U N I V E R S I T A T E A D I N B A C Ă U

FACULTATEA DE INGINERIE

IOAN RUSU

H I D R O L O G I E Ş I H I D R O GEOLOGIE

TEORIE ŞI LUCRĂRI PRACTICE

- CURS DE UZ INTERN -

BACĂU, 2007

1
 Cursul de Hidrologie şi hidrogeologie a fost elaborat în special pentru studenţii de la
specializarea Ingineria mediului, care au în planul de învăţământ această disciplină. S-a
urmărit asigurarea unui material unitar, sistematizat, accesibil studenţilor, prin eliminarea
unor elemente cu grad ridicat de dificultate, acceptându-se introducerea noţiunilor, a
formulelor directe şi simple, insistându-se pe descrierea fizică a fenomenelor şi
terminologiei specifice.
Pentru elaborarea cursului au fost consultate diferite lucrări apărute în literatura de
specialitate, conţinutul fiind sintetizat şi structurat astfel încât să acopere programa
analitică.
Ultima parte cuprinde principalele lucrări practice care acoperă programa analitică a
cursului, fiecare lucrare conţinînd o prezentare generală a fenomenului fizic ce stă la baza
procesului atmosferic respectiv, dispozitivul experimental utilizat pentru determinarea
parametrilor caracteristici fenomenului, modul de efectuare a măsurătorilor. Totodată, sunt
date indicaţii referioare la întocmirea tabelelor cu date experimentale, stabilirea condiţiilor
optime de lucru şi calculul erorilor de măsurare.
Redactarea computerizată a lucrării a fost realizată de prof. Livia Rusu.

Autorul

2
 CUPRINS

Cursul 1
APA ÎN NATURĂ.............................................................................................................6
Obiectul hidrologiei............................................................................................................6
Sistemul hidrologic.............................................................................................................7
Metode de investigare în hidrogeologie..............................................................................8
Domenii de aplicare ale hidrogeologiei..............................................................................9
Răspândirea apei pe glob....................................................................................................9
Cursul 2
CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ.....................................................................................12
Generalităţi.........................................................................................................................12
Circuitul general al apei.....................................................................................................13
Precipitaţiile atmosferice...................................................................................................13
Scurgerea............................................................................................................................14
Evapotranspiraţia...............................................................................................................18
Infiltrarea...........................................................................................................................19
Cursul 3
PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE APEI....................................................................21
Starea naturală a apei.........................................................................................................21
Proprietăţile fizico-chimice ale apei..................................................................................21
Apa ca dizolvant................................................................................................................24
Apa grea.............................................................................................................................25
Apa plată............................................................................................................................25
Bilanţul hidrologic.............................................................................................................25
Cursul 4
PROPRIETĂŢILE HIDROLOGICE ALE ROCILOR.....................................................27
Compoziţia granulometrică................................................................................................27
Porozitatea rocilor..............................................................................................................27
Forma granulelor................................................................................................................28
Dimensiunea granulelor.....................................................................................................28
Modul de aranjare al granulelor.........................................................................................28
Porozitatea activă...............................................................................................................28
Gradul de îndesare al rocilor..............................................................................................28
Umiditatea .........................................................................................................................29
Higroscopicitatea...............................................................................................................29
Absorbţia............................................................................................................................29
Permeabilitatea rocilor.......................................................................................................29
Apa în scoarţa Pământului.................................................................................................30
Forme de apă în roci..........................................................................................................30
Apa legată..........................................................................................................................31

3
Apa liberă...........................................................................................................................32
Cedarea apei de către roci..................................................................................................32

Cursul 5
REPARTIŢIA APEI ÎN SOL ŞI SUBSOL. ZONE DE UMIDITATE.............................34
Zona de aeraţie...................................................................................................................35
Zona de saturaţie................................................................................................................35
Originea şi modul de formare a apelor subterane..............................................................36
Teoria infiltrării..................................................................................................................36
Teoria condensării vaporilor de apă...................................................................................36
Teoria apelor juvenile........................................................................................................36
Teoria apelor relicte de sedimentare..................................................................................36
Clasificarea apelor subterane.............................................................................................37
Strate acvifere....................................................................................................................37
Apele din zona de aeraţie...................................................................................................39
Cursul 6
STRATE ACVIFERE FREATICE....................................................................................41
Presiune, suprafaţă şi nivel piezometric.............................................................................41
Morfologia suprafeţei piezometrice...................................................................................42
Oscilaţiile de nivel ale suprafeţei piezometrice.................................................................44
Alimentarea stratelor freatice.............................................................................................45
Alimentarea din stratele acvifere de adâncime..................................................................46
Alimentarea din surse superficiale.....................................................................................46
Izvoare................................................................................................................................47
Cursul 7
CIRCULAŢIA APELOR SUBTERANE..........................................................................48
Mişcarea apei sub formă de vapori....................................................................................48
Mişcarea apei legate...........................................................................................................48
Mişcarea apei libere...........................................................................................................48
Apa gravifică......................................................................................................................52
Direcţia de curgere a apelor subterane...............................................................................54
Cursul 8
NOŢIUNI DE HIDROLOGIE A RÂURILOR..................................................................55
Generalităţi.........................................................................................................................55
Apele curgătoare permanente............................................................................................55
Râurile................................................................................................................................55
Izvoarele râurilor................................................................................................................55
Vărsarea râurilor................................................................................................................56
Reţeaua hidrografică şi sistemul fluviatil..........................................................................59
Văile râurilor şi geneza lor.................................................................................................60
Elementele văilor râurilor..................................................................................................60
Cursul 9
PROFILUL ALBIEI RÂURILOR....................................................................................62
Profilul transversal al albiei...............................................................................................62
Profilul longitudinal al râurilor..........................................................................................64

4
Tipuri de văi.......................................................................................................................66
Cursul 10
DINAMICA RÂURILOR..................................................................................................69
Generalităţi.........................................................................................................................69
Forţe care acţionează asupra râurilor.................................................................................69
Forţa gravitaţională............................................................................................................69
Forţa Coriolis.....................................................................................................................71
Forţa centrifugă..................................................................................................................71
Mişcarea laminară şi turbulentă.........................................................................................72
Curenţii din apa râurilor.....................................................................................................73
Repartiţia vitezelor în secţiunea râurilor............................................................................75
Cursul 11
VITEZA ŞI DEBITUL RÂURILOR.................................................................................77
Viteza apei în râuri.............................................................................................................77
Debitul râurilor...................................................................................................................79
Metode de măsurare a debitelor.........................................................................................79
Cursul 12
ALIMENTAREA RÂURILOR. SURSE DE ALIMENTARE CU APĂ..........................85
Alimentarea superficială....................................................................................................85
Alimentarea subterană.......................................................................................................85
Surse de alimentare cu apă.................................................................................................86
Alimentarea din izvoare.....................................................................................................86
Alimentarea din strate acvifere..........................................................................................88
Cursul 13
TRANSPORTUL ŞI DISTRIBUŢIA APEI......................................................................93
Transportul apei.................................................................................................................93
Aducţiuni cu nivel liber.....................................................................................................93
Aducţiuni sub presiune......................................................................................................95
Distribuţia apei...................................................................................................................98
LUCRĂRI PRACTICE DE HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE.............................101
Fenomene capilare în tuburi şi între plăci........................................................................101
Determinarea tensiunii superficiale a unui lichid prin metoda stalagmometrică.............107
Determinarea coeficientului de dilatare reală a unui lichid prin metoda Dulong-Petit...111
Elemente de hidrometrie..................................................................................................115
Reţeaua hidrometrică....................................................................................................115
Hidrometria nivelurilor.................................................................................................116

5
 HIDROLOGIE ŞI HIDROGEOLOGIE

CURSUL 1

APA ÎN NATURĂ

Apa reprezintă o substanţă naturală de importanţă deosebită, indispensabilă vieţii. În

acelaşi timp, apa este utilizată pentru satisfacerea cerinţelor tehnologice în domeniul
industriilor. Prin urmare, apa reprezintă o resursă tot mai căutată nu numai în regiunle
aride sau semiaride, ci şi în tările industriale, cu o populaţie foarte densă.
În România, cu toate că dispunem de o reţea fluvială bogată şi de zăcăminte
importante de ape subterane, dezvoltarea industriei şi creşterea ponderii populaţiei au
determinat o cerinţă mai mare de apă în anumite regiuni cum sunt: Moldova, Dobrogea,
Câmpia Română, Banatul etc.
În această situaţie, se impun cercetări moderne în scopul cunoaşterii exacte a
resurselor de apă, a prevenirii poluării apelor subterane, precum şi a epurării acestora.
În consecinţă, este necesar ca şi în Romania să poată fi luate măsuri de protecţie a
apelor şi de utilizare a acestora în mod raţional.

Obiectul hidrologiei

Hidrologia este ştiinţa care studiază proprietăţile generale ale apelor din natură, ale
unităţilor acvatice (oceane, mări, lacuri, râuri şi gheţari), legile generale care dirijează
procesele din hidrosferă, cât şi influenţa reciprocă dintre hidrosferă, atmosferă, litosferă şi
biosferă.
Majoritatea definiţiilor atribuite hidrologiei scot în evidenţă faptul că aceasta
studiază caracteristicile esenţiale ale apelor din natură şi legile după care se desfăşoară
procesele din hidrosferă.
S-a convenit de comun acord, la nivel internaţional, ca definiţia acestei ştiinţe să fie
formulată astfel: Hidrologia este ştiinţa apelor Pământului, a formelor lor de existenţă, a
circulaţiei şi răspândirii apelor pe glob, a proprietăţilor lor fizice şi a interacţiunii lor cu
mediul înconjurător, a modului în care răspund ele la activitatea omului.
Hidrologia are legătură cu multe alte ştiinţe, care au ca obiect de studiu apa,
urmărindu-se unele metode comune de lucru. Din seria acestor ştiinţe menţionăm:
hidrofizica, hidrochimia, hidraulica ş.a.
Hidrologia este legată strâns şi de alte ştiinţe, procesele şi legile sale aflându-se într-
un permanent raport de interdependenţă şi reciprocitate cu: meteorologia, climatologia,
geologia etc.
Spre exemplu meteorologia şi climatologia ne arată că apa joacă un rol deosebit de
important în procesele de evaporare, de condensare a vaporilor de apă, în formarea
precipitaţiilor, în distribuţia temperaturii etc.

6
 În geologie, formare rocilor sedimentare nu poate fi concepută fără contribuţia apei,
iar în mineralogie apa este răspunzătoare de geneza mineralizărilor hidrotermale,
acumularea minereurilor în aluviuni etc.
Întrucât am amintit de legătura dintre hidrologie şi geologie, se cuvine să enunţăm şi
obiectul hidrogeologiei.
Hidrogeologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul originii, repartiţiei, modului de
mişcare şi chimismului apelor subterane.
În cercetarea hidrogeologică este necesar să se determine existenţa rezervorului în
care se acumulează apa, caracteristicile hidrogeologice ale stratelor acvifere şi proprietăţile
apei.
Rezervorul apelor subterane îl constituie rocile permeabile. Acesta poate fi detectat
prin cercetări geologice, care trebuie efectuate pe suprafeţe mari. Studiile de geologie
regionale ajută la stabilirea structurii geologice a regiunii cercetate şi la cunoaşterea
dezvoltării spaţiale a rocilor colectoare.
Caracteristicile hidrogeologice ale stratelor acvifere, cum ar fi: presiunea, debitul,
coeficientul de filtrare etc. Şi proprietăţile fizico-chimice ale apei, alcătuiesc la un loc
condiţiile hidrogeologice, în funcţie de care se execută alimentarea cu apă a centrelor
populate, lucrări de irigaţii şi desecări etc.
Întrucât apele subterane participă la circuitul apei în natură, executarea cercetărilor
hidrologice presupune o cunoaştere amănunţită a problemelor de hidrologie şi
meteorologie.
Apele acumulate în porii şi fisurile rocilor nu se află în stare de repaus, ci într-o
continuă mişcare între zona de alimentare şi cea de drenare. În aceste condiţii între apă şi
rocă există o permanentă interacţiune care se finalizează prin transformarea rocilor şi
schimbarea permanentă a compoziţiei apei.
Pentru cunoaşterea legilor de mişcare a apelor subterane şi a proceselor chimice care
se produc în scoarţa terestră, hidrogeologia trebuie să recurgă la anumite rezultate, obţinute
de alte ştiinţe, cum ar fi: fizica, chimia etc.
Datorită complexităţii fenomenelor, s-au definit două direcţii de cercetare
hidrogeologică: cercetarea matematică – care se bazează pe fizica fluidelor şi cercetarea
naturalistă – care se bazează pe observaţiile directe, făcute în teren. Rezultatele cele mai
apropiate de realitate se bazează pe combinarea celor două metode, motiv pentru care, în
cele ce urmează vom face apel la contribuţia esenţială a acestora.

Sistemul hiodrologic

După cum este cunoscut, două treimi din suprafaţa globului terestru este ocupată de
apă, motiv pentru care Pământul a primit denumirea de „planeta albastră”. Resursele de apă
care ocupă suprafaţa Terrei au provenienţe diferite. Având în vedere numeroasele utilizări
ale apei - în transporturi, în industrie, în agricultură, pentru alimentarea populaţiei etc. – s-
au impus anumite metode de cunoaştere a condiţiilor de formare şi de existenţă a unităţilor
acvatice, de studiu asupra proprietăţilor fizico-chimice ale acesteia, care să permită o
valorificare cât mai bună a acestor resurselor .

7
 Metode de investigare în hidrologie

Principalele metode specifice hidrologiei sunt: observaţia, comparaţia, descrierea,

experimentul şi explicaţia. Aceste metode se completează una pe alta şi urmăresc trecerea
de la analiză la sinteză, de la particular la general, de la simplu la complex. Scopul final îl
reprezintă aplicarea în practică a rezultatelor obţinute prin investigaţiile menţionate.
Observaţia reprezintă o primă fază a cercetării hidrologice şi se poate face, atât pe
hartă, cât şi pe teren. Pe hartă se pot stabili anumite elemente referitoare la dimensiunile
reţelei hidrografice, tipul de relief unde sunt situate bazinele hidrografice, altitudinea
medie, dar toate aceste observaţii, precum şi altele, pot fi fructificate numai după
verificarea în teren. Observaţiile din teren urmăresc stabilirea caracteristicilor cantitative şi
calitative ale unităţilor acvatice prin măsurători de debit, de niveluri, de temperatură, de
transparenţă, de turbiditate etc. Aceste observaţii pot fi făcute în cadrul unor puncte fixe,
special amenajate, sau prin efectuarea de expediţii de cercetare organizate.
Observaţiile de la posturile hidrometrice fixe se fac în urma alegerii acestor puncte,
ca fiind cele mai caracteristice din regiunile fizico-geografice ale bazinelor hidrografice.
Ele au ca scop determinarea bilanţului hidrologic şi al regimului râurilor pe perioade mai
îndelungate de timp, prin amplasarea unor posturi higrometrice, prevăzute cu aparate
corespunzătoare, care pot măsura diferite elemente cum ar fi: nivelul, temperatura etc.
Există posturi de unde se comunică (se înregistrează) cotele apelor, necesare pentru
prognozele hidrologice, pentru reglementarea navigaţiei ş.a. Acestea sunt mai numeroase
pe râuri, dar pot fi instalate şi pe lacuri (posturi limnimetrice), pe mări sau pe oceane.
Aceste mijloace de măsurare prezintă o importanţă practică deosebită prin datele pe
care le înregistrează, dar pot determina şi stabilirea unor legi generale ale hidrologiei – prin
fructificarea pe perioade mai lungi a datelor înregistrate.
Observaţiile expediţionale se organizează în funcţie de necesităţi, adică ocazional, în
zonele în care nu există sau nu pot fi instalate posturi fixe. Aceste observaţii sunt mult mai
complexe, ele urmărind cunoaşterea cauzelor care determină anumite procese şi pot fi
generalizate pe spaţii mult mai extinse. Datele obţinut în urma expediţiilor din teren se
prelucrează în mai multe faze:
- faza de analiză (de prelucrare a datelor) – care constă în stabilirea unor legături
dintre fenomene , această fază dă posibilitatea stabilirii unor legi ale hidrofizicii, a unor legi
privitoare la curgerea apelor de suprafaţă, precum şi a unor caracteristici ale regiunilor
studiate;
- faza de sinteză – prin care se aplică în practică legile stabilite pentru desfăşurarea
proceselor şi fenomenelor hidrologice, fază în care se pot întocmi şi prognozele
hidrologice. Această fază trebuie să verifice rezultatele obţinute prin măsurători şi prin
calcule anterioare de observaţie şi de analiză.
Experimentarea hidrologică se practică pe scară din ce în ce mai largă şi cu rezultate
foarte bune, ea contribuind la cunoaşterea legilor de curgere a apelor, la stabilirea
experimentală a coeficientului de evaporare a apei etc. Pentru atingerea scopurilor acestor
cercetări se amenajează laboratoare speciale, în cadrul cărora se analizează în detaliu
rezultatele obţinute pentru diferite regiuni, care se pot generaliza, în funcţie de situaţie, şi
pentru alte regiuni din jur.

8
 Domenii de aplicare ale hidrologiei

Utilizarea judicioasă a apelor se realizează prin construcţii hidrotehnice de diferite

tipuri, dar aceasta presupune un stadiu avansat al cercetărilor hidrologice şi o cunoaştere
profundă a legilor hidrologiei. În acest mod se poate realiza o gospodărire raţională a
apelor, se pot face prognoze, se pot prevedea efectele construcţiilor, rentabilitatea acestora
şi se pot preîntâmpina anumite consecinţe catastrofale.
Aplicarea în practică a hidrologiei se face pe scară mare în construcţiile
hidrotehnice, în construcţiile de poduri, în amplasarea hidrocentralelor, în crearea lacurilor
de acumulare, în regularizarea râurilor, în irigaţii etc. Studiindu-se bilanţul apei din sol se
pot realiza desecări de mlaştini, amenajări piscicole ,se pot stabili noi amplasări de centre
populate, de căi de comunicaţie etc. Toate acestea sunt posibile numai printr-o organizare
ştiinţifică a reţelei de posturi de observaţie prin intermediul cărora să fie cunoscute
particularităţile hidrologice de pe teritoriul ţării, astfel încât, râurile, lacurile, izvoarele
minerale, apa mării etc. să poată fi utilizate în beneficiul societăţii.
Ar mai fi de adăugat, tot ca domeniu de aplicare al hidrologiei, regularizarea
cursurilor de apă, amenajarea unor lacuri artificiale în scopul alimentării cu apă a
populaţiei, captarea şi amenajarea unor izvoare etc.

Răspândirea apei pe glob

Pe baza legii atracţiei universale s-a făcut o diferenţiere a straturilor care alcătuiesc
planeta Pământ. Conform acestei legi, globul pământesc cuprinde trei straturi: barisfera,
litosfera şi hidrosfera şi este înconjurat de un înveliş gazos, numit atmosferă şi de un înveliş
biotic – numit biosferă. Diversele procese care se desfăşoară pe această planetă se află într-
o strânsă interdependenţă. Toate aceste învelişuri se influenţează reciproc. Apa este
prezentă în aer, în pământ şi în corpul vieţuitoarelor. Practic, nu există zone pe suprafaţa
Pământului în care aerul, oricît de uscat ar fi, să nu conţină vapori de apă, chiar dacă aceste
cantităţi sunt reduse.
Învelişul hidrosferic este un complex legat de diferite forme ale reliefului, fapt ce
diferenţiază unităţile acvatice existente pe glob.
Apa curgătoare reprezintă una din principalele unităţi acvatice, ea provenind din
îmbinarea mai multor elemente parţiale. Şiroirea – constituie începutul unui organism
fluvial cu caracter temporar, legat de periodicitatea precipitaţiilor. Prin dezvoltarea acestuia
se formează torentul, care se diferenţiază prin trei părţi componente: bazinul de recepţie,
canalul de curgere şi conul de dejecţie.
Atunci când torentul întâlneşte un strat acvifer, care să-i asigure un debit de apă
suficient, se transformă într-o apă curgătoare.
Râul este un organism mai dezvoltat, care se caracterizează printr-o permanentizare
a curgerii.
Dacă mai multe ape curgătoare se înmănunchează într-un tot, adică formează o
arteră hidrografică cu un debit suficient de mare şi cu o permanentizare a cursului, se
ajunge la sistemul fluviatil.

9
 Toate aceste individualităţi geografice (torent, pârâu, râu, fluviu) alcătuiesc aşa-
numita unitate acvatică a apelor curgătoare, iar partea din hidrologie care se ocupă cu
studiul acestora se numeşte potamologie.
Tot unitate acvatică poate fi considerată şi cea constituită din lacuri, mări şi oceane.
Aceasta reprezintă obiectul de studiu al limnologiei şi, respectiv, al oceanologiei.
Caracteristica esenţială a acestei unităţi acvatice constă în faptul că mările şi oceanele se
întind pe suprafeţe mari, au o anumită salinitate, mai mare sau mai mică, au caracter de ape
stătătoare şi sunt individualităţi geografice de sine stătătoare. Alimentarea mărilor şi a
oceanelor este strâns legată de regimul precipitaţiilor şi de reţeaua de ape continentale, iar
caracteristicile fizice şi chimice depind de poziţia lor pe globul pământesc şi, respectiv, de
factorii fizico-geografici. Spre exemplu Marea Moartă are o salinitate mare în funcţie de
evaporarea excesivă în condiţiile climatului tropical - deşertic; Marea Caspică are o
salinitate mică în partea nordică din cauza apei dulci a fluviului Volga, care se varsă în
aceasta şi o salinitate maximă în partea de sud-est, unde acest aport lipseşte, iar climatul
este semideşertic.
Lacurile au suprafeţe restrânse şi, în funcţie de condiţiile geografice, pot fi dulci,
salmastre sau sărate, evoluând la fel ca şi mările, dar în raport cu dimensiunile lor mai
reduse.
Apele subterane formează o a treia unitate acvatică. Spre deosebire de celelalte
unităţi acvatice, curgerea lor nu poate fi observată, dar caracteristicile acesteia pot fi
determinate prin diferite metode. Apele subterane apar sub formă de straturi, nivelul
acestora fiind influenţat de regimul precipitaţiilor, de prezenţa în vecinătate a unor bazine
fluviale sau lacustre, de structura geologică a solului, de starea climatică a vremii etc. Toate
acestea duc la o serie de diferenţieri faţă de celelalte unităţi acvatice.
Cu toate că în atmosferă există cantităţi imense de apă, ea nu poate fi considerată ca
o unitate acvatică propriu-zisă. Prezenţa apei în atmosferă face obiectul de studiu al fizicii
atmosferei.
Toate unităţile acvatice amintite se integrează într-un circuit total sau parţial şi se
află într-o interdependenţă a unora faţă de altele.
Cantitatea imensă de apă de pe suprafaţa Pământului, aflată în stare lichidă (care
ocupă depresiunile), formează un înveliş numit oceanul planetar.
Întinderile de apă sunt mult mai mari în comparaţie cu cele ale uscatului. Din
suprafaţa întregului glob terestru, de aproximativ 510 milioane km 2, numai 149 milioane
km2 (adică 29,2%) revin uscatului, iar 361 milioane km2 (adică 270,8%) oceanului planetar.
De exemplu, numai Oceanul Pacific, luat separat, este mai mare decât toată suprafaţa
uscatului la un loc , având o suprafaţă de 179,6 milioane km2.
Uscatul predomină, ca repartiţie, în emisfera nordică, unde ocupă 39% din întreaga
suprafaţă, faţă de numai 19% în emisfera sudică.
Regiunile de pe care apele continentale curg spre oceane şi spe mări se numesc
regiuni exoreice , iar cele fără scurgere spre oceanul planetar se numesc regiuni endoreice.
Pe suprafaţa Pământului se află un volum de apă de aproximativ 2 miliarde km 3. Din
acesta, volumul general al apei oceanului planetar este de aproximativ 1,369 miliarde km 3,
ceea ce depăşeşte volumul uscatului de aproximativ 13 ori. Dacă ne-am imagina că am
nivela toată suprafaţa Pământului, am obţine un strat de apă cu grosimea de 2680 m.

10
 În urma unor calcule aproximative, s-a ajuns la concluzia că rezerva de apă din
albiile râurilor de pe întreg globul ocupă un volum de 1200 km 3, iar cea din bazinele
lacurilor - un volum de 750.000 km3, ceea ce ar determina, prin însumare, un volum al
apelor uscatului de 751.200 km3. Dacă facem o comparaţie între această rezervă de apă şi
cea din oceanul planetar, se constată că ea este infinit de mică. Cu toate acestea, rolul
apelor continentale în viaţa de zi cu zi a omului este imens.
Volumul anual al scurgerii apei râurilor este de aproximativ 35.000 km 3, la care se
adaugă apele rezultate din topirea gheţarilor din Groenlanda şi Antarctica (aproximativ
1800 km3), ajunge la aproximativ 36.800 km3.

11
CURSUL 2

CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ

Generalităţi

Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Pământului, în care apa se găseşte în cantităţi

apreciabile. La fel ca şi pe suprafaţa Pământului, în atmosferă apa se prezintă sub trei forme
de agregare:
- starea gazoasă, sub formă de vapori, care condiţionează umiditatea aerului şi care
este prezentă deasupra diverselor regiuni din suprafaţa terestră în cantităţi mai mari sau mai
mici, chiar şi acolo unde aerul este foarte uscat;
- starea lichidă, sub formă de picături foarte fine, care pot alcătui ceaţa, în imediata
vecinătate a suprafeţei terestre şi norii la altitudini mai mari si, sub forma unor picături mai
mari, în cazul burniţelor sau al ploilor;
- starea solidă, sub formă de cristale de gheaţă şi fulgi de zăpadă, care formează
norii la altitudini mari, sau sub formă de grindină în straturile de aer reci. Aceste cristale se
pot combina şi pot forma conglomerate de dimensiuni mai mari, care, ajungând la suprafaţa
terestră pot produce adevărate dezastre (în general, acestea se produc pe regiuni restrânse –
adică au caracter local).
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă înregistrează variaţii foarte mari începând
de la lipsa ei aproape totală şi până la 4% dintr-un volum oarecare de aer. Calculele arată
că majoritatea vaporilor de apă din atmosferă se găsesc în straturile inferioare ale
atmosferei, adică la înălţimi de 2000-3000 m înălţime faţă de suprafaţa terestră. La
altitudini mari, de peste 10-15 km, cantitatea de vapori existentă în atmosferă scade treptat,
până aproape de dispariţia completă .
Indiferent de starea de agregare în care se găseşte, apa din natură se află într-o
continuă mişcare .
Norii sunt formaţi din vapori de apă condensaţi în agregate fine, lichide sau solide,
care stau în suspensie în atmosferă. Aşa cum am menţionat mai sus, asamblarea sub formă
de picături sau fulgi, determină apariţia ploii, a zăpezii sau a grindinii.
Aceste forme de precipitaţii, ajunse la sol, se scurg în mare parte spre reţeaua
hidrografică, alcătuind aşa-numita scurgere artificială. O altă cantitate, mai redusă, pătrunde
în sol şi în subsol, contribuind în acest mod la alimentarea apelor subterane, adică
alcătuiesc aşa – numitele infiltrări.
La suprafaţa Pământului, vegetaţia şi suprafeţele de apă libere (râuri, lacuri etc.)
determină apariţia fenomenului de evaporare a apei. Acest proces este accelerat şi de
transpiraţia plantelor – predominantă în regiunile cu vegetaţie bogată. Evaporarea şi
transpiraţia vegetaţiei le vom grupa în cele ce urmează sub denumirea de
evapotranspiraţie.
Temperatura mediului înconjurător joacă un rol esenţial în evoluţia acestor etape –
de transformare a apei în vapori, de cădere a precipitaţiilor, ş.a., adică îşi aduce contribuţia
la întoarcerea vaporilor de apă în atmosferă.

12
 În funcţie de repartiţia uscatului, a mărilor şi oceanelor pe glob şi în funcţie de
circulaţia generală a atmosferei, în natură se formează un circuit general al apei.

Circuitul general al apei.

Apa, aflată în stare gazoasă, lichidă sau solidă, se mişcă în natură urmând un circuit
alcătuit din patru procese: precipitaţii, evapotranspiraţie, scurgere şi infiltrări (Fig2.1).

Fig 2.1. Circuitul apei în natură

Precipitaţiile atmosferice

Cantitatea de apă în stare lichidă (ploaie, ceaţă, rouă) şi solidă (zăpadă, grindină,
chiciură) care cade pe o anumită arie de pe suprafaţa terestră, poartă numele de precipitaţii
atmosferice (P).
În atmosferă se găseşte întotdeauna o cantitate de vapori de apă, care, în anumite
condiţii de temperatură pot ajunge la saturaţie. Dacă temperatura aerului scade, acesta poate
ajunge în stare de saturaţie, chiar şi atunci când masa de vapori din atmosferă rămâne
aceeaşi. Dacă răcirea continuă, aerul devine suprasaturat şi vaporii de apă aflaţi în exces, se
condensează. De regulă, condensarea vaporilor de apă se produce atunci când pe lângă
temperatura scăzută, aerul mai conţine particule fine de impurităţi (pulberi) care devin
nuclee da condensare, în jurul cărora se formează picături de apă.

