ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Note de curs destinate studenţilor de la FEAA, specializarea

ECTS, An II

GALAȚI
2020
 CAPITOLUL 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Odată cu apariţia omului acesta a început să hărţuiască mediul înconjurător, ajungând

ca în ultimul secol să devină un pericol pentru acesta. Pe de o parte, omul a extras din mediu o
cantitate foarte mare de resurse greu regenerabile sărăcind mediul iar, pe de altă parte, a cedat
mediului produse improprii, adeseori toxice şi nereciclabile, reducând cu mult capacitatea
mediului de a se menţine într-un echilibru necesar supravieţuirii speciilor şi reducând
semnificativ capacitatea de supravieţuire a speciei umane. Aşa se face că, în special în ultimele
decenii ale secolului al XX-lea, se vorbeşte tot mai mult de pericolul apariţiei unei crize
ecologice şi de necesitatea imperativă a protecţiei mediului.

1.1. Ecologia-repere teoretice

Ecologia este o ramura a biologiei care s-a dezvoltat ca stiinta a vietii, studiind
structura, relatiile si legile functionarii invelisului viu al Pamântului. Cuvâtul ecologie deriva
de la cuvintele grecesti "oikos", "oikia" = casa, gospodarie si "logos" = stiinta, vorbire, studiu.
Etimologic  ecologia este stiinta care se ocupa cu studiul mediului si a modului in
care vietuitoarele traiesc in el.
Ecologia este o ştiinţă biologică care se ocupă cu studiul conexiunilor ce se manifestă
între organisme şi mediul lor de viaţă și presupune: studierea conditiilor de viata ale plantelor
si animalelor; a relatiilor dintre vietuitoare, dintre acestea si mediu; a relatiilor dintre om si
natura.
Charles Darwin  existenta principiului interactiunii in lumea vie  in lucrarea
"Originea speciilor" din 1859 introduce si explica conceptul de "lupta pentru existenta".
Aceasta nu este altceva decât totalitatea relatiilor intraspecifice si interspecifice.
Exemplul clasic folosit de Ch. Darwin se refera la trifoiul rosu pentru samânta din
Anglia (trifoi rosu  bondari  soareci  pisici).
Obiectul de studiu al ecologiei il formeaza deci interrelatiile dintre organisme si dintre
acestea si mediul lor fizic.

2
 Interactiunile dintre organisme si dintre acestea cu materia nevie sunt consecintele unei
legitati generale a materiei – interactiunea permanenta si universala a sistemelor si proceselor
materiale.
Aceasta interactiune intre mediul viu si neviu nu este intâmplatoare, ea persista si se
dezvolta de când exista materia vie, determinând aparitia unei legi generale a relatiilor
organismelor: legea unitatii organismelor cu mediul lor.
 materia care alcatuieste atât substanta vie cât si nevie este formata din aceleasi elemente
chimice.
Interactiunea organism-mediu genereaza o paleta larga de probleme;
 schimbarile numerice in materia vie;
 schimbarile productivitatii biologice;
 schimbari ale calitatii, sanatatii mediului.
Datorita acestor implicatii, obiectivele ecologiei s-au largit, fiind o stiinta a vietii,
stiinta care interpreteaza biosfera, stiinta a supravietuirii.
In esenta, interactiunile dintre organisme si dintre acestea si mediul lor conditioneaza
supravietuirea organismelor, printre care se afla si omul, ca parte integranta a materiei vii.
Omul este angrenat permanent intr-un proces de interactiune cu materia vie si nevie, actionând
ca un factor ce modifica puternic legaturile dintre organisme si mediul lor.
In ultimul timp, datorita administrarii gresite a mediului de catre om, precum si datorita
cresterii populatiei umane, productivitatea biologica a globului este in pericol de a nu realiza
un standard de viata adecvat intregii populatii. Astfel, omul este pus in fata unei crize
ecologice.
Din aceste motive ecologiei ii revine si rolul de a combate ignoranta ecologica, de a-l
invata pe om regulile dupa care trebuie sa se desfasoare relatiile lui cu natura vie si nevie si de
a-l orienta spre cunoasterea factorilor de care depinde refacerea resurselor naturale.
Termenul de ecologie a fost creat în 1866 de către marele biolog german Ernst
Haeckel, şi are drept rădăcină cuvântul grecesc oikos care înseamnă casă şi logos care
înseamnă ştiinţă.
De la Haeckel si pâna in prezent, definitia ecologiei a cunoscut o anumita evolutie, insa
se pot distinge doua categorii de definitii:
 una referitoare la relatiile organismelor cu mediul lor;

3
 alta, la relatiile sistemelor supraindividuale cu mediul lor ambiant.
Din prima categorie fac parte definitiile date de: Ch. Elton (1927), Nikolski (1955),
Mac Fadyen (1957), Lamotte (1971), Krebs (1972), R. Dajoz (1970); iar din a II-a, definitiile
elaborate de: E. Odum (1966, 1971), M. Ghiliarov (1973), B. Stugren (1975), N. Botnariuc si
V. Vadineanu (1982).

1.2 Istoric
Desi intemeiata de un zoolog, in primele decenii ale existentei sale ecologia a fost
dezvoltata in special de botanisti.
In 1877 K. Möbius introduce notiunea de biocenoza, pe baza studiilor asupra unui banc
de stridii, apoi Schröter pe cele de autecologie (1896) si sinecologie (1902).
In 1896, botanistul danez E. Warming a reintrodus termenul de ecologie, care aproape
fusese uitat.
In 1905, F.E. Clements fundamenteaza din punct de vedere teoretic si practic unele
metode de cercetare cantitativa in ecologia vegetala.
F. Dahl introduce in 1908 notiunea de habitat, studiind conditiile de viata ale unui grup
de arahnide.
In 1910, Johnson descrie notiunea de nisa ecologica, iar in 1911 V. Shelford introduce
metode fiziologice de cercetare pentru fundamentarea repartitiei geografice a animalelor si
formuleaza "Legea tolerantei".
In 1916, apoi in 1930, F.E. Clements a introdus conceptele de climax si specie
indicatoare, descifrând in parte mecanismele succesiunii ecosistemelor din stadiul de pionierat
pâna la stadiul de maturitate ecologica.
In 1927 Ch. Elton, prin lucrarea "Ecologia animala" pune bazele ecologiei trofice,
descrind in termeni cantitativi piramida trofica, iar in 1928 R. Chapman formuleaza conceptul
de rezistenta a mediului.
In 1935 A.G. Tansley elaboreaza si introduce in ecologie conceptul de ecosistem.
In 1940 Ch. Juday cerceteaza bugetul energetic al lacului Mendota (S.U.A.),
fundamentând conceptul de structurare energetica a ecosistemului.
In 1942 R.L. Lindeman publica lucrarea "Aspectul trofo-dinamic al ecologiei" in care
sintetizeaza cercetarile sale cu privire la fluxul de energie in lacul Cedar-Bog (S.U.A.) si

4
raporturile energetice intre nivelurile trofice, fundamentând conceptia trofo-energetica in
ecologie.
Dupa 1964, odata cu Programul Biologic International, initiat de UNESCO, ecologia a
pasit in etapa integrarii si modelarii pe calculator. Se folosesc frecvent programele de
prognoza si avertizare mai ales pentru evolutia daunatorilor si parazitilor, pentru rezolvarea
unor probleme trofo-energetice sau demografice etc.
Studiile globale si regionale din ultimul timp au dus la conturarea a doua idei de baza
ale ecologiei:
a. - Pamântul este un sistem cu dimensiuni si resurse materiale limitate si de aceea fiecare tara
sau regiune de pe glob depinde de celelalte printr-un sistem integrator de interactiuni;
b. - Cu toata emanciparea sa materiala si spirituala, omul ramâne, din punct de vedere
biologic, un component al biosferei si nu un stapân al acesteia. Având in vedere aceste
probleme, numeroase organisme si organizatii regionale sau mondiale au elaborat programe
concrete privind gospodarirea resurselor mediului si protectia acestuia.
Dezvoltarea ecologiei in tara noastra incepe cu Grigore Antipa (1867-1944), fost elev
si asistent al lui E. Haeckel la Universitatea din Jena. El a studiat Delta Dunarii, lunca
inundabila si sectorul nord-vestic al Marii Negre sub aspect ecologic, identificând principalii
factori care pot influenta pozitiv sau negativ productia de peste. In acest fel, Gr. Antipa a
realizat o legatura strânsa intre cercetarea fundamentala si cea aplicativa, contribuind la
conturarea teoriei productivitatii biologice. Pe baza studiilor sale, la vremea respectiva s-au
stabilit masurile concrete de exploatare rationala a Deltei Dunarii.
Lui Grigore Antipa ii revine si meritul de a fi organizat pe principii ecologice Muzeul de
Istorie Naturala din Bucuresti care-i poarta numele. Toate vietuitoarele sunt prezentate in
diorame, adica in biotopul si biocenoza de care apartin.
In aceeasi perioada Ion Borcea initiaza studiul ecologic al litoralului românesc al Marii
Neagre.
Traditia ecologica fondata de Gr. Antipa este continuata de M. Bacescu, pentru
ecologia Marii Negre si N. Botnariuc, pentru ecologia unor balti, lacuri din lunca inundabila a
Dunarii inferioare.
Emil Racovita imbogateste cunostintele ecologice prin contributiile sale la cunoasterea
conditiilor de viata din Antarctica (1900-1903) si din mediul subteran (1907-1929). El

5
intemeiaza o noua ramura a ecologiei, biospeologia, care a fost continuata de elevii sai C.
Motas si Tr. Orghidan.
In perioada interbelica se pun bazele dezvoltarii cercetarilor de ecologie vegetala.
Astfel, ecologia plantelor a fost initiata de I. Prodan si Al. Borza, creatori ai scolii românesti
de geobotanica, iar ultimul si fondator al Gradinii Botanice din Cluj-Napoca.
La Bucuresti, Tr. Savulescu si P. Enculescu au abordat unele aspecte privind
interactiunile dintre plantele terestre si ciuperci (fungi).
Primele cercetari privind ecologia animalelor terestre la noi in tara au fost facute de A.
Popovici-Biznosanu, cel care introduce in ecologie notiunea de bioskena.
Gh. Ionescu-Sisesti a studiat relatia dintre buruieni si plantele cultivate, a pledat pentru
echilibrul dintre ecosistemele naturale forestiere si cele agricole, in scopul conservarii solului
si vegetatiei.
Ulterior cercetarile au continuat pentru abordarea unor teme interdisciplinare de mare
anvergura pentru economia nationala, ca: zonarea ecologica a plantelor (1960), vegetatia
pajistilor din tara noastra, resursele funciare praticole s.a.

1.3. Concepte specifice ecologiei

Ecologia operează cu unele noţiuni specifice precum: biotop1, biocenoză2, ecosistem3,
biosferă4. Ecologia tradiţională analizează în amănunt relaţiile reciproce dintre sistemele vii
şi mediu, dezvoltând ca principii fundamentale: principiul interacţiunii5, principiul
retroacţiunii6.

1
(bios = viu - viaţă; topos = loc - spaţiu) reprezintă condiţiile fizico-chimice şi climaterice ale unui mediu natural
determinat, spaţiu de viaţă în care-şi desfăşoară viaţa plante şi animale.
2
(bios = viaţă; koinos = comun) reprezintă ansamblul populaţiilor şi speciilor de plante şi animale, care trăiesc
într-un mediu natural determinat. Biocenoza reprezintă componentele vii ale ecosistemului.
3
Unitatea ecologică formată din ansamblul organismelor vii (biocenoză), care locuiesc în mediul natural dat
(biotop). Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională în care se manifestă şi se evidenţiază toate interacţiunile
între specii şi mediul lor de viaţă, având ca finalitate realizarea producţiei biologice.
4
totalitatea organismelor vii, animale şi vegetale, care trăiesc pe suprafaţa Terrei
5
sau principiul unităţii viaţă- mediu, care arată că la toate nivelurile de integrare a lumii vii, viaţa este dependentă
de mediu. Inseparabilitatea dintre viaţă şi mediu se exprimă genetic prin forme biotice (organisme vii), iar
fiziologic prin schimburile de substanţă dintre organism şi mediu.
6
sau principiul feedback, care arată că populaţiile şi biocenozele se aseamănă cu sistemele cibernetice fiind
legate cu mediul prinr-un număr mare de intrări ieşiri, care reglaeză nivelul lor de funcţionare pe baza unor
feedback-uri (răspunsuri) pozitive sau negative

6
 Datorită lărgirii sferei de cunoaştere şi de interes, datorită trecerii de la studiul
ecosistemului la studiul ecosferei în ansamblul ei, ecologia s-a transformat treptat dintr-o
ştiinţă biologică într-o ştiinţă suprasintetică, integrând o serie de elemente ce aparţineau de
drept altor ştiinţe: geografia, fizica, chimia, economia, sociologia, etc.
A apărut astfel o nouă ştiinţă şi anume aceea de ecologie globală sau ştiinţa mediului.7

Fig.1 Evoluția ecologiei și a domeniului său de studiu

Ecologia globală a preluat principiile ecologiei teoretice şi a încorporat în conceptul de

sistem ecologic datele despre mediul înconjurător de la diferite ştiinţe, integrând de asemenea
şi impactul omului asupra resurselor şi factorilor de mediu. Apariţia acestei noi ştiinţe se
datorează în cea mai mare măsura crizei ecologice ce s-a acutizat în ultimul timp. Între
ecologia tradiţională şi ecologia globală (ştiinţa mediului) se face o clară diferenţiere, prima
fiind o disciplină biologică, care are drept obiect de studiu ecosistemul, iar cea de-a doua o
ştiinţă pluridisciplinară, care are ca obiect de studiu mediul.
Faza de maturitate a acestei noi ştiinţe a primit denumirea de ecologie sistemică8 s-a
dezvoltat pe principiile preluate din teoria sistemelor, teoria informaţiei, ciberneticii şi teoria
matematică a sistemelor dinamice. Concepţia sistemică a asigurat ordonarea cunoştinţelor şi
integrarea tendinţelor centrifuge din domeniul ecologiei, a organizat mediul fizic şi biologic ca
pe o ierarhie de sisteme, a creat mijloacele conceptuale şi metodologice pentru organizarea
managementului integrat al acestora.

7
Strugen, B., Probleme moderne de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică", Bucureşti, 1982, p. 20
8
Vădineanu, A., Dezvoltarea durabilă, vol.1, Editura Universității din București, 1998, p. 12-19

7
 Ecologia sistemică organizează mediul ca pe o ierarhie de sisteme, dinamice şi cu
proprietăţi structurale şi funcţionale identificabile şi cuantificabile.

Fig.2 Baza teoretică a Ecologiei sistemice şi relaţiile cu ştiinţele naturii,

sociale şi economice (sursa:Vădineanu A., 1998)

1.3.1. Noțiunea de ”mediu”-componente și semnificații

Mediul reprezintă totalitatea elementelor naturale şi antropice, evenimentelor şi
energiilor, care se găsesc într-o permanentă interacţiune şi care determină menţinerea
echilibrului ecologic al planetei (mediul=capital natural+sisteme socio-economice).
Noţiunea de mediu, definită din mai multe perspective: fizic, geografic, biologic,
politic, juridic, economic, social, psihologic, cultural, etc., prezintă o serie de variante care
reflectă legăturile complexe ale omului cu realitatea înconjurătoare (mediul natural).
După modul de abordare şi clasificare, noțiunea de ”mediu” poate avea mai multe
semnificații, mai stricte, incluzând astfel noţiunile de: mediu geografic, mediu natural, mediu
antropic, mediu antropizat, geosistem.
Mediul geografic este o stare specifica a Terrei, care rezulta din combinarea si
relationarea dintre toate componentele planetei, respectiv abiotic si biotic (inclusiv omul) si
care este diferita de starea altor planete (Mac, 2000).

8
 Mediul natural desemnează totalitatea factorilor naturali aflaţi în relaţii de
interdependenţă şi într-o stare de echilibru dinamic, cuprinzând apa, aerul, roca şi solul,
relieful şi subsolul, şi care determină condiţiile de viaţă pentru vegetaţie, animale şi om. Este
un sistem natural complex în continuă transformare, cu două dimensiuni distincte: una
temporală şi alta spaţială. Este considerat natural, mediul în care predomină elementele care
nu au suferit modificări antropice (pădurea ecuatorială primară, o insulă nelocuită, taigaua
siberiană, lacurile glaciare etc.).
Mediul antropic este mediul creat în intregime de către om (intravilanul unor localitati,
marile platforme industriale etc).
Mediul antropizat reprezintă teritoriul pe care activitatea umana a determinat
modificari importante ale componentelor, relatiilor si functiilor mediului natural (ex:
desțelenirea preeriei si înlocuirea ecosistemelor inițiale cu diferite culturi agricole).
Geosistemul este:
- un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus
legilor naturii, acţionând în învelişul geografic;
sistem geografic complex realizat printr-o evoluţie a relaţiilor dintre geosferele
planetare (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), fiecare constituindu-se ca entităţi
unitare, bine individualizate. Gradul de heterogenitate al acestor geosfere creşte progresiv de
la atmosferă, care este cea mai omogenă, la hidrosferă care este diferenţiată în mări, oceane,
lacuri, râuri, etc., la litosferă care cuprinde diferite forme de relief, până la biosferă care este
cea mai heterogenă geosferă.
Capitalul natural reprezintă totalitatea sistemelor ecologice naturale, seminaturale şi
antropizate ale unei ţări, regiuni, etc., care asigură funcţia de producţie şi dezvoltare a
sistemelor socio-economice. Capitalul natural are anumite funcţii şi o anumită capacitate
productivă, ce trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi o anumită capacitate de
suport, ce trebuie cunoscută pentru a evita deteriorarea.

