muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din turcă: alai, cişmea, ciulama,
ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a pedepsi, prosop; iar din franceză: bancnotă, a defini,
geniu, stil etc (germana şi latina - Şcoala Ardeleană).
Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521
"Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung". După această dată, avem multe scrisori, acte de
vânzare şi cumpărare, foi de zestre, însemnări, etc.; iar după 1540, şi cărţi tipărite, cele mai
multe la Braşov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă. Primele au fost traduse în
Maramureş, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit
tipograf, care le-a tipărit în decurs de mai mulţi ani. La Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima
parte din Vechiul Testament.
Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Cu toate că erau şi cărţi
de legende şi chiar romane populare traduse, iar după 1600 se scriu direct în limba română şi
cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mână şi circulau în mai multe
cópii.
Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale,
al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi ale ştiinţei, se numeşte limba
literară.
Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu îngăduie folosirea unor
forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în loc de de, ghine sau bini în loc de bine),
întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională (oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a
unor expresii familiare sau de mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto).
Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba română mai este şi limbă a
literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară, ca limbă a culturii.
Literatura artistică nu se înscrie în graiurile locale, unde există literatura populară sau
folclorică, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii
artistice poate să întrebuinţeze orice forme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât
şi din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu
scopul de a ilustra intenţia scriitorului.
Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării), aromâna
(vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia), istroromâna (vorbită în
peninsula Istria, disparută astăzi).
În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face să se vorbească
de subdialecte, fără însă a modifica unitatea (gramaticală) a limbii: muntean, moldovean,
maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despre graiuri: vrâncean, oltean, etc.
În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria
domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. Însă în 1860 se instituie
întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din traducătorii acelei perioade sunt : Simion Ştefan
( „Noul Testament de la Băldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în
versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri

8
originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX, Ion
Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere chirilice de la 43 la 27,
iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în
acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.
Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un
capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme,
intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la
Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge
cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini,
pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină,
că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor
sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara
Românească”, cronicarul Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii
române : „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de
meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte;
angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele
foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În
sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în
opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul,
cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu
lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El
dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa
şi românii poartă numele romanilor.”
Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în
formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale. La baza
ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific
sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul
adânc al cuvintelor.
Cine sunt daco-geţii ?
Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până ce vestitul
Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să dea o veritabilă istorie
universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai mult de câteva cuvinte. Herodot spune
că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi
problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o
ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit
şi obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.
Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă la evenimente
de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă din secolul al IV-lea prezenţi în
ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu

9
Milesianul . La rândul lor, arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea
, a unei culturi materiale de tip hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţării
noastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile epocii
bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau numai în Dobrogea ,
unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai
din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.
Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi popor .
Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era noastă , ne spune
răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îi intăreşte în mod indirect
spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii materiale create de dânşii. Astfel vom urma
exemplul lui Strabo şi vom folosi fără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi
geto-daci ca însemnând unul şi acelaşi lucru.
Limba daco-geţiilor
Pentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .
Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbită în zilele noastre, e o
ştiinţă grea. Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă , acelaşi lucru încercând să
facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât
de inegal încât, ei nici nu-şi propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al
cuvântului , limba strămoşilor noştri geto-daci.

Înfăţişarea poporului geto-dac

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, cu greu poate fi surprinsă în toate
detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi şi câteva piese
de argintărie (Surcea, Herăstrau) ne permit să desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se
poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe
gleznă, două tunici, una mai scurtă cu manecă lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta
mai lungă, despicată în parţile laterale şi încheiată pe piept, încinsă pe talie cu o curea subţire
şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o
fibulă pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o mărginesc, putea fi dintr-o tesătură
mitoasă. În picioare purtau opinci.
Nobilii purtau pe cap o bonetă moale, asemanătoare celei frigiene; oamenii de rând
umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu glugă. Femeile purtau o tunică
lungă până la pământ, încinsă pe talie şi degajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai
scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbătească. Purtau si ele mantie, care însă se drapa
liber. Părul il aveau lung, pieptanat cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji si adunat într-
un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.
Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranţă însă la stările
bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate, fibule, colier-lanţ, centura-lanţ,
bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi
caracterul sumar si sărăcăcios al îmbrăcămintei celor cu stare sociala scăzută, dificultatea
producerii si asigurării îmbrăcămintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din

10
elementele de îmbrăcăminte textile erau înlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot
felul de blănuri si piei, mai mult sau mai puţin prelucrate.

Înfăţişarea fizică şi morală a dacilor ne este prezentată şi de Vasile Pârvan în „Ţara de

Apus” :
„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi şi oameniîinaţti şi uscăţivi . Aerul
tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte. Buruienilor de mlaştină şi
oamenilor greoi nu le prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile
sunt arse si oamenii sunt uscaţi ca şi sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de
arome, ca cimbrul.
În munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate celelalte care umplu
şeşurile din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toate nţtiile de celelalte trei păţti. Şi trupul
şi sufletul lui e altfel. Căci cumîii este trupul de vânjos şi usor aşa îi e şi mintea, iute la
înteles lucruri grele şi gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a desprins să nu aibă. Căci fiecare e
impărat în vălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra plesuvă , locul unde s-a trezit
pe lume, el nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo , în câmpia fără margini, el nu se
coboară decât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l face aspru ca în munte. Se coboară cu oile,
ori să coboară cu oştile, ca să facă nutreţ viitelor şi pradă pentru cei de acasă.
Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii şi i-au silit să locuiască şi
câmpiile . Dar nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut ţările lor de sine stătătoare şi
de acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.’’

Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre
subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura
creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a
reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a
religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi
geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este
Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este
uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în
robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.

Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României

Băniţa

11
 Băniţa, com. în jud. Hunedoara, unde, la "Piatra Cetăţii" de la limita de V a bazinului
văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită o cetate dacică fortificată
(sec. 1 a. Chr. - sec. 1 p. Chr.). Săpăturile efectuate aici în anii 1960-1961 au scos la iveală
zidul de apărare al cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică
binecunoscută şi trei terase amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul
cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor
cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un turn de veghe
construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc

Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se

numără lăţimea mai mică a zidurilor de apărare care
nu depăşeşte 2 m, precum şi felul ingenios de a
îmbina tehnica de construcţie cu particularităţile
reliefului stâncos. Cetatea este înconjurată de ziduri
de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind apărate de pantele abrupte ale
terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa se numără:

ceramica dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de
metal, vârfuri de săgeţi, brăţară de argint, greutăţi pentru
războiul de ţesut, prâsnele de lut, pietre de râşniţă, tipare de
lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc

12
 Cetatea dacică Costeşti - Cetăţuie
Costeşti, sat
în com.
Orăştioara de
Sus (jud.
Hunedoara),
unde, pe
dealul numit
"Cetăţuia", la
alt. de 561 m,
se află una
dintre cele mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două sec. dinainte de cucerirea romană.
Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6 - 8 m şi cu
o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele.

In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu turnuri, lucrat din
blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul
unor bârne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de
apărare dacic numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai
adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de
N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E.

Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de

piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră
fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi
pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

13
     Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se adaugă şi
câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului
au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri (aliniamente) de discuri
de piatră de calcar, similare celor de la Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia.         

    Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în
valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei
dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p.
Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr.,
odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru
construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de
pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor
Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată.  

Bibliografie
Internet:

Armbuster,Adolf Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura Academiei

Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972, pag. 11-28

Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263

Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1960

Pârvan,Vasile Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” ,

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957

N.A. Costantinescu Istoria Romanilor, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti

14
 Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas Educational,
Bucureşti, 2002

15