Cauzele precipitaţiilor

Radiaţia Pământului. În nopţile cu cer senin, suprafaţa solului şi a corpurilor aflate

pe ea, se răceşte. Aerul care vine în contact cu această suprafaţă rece şi care conţine vapori
saturaţi, se condensează, iar pe suprafaţa corpurilor se depun picături mici de apă, care

13
formează roua, iar dacă temperatura coboară sub 00C, vaporii de apă îngheaţă şi se
formează bruma .
Radiaţia atmosferei. Odată cu răcirea aerului din apropierea solului, datorată
radiaţiei terestre, are loc şi o răcire datorată radiaţiei atmosferice. În aceste condiţii,
temperatura poate coborî până la condensarea vaporilor de apă, în special iarna, sau în
nopţile cu atmosferă liniştită. Datorită acestui fenomen apare ceaţa, sau norii stratus .Prin
radiaţia atmosferei se condensează o cantitate nu prea mare de apă, întrucât răcirea aerului
se face pe un strat subţire.
Deplasarea aerului dintr-o regiune caldă în alta mai rece. În acest mod, aerul mai
cald se poate răci, până la starea de saturaţie şi se produce ceaţa.
Amestecul maselor de aer cu temperaturi diferite poate determina condensarea
vaporilor de apă, dacă prin amestec se atinge o temperatură necesară saturaţiei vaporilor.
Cantitatea de apă care rezultă în urma acestui proces este mică şi duce la apariţia ceţei
slabe.
Destinderea adiabatică a aerului. Produce condensarea unor cantităţi mari de vapori
de apă şi, în consecinţă, apariţia precipitaţiilor abundente. Masele de aer care au mişcare
ascendentă trec de la presiuni mari la presiuni din ce în ce mai mici şi se răcesc. Nivelul de
condensare va fi cu atât mai ridicat, cu cât temperatura aerului din apropierea solului va fi
mai mare, iar conţinutul de vapori mai mic.
Pentru a calcula nivelul de condensare putem utiliza formula lui Ippolitov:
H= 22(100 – U) (2.1)
unde U reprezintă umiditatea relativă, iar (100 – U) – gradul de uscăciune al aerului .
În urma condensării prin detentă adiabată a aerului, apar norii, ploaia, zăpada,
grindina etc.
Precipitaţiile reprezintă, deci, cantitatea de apă care cade pe suprafaţa Pământului, în
stare lichidă sau solidă, cu durate şi intensităţi diferite, din atmosfera saturată cu vapori.

Scurgerea

Scurgerea (S) reprezintă mişcarea apei pe suprafeţe înclinate, în interiorul sau în

afara albiei şi se referă la apele cu caracter permanent sau temporar.
În urma căderii unor precipitaţii de scurtă durată, dar de intensitate mare, apa se
mişcă la suprafaţa solului la întâmplare (formând aşa-zisele ape neorganizate) sub formă de
şiroaie. Acest fenomen se numeşte şiroire şi este cauzat de natura solului şi de relief.
Şiroirea are loc pe rocile puţin permeabile, care alcătuiesc versanţii cu pante mari. În urma
unor ploi torenţiale, şiroirea poate apărea şi în rocile permeabile, întrucât cantitatea mare de
apă, căzută într-un timp foarte scurt, depăşeşte viteza de filtrare prin roci. Şiroirea şi
scurgerea sunt procese hidrologice care prezintă o mare importanţă în hidrologie, întrucât
acestea produc acţiunea de eroziune a rocilor. Fenomenul de eroziune este direct
proporţional cu masa apei care se scurge şi cu pătratul vitezei acesteia. La rândul ei, viteza
de scurgere depinde de panta terenului şi de volumul de apă transportat prin scurgere.

14
 Factorii care influenţează scurgerea. Scurgerea poate fi influenţată de: factori
geografici, condiţii geologice şi factori biologici.
Factorii geografici. Suprafaţa bazinului hidrografic influenţează atât debitul de apă
al râului, cât şi procesul de scurgere. Suprafaţa unui bazin hidrografic poate fi determinată
prin măsurători în teren, sau cu ajutorul hărţilor topografice. Configuraţia suprafeţei
bazinului hidrografic, poate avea formă alungită, ceea ce implică parcurgerea unui drum
mai lung al apei de la izvor până la vărsare şi deci pierderi de apă prin evaporare mai mari.
În cazul bazinelor de formă circulară, cantitatea de apă evaporată este mai mică, întrucât
această formă favorizează regimul de scurgere.
Relieful bazinului hidrografic se caracterizează prin următoarele mărimi :
- înălţimea sau cota medie deasupra nivelului mării, care se calculează făcând media
aritmetică dintre cota cea mai înaltă şi cea mai joasă.
- panta medie a bazinului hidrografic ( Pmed) se determină cu ajutorul formulei:
l1  l 2  l  l  l  l 
h1  2 3 h2  ...  n 1 n hn
2 2 2 (2.2)
Pmed 
S
unde :

l1 , l2, l3, ....ln - reprezintă lungimea curbelor de nivel, măsurate în km;

h1, h2, h3,...hn - reprezintă distanţele dintre curbele de nivel, măsurate în km.
S – suprafaţa bazinului hidrografic măsurată în km2.
- panta râului P se determină cu ajutorul formulei:
H  H2
P 1 (2.3)
D
unde :
H1 – reprezintă altitudinea cotei celei mai inalte, măsurată în m;
H2 - altitudinea cotei celei mai coborâte, măsurată în m;
D - distanţa dintre cele două puncte considerate, măsurată în m.
Nu trebuie confundată panta bazinului hidrografic cu panta râului. În multe cazuri,
panta râului poate fi neînsemnată, în timp ce panta bazinului hidrografic poate fi foarte
mare.
Condiţiile geologice. Geologia regiunii influenţează asupra scurgerii prin natura
rocilorşi prin structura nivelelor acvifere. În general, pe roci permeabile, scurgerea este
destul de redusă, cea mai mareparte din precipitaţii infiltrându-se în sol şi subsol, formând
straturi de apă subterană. În regiunile calcaroase scurgerea de suprafaţă este limitată
aproape total, iar în adâncime, scurgerea este sub formă de râuri subterane. Pe rocile
impermeabile infiltrarea este foarte redusă, iar fenomenul de scurgere atinge valori
maxime.
Structura nivelelor acvifere determină formarea bazinelor hidrologice şi
hidrogeologice.
Bazinul hidrologic reprezintă o unitate de relief în care toate scurgerile converg către
punctul de la bază, şi este încadrată de linii de creste care separă apele. Precipitaţiile
atmosferice căzute în bazinul hidrologic se scurg la suprafaţă într-un colector comun.

15
 Bazinul hidrogeologic reprezintă o unitate structurală geologică, alcătuită din strate
acvifere.
Între bazinul hidrologic şi cel hidrogeologic, într-o anumită regiune, pot exista
raporturi de concordanţă, în sensul că, bazinul hidrologic se suprapune peste cel
hidrogeologic, dar şi raporturi de discordanţă în sensul că, bazinul hidrologic se suprapune
numai parţial peste cel hidrogeologic. În acest ultim caz, scurgerea superficială nu are
aceeaşi sursă de alimentare cu cea subterană, fapt care trebuie luat în consideraţie la
calculul bilanţului hidrologic.
Factorii biologici. Vegetaţia influenţează scurgerea apei, atât în ceea ce priveşte
debitul, cât şi gradul de uniformitate al scurgerii. Vegetaţia poate schimba atât volumul
precipitaţiilor, cât şi condiţiile de evaporare şi scurgere. În general, vegetaţia fixată pe sol
contribuie la afânarea acestuia şi înlesneşte infiltrarea apei. Pe de altă parte, vegetaţia poate
împiedica scurgerea apei pe pantele abrupte, favorizând pătrunderea acesteia în sol.
Datorită micşorării vitezei de scurgere a apei şi reţinerea acesteia în sol, se micşorează
debitul torenţilor şi se împiedică transportul solului de către apă.
Pentru a calcula influenţa vegetaţiei asupra scurgerilor de apă, trebuie cunoscute
suprafeţele ocupate cu păduri, fâneţe etc. şi modul de repartizare a lor în bazinul
hidrografic.
Factorul uman poate contribui la eliminarea eroziunii solului prin reducerea
scurgerilor de apă, prin construirea canalelor de irigaţii sau a canalelor navigabile, care pot
schimba bilanţul hidrologic.
Dezvoltarea reţelei hidrografice. Formarea unei reţele hidrografice într-o anumită
regiune reprezuintă o consecinţă a factorilor geologici, geomorfologici, climatici şi
bniologici din acea regiune. Aceşti factori contribuie la dezvoltarea reţelei hidrografice în
felul următor :
- natura terenului – reţeaua hidrografică este cu atât mai dezvoltată şi mai complexă,
cu cât solul şi subsolul sunt mai puţin oermeabile şi determină o scurgere mai intensă;
- relieful – relieful accidentat favorizează dezvoltarea unei reţele hidrografice dense;
- volumul precipitaţiilor atmosferice – precipitaţiile atmosferice abundente
contribuie la dezvoltarea reţelei hidrografice;
- coeficientul de evaporare – evaporarea puternică determină micşorarea reţelei
hidrografice;
- vegetaţia – în zonele cu vegetaţie abundentă reţeaua hidrografică este redusă.
Reţeaua hidrografică poate fi caracterizată prin densitate şi prin coeficientul de
drenaj (Fig.2.2)

16
 Fig.2.2

Prin densitatea unei reţele hidrografice (D) se înţelege raportul dintre numărul
cursurilor de apă permanente şi temporare (N) dintr-un bazin şi suprafaţa totală a acestui
bazin (S), adică D = N/S.
Se consideră cursuri de apă permanente râurile pe a căror albie apa curge în mod
continuu, în timp ce cursurile de apă temporare includ râurile pe care apa curge numai în
timpul precipitaţiilor şi, după încetarea acestora, încă un interval scurtde timp.
Densitatea reţelei hidrografice poate fi exprimată şi prin relaţia D = L/S, unde L
reprezintă lungimea râurilor, exprimată în km şi S – suprafaţa bazinului hidrografic,
exprimată în km2.
Prin coeficient de drenaj (d) înţelegem raportul dintre suprafaţa bazinului hidrografic
(S), măsurat în km2 şi lungimea totală (L), măsurat în km, a cursurilor de apă permanente şi
temporare. Deci:
S
d  km
L
 2

km
 (2.4)
Lungimea râurilor se calculează în felul următor: pentru râul principal de la izvor şi
până la vărsare, iar pentru afluenţi, de la izvor şi până la confluenţă (Fig.2.2).
Componenţii scurgerii. Apa rezultată din precipitaţii poate ajunge în râuri prin
următoarele căi: căderea precipitaţiilor direct pe suprafaţa liberă a apei din râu, prin şiroirea
de suprafaţă, prin scurgerea hipodermică şi prin curgerea subterană.
- Precipitaţiile căzute direct pe suprafaţa unui râu – sunt neglijabile, întrucât
volumul de apă care îşi aduce contribuţia la creşterea niuvelului râului este redus;
- Şiroirea de suprafaţă – reprezintă scurgerea pe suprafaţa solului a apei rămase de
la infiltrare şi evaporare. Acest proces este influenţat de caracteristicile precipitaţilor
(grosimea stratului de apă, durata precipitaţiilor, intensitatea, modul de repartiţie) şi de cele
ale teritoriului (relief, rocă, acoperire vegetală, umiditate etc.). Saturarea solului cu apă,
neregularităţile din teren şi vegetaţia comntribuie la realizarea unui decalaj între momentul
căderii primelor picături de apă şi cel de drenaj. Intensitatea scurgeri superficiale depinde
de înclinarea terenului, de natura geologică a bazinului hidrografic şi de intensitatea
precipitaţiilor.

17
 - Scurgerea hipodermică - se referă la apa care circulă în straturile superficiale ale
solului şi se produce atunci când solul este saturat cu apă. Cantitatea de apă scursă în acest
mod, depinde de topografia zonei. În zonele cu pante domole şi împădurite, scurgerea
hipodermică reprezintă aproximativ 80% din scurgerea superficială.
- Curgerea subterană - afectează în mod deosebit stratele acvifere. În perioadele
ploioase, acest tip de curgere are un aport slab, însă în perioadele de secetă devine
predominant şi alimentează scurgerea.
Caracteristicile scurgerii. Procesul de scurgere a apei din râuri are următoarele
caracteristici: debitul, hidraulicitatea şi deficitul de scurgere.
- Debitul (Q) - reprezintă volumul de apă care traversează o secţiune dreaptă într-un
anumit interval de timp şi se poate exprima în : l/s, m3/s, m3/zi.
Debitul unui râu se poate calcula după formula lui Chezy :
Q  VS , unde V = C RI (2.5)
în care:
V - reprezintă viteza medie de scurgere în secţiunea aleasă, măsurată în m/s;
S - secţiunea de scurgere, măsurată în m2;
C - coeficientul de rugozitate al albiei minore;
I - gradientul hidraulic (panta râului);
R - raza hidraulică:
S
R (2.6)
P
unde P este perimetrul udat.
- Hidraulicitatea - reprezintă raportul, exprimat în procente, între debitul anual total
şi debitul mediu anual.
Prin debit anual înţelegem media aritmetică a debitelor lunare din anul considerat,
iar prin debit mediu anual – media aritmetică a debitelor anuale, calculate pe 30 de ani.
- Deficitul de scurgere (D) - reprezintă diferenţa dintre lama de apă P căzută pe
bazin şi lama de apă Q, care se scurge într-o perioadă dată (de obicei de ordinul anilor):
D  PQ (2.7)
Această diferenţă reprezintă, de fapt, suma dintre evapotranspiraţie şi infiltrare.

Evapotranspiraţia

În atmosferă se găseşte în permanenţă o cantitate apreciabilă de vapori de apă care

reprezintă umiditatea, caracterizată prin următoarele mărimi:
- Tensiunea vaporilor (e) - reprezintă forţa elastică (presiunea) vaporilor din
atmosferă la un anumit moment. Tensiunea vaporilor corespunzătoare cantităţii maxime de
vapori de apă la aceeaşi temperatură şi presiune, se numeşte tensiune maximă şi se notează
cu E. Tensiunea maximă (tensiunea de saturaţie) creşte odată cu temperatura.
- Umiditatea absolută a aerului (a) – reprezintă masa de vapori (Mv) dintr-un metru
cub de aer:
M
a  3v g 3 (2.8)
m m

18
 - Umiditatea specifică (q) – reprezintă masa de vapori exprimată în grame, dintr-un
kg de aer umed:
M
q v g (2.9)
1kg kg
- Umiditatea relativă (U) – sau starea higrometrică, reprezintă raportul dintre
tensiunea vaporilor la un anumit moment şi tensiunea maximă corespunzătoare temperaturii
din acel moment şi se exprimă în procente:
e
U  100 % (2.10)
E
- Deficitul de saturaţie (d) – sau deficitul hidrometric, reprezintă diferenţa dintre
tensiunea maximă şi tensiunea la un anumit moment, a vaporilor din atmosferă:
d  E e (2.11)
- Temperatura punctului de rouă (  ) – reprezintă temperatura la care trebuie răcit
aerul, la presiune constantă, pentru ca , vaporii de apă să-l satureze .
- Evapotranspiraţia. Evaporarea şi transpiraţia formează împreună evapotranspiraţia
şi prin aceste fenomene se restituie atmosferei o parte din apa căzută pe Pământ.
Evaporarea este un fenomen fizic, iar transpiraţia - un fenomen biologic dependent de
acoperirea cu plante a suprafeţei terestre.
Evaporarea constă în transformarea apei din stare lichidă în vapori. Cantitatea de
apă evaporată se poate calcula utilizând formula:
E e
q  KS (2.12)
P
unde:
K - este un coeficient de proporţionalitate care depinde de starea de agitaţie a aerului;
S - reprezintă suprafaţa zonei de evaporare exprimată în m2 ;
( E – e ) – deficitul de saturaţie ;
P - reprezintă presiunea atmosferică , exprimată în mb .
Transpiraţia reprezintă fenomenul fiziologic de transformare a apei în vapori , de
către vieţuitoare. Prin transpiraţie plantele elimină 300 – 1000 l de apă pe kg de materie
uscată.

Infiltrarea

Precipitaţiile atmosferice ajunse pe suprafaţa solului sunt captate datorită scurgerii

superficiale pe de o parte, îar pe de altă parte – datorită infiltrării. Scurgerea superficială
captează cea mai mare parte din apa ajunsă la sol. Infiltrarea reprezintă cantitatea de apă
care pătrunde în sol şi subsol prin pori şi fisuri şi formează rezervele de apă subterane.
Evapotranspiraţia şi scurgerea hipodermică preiau o parte din apa infiltrată şi, din acest
motiv, numai o mică parte din precipitaţii ajunge să alimenteze stratele acvifere şi să
constituie aşa-numita infiltrare eficace.
Condiţiile infiltrării.
- Condiţiile geologice – influenţează hotărâtor infiltrarea apei în roci. Rocile
permeabile, cum sunt pietrişurile şi nisipurile, au capacitate redusă de reţinere a apei şi
asigură condiţii optime infiltrării. Rocile semipermeabile, cum sunt argilele nisipoase, au

19
capacitate mare de reţinere a apei şi permit o infiltrare redusă.Rocile impermeabile, cum
sunt argilele şi rocile compacte, nu permit infiltrarea apei.
- Condiţiile geomorfologice - influenţează cantitatea de apă infiltrată în sol. Pentru
roci cu aceeaşi permeabilitate, cantitatea de apă este invers proporţională cu panta – pe
versanţii cu pante domoale apa se infiltrează în cantitate mai mare, iar pe versanţii abrupţi
apa se scurge repede, în defavoarea infiltrării.
- Condiţiile climatice – precipitaţiile atmosferice, temperatura aerului şi a solului
sunt hotărâtoare în procesul de infiltrare. Durata şi intensitatea precipitaţiilor influenţează
infiltrarea, în sensul că, apa pătrunde în roci în cantitate mai mare atunci când sunt ploi de
lungă durată şi liniştite. În cazul ploilor torenţiale, solul se saturează foarte repede de apă şi
cantitatea de apă infiltrată este redusă.
Temperatura aerului şi a solului influenţează infiltrarea în sensul că , în timpul verii,
temperatura find ridicată, precipitaţiile care cad se evaporă, în mare parte. Mai mult, solul
fiind uscat la partea superioară, are porii umpluţi cu aer şi, din această cauză, în timpul
precipitaţiilor aerul prins în pori formează un strat protector care se opune pătrunderii apei.
Starea de umiditate a aerului face ca între solul permeabil şi atmosferă să aibă loc un
schimb continuu de apă. În perioadele secetoase, apa infiltrată în roci se ridică la suprafaţă
şi apoi se evaporă în anumite cantităţi,în funcţie de temperatură şi de durata perioadei de
secetă.
- Vegetaţia - influenţează infiltrarea apei în sol prin natura, densitatea şi gradul său
de dezvoltare. De regulă, vegetaţia încetineşte scurgerea şi permite apei să se infiltreze în
sol în cantitate mare. Vegetaţia arborescentă îşi aduce un aport deosebit în formarea
precipitaţiilor, influenţează umiditatea aerului şi circulaţia atmosferică.
- Activitatea omului, materializată prin împăduriri, defrişări, sisteme de irigaţie,
poate influenţa direct sau indirect infiltrarea apei în sol.
Apele infiltrate în adâncime circulă prin porii şi fisurile rocilor şi pot reveni la
suprafaţă formând izvoarele care alimentează râurile şi lacurile. Datorită evaporării , apa se
condensează în diferite straturi ale atmosferei şi revine sub formă de ploaie, începând un
nou circuit.

20
CURSUL 3

PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE APEI

Starea naturală a apei

Apa se găseşte în natură sub trei forme de agregare:

- stare gazoasă (vapori) – care se găsesc în atmosferă chiar şi la temperaturi
inferioare lui 00C , care rezultă din evaporarea de la suprafaţa mărilor, oceanelor, lacurilor
etc. , sub influenţa radiaţiilor solare şi din transpiraţia plantelor şi a vieţuitoarelor;
- stare solidă – care este alcătuită din zăpadă şi gheaţă şi ocupă o parte din suprafaţa
Pământului în regiunile polare şi cele muntoase, aflate la altitudini mari;
- stare lichidă – care ocupă două treimi din suprafaţa Pământului şi se găseşte în
oceane, mări, fluvii, lacuri, provine din precipitaţii etc.
În nici una din stările menţionate mai sus, apa nu este pură datorită faptului că ea
dizolvă o mare parte din substanţele cu care vine în contact.

Proprietăţile fizico-chimice ale apei

La temperatura şi presiunea obişnuită, în stare naturală, apa se găseşte sub formă de

lichid, fără miros şi fără gust, iar sub formă de straturi subţiri este incoloră. Dacă stratul de
apă depăşeşte grosimea de aproximativ 6 cm, aceasta capătă o culoare albăstruie. În
prezenţa carbonatului de calciu şi a anumitor alge verzi, culoarea apei devine verzuie.
Clorura de sodiu poate da apei o culoare albăstruie, până la albastru profund.
Apele naturale au caracteristici fizice diferite privitoare la temperatură, grad de
transparenţă, miros,radioactivitate etc.
Temperatura apei depinde de temperatura mediului înconjurător, dar se modifică
mai încet decât temperatura acestuia, variind cu altitudinea şi latitudinea, cu adâncimea şi
cu alţi factori fizici.
Culoarea apei este dată de substanţele minerale sau microorganismele pe care le
conţine. Putem distinge: apă incoloră, uşor gălbuie, gălbuie, cafenie, albastră, lăptoasă –
culoare care se stabileşte prin comparaţie cu o soluţie – etalon de clorură de platină şi
cobalt.
Gustul apei – se stabileşte numai pentru apa potabilă şi poate fi amar, sărat, acru etc.
De regulă apa nu are gust, dar pot apărea gusturi specifice determinate de prezenţa unor
substanţe chimice naturale sau artificiale.
Mirosul – se determină pentru apa nefiartă şi se apreciază prin anumiţi termeni cum
ar fi: lipseşte, stătut, de putrefacţie etc. şi este imprimat de anumite substanţe chimice.
Radioactivitatea este determinată de contactul apei cu rocile radioactive printre care
curge. Radioactivitatea se determină prin metode specifice, această proprietate a apei fiind
utilizată în scopuri terapeutice.

21
 Turbiditatea este reprezentată prin prezenţa în apă a unor substanţe solide sub formă
de suspensii. Turbiditatea se poate aprecia prin comparaţie cu o scară etalon, sau poate fi
evaluată în laborator în urma recoltării probelor prin filtrare sau cântărire.
Densitatea apei – variază odată cu temperatura. Majoritatea lichidelor îşi măresc
volumul odată cu creşterea temperaturii, micşorându-şi în acelaşi timp densitatea, conform
relaţiei:

 0 (3.1)
1  t
unde  0 reprezintă densitatea lichidului la temperatura de 00C,  - densitatea la
temperatura t, iar  - coeficientul de dilatare volumică. Apa prezintă o particularitate:
creşterea temperaturii între 0–40C determina o micşorare a volumului apei, deci o a
densităţii acesteia care, la temperatura de 40C atinge valoarea maximă (Fig.3.1).

Fig.3.1

Acest fenomen, cunoscut sub numele de anomalia apei se explică prin faptul că apa
este formată din trei tipuri de molecule: H 2O, (H2O)2 şi (H2O)3, al căror volum specifgic
este diferit. Concentraţia diferitelor grupe de molecule variază cu temperatura. La
temperatura de 40C apa prezintă un astfel de aranjament molecular, încât volumul său
specific atinge valoarea minimă, iar densitatea devine maximă.
Această particularitate a apei are o importanţă deosebită asupra climei şi asupra
vieţii de pe planetă. În particular, datorită acestei particularităţi, apa lacurilor şi a râurilor
îngheaţă iarna numai la suprafaţă, în adâncime putând continua viaţa plantelor şi a
animalelor subacvatice.
În Fig.3.2 este reprezentată distribuţia temperaturii apei pe timp de iarnă, într-un lac.

22
 Fig.3.2

Pe măsură ce apa se răceşte, datorită scăderii temperaturii mediului, densitatea ei

creşte şi, ca urmare, straturile de la suprafaţă devin mai grele şi coboară spre adâncime.
Acest fenomen are loc până când temperatura apei atinge 40C când densitatea apei ajunge la
valoarea maximă. Odată cu răcirea în continuare a straturilor de la suprafaţă, densitatea apei
începe să scadă, astfel încât aceste straturi rămân deasupra celor cu temperatura de 4 0C. La
temperatura de 00C straturile de la suprafaţă îngheaţă şi datorită densităţii mai mici a gheţii,
rămân la suprafaţă. În acest fel temperatura apei în adâncime este întotdeauna mai mare de
00C .
Apa în stare solidă – este cunoscută sub denumirea de gheaţă şi are caracteristici
fizice diferite de cele ale apei sub formă lichidă: densitatea gheţii are valoarea
 g  917kg / m 3 , iar cea a apei  a  1000kg / m 3 , căldura specifică a gheţii cg=2020J/kgK
iar cea a apei ca= 4181 J/kgK .
Punctul de topire sau de solidificare al apei pure, în condiţii normale, este de 0 0C,
iar cel de fierbere este de 1000C .
Presiunea vaporilor de apă creşte odată cu creşterea temperaturii. Prin dizolvarea în
apă a diferiteloror săruri, presiunea acesteia scade faţă de apa pură, iar punctul de fierbere
corespunde unei temperaturi mai mari şi cel de solidificare unei temperaturi mai mici
(Fig.3.3)

Fig.3.3. Variaţia presiunii vaporilor de apă în funcţie de temperatură.

23
 Trecerea apei prin cele trei stări de agregare poate fi descrisă cu ajutorul graficului
care prezintă dependenţa de temperatură a presiunii ( Fig.3.4).

Fig.3.4. Graficul trecerii apei prin cele trei stări de agregare.

Curba BD separă fazele solidă şi lichidă şi arată că temperatura de topire variază cu

presiunea. Această variaţie este destul de mică, ceea ce face ca forma curbei să fie abruptă
(aproape paralelă cu axa ordonatelor). Curba AB reprezintă variaţia presiunii vaporilor
rezultaţi din sublimarea gheţii iar curba BC ne dă variaţia presiunii vaporilor rezultaţi din
apa lichidă.
Cele trei curbe împart planul (P,T) în trei regiuni, care corespund stărilor în care apa
poate fi transformată: lichid, solid sau gaz.
Cantitatea de căldură necesară unui kg de gheaţă, aflat la temperatura de 0 0C, pentru
a se topi se numeşte căldură latentă de topire şi are valoarea  g  3,4.10 J / kg Cantitatea
5

de căldură necesară unui kg de apă pentru a se transforma în vapori la temperatura de

1000C se numeşte căldură latentă de vaporizare şi are valoarea de 2,3.106J/kg .
Cantitatea de căldură necesară unui kg de apă pentru a-şi mări temperatura cu un
grad se numeşte căldură specifică . Apa are căldura specifică foarte mare comparativ cu alte
substanţe solide sau lichide ca = 4181 J/kgK .

Apa ca dizolvant

Apa are o capacitate mare de dizolvare datorită constituţiei sale moleculare speciale,
în care centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu centrul sarcinilor negative. Se formează
astfel un dipol, al cărui dipolment – adică produsul dintre mărimea sarcinilor şi distanţa
dintre ele - este diferit de zero, deci molecula are o polaritate pronunţată.
Forţa de atracţie (F) dintre ionii unui electrolit (acid, bază sau sare) este dată de
binecunoscuta lege a lui Coulomb :
qq
F  1 22 (3.2)
4r
unde q1 şi q2 reprezintă sarcinile electrice ale celor doi ioni , r - distanţa dintre ioni, iar
 - constanta dielectrică a dizolvantului.
Din expresia (3.2) se observă că forţa de atracţie dintre ioni scade odată cu creşterea
constantei dielectrice, în acest caz gradul de disociere creşte. Apa are o constanră

24
dielectrică foarte mare (80,75) şi din acest motiv electroliţii vor fi puternic disociaţi, ceea ce
permite o dizolvare pronunţată.
Apa mărilor şi a oceanelor este impură datorită conţinutului mare de substanţe
dizolvate (cloruri, bromuri etc.). Mările închise au o concentraţie ridicată de săruri,
ajungând uneori până la saturaţie (Marea Moartă).
Apa de ploaie sau zăpada sunt cele mai curate, cu toate că ele conţin substanţe
dizolvate, în special săruri, nitraţi, nitriţi, de asemenea mai conţine gaze (oxigen, azot,
dioxid de carbon ) precum şi lichide cum ar fi apa oxigenată.
Apa izvoarelor şi a râurilor poate conţine diferite gaze din aer (oxigen, azot, dioxid
de carbon etc.), substanţe solide (săruri de calciu, magneziu, sodiu), suspensii solide
(nisipuri şi mâluri), etc. Una din cele mai importante substanţe conţinută în apa izvoarelor
şi a râurilor este bicarbonatul ce calciu, datorită căruia apa devina dură, nu face spume cu
săpunul, iar după fierbere depune o crustă pe vasele respective. Apa subterană cu mult
bicarbonat, ieşită la suprafaţă, pierde dioxidul de carbon, iar carbonatul de calciu format
find insolubil în apă, se depune formând stalactitale şi stalagmitele în peşteri.