1.3. Protecția mediului-definiție și domeniile protecției mediului

În perioada ultimilor ani specialişti din diferite domenii ale economiei si industriei,
precum si organizatiile ecologiste internationale au sesizat şi trag serioase semnale de alarmă

9
încercând să conştientizeze opinia publică prin mesajul: poluarea nu are frontiere, ea este şi
va rămâne o problemă globală a omenirii!
Preocuparea pentru protecţia mediului a fost adusă în dezbatere pentru prima oară la 1
iunie 1972, cu ocazia primei Conferinţe Mondiale a ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite),
ţinută la Stockholm. La a 27-a sesiune a acestei conferinţe, s-a fondat prima organizaţie care a
întocmit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, cu sediul la Nairobi (Kenya).
Un an mai târziu, în 1973, organizaţia avea deja un Consiliu de administraţie compus din 58
ţări membre, inclusiv România, un Secretariat, un Fond pentru mediul înconjurător şi un
Consiliu de coordonare privind problemele importante legate de mediu şi posibilităţile de
aderare a altor instituţii şi organizaţii internaţionale.
Sub egida acestei organizaţii, în colaborare cu alte organizaţii internaţionale
(UNESCO, FAO, OMS s.a.), s-au elaborat şi aprobat o serie de programe internaţionale
pentru: supravegherea la nivel mondial a poluării oceanului planetar, planuri de monitorizare a
contaminării cu reziduuri radioactive, a contaminării alimentelor, a nivelului degradării solului
şi defrişării pădurilor, de evoluţie ale efectivelor de animale şi plante comparativ cu speciile pe
cale de dispariţie, precum şi alte proiecte pentru monitorizarea nivelelor de poluare în toată
lumea şi efectelor lor asupra climatului.
A devenit din ce in ce mai evident faptul că, problemele privind mediul îşi au
rădăcinile în modul în care a acţionat şi acţionează economia fiecărui stat, precum şi datorită
faptului că nu s-au evidenţiat toate pagubele aduse mediului înconjurător în urma diverselor
acţiuni întreprinse asupra acestuia.
Este bine cunoscut că multe activităţi de producţie şi consum de pe glob determină degradarea
mediului natural prin poluarea aerului, apei sau solului, degradare ale căror costuri nu au fost
luate mult timp în seamă. Aceasta a permis accentuarea unora dintre problemele majore ale
mediului înconjurător cu care se confruntă omenirea azi, aşa cum este irosirea resurselor
naturale, defrişarea masivă a pădurilor, accentuarea efectului de seră etc.
În consecinţă, economia fiecărui stat trebuie să joace un rol principal în asigurarea
unui mediu înconjurător de calitate superioară, prin alocarea raţională a resurselor materiale şi
financiare, prin politici adecvate, precum şi prin luarea unor decizii economice inteligente.
Dezvoltarea unei societăţi sănătoase şi prospere, se poate baza numai pe o politică prin care se
asigură protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, bazată pe eliminarea contradicţiei

10
artificiale dintre economie şi ecologiei. Numai printr-o conlucrare strânsă a ecologiei cu
economia se vor putea fundamenta ştiinţific măsurile de dezvoltare social - economice în
vederea protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii generaţiei de azi şi mâine.
Pentru acesta toate sistemele industriale trebuie sa-şi reconsidere toată activitatea
urmărind cu precădere ca: reciclarea, reutilizarea materiilor, şi reducerea gradului de poluare
să devină componente intrinsece ale procesului de producţie materială. Conlucrarea strânsă a
ecologiei cu economia într-o acţiune comună, numită “ecodezvoltare” va permite obţinerea
de beneficii maxime de pe urma exploatării resurselor naturale (sol, apă, păduri, organisme
animale şi vegetale), fără a distruge baza materială a acestora care este necesară continuării
dezvoltării.
Ca acţiuni imediate se impune dezvoltarea unui program vast de măsuri care să aibă în
vedere:
 extinderea educaţiei ecologice;
 elaborarea unei legislaţii cuprinzătoare în domeniu (cu penalizări financiare, poliţie
ecologică, aviz de mediu pentru funcţionarea tuturor unităţilor economice în condiţiile
protecţiei mediului);
 orientarea spre tehnologii moderne nepoluante, care să prezinte o productivitate mult mai
ridicată, şi acre să asigure valorificarea integrală a materiilor prime;
 optimizarea consumurilor de apă şi energie;
 transportul şi depozitarea corespunzătoare a deşeurilor şi reziduurilor industriale;
 stimularea acţiunilor de revalorificare a cât mai multe deşeuri;
 investigarea corectă a gradului de periculozitate şi a riscurilor pe care produsele chimice
le implică pentru sănătatea omului şi mediului ambiant;
 inventarierea precisă a tuturor activităţilor poluante şi depistarea preventivă a tuturor
posibilităţilor de apariţie a poluării.
Problema protecţiei mediului trebuie luată în considerare, încă din faza de proiectare a
oricărei tehnologii, iar studiile tehnico-economice de fezabilitate trebuie să prevadă şi variante
antipoluante, chiar dacă sunt mai puţin profitabile. Pierderile de profit vor fi mai mici decât
cele social-umane ce apar după instalarea unor dezechilibre în natură.
Așadar, protecţia mediului, ca ramură a ecologiei aplicate, reprezintă totalitatea
acţiunilor întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic local şi global, pentru

11
menţinerea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi
spirituale, în scopul asigurării condiţiilor de viaţă şi de muncă. Finalitatea acestor acțiuni
vizează:
- gospodărirea rațională a resurselor;
- reconstructia ecologică a mediului;
- evitarea poluării mediului;
- evitarea dezechilibrului prin conservarea naturii;
- descoperirea cauzelor care afectează mediul;
- proiecte complexe, rațional fundamentate.
Activităţile de protecţia mediului sunt structurate în şase domenii principale de
activitate, şi anume:
- activităţi legislative;
- activităţi administrative - instituţionale;
- activităţi educative - informative;
- activităţi economico - tehnologice;
- activităţi sociale;
- activităţi de cooperare internaţională.

12
 CAPITOLUL 2
PROTECȚIA MEDIULUI- NECESITATE PLANETARĂ

2.1. Factori de risc pentru mediu la nivel planetar

Semnale de alarmă asupra influenţei nefaste pe care activităţile umane le au asupra
mediului au început să apară încă de la începutul secolului al XIX-lea când au luat fiinţă
societăţile pentru protecţia animalelor, elaborându-se chiar o "Declaraţie a drepturilor
animalelor". De la protecţia animalelor la protecţia naturii a fost numai un pas, unii filozofi
ecologişti precum Aldo Leopold, Michel Seres, Hans Jonas, Arne Naess cer ca nu numai omul
şi animalele, dar întreaga biosferă, chiar ecosferă, să poată avea calitatea de subiect de drept,
putându-se astfel vorbi de crime împotriva naturii sau ecosferei, în măsura în care se vorbeşte
de crime împotriva umanităţii. Aceşti filozofi erau de părere că ar trebui emisă o "Declaraţie a
drepturilor naturii" similară cu cea pe care o avem pentru drepturile omului.
În ultimele decenii, creșterea presiunii exercitate de activitățile economice asupra
mediului, au permis identificarea următorilor cinci factori care condiţionează modul de
evoluţie a speciei umane.
Creşterea populaţiei globului (criza suprapopularii) reprezintă o realitate şi în acelaşi
timp un element de îngrijorare pentru viitor. În prezent numărul populaţiei a depășit 7.6 mld.
de locuitori, insă ritmul de creștere de la desăvârşirea antropogenezei şi până la începutul
secolului al XIX-lea a fost foarte lent. Estimările realizate de-a lungul timpului, atât de
oamenii de știință, cât și de instituțiile internaționale (O.N.U.) arată faptul că primul miliard a
fost înregistrat abia în 1820, după un secol în 1927 s-a înregistrat al doilea miliard, în 1960 al
treilea, în 1974 al patrulea, în 1987 al cincilea miliard, în 1999 al şaselea miliard, iar la
sfarșitul anului 2011 al șaptelea miliard;
Fig.3 Dinamica populației mondiale în perioada 1820-2011
(surse: prb.org, ined.fr.)

13
 Studiile de prognoză efectuate asupra dinamicii efectivului speciei umane arată că
aceasta va continua să crească atingând în anul 2030, după unele scenarii cifra de 7,9 miliarde
locuitori, iar după alte prognoze poate să ajungă la 11,5 miliarde locuitori, ceea ce ar însemna
dublarea populaţiei din 1990.
Creșterea nevoii de hrană este al doilea factor de risc pentru mediu ce derivă din
creșterea exponențială a populației la nivel mondial. Astfel, producţia agricolă actuală
realizată de pe cele 1,5 mld ha. teren agricol (care reprezintă 40% din suprafaţa uscatului)
poate să hrănească în prezent cca. 7 miliarde de locuitori.
Din cei 7.5 mld. locuitori ai planetei, circa 1 mld. se confruntă cu foametea sau
malnutriția, datorită sărăciei sau distribuției inegale a resurselor naturale. Deci, pentru a-i
putea hrăni pe cei 1 mld.+ cele 2 mld. în plus care sunt estimate că vor locui pe planetă în anul
2050, estimările arată că producția agricolă mondială ar trebui să crească cu un procent
cuprins între 60-100%.
Soluțiile propuse pentru dublarea producției în viitorul apropiat ar fi, pe lângă
reducerea perioadei de producție agricole și creșterea suprafeței agricole mondiale (distrugerea
unor medii natuale-păduri ecuatoriale, savane și transformarea acestora în medii
antropizate=suprafețe agricole)9. De asemenea, reducerea risipei alimentare și schimbarea
dietelor alimentare sunt alte soluții propuse la nivel mondial, în special populației din statele
dezvoltate. Pe termen mediu și lung, se vor accentua și mai mult decalajele regionale cu
privire la creșterea nevoii de hrană, statele in curs de dezvoltare economică fiind cele care vor
înregistra în continuare cele mai mari creșteri demografice.
Creşterea industrializării ca efect a creşterii exponenţiale a efectivului speciei umane
a determinat accelerarea procesului de industrializare (chiar dacă sunt mari diferenţe între
ţările sărace şi cele bogate) nu numai prin extinderea lui la scară spaţială ci şi prin mărirea
cantităţilor de resurse extrase din mediul natural.
Creşterea exponenţială a populaţiei a constituit un stimul permanent pentru a susţine
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică pentru a asigura o lărgire a fluxurilor materiale şi
energetice necesare susţinerii acestei populaţii dar şi pentru mărirea nivelului de trai şi de
confort al oamenilor.

9
http://www.environmentreports.com/enough-food-for-the-future/

14
Fig.4. Procentul populației adulte afectate de obezitate în SUA în perioada
(1990-2016) (sursa: https://stateofobesity.org/adult-obesity/ )
Fig.5 Calitatea aerului la nivel mondial (sursa: http://berkeleyearth.org/air-quality-real-time-map/)

16
 Caracterul limitat al resurselor de subsol (neregenerabile) este al patrulea factor de
risc pentru mediu la nivel mondial, estimările specialiștilor aratând că până la mijlocul
secolului următor rezervele cunoscute de cupru, zinc, argint, staniu, crom şi altele, ca de altfel
şi cele de petrol şi gaze se vor epuiza. Din fericire, există însă diverse posibile soluţii, mai
apropiate sau mai îndepărtate ca realizare, cum ar fi energiile alternative (hidroenergia, energia
eoliană, solară, geotermală), zăcămintele submarine, zăcămintele foarte profunde, dar care
datorită accesibilităţii foarte scăzute vor avea un cost foarte mare.
Creșterea poluării, mai ales a celei antropice, a apărut odată cu dezvoltarea primelor
aşezări umane. Iniţial produsele poluante erau puţine, de natură organică şi uşor
biodegradabile, însă pe măsura creşterii efectivului populaţiei, a dezvoltării gradului de
civilizaţie poluanţii s-au diversificat şi s-au înmulţit cantitativ, prin cantităţile şi caracteristicile
lor depăşind capacitatea de neutralizare a mediului. Intersecţia curbelor prognozate ale acestor
parametrii indică sfârşitul posibilităţilor de susţinere a civilizaţiei umane de către planeta Terra
spre mijlocul secolului XXI.

2.2. Conceptul de ”dezvoltare durabilă”

În faţa marelui pericol de deteriorare a mediului şi de periclitare a supravieţuirii speciei
umane, ONU a creat o comisie menită să elaboreze un studiu care să analizeze situaţia actuală
şi să propună măsuri pentru viitor. Rezultatul, cunoscut sub numele de "Raportul Bruntdland"
din 1987 a enunţat un nou concept, pe cel de "Dezvoltare durabilă".
"Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care vine în întâmpinarea necesităţilor
prezentului, fără a compromite capacitatea, abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
necesităţile lor" (Comisia Bruntland, 1987). Aceasta înseamnă că generaţia actuală trebuie să
consume doar atât cât să nu afecteze drepturile generaţilor viitoare, ceea ce nu înseamnă o
limitare drastică a dezvoltării societăţii în ansamblu. Aceasta înseamnă o diminuare a
industriei, o diminuare a exploatării resurselor neregenerabile dar şi a celor regenerabile, o mai
mare protejare a naturii, astfel ca şi generaţiile viitoare să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi
noi.
O definiţie mai plastică şi mult mai sugestivă care s-a dat dezvoltării durabile este:
"dezvoltarea durabilă înseamnă să folosim resursele nelimitate ale inteligenţei omeneşti în loc
de a utiliza resursele limitate ale naturii".
 Fig.6 Topul statelor în funcție de tipurile de energii alternative utilizate în 2015
(sursa: http://biomassmagazine.com/articles/14026/nrel-releases-2015-renewable-energy-data-book)
 Fundamental pentru conceptul de dezvoltare durabilă este necesitatea integrării
obiectivelor economice cu cele ecologice. Dezvoltarea durabilă are ca obiectiv general găsirea
optimului în interacţiunea dintre problemele economice, tehnologice, ambientale şi umane.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:
� controlul evoluţiei demografice astfel ca în următorii 30 - 50 de ani populaţia
globului să nu crească cu mai mult de 70 - 100%, faţă de nivelul actual, efectivul
maxim să fie sub 11 miliarde locuitori;
� perfecţionarea continuă a organizării sociale şi instituţionale pentru a asigura cadrul
implementării strategiilor dezvoltării durabile;
� restructurarea şi redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie
mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
� eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru loc de muncă,
hrană, apă, locuinţa, sănătate pentru fiecare locuitor al planetei;
� conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului activităţilor economice asupra mediului.
 CAPITOLUL 3
PRINCIPALELE RISCURI DE MEDIU ȘI IMPACTUL ASUPRA TURISMULUI

În ultimul secol au avut loc diferite schimbări de mediu, unele dintre acestea căpătând
chiar o dimensiune ameninţătoare pentru omenire. Din punct de vedere spaţial, impactul
activităţii umane asupra mediului poate avea întindere:
- locală;
- regională;
- globală.
Dintre fenomenele ce au căpătat întindere la nivelul întregii planete amintim:
schimbările climatice, reducerea stratului de ozon, pierderile de teren arabil şi de fertilitate,
deşertificarea, dispariţia pădurilor, poluarea, dispariţia speciilor, acumularea de mari cantităţi
de deşeuri.

3.1. Schimbările climatice

Arderea combustibililor fosili şi alte activităţi, în special transportul (terestru, maritim,
aerian) produc mari cantităţi de CO2 şi de alte substanţe cum ar fi: metanul, oxidul de carbon,
oxizii de azot, hidrocarburi nearse. Deşi dioxidul de carbon şi apa care rezultă din procesul de
ardere nu au acţiune toxică, ridicarea concentraţiei de CO2 în atmosferă duce la accentuarea
efectului de seră.

Tab.1 Principalele gaze cauzatoare ale efectului de seră și

contribuția lor la producerea acestui fenomen planetar
(sursa: Negrei, C., 2004)

20
 Efectul de seră este un fenomen natural datorat absorbţiei căldurii radiate de către
pământ de către gazele cu efect de seră din atmosferă, fapt ce duce în mod normal la
menţinerea unei temperaturi medii constante a Terrei. Fără efectul de seră, Pământul ar avea o
temperatură medie de -18 grade Celsius, în locul valorii de actuale de +15 grade Celsius.

Fig.7 Prezentarea schematizatã a efectului de serã

(Legenda: A - Soare; B – Pământ;C - Efetul de seră natural
D - Efectul de seră global; E - Troposferă
F - Limita superioară a Troposferei; 1. Radiaţie solară care traversează atmosfera
2. Unde scurte absorbite în Troposferă; 3. Unde scurte reflectate înapoi în spaţiu
4. Unde scurte absorbite de Pământ; 5. Radiaţii puternice reflectate de Pământ;
6. Radiaţii puternice emise de Pământ; 7. Unde lungi emise de Pământ;
8. Absorbţie redusă la nivelul norilor pe molecule de apă, oxigen şi azot
9. Radiaţia reemisă prin spaţiu; 10. Radiaţia reemisă prin încălzirea suprafeţei Pământului
11. Absorbţie pe molecule aflate în Troposferă (dioxid de carbon, metan, clorofluorocarboni, cu degajări de
căldură); 12. Căldura pierdută în spaţiu; 13. Căldura transmisă spre Pământ)

Ca urmare a efectului de seră se estimează o creştere a temperaturii medii globale cu

1,5 - 4,5 grade Celsius în următorii 100 de ani, dacă nu se acţionează spre o reducere a
emisiilor. Consecinţele cele mai importante ale schimbării climei globale se vor evidenţia la
nivelul următorilor factori:

21
 1. Schimbarea zonelor climatice ale Terrei care presupune extinderea zonelor aride
ale Terrei spre nord cu 400 - 800 km, în regiunile subtropicale dens populate; reducerea ariei
şi extinderea spre nord a zonei mediteraneene; reducerea zonelor boreale şi extinderea
pãdurilor pânã aproape de zonele arctice (fig.8)

Fig.8 Consecinţele dublării concentraţiei de CO2 asupra climatului şi vegetaţiei

2. Nivelul Oceanului Planetar, influențat de creşterea temperaturii medii a atmosferei

cu numai 2 grade Celsius, care va duce la topirea gheţii din calotele glaciare, va înregistra o
creștere, inundând zonele litorale în care sunt cantonate mari oraşe şi o mare parte a
populaţiei.
3. Efecte "bumerang" aflate în raport direct cu cantităţile imense de metan îngheţat,
de sub ocean şi sub scoarţă, pot fi eliberate în atmosferă pe măsură ce Antartica se încălzeşte.
Aceste emisii ar provoca o încălzire a pământului mai rapidă, metanul fiind un gaz cu efect de
seră. În ultimii ani, au apărut mai multe fenomene meteo neaşteptate, creşterea evaporaţiei
oceanului tropical cu 16 %, creşterea vitezei medii a vântului cu 15 %, precum şi sporirea
fenomenelor extreme: ciclon, tornade (SUA), furtuni grave (Marea Neagră), ploi torenţiale,
grindine mortale (România, Grecia, s.a.), valuri de căldura, secete, valuri de ger, etc. Ciclonul
Andrew, din 1992, a făcut în Florida pagube de 30 de miliarde de dolari, aducând mari
companii de asigurare în pragul falimentului. În România, grindina şi inundaţiile au făcut
pagube de zeci de miliarde. De aceea conferinţele mondiale de la Rio, 1992, şi de la Kyoto,
1997, au cerut o reducere cu cca. 5% a emisiilor de bioxid de carbon până în anul 2012, ţinând

22
seama că modelele teoretice ale climei prevăd, în lipsa unor măsuri, o creştere rapidă a
temperaturii medii, cu 1,9 - 5,3 grade, cu urmări grave asupra mediului şi economiei.
4. Sănătatea umană este și ea afectată în condiţiile temperaturilor înalte şi a lipsei
curenţilor atmosferici, care să realizeze dispersia poluanţilor atmosferici, fapt care va creşte
poluarea atmosferică în special în zonele urbane şi industriale şi deci şi incidenţa bolilor
respiratorii.
În România, activităţile poluatoare care generează gaze ce produc efectul de seră
provin din:
1. Sectorul energetic;
2. Sectorul transporturilor;
3. Spațiul urban;
4. Sectorul agricol.
România este semnatară a Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări
Climatice din 5 iunie 1992, care are drept obiectiv stabilizarea emisiilor de gaze cu efect de
seră în anul 2000 la nivelul anului 1989, precum şi a „Protocolului de la Kyoto” (1997,
ratificat de România în 2001), care stabileşte termenii şi regulile de punere sub control a
gazelor ce determină efectul de seră al Terrei (acord semnat de 161 de ţări privind controlul
emisiei de gaze cu efect de seră. Tratatul a hotărât că până în 2012 ţările dezvoltate să-şi
reducă emisiile de CO2 şi alte gaze nocive în medie cu 5,2 % sub limita existentă în 1990).
Principalele măsuri ce trebuie luate pentru atingerea obiectivelor Protocolului de la
Kyoto sunt:
- industria va trebui să devină mult mai eficientă din punct de vedere al consumului de
energie, trecând de la utilizarea combustibililor fosili bogaţi în carbon (cărbune), la
combustibili săraci în carbon (gaze naturale), sau la combustibili alternativi;
- industria energetică de la extracţie şi până la consum, trebuie restructurată astfel încât
să devină eficientă şi mai puţin poluantă;
- transportul trebuie să se orienteze spre mijloace mai puţin poluante şi cu consumuri
reduse;
- construcţiile să fie eficiente energetic şi să tindă spre utilizarea surselor de energie
regenerabilă;
- echipamentele şi produsele să fie din cele cu consum redus de energie;

23
 - pădurile să fie protejate şi chiar extinse.