Apa grea

Hidrogenul obişnuit conţine în proporţie de 0,016% un izotop greu, cu masa de

2,0147 (faţă de 16 - care este masa atomică a oxigenului) numit deuteriu, care formează
împreună cu oxigenul apa grea. Apa grea se găseşte în lichidele apoase ale ţesuturilor
animale şi vegetale, în apa de ploaie, în apa rezultată din topirea gheţii etc.
Proprietăţile apei grele diferă de cele ale apei obişnuite, cu toate că ambele au
aceeaşi configuraţie electronică.

Apa plată

Termenul de apă plată nu este pe deplin lămurit dar, având în vedere elementele care
determină mineralizarea apei, în anumite condiţii, apa plată poate fi considerată o apă
minerală naturală, necarbogazoasă.

Bilanţul hidrologic

Bilanţul hidrologic al unei regiuni urmăreşte o contabilizare a aportului şi a

pierderilor de apă în acea regiune. Acest bilanţ se bazează pe calculul unor elemente
hidrologice esenţiale (precipitaţii, scurgere, evapotranspiraţie, infiltrări).
Ecuaţia generală a bilanţului hidrologic se exprimă prin egalarea aporturilor şi
pierderilor de apă pe o anumită perioadă de timp, suficient de lungă:
PSEI (3.3)
unde P reprezintă înălţimea precipitaţiilor (ploaie, zăpadă), măsurată în mm, S - scurgerea
superficială, măsurată în mm, E – evapotranspiraţia - în mm, iar I – infiltrarea - în mm.
Pierderile de apă subterane sunt compensate prin infiltrări. O anumită fracţiune I
reînnoieşte cantitatea de apă pierdută de sol şi subsol prin evapotranspiraţie. O altă
fracţiune I circulă în subteran (datorită scurgerii hipodermice şi curgerii subterane) şi

25
reapare pentru a realimenta reţeaua hidrografică. Cu aceste precizări, ecuaţia bilanţului
hidrologic devine:
P  E  S  I  I (3.4)
Considerând că pentru perioade lungi de timp scurgerea Q se compune din scurgerea
superficială, hipodermică şi subterană Q  S  I  I  , ecuaţia bilanţului hidrologic
poate fi scrisă sub forma:
P  E Q (3.5)
Trebuie să menţionăm că echilibrul natural al bilanţului se modifică datorită
exploatării apelor subterane şi de suprafaţă, sau datorită devierii apelor către alte bazine.
Dacă notăm cu Q1 aceste pierderi, relaţia (3.5) obţinem pentru bilanţul hidrologic:
P  E  Q  Q1 (3.6)
Există diferite procedee şi formule stabilite pentru calculul mărimilor din relaţia
(3.6), de care ne vom ocupa în continuare.
Calculul bilanţului prin evapotranspiraţie. Se aplică atunci când sunt cunoscute
precipitaţiile P şi temperatura medie a aerului. Dacă scurgerile superficiale S şi infiltrările
I sunt cunoscute, se poate calcula evapotranspiraţia cu ajutorul formulei:
P
E
P2 (3.7)
0,9  2
L
în care E reprezintă evapotranspiraţia medie – în mm, P - înălţimea precipitaţiilor anuale
în mm, L = 300 +25T+0,05 T3 (T fiind temperatura medie a aerului).

Calculul bilanţului prin deficitul de scurgere. Se face utilizând formula:

P = D + Q , adică D = P – Q (3.8)
Calculul bilanţului prin infiltrări. Dacă se cunosc infiltrările, putem calcula aportul
de apă în sol şi subsol cu formula bilanţului hidrologic:
PSEI (3.9)
Calculul bilanţului cu ajutorul lisimetrului. Lisimetrele sunt instalaţii care permit
determinarea infiltrării apei atunci când aparatele sunt instalate la adâncime mai mare de
un metru, unde nu se mai simte influenţa evaporării. Lisimetrele permit, de asemenea,
determinarea infiltrării şi evapotranspiraţiei în condiţii naturale.
Bilanţul hidrologic se poate calcula din formula:
P  E  I  S (3.10)
unde P reprezintă valoarea precipitaţiilor în mm, E – evapotranspiraţia în mm, I - infiltrarea
eficace, în mm şi S - variaţia cantităţii de apă în sol în timpul considerat, măsurat în mm.
Precipitaţiile P pot fi măsurate cu precizie la staţiunile meteorologice, infiltrările I
se determină cu lisimetrele, variaţiile S pot fi neglijate, iar evaporaţia poate fi calculată
din relaţia E  P  I  S 

26
CURSUL 4

PROPRIETĂŢILE HIDROLOGICE ALE ROCILOR

Apa infiltrată în roci se acumulează în porii acestora şi formează rezervele de apă

subterane. Cantitatea de apă care se poate acumula în roci depinde de proprietăţile
hidrologice ale acestora, cum ar fi: compoziţia granulometrică, porozitate, umiditate,
permeabilitate etc.
Compoziţia granulometrică. Cantitatea de apă care se poate acumula într-o rocă, sau
care poate fi cedată de roca respectivă, depinde de volumul porilor şi de mărimea acestora.
În cazul rocilor sedimentare (nisipuri, pietrişuri) porozitatea şi dimensiunile porilor depind
de forma şi diametrul granulelor, de modul lor de dispunere în rocă şi gradul de îndesare.
Dimensiunile granulelor variază în limite foarte largi, de la granule foarte mici, în
cazul argilelor, până la dimensiuni mari, în cazul prundişurilor şi bolovănişurilor.
De regulă, o rocă necoezivă (pietriş, nisip) este alcătuită din granule de diferite
dimensiuni, granulele mai mici pătrunzând în spaţiile libere dintre granulele mai mari.
Pentru a obţine informaţii asupra proprietăţilor hidrologice ale acestor tipuri de roci trebuie
să se cunoască conţinutul în fracţiuni şi pe dimensiuni al granulelor care alcătuiesc rocile
respective, adică, compoziţia granulometrică a acestora. Operaţia de fracţionare a rocilor în
funcţie de mărimea granulelor se numeşte analiză granulometrică.
Granulele cu diametrul mai mare de 0,06 mm se pot separa prin cernere, utilizând
site speciale. Granulele care au diametrul mai mic de 0,06 mm se separă prin decantare sau
alte procedee. Dacă rocile necoezive şi pseudocoezive (argile) sunt alcătuite din granule
de dimensiuni diferite se poate aplica pentru stabilirea granulometriei metoda combinată de
cernere şi sedimentare.
În funcţie de mărimea granulelor, rocile necoezive se pot clasifica în:

- pietriş – cu diametrul d>2mm;

- nisip - cu diametrul 0,02<d<2mm;
- praf - cu diametrul 0,002<d<0,02mm;
- argilă - cu diametrul 0,00002<d<0,002 mm.

Porozitatea rocilor. Este o caracteristică importantă, care determină proprietăţile

acvifere ale rocilor. Porozitatea este reprezentată prin volumul golurilor care se găsesc în
rocă.
Porozitatea totală (coeficientul de porozitate) reprezintă raportul, exprimat în
procente, dintre volumul porilor Vp şi volumul total de rocă Vt :
Vp
n 100 % (4.1)
Vt
Porozitatea totală depinde de modul de aranjare a granulelor, de forma şi
dimensiunile acestora. Ea depinde totodată de gradul de compactare (îndesare) al rocilor.

27
 Forma granulelor. Prezintă importanţă pentru pietrişuri şi nisipuri , întrucât aceasta
stabileşte şi dimensiunile golurilor. În cazul argilelor , din cauza granulelor foarte fine ,
forma acestora nu prezintă importanţă în porozitate. Se constată experimental că, în cadrul
granulelor colţuroase, indiferent de gradul de tasare, volumul golurilor este cel mai mare,
deci şi porozitatea are valoare mare.
Dimensiunile granulelor. Joacă un rol important în stabilirea porozităţii. Porozitatea
totală este cu atât mai mare, cu cât granulele sunt mai uniforme. În cazul în care se
amestecă granule uniforme cu granule neuniforme şi cu alte particule fine, volumul porilor
se micşorează.
Modul de aranjare a granulelor. Aşezarea granulelor în spaţiu influenţează în mare
măsură porozitatea în cazul rocilor cu granulaţie uniformă (nisipuri). În general există două
moduri de aranjare a granulelor: cubic şi rombic (Fig.4.1)

Fig.4.1. Porozitatea rocilor în funcţie de modul de aranjare a granulelor: A – dispunere pe

pătrate (porozitate maximă); B – dispunere pe romburi (porozitate minimă).

Se constată că porozitatea este maximă în cazul în care acestea sunt aşezate cu

centrele în colţurile unui cub şi minimă când acestea sunt aşezate cu centrul în colţurile
unui romb.
Volumul golurilor se reduce foarte mult prin îndesarea şi cimentarea rocilor, operaţii
care pot întrerupe comunicarea între pori.
În cazul rocilor care prezintă fisuri, porozitatea depinde de forma şi dimensiunile
acestora, precum şi de legăturile dintre ele.
Porozitatea eficace (activă). Este dată de volumul total al golurilor prin care se poate
deplasa apa sub acţiunea gravitaţiei. Porozitatea activă are o deosebită importanţă practică
întrucât ea caracterizează capacitatea rocilor de a ceda apă. Această porozitate reprezintă
numai aproximativ 10% din porozitatea totală (de 40%), ceea ce înseamnă că numai un
sfert din volumul de apă calculat poate fi cedat de roci. Poroziotatea efectivă creşte odată cu
creşterea dimensiunilor granulelor.
Gradul de îndesare al rocilor. Starea de îndesare se defineşte prin gradul de
îndesare. Gradul de îndesare variază între 0 şi 1 şi poate fi calculat cu ajutorul relaţiei:
 
D  max (4.2)
 max   min
unde  - reprezintă indicele porilor în starea naturală a rocilor,  max - în starea cea mai
afânată şi  min - în starea cea mai îndesată.
Pentru rocile necoezive gradul de îndesare poate fi:
- pentru roci afânate, D variază între 0 şi 0,33;

28
- pentru roci îndesate, D variază între 0,33 şi 0,66;
- pentru roci foarte îndesate, D variază între 0,66 şi 1.
Umiditatea. Reprezintă raportul W, exprimat în procente, dintre greutatea apei care
poate fi eliminată din roci prin încălzire la temperatura de 1050C şi greutatea rocii uscate:
G
W  a 100% (4.3)
Gs
Umiditatea naturală W n reprezintă umiditatea unei roci în momentul recoltării unei
probe.
Umiditatea hidroscopică Wh reprezintă umiditatea unei roci uscată în aer până
ajunge la greutatea constantă (se exprimă în procente).
Umiditatea de saturaţie Wsat este umiditatea unei roci saturată de apă.
Coeficientul de saturaţie S reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre
umiditatea unei roci la un anumit moment W şi umiditatea aceleiaşi roci în stare de
saturaţie Wsat :
W
S 100% (4.4)
Wsat

După gradul de saturaţie, rocile pot fi:

- uscate, dacă S<0,4 ;
- umede, dacă 0,4<S<0,8 ;
- foarte umede, dacă 0,8<S< 1 ;
- saturate, dacă S = 1.
Gradul de saturaţie al rocilor reprezintă un indiciu asupra cantităţii de apă pe care o
mai pot primi pentru a deveni saturate.
Higroscopicitatea rocilor. Reprezintă proprietatea pe care o au unele roci de a
absorbi vaporii de apă din aer şi de a reţine apa. Această proprietate depinde de natura şi
porozitatea rocilor. Higroscopicitatea se consideră mare atunci când rocile absorb în mod
continuu apă, până când toţi porii sunt umpluţi.
Absorbţia. Este proprietatea rocilor de a se îmbiba cu apă sau cu alte lichide care
sunt în contact cu acestea.
Coeficientul de absorbţie (a i) reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre masa
apei reţinută de o probă de rocă aflată în stare naturală şi masa aceleiaşi roci uscată la
temperatura de 1050C:
m m
ai  1 100% (4.5)
m

unde m1 reprezintă masa rocii saturată cu apă (măsurată în g), iar m - masa rocii uscată la
1050C (măsurată în g).
Permeabilitatea rocilor. Porii sau fisurile din roci fac posibilă pătrunderea apei în
interiorul lor. În cazul porilor şi fisurilor de dimensiuni nu prea mici, datorită presiunii
hidrostatice şi hidrodinamice, apa se răspândeşte mai departe în roci. Această proprietate a
rocilor, de a permite apei să pătrundă prin porii şi fisurile lor se numeşte permeabilitate la
apă. Pietrişurile, nisipurile etc., conţin numeroşi pori care permit pătrunderea cu uşurinţă a

29
apei şi, din acest motiv se numesc roci permeabile în mic sau cu permeabilitate omogenă
(directă).
Argilele sunt roci foarte poroase, dar cu toate că absorb o cantitate mare de apă, din
cauza porilor foarte mici, nu permit circulaţia acesteia, deci sunt practic impermeabile.
Putem trage concluzia că permeabilitatea unei roci nu depinde de volumul total al porilor,
ci de dimensiunule acestora .
Există roci sedimentare, cum sunt calcarele, conglomeratele etc., care au foarte
puţini pori şi fără legături între ei. Aceste tipuri de roci prezintă însă numeroase fisuri prin
care apa poate circula foarte uşor, şi din acest motiv ele se numesc permeabile în mare , sau
cu permeabilitate neomogenă (indirectă).
Din punct de vedere al permeabilităţii distingem trei categorii de roci: acvifere,
acviclude şi acvifuge.
Rocile acvifere sunt roci poroase, cu pori supracapilari, prin care apa circulă uşor
(pietrişuri, nisipuri, gresii etc.).
Rocile acviclude sunt roci cu porii capilari şi subcapilari prin care apa nu poate
circula, decât foarte încet şi numai sub presiune (argilele, marnele etc.).
Rocile acvifuge sunt roci compacte şi permeabile numai prin fisuri (rocile
sedimentare compacte , fisurate, metamorfice).

Apa în scoarţa Pământului.

Forme de apă în roci

Rocile conţin o cantitate oarecare de apă, fie în compoziţia chimică a mineralelor, fie
în pori şi fisuri.
Din punct de vedere hidrogeologic în roci putem întâlni două tipuri de apă: apa
legată, care se menţine datorită compoziţiei fizico-chimice a rocilor şi apa liberă, care se
deplasează prin pori sub acţiunea forţei de gravitaţie ( Fig.4.2).

30
 Fig . 4.2

Apa legată. Determină umiditatea relativă a rocilor şi poate fi împărţită în două

categorii: apa legată chimic şi apa legată fizic.
Apa legată chimic este strâns legată de reţeaua cristalină a mineralelor şi intră în
compoziţia chimică a acestora sub formă de molecule sau ioni de tipul H  şi OH  . Apa
legată chimic influenţează indirect comportarea fizico-mecanică a rocilor. În unele roci
această apă poate fi uşor eliminată şi, prin urmare poate modifica umiditatea naturală şi
relativă a acestora.
Apa legată fizic reprezintă apa care înconjoară granulele minerale, datorită forţelor
de atracţie moleculară. Forţele moleculare fac ca la suprafaţa corpurilor solide să apară
tensiuni superficiale şi, ca urmare, granulele minerale sunt acoperite cu un înveliş de aer
sau de apă, în funcţie de mediul în care se află. Acest fenomen fizic se numeşte adsorbţie.
În cazul granulelor foarte mici, adsorbţia este combinată cu un fenomen electrochimic şi
determină apariţia unor forţe, numite forţe electromoleculare.

31
 Cristalele mineralelor prezintă la suprafaţa lor forţe de natură chimică datorită
atomilor de suprafaţă cu legături libere. Aceste forţe duc la apariţia unui câmp electric care
se comportă ca un magnet ce atrage din mediul înconjurător anumite particule (ioni sau
atomi), care posedă sarcină electrică de semn contrar. Mineralele sunt de obicei alcătuite
astfel, încât, sarcina lor electrică de suprafaţă este negativă şi atrag din mediul înconjurător
molecule de apă pe care le orientează cu polul pozitiv spre suprafaţa lor.
Apa legată fizic este de două feluri: higroscopică şi peliculară.
Apa higroscopică este legată de suprafaţa granulelor minerale prin intermediul
forţelor electromoleculare. Moleculele de apă sunt ţinute la suprafaţa granulelor sub
presiune foarte mare şi legarea lor are loc cu degajare de căldură. Apa higroscopică nu
dizolvă sărurile , nu conduce curentul electric şi îngheaţă la temperaturi foarte scăzute
(-78 0C). Această apă poate să cimenteze rocile cu granulaţie fină (în special argile), cărora
le dă aspectul de corpuri solide. Apa higroscopică nu poate fi preluată de plante şi se pierde
prin încălzire la 1050C. Ea se deplasează în roci în stare de vapori.
Apa peliculară este cea care înconjoară granulele minerale sub forma unei membrane
sau film de apă. Datorită forţelor electromoleculare din jurul granulelor. Acest tip de apă
peliculară poate fi legată stabil sau labil.
Apa peliculară legată stabil se datoreşte forţelor electromoleculare din jurul
granulelor, care au o intensitate mijlocie. Această apă se caracterizează prin faptul că tinde
să treacă în stare de agregare solidă, nu dizolvă sărurile şi nu conduce curentul electric.
Apa peliculară legată labil se mai numeşte apă osmotică şi se datoreşte forţelor
electromoleculare din jurul ionilor înlocuibili. Ea are vâscozitate mare, dizolvă foarte puţin
sărurile, îngheaţă la temperaturi puţin sub 00C şi are conductivitate electrică mică.
Apa liberă (nelegată). Este apa care se deplasează în spaţiile dintre granulele rocilor
sub acţiunea forţelor capilare şi de gravitaţie. Aceste proprietăţi determină împărţirea apei
libere în două categorii: apă capilară şi apa gravifică.
Apa capilară apare datorită fenomenului de tensiune superficială şi a forţelor
capilare, ocupă porii şi fisurile capilare situate deasupra nivelului static al apelor subterane.
Acest tip de apă este legat de straturile de apă subterane şi umple porii în întregime.
Ascensiunea capilară variază invers proporţional cu diametrul porilor şi direct
proporţiopnal cu valoarea tensiunii superficiale.
Apa capilară care provine din infiltrarea apelor superficiale nu umple porii pe toată
lărgimea lor şi nu transmite presiuni hidrostatice şi hidrodinamice. Acest tip de apă coboară
până când se stabileşte legătura cu apa subterană şi de aceea se mai numeşte apă
suspendată. Ea nu se deplasează sub acţiunea forţei de gravitaţie şi trebuie considerată ca
apă de retenţie.
Apa gravifică se găseşte în porii şi fisurile mari ale rocilor. Ea se deplasează sub
acţiunea gravitaţiei şi se supune legilor hidrodinamicii. Această apă acţionează asupra
rocilor, le poate dizolva şi poate crea presiune hidrostatică şi hidrodinamică.
Cedarea apei de către roci. Alimentarea cu apă potabilă şi industrială din rezervele
subterane a ridicat problema calculării cantităţii de apă pe care o pot ceda rocile acvifere
.Practica arată că atunci când se forează puţuri în stratele acvifere, sub acţiunea greutăţii,
apa acestora se scurge în săpături. S-a constatat că nu toată apa conţinută în roci pătrunde în
puţuri, ci numai apa liberă, sau gravifică, celelalte tipuri de apă fiind reţinute în roci şi

32
constituind apa de retenţie. Apa de retenţie nu participă la circulaţia apelor subterane şi deci
nu pătrunde în lucrările de captare.
Coeficientul de retenţie specifică C s – reprezintă reportul, exprimat în procentr,
dintre volumul de apă reţinut de roci Vr , după înlăturarea apei gravifice, şi volumul total de
rocă Vt :
V
C s  r 100% (4.6)
Vt
Coeficientul de înmagazinare descrie procesele dintr-un strat acvifer unde porii
rocilor sunt ocupaţi de apă de retenţie şi apă gravifică. Aceste două tipuri de apă se găsesc
în raporturi cantitative diferite. În stratele acvifere libere apa gravifică se găseşte în volum
mai mic şi poate fi definită prin coeficientul de înmagazinare, care reprezintă volumul de
apă eliberat de o prismă de material acvifer de secţiune egală cu unitatea, pentru o scădere
de sarcină egală cu unitatea . Acest coeficient se exprimă în procente şi nu are dimensiuni .
El depinde de tipul stratului acvifer.
Coeficientul de cedare (K c) reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre volumul
maxim de apă cedat de rocă Vw şi volumul total al rocii Vt :
V
K c  w 100% (4.7)
Vt
Cantitatea de apă reţinută de roci Q r se poate dfetermina prin diferenţa dintre
porozitatea n şi coeficientul de cedare:
Qr  n  K c (4.8)
În funcţie de raportul dintre capacitatea de cedare şi mcapacitatea de reţinere a apei,
rocile saturate se împart în două grupe:
- roci acvifere - cu capacitate de cedare mare (pietrişurile, nisipurile, rocile fisurate etc.)
- roci acviclude - cu capacitate de cedare nulă, datorită dimensiunilor mici ale porilor
capilari şi subcapilari (argilele, marnele). În cazul rocilor fisurate capacitatea de cedare
depinde de densitatea fisurilor şi de deschiderea acestora. În general calcarele, rocile
eruprive cu fisuri dezvoltate şi deschise au capacitate de cedare mare. Şisturile cristaline cu
fisuraţie şi dimensiuni capilare şi subcapilare au capacitate de cedare redusă.
În ceea ce priveşte capacitatea de înmagazinare, pietrişurile şi nisipurile pot acumula
şi ceda o cantitate mare de apă.
Din cele arătate mai sus rezultă că atunci cănd se urmăreşte determinarea rezervelor
de apă dintr-o regiune oarecare, nu este suficient să se determine numai porozitatea, ci este
necesar să se cunoască şi capacitatea de cedare a apei de către roci.

33
CURSUL 5

REPARTIŢIA APEI ÎN SOL ŞI SUBSOL . ZONE DE UMIDITATE

Pentru a studia succesiunea verticală a formelor de umiditate în sol şi subsol,

considerăm un teren permeabil prin porozitate, omogen şi izotrop, care stă în repaus pe un
strat impermeabil orizontal (Fig.5.1).

Fig.5.1

Dacă pe suprafaţa terenului cade o ploaie uniformă, alcătuită din picături fine, cu
debit mic şi constant, care permite infiltrarea în întregime a apei, constatăm că aceasta
pătrunde în straturile din adâncime. Odată ajunsă în stratul impermeabil, apa se
acumulează, saturând porii rocii de jos în sus, până la un anumit nivel. Suprafaţa superioară
a terenului saturat se numeşte nivel piezometric. Această suprafaţă separă două zone care
au umidităţi diferite: zona superioară, numită zonă de aeraţie şi zona infrioară, numită zonă
de saturaţie. Repartiţia formelor de apă în cele două zone este strâns legată de gradul lor de
umiditate ( fig.5.2 ).

34
 Fig.5.2

Zona de aeraţie. În funcţie de gradul de umiditate zona de aeraţie cuprinde de jos în

sus trei subzone: subzona capilară, subzona de retenţie şi subzona de evapotranspiraţie.
Subzona capilară conţine apă higroscopică, apă peliculară şi apă capilară continuă
datorită fenomenelor capilare. Grosimea acestei subzone variază invers proporţional cu
granulaţia şi are valori de 30–40 cm în cazul nisipurilor şi 200–300 cm în cazul argilelor.
La partea superioară apa capilară continuă trece în apă capilară izolată, care se întâlneşte
sporadic în anumite porţiuni din toate subzonele superioare.
Subzona de retenţie (intermediară) are porii umpluţi parţial cu apă, aer şi vapori de
apă. Volumul de apă conţinut în pori este egal cu capacitatea de retenţie. Apa din această
subzonă este suspendată şi nu are legături hidraulice cu subzona capilară. Grosimea medie a
subzonei de retenţie este de 0,5–2 m, dar uneori poate atinge 10–20 m şi câteodată poate să
lipsească.
Subzona de evapotranspiraţie se află la partea superioară a suprafeţei solului şim este
supusă unor fenomene intense de evapotranspiraţie. Gradul de umiditate al acestei subzone
este foarte variabil şi depinde de capacitatea de retenţie, evapotranspiraţie şi alimentarea cu
apă superficială. În perioadele secetoase, datorită transpiraţiei plantelor şi evaporării,
umiditatea poate să scadă până la limita minimă, atingând coeficientul de ofilire (prin
coeficient de ofilire înţelegem cantitatea de apă existentă în sol, care nu mai poate fi
absorbită de plante).
În tmpul precipitaţiilor umiditatea atinge valoarea maximă, datorită infiltrărilor. În
această subzonă se întîlneşte apa higroscopică, apa peliculară şi apa capilară izolată.
Subzona de evapotranspiraţie are grosime variabilă, în funcţie de climat şi tipul de
vegetaţie. În zonele temperate, grosimea acesteia este de 1–3 m.
Datorită prezenţei apei şi aerului în porii rocilor din zona de aeraţie, se produc o
serie de fenomene chimice care determină dizolvarea rocilor, iar datorită fenomenelor de
hidratare şi hidroliză rocile situate în această zonă capătă o culoare închisă (roşie, galben-
brună sau chiar neagră).
Zona de saturaţie. Se caracterizează prin aceea că porii sunt în întregime ocupaţi de
apă, gradul de saturaţie fiind de 100%. Din zona de saturaţie se pot alimenta puţurile şi
izvoarele. Această zonă de apă continuă se numeşte nivel acvifer (strat acvifer). În această
zonă se întâlneşte apa de retenţie, apa capilară continuă şi apa gravifică.

35
 Adâncimea la care pătrunde apa în scoarţa terestră nu este cunoscută. Adâncimea –
limită este cupărinsă între 9 şi 12 km. Se pare că această adâncime se datoreşte faptului că
temperatura apei atinge punctul critic şi, indiferent de presiune, apa se transformă în vapori.
În zona de saturaţie se produc fenomene de cimentare, sărurile de magneziu, de calciu ş.a.
aflate în exces, se depun în porii şi fisurile rocilor. Rocile din zona de cimentare au în
general culoare verde- albăstruie, datorită prezenţei sulfurilor şi silicaţilor de fier, rămaşi
neoxidaţi.

Originea şi modul de formare a apelor subterane

Majoritatea cercetărilor aceptă ca origine şi formare a apelor subterane următoarele

teorii: teoria infiltrării, teoria condensării vaporilor de apă, teoria apelor juvenile şi teoria
apelor relicte de sedimentare.
Teoria infiltrării. Infiltrarea reprezintă principala cale de formare a apelor subterane.
La procesul de infiltrare participă precipitaţiile atmosferice şi apele superficiale acumulate
în mări, lacuri etc.
Apele pătrund în adâncime datorită greutăţii, prin infiltrare propriuzisă şi prin
curgere liberă. În cazul infiltrării apele pătrund în adâncime prin porii şi fisurile capilare ale
rocilor cu viteză redusă. Curgerea liberă se desfăşoară cu viteză mult mai mare prin porii şi
fisurile supracapilare .
Teoria condensării vaporilor de apă. Această teorie a fost necesară pentru a explica
prezenţa apelor subterane în zonele de pustiuri şi stepe aride, în care precipitaţiile
atmosferice sunt deficitare şi posibilitatea alimentării stratelor acvifere prin infiltrări
verticale sau orizontale lipseşte. S-a arătat că formarea apelor subterane în aceste zone are
loc numai prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă pesuprafaţa granulelor din
interiorul litosferei, datorită diferenţei de temperatură dintre rocă şi aer.
Vaporii de apă ajung în porii rocilor prin intermediul curenţilor de aer, care pătrund
în timpul nopţii în litosferă, iar ziua se întorc în atmosferă, unde lasă o parte din vaporii de
apă transportaţi.
Formarea stratelor acvifere prin condensarea vaporilor de apă în subteran este un
fenomen care se petrece nu numai în zonele aride, ci şi în cele temperate, concomitent cu
infiltrarea apelor gravifice.
Teoria apelor juvenile. Această teorie se referă la unele ape de adâncime, cu o
mineralizare specifică. În compoziţia chimică a acestor ape sunt prezente o serie de metale
grele (Cu , Pb , Zn) şi elemente rare (As, F, B), precum şi cantităţi importante de gaze
dizolvate (CO2, H2S), care port fi şi de origine magmatică.
Această teorie porneşte de la observaţia că emanaţiile gazoase din timpul erupţiilor
vulcanice conţin 80–90% vapori de apă. Aceştia provin din combinarea hidrogenului cu
oxigenul, gaze care provin din masele magmatice în timpul proceselor de diferenţiere.
Aportul apelor juvenile la formarea apelor subterane nu poate fi evaluat.
Teoria apelor relicte de sedimentare. Apele relicte de sedimentare sunt de origine
marină şi sunt rămase în roci din timpul proceselor de sedimentare, sau au pătruns mai
târziu. Apele rămase în roci din timpul proceselor de sedimentare se numesc ape
singenetice, iar cele care au pătruns mai târziu se numesc ape epigenetice.

36
 Clasificarea apelor subterane

Există mai multe criterii de clasificare a apelor subterane. Dintre acestea

menţionăm:
1. Clasificări bazate pe un singur criteriu:
a. în funcţie de starea fizică şi raportul apelor faţă de roca colectoare distingem:
- ape legate chimic – de constituţie, de cristalizare, zeolitică;
- ape legate fizic - higroscopică şi peliculară;
- ape libere - capilară şi gravifică;
- apa în stare solidă (gheaţa);
- apa în stare de vapori.
b. după geneză:
- ape vadoase (un ansamblu de ape din sol, care se infiltrează de la suprafaţa
Pământului în adâncime şi care apar la zi după un timp relativ scurt), provenite prin
infiltrare şi de sedimentaţie;
- ape juvenile, datorită condensării vaporilor proveniţi prin degazeificarea magnelor
şi proceselor de metamorfism.
c. după caracterele litologice ale rocilor:
- ape de pori – apele din rocile poroase;
- ape de fisuraţie - apele din rocile fisurate;
- ape de carst – apele din rocile carstificate.
d. după raportul stratelor acvifere cu relieful şi colectoarele superficiale:
- ape subterane – situate deasupra nivelului bazei de eroziune, care sunt localizate în
structuri deschise şi cu aeraj puternic;
- ape subterane – situate sub nivelul bazei de eroziune, care sunt localizate în structuri
închise, fără drenaj, sau cu drenaj redus.
e. după temperatură:
- ape reci – cu temperatura mai mică de 200C;
- ape termale – cu temperatura mai mare de 200C.
f. după mineralizaţie:
- ape dulci - care conţin până la 1 g/l săruri;
- ape salmastre - care conţin 1–10 g/l săruri;
- ape sărate - care conţin 10–50 g/l săruri;
- ape saramuri – care conţin peste 50 g/l săruri.
2. Clasificări bazate pe mai multe criterii (genetice, condiţii de aşezare, caracterul
hidraulic, proprietăţi fizico – chimice):
- ape în zona de aeraţie;
- ape freatice;
- ape captive (de stratificaţie) cu nivel liber şi ape captive de adâncime (arteziene).

Strate acvifere

Pentru formarea stratelor acvifere este necesar să existe roci permeabile şi roci
impermeabile. Rocile situate deasupra stratului impermeabil, saturate în apa de infiltraţie,
se numesc roci acvifere, iar apa care saturează aceste roci formează stratul acvifer. După

37
întâlnirea stratului impermeabil, nemaiavând posibilitatea infiltrării pe verticală, apa
saturează rocile permeabile de jos în sus, până la un anumit nivel, numit nivel piezometric,
ducând la formarea stratelor acvifere.
Din punctul de vedere al granulaţiei, stratele acvifere pot fi omogene şi heterogene.
Stratele acvifere omogene au granulaţia uniformă pe toată întinderea şi grosimea lor.
Stratele acvifere heterogene prezintă variaţii în copmpoziţia granulară, atât pe verticală, cât
şi pe orizontală (Fig.5.3).

Fig.5.3

Elementele stratelor acvifere. La un strat acvifer deosebim trei părţi componente

(Fig.5.4):
- zona de alimentare - situată la cotele cele mai ridicate ale stratului acvifer. Ea vine
în contact direct cu atmosfera sau cu hidrosfera, în funcţie de sursa de alimentare
(precipitaţii , ape curgătoare etc.);
- zona de dezvoltare – are extindere mare şi se caracterizează printr-o circulaţie mai
redusă a apei decât în celelalte zone;
- zona de descărcare (de drenare) – situată de obicei la cotele inferioare ale stratului
acvifer. Ea este reprezentată prin izvoare care apar la suprafaţa terenului sau
subacvatic.

38
 Fig.5.4

Zonele care compun un strat acvifer pot fi individualizate numai în cazul stratelor
acvifere captive (Fig. 5.4 b). În cazul stratelor freatuce, zona de alimentare se suprapune
peste zona de dezvoltare (Fig. 5.4 a).
În funcţie de modul de aşezare şi de condiţiile hidrologice de acumulare deosebim
două tipuri priuncipale de strate acvifere: strate freatice şi strate captive (de adâncime). În
afară de apa din stratele acvifere mai poate fi luată în consderaţie şi apa din zona de aeraţie.

Apele din zona de aeraţie

Zona de aeraţie este situată la partea superioară a litosferei şi cuprinde în general

solurile şi sedimentele mai noi, având porii umpluţi cu aer. În timpul precipitaţiilor, se
întâlneşte şi apa liberă, care se infiltrează în adâncime sau se acumulează local, formând
lentile de apă liberă la diferite nivele (Fig.5.5).

39
 Fig.5.5

Apele libere din zona de aeraţie au următoarele caracteristici:

- se alimentează din precipitaţii şi au caracter temporar, dispar complet în perioadele
secetoase şi reapar în urma precipitaţiilor abundente;
- au mineralizaţie variabilă, conţinutul de săruri crescând în perioadele secetoase şi
scăzând mult în sezoanele ploioase, sau după topirea zăpezilor;
- au oscilaţii mari de temperatură – vara sunt calde, iar iarne îngheaţă complet;
- conţin microorganisme şi substanţe organice; din această cauză aceste ape nu sunt
recomandate pentru alimentarea populaţiei;
- constituie principala cale de migrare a elementelor în scoarţa terestră.

40
 CURSUL 6

STRATE ACVIFERE FREATICE

Se consideră strat acvifer freatic primul strat acvifer cu extindere mare întâlnit de la
suprafaţa terenului (Fig.6.1).
Stratele freatice sunt realizate frecvent în sedimentele cuaternare: aluviuni, terase,
deluvii. Ele pot fi întâlnite şi în formaţiunile mai vechi sedimentare, eruptive sau
metamorfice, atunci când acestea sunt aduse la suprafaţă şi erodate.

Fig.6.1 Fig.6.2

Presiune, suprafaţă şi nivel piezometric

Stratele acvifere freatice se caracterizează prin curgerea cotinuă a apei de la un nivel

superior la altul inferior, datorită presiunii piezometrice H, exprimată prin înălţimea
coloanei de apă, măsurată în metri, cuprinsă între altitudinea nivelului piezometric superior
şi nivelul piezometric inferior (Fig.6.2).
Suprafaţa pe care se aplică presiunea piezometrică se numeşte suprafaţă
piezometrică. Nivelul h la care se stabileşte apa în excavaţia săpată în stratul acvifer
respectiv, aflată în echilibru stabil cu suprafaţa piezometrică, se numeşte nivel piezometric.
Întrucât presiunea piezometrică, datorită pierderii de sarcină, se micşorează în sensul de
curgere a apei, suprafaţa piezometrică se mai numeşte şi suprafaţă de depresiune. Secţiunea
în plan vertical care trece prin suprafaţa piezometrică, determină profilul de depresiune
(piezometric) (Fig.6.3).
Termenii de suprafaţă hiodrostatică şi nivel hidrostatic caracterizează stratele
acvifere fără curgere (stagnante), care se întâlnesc mai rar în condiţii naturale. Termenul de

41
nivel hidrostatic se mai utilizează pentru caracterizarea apelor subterane prin măsurători în
puţuri şi foraje la un anumit moment.

Fig.6.3 Fig.6.4

Morfologia suprafeţei piezometrice

Suprafaţa piezometrică este în general ondulată (Fig.6.4), urmărind neregularităţile

terenului, iar în zonele cu relief accidentat, nivelul piezometric se găseşte la adâncime
mare, în zonele depresionare apropiindu-se de suprafaţă.
Suprafaţa piezometrică are o morfologie proprie cu depresiuni, ridicături, rupturi de
pantă, comparabilă cu suprafaţa topografică.
Depresiunile de pe suprafaţa piezometrică (Fig.6.5) se pot datora pierderilor de apă
în adâncime, scăderii permeabilităţii rocilor sau depresiunilor de pe substratul impermeabil.
În plan depresiunile sunt reprezentate prin izopieze închise, eliptice sau circulare .

42
 Fig.6.5 Fig.6.6

Ridicăturile pe suprafaţa piezometrică pot fi provocate de alimentarea locală cu apă

(prin irigaţii), neregularităţile terenului, creşterea permeabilităţii rocilor (Fig.6.6).
Rupturile de pantă şi în special faliile determină o cădere rapidă a pantei
piezometrice marcată uneori prin izvoare (Fig.6.7).
Dacă se cunoaşte morfologia suprafeţei piezometrice, asemănător suprafeţei
topografice, se pot trasa curbe de nivel care unesc puncte de apă cu egală altitudine a
nivelului piezometric, numite izopieze, curbe freatice, curbe hipsometrice, sau
hidroizohipse.

Fig.6.7 Fig.6.8

După forma suprafeţei piezometrice stratele freatice pot fi cilindrice sau radiale.

43
 Stratele acvifere cilindrice se caracterizează printr-o suprafaţă piezometrică
cilindrică şi pot fi explicate prin curgerea apei printr-un canal săpat paralel cu liniile de
drenaj (Fig.6.8).
Liniile de curent sunt paralele între ele şi perpendiculare pe canale, iar liniile
echipotenţiale sunt paralele între ele şi faţă de canale.
Profilul de depresiune al stratelor acvifere cilindrice are forma diferite, în funcţie de
caracteristicile orizontului acvifer. Dacă stratul acvifer este omogen, cu grosime şi secţiune
constante, cu strat impermeabil orizontal, curgerea este uniformă, iar profilul de depresiune
este liniar (Fig.6.9).

Fig.6.9 Strat acvifer freatic cilindric, curgere laminară: profil de depresiune liniar

În cazul variaţiilor în grosime şi secţiune a stratului acvifer şi în funcţie de poziţia

şi forma stratului impermeabil, curgerea se face cu viteze diferite (neuniform), iar profilul
de depresiune este de fapt o curbă care poate fi parabolă (Fig.6.10) sau elipsă (Fig.6.11).

Fig.6.10 Fig.6.11

Oscilaţiile de nivel ale suprafeţei piezometrice

Adâncimea la care se formează apele freatice este în funcţie de poziţia stratului

impermeabil, valoarea precipitaţiilor şi relief. În zonele de luncă, apele freatice se întâlnesc
la adâncimi de 2–10 m, nivelul putându-se ridica în anotimpurile ploioase până la suprafaţa
terenului, formând mlaştinile. În interfluvii şi zonele muntoase tectonizate, apele freatice se
întâlnesc la adâncimi mari (50–100 m).
Suprafaţa piezometrică prezintă variaţii de nivel în timp, care pot fi naturale şi
artificiale.

44
 Variaţiile naturale se datoresc condiţiilor meteorologice, hidrologice şi geologice.
Ele au, în general, un caracter ciclic, sezonier şi sunt legate de alternanţa perioadelor
secetoase şi a celor cu precipitaţii.
Variaţiile artificiale sunt provocate de om, datorită modificării nivelului de bază al
râurilor, prin baraje, drenuri sau exploatării stratelor acvifere.

Alimentarea stratelor freatice

Stratele acvifere freatice se pot alimenta din precipitaţii, din colectoarele

superficiale (râuri, lacuri), din stratele acvifere de adâncime sub presiune, prin condensarea
vaporilor de apă şi pe cale artificială.
Alimentarea din precipitaţii se realizează prin infiltrarea directă, pe toată suprafaţa
stratelor (stratele acvifere din câmpie), la periferia deluroasă (stratele acvifere din
piemonturile acumulative) sau prin microrelieful negativ-crovuri (strate acvifere din
interfluvii) (Fig.6.12).

Fig.6.12

Alimentarea din sursele superficiale se referă în special la stratele acvifere din

aluviuni, care în anumite condiţii pot fi alimentate din râuri (Fig.6.13).

Fig.6.13. Alimentarea stratelor freatice din râuri.

Alimentarea din precipitaţii şi din râuri depinde de condiţiile meteorologice şi

geomorfologice, acestea determinând variaţii însemnate în alimentare, în funcţie de regimul
de umiditate. Aceste variaţii pot fi exprimate prin coeficientul de ariditate k a :

45
 E
ka  (6.1)
P
unde E reprezintă evaporarea, iar P – precipitaţiile.

Alimentarea din stratele acvifere de adâncime

Acest tip de alimentare se realizează sub presiune, în sectoarele în care stratele

acvifere sunt interceptate de eroziunea fluviatilă şi acoperite ulterior cu depozite de luncă
(Fig.6.14).

Fig.6.14

Alimentarea din surse superficiale

Se realizează în condiţiile în care stratul acvifer freatic în exploatare nu asigură

debitul necesar (Fig.6.15).

Fig.6.15

În acest scop apa se trimite prin canale din râuri în bazine special amenajate, care
să asigure infiltrarea în adâncime şi protejarea orizontuluio acvifer de pericolul colmatării
cu substanţe coloidale.

46
 Izvoare

Atunci când stratele acvifere sunt deschise prin eroziune sau prin accidente
tectonice, apa acestora iese la suprafaţa terenului. Locul de apariţie naturală la zi a apelor
subterane se numeşte izvor. În vorbirea curentă, izvorul este considerat ca o sursă de apă
dulce, de bună calitate, fapt care nu corespunde întotdeauna realităţii. Pentru a se înlătura
aceste neconcordanţe, Martel a propus utilizarea următorilor termeni:
- emergenţă, pentru apele dulci, dar nu şi potabile, care apar în mod natural la
suprafaţa terenului;
- resurgenţă, pentru apele care apar din rocile calcaroase şi care nu reprezintă decât
întoarcerea la zi, după un lung parcurs în subteran, prin caverne, canale etc., a apelor
superficiale dispărute în masa acestor roci;
- exurgenţă, pentru apele care pătrund în masa calcarilor prin fisuri,se acumulează
în adâncime şi apar la zi pe linii de falii sau grote.

Clasificarea izvoarelor

După zona de provenienţă din stratul acvifer, putem avea:

- izvoare din zona de aeraţie, caracterizate prin debite mici, temperatură variabilă,
sunt nepotabile şi au un caracter temporar;
- izvoare din strate acvifere freatice, care sunt de regulă descendente şi au o mare
răspândire; ele apar datorită erodării depozitelor superficiale (izvoare de eroziune sau de
depresiune), sau apar la contactul a două formaţiuni geologice cu pemeabilităţi diferite
(izvoare de contact);
- izvoare din strate acvifere de adâncime, care au un debit constant şi un regim
termic uniform şi care se întâlnesc foarte rar.

47
CURSUL 7

CIRCULAŢIA APELOR SUBTERANE

Deplasarea apei prin porii şi fisurile rocilor se face după anumite legi, în funcţie de
tipul de apă şi de gradul de saturaţie al rocilor.
Vom descrie în cele ce urmează modul de mişcare a apelor subterane, pe tipuri de apă.

Mişcarea apei sub formă de vapori

Vaporii de apă ocupă porii şi fisurile rocilor în care nu există apă liberă. Vaporii de
apă provin din atmosferă, sau se formează în urma proceselor de evaporare subterană. În sol
şi la mică adâncime în subsol, vaporii de apă se deplasează prin roci împreună cu aerul
datorită presiunii atmosferice şi sub acţiunea circulaţiei aerului. De asemenea, vaporii de
apă se pot deplasa independent de circulaţia aerului, datorită diferenţei de tensiune dintre
diferite zone. Oscilaţiile în tensiunea vaporilor depind de variaţiile de temperatură, vaporii
deplasându-se întotdeauna din stratele mai calde spre stratele mai reci. Vara, vaporii de apă
pătrund în roci şi la mică adâncime de suprafaţa solului se condensează. Iarna vaporii de
apă din roci sunt eliminaţi în atmosferă. Deplasarea vaporilor de apă, indiferent din ce
cauze, asigură schimbul de umiditate dintre atmosferă şi sol.

Mişcarea apei legate

Apa legată chimic se deplasează prin porii rocilor numai sub formă de vapori. Acest
tip de apă provine din minerale şi se transfoprmă în vapori sub acţiunea unor temperaturi
ridicate.
Apa higroscopică se deplasează tot sub formă de vapori la temperaturi care nu
depăşesc 1000C.
Apa peliculară se deplasează sub formă de vapori sau sub formă de apă lichidă,
datorită forţelor de atracţie dintre granulele de rocă şi moleculele de apă ale peliculei. Apa
peliculară se deplasează dinspre peliculele mai groase spre cele mai subţiri, din rocile mai
umede spre cele mai puţin umede (Fig.5.1). Deplasarea moleculelor de apă încetează atunci
când peliculele au aceeaşi grosime. Dacă grosimea peliculei este prea mare, în condiţiile
umidităţii maxime, apa de la periferia peliculei se eliberează de sub acţiunea forţelor
moleculare şi trece în apă liberă.

Mişcarea apei libere

Apa capilară. Mişcarea apei capilare se face sub acţiunea forţelor capilare care se
datoresc interacţiunii dintre greutate şi forţa de tensiune superficială.
Tensiunea superficială. În orice lichid, fiecare moleculă de apă este supusă forţelor
de atracţie dintre moleculele vecine a căror rezultantă are valoarea de aproximativ 104
kg/cm2. Atunci când o moleculă se găseşte în interiorul lichidului, ea este înconjurată în

48
mod simetric de alte molecule, forţele de atracţie se compensează reciproc şi molecula
rămâne în echilibru. Dacă moleculele sunt situate într-un strat superficial, la limita lichid-
aer, forţele de atracţie nu se mai compensează, întrucât moleculele de aer sunt mult mai rare
decât moleculele de lichid şi apare o forţă rezultantă orientată spre interiorul lichidului.
Acest fenomen se numeşte tensiune superficială şi se întâlneşte în cazul moleculelor de apă
care sunt în contact cu un alt mediu (aer, pereţii porilor). Datorită tensiunii superficiale, în
funcţie de gradul de umiditate, granulele rocilor sunt înconjurate de o peliculă foarte subţire
de apă.
Forţele capilare. Între forţa de greutate şi tensiunea superficială există diferite
raporturi în funcţie de diametrul porilor, natura materialului pereţilor şi proprietăile chimice
ale lichidului. Datorită greutăţii, moleculele sunt acţionate vertical în jos cu o forţă direct
proporţională cu cantitatea de apă liberă, adică cu diametrul porilor. Forţa de tensiune
superficială acţionează moleculele de apă spre zonele cu umiditate scăzută, adică în sus.
Valoarea acestei forţe este direct proporţională cu suprafaţa de contact a apei cu roca.
În cazul porilor cu diametru mare (pori supracapilari), valoarea forţei de greutate o
depăşeşte pe cea a tensiunii superficiale, întrucât lichidul se găseşte în cantitate mare, iar
suprafaţa de contact a apei cu roca este mai redusă. La porii cu diametru mic, cantitatea de
apă este mai mică, suprafaţa de contact a apei cu roca este mare şi, în consecinţă, valoarea
tensiunii superficiale o depăşeşte pe cea a greutăţii şi apa se ridică în pori. Fenomenul
capilarităţii poate fi uşor observat dacă se iau două tuburi de sticlă,unul cu diametru mic
(sub 0,5 mm) şi altul cu diametru mai mare (peste 2 mm) şi se introduc în apă (Fig.7.1).

Se constată că apa din tubul cu diametru mai mare rămâne la acelaşi nivel cu apa din
vasul în care a fost introdus, în timp ce în tubul capilar apa se ridică la înălţimea h datorită
forţei de tensiune superficială care apare la contactul apei cu peretele tubului. La partea
superioară, coloana de apă formează un menisc concav, cu unghiul de contact  . Această
curbură a suprafeţei liberea apei într-un tub capilar se datoreşte forţelor de adeziune (apă-
perete) şi forţelor de coeziune (apă-apă), care dau o rezultantă orientată spre peretele
tubului (apa aderă la peretele tubului).
Ţinând seama de forţele care determină ascensiunea capilară şi de cele care se opun,
putem stabili legea ascensiunii capilare. Considerăm un tub capilar de rază r şi notăm cu T
tensiunea superficială pe unitatea de lungime a circumferinţei tubului. Tensiunea
superficială la contactul meniscului cu peretele va fi:

49
 2rT (7.1)
iar în cazul când unghiul de contact este  , relaţia (7.1) se scrie sub forma:
2rT cos  (7.2)
Notăm cu  a greutatea specifică a apei şi cu h înălţimea capilară (Fig.7.2).

Ţinând cont de secţiunea tubului capilar s  r 2 , putem include ascensiunea capilară

în relaţia:
hr 2 a g (7.3)
care reprezintă de fapt greutatea coloanei de lichid din tubul capilar aflată deasupra
nivelului de bază şi care este orientată vertical în jos. Lichidul se ridică în tubul capilar
până când rezultanta forţelor de tensiune superficială echilibrează greutatea coloanei de apă
din tubul capilar, adică:
2rT cos   r 2 h a g (7.4)
de unde rezultă pentru h expresia:
2T cos 
h (7.5)
r a g
Din această relaţie rezultă că înălţimea de ridicare capilară este direct proporţională
cu valoarea tensiunii superficiale şi invers proporţională cu diametrul tubului şi cu greutatea
specifică a lichidului, care depinde de natura şi cantitatea sărurilor dizolvate. Tensiunea
superficială depinde şi de temperatură, mai concret, scade odată cu creşterea temperaturii.
Fenomenul se petrece în mod asemănător şi în cazul rocilor poroase sau fisurate.
Pentru a scoate în evidenţă pătrunderea apei în rocile poroase, vom face următorul
experiment: luăm două tuburi prevăzute la partea inferioară cu site metalice, introducem
într-unul din tuburi nisip fin, iar în celălalt pietriş mărunt (Fig.7.3).

50
 Fig.7.3. Ascensiunea apei în roci granulare.
a - nisip fin; b – pietriş; h – înălţime de ridicare capilară;
h1 – înălţimea cu apă capilară continuă; h2 – înălţimea cu apă capilară discountinuă.

Introducem fiecare tub într-un vas cu apă colorată şi constatăm că în tubul cu pietriş
apa rămâne la acelaşi nivel, întrucât diametrul porilor este supracapilar, iar în cel cu nisip
apa se ridică prin capilaritate până la o înălţime h.
Cercetând repartiţia umidităţii în nisip, se constată că partea inferioară conţine apă
capilară continuă până la o înălţime h1. În partea superioară, apa capilară scade progresiv,
până când se întâlneşte numai apă de retenţie (partea de înălţime h2).
În funcţie de locul de formare şi modul de comportare, apa capilară din zona de
aeraţie poate fi ascendentă, descendentă sau pendulară. Apa capilară ascendentă este situată
deasupra nivelului piezometric al apelor freatice. Curentul de apă este orientat vertical în
sus şi înălţimea la care se ridică creşte odată cu micşorarea dimensiunilor granulelor, de la
10–15 cm în cazul nisipurilor la 6–12 m în cazul argilelor. Viteza ascensiunii capilare nu
este constantă pe toată lungimea drumului parcurs. Ea are valoare maximă la început şi se
micşorează treptat pe măsură ce creşte înălţimea coloanei de apă, până când, în final,
devine egală cu zero.
Timpul cât durează ascensiunea capilară este scurt în cazul granulaţiilor mari şi
foarte lung (aproximativ un an) pentru argile. Apa capilară suspendată este situată în solul
vegetal şi pe o mică adâncime în subsol, adică acolo unde peste depozitele de granulaţii
mari se găsesc soluri argiloase cu granulaţie fină. Ea se formează pe traseul maselor de apă
care se infiltrează în zona de aeraţie. După ce precipitaţiile încetează, apa poate rămâne în
porii rocilor datorită forţelor de tensiune superficială, cu condiţia ca raza meniscului de la
capătul inferior al coloanei de apă să fie mai mare decât raza meniscului de la capătul
superior al aceleiaşi coloane (Fig.7.4 a).

51
 În acest caz tensiunea superficială a meniscului superior, orientată în jos şi presiunea
coloanei de apă vor fi echilibrate de tensiunea superficială a meniscului inferior, orientată
în sus. Dacă raza meniscului inferior este mai mică sau egală cu raza meniscului superior,
nu mai este posibilă formarea apei capilare suspendate, întrucât, datorită greutăţii apa se
desprinde de capilar sub formă de picături. Acelaşi fenomen poate avea loc şi în primul caz
datorită aportului de precipitaţii care determină o creştere a înălţimii coloanei de apă
(Fig.7.4 b). Datorită greutăţii masei de apă, convexitatea meniscului scade până ajunge la
suprafaţa plană, iar în continuare meniscul se orientează cu convexitatea în jos şi apa se
desprinde de tubul capilar.
Apa pendulară (manşetă) se localizează în colţul porilor şi joacă un rol secundar în
fenomenele capilare.
Apa gravifică. Apa gravifică circulă prin porii şi fisurile rocilor datorită forţei
gravitaţionale şi diferenţei depresiune dintre zonele cu nivel de apă mai ridicat şi zonele cu
nivel de apă mai scăzut. Circulaţia poate fi verticală, laterală sau mixtă, în funcţie de gradul
de umiditate al rocilor şi de orientarea căilor de acces.
Circulaţia verticală se produce în zona de aeraţie unde apele provenite din
precipitaţii se infiltrează. După ce au reconstituit stocul de apă de retenţie, se deplasează în
adâncime până întâlnesc nivelul freatic, contribuind la îngroşarea stratului acvifer şi la
ridicarea nivelului hidrostatic. Infiltrarea apei în roci se face cu viteză diferită, existând un
decalaj mare între precipitaţii şi oscilaţiile nivelului piezometric, în sensul că acesta întârzie
faţă de precipitaţii. Această întârziere în alimentare a stratului acvifer depinde de sezon, de
granulaţia rocilor şi de adâncimea stratului acvifer (Fig.7.5).

52
 Circulaţia laterală are loc în zona de saturaţie completă a rocilor cu apă şi depinde de
proprietăţile apei şi de mediul în care se deplasează.
Regimul de curgere. Experienţele efectuate de Reynold au arătat că mişcarea apelor
subterane prin medii poroase poate fi laminară sau turbulentă. Factorul esenţial care
determină aceste regimuri de curgere este viteza. Acest lucru poate fi demonstrat prin
următoarea experienţă: se ia un vas de formă dreptunghiulară, prevăzut pe unul din pereţi
cu un tub cilindric orizontal (Fig.7.6).

Fig.7.6
În capătul cilindrului deschis, în interiorul vasului, se introduce tubul unei pâlnii
recurbat în unghi drept. Celălalt capăt al cilindrului, situat în exterior, este prevăzut cu un
robinet care permite reglarea debitului de curgere al apei. Se introduce apă în vasul
principal şi se menţine la nivel constant, iar în pâlnie se introduce apă colorată. Se deschide
robinetul, astfel încât apa să curgă cu viteză mică şi se constată că apa colorată se menţine
pe aceleaşi linii de curent, stratele de apă alunecă unele peste altele, fără să se amestece, în
acest caz se spune că apa curge în regim laminat (Liniile de curent sunt traiectorii urmate de
moleculele de apă, viteza acestora fiind tangentă la linia de curent în orice punct. Un
mănunchi de linii de curent formează un tub de curent).

53
 Dacă se deschide robinetul astfel încât viteza de curgere a apei să crească, se observă
la un moment dat că apa colorată se dispersează, iar curgerea se desfăşoară în regim
turbulent. Viteza la care curgerea apei trece din regim laminar în regim turbulent se
numeşte viteză critică. Această viteză variază invers proporţional cu diametrul tubului şi cu
temperatura apei. Curgerea în regim laminar se realizează prin rocile cu porozitate
omogenă prin pori de dimensiuni reduse.
Curgerea în regim turbulent a apelor subterane se aseamănă curgerii apei în râuri şi
în canale deschise . Acest tip de curgere se întâlneşte prin rocile cu pori mari şi cu fisuri, iar
viteza de curgere este proporţională cu rădăcina pătrată a gradientului hidraulic.
Curgerea în regim de tranziţie (mixt) are loc în rocile care prezintă variaţii ale
dimensiunilor granulelor, ceea ce determină ca pe intervale scurte de timp apa să curgă în
regim mixt, laminar-turbulent.
Direcţia de curgere a apelor subterane. Cunoaşterea direcţiei de curgere a apelor
subterane prezintă un interes deosebit pentru necesităţile practice. Pentru identificarea
direcţiei de curgere în practică se folosesc trasori (coloranţi, substanţe radioactive etc.), sau
procedee geometrice. Ca trasori sunt cunoscute substanţe ca: fluoresceina, fuxina, uranina
sau alţi izotopi radioactivi.
Procedeul grafic constă în alegerea într-un plan a cotelor absolute ale nivelului
piezometric ( N p ) în trei puncte aşezate pe cât posibil în vârfurile unui triunghi echilateral
(Fig.7.7).