3.2. Reducerea suprafețelor de teren arabil şi de fertilitate a acestuia

Creşterea populaţiei şi implicit a nevoii de hrană a făcut ca necesitatea extinderii
terenurilor arabile şi a fertilităţii acestora să devină tot mai necesare, dar de multe ori, în mod
paradoxal, aceste deziderate au evoluat în sens negativ prin restrângerea lor. Sunt nenumărate
exemplele prin care se poate ilustra acţiunea păgubitoare a omului asupra terenurilor fertile, o
primă clasificare a acestora este în acţiuni directe şi acţiuni indirecte.
Dintre acţiunile directe care duc la pierderi de teren arabil şi de fertilitate enumeram:
 exploatarea agricolă excesivă practicată în vederea creșterii producţiei
agricole a dus la perturbarea fertilităţii solului. Practicarea unei agriculturi
supraintensive a dus la o serie de efecte negative precum: eroziunea,
salinizarea, acidifierea, băltirea şi compactarea solurilor, reducerea
aportului de materie organică (se estimează că în ultimii 40 de ani
aproximativ 1/3 din suprafaţa de teren arabil a fost deteriorată prin
supraexploatarea solurilor);
 construcţii hidrotehnice (baraje transversale şi longitudinale) de-a lungul
râurilor şi fluviilor prin care suprafeţe întinse din luncile inundate periodic de
apele fluviilor, lunci foarte fertile în care producţia agricolă alterna cu cea
acvatică, au fost transformate în terenuri agricole, dar după câţiva ani sărurile
aflate în sol au ieşit la suprafaţă, au sărăturat solul făcându-l nefertil;
 deşeurile industriale şi municipale prin cantităţile mari care se acumulează an
de an scot din circuitul productiv suprafeţe importante de terenuri, sau indirect
pot contribui la poluarea fizică şi chimică a terenurilor învecinate
 extinderea oraşelor cu toate facilităţile ce duc la un grad de confort şi
civilizaţie ridicat, a platformelor industriale, de multe ori pe terenuri cu un
potenţial productiv ridicat, a făcut să se manifeste din ce în ce mai acut criza
terenurilor productive.
Dintre fenomenele și acțiunile indirecte care duc la pierderi de teren arabil şi de
fertilitate cel mai acut este fenomenul de deşertificare. De-a lungul timpului datorită
suprafeţelor agricole reduse şi a fertilităţii mici a celor existente oamenii au încercat

24
transformarea pădurilor, păşunilor şi savanelor existente în culturi agricole, care să contribuie
la satisfacerea nevoilor de hrana a populaţiei existente.
În prezent, acoperirea unor mari întinderi de teren fertil cu nisipuri este un fenomen de
o mare complexitate, desfăşurat pe scară globală, care încă nu este pe deplin înţeles şi explicat
şi care se produce din cauze naturale, independent de activităţile omului, dar şi din cauze
antropice. În ultimele decenii se înregistrează, în anumite regiuni, o agravare a secetei şi a
procesului de deşertificare, concretizată prin transformarea zonelor aride în deşert, a celor
semi-aride în zone aride, iar a celor uscat sub-umede în zone semi-aride sau aride.
În sudul României se înregistrează extinderea zonelor afectate de fenomene de secetă
de lungă durată, asociate cu un proces de aridizare şi cu manifestări de început de
deşertificare, ceea ce afectează grav potenţialul bioproductiv al acestor zone, prin reducerea
sau calamitarea recoltelor.
La nivel mondial în zona Sahelului, din 1958 până în 1975 deşertul a înaintat cca. 100
km şi procesul continuă, soluțiile adoptate de unele state (Tunisia, Maroc, Senegal) fiind
realizarea de perdele forestiere sau plantări şi fixări ale solului cu specii vegetale (din genul
Tamarix şi Acacia) rezistente la secetă şi la variaţii foarte mari ale temperaturii.

3.3. Defrișările
Dacă la începutul secolului VIII suprafaţa împădurită a Terrei era mai mult de 50% din
suprafaţa uscatului, la sfârşitul secolului XX aceasta reprezintă cca. 30% (4,1 milioane ha).
Necesitatea sporirii suprafeţelor agricole şi a păşunilor, la care se adaugă exploatarea
masei lemnoase pentru asigurarea materiei prime în industria lemnului, a celulozei şi hârtiei
(Indonezia) şi pentru asigurarea necesarului de combustibil în gospodăriile individuale, a dus
la tăieri masive ale ecosistemelor forestiere. Declinul pădurilor tropicale este considerat ca
fiind una din principalele cauze ale creşterii concentraţiei CO2 din atmosferă şi ale
schimbărilor climatice globale, care vor duce la creşterea temperaturii medii a Terrei.
La această agresiune directă asupra pădurii se mai adaugă şi cele indirecte, care duc la
uscarea pădurilor datorită secetei sau precipitaţilor, cum ar fi:
• prezenţa simultană în atmosferă a SO2, NO2, şi O2 care creează situaţii critice;
• aportul ridicat de sulfaţi prin depunerile umede;
• ploile alcaline, care au un pH mai mare de 7,5;

25
• ploile acide, care au un pH sub 6,5.

3.4. Acumularea deșeurilor

Prin nenumăratele sale activităţi omul creează bunuri şi servicii indispensabile
civilizaţiei actuale aruncând înapoi în natură tot felul de produse nefolositoare cunoscute sub
numele de deşeuri. Pe pământ se acumulează munţi de materii inutile precum: gunoaiele
orăşeneşti, materialul inutil dintr-o exploatare minieră sau din diferite alte industrii, zgura din
siderurgie, piatra calcinată, pulberi radioactive, deşeuri periculoase chimice, spitaliceşti sau
radioactive, etc.
O comparaţie a fluxurilor de energie, resurse şi deşeuri intrate şi ieşite din activităţile
sistemului socio-economic (SSE), la începutul secolului al XX-lea şi la sfârşitul secolului al
XX-lea (fig. 9), arată că dacă odată cu creşterea numerică de şase ori a populaţiei fluxurile de
resurse energetice şi materii prime ce intră în SSE (2) au crescut, fluxurile de energie şi de
deşeuri ce rezultă din SSE (3) au crescut, în schimb reciclarea şi reutilizarea deşeurilor (4)
continuă să rămână nesemnificativă, ceea ce evident duce la acumularea deşeurilor.

Fig.9 Evoluţia input-urilor şi output-urilor unui SSE la începutul şi la sfârşitul

secolului al XX-lea

26
3.5. Poluarea
Dintre fenomenele negative cauzate de impactul activităţilor antropice asupra mediului
înconjurător se apreciază că poluarea este fenomenul răspunzător în cea mai mare măsură de
deteriorarea şi chiar periclitarea vieţii biologice pe Terra.
Poluarea reprezintă procesul de modificare a factorilor de mediu, abiotici şi biotici, ca
urmare a eliberării în mediu a substanţelor poluante de tipul deşeurilor, rezultate din diferite
sectoare ale activităţii umane. Pe măsura dezvoltării şi diversificării activităţilor umane
numărul şi cantităţile de elemente poluante au crescut. Au apărut elemente poluante noi
precum: deşeurile greu biodegradabile, deşeurile radioactive, pesticidele, etc.
Creşterea poluării în perioada modernă nu s-a făcut numai pe baza creşterii activităţii
industriale, ci se datorează în mare măsură creşterii gradului de civilizaţie a unor ţări, în
special din emisfera nordică.
Există mai multe criterii de clasificare a poluării:
 mărimea ariei de răspândire a poluantului:
1. Poluarea punctuală, ce se manifestă pe o suprafaţă redusă, de exemplu, în jurul
exploatărilor miniere, în jurul oraşelor, etc., şi care este în principal produsă de deşeuri solide.
2. Poluarea regională, ce se manifestă pe o suprafaţă mai extinsă, de exemplu poluarea
unui fluviu, a unei mări, impurificarea apelor freatice cu nitriţi, ploile acide, etc. şi care este în
principal produsă se apele uzate sau de gazele periculoase.
3. Poluarea globală, ce se manifestă la nivelul planetei, un exemplu sunt emisiile de
CO2, ce duc la intensificarea efectului de seră sau emisiile de freoni, ce duc la subţierea
stratului de ozon.
 provenienţa agenţilor poluanţi:
1. Poluarea naturală, ce se datorează unor fenomene fizice, climatice, geologice,
hidrologice, biologice naturale. Dintre aceste fenomene naturale care duc la poluarea mediului
amintim: erupţiile vulcanice, fumarolele, furtunile de praf, apele subterane acide sau saline,
dezechilibrarea ionică a atmosferei, etc.
2. Poluarea antropică, ce se datorează acţiunilor directe şi indirecte pe care omul le are
asupra principalelor componente ale mediului natural: apa, aerul, solul şi organismele.
 sursa agenţilor poluanţi:

27
 1. Poluarea domestică produsă de nişa umană cuprinde pe lângă deşeurile ce rezultă
direct din activitatea fiziologică şi deşeurile rezultate din activităţile casnice.
2. Poluarea municipală produsă de aglomerările urbane ce realizează o serie de
activităţi în scopul creări unui anumit standard de viaţă pentru locuitori.
3. Poluarea industrială produsă de fabrici, uzine, combinate, etc., ce realizează o serie
de activităţi în scopul asigurării de bunuri şi servicii necesare societăţii.
4. Poluarea agricolă produsă ca urmare a activităţilor de creştere a plantelor şi
animalelor.
 natura agenţilor poluanţi:
1. Poluarea chimică datorată substanţelor chimice toxice şi periculoase şi datorată
materiilor organice fermentescibile.
2. Poluarea fizică, ce poate fi de trei feluri: radioactivă, termică, sonoră.
3. Poluarea biologică, ce poate fi de două feluri: microbiologică şi macrobiologică.
 natura factorilor de mediu poluaţi:
1. Poluarea aerului.
2. Poluarea apei.
3. Poluarea solului.
4. Poluarea factorilor biologici.

28
 CAPITOLUL 4
ATMOSFERA

Atmosfera reprezintă învelişul gazos al planetei ce prezintă o grosime care ajunge până
la cca. 500 km, este formată în proporţie de 96% din volumul total din aer, restul de 4%
revenind apei, în stare de vapori. Aerul atmosferic este format dintr-un amestec de cca. zece
gaze din care: azotul reprezintă 78%, oxigenul 21%, restul de 1% îl constituie argonul,
dioxidul de carbon, heliu, neon, urme de dioxid de sulf, amoniac, monoxid de carbon şi ozon.
Aerul atmosferic este caracterizat prin anumiţi parametrii fizico-chimici precum: densitatea,
umiditatea, presiunea, temperatura, etc., a căror valoare variază foarte mult în timp şi spaţiu.
Rolul gazelor care compun atmosfera nu trebuie apreciat numai dupa ponderea lor
totala. Fara oxigen nu ar exista viata pe Pamânt, dar aceasta ar fi grav periclitata si în absenta
gazelor aflate în procentaj foarte redus, cum sunt gazele de sera (CO2-0.04%) si ozonul
(0.0001%).

4.1. Structura și funcțiile atmosferei

Atmosfera cuprinde patru straturi principale începând de la la sol10:
 troposfera - care conţine cca. 9/10 din masa totală a atmosferei şi 90-95% din
apa atmosferei, fiind partea cea mai activă a atmosferei, este cel mai subţire
strat. Se găseşte până la altitudini ce variază între 8 km în regiunile polare şi 18
km în regiunile tropicale. Este stratul prin care se deplasează avioanele, în care
se produc fenomenele meteorologice şi în care se găseşte biosfera;
 stratosfera - se întinde până la cca. 50 km altitudine şi se caracterizează printr-o
temperatură relativ constantă până la altitudinea de 25 km, după care
temperatura creşte. La limita superioară a stratosferei se găseşte scutul de ozon,
care protejează Pământul de razele ultraviolete;
 mezosfera - se întinde până la cca. 80 km altitudine şi se caracterizează printr-o
scădere rapidă a temperaturii, înregistrându-se valoarea cea mai scăzută a
temperaturii (-90 grade C);

10
Giurcăneanu, C., Terra izvor de viaţă şi bogaţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.45-48

29
  termosfera - se întinde până la cca. 500 km altitudine şi este caracterizată ca
fiind cel mai fierbinte strat al atmosferei, temperatura ajungând până la 12000C
şi cea mai scăzută densitate. Între aceste straturi există zone de trecere:
tropopauza, stratopauza şi mezopauza.
Atmosfera are o serie de funcţii care fac posibilă existenţa vieţii pe Terra. Dintre
acestea, principalele funcţii sunt:
1. Reglarea temperaturii la suprafaţa Pământului. Dacă atmosfera ar lipsi, Pământul ar
fi supus unor variaţii termice excesive între noapte şi zi.
2. Reglarea luminii solare la suprafaţa Pământului. Dacă atmosfera ar lipsi, ziua ar fi o
lumină orbitoare, iar noaptea ar fi un întuneric profund.
3. Filtrarea radiaţiilor solare. Ozonul reţine o mare parte din radiaţiile ultraviolete, iar
dioxidul de carbon şi vaporii de apă o parte din radiaţiile infraroşii.
4. Sursă de oxigen necesar respiraţiei plantelor şi animalelor, fără de careviaţa nu ar
putea exista.
5. Realizarea circuitului apei.
6. Apărare împotriva meteoriţilor.
7. Mediu pentru realizarea radiocomunicaţiilor, pentru zborurile aeriene.

4.2. Poluarea atmosferei

Poluarea atmosferei poate fi cauzată de modificarea proporţiilor normale ale
constituienţilor naturali ai atmosferei (transformări chimice), fie datorită introducerii în
atmosferă a unor compuşi străini, care se dovedesc a fi toxici sau periculoşi. Substanţele
poluante din atmosferă se găsesc în principal sub următoarele forme: gaze, particule solide şi
lichide şi aerosoli. Poluanţii atmosferici se găsesc în atmosferă în principal ca urmare a
poluării antropice, dar şi ca rezultat al unor fenomene naturale. Din punct de vedere al poluării
atmosferei ne interesează mai ales primele două straturi ale ei, adică troposfera (de la 0 până la
8 sau 16 km) şi stratosfera (până la 35 km). Substanţele eliminate în atmosferă pot avea un
efect poluator direct, sau prin combinarea lor în atmosferă cu alte componente normale sau
artificiale, pot avea un efect poluator indirect. Astfel, spre exemplu, fenomenul de smog (fum,
ceaţă) datorat gazelor de eşapament şi compuşilor organici incomplet arşi care reacţionează
fotochimic formând peroxiacetilnitrat, are efecte multiple: reduce vizibilitatea pe arterele de

30
circulaţie, determină afecţiuni respiratorii, erodează clădirile, determină degradarea spaţiilor
verzi, etc.
Efecte directe şi indirecte ale poluării atmosferei
Bioxidul de carbon provine, în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili.
Creşterea concentraţiei sale în atmosferă, peste limitele normale, determină perturbarea
echilibrului ecologic prin accentuarea efectului de seră şi modificări ale climei.
Oxidul de carbon rezultat din arderea incompletă a combustibililor, din gazele
industriale sau din gazele de eşapament, este deosebit de toxic, deoarece blochează
hemoglobina, transportorul de oxigen din sânge.
Oxizii de azot, eliminaţi în aer mai ales de fabricile în care se produc acid azotic sau
îngrăşăminte pe bază de azot, sunt foarte toxici şi pot determina asfixierea prin distrugerea
alveolelor pulmonare, căderea frunzelor copacilor, reducerea vizibilităţii pe şosele şi formarea
ploilor acide.
Bioxidul de sulf rezultat din industria neferoasă, alimentară şi erupţiile vulcanice, are
efecte negative directe asupra faunei şi florei prin acidifierea solului (pH 4,12-4,4), contribuie
la formarea ploilor acide şi provoacă degradarea construcţiilor prin transformarea calcarului în
gips (CaSO4) care este mult mai solubil şi permite infiltrarea apei.
Hidrogenul sulfurat rezultat din activitatea vulcanică, din prelucrarea cărbunilor şi
rafinăriile de petrol, provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic caracterizate prin simptome
de: astenie, oboseală, cefalee, ameţeală, anxietate, nervozitate, somnolenţă diurnă.
Fluorul prezent în atmosfera din apropierea fabricilor de aluminiu şi superfosfaţi,
ajuns în sol prin precipitaţii, distruge microorganismele, plantele şi insectele (albinele) şi
degradează stratul fertil afectând negativ recoltele agricole.
Pulberile industriale sunt deosebit de toxice atunci când conţin compuşi de Pb, Cd, P
şi nocive dacă sunt particule fine de silice, calcar, gips, argilă, provocând alterări mecanice ale
ţesutului aparatului respirator. Plumbul (Pb) este deosebit de nociv, deoarece micşorează
rezistenţa organismului la îmbolnăviri, afectează funcţiile sistemului nervos, micşorează
capacitatea de oxigenare a sângelui.
Între efectele indirecte, pe termen lung ale poluării atmosferei, cale mai actuale sunt:
o efectul de seră,
o ploile acide şi

31
o degradarea păturii de ozon din stratosferă.
Efectul de seră constă în încălzirea suprafeţei terestre pe seama radiaţiei solare care
datorită gazelor existente în atmosferă trec prin atmosferă în cantitate mult mai mare şi nu pot
trece în sens invers , spre spaţiul cosmic. Principalele gaze cu efect de seră provenite din
activităţile umane sunt: bioxidul de carbon, metanul, compuşii clorofluorocarbonici, oxizii de
azot şi freonii. Creşterea ratei de emisie a lor în atmosferă determină un proces de
supraîncălzire a atmosferei şi accelerarea schimbării climei. În procesul de încălzire globală,
nu temperatura medie este cea care ucide ci extremele. Secetele neaşteptate, valurile de
căldură exagerate, uraganele devastatoare sunt doar câteva dintre fenomenele periculoase a
căror durată de desfăşurare nu vor putea fi niciodată prevăzute în întregime.
Ploile acide rezultă din spălarea bioxidului de sulf şi oxizii de azot din aer, care revin
pe pământ sub formă de acid sulfuric şi acid azotic, substanţe extrem de corozive (uneori la fel
de acide ca şi sucul de lămâie). Ploile acide se manifestă în zone relativ îndepărtate de locul
unde s-au emis agenţii de poluare. Acestea apar mult mai intens în zonele reci ale globului
deoarece aici concentraţia amoniacului din aer, care ar putea neutraliza acizii care se
formează, este forte scăzută (obţinut pe seama proceselor lente de descompunere ale materiei
organice ). Aceste ploi au efecte negative prin: dizolvarea sărurilor de calciu şi magneziu din
sol, dizolvarea stratului de ceară ce protejează frunzele şi acele de conifere, atacând membrana
celulară. Astfel copacii devin mult mai puţin rezistenţi la atacul diverşilor dăunători.
Distrugerea stratului de ozon (ecran protector de gaze cu cca. 10 ppm O3) din
atmosferă, de o grosime de câţiva mm, intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei,
lăsând să treacă radiaţiile solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile
infraroşii. Emisiile de gaze poluante din activităţile umane, deteriorează pătura de ozon şi
declanşează efectul de seră, care la rândul său provoacă efecte în lanţ: schimbări climatice,
creşterea nivelului mărilor, ploi acide, poluarea aerului, apei, solului punând în pericol viaţa
în ansamblu.

4.3. Protecția atmosferei

După conferinţa de la Rio de Janeiro (1994), aproape 120 de state au ratificat convenţia
“Constituţia privind clima pe Terra”. Principalul obiectiv al acestui acord este reducerea
emisiilor de gaze ce generează efectul de seră, până în anul 2002, la nivelul cantităţilor emise

32
în anul 1990 şi menţinerea acestor nivele şi după anul 2000. Pentru aceasta s-au stabilit măsuri
concrete care urmăresc:
 îmbunătăţirea randamentelor de ardere;
 scăderea consumului de carburanţi la autoturisme (de 5l /100 km până în anul 2005);
 creşterea ponderii surselor neconvenţionale de energie de la 5% la 15-16%;
 limitarea despăduririlor;
 reîmpădurirea zonelor puternic defrişate.
Convenția de la Geneva privind poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanțe
lungi (1979), mai precis, țările UE care au ratificat Convenția, își asumă angajamentul de a
colabora pentru a limita, a preveni treptat și a reduce propriile emisii de poluanți atmosferici în
scopul combaterii poluării transfrontaliere rezultante.
Poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanțe lungi este definită ca fiind eliberarea,
directă sau indirectă din cauza activității umane, a substanțelor în aer, care au efecte adverse
asupra sănătății umane sau a mediului din altă țară și pentru care nu se pot distinge
contribuțiile surselor sau ale grupurilor de surse individuale de emisii. În total, 8 protocoale
separate au fost elaborate conform acestei convenții:
 Protocolul din 1984 cu privire la finanțarea pe termen lung a Programului comun de
monitorizare continuă și evaluare a transportului poluanților atmosferici pe distanțe lungi în
Europa (EMEP);
 Protocolul din 1985 cu privire la reducerea emisiilor de sulf sau a fluxurilor
transfrontaliere ale acestora cu cel puțin 30 %;
 Protocolul din 1988 privind controlul emisiilor de oxizi de azot sau a fluxurilor
transfrontaliere ale acestora;
 Protocolul din 1991 cu privire la controlul emisiilor de compuși organici volatili sau a
fluxurilor transfrontaliere ale acestora;
 Protocolul din 1994 cu privire la reducerea suplimentară a emisiilor de sulf;
 Protocolul din 1998 cu privire la metale grele;
 Protocolul din 1998 cu privire la substanțele organice poluante persistente;
 Protocolul din 1999 pentru a reduce gradul de acidifiere, eutrofizare și nivelul de ozon
troposferic (denumit și Protocolul de la Göteborg).