Fig.7.7
Direcţia de curgere a apei este dată de perpendiculara dusă din punctul aflat la cota
maximă, pe linia care uneşte celelalte două puncte (vârfuri ale triunghiului).
Studiul apelor minerale, cunoaşterea răspândirii lor, a regimului şi particularităţilor
prezintă o mare importanţă privitoare la posibilităţile de valorificare. Alimentările cu apă,
desecările, irigaţiile, construcţia barajelor, exploatarea apelor minerale situate sub nivelul
freatic sunt câteva exemple edificatoare, care scot în evidenţă importanţa cercetărilor în
acest domeniu.

54
CURSUL 8

NOŢIUNI DE HIDROLOGIA RÂURILOR

Generalităţi

La suprafaţa uscatului există o mare varietate de ape curgătoare, care după mărimea
şi caracterul lor ce împart în: ape de şiroire, torenţi, pâraie, râuri, fluvii.
Apa provenită din precipitaţii, ajunsă la suprafaţa uscatului, poate suferi următoarele
fenomene: o parte se evaporă şi se întoarce din nou în atmosferă, altă parte se infiltrează în
sol şi contribuie la creşterea rezervelor de ape subterane, iar o altă parte se adună în spaţii
concave şi dă naştere apelor stagnante (lacuri, bălţi etc.). Datorită prezenţei pantelor şi sub
acţiunea forţelor gravitaţionale o parte a apei se deplasează din punctele mai înalte ale
reliefului spre regiuni mai joase, formând apele curgătoare.

Apele curgătoare permanente

Apa căzută pe suprafaţa terestră sub formă de precipitaţii, la care se adaugă cea
provenită din izvoare şi din apele subterane, curge la suprafaţa scoarţei terestre urmând o
linie cu cea mai mare pantă. Ea formează cursuri de apă superficiale permanente numite
pâraie, care sunt cele mai mici unităţi hidrologice. Din asocierea pâraielor iau naştere
râurile.
Râurile sunt cursuri de apă naturale, permanente, care ocupă albii şi văi prin care
curg datorită înclinării terenului şi forţei gravitaţionale din regiunile mai înalte (regiunea de
izvoare) spre regiunile mai coborâte, vărsându-se în alte unităţi hidrografice (fluvii, lacuri,
mlaştini, mări), sau pierzându-se în nisipuri. Spre deosebire de apele temporare, râurile se
caracterizează prin elemente componente specifice care se succed dinspre amonte spre aval,
în felul următor: izvorul- sau locul de unde ia naştere râul, albia de curgere- sau cursul
râului, vărsarea - sau locul unde apele râului se contopesc într-o altă unitate acvatică.
Izvoarele râurilor se determină în majoritatea cazurilor cu aproximaţie, deoarece ca
origine a unui râu se pot lua în calcul următoarele aspecte: o reţea dezvoltată de râpi erodate
(în regiunile de şes), baza unei alunecări sau limita unei mlaştini (în regiuni de podiş sau
dealuri), limita unei porţiuni de zăpadă persistentă (în regiunile montane înalte), baza unor
grohotişuri etc. În cele mai frecvente cazuri izvoarele sunt generate de intersecţia
suprafeţelor terenului cu un strat acvifer. Un râu poate lua naştere şi din mlaştini, lacuri etc.
Ca izvor pentru râuri se consideră uneori şi confluenţa a două sau mai multe pâraie cu
denumiri diferite. În ultimul timp s-a trecut la materializarea izvorului prin stabilirea unor
elemente matematice complete (latitudine, longitudine, altitudine).
Legătura dintre punctele extreme ale unui râu (izvor şi vărsare) o face cursul
acestuia, sau canalul prin care curg apele spre regiunile mai coborâte, în funcţie de valoarea
înclinării şi a forţei gravitaţionale.

55
 Cursul râurilor este împărţit convenţional în trei sectoare: cursul superior, cursul
mijlociu şi cursul inferior. Acestea se deosebesc între ele printr-o serie de trăsături
specifice, fizico-geografice, hidrografice, topografice şi hidrologice.
Cursul superior începe din regiunea izvoarelor şi se caracterizează printr-o viteză de
curgere ridicată, datorită pantei mari, iar debitul de apă creşte treptat dinspra amonte spre
aval, în funcţie de aportul afluenţilor şi al apelor subterane. În acest sector eroziunea este
foarte evidentă şi se manifestă puternic pe verticală. Materialele erodate din albie, cât şi
cele rezultate din surparea malurilor sunt transportate de curentul puternic de apă al râului
spre aval.
Cursul superior prezintă de obicei un profil longitudinal foarte variat cu praguri,
cascade etc. De regulă, cursul superior al unui râu este situat în regiuni muntoase sau
deluroase, ceea ce justifică caracteristicile enumerate mai sus.
Cursul mijlociu urmează în aval cursului superior, se caracterizează prin pante din ce
în ce mai domoale şi, evident printr-o viteză de curgere care scade treptat. Profilul
transversal al râului are forma literei V, dar mai deschisă decât în cazul cursului superior,
cu alte cuvinte albia se lărgeşte progresiv spre aval, iar malurile sunt mai puţin abrupte.
Panta din ce în ce mai redusă a profilului longitudinal face ca eroziunea şi
transportul materialelor rezultate din surparea malurilor să fie diminuate, ceea ce determină
o creştere treptată a sedimentării. În sectorul cursului mijlociu eroziunea este mai
accentuată pe direcţie orizontală şi datorită acestui fapt se produc schimbări ale direcţiei de
curgere a râului. Atât materialul transportat în cursul superior, cât şi cel din cursul mijlociu
este târât sau rostogolit, rulat şi sfărâmat, pe măsură ce râul se apropie de limita inferioară a
cursului mijlociu.
Cursul inferior este situat de regulă în zonele deluroase de mică altitudine sau în
zonele de câmpie, se caracterizează printr-o pantă foarte domoală şi printr-o viteză de
curgere mică. Pe acest sector eroziunea pe verticală este aproape inexistentă, cea de pe
orizontală este foarte puţin evidentă, iar sedimentarea aluviunilor este din ce în ce mai
accentuată.
Există multe situaţii în care un râu are toate cele trei sectoare pe aceeaşi unitate de
relief (munte, deal, podiş, câmpie). În acest caz, caracteristicile fiecărui sector în parte, dar
mai ales diferenţele dintre ele nu sunt prea evidente.
Sectoarele din cursul unui râu amintite mai sus nu au limite bine determinate.
Acestea sunt convenţionale şi aproximative deoarece criteriile de separare a lor se modifică
în timpul proceselor caracteristice ale râului. De exemplu, atunci când debitul apelor creşte
în urma ploilor torenţiale, viteza, puterea de eroziune şi transportul aluviunilor cresc
semnificativ şi limitele celor trei sectoare ale râului sunt deplasate către aval. În perioada de
secetă, din cauza debitului mic al apei din râuri, aceste limite se retrag spre regiunile din
amonte.
Vărsarea râurilor. Locul unde râul îşi varsă apele într-o altă unitate acvatică se
numeşte gură de vărsare. În marea majoritate a cazurilor locul de vărsare al unui râu este
mult mai bine conturat decât cel al izvorului şi din acest motiv, când se măsoară distanţele
pe cursul unui râu, se începe de la vărsare spre izvor.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de vărsare.
Există râuri care nu au gură de vărsare propriuzisă, întrucât apa râului nu ajunge
până la colector, ci se pierde prin evaporare sau prin infiltrare în sol. În acest caz

56
extremitatea din aval a râului se mai numeşte capăt orb, iar râul se numeşte râul orb. Acest
tip de râuri este întâlnit frecvent în zonele deşertice.
În cazul în care un râu se varsă într-un alt râu, locul de întâlnire se numeşte
confluenţă. Râul care se varsă se numeşte afluent, iar cel care-l primeşte se numeşte curs
principal, colector sau recipient.
Înainte de vărsarea unui râu într-un lac sau într-o mare, acesta determină apariţia
unei formaţiuni numită deltă, întrucât aspectul general al gurii de vărsare seamănă cu litera
grecească  (delta). Geneza deltei se explică în felul următor: pătrunderea apei fluviatile în
apa marină este însoţită de o reducere aproape bruscă a vitezei de curgere a râului. Tot
materialul transportat de apele râului, târât sau în suspensie, este depus din cauza reducerii
vitezei şi dermină formarea grindurilor de nisip, a ostroavelor, a insulelor etc., printre care
râul se ramifică, dând naştere unei delte (Fig.8.1)

Fig.8.1

Depunerea materialelor în suspensie este condiţionată şi de diferenţa de salinitate

dintre apa râului şi apa mării sau a lacului.
Există particularităţi prin care se deosebesc condiţiile de formare a mărilor şi a
lacurilor, ceea ce duce şi la diferenţieri în formarea deltelor lacustre faţă de cele marine.
Deltele lacustre pot avea două aspecte în funcţie de înclinarea zonei. În cazul unei
înclinări accentuate profilul transversal al deltei este asemănător cu cel al unui con de
dejecţie torenţial (care rezultă din depunerea materialelor transportate de apele torenţiale)
(Fig.8.2). Dacă înclinarea pantei este mică, materialul transportat se depune treptat, iese la
suprafaţă de la început, permiţând astfel observarea sensului în care se dezvoltă delta, care
este aproape orizontală (Fig.8.3).

57
 Fig.8.2 Fig.8.3

Deltele marine se formează în condiţii diferite faţă de cele lacustre şi presupun

existenţa unor anumite condiţii de formare, cum ar fi: densitatea apei marine să fie mai
mare decât densitatea apei fluviatile, să existe mişcări ondulatorii (valuri), să lipsească
mareele, să existe curenţi marini (care să oprească înaintarea în larg a materialului
aluvionar transportat de apele curgătoare). Uneori vânturile, intensitatea lor şi direcţiile în
care bat, pot influenţa pozitiv sau negativ formarea deltelor. Deltele marine pot avea
dimensiuni şi forme diferite în funcţie de cantitatea de aluviuni transportate de fluviu şi de
diferenţa de înclinare a pantei de curgere a râului sau fluviului. În (Fig.8.4) şi (Fig.8.5) sunt
prezentate două tipuri de delte.

Fig.8.4 Fig.8.5

Ţinând cont de condiţiile de formare a deltelor putem deosebi: delte răsfirate – care
au suprafaţa mare, braţele răsfirate şi se formează într-o mare închisă şi puţin adâncă
(Fig.8.4), delte digitale – care se dezvoltă digiform în lungul braţelor principale (Fig.8.5),
delte unghiulare – atunci când un singur braţ preia majoritatea transportului solid şi
înaintează în larg, delte barate – care se formează prin bararea unor golfuri deja existente în
care se vărsau râuri.
Un alt tip de gură de vărsare îl reprezintă limanul, care se formează la confluenţa a
două râuri atunci când colectorul transportă mult material solid şi barează gura afluentului.
Estuarul se formează atunci când fluviile se varsă în mări deschise şi în oceane, unde
curenţii de maree sunt foarte puternici şi spală gurile râurilor de aluviuni.

58
Reţeaua hidrografică şi sistemul fluviatil

Prin reţea hidrografică înţelegem totalitatea formelor de relief care asigură scurgerea
apei din momentul căderii precipitaţiilor pe sol şi până la intrarea ei în oceanul planetar.
Din această definiţie rezultă că există raporturi strânse între relief şi cursurile de apă,
întrucât scurgerea se realizează pe suprafaţa scoarţei terestre pe care o modelează continuu.
Reţeaua hidrografică se grupează în sisteme fluviatile care cuprind un anumit număr de
râuri legate între ele genetic sau ca urmare a procesului de scurgere.
Sistemele fluviatile pot fi independente - când se varsă într-un lac, într-o mare sau
într-un ocean, sau dependente – când se varsă în alte râuri şi prin intermediul lor ajung într-
un lac, într-o mare sau într-un ocean.
Un sistem fluviatil este alcătuit dintr-un râu principal sau un fluviu şi mai mulţi
afluenţi, care la rândul lor pot avea alţi afluenţi. Ierarhizarea unui râu principal şi a
afluenţilor lui se face după anumite criterii care sunt de regulă: lungimea, debitul, lăţimea,
adâncimea, direcţia şi capacitatea colectorului principal. Râurile care se varsă direct în râul
principal se numesc afluenţi de ordinul I, aceştia primesc la rândul lor afluenţi care sunt
consideraţi de ordinul II etc.,(Fig.8.6).

Fig.8.6

Există şi o clasificare a afluenţilor care ia în consideraţie torenţii şi pâraiele fără

afluenţi, ca fiind cursuri de apă de ordinul I, iar două cursuri de ordin inferior formează un
curs de ordinul II etc., (de exemplu două cursuri de apă de ordinul I şi un curs de ordinul II
formează tot un curs de ordinul II; două cursuri de ordinul II dau un curs de ordinul III etc.)
(Fig.8.7).

59
 Fig.8.7

Văile râurilor şi geneza lor

Văile râurilor sunt forme negative de relief de pe suprafaţa uscatului. Ele sunt în
general înguste şi alungite, iar traseul lor variază de la cel aproape rectiliniu până la
maximum de sinuozitate. Văile pot avea dimensiuni de ordinul sutelor de metri până la
câteva mii de kilometri lungime, iar lăţimea poate varia de la câţiva metri la zeci de
kilometri. Formarea văilor este strâns legată de factorii fizico-geografici, cei mai importanţi
fiind: regimul climatic, structura geologică, învelişul vegetal etc.

Elementele văilor râurilor

În profil transversal elementele unui râu sunt următoarele:

- Fundul sau patul văii – reprezintă linia cea mai coborâtă din cuprinsul ei.
- Albia – este porţiunea din patul văii ocupată permanent sau temporar de apa râului. Se
disting două tipuri de albii: albie minoră sau principală, care corespunde părţii acoperite
permanent sau în cea mai mare parte a anului de apă şi albia majoră, care se acoperă cu apă
numai în timpul viiturilor (mai este cunoscută sub denumirea de luncă). La râurile de munte
albia majoră poate lipsi parţial sau total.
- Versantele – sunt părţile laterale care se înalţă deasupra albiei râului şi sunt considerate
în funcţie de sensul de curgere al râului (versant stâng şi versant drept). Versantele pot fi
abrupte (sub formă de chei), terasate (în trepte), convexe, concave sau compuse. Zona de
legătură a versantelor cu un alt bazin hidrografic se numeşte cumpăna apelor.
- Terasele râurilor – reprezintă albii vechi majore ale văilor rămase suspendate. Un râu
poate avea mai multe terase: terasa inferioară - care este supusă inundaţiilor în timpul
viiturilor mari (terasă de luncă), terasa propriuzisă - care se formează la diferite altitudini
faţă de terasa de luncă. Terasele mai pot fi aluvionare, atunci când sunt alcătuite din
pietrişuri, nisipuri etc., şi de eroziune, atunci când sunt săpate direct în rocă (Fig.8.8).

60
 Fig.8.8

- Adâncimea văii (H) – reprezintă diferenţa dintre fundul văii şi cumpăna apelor.
- Lăţimea văii – se defineşte ca fiind distanţa dintre două cumpene A-B (Fig.8.9).

Fig.8.9

Particularităţile structurii văilor fluviatile, forma şi dimensiunile lor au o mare

influenţă asupra proceselor hidrologice, cât şi asupra regimului râului. Versantele văii joacă
un rol important în procesul scurgerii apelor superficiale spre albia râului. Datorită
fenomenului de şiroire versantele sunt spălate, iar materialele rezultate sunt deplasate spre
albia râului sau sunt depuse în zonele cu schimbări de pantă.

61
CURSUL 9

PROFILUL ALBIEI RÂURILOR

Profilul albiei este o caracteristică importantă a unui râu, ea influenţând capacitatea

de curgere, repartiţia vitezelor, direcţia curenţilor longitudinali şi transversali etc.

Profilul transversal al albiei

Profilul transversal al albiei unui râu este dat de intersecţia râului la nivelul maxim
cu un plan vertical, aşezat perpendicular pe direcţia de curgere a apei, într-un anumit punct.
El este limitat la partea inferioară de fundul râului şi lateral de malurile acestuia. În cadrul
profilului lateral putem distinge două elemente: suprafaţa secţiunii transversale a albiei
până la nivelul maxim (Fig.9.1) şi suprafaţa secţiunii transversale a apei la un moment dat.
În cadrul acestei de-a doua suprafeţe, în perioadele când râul este fără pod de gheaţă putem
distinge o secţiune care prezintă un spaţiu activ şi un spaţiu inactiv (un spaţiu mort). Dacă
pe suprafaţa râului există pod de gheaţă, în cadrul secţiunii transversale deosebim
următoarele elemente (Fig.9.2): secţiunea activă, spaţii inactive, secţiunea năboiului (gheaţă
spongioasă netransparentă), secţiunea gheţii, uneori secţiunea spaţiului de aer cuprins între
podul de gheaţă şi nivelul râului.
Prin suprafaţă totală a secţiunii albiei înţelegem suprafaţa delimitată de fundul
râului şi nivelul maxim.
Prin suprafaţa activă se înţelege acea parte din suprafaţa secţiunii în care se
evidenţiază mişcarea apei.
Suprafaţa inactivă este acea parte a secţiunii în care nu este evidenţiată mişcarea
apei, adică viteza curentului de apă este nulă (Fig.9.2).

62
 Fig.9.1 şi Fig.9.2

Suprafaţa secţiunii apei este variabilă, ea modificându-se odatăcu variaţia nivelului

râului. Secţiunea activă a unui râu se caracterizează printr-o serie de elemente cum ar fi:
suprafaţa secţiunii active, perimetrul udat, lăţimea râului, adâncimea medie, raza
hidraulică,rugozitatea albiei etc.
Suprafaţa secţiunii active   se determină după ce au fost măsurate în teren
adâncimile şi s-a întocmit o schiţă a secţiunii transversale a albiei (Fig.9.3). Valoarea
suprafeţei se poate determina cu ajutorul următoarei formule:
h h h h h h
  1 b1  1 2 b2  ...  n 1 n bn 1  n bn (9.1)
2 2 2 2

Fig.9.3

Notaţiile din relaţia (9.1) sunt cele notate în figură.

Adâncimea medie (hmed) se exprimă prin raportul dintre suprafaţa secţiunii
transversale (  ) şi lăţimea râului (B) :

hmed  (9.2)
B
Adâncimea maximă (hmax) reprezintă cea mai mare adâncime din profilul ridicat al
râului.

63
 Perimetrul udat (P) este dat de lungimea liniei fundului râului între limitele apei pe
profil, adică este egal cu suma ipotenuzelor triunghiurilor dreptunghice ale căror catete sunt
date de diferenţa de adâncime dintre două verticale vecine şi distanţa dintre aceste verticale
(Fig.9.3):
P  b12  h12  b22  h2  h1   ...  bn2  hn2
2
(9.3)
unde b1 , b2 , bn sunt distanţele dintre verticale, iar h1 , h2 , hn adâncimile verticale de
sondaj.
Raza hidraulică (R) este un element imaginar calculat prin raportul dintre suprafaţa
secţiunii active (  ) şi perimetrul udat (P):

R (9.4)
P
În cazul râurilor mari sau al fluviilor, a căror lăţime este mult mai mare decât
adâncimea medie, raza hidraulică se confundă cu adâncimea medie şi se calculează mult
mai uşor.
Pe lângă elementele enumerate mai sus ale secţiunii transversale se mai utilizează
pentru analiza rezistenţei fundului râului noţiunea de rugozitate. Rugozitatea influenţează
viteza de curgere a apei şi este proporţională cu asperităţile albiei (se opune mişcării).

Profilul longitudinal al râurilor

Profilul longitudinal al unui râu depinde de tipul reliefului, de natura şi structura

geologică, de regimul climatic, de gradul de dezvoltare a văii şi debitul râului. În
ascensiunea sa, orice râu tinde să atingă un profil de echilibru determinat de baza de
eroziune (nivelul de bază).
Râurile de munte au profilul longitudinal cu pantă accentuată (20–500 m/km), curg
cu viteză mare, prezintă cascade, repezişuri şi praguri.
Râurile de câmpie au profilul longitudinal cu pantă redusă (0,15–0,3 m/km), dar
sunt mai dezvoltate în lăţime, curg cu viteză mică şi au cursul întortocheat.
Prin panta unui râu se înţelege raportul dintre diferenţa de nivel de la izvoare la
vărsare şi lungimea râului:
H  H2
I 1 (9.5)
L
unde I reprezintă panta râului, H1 – cota nivelului superior, H2 – cota nivelului punctului
inferior, iar R – distanţa dintre puncte.
Se observă că panta unui râu este cu atât mai mare, cu cât diferenţa dintre cele două
extreme ale râului este mai mare. Valoarea ppantei se exprimă de obicei în m/km.
În cazul râurilor torenţiale sau în regiunile cu structuri geologice variate profilul
râului este un profil obişnuit în trepte (fig.9.4).

64
 Fig.9.4

Prezenţa treptelor se explică prin faptul că, în evoluţia lui, râul nu a avut
timpsuficient să-şi niveleze fundul deoarece, curgând peste roci cu rezistenţe diferite,
procesul de eroziune este şi el diferit. Treptelor din profilul longitudinal le corespund în
cursul râului cascadele.
Între profilul albiei râului şi profilul longitudinal al oglinzii de apă există anumite
deosebiri, în sensul că profilul oglinzii de apă nu-l urmează neapărat pe cel al albiei. În
cazul de mai sus profilul oglinzii apei este mult mai atenuat decât cel al albiei.
Cascada se formează, de regulă, în regiunile cu structură geologică diferită sau în
regiunile faliate. Ea se caracterizează prin aceea că profilul longitudinal al râului prezintă o
mare cădere pe verticală. Apa care cade de la diferite înălţimi dă naştere unor vârtejuri care
antrenează pietrişuri şi nisipuri, erodând albia râului în locul de cădere, sub forma unor
excavaţii, care se lărgesc în timp (Fig.9.5).

Fig.9.5

Repezişul se deosebeşte de cascadă prin aceea că apa nu mai cade vertical, ci pe

anumite trepte structurale de dimensiuni mici, sau pe un plan înclinat. Datorită eroziunii
progresive, repezişul evoluează în sensul că apa netezeşte asperităţile albiei şi profilul
râului se normalizează.
Panta oglinzii apei râurilor. Curba profilului longitudinal al suprafeţei apei unui râu
se află în raport direct cu variaţiile de nivel ale apei. Dacă analizăm profilul albiei unui râu,
constatăm că ea prezintă o succesiune de concavităţi şi convexităţi, adică locuri mai adânci
sau mai puţin adânci. În cazul râurilor cu niveluri scvăzute profilul longitudinal al apei va

65
avea aspestul unor trepte care coboară spre gura de vărsare (Fig.9.6.a). Apa provenită din
ploile temporare se acumulează în concavităţile albiei şi numai în cazul unui exces de apă
vor permanentiza curgerea. Odată cu creşterea debitului, apa se revarsă peste praguri
producând repezişuri şi acoperind întreaga albie. Viteza de curgere a apei în raport cu
fundul râului este variabilă: în concavităţi viteza apei este mică, iar deasupra pragurilor
începe să crească, iar panta oglinzii de apă nu mai prezintă discontinuităţi (Fig.9.6.b).

Fig.9.6

Creşterea în continuare a debitului de apă face ca pantele apei să crească la praguri,

iar la concavităţi să scadă în aceeaşi măsură (Fig.9.6.c). Când debitul apelor creşte foarte
mult, panta apei se nivelează atât deasupra pragurilor, cât şi deasupra concavităţilor
(Fig.9.6.d).
Din cele prezentate mai sus rezultă că variaţia pantelor apei este determinată de
variaţia nivelului, de viteza de curgere şi de procesele de eroziune şi de acumulare.

Tipuri de văi

Existenţa mai multor tipuri de văi este determinată de structura geologică a

terenului, de relief, de condiţiile climatice, de evoluţia în timp etc.
După structura geologică şi modul de formare, deosebim mai multe tipuri de văi.
Văi tectonice – care iau naştere în structurile tectonice, falii, cute etc.
Văi de eroziune – care sunt formate de agenţii externi, în special de apă şi gheaţă.
În regiunile monoclinale şi în cele cutate larg deosebim următoarele tipuri de văi
(Fig.9.7).

66
 Fig.9.7

Văi consecvente – caracterizate prin curgere conform înclinării stratelor în profil

transversal, versantele lor fiind simetrice.
Văi subsecvente – care se grefează perpendicular pe înclinarea stratelor, profilul lor
fiind asimetric, având un versant domol şi unul abrupt (văi monoclinale).
Văi obsecvente – care se dezvoltă împotriva înclinării stratelor, profilul longitudinal
al acestora având numeroase rupturi de pantă, în funcţie de structura geologică.
În regiunile cutate se pot forma următoarele tipuri de văi (Fig.9.8):
Văi longitudinale – care urmăresc cutele în lungul lor.
Văi sinclinale – care sunt grefate pe axa unui sinclinal.
Văi anticlinale – formate pe axa anticlinalului.
Văi transversale – grefate perpendicular pe sistemele de cute .
Văi de flanc (monoclinale) – aflate pe flancul sinclinalului.

Fig.9.8

În afară de aceste tipuri de văi mai întâlnim o altă categorie care nu ţine cont de
structura geologică, ele dezvoltându-se în condiţii cu totul aparte:
Văi epigenetice (Fig.9.9) – care sunt sculptate iniţial în regiuni geologice moi, iar
ulterior, prin adâncirea cursului apei, ajung în structuri cu roci dure unde îşi continuă
cursul. În profil transversal aceste văi au formă de chei sau defilee.

67
 Fig.9.9

Văile antecedente – sunt acele văi în care râurile şi-au adâncit cursul iniţial într-o
regiune oarecare.
Văi barate – care sunt generate de revărsări mecanice, de alunecări de teren,de
curgeri de lavă etc.
În raport cu structura geologică, duritatea rocilor, agentul care le-a generat etc.,
văile pot avea diferite profile transversale (Fig.9.10).

Fig.9.10

Profilul transversal al acestor văi poate avea diverse forme: chei (Fig.9.10.a),
canion (Fig.9.10.b). Pereţii acestora pot atinge uneori înălţimi de ordinul a sute de metri, iar
fundul văii este foarte îngust. Mai putem deosebi văi simetrice (Fig.9.10.c), la care ambele
versante au aceeaşi înclinare, văi asimetrice (Fig.9.10.d,e), văi glaciare (Fig.9.10.f) care au
profilul transversal în formă de U, fundul văii fiind lat şi pereţii abrupţi.

68
 CURSUL 10

DINAMICA RÂURILOR

Generalităţi

Albia râurilor, analizată în plan, are un aspect sinuos datorită eroziunii laterale
provocate de forţa centrifugă. Aceste sinuozităţi se numesc meandre. Formarea meandrelor
este datorată curenţilor de apă ai râurilor, care în deplasarea lor lovesc malurile şi
acţionează asupra lor cu anumite forţe mecanice, ceea ce implică erodarea. Tot datorită
forţelor mecanice se produce un transport de materiale. O parte din aceste materiale se
depun , formând bancuri de pietriş şi nisip în partea convexă a malului. Datorită eroziunii,
partea concavă a malului se măreşte, iar în profil transversal malul concav este mai abrupt
şi adâncimea apei este mai mare în apropierea sa, iar malul convex este mai domol şi apa
mai puţin adâncă datorită depunerilor de aluviuni.
În albia râurilor se observă curent fenomene dinamicecum ar fi: variaţii ale vitezei
de curgere, variaţii ale nivelurilor râului, variaţii de debite, apariţia curenţilor de apă etc.,
care depind de condiţile climatice ale regiunii, de elementele morfologice ale apei şi de
regimul râurilor.

Forţe care acţionează asupra râurilor

Principalele forţe care acţionează asupra masei de apă care se deplasează în albia
râurilor sunt: forţa gravitaţională, forţa Coriolis şi forţa centrifugă.
Forţa gravitaţională (greutatea). Greutatea constituie principala forţă care
determină mişcarea apei râurilor de la izvor către gura de vărsare. Pentru a scoate în
evidenţă acest fapt vom considera un plan înclinat de unghi  , pe care se găseşte un corp
de masă m (care poate fi asimilat cu o picătură de apă) (Fig.10.1). Descompunem greutatea
G  mg (unde g este acceleraţia gravitaţională) în două componente: una paralelă cu planul
înclinat şi cealaltă normală la planul înclinat. Conform principiului fundamental al
mecanicii, forţa paralelă şi orientată în acelaşi sens cu sensul de mişcare al corpului, îi
imprimă acestuia acceleraţie. Pentru situaţia reprezentată în (Fig.10.1) putem scrie:
mg sin   ma (10.1)
de unde :
mg sin 
a  g sin  (10.2)
m

69
 Fig.10.1

Din relaţia (10.2) se observă că în absenţa forţelor de frecare (de rezistenţă),

acceleraţia unui corp care coboară o pantă nu depinde de masa acestuia, adică putem
asimila masa de apă care se deplasează pe un plan înclinat cu o picătură de apă de masă m.
De asemenea, din relaţia (10.1) rezultă că acceleraţia unui corp care se deplasează
pe un plan înclinat poate fi egală cu zero (corpul se deplasează cu viteză constantă), atunci
când forţa rezultantă care acţionează asupra lui este egală cu zero. Cu alte cuvinte, asupra
picăturii de apă aflate pe planul înclinat ar trebui să mai acţioneze o forţă orientată în sens
opus mişcării şi de valoare egală cu cea care determină mişcarea (Fig.10.2).

Fig.10.2

În acest caz, legea fundamentală a mecanicii se scrie sub forma:

mg sin   F f  ma (10.3)
Punând condiţia de mişcare uniformă a apei din râu (a=0), obţinem:
mg sin   F f (10.4)
Relaţia (10.4) poate fi satisfăcută în cazul curgerii unui râu pe o suprafaţă înclinată
datorită forţei de aderenţă care apare între moleculele de apă şi suprafaţa planului înclinat,
care este orientată în sens opus mişcării.
Din cele prezentate mai sus rezultă că mişcarea apei în râuri poate fi uniformă (cu
viteză constantă), sau uniform accelerată (cu viteză crescătoare în timp).

70
 Forţa Coriolis. Forţa Coriolis acţionează asupra oricărui corp situat pe suprafaţa
Pământului şi se datorează mişcării de rotaţie a acestuia. Masele de apă din albiile
râurilorsunt supuse forţei Coriolis, care acţionează perpendicular pe direcţia de mişcare a
apei în râuri, provocând abaterea cursului acesteia spre dreapta, în emisfera nordică şi spre
stânga, în emisfera sudică. Datorită forţei Coriolis panta secţiunii transversale a râurilor se
modifică din cauza presiunii mai mari exercitate asupra malului drept al râului (datorită
eroziunii mai intense) - în emisfera nordică şi a celui stâng- în emisfera sudică. Observaţiile
confirmă că, în majoritatea cazurilor, râurile din emisfera nordică au malul drept mai înalt
şi direcţia de curgere spre dreapta, în timp ce în emisfera sudică fenomenele se produc
invers.
Forţa centrifugă. Conform principiului fundamental al dinamicii, orice mişcare a
unui corp sau de abatere de la traiectoria iniţială este cauzată de o forţă. În cazul mişcării
circulare a unui corp forţa care îl menţine pe acesta la o distanţă R (raza traiectoriei) faţă de
centrul de rotaţie se numeşte forţă centrifugă. Regiunile concave ale unui râu care curge
sunt sectoare de cerc şi deci asupra apei va acţiona forţa centrifugă, a cărei valoare poate fi
determinată din relaţia:
mv 2
Fc  (10.5)
R
unde m este masa apei, v – viteza de curgere a apei şi R – raza de curbură a concavităţii (a
meandrului).
Datorită forţei centrifuge, oglinda apei râului, în secţiune transversală, se ridică spre
malul concav (Fig.10.3) la o înălţime H şi face cu orizontala un unghi  . Unghiul de
înclinare  şi înălţimea H pot fi determinate cu ajutorul relaţiilor:
mv 2
v2 H ; H  Btg (10.6)
tg  R  
mg Rg B
unde R este raza de curbură a râului, B – lăţimea râului iar g- acceleraţia
gravitaţională.

71
 Fig.10.3

Forţa gravitaţională, forţa Coriolis şi forţa centrifugă acţionează simultan şi produc

o eroziune puternică în coturile pronunţate de pe stânga râurilor. Această eroziune mai este
influenţată şi de adâncimea râului, de variaţia vitezeişi a mărimii razelor de curbură.

Mişcarea laminară şi turbulentă

Mişcarea laminară.Dacă ne imaginăm că stratificăm apa din albia unui râu şi ţinem
cont de forţa de rezistenţă (forţa de frecare internă), care acţionează tangent la straturile de
apă şi în sens opus deplasării acestora, unul faţă de altul, se constată experimental că
straturile de apă mai apropiate de fundul albiei se deplasează cu viteză mai mică, iar cele de
la suprafaţă cu viteză mai mare. Acest tip de mişcare ordonată a straturilor de apă cu viteze
care cresc de la fundul albiei spre suprafaţă, se numeşte curgere laminară (mişcare
laminară).
Mişcarea turbulentă. În cazul când debitele râurilor cresc din anumite motive
(vărsarea unui alt râu, precipitaţii abundente etc.), mişcarea laminară devine treptat
instabilă, adică se produce o învăluire a straturilor de apă nemairespectându-se distribuţia
vitezelor. O astfel de mişcare se numeşte turbulentă. Viteza la care mişcarea laminară se
transformă în mişcare turbulentă se numeşte viteză critică. Mişcarea laminară poate trece în
mişcare turbulentă datorită creşterii vitezei de curgere a râului, iar mişcarea turbulentă trece
în mişcare laminară atunci când viteza de curgere a râului se micşorează.
Mişcarea turbulentă are următoarele caracteristici: vectorul viteză are direcţie
diferită în fiecare punct al cursului de apă, viteza de curgere a apei este mică în apropiere de
undul albiei şi de maluri şi mult mai mare în restul râului, forţa de frecare internă (de
rezistenţă) este proporţională cu pătratul vitezei curentului de apă.

72
 Curenţii din apa râurilor

La curburile râurilor se poate observa o adâncire a albiei lângă malul concav şi

formarea unor depuneri în partea opusă. Acest proces duce la formarea unor curenţi de apă
interiori. Putem deosebi un curent superficial, convergent, în formă de pană şi un curent de
fund, divergent, în formă de evantai. Curentul superficial convergent se formează datorită
vitezei mai mari a apei din zona centrală, care atrage după ea apa de pe margini, formând
spre suprafaţă o coamă mai ridicată faţă de nivelul restului secţiunii active (Fig.10.4).

Fig.10.4

Curentul superficial convergent determină apariţia unopr curenţi circulari care în

porţiunile rectilinii ale râului se separă în două circuite care converg spre suprafaţă şi diverg
către fundul albiei (Fig.10.5).

Fig.10.5

Datorită mişcării de translaţie a apei, curenţii circulari se transformă în curenţi

elicoidali longitudinali, care diverg spre adâncime (Fig.10.6).

Fig.10.6

73
 La curburile râurilor, unde adâncimea este mai mare în apropierea malului concav,
se produce o afluenţă unilaterală, iar cele două inele formate în sectorul rectiliniu se
contopesc (Fig.10.7).

Fig.10.7

Studiile de laborator au stabilit o serie de concluzii privitoare la formarea curenţilor

circulari, la condiţiile de formare a acestora, cât şi asupra relaţiei care trebuie să existe între
adâncimea şi lăţimea cursului de apă pentru formarea curenţilor. Astfel s-a stabilit că există
patru tipuri de curenţi interiori.
Tipul I – este reprezentat prin curenţi care se desfac pe fundul apei, de la mijlocul
râului spre maluri şi formează două circuite închise (Fig.10.8). Acest tip de curenţi se
formează în râurile late şi puţin adânci şi se mai numesc curenţi divergenţi.
Tipul II – cuprinde curenţii care converg din adâncimi spre suprafaţă şi sunt
orientaţi dinspre maluri către mijlocul râului. Aceştia formează două circuite închise, sensul
de circulaţie fiind diferit de la un circuit la altul (curenţi convergenţi) (Fig.10.9).
Tipul III – se referă la curenţii circulari care au o singură direcţie şi iau naştere în
partea adâncă a râului, îndreptându-se de la malul concav , unde adâncimea albiei este mai
mare, spre malul convex, unde adâncimea apei este mai mică (Fig.10.10). Acest tip de
curenţi se formează în regiunile albiei unde panta transversală a fundului are o singură
direcţie, spre unul din maluri.

Fig.10.8 Fig.10.9 Fig.10.10

Tipul IV – reprezintă o formă de tranziţie de la tipul I la tipul II şi invers, în funcţie

de variaţia corelaţiei dintre lăţimea şi adâncimea râului.
Curenţii circulari menţionaţi mai sus se pot forma şi menţine până la nivelul maxim
al albiei minore.
În momentul în care apa din albia principală a râului se varsă în albia majoră,
direcţia generală a curenţilor caută să se conformeze direcţiei văii râului şi nu urmează
sinuozităţile albiei minore. În această situaţie se formează două cursuri de apă: un curs

74
superior, cu lăţime mare, care urmează direcţia văiişi un curs inferior, foarte îngust, care
urmează albia minoră a râului (Fig.10.11).

Fig.10.11

Pe suprafeţele de contact dintre cele două cursuri, pot apărea vârtejuri şi curenţi
oblici, care influenţează mult deformarea albiei minore.

Repartiţia vitezelor în secţiunea râului

Viteza de curgere a unui râu prezintă variaţii în adîncime, pe lăţime, cât şi la

contactul apei cu patul albiei, cu malurile sau cu aerul înconjurător. Aşa cum am mai
amintit, viteza apei scade de la mijlocul râului către maluri şi de la suprafaţă către
adâncime. Referitor la variaţia vitezei apei pe lăţimea râului, există multe situaţii şi din
acest motiv atunci când se efectuează măsurători de debite se stabileşte un număr suficient
de mare de verticale pentru măsurarea vitezei. În ceea ce priveşte variaţia vitezei în
adâncime, se constată că viteza maximă de curgere a râului nu este chiar la suprafaţa
luciului de apă ci puţin mai jos, în continuare viteza scade treptat către fundul albiei, unde
devine egală cu zero.
Diagrama de variaţie a vitezelor în adâncime se numeşte epura sau hodograful
vitezelor (Fig.10.12).

75
 Fig.10.12. Epura (hodograful vitezelor) în albie liberă (A)
şi cu fenomene de îngheţ (B)

Dacă pe parcursul curgerii râului apar anumite obstacole (îngustări, lărgiri, crengi la
suprafaţa apei etc.), diagrama variaţiei vitezelor poate suferi modificări importante.

76
 CURSUL 11

VITEZA ŞI DEBITUL RÂURILOR

Viteza apei în râuri

Cunoaşterea vitezelor de curgere a apei în râuri este necesară atât pentru

determinarea debitului, cât şi pentru stabilirea direcţiei curenţilor de apă, elemente necesare
pentru rezolvarea unor probleme de hidrologie şi hidrotehnică, cum ar fi: deschideri şi
amplasări de poduri, baraje, diguri etc.
În practica hidrologică vitezele de curgere a apei în râuri pot fi determinate cun
ajutorul unor instrumente care, după principiile lor de funcţionare se împart în următoarele
grupe: flotori sau plutitori, tahimetre-batometre, dinamometre, tuburi hidrometrice şi
morişti hidrometrice.
Flotorii sunt instrumente foarte simple, confecţionate din materiale cu greutate
mică, care pot pluti şi se pot deplasa odată cu apa râului (Fig.11.1).

Fig.11.1

În general, flotorii sunt utilizaţi pentru măsurarea vitezelor atunci când nu se

dispune de instrumente mai perfecţionate, sau când acestea din urmă nu pot fi amplasate în
locurile respective.
Pentru măsurarea vitezei curentului de apă cu ajutorul flotorului se utilizează
formula:
l
v (11.1)
t
unde v este viteza curentului de apă, măsurată în m/s, l – distanţa parcursă de flotori
(măsurată în m), iar t – timpul de deplasare al flotorilor pe distanţa l (măsurată în s).
Flotorii pot fi şi ei de mai multe tipuri: flotori de suprafaţă, flotori de adâncime,
prăjini hidrometrice (Fig.11.1).

77
 Tahimetrele-batometrele sunt aparate care se folosesc atât pentru determinarea
vitezei râurilor, cât şi pentru colectarea probelor de apă necesare determinării debitului de
aluviuni.
Dinamometrele se bazează pe principiul acţiunii dinamice a apelor curgătoare.
Tuburile hidrometrice sunt utilizate pentru determinarea vitezei curenţilor de apă şi
funcţionează pe principiul transformării presiunii dinamice a curentului de apă în presiune
statică, care se evidenţiază prin înălţimea coloanei de lichid de deasupra nivelului superior
al apei. Acest dispozitiv, numit şi tub Pitot, constă într-un tub de sticlă, curbat sub un unghi
de 900, partea paralelă cu sensul de circulaţie al apei având diametru redus (Fig.11.2).

Fig.11.2

Tubul Pitot se introduce în apă cu deschiderea orientată în sens contrar curentului

de apă şi datorită presiunii dinamice a curentului, apa se va ridica la o înălţime h faţă de
nivelul apei din râu. Valoarea vitezei de curgere se determină cu ajutorul formulei:
vC h (11.2)
unde v reprezintă viteza curentului de apă, h – înălţimea coloanei de apă de deasupra
nivelului râului, iar C – constanta de etalonare a tubului hidrometric.
Moriştile hidrometrice sunt instrumente mai perfecţionate şi se utilizează pentru
măsurarea vitezelor, în diferite puncte, ale curentului de apă.
Schema unei morişti hidrometrice este prezentată în figura 11.3.

Fig.11.3

În principiu, o morişcă hidrometrică este compusă dintr-o paletă care se roteşte sub
acţiunea curentului de apă şi dintr-un sistem care înregistrează numărul de rotaţii efectuate
de paletă în funcţie de viteza curentului. Părţile componente ale unei morişti hidrometrice
sunt: rotorul, corpul şi coada (Fig.11.3).

78
 În afară de părţile componente menţionate mai sus, la o morişcă hidrometrică mai
distingem: dispozitivele de lansare şi accesoriile.
Dispozitivele de lansare sunt alcătuite dintr-un sistem de tije sau dintr-un cablu
metalic derulat pe un troliu de lansare. În cazul lansării cu ajutorul troliului, pentru
menţinerea cablului în poziţie verticală, se atârnă o greutate de formă hidrodinamică,
numită sondă-peşte (Fig.11.4).

Fig.11.4

Accesoriile moriştii hidrometrice constau dintr-un cronometru sau cronograf, un

dispozitiv electric, optic sau acustic de semnalizare şi o trusă de scule.

Debitul râurilor

Prin debit volumic al unui râu, înţelegem volumul de apă care curge în unitatea de
timp (o secundă) printr-o secţiune activă a unui râu. Cantitatea de apă care trece prin
secţiunea activă în unitatea de timp, se numeşte debit de masă. Debitul de volum se
exprimă, în general, în m3/s, iar debitul de masă în kg/s.
Din definiţiile de mai sus rezultă că determinarea debitului de apă se poate face dacă
cunoaştem secţiunea activă şi viteza apei.
Există mai multe metode de determinare a debitelor de apă: metoda secţiune-viteză,
metoda volumetrică, metoda amestecului (chimică), metode care au la bază construcţii
hidrometrice (deversori, orificii, ajutaje etc.).

Metode de măsurare a debitelor

Determinarea debitului prin metoda secţiune-viteză

Pentru determinarea debitului prin metoda ridicării secţiunii transversale şi a

măsurării vitezelor de curgere, trebuie ales un sector de râu care să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie în apropierea unui post hidrometric;
- să nu aibă coturi, iar malurile să fie, pe cât posibil, paralele;
- albia să aibă un relief puţin accidentat, fără praguri, gropi şi fără vegetaţie;
- în secţiunea de măsurare, albia râului să fie stabilă, fără eroziuni şi fără depuneri
consistente;
- în timpul iernii, râul să fie acoperit cu un strat de gheaţă continuu, fără posibilităţi
de acumulare a gheţii.

79
 Determinarea debitului pe baza vitezelor măsurate cu flotori

Utilizarea flotorilor impune anumite restricţii:

- lipsa vântului, care poate influenţa viteza de deplsare a flotorilor de suprafaţă;
- nivelul apei în timpul determinărilor trebuie să fie stabil, în caz contrar flotorii se
pot deplasa spre maluri, când nivelul apei creşte şi spre axul râului, când nivelul apei scade;
- porţiunea de râu pe care se efectuează măsurătorile trebuie să fie lipsită de
vegetaţie, pentru a nu devia flotorii de la direcţia de deplasare;
- în zona măsurătorilor râul nu trebuie să prezinte coturi pe o distanţă de
aproximativ cinci ori mai mare decât lăţimea sa.
După alegerea porţiunii de râu care satisface condiţiile de mai sus, se marchează
prin jaloane trei secţiuni (Fig.11.5): hidrocanatul (linia de vizare sau secţiunea principală),
secţiunea superioară de intrare a flotorilor, şi secţiunea din aval (inferioară, sau de ieşire a
flotorilor).

Fig.11.5

La distanţa de 5–10 m în amonte de secţiunea superioară, se fixează secţiunea de

lansare a flotorilor. Se ridică profilul transversal al secţiunii principale şi se marchează, prin
jalonare pe maluri, cele două secţiuni secundare (din amonte şi din aval). Se măsoară
distanţa dintre secţiunile extreme şi diferenţa de nivel a oglinzii apei în scopul determinării
pantei oglinzii. Pentru a determina locul de trecere a flotorului prin secţiunea principală, se
întinde un cablu pe care se aşează nişte tăbliţe unde se înscriu valorile distanţelor faţă de un
reper situat pe mal (Fig.11.6).

Fig.11.6

80
 După terminarea acestor operaţii se măsoară timpii de deplasare ai flotorilor între
cele două secţiuni secundare, în felul următor: un operator aflat în apă, în barcă sau pe mal,
aruncă pe rând câte un flotor în aşa fel, încât aceştia să fie repartizaţi la distanţe
aproximativ egale pe toată lăţimea râului. Un alt operator porneşte cronometrul în
momentul în care flotorul traversează secţiunea superioară şi se deplasează pe mal, paralel
cu flotorul până în secţiunea principală, notând distanţa parcursă. Se procedează similar cu
ceilalţi flotori şi din relaţia (11.1), cunoscând distanţa dintre două secţiuni şi timpul în care
a fost parcursă de flotori, care au aceeaşi viteză ca şi apa din râu, se poate determina viteza
de curgere a râului.

Determinarea debitului prin metoda volumetrică

Metoda volumetrică este utilizată pentru determinarea debitelor la izvoare, pâraie

etc., unde debitul nu depăşeşte câţiva litri pe secundă. Înainte de a se măsura debitul,
întreaga cantitate de apă a izvorului sau a pârâului trebuie dirijată către un canal, iar în locul
de măsurare se instalează un jgheab sau un uluc sub care se pune vasul de măsurare, cu
volum cunoscut.În momentul introducerii vasului sub jgheabul de curgere, se porneşte
cronometrul şi se opreşte în momentul în care vasul s-a umplut. Debitul izvorului sau al
pârâului se determină din relaţia:
V
Q (11.3)
t
unde Q este debitul de apă, măsurat în l/s, V – volumul vasului (în litri), iar t – timpul în
care s-a umplut vasul (măsurat în secunde).

Determinarea debitului prin metoda amestecului

La râurile de munte, unde există curenţi puternici, metodele de măsurare a debitului

descrise anterior, nu sunt posibile. În acest caz se utilizează metoda amestecului (metoda
chimică). Aceasta constă în introducerea unei soluţii de NaCl, în concentraţie mare, care se
amestecă în curentul de apă. Într-o secţiune transversală de control, situată în aval, se
colectează probe de apă şi se determină concentraţia soluţiei. Notăm cu q debitul soluţiei,
K1 – concentraţia soluţiei, Q – debitul curentului, K0 – concentraţia soluţiei în curentul de
apă în stare naturală şi K2 – concentraţia sării în proba colectată.Se consideră că, la un
moment dat, debitul soluţiei în punctul de lansare şi în puntul de colectare a probei are
aceeaşi valoare, adică putem scrie relaţia:
QK 0  qK 1  Q  q K 2 (11.4)
Termenul stâng al relaţiei (11.4) reprezintă debitul soluţiei în secţiunea de lansare,
iar cel drept – debitul soluţiei în secţiunea de control. Din (11.4) rezultă:
K  K2
Qq 1 (11.5)
K2  K0
Concentraţia soluţiei în stare naturală, K0 se poate neglija în raport cu celelalte
concentraţii şi debitul volumic poate fi scris sub forma.

81
 K1
Qq (11.6)
K2
Procedeul de măsurare este următorul: se pregăteşte soluţia şi apoi se lansează cu
ajutorul unui dispozitiv special care constă dintr-un rezervor metalic, cu capacitatea
de 200 – 300 l (Fig.11.7).

Fig.11.7

Rezervorul se umple cu soluţie printr-un orificiu situat în partea lui superioară, care
în timpul lansării se închide ermetic. Rezervorul mai este prevăzut în partea superioară cu
un tub vertical, a cărui extremitate inferioară se află la o anumită înălţime h deasupra liniei
robietului de curgere a soluţiei. Acest tub asigură realizarea unei presiuni constante în
rezervor.
Cu ajutorul acestei metode se obţin rezultate bune în determinarea debitului, dar
prezintă dezavantajul că necesită cantităţi mari de NaCl şi utilizează o aparatură
voluminoasă.

Determinarea debitului cu deversori hidrometrici

Pentru determinarea debitelor pe cursurile de apă mici (canale, pâraie etc.), precum
şi pentru anumite cercetări de laborator, se folosesc deversorii hidrometrici, care sunt nişte
pereţi despărţitori care se aşează în pîrâu sau canal în scopul menţinerii în amonte a unui
nivel constant al apei. Deversorii se instalează perpendicular pe direcţia curentului de apă,
iar debitul se măsoară în funcţie de grosimea stratului de apă care se revarsă peste pragul
deversorului.
După tipul de construcţie al pragului, deversorii pot fi: deversori cu prag larg
(inundaţi şi neinundaţi) şi deversori cu pereţi subţiri (dreptunghiulari, trapezoidali şi
triunghiulari).
În cazul deversorilor cu prag larg neinundaţi (Fig.11.8), debitul se calculează cu
ajutorul formulei:
3
Q  mb 2 g H 0 2 (11.7)
3
unde Q reprezintă debitul apei (măsurat în m /s), m – coeficientul de debit (se ia din tabele),

82
b – lăţimea rezervorului (măsurată în m), g – acceleraţia gravitaţională (g=9,81m/s 2),
2
H0  H  v
2 g (H fiind grosimea lamei deversante, iar v – viteza curentului de apă în
amonte).
Dacă se utilizează deversori cu prag larg, lat, inundat (Fig.11.9), debitul se
calculează din formula.
Q  bH 2 g H 0  P1  P  (11.8)
unde  este coeficientul de viteză ( se ia din tabele), P 1 – adâncimea apei în aval de
deversor, P – înălţimea feţei din amonte a deversorului, b – lăţimea deversorului, iar
2
H0  H  v
2g .

Fig.11.8 Fig.11.9

Deversorii cu pereţi subţiri, indiferent de forma secţiunii au pragul prevăzut cu o

muchie ascuţită, înclinată spre aval.
În cazul deversorului dreptunghiular (Fig.11.10), debitul se calculează cu ajutorul
formulei:
3
Q  m0 b 2 g H 2 (11.9)
unde :
0,003    H  
2

m0   0,405   1  0,55   (11.10)
 H    H  P  
în care H este grosimea lamei deversante, m0 – coeficientul de debit, iar P – înălţimea
pragului deversorului faţă de fund.

Fig.11.10

83
 Deversorul trapezoidal (Fig.11.11), are pereţi laterali egali, cu o înclinare dată de
relaţia: tg  1 4 . Pragul deversorului trebuie să fie instalat deasupra fundului la o înălţime
cel puţin egală cu valoarea sarcinii minime. Sarcina maximă H trebuie să fie egală cu cel
puţin 13 din lungimea pragului.

Fig.11.11

Debitul de apă se calculează în acest caz cu formula:

3
Q  1,86bH 2 (11.11)
Deversorul triunghiular (Fig.11.12) are forma unui triunghi dreptunghic cu
bisectoarea orientată pe direcţie verticală. În mod curent sasrcina minimă a deversorului de
acest tip se ia 0,05m, iar sarcina maximă 1m.

Fig.11.12

Debitul se calculează după formula:

5
Q  1,4 H 2 sau Q  1,343H
2 , 47
(11.12)
Pentru determinarea debitelor cu ajutorul deversorilor, se determină mai întâi
sarcina H prin măsurarea, cu o riglă sau cu o miră, apoi se înlocuiesc valorile din formulele
respective.
Există tabele cu ajutorul cărora, în funcţie de secţiunea deversorului şi sarcina H, se
obţine valoarea debitului în l/s sau în m3/s.

84
 CURSUL 12

ALIMENTAREA RÂURILOR . SURSE DE ALIMENTARE CU APĂ.

Cantitatea de apă care alimentează râurile nu provine dintr-o singură sursă, ci este
influenţată de anumiţi factori cum ar fi: structura geologică a bazinului, vegetaţia, gradul de
răspândire a lacurilor, coeficientul de împădurire, condiţiile climatice etc.
În funcţie de factorii amintiţi, râurile se alimentează cu apă care provine din
scurgerea superficială de pe suprafaţa bazinului, cât şi cu ape subterane care apar la
suprafaţă sub diferite forme.

Alimentarea superficială

Apa care curge la suprafaţă şi alimentează râurile provine din ploi şi din topirea
zăpezii. Alimentarea râurilor din ploi este caracteristică regiunilor cu climă tropicală,
subtropicală şi temperată. În aceste regiuni ploile cad periodic sau obişnuit pe suprafaţa
bazinelor şi asigură o scurgere normală pentru un anumit interval de timp din cursul unui
an.
Ploile torenţiale, care au durata scurtă şi cad pe suprafeţe mici, pot provoca viituri şi
râurile cu bazine mici pot lua proporţii foarte mari datorită acestora. Există râuri care în
urma viiturilor înregistrează niveluri cu 3–4 m mai mari decât cele obişnuite.
Alimentarea râurilor cu apa care provine din topirea zăpezii este întâlnită în
regiunile temperate şi reci, unde masele de zăpadă acumulate în timpul iernii se topesc
primăvara şi provoacă creşterea nivelurilor râurilor, urmată frecvent de revărsări. În părţile
sudice ale zonei temperate, în timpul iernii pot apărea perioade călduroase, însoţite uneori
de ploi care provoacă topirea bruscă a zăpezii şi dau naştere la viituri puternice.

Alimentarea subterană

Acest tip de alimentare a râurilor se face din ape freatice propriuzise şi din ape de
profunzime.
Alimentarea din ape freatice se produce atunci când, în urma infiltrării şi acumulării
la o adâncime mică în partea inferioară a solului a apelor provenite din ploi sau din topirea
zăpezilor, se creează un strat freatic care poate asigura o alimentare a râurilor continuă, dar
cu debit variabil. Acest fenomen se poate produce şi atunci când râurile revărsate se retrag,
apa revenind în albia naturală.
Alimentarea din ape subterane de adâncime. La acest tip de alimentare contribuie
atât apele freatice, cât şi cele din adâncime. Alimentarea se face în acest caz mai uniform
decât în cazul precedent, atât în timpul unui an, cât şi în timpul unei perioade mai
îndelungate.

85
 Alimentarea subterană nu este esenţială în alimentarea unui râu, ea reprezentând
aproximativ 30% din valoarea scurgerii anuale. În mod obişnuit râurile se alimentează din
2-3 surse, adică au un sistem de alimentare mixt.

Surse de alimentare cu apă

Cele mai indicate surse pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială sunt
izvoarele şi stratele acvifere subterane. În cazul când acestea nu satisfac necesarul de apă,
se recurge la râuri şi la fluvii.
Pentru stabilirea debitului pe care trebuie să-l dea o sursă de apă, trebuie ţinut cont
de cantitatea de apă necesară alimentării unei anumite zone.
Alimentarea cu apă din izvoare
Izvoarele reprezintă cea mai indicată sursă pentru alimentarea cu apă a populaţiei,
aceasta fiind în general limpede şi sterilizată. Ieşind liber la suprafaţă, apa izvoarelor poate
fi captată cu investiţii minime. Înainte de executarea lucrărilor de captare, trebuie ca
izvoarele să fie studiate din punct de vedere geologic, topografic şi al debitului. Se
stabileşte mai întâi categoria izvorului, perimetrul de alimentare, pentru a se constata dacă
stratele acvifere care îl alimentează sunt freatice sau captive. O atenţie deosebită trebuie
acordată naturii rocilor colectoare şi porozităţii acestora. În general rocile fisurate, cum sunt
cele calcaroase, după ploi torenţiale modifică proprietăţile apei, aceasta devenind tulbure şi
nepotabilă.
Pentru izvoarele alimentate de strate freatice aflate la mică adâncime, este necesar
să se studieze dacă la suprafaţa terenului nu se găsesc factori de infecţie (gunoi, mlaştini
etc.), care pot determina degradarea calităţii apei.
Debitul izvoarelor
În funcţie de volumul de apă, debitul izvoarelor poate fi determinat (ca şi la râuri)
prin mai multe metode.
- Cu ajutorul unui vas gradat se recoltează un volum de apă V într-un timp t.
Raportul dintre volumul de apă V şi timpul t reprezintă debitul ( Q  V t ). Această metodă
se aplică pentru izvoare cu debit mic, de până la 5 l/s.
- Cu ajutorul deversorului triunghiular apa este trecută prin secţiunea acestuia
(triunghiul având unghiul la vârf de 900 - Fig.12.1). Notând cu h înălţimea apei din canalul
în care curge izvorul, măsurată la 80 cm în amonte de vărsare, se determină debitul cu
formula:
Q  310h 2 h (12.1)

86
 Această metodă este utilizată pentru izvoarele cu debitul de 5–25 l/s.
- Cu ajutorul deversorului rectangular apa izvorului este dirijată pe un canal
orizontal (Fig.12.2), cu secţiune rectangulară, având la capăt un perete transversal. Notăm
cu h înălţimea apei deasupra peretelui, cu l lăţimea canalului (ambele măsurate în m) şi cu
Q debitul în m/s. Pentru debit putem scrie relaţia:
Q  mlh 2 gh (12.2)
în care m = 420 – 470.