33
 În prezent, principalele activităţi răspunzătoare de poluarea atmosferică sunt:
automobilul şi producerea energiei. Folosirea automobilelor cauzează mai multă poluare
decât oricare activitate umană, de aici provenind aproape jumătate din oxizii de azot, două
treimi din cantitatea de monoxid de carbon, şi în ţările industrializate, aproximativ jumătate
din hidrocarburi, ca şi întreg conţinutul de plumb din aer, în ţările în curs de dezvoltare. În
majoritatea ţărilor industrializate, termocentralele sunt sursa a două treimi din cantitatea de
bioxid de sulf eliberată în aer şi o treime până la jumătate din toţi ceilalţi poluanţi. De aceea,
toate programele de control a poluării se concentrează în primul rând asupra automobilelor şi
producerii energiei.
În continuare vom prezenta succint cele mai importante măsuri adoptate la nivel
internațional pentru protecția atmosferei:
- renunţarea la benzina cu plumb (Japonia a încheiat prima tranziția la benzina fără
plumb, în 1980. Majoritatea țărilor europene au făcut-o în decursul anilor '90 iar SUA în 1996.
România a fost printre ultimele din lume, în 2004. Astăzi se mai folosește benzină cu plumb în
doar 3 țări: Algeria, Irak și Yemen);
- utilizarea catalizatorilor (Reducerea emisiilor de hidrocarburi volatile şi de
monoxid de carbon cu aproximativ 85%, iar pe cea de oxizi de azot cu 40%, prin
introducerea catalizatorilor s-a petrecut mai întâi în Statele Unite şi Japonia, dar până în
1993, mai toate grupările importante de ţări, inclusiv unele ţări care au făcut parte din Uniunea
Sovietică, au adoptat măsuri de diminuare a poluanţilor conţinuţi de gazele de eşapament.
Comunitatea Europeană a decis în 1989 aplicarea standardelor americane pentru
automobilele noi, începând cu modelele din 1992-Euro 1,2, 3,4,5,6=reducerea poluării de
la 1000 mg/km la Non-Euro la 60 mg/km la Euro 6, Euro 6D)
- încurajarea de stat a cumpărării de vehicule electrice (ex: În România,
ministerului mediului, acorda o subvenţie, în cadrul programului „Rabla Plus" pentru maşinile
100% electrice, de 10.000 de euro);
- măsuri de control ale transportului (reducerea şi eficientizarea circulaţiei pornind
de la măsuri de coordonare a fazelor la stopuri, perechi de străzi cu sens unic, culoare separate
pentru automobile şi autobuze, măsurile restrictive de interziceri totale sau parţiale a
circulaţiei cu automobilele în anumite zile, la anumite ore, în anumite zone sunt căi importante
de reducere a poluării auto.

34
Fig.10 Topul statelor deținătoare de automobile electrice (mii unități in anul 2017)

35
 CAPITOLUL 5
HIDROSFERA

5.1. Hidrosfera-caracteristici generale și funcții

Hidrosfera reprezintă întreaga masă de apă liberă (nelegată) de pe Pământ, ce se
găseşte în cele trei stări de agregare:
- lichidă (apa din Oceanul Planetar şi apa de suprafaţă şi subterană de pe continente);
- solidă (gheţarii);
- gazoasă (vaporii de apă din atmosferă).
Volumul total al hidrosferei lichide şi solide a fost estimat la cca. 1,44 x 109 km3, din
care Oceanul planetar cuprinde 97% şi numai 3% se găsesc pe continente sub formă de: gheaţă
(2%), apă subterană (0,9%) şi apă de suprafaţă (0,1%).
Suprafaţa totală a hidrosferei este de 363.500.000 km2, ceea ce reprezintă, raportat la
suprafaţa totală a Terrei de 510.000.000 km2, cca 71,125%. Mările şi oceanele hidrosferei au o
suprafaţă totală de 361.000.000 km2, reprezentând 70.784 % din totalul suprafeţei planetei.
Prezenţa apei în toate geosferele Terrei este explicabilă prin faptul că este elementul cu
cea mai mare mobilitate, care se găseşte într-un permanent proces de circulaţie prin
intermediul ciclului hidrologic. Hidrosfera, ca şi atmosfera formează un înveliş continuu al
planetei constituindu-se ca un întreg. Râurile, lacurile, mările şi oceanele toate sunt legate între
ele prin intermediul apelor de suprafaţă şi a celor subterane, prin intermediul atmosferei care
transportă apa dintr-un loc în altul prin evaporare, condensare şi precipitaţii. Chiar dacă
întreaga cantitate de apă de pe Pământ este constantă starea ei fizică se modifică continuu, de
la lichid la solid şi vapori, apa aflându-se într-un permanent circuit.
Importanța hidrosferei pentru Terra rezultă din prezentarea funcțiilor acesteia, atât în
raport cu mediul natural cât și cu cel antropic. Astfel, în raport cu mediul natural hidrosfera:
- este mediul originar al vietii, iar în prezent are o importanta primordiala pentru
mentinerea acesteia pe Pamânt;
- intra în alcatuirea tuturor celorlalte geosfere si detine ponderea maxima în
organismele vii;
- este mediul în care se dezvolta o mare varietate de biocenoze acvatice;

36
 - înmagazineaza energia termica venita de la Soare si o transporta prin intermediul
curentilor oceanici si marini, iar prin aceasta influenteaza climatul (Gulfstream);
- circuitul hidrologic asigura legatura între atmosfera si litosfera în realizarea
circuitului general al energiei si a circuitului biogeochimic al materiei (water cycle);
- este agentul modelator exogen cu cea mai puternica actiune asupra partii superioare
a scoartei terestre prin procesele de eroziune, transport si acumulare;
- este o resursa minerala neregenerabila, aflata în cantitate finita, indispensabila
activitatii antropice, dar si cea mai ieftina sursa de energie electrica;
- transporta substantele poluante naturale sau antropice din locul de emisie,
determinând diluarea si dispersia acestora prin procese naturale specifice.
În raport cu mediul antropic, hidrosfera:
- este principala sursa de biomasa a planetei si o sursa importanta de hrana si materii
prime (pescuit, bogăţii minerale dintre care nisipurile, pietrişurile, sarea, magneziul, iodul,
bromul, sunt cele mai importante);
- resursa de apa potabila, menajera, industriala si pentru agricultura (ex: aparitia si
dezvoltarea asezarilor umane, activităților industriale, etc.);
- functie de transport maritim si fluviatil;
- prin frecventa si intensitatea unor fenomene naturale extreme (inundatii, tsunami, El
Nino etc), produce modificari semnificative ale mediului natural, dar si pagube materiale si
pierderi de vieti omenesti;
- constituie cel mai important rezervor natural de substante poluante generate de
activitatea antropica;
- funcție recreativă și terapeutică (sporturi acvatice, turism litoral, turism balnear).
Clasificarea bazinelor hidrografice se poate face după mai multe criterii şi astfel putem
distinge:
 ape oceanice şi ape continentale;
 ape de suprafaţă, ape subterane şi ape meteorice;
 ape curgătoare şi ape stătătoare;
 ape naţionale, ape teritoriale şi ape internaţionale;
 bazine hidrografice naturale şi bazine hidrografice antropice

37
5.1.1. Ciclul apei
Apa este un element vital, indispensabil vieţii pe Pământ. Este o componentă
anorganică esenţială a materiei vii, reprezentând la mamifere cca. 93% din greutatea sângelui
şi 80% din masa musculară. La om, apa constituie 63–65% din greutatea corporală a adultului.
La alte animale inferioare, aşa cum sunt spongierii şi meduzele, organismul este alcătuit în
procente de peste 96-98% din apă.
Din suprafaţa totala a planetei, hidrosfera reprezintă cca. 71%, respectiv o cantitate de cca.
13000 – 15000 miliarde tone. Din această cantitate, cea mai mare parte, de 97,2%, o reprezintă
apa sărată a mărilor şi oceanelor. Doar 2,8% din total reprezintă apa dulce. Cea mai mare
parte de apa dulce (78,5%), este stocată sub formă solidă în calotele glaciare. Restul de
21,40% este apa dulce continentală. Din această cantitate, 21% o constituie apele subterane şi
din sol, 0,35% este apa din lacuri şi mlaştini, 0,04% este apa sub formă de vapori în atmosferă
şi numai 0,01% este apă dulce curgătoare.
Apa din mări şi oceane reprezintă leagănul vieţii, în care au apărut primele forme de
viaţă. Mediul acvatic conţine resurse material-energetice pentru a întreţine populaţiile de
producători, de consumatori şi descompunători din apă, precum şi pentru asigurarea hranei
unor organisme terestre mai ales păsări şi mamifere. Oxigenul produs de fitoplanctonul din
apă, alături de cel eliminat de plantele terestre, asigură procesul de respiraţie al tuturor
organismelor vii.
Apele curgatoare antrenează mari cantităţi de substanţe dizolvate, materii aflate în
suspensie şi nenumărate microorganisme, realizând o migraţie a substanţelor organice, de
proporţii uriaşe. Ca exemplu, numai în urma proceselor de denudaţie sunt transportate anual,
de pe uscat în oceane, o cantitate de cca.2,7x 107 tone de material solid. Apele naturale
provoacă procese de dizolvare a rocilor şi levigare a solurilor, prin spălarea elementelor
solubile care sunt transportate la mari distanţe şi apoi depuse de apele curgătoare în zonele
joase ale cursurilor în mari depozite sedimentare (aluviuni), bogate în numeroase elemente:
Ca, Mg, Si, Fe, Mn, P, C, H, N, O si alte elemente combinate. Solurile formate pe aluviuni au
fertilitate naturală crescută, datorită prezenţei în cantităţi mari a acestor substanţe organice
transportate de apele curgătoare.
Într-un biotop terestru principalele surse de apă sunt: precipitaţiile, care depind de
poziţia geografică, de relief, de vânturi şi de covorul vegetal; apa înglobată în sol şi apa scursă

38
de la suprafaţă în spaţiile mari din straturile geologice ale pamantului. Sub acţiunea energiei
solare şi a temperaturii, apa trece dintr-o formă în alta, efectuând un circuit complex care se
datorează mişcărilor din aer, din atmosferă şi curenţilor marini.

Figura 11. Ciclul global al apei11(sursa: Maniu, 2004)

În acest circuit se disting următoarele etape principale:

11
Într-o pădure de foioase din zona temperată, cantitatea de precipitaţii este de 8000 m3/ha/an, 15% din
acestea sunt reţinute pe suprafaţa plantelor şi restituite atmosferei prin evaporare. Din restul apei care ajunge
pe solul pădurii, 5% se scurg în cursurile de apă, iar 15% se infiltrează în subsol alimentând pânza freatică şi
apele de profunzime. Solul reţine 65% (5200 m3)din totalul precipitaţiilor. Din această cantitate 3500 m 3 sunt
restituiţi atmosferei prin transpiraţia plantelor, iar 800 m3 sunt recirculaţi prin evaporare de pe sol. Din apa
absorbită de plante numai 1% (15-20 m3) intră în structura producţiei primare de biomasă. În lemn şi coaja
plantelor se stochează cca. 1600 m3. La nivel planetar cantitatea de precipitaţii anuale este de cca. 100 000 km3.
Sub acţiunea radiaţiei solare apa din mări şi oceane se evaporă într-o proporţie de cca. 400 000 km3. Procesele
de evapo-transpiraţie de la nivelul ecosistemelor continentale redau circuitului 65 000 km 3 de apă. Dacă se face
bilanţul între cantitatea de apă evaporată şi cea provenită din precipitaţii, se constată că în cazul oceanelor şi
mărilor bilanţul este negativ, iar pentru continente este pozitiv. Astfel, precipitaţiile continentale formate pe
seama proceselor de evaporare a mărilor şi oceanelor reprezintă 35 000 km3, volum din care se întorc prin apele
râurilor, fluviilor, şiroire sau drenaj, numai 25 000 km 3. Diferenţa de 10 000 km3 este apa ce se infiltrează în sol,
în pânzele de apă freatică de unde reîntoarcerea spre mări şi oceane este mai lentă.

39
- ascensiunea vaporilor de apă în atmosferă şi deplasarea lor dintr-o zonă în alta, prin acţiunea
curenţilor atmosferici;
- condensarea vaporilor de apă in nori;
- precipitarea sub formă de ploaie, grindină, zăpadă;
- scurgerea apelor pe suprafeţele terestre în pantă, prin cursurile de apă, spre oceane;
- infiltrarea în sol a unor părţi din apa de suprafaţă, care se scurge prin cursuri subterane.
Mişcarea ciclică a apei în cadrul biosferei reprezintă circulaţia sau transferul apei din
învelişurile scoarţei terestre, în materia vie (mediul biotic) şi apoi din nou în mediul abiotic.
Astfel, într-o pădure de foioase apa din precipitaţii alimentează pânza freatică din subsol sau
se scurge în apele curgătoare, o altă parte se evaporă, iar restul se absoarbe în sol. Din sol, apa
ajunge în plante de unde cea mai mare parte este eliminată prin transpiraţie, restul fiind
utilizată la producerea de biomasă.
Plantele absorb şi redau atmosferei cca.38% din volumul anual de precipitaţii. Se estimează că
1 ha de pădure de foioase din zonele temperate elimină prin procesul de transpiraţie cca. 3000
– 7000 t apă /an. La nivel planetar, din totalul precipitaţiilor anuale (771mm) mai puţin de
jumătate (367mm) trec în mare. Restul (404 mm, adică 52%) se reîntorc în atmosferă prin
evapotranspiraţie (apa evaporată din sol şi rezultată din transpiraţia plantelor). Doar 1% din
apa căzută prin ploi este folosită în sinteza materiei vii. Omul consumă pentru nevoile sale
menajere şi industriale 2,5% din precipitaţiile totale.
Consumul de apă dulce este în prezent un indicator sintetic al nivelului de trai, de
dezvoltare şi de civilizaţie. În ţările dezvoltate valoarea acestui consum este de 2000-
2500m3/an/locuitor, în timp ce în ţările subdezvoltate este de cca.40-50m3/an/locuitor
(Lixandru, 2003).
Acţiunea omului asupra componentelor biosferei poate avea influenţe grave asupra
circuitului apei. Astfel, spre exemplu, prin poluarea apei şi defrişarea iraţională produse prin
extinderea agriculturii, industriei şi construcţiilor, omul a produs mari dezechilibre în natură.
Înlăturarea completă a pădurilor de pe suprafeţe întinse determină modificări ale circuitului
apei prin: modificarea regimului de precipitaţii, al mişcării curenţilor de aer, degradarea şi
eroziunea solurilor, inundaţiile. Datorită eroziunii, solul nu poate primi cantitatea de apă
necesară dezvoltării covorului vegetal, iar rezervele de apă din sol descresc. Deversarea apelor

40
poluate în cursurile de apă, face ca circuitul apei prin ecosistem să dăuneze biocenozelor si sa
pună chiar în pericol echilibrul întregului ecosistem.

5.2. Poluarea hidrosferei

Apa constituie unul din elementele indispensabile civilizaţiei, care pe lângă calitatea de
element indispensabil vieţii vegetale şi animale, intervine direct sau indirect în cele mai variate
activităţi: energetice, irigaţii, alimentare cu apă potabilă, industrie, acvacultură, transport,
agrement, etc.
Poluarea apei vizează orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei,
peste o limită admisibilă, inclusiv depasirea nivelului natural de radioactivitate produsa direct
sau indirect de activitatile umane, care o fac improprie pentru folosirea normală, in scopurile
in care aceasta folosire era posibila inainte de a interveni alterarea (Legea Apelor nr.
107/1996).
Poluarea apei poate fi:
- naturală se produce în urma interacțiunii apei cu atmosfera (când are loc o dizolvare a
gazelor existente în aceasta), cu litosfera (când se produce dizolvarea rocilor solubile) şi cu
organismele vii din apă;
- artificială se datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice,
nămolurilor, reziduurilor, navigației etc.
În funcție de natura poluantului:
1. poluare fizică
1.1 termică- deversarea în apele naturale a unor lichide calde utilizate ca
refrigeratoare în diferite industrii (nucleară, metalurgie, siderurgie, centrale termice) sau a
apelor menajere.
1.2 cu substanțe radioactive‐ deşeuri provenite din industria nucleară sau din
depozitele de roci radioactive
2. poluare chimică‐ cea mai frecventă formă de poluare; se produce cu o mare varietate de
substanțe, unele biodegradabile, altele cu grad ridicat de persistență şi nivel ridicat de
toxicitate.
2.1 poluarea cu compuşi ai azotului (azotați, azotiți, amoniac)
2.2 poluarea cu compuşi ai fosforului

41
 2.3 poluarea cu pesticide
2.4 poluarea cu produse petroliere
2.5 poluarea cu produse tensioactive (detergenți, produse din industria cosmetică)
3. poluare biologică‐ cu microorganisme patogene de origine umană sau animală (bacterii,
viruşi) sau a unor substanțe organice care pot fermenta.
Principalele surse de poluare ale hidrosferei sunt:
1. Surse naturale de poluare
 sursele de poluare accidentală naturale sunt în general rare, ele datorându‐se în
special unor fenomene cu caracter geologic
 principalele condiții în care se produce poluarea naturală a apelor sunt :
� trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zăcăminte de sare, de sulfați) sau radioactive
� trecerea apelor de suprafață prin zone cu fenomene de eroziune a solului
� prin intermediul vegetației de pe maluri, care produce o impurificare prin căderea
frunzelor sau plantelor întregi în apă.
2. Surse artificiale/antropice de poluare
2.1 Apele uzate ‐ constituie principala sursă de poluare permanentă
După proveniența lor, există următoarele categorii de ape uzate:
- ape uzate orăşeneşti, care reprezintă un amestec de ape menajere şi industriale,
provenite de la gospodăriile centrelor populate, precum şi de la diferitele unități
industriale;
- ape uzate industriale, rezultate din apele folosite în procesul tehnologic industrial;
- ape uzate de la ferme de animale şi păsări care, au în general caracteristicile apelor
uzate orăşeneşti,
- ape uzate meteorice, care înainte de a ajunge pe sol, spală din atmosferă poluanții
existenți în aceasta (în procesul scurgerii, antrenează atât ape uzate de diferte tipuri,
cât şi deşeuri, îngrăşăminte chimice, pesticide, etc.)
- ape uzate radioactive, care conțin ca poluant principal substanțele radioactive
rezultate de la prelucrarea, transportul şi utilizarea acestora;
- apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale, conțin impurități deosebit de
nocive cum ar fi: reziduuri lichide şi solide, pierderi de combustibil, lubrifianți etc.
2.2. Depozite de deşeuri sau reziduuri solide

42
 - depozite de gunoaie orăşeneşti şi de deşeuri solide industriale, în special cenuşa de la
termocentralele care ard cărbuni;
- diverse zguri metalurgice;
- steril de la preparațiile miniere;
- rumeguş şi deşeuri lemnoase de la fabricile de cherestea;
- depozitele de nămoluri provenite de la fabricile de zahăr, de produse clorosodice sau
de la alte industrii chimice, precum şi cele de la stațiile de epurare a apelor uzate
În ceea ce privește protecția hidrosferei la nivel național, calitatea apelor din România
este urmarită conform structurii şi principiilor metodologice ale Sistemului de Monitoring
Integrat al Apelor din România (S.M.I.A.R.), restructurat în conformitate cu cerinţele
Directivelor Europene. Sistemul naţional de monitorizare a apelor cuprinde două tipuri de
monitoring, conform cerinţelor prevăzute în Legea 310/2004 de modificare şi completare a
Legii Apelor 107/1996 care a preluat prevederile Directivei Cadru 60/2000/CEE in domeniul
apei şi celelalte Directive UE. Tot la nivel național se realizează un monitoring de
supraveghere având rolul de a evalua starea tuturor corpurilor de apă din cadrul bazinelor
hidrografice şi un monitoring operaţional (integrat monitoringului de supraveghere) pentru
corpurile de apă ce au riscul sa nu indeplinească obiectivele de protecţie a apelor.
De asemenea, elaborarea strategiei şi politicii privind coordonarea şi controlul aplicării
reglementărilor în domeniul gospodăririi apelor se realizează de Ministerul Mediului, Apelor,
şi Pădurilor căruia îi revin, potrivit legii, următoarele atribuţii privind managementul apelor
(risc la inundatii, amenajarea bazinelor hidrografice, resursele de apă)12:
 amenajarea complexă a bazinelor hidrografice;
 valorificarea de noi surse de apă;
 corelarea tuturor lucrărilor realizate pe ape sau în legătură cu apele;
 coordonarea întocmirii tuturor planurilor şi schemelor cadru de amenajare a bazinelor
hidrografice;
 avizarea lucrărilor ce se execută pe ape;
 organizarea întocmirii registrului de cadastru general al apelor ţării şi a evidenţei
drepturilor de folosire cantitativă şi calitativă a apelor;