Fig.12.2. Deversor rectangular pentru măsurarea debitului izvoarelor (peste 25 l/s)

m = 420-470; l – lăţimea canalului în metri; h – înălţimea apei peste deversor, în
metri; g = 9,81

Un rezultat aproximativ se poate obţine calculând debitul din formula:

Q  1900lh h (12.3)
Această metodă se aplică pentru izvoare cu debit mai mare de 25 l/s.
- Prin măsurarea vitezeişi a secţiunii de scurgere se poate determina debitul din
relaţia:
1000 Sv
Q (12.4) unde S reprezintă secţiunea
1,161  m R
de scurgere, v – viteza de scurgere (determinată cu ajutorul flotorilor), m=0,282 (pentru
canale cu fundul rugos) şi 0,00966(pentru canale betonate), iar R – raza hidraulică.
Captarea izvoarelor
Izvoarele se captează prin lucrări geotehnice specifice pentru fiecare caz în parte.
Dacă versantul pe care apare izvorul este abrupt şi acoperit cu grohotiş, se înlătură
depozitele superficiale şi se construieşte un rezervor din piatră sau beton în stratul
impermeabil (Fig.12.3).

87
 Dacă versantul are panta domoală, pentru a preîntâmpina contaminarea apei,
săpăturile se execută mai adânc în stratul acvifer, sau se poate săpa un puţ la mică adâncime
în amonte de izvor (Fig.12.4).

Interceptarea stratului acvifer prin puţ face ca apa să se adune în acesta, de unde
prin conducte poate fi trimisă spre punctele de consum.
Alimentarea din strate acvifere
În afară de izvoare, pentru alimentarea cu apă sunt utilizate apele subterane.
Captarea apelor subterane se poate realiza prin lucrări verticale sau orizontale.
Captările verticale sunt folosite pentru aducerea apei din strate acvifere cu o
grosime de 2–3 m, aflate la adâncimi mai mari de 5 m. Pentru captările verticale se
folosesc: puţuri forate, puţuri săpate şi puţuri realizate prin introducerea unor coloane
filtrante în stratele acvifere.
Puţurile forate au diametrul mic (0,1– 0,8 m) şi se folosesc pentru captarea strastelor
acvifere situate la orice adâncime. Avantajul acestor puţuri este că pot capta strate acvifere
cu grosime mare, se execută repede şi prezintă siguranţă. Amplasarea acestor puţuri se face
de regulă perpendicular pe direcţia de curgere a apei, iar stratele acvifere trebuie să fie
izolete împotriva contaminării.
Puţurile forate trebuie prevăzute cu filtre atunci când se folosesc pentru captarea
apelor din roci permeabile prin porozitate, cum sunt nisipurile şi pietrişurile.Dacă stratele
acvifere sunt situate în roci compacte fisurate cum sunt calcarele şi gresiile, la care nivelul
apei în timpul exploatării este situat mult deasupra nivelului inferior al stratului
impermeabil care acoperă stratul acvifer, puţurile de forare nu trebuie prevăzute cui filtre.
Asemenea puţuri sunt folosite în ngeneral în gospodăriile individuale.
Puţurile forate sunt susţinute de coloane de oţel filetate, lungimea acestora fiind de
30–40 m, iar diametrul scade cu adâncimea, întrucât coloanele sunt introduse telescopic
(Fig.12.5).

88
 La adâncimea de 200–300 m, diametrul filtrelor nu poate fi mai mare de 100–200
mm. Puţurile care merg până la adâncimea de 30–40 m, cum este cazul celor săpate în
strate acvifere freatice, pot avea diametrul de 400–450 mm.
Filtrul este elementul cel mai important la puţurile forate în roci necoezive,
deoarece de modul cum esdte construit filtrul depinde cantitatea şi calitatea apei, precum şi
funcţionarea normală a puţului. Filtrele pot fi confecţionate din tuburi perforate, înconjurate
de plase de sârmă sau de pietriş (Fig.12.6), în funcţie de compoziţia granulometrică a
stratelor acvifere. Ela au rolul de a împiedica colmatarea puţurilor cu nisip şi de a sprijini
pereţii acestora. Filtrele trebuie construite astfel încât să permită pătrunderea apei în
interiorul puţului şi reţinerea nisipului.

89
 Filtrele cu plasă sunt construite din tuburi perforate şi plase, între care se introduce
o sârmă de cupru spiralată. Tubul filtrului se execută din oţel inoxidabil, fontă, cupru sau
din alte materiale rezistente la acţiunea corozivă a apelor subterane. Găurile (fantele)
tubului pot avea forme alungite sau rotunde (Fig.12.7).

Deschiderile sau găurile se execută pe toată suprafaţa filtrului, în număr suficient de

mare, astfel încât suprafaţa reală de intrare a apei în puţ să depăşească 20% din suprafaţa
totală a filtrului.
Plasele pentru filtre se confecţionează din sârmă de alamă, cupru sau oţel inoxidabil,
cu diametrul firului cuprins între 0,25–1,25 mm. După felul ţesăturii şi mărimea ochiurilor,
plasele pot fi: simple (pătrate), cu ţesătură complexă (plasa Kiper) şi plase-tresă (Galun)
(Fig 12.8).

90
 Fig.12.8 Plase pentru filtre.

Plasele simple se folosesc la filtrele introduse în nisipurile grosiere, sunt

confecţionate din fire metalice împletite în unghi drept, cu ochiuri distanţate. Plasele Kiper
se folosesc la filtrele introduse în nisipuri cu granulaţie medie, au ţesăturile încrucişate în
unghi drept şi ochiurile mai dese. Plasele-tresă se folosesc pentru filtre introduse în nisipuri
fine, sunt confecţionate din fire împletite în unghi drept, situate la distanţe foarte mici unele
de altele.
Alegerea plasei pentru filtre este o operaţiune destul de dificilă întrucât o plasă prea
deasă poate duce la înfundarea ei prin oxidare sau prin depunere de material în ochiurile
acesteia, iar o plasă cu o ţesătură prea rară nu reţine nisipul şi provoacă prăbuşirea pereţilor
puţului. Cea mai bună plasă este cea care reţine granulele mari şi mijlocii, care, acumulate
în jurul filtrului, formează un schelet filtrant natural. De regulă particulele fine de nisip care
pătrund în puţ sunt evacuate în timpul pompărilor de probă care se execută pentru
determinarea caracteristicilor hidrologice ale stratelor acvifere. În cazul rocilor cu
granulaţie neuniformă este necesar să se determine compoziţia granulometrică pentru toate
stratele acvifere în dreptul cărora urmează să se introducă filtrele. Plasele se aleg astfel
încât să permită trecerea materialului în proporţie de 20–30 % pentru pietrişuri, 30-40 %
pentru nisipul mare şi 40-60% pentru nisipul mijlociu. Între tubul perforat şi plasa de sârmă

91
se introduce o spirală confecţionată din sârmă de cupru cu diametrul de 2–3 mm. Aceasta
are rolul de a împiedica obturarea fantelor de către plasă.
Filtrul de sârmă se deosebeşte de cel cu plasă prin aceea că sârma este dispusă în
lungul generatoarei tubului, peste aceasta înfăşurându-se o sârmă galvanizată, dispusă în
spirală (Fig.12.9).

Fig.12.9 Filtru de sârmă:

1- tub perforat; 2- fantă; 3- sârmă de cupru dispusă pe generatoare; 4- sârmă de
cupru sau sârmă galvanizată dispusă în spirale uniforme.

Filtrul cu pietriş se compune din tubul perforat şi pietriş (Fig.12.6). Pietrişul se

introduce în spaţiul dintre tubul perforat şi peretele găurii de foraj.
Filtrele cu buzunare pot înlocui filtrele de pietriş, care nu pot fi executate la
adâncimi mai mari de 40-50 m. Ele sunt confecţionate dintr-un tub metalic, care are fantele
dispuse ordonat, la diferite nivele (Fig.12.10).

În dreptul perforaţiilor sunt aşezate pâlnii din fontă care sunt umplute cu nisip
înainte de a fi introdus filtrul în puţul forat. Acest tip de filtre are o durată de funcţionare
mai mare decât filtrele cu plasă, iar circulaţia apei prin acestea respectă condiţiile naturale.
Filtrele cu buzunare au dezavantajul că necesită un diametru de forare mai mare şi nu pot fi
curăţate atunci când se colmatează.

92
 CURSUL 13

TRANSPORTUL ŞI DISTRIBUŢIA APEI

Transportul apei

Totalitatea construcţiilor şi instalaţiilor destinate transportului apei de la captare

până la rezervorul de înmagazinare sau până la reţeaua de distribuţie se numeşte aducţiune
de apă sau apeduct. Aducţiunea de apă poate fi de tip canal, adică apa se deplasează sub
acţiunea gravitaţiei pe canale cu suprafaţa liberă, sau de tip conductă, atunci când mişcarea
apei se realizează atât datorită gravitaţiei, cât şi sub presiune, prin pompare.
Proiectarea aducţiunilor de apă presupune rezolvarea unor probleme care duc la
stabilirea unei soluţii optime, atât din punct de vedere constructiv, cât şi funcţional. Dintre
acestea, cele mai semnificative sunt:
- traseul aducţiunii trebuie să aibă lungimea cât mai mică, să se găsească în
apropierea căilor de comunicaţie, să nu fie afectat de dezvoltarea viitoare a zonei,să nu fie
amplasat în zone cu teren instabil, să fie în afara zonelor de poluare.
- schema de funcţionare poate fi alcătuită pe sistemul gravitaţional, care presupune
un traseu mai lung, secţiune transversală mai mare, cost mai redus şi sistemul prin
pompare, care presupune un traseu mai scurt, secţiune transversală mai mică, construcţii
mai dificile şi mai scumpe, accesorii mai numeroase, materiale de construcţie de bună
calitate.
- stabilirea materialului de construcţie se face ţinând cont de rezistenţa materialului
la agresivitatea apei şi a solului, producerea industrială a tuburilor care se utilizează,
adâncimea de instalare a aducţiunii, caracteristicile terenului.

Aducţiuni cu nivel liber

Aducţiunile cu nivel liber se pot realiza cu secţiunea transversală deschisă sau

închisă. Aducţiunile în care se realizează scurgerea apei cu suprafaţa liberă, poartă numele
de canale.
Canalele deschise se folosesc pentru transportul apei prin tranşee săpate în pământ
şi au panta longitudinală în continuă coborâre. Se folosesc, de regulă, pentru transportul
apei utilizate în scopuri industriale, sau pentru transportul apei brute provenite dintr-o sursă
de suprafaţă, de la captare la staţia de tratare atunci când debitele transpăortate sunt foarte
mari. Din punct de vedere economic, acest tip de canale este mai avantajos decât cel al
canalelor închise, dar prezintă dezavantaje cum ar fi impurificarea apei pe traseul canalului,
lungimea mare a aducţiunii, ocolirea eventualelor obstacole, variaţiile sezoniere ale
temperaturii etc. Pentru prevenirea acestor neajunsuri se impune acoperirea canalului în
perimetrul zonelor locuite, asigurarea unei viteze de deplasare a apei care să prevină
îngheţarea în timpiul iernii ş.a.

93
 Secţiunea transversală a acestor canale poate avea forme diferite (Fig.13.1).

Fig.13.1

Alegerea uneia sau alteia din aceste forme se face pe baza unui calcul tehnico-
economic depinzând de natura terenului în care se execută canalul şi de materialul de
construcţie folosit la căptuşirea sa.
Canalele închise sunt folosite pentru transportul apei potabile sau a apei brute în
cazul debitelor mici. Cu toate că secţiunea acestor canale este închisă, ea nu este ocupată în
întregime de apă. Acest tip de canale elimină cea mai mare parte a dezavantajelor canalelor
deschise, dar şi acestea trebuie să fie suficient de lungi pentru că trebuie să urmărească
panta terenului natural. Secţiunea transversală a canalelor închise poate avea diferite forme
(Fig.13.2). Din punct de vedere economic, forma circulară este cea mai avantajoasă şi din
acest motiv este utilizată întotdeauna pentru trasnsportul debitelor mici de apă.

Fig.13.2

Pentru realizarea aducţiunilor închise cu nivel liber se foloseşte ca material de

construcţie betonul simplu, betonul armat, sau bazaltul artificial. Betonul armat se foloseşte
la construirea tuburilor cu secţiune circulară, dreptunghiulară, ovoidală sasu sub formă de
clopot. Îmbinarea acestor tuburi se face cu ajutorul unui manşon din beton armat, etanşat cu
un şnur gudronat, care se acoperă apoi cu mortar.

94
 Aducţiuni sub presiune

Acest tip de aducţiune se foloseşte în cazul terenurilor accidentate, apa transportată

ocupând toată secţiunea transversală a conductei iar presiunea în interiorul acesteia fiind
mai mare decât presiunea atmosferică. Conductele de aducţiune funcţionează datorită forţei
de gravitaţie sau prin pompare. Aducţiunile sub presiune sunt compuse din conducta
propriuzisă, piese de legătură, armături, aparate de măsură şi control, construcţii accesorii.
Conducta propriuzisă poate fi construită din fontă de presiune, din oţel, azbociment,
beton armat, materiale plastice etc. Alegerea materialului de construcţie se face în funcţie
de presiunea apei din conductă, stabilitatea terenului de fundaţie, acţiunea corozivă a apei
transportate şi a celei subterane, costul construcţiei şi al exploatării.
Tuburile din fontă se execută în tronsoane de lungime de 3–5 m, cu diametrul de
50–1000 mm şi pot fi prevăzute cu flanşe sau cu mufe. Etanşarea tuburilor cu mufe se face
cu frânghie bine presată, plumb şi pastă de azbociment. Îmbinarea tuburilor cu flanşe se
face cu garnitură de etanşare şi buloane de strângere. Tuburile cu mufe se folosesc la
conductele îngropate, iar îmbinările prin flanşe nu se îngroapă, întrucât buloanele ruginesc.
Tuburile de oţel se construiesc în tronsoane de 6–12 m şi se utilizează în cazul
conductelor de presiune înaltă, pentru traversarea subterană a râurilor şi a terasamentelor de
cale ferată în zone cu grad mare de instabilitate a terenurilor. Îmbinarea se face prin sudură,
cu mufă, sau cu manşon filetat.
Tuburile de azbociment au unele dezavantaje cum ar fi rezistenţa mică la şocuri, nu
se pot monta pe timp friguros, nu pot fi utilizate în cazul conductelor care funcţionează la
presiuni mai mici decât presiunea atmosferică. Avantajele pe care le prezintă constau în
costul redus, rezistenţa mare la coroziune, conductivitate termică redusă.
Tuburile din beton armat se construiesc cu diametre cuprinse între 40–1000 mm şi
au lungime de 5 m. Ela se îmbină prin mufe, iar etanşarea se face prin garnituri de cauciuc.
Tuburile din materiale plastice sunt utilizate tot mai mult pentru realizarea
conductelor de aducţiune datorită avantajelor pe care le oferă: greutate mică, rezistenţă
mecanică ridicată, rezistenţă mare la coroziune, conductivitate termică redusă, elasticitate
mare, îmbinare simplă. Îmbinarea acestor tuburise face prin lipire cu adeziv în mufe şi prin
sudură.
Piesele de legătură au rolul de a asigura continuitatea, modificarea direcţiei sau a
diametrului conductelor de aducţiune. Aceste piese se utilizează şi la racordarea a două sau
mai multe tronsoane şi pot fi diferenţiate în raport cu materialul de construcţie al conductei
şi constau în: ramificaţii, teuri, cruci, mufe, reducţii, piese de închidere etc.
Armăturile servesc la întreţinerea şi exploatarea conductelor de aducţiune,
îndeplinind funcţiile de reglare a debitului, golirea conductei, asigurarea sensului de
curgere, siguranţa funcţionării. Echipamentele care realizează aceste funcţii sunt vanele,
clapetele de întreţinere, ventilele de siguranţă, ventilele de reducere a presiunii şi ventilele
de dezaerisire.
Vanele servesc la reglarea debitului, izolarea unor tronsoane ale aducţiunii sau la
închiderea completă a conductei. Vanele se aşează la distanţe de circa 2 km pe traseul
aducţiunii şi în toate punctele de ramificaţie.
Clapetele de întreţinere sunt armături care se închid automat la inversarea sensului
de curgere, împiedicând astfel schimbarea sensului de curgere al apei.

95
 Ventilele de siguranţă sunt concepute astfel încât atunci când presiunea din
interiorul conductei depăşeşte valoarea de regim, se închid automat, lăsând apa să curgă
până la scăderea presiunii la valoarea normală.
Ventilul de reducere a presiunii, sau reductorul de presiune, este un dispozitiv care
asigură realizarea unei căderi de presiune.
Ventilul de dezaerisire serveşte la evacuarea automată a aerului acumulat în părţile
înalte ale conductei.
Aparatele de măsură şi control servesc la măsurarea şi cotrolul parametrilor
hidraulici de funcţionare ai conductei de aducţiune şi constau în apometre sau debitmetre
pentru măsurarea debitelor şi manometre pentru măsurarea presiunii.
Construcţii şi accesorii ale aducţiunilor. Aceste construcţii au rolul de a facilita
funcţionarea şi exploatarea conductelor de aducţiune şi permit desfăşurarea unor procese
tehnologice specifice. Aceste construcţii cuprind camere de rupere a presiunii, cămine
pentru vane, traversări de râuri şi căi de comunicaţie, tunele, ancoraje.
Camera de rupere a presiunii este o construcţie din beton alcătuită din trei
compartimente. Primul compartiment serveşte la primirea apei şi este despărţit de al doilea
printr-un perete deversor. Al treilea compartiment are rolul de golire şi de preaplin
(Fig.13.3).

Fig.13.3

Apa primită de primul compartiment trece prin deversare în al doilea, care are rol de
cameră de încărcare pentru tronsonul următor, racordat la acest compartiment. Dacă nivelul
apei depăşeşte cota preaplinului care delimitează al treilea compartiment, excesul de apă
ajunge în acest compartiment şi este evacuat. Preaplinul trebuie dimensionat astfel încât, la
limită, să poată evacua întreaga cantitate de apă care vine pe tronsonul amonte al aducţiunii.
Căminele de vane sunt construcţii din beton sau beton armat, în care se montează
vanele de linie, ventilele, clapeta de sens, apometrul, manometrul etc. Căminul este
prevăzut cu un capac de acces şi scări de coborâre (Fig.13.4).

96
 Fig.13.4

Vanele de linie se instalează pe conducte la circa 2 km distanţă, astfel încât să poată

separa tronsoane de conductă care să permită efectuarea operativă a reparaţiilor şi
întreţinerea. Vanele de ramificaţie se instalează în toate punctele de ramificaţie ale
aducţiunii.
Căminele pentru descărcare sunt prevăzute cu o adâncitură a fundului din care
porneşte canalul de golire. Aceste cămine sunt amplasate în punctele mai joase ale
profilului longitudinal şi servesc la golirea conductei în vederea reparaţiilor sau a spălării.
Sistemul de golire este dimensionat în aşa fel, încât operaţia să nu dureze mai mult de 2–3
ore.
Traversarea cursurilor de apă se poate face prin îngroparea conductei pe fundul
albiei, sau prin suspendarea acesteia pe un pod. La traversarea prin îngropare se prevăd
două fire de conducte , iar la capete se instalează vane de izolare. Îngroparea conductelor se
face sub adâncimea de producere a afuierilor şi se protejează cu anrocamente sau cu
palplanşe (Fig.13.5).

Fig.13.5

97
 Traversarea pe un pod existent este mai avantajoasă decât precedenta şi se aplică în
special în cazul conductelor cu diametrul mic şi mijlociu. În acest caz, conducta se izolează
termic şi se prevede cu compensator de dilatare.
Traversarea căilor de comunicaţie se face prin conducte din oţel care trec pe sub
calea de comunicaţie, acestea fiind protejate în tuburi de diametru mai mare decât cel al
aducţiunii. La capetele subtraversării se instalează cămine pentru vane. Tubul de protecţie
trebuie să aibă diametrul de aproximativ 1,5 ori mai mare decât cel al aducţiunii şi să fie
montat în pantă pentru a asigura scurgerea apelor pierdute prin neetanşeităţile aducţiunii.
La traversarea drumurilor locale cu trafic redus conducta se înglobează într-un bloc din
beton armat.
Tunelele se folosesc pentru adâncimi mai mari de 8–10 m, pentru a evita
funcţionarea aducţiunii la presiuni mai mici decât presiunea atmosferică.
Ancorajele sunt blocuri de beton care au rolul de aîmpiedica avarierea conductei
prin deplasarea pieselor de legătură situate la coturi, în plan vertical sau orizontal.

Distribuţia apei

Prin reţea de distribuţie înţelegem totalitatea conductelor, armăturilor şi

construcţiilor accesorii care asigură transportul apei de la construcţiile principale de
aducţiune până la branşamentele consumatorilor. Branşamentele sunt puncte de legătură
dintre reţeaua de distribuţie comunală sau reţeaua interioară de alimentare a unei clădiri, a
unui grup de clădiri sau a unei zone industriale.
Reţeaua de distribuţie trebuie calculată astfel încât să asigure debitele şi presiunile
cerute de consumatori.
Presiunea de serviciu reprezintă cea mai mică presiune care trebuie asigurată în
orice punct al unui branşament din reţeaua de distribuţie. Pentru ca debitul de serviciu (care
se exprimă de regulă în metri de coloană de apă deasupra nivelului străzii) să fie asigurat,
trebuie ca presiunea de serviciu să se poată realiza prin gravitaţie, din rezervoarele de
inmagazinare sau din staţiile de pompare. Presiunea maximă admisă într-o reţea de
distribuţie este de 60 m coloană de apă şi este impusă de limita de rezistenţă a instalaţiilor
interioare din clădiri.
Reţeaua de distribuţie este partea cea mai costisitoare a sistemului de alimentare cu
apă potabilă a centrelor populate. Proiectarea acestei reţele trebuie tratată cu mare atenţie
pentru a găsi soluţia cea mai avantajoasă din punct de vedere tehnic şi economic. Pentru
realizarea dezideratelor de mai sus se impune: alegerea judicioasă a schemei reţelei,
aprecierea corectă a debitelor de consum, alegerea corespunzătoare a materialelor de
construcţie, calculul corect al diametrelor conductelor.
În general, reţeaua de distribuţie a apei urmăreşte traseul străzilor şi al aleilor,
distribuţia în plan a acesteia stabilindu-se în funcţie de următorii factori:
- sistematizarea zonei care urmează a fi alimentată cu apă;
- topografia şi relieful zonei;
- existenţa unor obstacole naturale sau artificiale.

98
 Reţeaua de distribuţie a apei trebuie să satisfacă anumite condiţii cum ar fi: să
funcţioneze sigur şi fără întrerupere, să funcţioneze cu cheltuieli minime şi în condiţii
optime.
În general, pentru centrele populate se prevede o singură reţea de distribuţie, care
asigură satisfacerea tuturor nevoilor de apă potabilă şi industrială.
După dispoziţia în plan, reţelele de distribuţie a apei pot fi ramificate şi inelare.
Reţelele ramificate sunt realizate astfel încât să poată asigura alimentarea fiecărui
consumator dintr-o singură direcţie (Fig.13.6), folosind o singură conductă. Avantajul
acestui tip de alimentare constă în faptul că reţelele sunt economice, mai uşor de calculat şi
de explorat.

Fig.13.6

Reţelele inelare se caracterizează prin posibilitatea ca un consumator să fie

alimentat din două sau mai multe conducte (fig.13.7).

Fig.13.7

Punctele de ramificaţie ale unei reţele se numesc noduri. Dacă se produce un

accident pe una din conductele de alimentaţie, consumatorii aflaţi în aval faţă de acest
punct vor fi alimentaţi de la celelalte conducte, dar cu randament scăzut. Debitele de apă

99
care se distribuie pe mai multe conducte de diametre mici, faţă de cele ale reţelei
ramificate, prezintă dezavantajul necesităţii unor conducte de lungimi mari şi calcule
hidrologice riguroase pentru asigurarea unei funcţionări optime.
În practică, de cele mai multe ori, schemele utilizate pentru distribuţia apei în
diferite zone (localităţi) constau în combinarea acestora. Astfel, în zonele urbane este mai
indicat să se utilizeze reţelele inelare cu ramificaţii în zona periferică. Aceste scheme sunt
utilizate mai ales în cazul clădirilor izolate.
Detaliile privitoare la componentele reţelei de distribuţie, cât şi la exploatarea şi
execuţia acestora nu reprezintă obiectul acestui curs.

100
 LUCRĂRI PRACTICE DE HIDROLOGIE ŞI HIDROLOGEOLOGIE

FENOMENE CAPILARE ÎN TUBURI ŞI ÎNTRE PLĂCI

1. Principiul fizic al metodei

La contactul dintre un corp solid şi un lichid, pe lângă interacţiunea reciprocă

exercitată între moleculele lichidului, mai apare şi o interacţiune între moleculele de lichid
şi cele ale corpului solid. O consecinţă imediată a acestor interacţiuni simultane o constituie
curbarea unui lichid în imediata apropiere a unui perete solid (Fig.1).

Asupra moleculelor din această porţiune din lichid vor acţiona pe de o parte forţele
de atracţie din partea moleculelor solidului, care vor avea rezultantă forţa Fa dirijată normal
la suprafaţa peretelui. Pe de altă parte, asupra moleculelor din porţiunea de lichid
considerată vor acţiona forţele de coeziune din partea celorlalte molecule ale lichidului, a
căror rezultantă Fc va fi îndreptată (din motive de simetrie) după bisectoarea unghiului
diedru format de suprafaţa lichidului şi peretele solid.

101
 Rezultanta R a celor două forţe, Fa şi Fc , va fi îndreptată fie spre interiorul
lichidului (Fig.1.a), fie spre peretele solid (Fig.1.b), după cum Fc este mai mare, respectiv
mai mică decât Fa .
Cum suprafaţa unui lichid în echilibru tinde să se aşeze perpendicular pe direcţia
forţei rezultante ce acţionează asupra sa, în cazul de faţă acest fapt va determina ca, în
apropierea zonei de contact suprafaţa lichidului să se curbeze. Forma suprafeţei va fi
convexă, dacă R este orientată spre interiorul lichidului (Fig.1.a) şi va fi concavă dacă
rezultanta R este orientată spre exterior (Fig.1.b) .
Unghiul  făcut de peretele solid cu planul tangent la suprafaţa lichidului în punctul
de contact se numeşte unghi de racord (de contact) şi după valoarea sa se apreciază gradul

de aderenţă al lichidului la un perete solid. Dacă 0    lichidul aderă la peretele solid
2

(Fig.1.b), iar dacă     , lichidul nu aderă (nu udă) peretele solid (Fig.1.a). Valoarea
2
unghiului de racord depinde de natura celor două medii ce vin în contact, de puritatea
suprafeţelor şi de alţi factori.
Curbarea suprafeţei unui lichid are drept consecinţă apariţia unei presiuni
suplimentare care se scade (dacă suprafaţa este concavă) sau se adună (dacă suprafaţa este
convexă) la presiunea internă existentă în general sub suprafaţa plană a lichidelor.
Valoarea acestei presiuni suplimentare, calculată pentru prima dată de Laplace, este:
 1 1 
p s      (1)
 R1 R2 
unde  este tensiunea superficială a lichidului respectiv, iar R1 şi R2 sunt razele principale
de curbură ale suprafeţei lichidului în porţiunea considerată.
Existenţa acestei presiuni suplimentare explică coborârea sau ridicarea lichidelor în
tuburile înguste la înălţimi mai mari decât cele prevăzute de principiile hidrostaticii. Acest
fenomen, numit capilaritate, apare mai evident în tuburile cu diametrul sub 1 mm, numite
şi tuburi capilare, ceea ce justifică denumirea dată fenomenului.