12
http://www.mmediu.ro/categorie/managementul-apelor/24

43
 coordonarea activităţii de prognoză , avertizare şi informare în domeniul gospodăririi
apelor şi hidrometeorologiei;
 gestionarea fondului apelor constituit conform prevederilor legale;
 promovarea informaţiilor ce privesc respectarea legilor şi reglementărilor de folosire a
apei, precum şi a acţiunilor de conştientizare a populaţiei asupra drepturilor şi obligaţiilor
privind folosirea resurselor de apă.
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor urmărește în același timp și o serie de
obiective strategice privind gestionarea resurselor de apă cu următoarele direcţii prioritare:
 asigurarea exploatării tuturor lucrărilor de gospodărire a apelor existente, în special a
acumulărilor, la parametrii maximi posibili, prin lucrări de extindere, modernizare şi
dezvoltare corespunzătoare;
 finalizarea lucrărilor aflate în diverse faze de execuţie în zonele deficitare de apă şi
promovarea unor lucrări noi după gradul lor de urgenţă al zonelor cu probleme, pe specific
de folosinţă;
 modernizarea sistemelor de alimentare în vederea reducerii pierderilor de apă prin reţeaua
de aducţiune şi distribuţie la beneficiari;
 depoluarea sectoarelor de râuri afectate de ape reziduale industriale;
 asigurarea cadrului instituţional şi legislativ adecvat economiei de piaţă, promovarea şi
respectarea unei noi legi a apelor, reanalizarea standardelor existente şi elaborarea altora
noi.
Pentru schimbarea situaţiei precare a apelor din România s-au adoptat o serie de măsuri la
nivel naţional, local şi agent economic pentru prevenirea şi controlul poluării apelor prin:
- realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi;
- înăsprirea penalizărilor financiare aplicate celor care poluează mediul ambiant;
- actualizarea şi extinderea indicatorilor din standardele privind calitatea efluenţilor
pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor;
- reactualizarea şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de epurare în conformitate cu
obiectivele de producţie;
- intensificarea controlului eficient al noilor unităţi industriale, a proiectelor de
dezvoltare a infrastructurii şi a depozitelor de deşeuri de orice fel;

44
 - limitarea prin folosirea raţională şi riguros planificată a îngrăşămintelor şi
pesticidelor;

Fig.12 Calitatea apei distribuie în sistem centralizat în zonele cu peste 5000 locuitori sau
cu un volum de distribuţie a apei de peste 1000mc/zi în anul 2014 în România
(sursa: „Apă fără plastic”, proiect finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului
ONG în România, 2016)

45
 CAPITOLUL 6
PEDOSFERA

6.1. Caracteristici generale

Pedosfera (solul) ocupă partea superioară a litosferei, are o grosime de cca. 5 m şi se
prezintă ca un strat afânat, care conţine în proporţii diferite elemente minerale, elemente
organice, organisme vii. Vegetația şi fauna din sol (edofauna), care contribuie la desfăşurarea
proceselor pedogenetice, este concentrată în pătura superioară a solului, fiind alcătuită din
organisme cu dimensiuni ce variază de la câţiva microni (bacteriile, algele) la câţiva centimetri
(viermi, insecte).
Solul, spre deosebire de atmosferă şi de hidrosferă, care au un caracter accentuat de
omogenitate, s-a format prin interacţiunea specifică dintre mediul biotic şi abiotic, este
rezultatul transformărilor profunde determinate de procesele complexe fizico-chimice şi
biologice din stratul superficial al litosferei. Datele experimentale arată că pentru formarea
unui strat de sol cu o grosime de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar formarea unui strat
de sol de 20 cm a durat cca. 2000-7000 ani. În schimb distrugerea solului sub influenţa
eroziunii sau a diverşilor factori nocivi poate avea loc în câţiva ani.
Solul face legătura dintre regnul mineral şi regnul vegetal, situându-se în poziţia de
graniţă dintre abiotic şi biotic. Însuşirea specifică a solului este fertilitatea, respectiv
capacitatea acestuia de a susţine realizarea unei anumite biomase vegetale. Solul este mijloc de
producţie, obiect de activitate pentru asigurarea hranei şi a numeroase bunuri materiale (în sol
se acumulează şi se păstrează, sub forma accesibilă plantelor, elementele şi energia necesară
pentru existenţa şi perpetuarea vieţii pe Terra).

6.2. Poluarea solului

Fenomenul de poluare a solului înseamnă orice acţiune ce duce la dereglarea
funcţionării normale a solului ca suport şi mediu de viaţă al plantelor şi se manifestă prin
modificările cantitative şi calitative ale caracteristicilor fizice, chimice şi biologice a solului.
Poluarea solului duce la scăderea fertilităţii sale, adică la micşorarea capacităţii

46
bioproductive. Pornind de la faptul că din suprafaţa totală a planetei de 51 miliarde ha, uscatul
reprezintă 13,1 miliarde ha, iar suprafaţa agricolă 1,5 miliarde ha, adăugând faptul că această
suprafaţă agricolă se micşorează treptat atât prin scoaterea ei din circuitul productiv prin
extinderea oraşelor, spaţiilor industriale, de agrement, dar şi prin scăderea fertilităţii prin
deteriorarea solului, la aceasta adăugându-se creşterea după 1980 a populaţiei cu un ritm de 1
miliard locuitori/10 ani, toate acestea arată faptul că în viitor criza terenurilor agricole,
producătoare de bunuri alimentare se va accentua.
Poluarea solului poate fi clasificată după următoarele criterii:
 natura poluării:
- poluare fizică
- poluare chimică
- poluare biologică
- poluare radioactivă
 gradul de poluare al solului (apreciat prin reducerea cantitativă sau/şi calitativă
a producţiei vegetale ce s-ar putea obţine de pe solul respectiv):
- sol nepoluat - reducere sub 5%;
- sol slab poluat - reducere între 6-10%;
- sol moderat poluat - reducere între 11-25%;
- sol puternic poluat - reducere între 26-50%;
- sol foarte puternic poluat - reducere între 51-75%;
- sol excesiv poluat - reducere peste 75%
 activitatea care generează poluarea:
- sol poluat datorită activităţilor industriale;
- sol poluat datorită activităţilor agricole;
- sol poluat datorită activităţilor urbane.
Agricultura este direct responsabilă de poluarea pedosferei prin:
- exploatarea supraintensivă a agrosistemelor (folosirea pesticidelor, a îngrăşămintelor
chimice, a irigaţiilor, a soiurilor selectate, a echipamentelor performante) a
determinat, după 2-3 decenii de activitate, deteriorarea terenurilor arabile, fapt care
pune în pericol securitatea alimentară a populaţiilor viitoare. Estimările arată că în
ultimii 40 de ani aproximativ 1/3 din suprafaţa de teren arabil a fost deteriorată prin

47
 supraexploatarea solurilor (eroziune, salinizare, băltire, compactare a solurilor,
reducere a aportului de materie organică) ca urmare a practicării agriculturii
intensive şi a suprapăşunatului;
- eroziunea constituie o mare calamitate de care suferă solul și implică transportarea
solului de pe versanţi spre locuri de depozitare a materialului erodat sau spre apele
râurilor prin acţiunea apei şi vântului, existând în principal două tipuri de eroziuni:
hidrică şi eoliană. Eroziunea este influenţată de o serie de factori naturali precum
clima, topografia locului, natura solului, vegetaţia, însă declanşarea şi intensificarea ei
este legată de unele acţiuni ale omului şi anume:
- distrugerea vegetaţiei ierboase şi a pădurilor;
- suprapăşunatul;
- practici agricole neadecvate.
Ca și agricultura, activitățile industriale contribuie la poluarea solului prin:
 lucrări de excavare și deșeuri industriale
- exploatările miniere la zi, balastierele, carierele, precum şi construirea unor
obiective industriale fac ca lucrările propiu-zise precum şi terenurile adiacente
lucrărilor propiu-zise să provoace deteriorări geochimice ale solului, eroziuni,
modificări hidrologice. Toate acestea duc distrugerea covorului vegetal în jurul
acestor obiective industriale, la diminuarea biodiversităţii şi la instalarea aşa
numitelor "pustiuri industriale“.
 depunerea pulberilor şi gazelor din atmosferă
- activităţile industriale poluatoare ale aerului eliberează în atmosferă mari
cantităţi de: hidrocarburi, amoniac, oxizi de sulf şi de azot, cloruri, floruri,
metale grele, etc., care prin procesele directe de sedimentare sau odată cu
precipitaţiile produc poluarea solului, atât în adâncime, cât şi pe suprafaţă, prin
transportul poluanţilor spre apele de suprafaţă;
- fenomenul ploilor acide a căpătat în ultima vreme o mare extindere şi o mare
pondere petrecându-se mai ales în zonele puternic industrializate unde
producerea energiei are la bază procesul de ardere a combustibililor fosili
(solul are de suferit de pe urma acestor ploi acide prin faptul că măresc

48
 acidifierea solului, spală sau blochează diferite elemente nutritive, afectează
viaţa bacteriană din sol)
Municipalitățile amplifică poluarea solului prin impermeabilizarea acestuia și
acumularea deșeurilor urbane. Datorită gradului mare de acoperire a solului cu asfalturi şi alte
straturi impermeabile, infiltrarea apei de ploaie în sol prezintă probleme serioase afectând
balanţa hidrică a solului şi în special vegetaţia. În plus, apele de ploaie ce cad în zonele urbane
măresc debitele apelor din canalizări şi transportă în apele de suprafaţă o serie de poluanţi
stradali (uleiuri, hidrocarburi, metale grele).

6.3. Protecția pedosferei

Menţinerea şi îmbunătăţirea gradului de fertilitate a solului constituie o preocupare
majoră a tuturor ţărilor pentru asigurarea în primul rând a nevoilor de hrană ale populaţiei care
se află într-o continuă creştere. Pe de altă parte presiunea antropică puternică asupra solului a
dus în multe zone la dereglarea echilibrului complex stabilit între factorii abiotici şi biotici ai
solului, echilibru care trebuie restabilit. Din acest punct de vedere activităţile de protecţie a
solului se împart în două mari categorii:
- activităţi de îmbunătăţiri funciare;
- activităţi de prevenire şi combatere a poluării solului.
Lucrările de îmbunătăţiri funciare cuprind totalitatea lucrărilor care au drept scop
punerea în valoare a capacităţii de producţie a terenurilor agricole, şi sunt realizate prin
următoarele categorii de lucrări:
- irigații;
-prevenirea şi combaterea excesului dăunător de apă din sol (îndiguiri, regularizarea
cursurilor de apă, desecări şi drenaje);
-prevenirea şi combaterea eroziunii solului (măsuri agrotehnice; măsuri hidrotehnice;
măsuri silvice
- creșterearea fertilităţii solurilor slab productive şi neproductive (defrişarea şi
curăţirea terenurilor virane, nivelarea şi modelarea terenurilor accidentate,
ameliorarea terenurilor sărăturate)

49
 Prevenirea şi combaterea poluării solului au ca obiective:
- efectuarea lucrărilor specifice culturilor agricole numai în condiţii de
umiditate optimă a solului;
- reducerea la minim a pierderilor de apă din sistemul de irigaţii;
- asigurarea acoperirii cât mai îndelungate a solului cu un covor vegetal sau
resturi vegetale, pentru reducerea la minimum a evaporării apei direct de la
suprafaţa solului;
- folosirea la irigat a apelor nepoluate;
- folosirea numai a îngrăşămintelor, pesticidelor aprobate de către organele
autorizate, în dozele recomandate ţinându-se evidenţa aplicării lor.
Protecția solurilor în România s-a instituit, începând din anul 1977, când a fost realizat
„Sistemul de monitoring al stării de calitate a solurilor agricole”, ca parte integrantă a
Sistemului Naţional al Calităţii Mediului Înconjurător;
În perioada 1992–1999, a fost iniţiat un sistem îmbunătăţit de supraveghere a calităţii
solurilor, atât pentru solurile agricole, cât şi pentru cele forestiere. Ca urmare a acestor
preocupări a rezultat Sistemul Integrat de Monitoring al Solurilor din România (SIMSR), care
cuprinde două subsisteme: Subsistemul de Monitoring al Solurilor Agricole din România şi,
respectiv Subsistemul de Monitoring al Solurilor Forestiere din România.
Studiile şi cercetările sunt efectuate pe trei niveluri:
- în cadrul nivelului I se efectuează un set de investigaţii în toate punctele unei reţele
(grile fixe) pentru identificarea arealelor cu soluri aflate în diferite stadii de degradare,
urmărindu-se periodic evoluţia acestora printr-un set de indicatori obligatorii;
- nivelul II urmăreşte detalierea investigaţiilor în situri reprezentative ale reţelei de nivel
I şi în puncte suplimentare (studii intensive), pentru identificarea cauzelor proceselor
de degradare a învelişului edafic;
- nivelul III aprofundează cercetările prin analize de detaliu ale proceselor dăunătoare,
stabileşte sursele şi amploarea proceselor de poluare, prognozează evoluţia proceselor
şi elaborează măsurile de remediere şi urmăreşte efectele aplicării lor.
În anul 2015 starea solurilor din România a fost descrisă succint de câteva concluzii
desprinse din Strategia Naţională privind Siturile Contaminate şi Potenţial Contaminate13:

13
http://www.mmediu.ro/categorie/sol-subsol/23

50
  în România existau in anul 2015, 210 situri contaminate, în care poluarea este dovedită
cu ample analize de mediu;
 alte 1183 sunt potenţial contaminate, adică există informaţii privind poluarea, însă fără
analizele omologate.
 există un singur judeţ în România cu pământuri perfect curate, în care nu se regăsesc
nici situri contaminate, nici potenţial contaminate (Vaslui).
 locuitorii din celelalte 40 de judeţe ale României, plus Municipiul Bucureşti, trăiesc în
apropierea a cel puţin un sit potenţial contaminat.
 podiumul poluării este ocupat de Hunedoara, cu 41 de situri contaminate, Caraş
Severin - cu 33 de situri - şi Cluj, cu 19 situri contaminate.
In anul 2019, a fost adoptată Legea nr. 74/2019 privind gestionarea siturilor potențial
contaminate și a celor contaminate, publicată în Monitorul Oficial nr. 342 din 03.05.2019- Partea I14
care stabilesște o serie de obiective la nivel național, privind:
- identificarea siturilor potențial contaminate;
- inventarierea siturilor potențial contaminate;
- investigarea preliminară a siturilor potențial contaminate;
- investigarea detaliată și evaluarea riscului asupra mediului;
- prioritizarea siturilor contaminate;
- remedierea sitului declarat contaminat;
- remedierea siturilor contaminate localizate în zona de frontier.
În prezent, protecția solului în România este realizată de Direcţia Generală Deșeuri,
Situri Contaminate și Substanțe Periculoase. În cadrul acesteia Biroul Situri Contaminate
îndeplineşte următoarele atribuţii:
 aplică strategia şi programul de guvernare în vederea promovării politicilor de
mediu în domeniul protecţiei solului, subsolului, şi gestionării siturilor
contaminate şi asigură implementarea acestora conform direcţiilor de acţiune;
 elaborează strategii şi politici de mediu privind protecţia solului, subsolului şi
gestionării siturilor contaminate în vederea garantării şi implementării
dreptului la un mediu curat şi sănătos cu respectarea principiilor europene de

14
http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/Legea74-2019.pdf

51
 dezvoltare durabilă în comunităţile urbane, precum şi a cerinţelor şi
standardelor europene şi internaţionale în domeniu;
 elaborează şi promovează Strategia Naţională şi Planul Naţional de Acţiune
privind Gestionarea Siturilor Contaminate, precum şi actelor normative
subsecvente pentru implementarea acesteia;
 elaborează şi promovează, potrivit legii, proiecte de acte normative,
regulamente, instrucţiuni şi norme tehnice specifice protecţiei solului,
subsolului şi gestionării siturilor contaminate;
 coordonează şi supraveghează respectarea prevederilor privind protecţia solului
şi subsolului, gestionarea siturilor contaminate, în colaborare cu celelalte
autorităţi competente, potrivit legii;
 urmăreşte implementarea prevederilor legislaţiei specifice domeniului
protecţiei solului, subsolului şi gestionării siturilor contaminate;
 promovează şi participă la acţiuni specifice de instruire, elaborare de broşuri,
manuale în vederea informării publice şi asigurarea dreptului cetăţenilor
privind accesul la informaţia de mediu şi participarea la luarea deciziilor de
mediu;
 urmăreşte aplicarea prevederilor şi recomandărilor din acordurile şi convenţiile
internaţionale sau alte documente UE în domeniul protecţiei solului, subsolului
şi gestionării siturilor contaminate;
 colaborează cu structurile interne şi/sau aflate în subordine, coordonare
MMSC, sau alte autorităţi publice centrale şi locale, instituţii, organizaţii
economice şi ONG-uri în domeniul protecţiei solului, subsolului şi gestionării
siturilor contaminate;
 propune tematici de cercetare stiinţifică şi studii necesare în domeniul
protecţiei solului, subsolului şi gestionării siturilor contaminate;
 formulează puncte de vedere în domeniul protecţiei solului, subsolului şi
gestionării siturilor contaminate, precum şi în domenii conexe;
 asigură implementarea recomandărilor formulate de Unitatea de Politici Publice
şi Managementul Calităţii şi prin raportul de audit.

52
 CAPITOLUL 7
BIOSFERA

7.1. Biosfera-considerații generale

Biosfera (totalitatea organismelor vii ce se găsesc pe Terra), se caracterizează printr-o
mare diversitate a organismelor fiind alcătuită din cca. 300000 specii de plante şi cca. 1385000
specii de animale. În lumea vegetală ponderea cea mai mare (3/4) o deţine grupul cel mai
evoluat de plante, angiospermele (corespunzătoare vertebratelor din lumea animală), în schimb
în lumea animală ponderea cea mai mare (3/4) o deţin insectele, vertebratele fiind reprezentate
de un număr de circa 35000 de specii.
Natura vie, ce cuprinde totalitatea plantelor şi animalelor, este împărţită în trei grupe
funcţionale: producători, consumatori, descompunători, fiecare grupă funcţională având un
anumit rol în circuitul materiei şi energiei:
• producătorii, reprezentaţi de plantele verzi, bacteriile fotosintetizante şi
chemosintetizante, sunt capabili să producă substanţe organice pornind de la substanţe
anorganice;
• consumatorii, reprezentanţi de toate formele regnului animal, sunt capabili de
transformarea substanţelor organice consumate în substanţe organice proprii.
• reducătorii, reprezentaţi de bacterii şi ciuperci, sunt capabili să descompună substanţa
organică provenită de la plante şi animale în substanţe minerale.
Numai prin participarea celor trei grupe funcţionale de organisme are loc circulaţia
materiei în ecosistem, realizându-se aşa numitul ciclu biogeochimic însoţit de circulaţia
energiei, aşa numitul flux energetic.
Unitatea de bază structurală şi funcţională a biosferei este reprezentată de ecosistem.
Ecosistemul reprezintă un ansamblu de factori abiotici şi biotici, aflaţi în permanentă
interacţiune şi care are drept rezultat final realizarea unei anumite producţii biologice.
Ecosistemul este format dintr-o parte vie biocenoza, care locuieşte pe un anumit teritoriu
biotop, care prezintă anumite condiţii de viaţă, relativ uniforme.
7.1.1. Biotopul
Pentru a defini noţiunea de biotop trebuie să pornim de la semnificaţia celor două
cuvinte greceşti care intră în componenţa acestui cuvânt: bios = viaţă, topos = loc. Biotopul

53
este deci, locul ocupat de o biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul, factori
climatici etc.) şt toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.
Fig.1 Structura ecosistemului (sursa: Maniu, 2004)

În sens restrâns, prin biotop înţelegem spaţiul în care trăiesc vieţuitoarele precum şi
factorii de mediu care condiţionează viaţa acestora. Factorii de mediu sunt denumiţi factori
abiotici şi se pot grupa în patru mari categorii: factori climatici, factori geografici, factori
mecanici şi factori chimici.
Factorii climatici principali sunt: temperatura, lumina şi umiditatea. Ei determină
compoziţia şi evoluţia biocenozelor. Temperatura depinde de intensitatea radiaţiilor solare şi
influenţează viaţa animalelor şi plantelor. La nivelul solului, temperatura este influenţată de
covorul vegetal, de tipul de sol precum şi de prezenţa apei. Astfel, solul umed se încălzeşte
mai greu decât solul uscat. Temperatura determină repartiţia diferenţiată a vieţuitoarelor şi
plantelor după preferinţele termice, iar la anumite vieţuitoare determină anumite adaptări
morfologice. Din punct de vedere ecologic se poate vorbi de următoarele tipuri de temperaturi:
 temperatura zero, la care începe dezvoltarea şi activitatea imediată a unei specii;
 temperatura eficientă, la care dezvoltarea se produce în ritm normal;
 temperatura optimă, la care procesele metabolice, creşterea şi dezvoltare se produc cu
randament maxim.
Lumina depinde de cantitatea de radiaţii solare care cade pe unitatea de suprafaţă, de
poziţia geografică, precum şi de densitatea şi înălţimea vegetaţiei. Alături de temperatură,
lumina asigură în ecosistem funcţia energetică influenţând productivitatea ecosistemelor,

54
respectiv cantitatea de biomasă vegetală şi animală. Lumina determină ritmurile biologice
circadiene, lunare, sezoniere şi anuale.
Cantitatea de vapori din atmosferă (umiditatea) influenţează puternic repartiţia
plantelor pe glob, în funcţie de rezistenţa şi adaptarea acestora la condiţiile de secetă sau
umiditate excesivă. Într-un biotop terestru principalele surse de apă sunt: precipitaţiile, care
depind de poziţia geografică, de relief, de vânturi şi de covorul vegetal; apa înglobată în porii
solului; apa scursă de la suprafaţă în spaţiile mari din sol sau subsol.
Factorii geologici, edafici şi geografici (relieful, structura şi compoziţia solul,
altitudinea ş.a.) influenţează biocenoza fiecărui ecosistem. Relieful şi solul determină
structura, compoziţia şi distribuţia populaţiilor de plante şi animale în biotop. La o aceeaşi
latitudine şi longitudine, altitudinea determină condiţii climatice diferite, prin scăderea
pronunţată a presiunii oxigenului, cu influenţe puternice asupra biocenozelor. Altitudinea şi
relieful schimbă foarte mult fizionomia unui biotop, influenţând în mod direct structura şi
dinamica compoziţiei specifice a biocenozei.
Factorii mecanici cuprind : curenţii de aer, cursurile şi căderile de apă, puterea de
eroziune a apelor curgătoare, prezenţa valurilor etc. Ei acţionează direct asupra biotopului şi
prin interrelaţie şi asupra biocenozei. Astfel spre exemplu, curenţii de aer (vânturile) produşi
din cauza diferenţelor de presiune atmosferică datorate încălzirii inegale a aerului din
vecinătatea scoarţei terestre, influenţează creşterea şi dezvoltarea, chiar şi aspectul exterior al
plantelor. La rândul lor pădurile pot modifica viteza coloanei de aer. Curenţii de aer calzi şi
uscaţi pot provoca apariţia deşerturilor.
Factorii chimici sunt reprezentaţi de substanţele organice rezultate în urma
descompunerii organismelor moarte, din excreţiile şi secreţiile organismelor vii, cât şi de
substanţele minerale (compuşi azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.) eliberate în sol de microorganisme.
Acestea servesc drept materie primă în sinteza biomasei vegetale de către producătorii primari
(plante şi microorganisme fotosintetizatoare). Substanţele organice şi minerale circulă din
mediul lipsit de viaţă în materia vie, contribuind la realizarea ciclurilor biogeochimice în
natură.
Structura minerală a biotopului diferă de la o zonă la alta influenţând foarte mult
biocenoza respectivă. Astfel, pe o rocă calcaroasă se va forma un sol alcalin foarte uscat
(rendzină) pe care sa va putea dezvolta o floră şi faună foarte bogată, variată şi abundentă. Pe

55
un sol acid (podzol) se va dezvolta o vegetaţie uniformă de buruieni care se vor asocia cu un
număr mic de specii de animale. Solurile aluvionare, cernoziomurile şi solurile humice sunt
cele mai productive.
7.1.2. Biocenoza
Este componenta vie a ecosistemului reprezentată de comunitatea de plante şi animale
care trăiesc pe un teritoriu sau habitat fizic determinat. Astfel, spre exemplu, totalitatea
populaţiilor dintr-o pădure (plante, animale, microorganisme) alcătuiesc o biocenoză de
Figura 2. Model de ecosistem (sursa: Maniu, 2004)

pădure. În cadrul vieţuitoarelor care alcătuiesc o biocenoză, precum şi intre acestea şi mediul
lor de trai (biotopul) există relaţii bine statornicite prin intermediul cărora se asigură
funcţionarea întregului ecosistem.
Biocenoza este unitatea structurală şi funcţională, autoreglabilă a ecosistemului. Ea are
o anumită fizionomie determinată de gradul ei de dezvoltare, înfăţişare, raportul numeric
dintre specii şi o structură dată de felul populaţiilor şi tipul biotopului. După modul în care
sunt distribuite diferite specii în teritoriu biocenoza poate avea o stratificare supraternară
(specii care trăiesc pe suprafaţa scoarţei: sol, mine, peşteri, ape etc.) sau subternară (specii care
trăiesc sub suprafaţa scoarţei).
Structura biocenozei este dată de diversitatea speciilor de plante şi animale care o
alcătuiesc. Din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc, biocenoza cuprinde
următoarele grupuri de organizare:

56
 producători – organisme autotrofe capabile să-şi sintetizeze substanţele necesare vieţii
pornind de la elemente minerale, apă şi energia luminoasă (marea majoritate a plantelor).
O mică parte dintre organismele autotrofe utilizează energia rezultată din unele procese
chimice fiind denumite chemosintetizatoare (unele bacterii).
 consumatori – organisme heterotrofe care nu pot sintetiza direct substanţele organice
proprii pornind de la componentele simple abiotice (apă, săruri minerale şi energie). În
funcţie de hrana folosită aceştia se grupează în:
- fitofage sau consumatori primari - care se hrănesc cu plante;
- carnivore sau consumatori secundari – care se hrănesc cu alte animale şi
- detritivore sau consumatori micşti – care se hrănesc cu resturi de natură
vegetală şi animală (viermi, unele protozoare, insecte). Tot în categoria
consumatorilor micşti intră şi animalele omnivore, care consumă atât
plante, cât şi animale. Acestea pregătesc acţiunea descompunătoare a
microorganismelor, fragmentând detritusul (resturi vegetale şi animale în
descompunere) în elemente de dimensiuni mici.
- descompunătorii sau consumatori terţiari (bacteriile şi ciupercile)- sunt
organisme care prin procese de oxidare sau reducere, transformă substanţa
organică moartă pe care o descompun pe cale enzimatică, în compuşi
anorganici şi organici simpli.
Structura biocenozei dintr-un ecosistem este menţinută prin interacţiunile complexe
care se stabilesc între specii diferite (relaţii interspecifice) sau între indivizii aceleaşi specii
(relaţii intraspecifice).
După modul de realizare relaţiile interspecifice pot fi grupate în patru categorii:
1. relaţii trofice – relaţiile de nutriţie care apar între speciile unei biocenoze;
2. relaţii topice – apar atunci când un animal trăieşte în adăpostul altui animal;
3. relaţii fabrice – apar atunci când un animal utilizează ca material de construcţie pentru
adăpost, părţi ale unui organism din altă specie;
4. relaţii de transport – apar când o specie transportă altă specie (insectele transportă
bacterii).

57
 Pe Terra există o mare diversitate de ecosisteme, foarte important în abordarea lor sunt
criteriile de clasificare. Un criteriu foarte larg este mediul de viaţă, deosebindu-se astfel trei
mari categorii:
- ecosisteme marine,
- ecosisteme de apă dulce,
- ecosisteme terestre.
Însă, după prezenţa sau absenţa influenţei omului, ecosistemele se clasifică în:
- ecosisteme naturale,
- ecosisteme modificate,
- ecosisteme amenajate.
Ecosistemele naturale sunt reprezentate de acele ecosisteme în care influenţa umană
directă şi indirectă nu este sesizabilă. Practic, astfel de ecosisteme necunoscute şi neexplorate
de către om sunt foarte puţine, deoarece impactul uman indirect a ajuns să acopere întreaga
planetă.
Ecosistemele modificate reprezintă majoritatea ecosistemelor de pe planetă, sunt
reprezentate de ecosistemele naturale, spontane care au suferit o influenţă antropică în cea mai
mare parte indirectă.
Ecosistemele amenajate reprezintă acele ecosisteme controlate şi dirijate de om, care
nu se supun proceselor naturale de autoreglare şi sunt formate în principal din ecosisteme
agricole, ecosisteme forestiere, ecosisteme lacustre şi marine pentru acvacultură, ecosisteme
urbane.
7.2. Activități cu impact direct asupra biosferei
Intervenţia abuzivă a omului în biosferă a condus la sărăcirea, descreşterea diversităţii
speciilor, modificarea ecosistemelor naturale, toate acestea având drept consecinţă majoră
dereglarea echilibrelor naturale ale ecosistemelor.
Suprapăşunatul determină distrugerea covorului vegetal, diferitele tipuri de ecosisteme
terestre având anumite limite de susţinere a unei anumite presiuni animale. În ecosistemele
naturale dacă sunt depăşite aceste limite intervine fenomenul de autoreglare a animalelor
sălbatice existente aici, în schimb animale domestice nu se supun acestui fenomen apărând
fenomenul de suprapăşunare care duce la deteriorarea covorului vegetal şi apoi la dezgolirea
solului. Vegetaţia dispare treptat iar aceste suprafeţe sunt supuse procesului de dezgolire şi de

58
erodare a solului. Exemplul cel mai cunoscut este cel referitor la Insula Sfânta Elena pe care
portughezii au suprapopulat-o începând cu anul 1513 cu un efectiv crescut de capre. După 400
de ani de la această acţiune flora de pe insulă era complet distrusă. Situaţii similare cu soluri
degradate datorită suprapăşunatului s-au produs în Spania, pe platoul Castiliei, în Italia, în
zona Apeninilor, în Orientul Apropiat (Siria şi Iran), în America de Nord.
Supraexploatarea faunei și dispariţia unor specii de animale sau scăderea numărului
acestora până la un nivel alarmant se datorează mai ales supraexploatării acestora prin
vânătoare şi pescuit.
Supraexploatarea faunei acvatice prin suprapescuitul efectuat atât în ecosistemele
acvatice marine cât şi în cele continentale are drept consecinţă:
- dispariţia sau ameninţarea cu dispariţia a unor organisme acvatice
Primele victime ale suprapescuitului au fost mamiferele acvatice de talie mare, în
special balenele. După primul război mondial pescuitul cetaceelor a crescut foarte mult,
populaţiile unor specii de balene ajungând la dimensiuni alarmant de scăzute, fapt care a
determinat ca după anul 1964 să se interzică pescuitul acestor animale.
- diminuarea cantitativa a stocurilor de peşte
Vastitatea biotopului marin şi oceanic a condus la ideea că resursele lor biologice ar fi
inepuizabile, fapt care a determinat practicarea unui pescuit iraţional. Datorită acestor practici
au avut loc reduceri mari ale populaţiilor unor specii de peşti precum: sardele din Oceanul
Pacific, între California şi Alaska, reduceri ale populaţiilor de delfini şi rechini, de hering,
merluciu, scrumbie albastra, etc.
Supraexploatarea faunei terestre prin vânătoare a afectat îndeosebi mamiferele şi
păsările unele specii dispărând definitiv, altele datorită numărului redus de exemplare existente
sunt ameninţate cu dispariţia.
Pătrunderea unei specii într-un nou ecosistem (introducerea de specii noi) presupune
un proces de influenţă reciprocă între specie şi biocenoză. Specia nou introdusă este supusă
unui proces de transformare sub acţiunea factorilor abiotici şi biotici, iar biocenoza în care a
reuşit să se instaleze o noua specie se poate modifica şi ea. Aceste modificări atât de o parte
cât şi de cealaltă parte se produc până când se realizează un nou echilibru. In mod natural ele
se produc încet, treptat, pe o perioada de timp îndelungată fără perturbări violente ale
echilibrului ecosistemului respectiv.

59
 Intervenţia omului în acest proces de extindere a arealului ecologic al diferitelor specii
vegetale şi animale este o activitate destul de veche (aducerea viermilor de mătase din China
în Europa de către Marco Polo).
În ultimele secole, datorită perfecţionării mijloacelor de transport şi a intensificării
schimburilor între zone geografice îndepărtate introducerea intenţionată sau neintenţionată de
specii noi în diferite ecosisteme a luat o mare amploare, de multe ori consecinţele unor astfel
de introduceri nefiind bine anticipate s-a ajuns la declanşarea unor adevărate "explozii
ecologice" cu efecte catastrofale asupra ecosistemelor respective. Chiar şi introducerile unor
plante şi animale folositoare în scopuri alimentare, tehnice, estetice au avut adesea urmări
nedorite şi păgubitoare atât din punct de vedere economic cât şi pentru ecosistemele în care au
pătruns.
Modificarea sau distrugerea habitatelor, ce se produce pe multiple căi (dispariţia
păşunilor, tăierea pădurilor, modificarea habitatelor acvatice prin barări, desecări, etc.)
extinderea agriculturii, deşertificarea, urbanizarea, poluarea etc., sunt activităţile indirecte
care duc la producerea schimbărilor în cadrul biosferei.
7.3. Protecția biosferei
Protejarea existenţei tuturor elementelor vii ale biosferei, sau în altă formulare
conservarea biodiversităţii, este un deziderat al omenirii, care are la bază mai multe motivaţii.
Una din ele are o latură pragmatică şi se referă la posibilitatea ca unele dintre speciile care
actualmente nu prezintă importanţă practică, să devină în viitor importante pentru nevoile
viitoare ale omenirii. Un alt motiv îl constituie faptul că un ecosistem ca să funcţioneze în
limitele unui echilibru, are nevoie de prezenţa tuturor speciilor lui, deci păstrarea
biodiversităţii este necesară pentru păstrarea integrităţii ecosistemelor. Existenţa omenirii
depinde de integritatea şi funcţionarea normală a întregii biosfere, în care orice specie are un
anumit rol, fie că îl cunoaştem sau nu. În plus, dincolo de utilitatea directă şi indirectă,
protejarea biosferei este şi o problemă de etică.
Protejarea biosferei prezintă două laturi distincte:
1. Protejarea biocenozelor şi populaţiilor naturale;
2. Protejarea populaţiilor produse de om: plante cultivate şi animale domestice.
Totuși, nicio măsura de conservare a speciilor sau ecosistemelor nu poate fi eficientă
atâta timp cât condiţiile globale ale biosferei continuă să se înrăutăţească prin efectele ploilor

60
acide, al schimbărilor climatice, al intoxicării factorilor de mediu, al eutrofizării, etc. De
aceea, crearea unor spaţii de refacere a speciilor periclitate: rezervaţii, parcuri, colecţii, etc.,
trebuie să fie însoţită de o serie de măsuri operaţionale cât şi de o serie de activităţi
educaţionale care să conştientizeze necesitatea protecţiei naturii şi a mediului.
Cel mai cunoscut concept la nivel mondial, în ceea ce privește protecția biosferei, este
cel de rezervație a biosferei, arie naturală protejată căreia i se atribuie un calificativ
internațional și ale cărei caracteristici sunt definite de UNESCO, conform cu necesitățile
privind scopul de protecție și conservare a unei zone de habitat natural și a diversității
biologice specifice a acesteia.
Principiile care stau la baza conceptului de rezervație a biosferei sunt:
- protecția și conservarea diversității biologice în zone în care așezările umane
reprezintă o componentă integrantă;
- dezvoltarea durabilă și armonioasă a omului și a naturii, astfel încât conservarea
biodiversității să susține fluxul de servicii ale ecosistemului și să sprijine crearea de
oportunități economice;
- crearea unei rețele globale de regiuni model, în care opțiunile pentru adaptare la
condițiile în schimbare ecologice, economice și sociale pot fi testate cu implicarea
tuturor părților implicate, pentru a genera modele de adaptare la impactul acestor
schimbări.
Consiliul Internațional de Coordonare al Programului UNESCO „Omul și Biosfera”
(MAB) s-a reunit pentru prima dată în anul 1971, iar conceptul de Rezervație a biosferei a
prins contur în 1974. Programul de creare pe plan mondial a unei rețele de rezervații ale
biosferei a fost lansat la 2 ani după propunerea conceptului. În 1995 la Conferința de la Sevilla
s-a definit pentru prima dată o strategie și s-a dezvoltat un cadru statutar care să susțină
principii acceptate de către toate statele. În același an, Conferința generală a UNESCO a
adoptat Strategia Sevilla și respectivul cadru. În 2008, la conferința de la Madrid, a fost creat
un plan de acțiune pentru următorii ani (până în 2013).
În prezent, rețeaua cuprinde 701 de rezervații ale biosferei - din care 21
transfrontaliere, în 124 de țări15.

15
http://www.unesco.org/new/en/natural-sciences/environment/ecological-sciences/biosphere-reserves/

61
 În România cadrul legal de declarare a unor asemenea arii protejate, este reglementat
de OUG 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei și faunei sălbatice - cu modificări și completări conform:
- OUG 154/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei și faunei sălbatice și a Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr.
407/2006;
- Legea 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice,
raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-
cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional;
- Legea 49/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei
sălbatice.
În prezent, în România există doar 3 arii naturale cu statut de rezervații ale biosferei 16:
- Delta Dunării, recunoscută prin includerea în Rețeaua internațională a Rezervațiilor
Biosferei în 1990. A primit și recunoașterea de sit natural cu valoare de patrimoniu natural
mondial și de zonă umedă de importanță internațională (sit Ramsar). Este singura dintre cele 3
care are statut de Rezervație Transfrontalieră a Biosferei.
- Parcul Național Retezat, recunoscut ca Rezervație a Biosferei în anul 1979 – la a VI-a
sesiune a Consiliului Internațional de Coordonare a Programului Om-Biosferă din cadrul
UNESCO. Doar unele suprafețe din perimetrul acestuia, au acest regim.
- Parcul Național Munții Rodnei, în care doar unele suprafețe din perimetrul parcului -
declarate ca atare în 1979, au regim de Rezervație a Biosferei. Cele 3547,6 ha cu acest regim
se află în nordul masivului și ocupă golul alpin precum și pădurile de conifere sau amestec din
arealul Pietrosului Rodnei.

16
http://www.unesco.org/mabdb/br/brdir/europe-n/Romaniamap.htm

62
 CAPITOLUL 8
HAZARD, RISC SI VULNERABILITATE
Hazardurile sunt definite drept o interfata accidentala si în general neprevazuta între
doua sau mai multe serii cauzale ale caror relatii reciproce sunt, în fiecare moment, riguros
determinate, dar a caror independenta relativa nu este imputabila decât ignorantei sau
neputintei noastre. Sunt fenomene naturale extreme declansate de evolutia normala a unor
energii acumulate în mediu si care au un important potential destructiv. Probabilitatea lor de
producere poate fi determinata statistic (1 la 100 de ani, de exemplu), dar nu si momentul
producerii în acest interval. Hazardurile pot fi produse si de activitatea antropica
necontrolabila (explozii, accidente tehnologice) sau pot avea cauze sociale sau politice.
Potentialul distructiv al hazardurilor se manifesta prin dezastre sau catastrofe, evaluate
în functie de pierderile umane, materiale si de consecintele asupra mediului.
Riscul poate fi definit ca o posibilitate de producere a pierderilor de vieti omenesti si a
unor pagube materiale pe un teritoriu dat, într-o perioada de referinta, în cazul producerii unui
dezastru. Deci riscul se refera doar la efectele care ar putea fi produse de dezastre asupra
societatii umane. O alunecare de teren este considerata o evolutie normala atunci când se
declanseaza într-un peisaj natural slab modificat de activitatea antropica, dar produce efecte
dezastruoase într-o localitate.
Caracteristica de baza a riscului este incertitudinea, iar aceasta o diferentiaza de
impactul produs în mediu.
Figura nr.11 Componentele conceptului de risc sunt urmatoarele
(sursa: Bogdan &Niculescu, 1999)

63
8.1. Tipologia hazardurilor si riscurilor
Hazardurile si riscurile pot fi clasificate în primul rând dupa natura acestora, respectiv
hazarduri naturale, hazarduri produse de activitatea antropica sau cu origine mixta. La rândul
lor, hazardurile naturale considerate fenomene extreme, pot fi grupate în urmatoarele categorii
(dupa Burton, Kates si White, 1978, citati de Grecu, 2004):
- hazarduri geofizice: meteorologice, climatice, geomorfologice, geologice,
hidrologice, complexe;
- dupa mediul în care se produc : marine, costiere si insulare, continentale si complexe.
8.2. Cauze naturale cu impact în mediu
Trecutul geologic al Pamântului este jalonat de schimbari majore ale configuratiei
uscatului si oceanelor, de eruptii vulcanice, cutremure, furtuni violente si incendii devastatoare
care au modificat alura reliefului, climatul sau compozitia atmosferei. Fiecare dintre aceste
dezlantuiri violente ale energiilor telurice au produs distrugerea sau modificarea ecosistemelor
terestre si acvatice. Au disparut specii de plante si animale si au aparut altele care au evoluat în
timp. În mod firesc, aceste fenomene naturale extreme fac parte din evolutia actuala a planetei.