102
 Să considerăm un tub cilindric îngust, de rază r, introdus vertical într-un lichid de
densitate  şi tensiune superficială  (Fig.2)

Dacă lichidul udă pereţii tubului (  < ), meniscul lichidului din tub va fi concav,
2
având aproximativ forma unei calote sferice de rază R. În acest caz, conform observaţiilor
de mai sus, sub suprafaţa lichidului din tub, presiunea internă va fi mai mică decât sub
suprafaţa plană a lichidului din exterior. Aceasta va determina ridicarea lichidului în
capilar până ce presiunea hidrostatică a coloanei de lichid formate va compensa această
diferenţă de presiune.
La echilibru , avem:
2
pgh  (2)
R
2
unde h este înălţimea coloanei de lichid din tub, iar reprezintă presiunea suplimentară
R
obţinută prin particularizarea formulei (1), (R1=R2=R) .
r
Ţinând cont că R  , din (2) obţinem :
cos 
2 cos 
h , (3)
pgr
Relaţie ce exprimă analitic legea lui Jurin , conform căreia, înălţimea la care se ridică un
lichid într-un tub capilar este invers proporţională cu raza acestuia şi depinde de tensiunea
superficială a lichidului şi de gradul de aderenţă al acestuia la pereţii vasului.
Când lichidul udă perfect peretele tubului (   0 0 ), relaţia (39) devine :
2
h (4)
pgr

103
 Relaţia (4), precum şi relaţia mai generală (3), rămân valabile şi pentru cazul când
lichidul nu aderă la pereţi, ele dând în acest caz adâncimea la care coboară lichidul într-un
tub capilar scufundat parţial în lichidul respectiv.
Formula (4) permite determinarea cu uşurinţă a uneia din mărimile pe care le
conţine, dacă toate celelalte sunt cunoscute. De obicei, este utilizată pentru determinarea
tensiunii superficiale a unor lichide cu ajutorul relaţiei:
1
  ghr (5)
2
În măsurătorile de precizie acestei relaţii i s-au adus unele corecţii, ţinându-se cont
de faptul că meniscul din tub are, în general, o formă eliptică şi că lichidul din porţiunea
cuprinsă între nivelul orizontal ab şi meniscul concav exercită, de asemenea, o presiune
hidrostatică. (Fig.2). În acest caz, relaţia (5) se scrie sub forma :
1  r r2 r3 
  ghr 1   0,111 2  0,0741 3 
 (6)
2  3h h h 
În lucrarea de faţă se presupune cunoscută tensiunea superficială a lichidului şi se
determină pe baza relaţiei (4) raza unor tuburi capilare.

2. Dispozitivul experimental.

104
 Acesta constă în câteva tuburi capilare care comunică între ele. Unul din tuburi are
raza suficient de mare pentrun ca fenomenul de capilaritate să poată fi neglijat (Fig.3).

3. Modul de lucru

Se toarnă lichid (de obicei apă distilată colorată) în tubul mai larg, având grijă ca
acesta să urce lent în tuburile capilare , pentru a evita intercalarea unor bule de aer.
Se aşează dispozitivul pe o suprafaţă plană, orizontală şi se vizează, pe rând, nivelul
lichidului din tuburi (catetometrul este un dispozitiv optic, care poate măsura diferenţele de
nivel cu o precizie de 0,1mm). Fie H0 citirea corespunzătoare nivelului din tubul 1
(tubul mai larg) şi Hi citirile corespunzătoare nivelului lichidului din tuburile 2, 3 şi 4
(capilare ). Diferenţele Hi – H0 = hi , vor da înălţimile coloanelor de lichid din capilarele
respective.
Se repetă de mai multe ori operaţia de determinare a înălţimilor h i , pentru obţinerea
unor rezultate cât mai precise .
Cu valorile constantelor  şi  pentru lichidul folosit, luate din tabele cu suficiente
zecimale, pentru a nu introduce erori suplimentare, se determină razele r i ale tuburilor
capilare, folosind relaţia:
2
ri  (7)
ghi

4. Tabel cu date experimentale

Nr. Det.  ( N/m )  (kg/m3) h (m) r (m)

5.Calculul erorilor

Utilizând metoda logaritmică, obţinem pe baza formulei (7) pentru eroarea relativă
relaţia:
r h  g 
    (8)
r h  g 
Precizia de citire a catetometrului utilizat fiind de 0,1 mm, pentru h se va lua
valoarea de 0,2 mm, având în vedere faptul că înălţimea h se determină pe baza a două
citiri (H0 şi H).
Valorile constantelor fizice care intervin în relaţia (8) se iau din tabele, cu suficiente
h
zecimale pentru ca erorile lor relative să nu depăşească eroarea .
h

Observaţie

105
 Dispozitivul din Fig. 3 poate fi înlocuit cu un set de tuburi capilare diferite,
scufundate parţial într-un vas de sticlă, care conţine lichid (Fig4).

Fig.4

În acest caz, înălţimile se măsoară de la nuvelul lichidului din vas, până la nivelul
superior al lichidului din fiecare tub capilar.

106
 DETERMINAREA TENSIUNII SUPERFICIALE A UNUI LICHID
PRIN METODA STALOGMOMETRICĂ

1. Principiul fizic al metodei

Când un lichid curge dintr-un tub vertical cu orificiu îngust, curgerea nu este
continuă ci intermitentă, prin picături.
Pe măsură ce lichidul coboară din tub, picătura creşte în mărime şi, după ce atinge o
anumită dimensiune, se desprinde de tub. Atâta timp cât picăturile sunt de dimensiuni
relativ mici, forţele de tensiune superficială ce acţionează tangent la suprafaţa picăturii se
opun forţei de greutate şi împiedică ruperea picăturii. Picătura se desprinde de tub atunci
când masa ei a crescut atât încât greutatea acesteia devine egală cu forţa de tensiune
superficială. Urmărind modul de desprindere al unei picături de lichid se poate determina
valoarea numerică a coeficientului de tensiune superficială a lichidului respectiv.

Fig.1

În Fig.1 este prezentat procesuil de formare a unei picături de lichid. Se observă că

înainte de rupere se formează mai întâi o mică gâtuitură aa' (fig.1.d) de unde picătura se
rupe, lăsând aderentă la capătul tubului o cantitate mică de lichid, apoi procesul de formare
a picăturii reîncepe.
În momentul ruperii forţele de tensiune superficială ce acţionează pe circumferinţa
gâtuiturii aa' sunt egalate de greutatea picăturii.
Dacă r este raza gâtuirii picăturii în porţiunea unde aceasta se rupe, iar coeficientul
de tensiune superficială a lichidului care curge este  , atunci forţa de tensiune
superficială ce acţionează pe centrul amintit (Fig.2) va fi egală cu 2r .
Prin urmare, în momentul ruperii picăturii va fi satisfăcută egalitatea:
mg  2r (1)
unde m reprezintă masa picăturii formate.

107
 Fig.2

Din formula (1) se poate determina  , dacă se cunosc masa unei picături şi raza
gâtuirii în momentul ruperii.
Măsurarea razei r este o operaţie dificilă, de aceea a fost stabilită o variantă a acestei
metode, care permite determinarea tensiunii superficiale a unui lichid dacă se cunoaşte
tensiunea superficială a altui lichid , luat ca lichid de referinţă.
Dispozitivul folosit în acest scop, numit stalogmometru, este reprezentat de o pipetă
îndoită, la partea inferioară având un orificiu terminat cu o suprafaţă lată, pentru ca lichidul
să nu urce de-a lungul peretelui exterior (Fig.3)
Pipeta este prevăzută în partea superioară cu un balonaş pe care sunt trasate două
repere, pentru a marce un volum bine determinat.
Prin capătul superior al stalogmometrului se aspiră lichidul de studiat până ce nivelul
trece de reperul 1 şi, apoi se lasă liber să cadă. Fie n 1 numărul de picături în care se
fracţionează volumul de lichid cuprins între cele două repere.

Fig.3

Se repetă operaţia cu un alt lichid a cărui tensiune superficială este cunoscută (de
obicei apa distilată). Fie n2 numărul de picături în care se fracţionează acelaşi volum V de
apă.
Aplicând formula (1) pentru cele două lichide vom avea:
m1 g  2r1 1 (2)
şi respectiv:
m2 g  2r2 2 (3)
Făcând raportul relaţiilor (2) şi (3) , considerând r1  r2 , se obţine :

108
 m1  1
 (4)
m2  2
V1 V 2
Cum m1  şi m2  (5)
n1 n2
V = volumul dintre cele două repere ale balonaşului , iar 1 şi  2 densităţile celor două
lichide, din (4) şi (5) obţinem:
n 
1  1 1  2 (6)
n2  2
Formula (6) permite determinarea lui  1 , dacă celelalte mărimi se cunosc din tabele
sau se determină experimental.

2. Procedeul experimental

În laborator, prin metoda descrisă se determină coeficientul de tensiune superficială

a alcoolului, luând ca lichid de referinţă apa distilată.
Se determină mai întâă numărul de picături n 1 care se formează prin scurgerea
alcoolului între cele două repere trasate pe balonaşul stalogmometrului.
Se repetă operaţia de numărare a picăturilor pentru apa distilată, având grijă să
începem numărarea lor tot în momentul cînd nivelul apei în stalogmometru ajunge în
dreptul reperului superior.
Aceste două operaţii se efectuiază de mai multe ori , pentru o cât mai bună precizie.
Luând din tabele densitatea celor două lichide şi tensiunea superficială a apei la
temperatura de lucru, se determină  1 prin înlocuirea datelor cunoscute în formula (6).

3. Tabel experimental
Nr.crt. 1 ( kg/m3)  2 (kg/m3) n1 n2  2 (N/m2)  2 (N/m2)
1.
2.

4. Calculul erorilor

Aplicând metoda logaritmică de calcul al erorilor , din relaţia (6) obţinem:

 1 n1 n2 1  2
    (7)
1 n1 n2 1 2
Erorile absolute n1 şi n 2 sunt determinate de faptul că volumul V dintre cele
două repere ale stalogmometrului nu se fracţionează întotdeauna într-un număr întreg de
picături. În prima aproximaţie se poate lua n 2  n1  1 picătură. Pentru stalogmometrul
n 2
utilizat în laborator n 2  4,5 şi , prin urmare,  2% .
n2

109
 n1
De asemenea, eroarea  1 % în cazul când lichidul studiat este alcoolul etilic.
n1
Prin urmare, primii doi termeni din (7) dau o eroare maximă de  3 % . Pentru a nu mări
suplimentar această eroare, pentru celelalte mărimi ce intervin în formula (6), valorile se
vor lua din tabele, cu un număr suficient de zecimale, fără însă a exagera.
De exemplu,  pentru apa la t=200C, luată din tabele, are valoarea 0,998203
3
g/cm . Dacă în calcule se iau în considerare toate zecimalele din acest număr, eroarea
 2
relativă  10  4 % care, evident, este mult mai mică decît celelalte erori care intervin.
2
Dacă nu se ţine cont de variaţia densităţii apei cu temperatura şi se ia pentru 
 2
valoarea 1g/cm3, atunci  1,8  10 3  1,79 , valoare acceptată în cazul de faţă.
2
1
În mod analog se va analiza şi stabili eroarea , în funcţie de lichidul studiat.
1
Eroarea  2 va fi compusă din eroarea  2 determinate de precizia cu care este
indicat  2 în tabele şi de eroarea  2 , legată de variaţia tensiunii superficiale a apei cu
temperatura.
Să presupunem că temperatura apei în timpul experienţei este de 20 0C determinată
cu o precizie de 0,50C. Din tabele ce dau tensiunea superficială a apei la diferite
   
temperaturi, găsim  20 0 C  72,53.10 3 N / m şi  25 0 C  71,78.10 3 N / m .
Reiese că la o variaţie a temperaturii cu 1 0C,  2 variază cu 0,15.10-3 N/m. Prin
urmare,  2  0,15.10 3.0,5 N / m  0,075.10 3 N / m , cum din acelaşi tabel rezultă
   0,01.10 3 N / m , vom găsi pentru eroarea totală  2 valoarea :
 2  0,01  0,07510 3 N / m  0,085.10 3 N / m
iar pentru eroarea relativă :
 2
 1,17.10 3  0,1 %
2
 2
În mod analog se va stabili eroarea şi atunci când coeficientul de tensiune
2
superficială al apei la temperatura la care se efectuează experienţa nu este găsit direct în
  
tabele, ci se stabileşte prin interpolare. De exemplu, dacă în tabele  2 20 0 C şi  2 25 0 C , 
 
iar temperatura de lucru este de 230C, atunci  2 230 C va trebui găsită prin interpolarea
   
între cele două valori,  2 20 0 C şi  2 25 0 C .
După stabilirea tuturor erorilor relative ce intervin în (7) , se calculează apoi eroarea
 1
totală .
1

110
 DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE DILATARE REALĂ A UNUI LICHID
PRIN METODA DULONG – PETIT

1. Aspecte teoretice

La corpurile solide putem deosebi fenomenele de dilatare liniară, în suprafaţă şi în

volum, dar în cazul lichidelor, din cauza neexistenţei unei forme determinate, se poate vorbi
numai despre dilatare în volum.
Legea care descrie variaţia volumului unui lichid cu temperatura, este analoagă cu
cea stabilită pentru dilatarea în volum a corpurilor solide .
V  V0 1    t  (1)
0 0
unde V0 este volumul lichidului la 0 C, iar V este volumul lichidului la temperatura t C.
Coeficientul  din relaţia (1) caracterizează proprietatea lichidelor de a-şi varia
volumul prin variaţia temperaturii şi, este numeric egal cu variaţia relativă a volumului
ocupat la 00C de un lichid când temperatura acestuia variază cu un grad.
V
  (2)
V0 t
Din relaţia (1) se poate stabili legea variaţiei densităţii unui lichid cu temperatura .
Întrucât V  m /  , relaţia (1) se poate scrie :
1 1
 1    t  (3)
 0
sau:
0
 (4)
1  t
Prin urmare, densitatea unui lichid scade pe măsură ce temperatura acestuia creşte.
În general, la determinarea experimentală a coeficientului de dilatare în volum al
unui lichid trebuie să se ţină seama că variaţia de volum determinată experimental este o
variaţie de volum aparentă, datorată atât dilatării reale a lichidului, cât şi dilatării vasului
care conţine acest lichid. Aceasta implică de obicei necesitatea cunoaşterii coeficientului de
dilatare în volum al vasului respectiv.
Dulong şi Petit au elaborat o metodă simplă de determinare a coeficientului de
dilatare reală al unui lichid, în care nu este necesară luarea în considerare a dilatării vasului
ce conţine lichidul respectiv.
Dispozitivul experimental folosit constă din două vase comunicante A şi B (Fig.1),
care conţin lichidul studiat.

111
 Fig.1

Dacă ambele vase s-ar afla la aceeaşi temperatură, nivelul lichidului din cele două
ramuri ar fi acelaşi (Fig.1 a) . Dacă lichidul din ramura A se află la temperatura t 1 , iar cel
din ramura B la o altă temperatură t 2 , nivelul lichidului nu mai rămâne acelaşi în cele
două ramuri ( Fig. 1 b) . Temperatura lichidului din cele două ramuri va fi diferită
( conform relaţiei (4)) .
Fie 1 densitatea lichidului la temperatura t `1 şi  2 densitatea la temperatura t 2 .
Cele două coloane de lichid fiind în echilibru, putem scrie relaţia (conform
principiului vaselor comunicante) :
1 gh1   2 gh2 (5)
h1 şi h2 fiind înălţimile coloanelor de lichid respective .
Ţinând cont de (4) , relaţia (5) devine :
0 0
h1  h2 (6)
1    t1 1    t2
de unde :
h h
  2 1 (7)
h1t 2  h2 t1
În acest mod, prin măsurarea înălţimilor coloanelor de ‚lichid din cele două vase
comunicante şi a temperaturilor lor, se poate determina coeficientul de dilatare în volum a
lichidului.
Trebuie menţionat că deşi cele două vase care conţin lichidul suferă şi mele o
dilatere , nu este necesată luarea în considerare a acestui fapt, întrucât relaţia (5), pe baza
căreia s-a stabilit relaţia (7), este întotdeauna satisfăcută, indiferent de forma sau volumul
celor două vase comunicante .
Prin urmare, cu ajutorul relaţiei (7) se determină valoarea reală a coeficientului de
dilatare în volum a unui lichid.

112
 2. Dispozitivul experimental

Dispozitivul experimental folosit în laborator constă din două tuburi de sticlă A şi

B (Fig.2) , legate între ele printr-unntub de sticlă orizontal. Tuburile A şi B sunt introduse
fiecare în câte un manşon de sticlă, prin care poate circula un curent de apă cu temperatură
constantă .
Rolulm celor două manşoane este de a menţine constantă diferenţa de temperatură a
celşor două coloane de lichid . În acest scop , prin unul din manşosne va circula apă rece,
iar prin celălalt - apă care provine de la un termostat.
Temperatura lichidului din cele două ramuri poate fi determinată cu ajutorul a două
termometre T1 şi T2 , care, trecând prin dopurile a şi b , pătrund în interiorul celor două
manşoane.
Pentru măsurarea înălţimilor celor două coloane de lichid se foloseşte catetometrul
( sau în lipsa acestuia, hârtie milimetrică ).

Fig.2

3. Modul de lucru

După obţinerea unor temperaturi constante în cele două ramuri ale dispozitivului, se
citesc pe termometrele T1 şi T2 temperatuzrile corespunzătoare şi se măsoară înălţimile
h1 şi respectiv h2 ale celor două coloane de lichid .
Înlocuind t1 , t2 , h1 ,h2 în relaţia (7), se calculează coeficientul de dilatare în
volum al lichidului.

4. Tabel cu date experimentale

Nr. det. t1 ( 0C ) t2 (0C ) h1 ( cm ) h2 ( cm )  (grad-1)

1.
2.

5. Calculul erorilor

113
 Utilizând acelaşi mod de citire a înălţimilor h 1 şi h2 , înseamnă că erorile maxime
h1 şi h2 vor fi egale : h1  h2 .
De asemenea, termometrele T1 şi T2 utilizate în dispozitiv, fiind identice, rezultă
t1  t 2 .

Să aplicăm metoda logaritmică de determinare a erorii relative maxime .

Întrucât h1  h2 , relaţia (7) se poate scrie sub forma .
h h
  2 1 (8)
h1 t 2  t1 
din care se obţine pentru eroarea relativă maximă, expresia :
 h2  h1 h1 t 2  t1
   (9)
 h2  h1 h1 t 2  t1
h1
Considerând h2  h1 şi t 2  t1 şi neglijând termenul h1 , care are o
valoare foarte mică în comparaţie cu ceilalţi termeni, obţinem :
 2h1 2t1
  (10)
 h2  h1 t 2  t1
Valoarea lui h1 se determină efectuând , în condiţii identice, mai multe citiri ale
nivelelor lichidului dintr-unul din tuburi şi luând intervalul între care acestea variază .
Eroarea t1 se va stabili în funcţie de precizia termometrului. În cazul în care
temperaturile t1 şi t2 nu au fost strict constante în timpul experimentului sau nu sunt
aceleaşi pe toată înălţimea coloanei de lichid, la stabilirea erorii t1 se va ţine cont şi de
intervalul de temperaturi în care au variat .

114
 ELEMENTE DE HIDROMETRIE

Reţeaua hidrometrică

Hidrometria este acea parte a hidrologiei care se ocupă cu studiul metodelor şi a

tehnicilor de efectuare a măsurătorilor asupra elementelor caracteristice regimului de
curgere a apelor.
Măsurătorile hidrologice se efectuează în anumite puncte caracteristice ale reţelei
hidrografice, alese în mod special pentru fenomenul hidrologic urmărit. Punctele în care se
efectuează observaţii şi măsurători hidrologice se numesc staţii sau posturi hidrometrice.
Ansamblul staţiilor şi posturilor hidrometrice formează reţeaua hidrometrică, care la rândul
ei, poate fi reţea hidrometrică permanentă sau auxiliară.
O reţea hidrometrică permanentă se caracterizează prin faptul că aici se efectuează
în mod continuu măsurători pe o perioadă îndelungată de timp (de regulă mai mare de 15
ani). Reţeaua hidrologică auxiliară funcţionează într-o perioadă mai redusă de timp şi
urmăreşte obţinerea unor date cum ar fi: evaluarea modificărilor care apar în funcţionarea
unor lucrări hidrotehnice pe un anumit râu sau lipsa acestora, sau proiectarea unor altfel de
lucrări.
Postul sau staţia hidrometrică trebuie amplasată astfel încât să fie asigurat caracterul
natural al variabilei măsurate :
- cursul de apă să prezinte o cât mai mare uniformitate, adică albia minoră în
aliniament, unifilară, cu secţiune transversală constantă, cu pantă longitudinală constantă,
cu patul albiei şi malurile uniforme, cu eroziuni şi depuneri cât mai reduse;
- staţia să fie amplasată în afara zonelor de confluenţă sau a perturbărilor datorate
existenţei unor construcţii hidrotehnice;
- trebuie evitate zonele care pot favoriza aglomerarea plutitorilor, formarea
zăporilor,sau a altor forme care pot bara cursul de apă;
- se vor evita zonele de instabilitate în plan orizontal sau vertical ale albiei;
- staţia trebuie amplasată cât mai aproape de un centru populat, astfel încât să poată
fi asigurat personalul de deservire al acesteia;
-să existe posibilităţi de acces la staţie în orice perioadă.
Repartizarea posturilor, a staţiilor hidrometrice în cadrul unei reţele trebuie să ţină
cont de anumite criterii:
- pe sectoarele lungi de râu , fără afluenţi importanţi, distanţa dintre două puncte de
măsurare se va alege astfel încât debitul mediu al cursului de apă între aceste puncte să
difere cu aproximativ 20%;
- în zonele de confluenţe ale unor artere importante, fiecare curs de apă trebuie să
dispună de un punct hidrometric amplasat imediat în amonte de confluenţă, iar pe cursul
principal de apă să se dispună de un punct de măsurare situat în aval, la o distanţă care să
satisfacă creşterea cu 20% menţionată mai sus.
Staţiile hidrometrice trebuie să fie dotate cu aparate, utilaje, construcţii şi instalaţii
care să asigure o transmitere rapidă şi operativăa măsurătorilor şi observaţiilor efectuate.

115
 Hidrometria nivelurilor

Hidrometria nivelurilor cursurilor de suprafaţă

Nivelul apei reprezintă cota suprafeţei libere faţă de un plan de referinţă orizontal
ataşat punctului sau staţiei hidrometrice. Măsurătorile de nivel ale apei reprezintă principala
operaţie care se efectuează la o staţie hidrometrică. Aparatele utilizate pentru măsurarea
acestor nivele sunt: mira hidrometrică, limnimetrul şi limnigraful.
Mira hidrometrică este formată dintr-o placă de aluminiu sau de fontă, gradaţiile
fiind marcate din 2 în 2 cm, conturate în relief, iar notarea este făcută în dm. Aceste plăci
sunt fixate pe un suport amplasat în curentul de apă, astfel încât curgerea apei să nu fie
perturbată.
Mira se fixează fie pe o construcţie special amenajată, fie pe elementele unei
construcţii deje existente (cum ar fi un pod). Nivelul zero al mirei se plasează astfel încât să
se găsească cu 20 – 50 cm sub nivelul minim cunoscut pe râul respectiv, în secţiunea de
măsurare. Înălţimea mirei trebuie să depăşească cu 30 – 50 cm nivelul maxim cunoscut.
În Fig.1. este prezentată schema de amenajare a unei mire de măsurare, care de
regulă nu transportă plutitori.

Fig.1

Dacă albia majoră a râului este mai extinsă, pot fi folosite mirele mobile, în acest
sens amenajându-se un şir de piloţi pe aliniamentul transversal al albiei. Piloţii sunt astfel
bătuţi, încât diferenţa de nivel dintre capetele a doi piloţi succesivi să fie de aproximativ 80
cm. Piloţii se numerotează şi se cotează, aceste valori fiind înscrise apoi în jurnalul staţiei.
Pentru măsurarea nivelului apei se utilizează mire mobile care se aşează pe capul primului
pilot, dinspre mal, aflat complet în apă.

116
 Pentru râurile cu maluri abrupte, sau pe sectoarele de râu care curg cu viteze mari,
mira hidrometrică poate fi plasată în plan orizontal, citirea făcându-se prin intermediul unui
plutitor, prins cu ajutorul unui cablu de un cursor care poate aluneca în lungul mirei (Fig.2).

Fig.2

De regulă citirea mirei se face de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, iar pentru
perioadele de viitură, când variaţiile de nivel ale apei sunt mari, citirea se face la intervale
mult mai mici.
Limnimetrul este realizat în două variante: limnimetrul pneumatic şi limnimetrul
electric. Limnimetrul pneumatic este alcătuit în principal dintr-o celulă cu membrană
elastică, montată sub nivelul apei, care prin intermediul unui tub este conectată la un
manometru montat pe mal. Presiunea măsurată de manometru este dependentă de nivelul
apei din râu. Elementul principal al limnimetrului electric este o sursă de curent electric, a
cărei intensitate este dependentă de nivelul apei. Acest curent este transmis unui aparat de
recepţie care este gradat direct în unităţi ale nivelului apei.
Limnigraful diferă faţă de dispozitivele prezentate mai sus prin faptul că
înregistrează în mod continuu nivelul de apă măsurat. Acest dispozitiv este compus dintr-un
tambur cilindric pe care este înfăşurată o hârtie gradată. Pe generatoarea cilindrului este
fixat nivelul care trebuie măsurat, iar pe circumferinţa acestuia este reprezentat timpul.
Tamburul este acţionat de un dispozitiv de tip ceasornic, care asigură o rotaţie completă a
acestuia într-un interval de 24 de ore. Rezultă de aici că, pe durata unei zile, hârtia gradată
trebuie înlocuită cu una nouă. Pe generatoarea tamburului culisează un dispozitiv de scriere
legat printr-un sistem de pârghii de un plutitor acţionat în mod continuu de variaţia de nivel
a apei. Scara de reprezentare a nivelurilor apei din râu este fixată în funcţie de amplitudinea
variaţiilor acestor nivele pe râul respectiv, în secţiunea de control.
Pentru a asigura o funcţionare corectă a limnigrafului, acesta trebuie să fie montat
într-o cabină săpată deasupra unui puţ la mal, racordat printr-o conductă la albia cursului de

117
apă. Adâncimea puţului trebuie să fie egală cu cea a albiei râului în secţiunea în care se face
măsurarea (Fig.3).

Fig.3

Este necesar ca din timp în timp să se asigure curăţarea conductei de legătură dintre
puţ şi albie pentru a se elimina eventualele depuneri care pot afecta calitatea măsurătorilor.
Se recomandă ca periodic să se verifice corectitudinea înregistrărilor realizate de limnigraf,
pentru aceasta fiind necesară montarea în albie a unei alte mire şi să se compare aceste
măsurători cu cele înregistrate de limnigraf.
Telemetria nivelurilor
Teletransmisia nivelurilor reprezintă procedeul prin care mărimile măsurate, adică
nivelurile râurilor, sunt transmise operativ, instantaneu, la distanţă, în punctele în care sunt
asigurate mijloacele şi personalul calificat pentru preluarea acestora. Toate instalaţiile de
teletransmisie funcţionează pe baza curentului, astfel încât necesită prezenţa în regiune a
surselor de tensiune.

Hidrometria nivelurilor freatice

Pentru măsurarea nivelurilor apei freatice sunt necesare execuţii de foraje care să
pătrundă în stratul acvifer respectiv. De regulă forajele se execută până la stratul
impermeabil de bază. Diametrul forajelor pentru măsurarea nivelurilor este cuprins între
70 – 100 mm. Coloana puţului este perforată în zona stratului acvifer, diametrul forajului
fiind mai mare decât al celui al coloanei perforate, astfel încât acest spaţiu să poată fi
umplut cu pietriş până la aproximatiov 1 m de la suprafaţa terenului, după care se umple cu
argilă. Puţurile sunt localizate pe hărţi detaliate, care cuprind numărul de identificare al
acestora, cota gurii forajului şi alte date de caracterizare a forajelor şi a stratelor geologice.
La partea superioară gura forajului este închisă cu un capac menit să împiedice aruncarea
unor corpuri străine în interiorul puţului.

118
 Nivelul apei subterane este măsurat luând ca plan de referinţă gura forajului. În
principiu, măsurarea nivelului constă în citirea pe o ruletă a lungimii acesteia desfăşurată în
interiorul forajului, până la nivelul apei subterane. Pentru a remarca momentul în care
ruleta ajunge la apa subterană, aceasta este prevăzută la capăt cu in tub cilindric scurt,
deschis la partea inferioară şi prevăzut cu un orificiu lateral, astfel încât atunci când în
cilindru începe să intre apă, aerul este împins spre în afară prin orificiul menţionat,
producând un zgomot care indică momentul citirii gradaţiei de pe ruletă.
Pot fi efectuate măsurători mai precise dacă se utilizează un dispozitiv prevăzut cu
un plutitor inclus într-un circuit electric, care emite un semnal luminos în momentul când
s-a ajuns la nivelul apei subterane (Fig.4).

Fig.4

Ca şi în cazul nivelului apelor de suprafaţă, atunci când dorim să realizăm un studiu

detaliat al variaţiei nivelurilor apei subterane se pot utiliza limnigrafe montate la capătul
exterior al coloanei puţului.

119
BIBLIOGRAFIE

1. Bică, I.,Hidrologie, Hidraulică urbană şi hidrologie, Ed.Matrix Rom,

Bucureşti, 2000.
2. Pişotă, I., Buţă, I., Ed.Did.şi Ped., Bucureşti, 1975.
3. Preda, I., Morosi, P., Hidrologie, Ed.Did.şi Ped., Bucureşti, 1971.
4. Savin, C., Hidrologia râurilor (teorie şi aplicată), Ed.Retrograph, Craiova,
2001.
5. Trofin, E., Hidraulică şi Hidrologie, Ed.Did.şi Ped., Bucureşti, 1978.

120