8.2.1 Fenomene naturale extreme

Pe o scara a efectelor pe care le produc fenomenele naturale extreme se diferentiaza
urmatoarele categorii (Mac si Petrea 2002):
- Accidente: produc un impact minor asupra unor parti ale geosistemelor, fara a
produce dezechilibrul acestora, iar efectele pot fi suportate.
- Dezastre: implica un impact important asupra geosistemelor, producând victime
umane si pagube materiale. În structura si functionalitatea geosistemelor se produc modificari
care pot fi redresate în timp îndelungat.
- Catastrofe: produc efecte distructive majore care afecteaza toate componentele unui
sistem geografic.

8.2.1.1. Erupţiile vulcanice

Dintre cei peste 1400 vulcani activi, care au functionat în aceasta perioada istorica,
aproape 100 au eruptii cu grad mare de risc. Dintre efectele produse de eruptiile vulcanilor în
mediu mentionam:

64
 - Expulzeaza cenusa, praf vulcanic, gaze cu temperatura de 500-11000 C (CO2, CO,
SO2, H2S, CH4, Cl, Fl) si vapori de apa, iar toate acestea pot fi propulsate pâna în stratosfera
inferioara. Datorita vânturilor dominante si a curentilor de aer rapizi de la partea superioara a
troposferei sau din stratosfera (50-300 km/h), substantele expulzate pot trece dintr-o emisfera
în alta, poluând toate componentele mediului. Eruptia vulcanului Pinatubo (Filipine, iunie
1991) a expulzat peste 20 milioane tone de cenusa si gaze pâna la înaltimea de 40 km, care au
afectat tot spatiul geografic situat între latitudinile de 400 N si 600 S (WMO-AR Nr.774/1991,
citat de Farcas&Croitoru, 2003).
- Explozia si suflul acesteia, norii de gaze fierbinti si cenusa afecteaza teritorii de sute
sau mii de km2 în care vegetatia este carbonizata, fauna distrusa, solul este acoperit cu praf
vulcanic si produse piroclastice. Eruptia vulcanului Krakatau (sau Krakatoa) din 26-27
august 1883, considerata cea mai mare din istoria recenta a Pamântului, a debutat prin
explozia craterului provocata de acumularea de gaze si vapori de apa rezultati din contactul
apei marii cu rezervorul subteran de magma. Volumul de materiale vulcanice expulzate în
atmosfera a fost estimat la 125 km3 (cu o viteza de 650 m/s), iar lava care a ajuns în ocean, la
75 km3. Cenusa vulcanica si gazele s-au ridicat la 80 km înaltime formând un nor care a
diminuat radiatia solara cu 87% timp de câteva zile. Suprafata afectata de depunerile de tefra
(piroclastite neconsolidate) a fost de 750.000 km2, grosimea maxima a atins 70 m., iar doua
treimi din Insula Krakatau a disparut.
- Gazele si pulberile ajunse în atmosfera amplifica procesul de formare a acizilor
sulfuric, clorhidric si fluorhidric, care sunt antrenati descendent de precipitatii sub forma de
ploi acide, dar aceleasi substante determina ecranarea radiatiei solare, diminuarea radiatiei
luminoase si scaderea temperaturii aerului;
- Curgerile de lava care înainteaza cu viteze ce variaza de la câtiva centimetri pe zi
pâna la 20-30 km/ora, produc incendii, distrug constructiile si modifica relieful minor;
- Diminueaza albedoul suprafetei topografice, iar prin aceasta favorizeaza cresterea
temperaturii solului la distante de sute de kilometri de locul eruptiei.
- Eruptiile submarine produc cutremure si valuri uriase (tsunami) care afecteaza zonele
de tarm. Lava, piroclastitele, gazele si temperatura distrug în totalitate ecosistemele terestre si
le modifica pe cele acvatice.

65
8.2.1.2. Cutremurele
Seismele sau cutremurele de pamânt sunt fenomenele naturale extreme care au cea mai
mare frecventa de producere. Cele mai numeroase cutremure sunt consecinta deplasarii
placilor si a coliziunii acestora în zonele de subductie.
Puterea unui cutremur poate fi caracterizata prin magnitudine si este exprimata în
grade. O prima scara a magnitudinii a fost elaborata de americanul Charles Richter în 1931.
Este o scara logaritmica bazata pe masurarea amplitudinii maxime a undelor seismice.
Cresterea magnitudinii (gradul cutremurului) cu o unitate corespunde cu o majorare de
10 ori a amplitudinii undelor si de 31 de ori a energiei seismice (Andronic, 2003). De exemplu
la o magnitudine 7, amplitudinea undei seismice este de 10 ori mai mare decât cea
corespunzatoare unui cutremur cu magnitudinea 6, iar energia este de circa 30 de ori mai
mare. Cu toate ca scara Richter teoretic nu are limita superioara, aceasta poate fi considerata
conventional magnitudinea celui mai devastator cutremur produs pâna în prezent, si anume de
9,3.
Gradul seismului pe scara Mercalli nu are o baza matematica si se stabileste dupa
evaluarea efectelor din teren produse de eveniment. Se estimeaza ca în fiecare an se produc
trei milioane de cutremure (un cutremur la 11 secunde), dar dintre acestea doar aproximativ 60
sunt clasificate ca semnificative (magnitudine 6.5 R), iar 19 sunt majore (magnitudine peste 7
R). Aproape 70% din totalul seismelor produse au o magnitudine cuprinsa intre 6 si 6,4 R.
Efecte: valuri seismice devastatoare pentru zonele de tarm (tsunami), alunecari de
teren, prabusiri, victime omenesti si pagube materiale în localitati si zone industriale,
accidente tehnologice cu efect poluant. Cea mai importanta zona cu activitate seismica din
România este regiunea Vrancea unde se produc cutremure frecvente la o adâncime
intermediara (70-200 km), dar cele mai numeroase au o adâncime de 130-150 km. Riscurile
seismice pentru România sunt determinate mai ales de cutremurele care au loc la adâncime
intermediara. Energia cutremurelor vrâncene este în general mare, deci acestea pot fi
înregistrate pe areale întinse ca socuri monokinetice cu intensitate mica, pe o raza de sute de
km în raport cu epicentrul.
Unda longitudinala „P” (de volum) are o viteza medie de propagare de 7,8 km/s,
transporta aproximativ 20% din energia seismului si nu este periculoasa pentru constructii,
deoarece oscilatiile se produc pe verticala (compresie-dilatare).

66
 Unda „S” (de forfecare), transporta aproximativ 80% din energia totala, are viteza
medie de propagare de 4,6 km/s si cauzeaza cele mai numeroase pagube; oscilatiile se produc
perpendicular pe directia de propagare (înainte-înapoi) si determina balansarea constructiilor.
Majoritatea cutremurelor vrâncene au magnitudini inferioare gradului 4,8 pe scara
Richter. Seismele mai puternice sunt concentrate într-o zona relativ restrânsa si au magnitudini
care pot atinge gradul 8, asa cum se presupune ca a fost cutremurul din 1802.
Cutremurele cu M > 7 au un grad ridicat de risc pentru capitala. Distanta relativ mare a
municipiului Bucuresti fata de epicentrul cutremurelor vrâncene, parcursa în aproximativ 25-
30 de secunde, face posibila alertarea autoritatilor si a populatiei de catre Centrul de
Avertizare Seismica Bucuresti din cadrul Institutului Român de Seismologie Aplicata, care are
la baza un Sistem de Monitorizare a Activitatii Seismice.

8.2.1.3. Valuri seismice sau tsunami

Valurile seismice reprezinta o unda energetica mecanica ce se propaga prin apa
oceanelor, ca urmare a producerii unor eruptii vulcanice sau cutremure submarine ori de
coasta foarte puternice (7-9 grade pe scara Richter). Valul tsunami (din limba japoneza: val de
port) se propaga diferit fata de valul obisnuit creat de vânt. Cutremurul provoaca unde care se
propaga atât vertical, cât si lateral în raport cu hipocentrul.
Unda verticala produce o bombare maxima de aproximativ un metru a suprafetei
oceanice în zona epicentrului, de unde se propagă spre zonele de tarm sub forma de valuri
concentrice. Inaltimea valului creste progresiv si atinge valori de metri sau zeci de metri la
contactul cu tarmul, apoi patrunde pe uscat la distante care depind de caracteristicile reliefului.
Viteza de deplasare a valului variaza de la 30m/s la 70m/s, iar efectele produse în mediul
terestru sunt devastatoare. În prezent în Hawai functioneaza un centru international de control
a seismelor. Acesta receptioneaza prin intermediul satelitului GEOS mesajele de alerta emise
de statiile care înregistreaza cutremurele submarine din zona circumpacifica, facând posibila
avertizarea autoritatilor si populatiei din zonele care ar putea fi afectate. Deoarece între
momentul producerii cutremurului submarin si cel al impactului dintre tsunami si tarm
perioada de timp poate fi mare, alerta permite masuri de evacuare a populatiei si de protectie.
De exemplu valul produs de un cutremur în Chile are nevoie de aproximativ 20 de ore pentru a
atinge tarmurile Japoniei.

67
8.2.1.4. Tornade si cicloni
Tornadele sunt perturbatii atmosferice turbionare, de mica extindere areala (raza
maxima de 1 km), dar cu intensitate mare, cu viteze ale vântului care pot atinge 500 km/h,
producând pagube materiale si pierderi de vieti omenesti impresionante. În lungul traseului de
deplasare al acestora cu viteze de 40-50 km/ora (în mod exceptional peste 100 km/ora), sunt
distruse partial sau total cladiri, retele electrice, vegetatie, culturi, dar se înregistreaza si
numeroase victime omenesti. Tornadele au frecventa maxima în partea centrala din SUA, la
începutul primaverii în zona numita „Tornado Alley” care cuprinde portiuni mari din statele
Texas, Oklahoma, Kansas si Iowa. Între anii 1950-1999 s-au înregistrat 40.522 de tornade care
au facut 4.460 de victime si au cauzat pagube materiale estimate la câteva mii de miliarde
dolari. Partea de sud-vest a Australiei, Africa de Sud si Argentina, dar si vestul Europei sunt,
de asemenea, afectate de tornade.
Ciclonii tropicali, cu o durata medie de 5 - 8 zile, se formeaza deasupra oceanelor
calde din zona intertropicala si sunt asociati cu vânturi puternice si precipitatii abundente care
pot afecta teritorii pe o raza de 50 – 1.000 km.
Efecte: valuri mari de furtuna care lovesc tarmurile joase, inundatii cu apa sarata,
distrugeri de cladiri si recolte, pierderi de vieti omenesti, distrugerea ecosistemelor naturale.
Unul dintre cei mai puternici cicloni a lovit statul Bangladesh în noiembrie 1970,
producând moartea a 300.000 oameni, peste un milion de animale si a distrus recolta de pe o
suprafata de 400.000 ha.

8.2.1.5. Fenomenul El Niño (ENSO- El Niño Southern Oscillation)

El Niño este un fenomen global generat de relatia ocean-atmosfera, care se manifesta
prin fluctuatii importante de temperatura a apelor de suprafata din zona tropicala a Oceanului
Pacific, a Oceanului Atlantic (mai rar si cu intensitate redusa) si a Oceanului Indian. Efectul
acestora asupra Emisferei Sudice este profund. El Niño este cea mai importanta sursa de
variabilitate interanuala a climatului, având intervale de aparitie între 2-9 ani si o durata de
manifestare variabila (5 luni-2 ani). Mecanismul de formare a fenomenului El Niño este
complex. În situatile normale (La Niña), între temperatura apelor de suprafata din preajma
tarmurilor estice si vestice din sudul Oceanului Pacific exista diferentieri semnificative. Apa
mai calda de la suprafata este împinsa de alizee spre vest, iar în lungul tarmului Americii de

68
Sud aceasta este înlocuita cu apa rece care urca din adâncime (upwelling)17, alimentând
Curentul Humboldt. Datorita acestui proces si a diferentei de presiune atmosferica dintre
extremitatile de est si de vest ale Oceanului Pacific, nivelul acestuia este mai ridicat cu pâna la
60 cm pe coastele vestice ale Asiei si Australiei.
În situatiile cu El Niño care se instaleaza la începutul verii australe, apa Oceanului din
dreptul tarmurilor Americii de Sud suporta o încalzire treptata. Intensitatea vânturilor scade,
iar temperaturile se omogenizeaza deoarece aportul de apa rece din adâncime înceteaza. Masa
de aer cald si umed de deasupra oceanului genereaza furtuni neobisnuit de puternice, însotite
de precipitatii violente care afecteaza coastele Americii de Sud. În schimb, în Asia si Australia
se instaleaza perioade de seceta severa.
Modificarile climatice determinate de El Niño si consecintele acestora sunt numeroase
si au un impact puternic în mediu la scara globala:
- determina furtuni violente însotite de precipitatii abundente în estul si centrul
Oceanului Pacific;
- în anotimpul de vara din lungul tarmurilor nordice ale Perului si Ecuadorului, de
regula cald si uscat, se produc precipitatii excesive urmate de inundatii catastrofale (februarie-
aprilie);
- în sudul Braziliei si în nordul Argentinei climatul devine mult mai umed decât cel
normal;
- climat mai cald si uscat în bazinul Amazonului, Columbia si America Centrala,
precum si în Asia de sud-est si Australia nordica;
- climat mai cald si arid decât cel normal în Queensland, Insula Victoria, estul
Tasmaniei (iunie-august);
- conditii mai secetoase în Zimbabwe, Mozambic si Botswana (decembrie-februarie).

8.2.1.6. Inundaţiile
Prin dimensiunile impactului în mediu, prin frecventa de producere si spatiile
geografice afectate, inundatiile reprezinta unul dintre cele mai devastatoare fenomene naturale

17
Proces de ridicare spre suprafata a unor cantitati enorme de apa rece din adâncime în apropierea tarmurilor
oceanelor si marilor.

69
extreme. Sunt produse de incapacitatea albiei râurilor de a evacua debitele de apa cu care sunt
alimentate si determina acoperirea unor suprafete de teren care sunt uscate în mod normal.
Dintre cele mai importante consecinte ale inundatiilor mentionam:
- pierderi de vieti omenesti;
- pagube materiale ca urmare a distrugerii unor constructii, mijloace de transport,
culturi si suprafete agricole etc;
- consecinte ecologice prin modificarea totala sau partiala a unor ecosisteme naturale
acvatice sau terestre;
- modificarea unor forme de relief prin procese de torentialitate, erodarea malurilor,
schimbarea traseului albiei minore;
- deteriorarea calitatii solului din albia majora prin procese de aluvionare sau acoperire
etc;
Inundatiile pot fi prevazute, cu exceptia celor provocate de aversele cu caracter local.
Pentru România avertizarile referitoare la iminenta unor precipitatii abundente cu risc de
producere a inundatiilor sunt transmise de catre Administratia Nationala de Hidrologie.
Inundatiile pot fi cauzate sau influentate si de activitatea antropica. Îndiguirea albiei
majore a râurilor reduce suprafata pe care viiturile pot fi preluate si diminuate în mod natural,
iar digurile sau barajele pot fi deteriorate ori distruse generând viituri catastrofale. Riscul de
cedare a barajelor executate din anrocamente sau beton este redus.

8.2.1.7. Furtunile de praf

Vânturile puternice antreneaza materialele fine neconsolidate de pe suprafata terestra si
le transporta la mare distanta de locul de origine. Depunerea acestor suspensii prin procesul de
sedimentare sau a celui de spalare exercitat de ploi se produce lent, suspensiile putând ramâne
timp îndelungat în atmosfera, în functie de înaltimea la care au fost ridicate. Deflatia este mai
activa pe terenurile lipsite de vegetatie sau cu vegetatie uscata. Vânturile puternice ridica de pe
sol particulele libere si le transforma în suspensii subaeriene care ramân în atmosfera perioade
lungi de timp. Cercetari recente au aratat ca vânturile antreneaza anual de pe continentul
african 100-400 milioane tone de praf, transportându-le în Atlantic si spre Mediterana. Zonele
cu fenomene frecvente de acest fel sunt situate în Africa de Nord, Africa de Sud, centrul si

70
sudul Americii de Nord, pampasul argentinian, centrul Asiei si al Australiei, de fapt zone cu
medii desertice si semidesertice.

71
 CAPITOLUL 9
ACTIVITATEA ANTROPICĂ ŞI IMPACTUL DE MEDIU

Impacturile de mediu determinate de activitatea antropică sunt tot mai intense şi

afectează regiuni tot mai intense. Dimensiunile influenţei negative exercitată de activitatea
antropică asupra mediului este fără precedent, punând în pericol -pe termen lung- însăşi
existenţa umanităţii.
9.1. Modificarea reliefului
Mijloacele tehnice performante de care dispune omul în prezent îi permit să modifice
alura suprafeţei topografice printr-o gamă variată de lucrări de nivelare, terasare sau excavare.
Unele lucrări de anvergură au importanţă chiar la scară globală şi este suficient să menţionăm
Canalul Suez care leagă Mediterana de Marea Rosie sau Canalul Panama care a stabilit o
legătură artificială între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic. La scară regională sau locală,
acestea sunt omniprezente şi determină modificări semnificative ale peisajului şi structurii
unor componente de mediu. Au apărut forme noi de relief, relieful antropic, iar acesta poate fi
inclus în următoarele categorii principale:
- forme de excavare (de suprafaţă şi subterane) rezultate prin lucrări miniere, săpături
pentru canale (de navigaţie, pentru irigaţii, pluviale, drenuri, conducte de transport), bazine
acvatice, deblee sau semideblee ale căilor de comunicaţie, pentru depozitarea deşeurilor etc);
- forme de nivelare-terasare pentru amplasare de construcţii, aerodromuri, terenuri
sportive, parcări, activităţi agricole, rectificări ale albiilor şi malurilor râurilor;
- forme de adaos, rezultate prin înălţarea suprafeţei iniţiale a terenului pentru baraje,
îndiguiri, căi de comunicaţie (rambleu şi semirambleu), umpluturi, halde, depozite de deşeuri,
sprijiniri şi consolidări ale versanţilor.

9.2. Incendiile
La originea incendiilor se află cauze naturale (erupţii vulcanice, trăznete, temperatură
ridicată a aerului combinată cu umiditatea redusă a atmosferei) sau antropice (neglijenţa,
accidente, incendiere voită). În spaţiul mediteranean, între 1981-1985, 23% dintre incendii au
fost datorate neglijenţei, 32 %- incendierilor, 40 % unor cauze necunoscute şi numai 5% unor
cauze naturale (WWF, 1992). Indiferent de cauza care le declanşează, incendiile sunt

72
imprevizibile, se întind cu mare repeziciune şi îşi schimbă traseul în funcţie de direcţia în care
bate vântul. Se pot propaga cu viteze de peste 25 km/h, în funcţie de viteza vântului.
Seceta prelungită, temperaturile ridicate şi umiditatea relativă scăzută a aerului pot
declanşa incendii spontane prin autoaprinderea vegetaţiei uscate.
Dintre efectele majore pe care le produc incendiile menţionăm:
- distrugerea totală a biocenozelor terestre sau modificarea lor calitativă şi cantitativă;
- eliberarea în atmosferă de pulberi şi fum care pot ajunge până la 4-10 km înălţime şi
care reduc radiaţia solară;
- energia termică eliberată modifică pentru perioade diferite de timp climatul local sau
regional;
- introducerea în atmosferă a gazelor rezultate din procesele de combustie, ponderea
revenind CO2.

9.3. Eroziunea şi degradarea solului. Scăderea suprafeţelor agricole

Una dintre principalele preocupări ale agricultorilor o reprezintă creşterea suprafeţelor
cultivate. Creşteri spectaculoase ale acestora s-au înregistrat în deceniul al şaselea al secolului
trecut, când numai în Kazahstan au fost desţelenite pentru a fi cultivate cu cereale 2,6 milioane
de hectare de păşuni naturale. Potenţialul de extindere al suprafeţelor agricole pe seama unor
medii naturale este tot mai redus, iar cele existente sunt diminuate constant prin trei modalităţi
distincte aflate în legătură directă sau indirectă cu activităţi antropice:
- procesele de eroziune şi degradare a solurilor;
- sustragerea masivă de terenuri pentru habitate urbane sau construcţii industriale;
- renunţarea la cultivarea unor terenuri din cauza necesităţii de refacere a calităţii
acestora sau a insuficienţei rezervelor de apă.
- eroziunea şi degradarea solurilor
În mod obişnuit în decursul unui an pe glob se erodează 22700 miloane tone de sol
fertil. Cantitatea de sol pierdut la hectar diferă de la regiune la regiune şi este dependentă de
relief (pantă), climă şi modalitatea de cultură. Estimările la scară globală demonstrează că în
ritmul actual de degradare prin eroziune a solurilor, aceasta resursă se epuizează într-un ritm
anual de 0,7%, adică 7% la fiecare 10 ani. La nivelul anului 1990, totalul mondial al

73
suprafeţelor de sol degradate prin eroziune hidrică era de 1,094 miliarde hectare, iar de atunci
s-a mărit continuu.
- reducerea suprafeţelor agricole
Industrializarea şi urbanizarea sunt cauze majore ale reducerii suprafeţelor agricole.
Acest proces este mai agresiv în ţările care aveau o densitate mare de populaţie anterior
declanşării industrializării rapide. În Indonezia, industrializarea rapidă scoate anual din
circuitul agricol peste 20.000 hectare teren arabil care ar putea produce hrana necesară pentru
380.000 locuitori.
Populaţia urbană se dezvoltă în detrimentul celei rurale. Se estimează că în 2025
populaţia urbană va fi de 61% din total (faţă de 54% în 2014), iar acest proces va necesita
sacrificarea unor suprafeţe agricole de cea mai bună calitate dacă ţinem cont de faptul că
oraşele se dezvoltă în zonele cu relieful cel mai favorabil. De exemplu în SUA, în intervalul
1982-1992, dintr-un total de 2,4 milioane hectare de teren scos din circuitul agricol, habitatele
urbane au beneficiat de peste 1,6 milioane hectare.
Începând cu deceniul al şaselea al secolului trecut, la nivel global suprafaţa de pământ
cultivat/cap de locuitor, a scăzut continuu de la 0,23 la 0,12 ha/locuitor. În trecut, diminuarea
suprafeţelor cultivate era compensată de creşterea productivităţii la hectar, dar ritmul de
creştere a celei din urmă a scăzut simţitor, iar în unele zone este chiar în regres.

9.4. Introducerea de specii noi în ecosisteme

Prima activitate prin care omul a introdus specii noi în ecosisteme a apărut odată cu
agricultura. Plantele de cultură au fost primele specii transportate de om la mare distanţă şi
aclimatizate în zone diferite de locul de origine.
Din totalul de 40 graminee cultivate pe glob, 24 sunt originare din Eurasia, 8 din
Africa răsăriteană, 4 din America de Sud şi 4 din alte regiuni, iar leguminoasele de pe toate
continentele provin în cea mai mare parte din Europa.

9.5 Exploatarea resurselor naturale

Gama de resurse de care dispune Pământul este impresionantă prin diversitate şi
cantitate şi poate fi grupată în două categorii majore: substanţă organică (vie sau moartă) şi
substanţa anorganică.

74
 Substanţele organice vegetale şi animale se reînnoiesc permanent, pe durata unor ore
(sau mai puţin), zile sau ani şi reprezintă resursele de hrană pentru componenta vie a planetei,
inclusiv pentru om. Biocenozele acvatice şi terestre ale planetei au însă o productivitate
limitată, dependentă mai ales de calitatea mediului fizic. Resursele biologice disponibile la un
moment dat trebuie analizate şi în funcţie de consumatorii acestora. O păşune poate hrăni un
număr limitat de ierbivore, iar un hectar de teren cultivat va produce o cantitate de grâu
dependenta de calitatea solului şi de tehnicile agroculturale (în absenţa unor calamităţi).
Indiferent de tratamentele aplicate solului şi de tehnicile de cultură (irigaţii,
îngrăşăminte, pesticide etc) acea cantitate de grâu nu poate fi depăşită. Pentru un anume
moment, resursele biologice ale planetei, deşi regenerabile permanent, sunt finite.
Resursele minerale conţinute în scoarţa terestră sunt, de asemenea, limitate, exceptând
poate roca folosită ca material de construcţie sau în industria materialelor de construcţie
(calcarul de exemplu). Minereurile metalifere sau nemetalifere şi combustibilii minerali
(petrol, cărbune, gaze etc) s-au format în timp geologic (milioane sau zeci de milioane de ani),
iar cele mai multe dintre ele sunt în cantitate finită şi neregenerabile la scara timpului uman.
Societatea umană nu poate exista fără a exploata şi utiliza resursele naturale în propriul folos.

9.5.1. Exploatarea pădurilor

Se apreciază ca pădurea a deţinut cca 40% din suprafaţa totală a uscatului. Astăzi ea
ocupă doar 27 %, ceea ce corespunde unei întinderi de 3,4 miliarde ha. Aceasta înseamnă că
revine o medie de 1,1 hectare pădure pe cap locuitor în ţările dezvoltate şi numai 0,5 hectare în
cele în curs de dezvoltare.
Pădurea naturală este caracterizată prin complexitate şi diversitate. Ecosistemele
forestiere naturale sau quasinaturale îndeplinesc concomitent numeroase funcţionalităţi social-
economice (produc biomasa vegetală, adăpostesc un genofond şi ecofond specifice) şi au un
rol determinant în menţinerea unor echilibre din natură (biologic, hidrologic, pedologic,
climatic):
- ecosistemele forestiere transformă energia solară în energie chimică potenţială prin
intermediul substanţelor din sol şi al apei, asigură reciclarea carbonului prin consumul de
CO2, şi participă la introducerea în circuitul biogeochimic a unor elemente pe care le preia din
substrat prin intermediul sistemului radicular.

75
 - reglează circuitul apei prin procesul de evapotranspiraţie, reţin stratul de zăpadă şi
reglează viteza şi intensitatea procesului de topire, reglează scurgerea de suprafaţă şi
contribuie la reglarea alimentării apelor subterane;
- funcţia de protecţie a solurilor, determinată de capacitatea pădurilor de a acţiona ca
cel mai important factor biologic în procesul de pedogeneză;
- intervin activ în conservarea reliefului prin reducerea eroziunii areale şi a celei
verticale şi contribuie la fixarea solurilor nisipoase şi a alunecărilor de teren;
- reduc efectele poluării atmosferice. Este ecosistemul cu cel mai mare consum de CO2
şi cel mai mare producător de oxigen. Un stejar eliberează 42 kg oxigen în 24 de ore, ceea ce
corespunde necesarului de consum al unui om pentru 80 de zile. În acelaşi timp el consumă
aproape 60 kg dioxid de carbon în acelaşi interval. Pădurea fixează eficient substanţele toxice
din atmosferă. Un curent de aer cu viteza de 25 km/oră în care dioxidul de sulf are o
concentraţie de 0,1 mg/m3 (valoare apropiată de pragul de alertă pentru acest gaz) este
complet epurat după ce traversează un hectar de pădure de stejar cu vârsta mijlocie (Bobic,
1971). Frunzele arborilor de pe un hectar de pădure de molid pot fixa şi metaboliza 32 tone
pulberi atmosferice, iar cele de fag 68 de tone; procesul este reînnoit după fiecare precipitaţie
care spală aparatul folial;
- unele specii de arbori (Quercus, Betula, Tillia, Pinus, Abies etc) eliberează în aer
substanţe fitoncide care distrug germenii tuberculozei, holerei, febrei tifoide etc (Carmazin şi
Cocovschi, 1957, citaţi de Toader şi Dinu, 2004).
- pădurea este o importantă resursă de material lemnos utilizat în industrie sau drept
combustibil, de plante medicinale care conţin alcaloizi, taninuri, uleiuri volatile, vitamine etc)
utilizate în industria farmaceutică, fructe de pădure şi ciuperci.
- adăugăm la acestea funcţia de recreere şi cea de ocrotire a genofondului şi
ecofondului pe care le adăposteşte.

9.5.2. Suprapăşunatul
Asociaţiile naturale de graminee şi plante ierboase reprezintă principala sursă de hrană
naturală pentru ierbivore. Sălbatice sau domestice, ierbivorele consumă covorul vegetal ca
hrană. La rândul său, omul consumă carnea unor ierbivore, fiind astfel o verigă a lanţului
trofic. Relaţia dintre păşune şi ierbivorele sălbatice se reglează prin mecanisme naturale. O

76
suprafaţă anumită de păşune poate hrăni un număr limitat de indivizi, iar acest număr nu este
acelaşi pretutindeni. Astfel, pampasul argentinian are o capacitate limită de 14 tone carne/km2,
preeria din Texas, 11 tone carne/km2, iar savana din Kenia, numai 3,5-5 tone carne/km2 de
păşune (Neacşu, 1986).
Necesarul de produse animaliere pentru consumul populaţiei (carne, lapte, lână, piei)
determină supraîncărcarea păşunilor cu ierbivore domestice, iar aceasta va conduce la
suprapăşunat. Covorul vegetal va fi înlăturat prin consumare sau distrugere mecanică într-o
măsură mai mare decât partea care poate fi regenerată de ecosistem. Vegetaţia se reduce
treptat iar apoi dispare, favorizând instalarea proceselor de şiroire şi erodare a solului. Cele
mai vulnerabile sunt păşunile din zonele cu deficit de umiditate. Teritorii afectate de acest
proces şi aflate într-un stadiu avansat de degradare se întâlnesc în Spania (Platoul Castiliei),
Italia (Munţii Apenini), statele Wyoming şi Montana din SUA, nordul Africii (Algeria,
Tunisia, Libia), Africa de Sud (Kenia, RSA).

9.5.3. Exploatarea faunei terestre

Biosfera reprezintă unica sursă de hrană pentru om, şi o rezervă importantă de materii
prime regenerabile. Ca urmare, omul a acţionat permanent asupra biosferei prin mijloace şi cu
intensităţi diferite, determinând o reducere treptată a potenţialului genetic al acesteia,
dispariţia unui număr important de specii de plante şi animale, dar şi reducerea numărului de
indivizi care aparţin diferiţilor taxoni (în Asia, mai există numai câteva sute de exemplare din
asinul persan). Situaţii la limită se înregistrează pentru ursul mare de bambus sau rinocerul
asiatic. În Africa, elefanţi, zebre, girafe, lei şi antilope au fost vânate sistematic, unele dintre
specii ocupând astăzi areale reduse şi un număr redus de exemplare. Peste 20 de specii de
primate sunt pe cale de dispariţie, cei mai afectaţi fiind lemurienii. Peste 30 de specii dintre
marsupialele australiene sunt pe cale de dispariţie din motive diferite, dintre care lupul
marsupial şi koala fiind vânate pentru blana.

9.5.4. Exploatarea resurselor oceanice

Exploatarea resurselor biologice ale oceanelor se manifestă în câteva direcţii precise:
- vânarea marilor mamifere acvatice reprezentate prin sirenieni şi cetacee;

77
 - pescuitul cu subramuri specializate pentru peşte, crustacei, cefalopode şi octopode,
moluşte (pentru consum şi pentru perle);
- recoltarea de biomasă vegetală.
Cele mai numeroase dereglări ale ecosistemelor acvatice le produce pescuitul. În
medie, populaţia planetei creşte cu 1,6%/an. Pe măsura creşterii populaţiei a crescut şi
necesarul de proteine obţinute în urma pescuitului. Ihtiofauna oceanică este alcătuită din cca
30.000 de specii dintre care numai 20 asigură peste 90% din totalul pescuit. În 1938 se
pescuiau 20 milioane t/an, 65 milioane t/an în 1968 şi 74 milioane t/an în 1977. După acest an
creşterile au fost mult diminuate. Specialiştii au evaluat la cca 100 milioane tone, capacitatea
maxim exploatabila de peşte şi, aceasta a atins în 1994 un volum de aproape 92 milioane tone,
în anii următori înregistrând o scădere treptată. Cu toate acestea producţia mondială de peşte a
crescut la 109 milioane tone în acelaşi an, diferenţa fiind furnizată de piscicultură, aflată într-
un progres rapid. Cantitatea totală de peşte pescuit pe cap de locuitor a fost de 19,3 kg/an în
1994, cu puţin sub nivelul maxim atins în 1988 (19,4 kg/an). Toate studiile indică faptul că
productivitatea biologică a oceanului este pe cale să fie depăşită prin suprapescuit.
Destinaţia producţiei de peşte reflectă următoarea situaţie: aproape o treime din
cantitatea de peşte pescuit are altă destinaţie decât hrana directă către om şi anume furaj pentru
piscicultură sau pentru animale domestice (păsări, ovine, porcine). Peru, cel mai mare
producător mondial de hrană pentru animale transformă toată recolta de 6 milioane tone de
anşoa (scrumbie şi sardele) în 1,6 mil tone de hrană pentru peşti. În Chile, 90 % din producţia
de scrumbie este consumată pentru realizarea de conserve destinate animalelor de companie.

9.5.5. Exploatarea resurselor de apă dulce

Apa dulce este o resursă naturală finită distribuită inegal pe Glob. În zonele climatice
reci, temperate şi tropicale umede se află 98% din totalul disponibil. Cantitatea totală de apă
dulce din râuri este apreciată la 91.100 km3 (26 % din resursele totale de apă dulce de pe
Glob), la care se adaugă 2.120 km3 cantonaţi în lacuri (0,006 %) şi 105.000 km3 (30 %) în
apele subterane (Zavoianu, 2002).
Creşterea populaţiei determină o presiune constantă asupra rezervelor de apă dulce
folosită în următoarele scopuri: irigaţii, zootehnie, industrie, scopuri casnice, servicii diverse
etc.

78
 Efectele supraexploatării apei dulci constau în:
- diminuarea debitelor râurilor aval de folosinţe.
- scăderea nivelului unor lacuri alimentate de râuri și/sau dispariția acestora (Aral)
însoțită de afectarea ecosistemelor de ţărm.
- scăderea nivelului piezometric al apelor subterane cu o medie anuală de până la 3 m,
fapt care depăşeşte capacitatea de reîncărcare naturală a acestora.
- ridicarea nivelului apelor subterane în zonele intens irigate şi deprecierea calităţii
solurilor.
- scăderea productivităţii solurilor şi creşterea riscului de degradare a acestora.
- modificarea ecosistemelor hiporeice şi a celor freatice.
În condiţiile în care consumul mediu zilnic pe locuitor este estimat la 1 m3/24 ore
(inclusiv cel industrial, agricol, etc), cantitatea de apă disponibilă a planetei ar asigura
necesarul unei populaţii de maxim 20 miliarde locuitori, preconizata pentru anul 2100.

9.6. Construcţii hidrotehnice

Construirea de canale pentru irigaţii, navigaţie şi barajele în calea apei sunt
modalităţile cele mai importante prin care activitatea umană determină modificări ale structurii
şi funcţionalităţii reţelei hidrografice şi în egală măsură a mediului din zonele adiacente.
Barajele sunt o prezenţă pregnantă şi necesară în peisajul geografic. În prezent există în
lume aproape 40.000 de baraje importante şi numeroase alte stavile de dimensiuni mai reduse
care modifică regimul natural de scurgere şi circuitul apei în natură.
Pe lângă aspectele practice greu de înlocuit pe care acestea le generează (producţie de
energie electrică, preluarea viiturilor, stocarea apei pentru perioadele secetoase etc), apar însă
şi numeroase efecte negative, dintre care enumerăm:
- inundarea unor mari suprafeţe de teren agricol de cea mai bună calitate, situat în zona
de luncă şi pe terasele inferioare ale văilor din spatele barajelor;
- defrişarea forţată a cuvetei viitorului lac care determină reducerea suprafeţei fondului
forestier şi implicit dispariţia fito- şi zoocenozelor găzduite de acesta;
- creşterea cantităţii de apă evaporată, mai ales în zonele calde;
- reţinerea sedimentelor în cuveta lacului, fapt care determină scăderea producţiei de
peşte;

79
 - formarea unor obstacole insurmontabile pentru speciile amfibiotice de peşti migratori
precum somonul, anghila sau cega;
- schimbări importante în regimul scurgerii determinate de regularizarea debitelor
extreme, sustragerea unor debite din bazinele hidrografice şi dirijarea lor în alte bazine;
- modificarea stabilităţii versanţilor;
- modificări de topoclimat ca urmare a apariţiei unui volum important de apă cu
coeficient de cedare termică redus.

80
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 Ardelean A., C. Maior – Management ecologic. Ed. Servo-Sat, 2000.

 Berca Mihai – Ecologie generala si aplicata. Ed. Ceres Bucuresti, 2000.
 Botnariuc N., Vadineanu V. - Ecologie. Ed. Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1988.
 Bran F., Ioan I., Terra –casa vieții, Editura Universitră, București, 2013
 Catherine de Silguy - L’agriculture biologique. Ed. Terre Vivante, Franta, 1994.
 Ciobotaru, V., Socolescu, AM., Priorităţi ale managementului de mediu, Ed. Meteor Press,
Bucureşti, 2006.
 Coman Gh., Murgu Zaira-Marcela - Economia mediului. Ed. Moldovita, Iasi, 1996.
 Dumitrescu N., Iacob T., Vintu V. - Ecologie si protectia mediului. Curs litografiat,
U.A.M.V. Iasi, l992.
 Dutu Mircea – Dreptul mediului, vol. II. Ed. Economica, 1998.
 Ghiga, C., Bulearca, M., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului – noi abordări practice şi
conceptuale, Ed. Printech, Bucureşti, 2009.
 Gociman, C. O., Tipologia hazardului şi dezvoltarea durabilă, Editura Universitară „Ion
Mincu”, Bucureşti, 2002.
 Gradinaru Ilie – Protectia mediului. Ed. Economica, 2002.
 Heinrich Dieter, Hergt Manfred – Atlas de l’écologie. Ed. La Pochothèque,Torino, 1997.
 Ionescu Al. - Ecologia - stiinta ecosistemelor. Bucuresti, 1988.
 Ionescu Al. - Efectele biologice ale poluarii mediului. Ed. Academiei, 1973.
 Ionescu Al. - Fenomenul de poluare si masuri antipoluante in agricultura. Ed. Ceres, Bucuresti,
1982.
 Ionescu Al., Berca M. - Ecologie si protectia ecosistemelor. Bucuresti, 1988.
 Lester P. Brown – Colectia: Probleme globale ale omenirii.
 Mohan Gh., si colab. - Rezervatii si monumente ale naturii din România. Ed. Scaiul,
Bucuresti, 1993.
 Mohan Gh., Ardeleanu A.- Ecologie si protectia mediului. Ed. Scaiul, Bucuresti, 1993.
 Neacsu P., Apostolache-Staicescu Zoe - Dictionar de ecologie. Ed. St. si enciclopedica,
Bucuresti, 1982.
 Negulescu M. si colab. - Protectia mediului inconjurator. Ed. Tehnnica, Bucuresti, 1995.
 Părăuşanu, V., Ponoran, I., Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, Ed. Sylvi, Bucureşti,
2003.
 Platon, V., Finanţarea activităţilor de protecţia mediului, Ed. economică, Bucureşti, 2004.
 Primack Richard – Conservarea diversitatii biologice. Ed. Tehnica, 2002.
 Puia I., Soran V. - Agroecologie. Ecosistem si agroecosistem. Cluj-Napoca, 1987.
 Puia I. si colab. – Agroecologie si ecodezvoltare, Ed. Academicpres Cluj-Napoca, 2001.
 Pumnea C., Grigoriu G - Protectia mediului ambiant. Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1984.
 Raducanu Viorica – Economia resurselor naturale. Ed. All Beck, 2000.
 Rojanschi, V., s.a., Elemente de economia şi managementul mediului, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004.
 Sattler F., Wistinghausen E. - La ferme bio-dynamique, Ed. Ulmer, Stuttgart, 1992.
 Stanners David, Bourdeanu Philippe - Europe’s environment. European Environment
Agency Copenhagen, 1995.
 Stugren B. - Bazele ecologiei generale. Ed. St. si enciclopedica, Bucuresti, 1982.
 Stugren B. - Ecologie teoretica. Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1994.
 Schiopu Dan - Ecologie si protectia mediului. Ed. Did. si Pedagogica, Bucuresti, 1997.
81
  Schiopu Dan, Vasile Vintu (coord.) – Ecologie si protectia mediului. . Ed. “Ion Ionescu de la
Brad” Iasi, 2002.
 Ţuţuianu, O., Indicatori de mediu, Ed. AGIR, Bucureşti, 2006.
 Ungureanu, C., Gestionarea integrată a deşeurilor municipale, Ed. Politehnica, Timisoara,
2006.
 Ungureanu, I., Geografia mediului, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2005
 Visan Sanda si colab. – Mediul inconjurator – poluare si protectie. Ed. Economica, 2000.
 Vintu V. - Ecologie si protectia mediului. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iasi, 2000.
***The Encyclopedia of Energy and the Environment, John Wiley & Sons, Inc., New York,
1997.
***, România: spaţiu, societate, mediu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
http://www.mmediu.ro/organizare/organizare.htm

82