FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ (SNV) reprezintă acea parte a sistemului nervos care
reglează funcţiile organelor interne, despre a căror activitate nu suntem conştienţi în mod
obişnuit. Centrii vegetativi pot fi localizaţi atât în sistemul nervos central, cât şi în periferie.
Centrii vegetativi situaţi în nevrax exercită un control global al funcţiilor organelor, iar cei
situaţi la periferie un control local. Centrii nervoşi vegetativi se clasifică in centri simpatici
(denumiţi iniţial ortosimpatici) şi parasimpatici.
Mecanismul fundamental de activitate a SNV este reflexul, care are însă unele
particularităţi. Reflexul vegetativ este iniţiat, în principal, prin exercitarea interoceptorilor,
este polisinaptic, iar calea eferentă este formată din doi neuroni: un neuron numit
preganglionar, situat în SNC, şi un neuron numit postganglionar, situat în periferie, într-un
ganglion vegetativ.
Cele două componente ale SNV se deosebesc prin sediul acestui ganglion vegetativ: în
cazul SNV simpatic, ganglionul este situat la distanţă de organul inervat (de cele mai multe
ori în imediata apropiere a măduvei spinării), în timp ce ganglionul vegetativ parasimpatic se
găseşte chiar în organul inervat. Fiecare organ are dublă inervaţie vegetativă, simpatică si
parasimpatică, cu efecte în general antagonice asupra funcţiei sale.
Dacă simpaticul stimulează o anumită funcţie a unui organ, parasimpaticul o inhibă, şi
invers. Acţiunile specifice ale nervilor vegetativi sunt mediate de substanţe eliberate la nivelul
terminaţiilor din organe.
Astfel, din terminaţiile nervoase ale SNV simpatic se eliberează noradrenalina şi în
mai mică măsură adrenalina, iar din cele ale SNV parasimpatic se eliberează acetilcolina. Este
important de reţinut faptul că mediatorii chimici (ajunţi la nivelul organelor pe cale sangvină)
produc aceleaşi efecte cu ale stimulării SNV corespunzător.
Efectele stimulării simpaticului se manifestă după cum urmează:
Asupra globului ocular:
 dilată pupila (midriază) prin contracţia muşchilor netezi radiari ai irisulu;
 relaxează muşchii circulari ai irisului;
 produce uşoară relaxare a muşchilor ciliari ai irisului, pentru vederea la distanşă, fără
acomodare.
Asupra glandelor exocrine (lacrimale, nazale, parotide, submandibulare, gastrice,
pancreas):
 produce vasoconstricţie, urmată de scăderea secreţiei acestora;
 determină secreţie salivară vâscoasă.
Asupra glandelor sudoripare:
 secreţie abundentă, cu precizarea că, în acest caz, mediatorul chimic al simpaticului este
acetilcolina.
Asupra inimii:
 creşte frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a miocardului, având ca efect creşterea
debitului cardiac.
Asupra vaselor sangvine (în principal arteriolele):
 produce vasoconstricţie la nivelul arteriolelor din tegument, din viscerele abdominale şi
parţial din muşchii striaţi; efectele sunt mobilizarea sângelui de rezervă şi hipertensiune
arterială;
 produce vasodilataţie la nivel cerebral, la nivelul coronarelor şi în cea mai mare parte a
muşchilor striaţi.
Asupra plămânilor:
 produce bronhodilataţie;
 produce uşoară constricţie a vaselor sangvine.
Asupra tubului digestiv:
 reduce peristaltismul intestinal şi tonusul musculaturii netede intestinale;
 creşte tonusul sfincterelor;
 produce glicogenoliză hepatică;
 relaxează musculatura vezicii biliare şi a căilor biliare.
Asupra tractului urinar:
 reduce debitul urinar şi secreţia de renină;
 produce uşoară relaxare a detrusorului;
 realizează contracţia muşchiului din trigonul vezical (sfincterul vezical intern).
Alte efecte ale stimulării SNV simpatic sunt: produce ejacularea, stimulează
coagularea sângelui, stimulează procesele catabolice (glicogenoliză hepatică şi musculară cu
creşterea glicemiei, lipoliză cu creşterea lipemiei), creşte rata metabolismului bazal cu până la
100%, având astfel un rol important în termogeneză (la care participă şi centrii simpatici
superiori din diencefal, care reglează şi secreţia glandei medulosuprarenale), determină
contracţia muşchilor erectori ai firului de păr, creşte activitatea mentală.
Efectele stimulării parasimpaticului se manifestă astfel:
Asupra globului ocular:
 mioză (micşorarea pupilei), prin contracţia muşchilor circulari ai irisului;
 contractă muşchii ciliari, favorizând acomodarea cristalinului pentru vederea de aproape.
Asupra glandelor exocrine (lacrimale, nazale, parotide, submandibulare, gastrice,
pancreas):
 produce vasodilataţie, urmată de secreţie glandulară abundentă, bogată în enzime (acolo
unde e cazul).
Asupra glandelor sudoripare:
 produce secreţie la nivelul palmelor.
Asupra inimii:
 scade frecvenţa cardiacă şi forţa de contracţie a miocardului;
 produce vasodilataţie coronară.
Asupra plămânilor:
 produce bronhoconstricţie;
 se pare că produce dilataţia vaselor sangvine.
Asupra tubului digesiv:
 creşte peristaltismul intestinal şi tonusul musculaturii netede intestinale;
 relaxează sfincterele (de cele mai multe ori);
 produce uşoară glicogeneză;
 contractă musculatura netedă a vezicii biliare şi a căilor biliare.
Asupra tractului urinar:
 contractă detrusorul;
 relaxează sfincterul vezical intern (neted).
Alte efecte ale stimulării SNV parasimpatic duc la intensificarea proceselor anabolice,
cu reducerea consumului energetic. De menţionat că stimularea parasimpaticului nu are nici
un efect asupra debitului urinar, asupra arteriolelor din viscerele abdominale, musculare şi din
tegument şi nici asupra coagulării sângelui, asupra metabolismului bazal sau a muşchilor
piloerectori. Hipotalamusul coordonează cele două inervaţii vegetative ale organismului.
Excitarea hipotalamusului anterior duce la creşterea tonusului parasimpatic, iar a celui
posterior la creşterea tonusului simpatic. Între reacţiile vegetative şi activitatea psihosomatică
a individului există o coordonare strânsă, realizată la nivelul scoarţei cerebrale. Impresiile
interoceptive de la nivelul viscerelor pot modifica tonusul funcţional cortical, iar actele
psihice emoţionale sau activitatea motorie voluntară sunt însoţite de modificări
corespunzătoare în activitatea aparatului cardiovascular, digestiv etc., reprezentând expresia
vegetativă a emoţiilor.

NEUROTRANSMIŢĂTORII
Cercetările privind transferul chimic de informaţie la nivelul sinapselor s-au extins
treptat şi în sistemul nervos central, punându-se bazele neurochimiei creierului, care a reuşit
să determine structura moleculară a substanţelor neurotransmiţătoare şi neuromodulatoare şi a
stabilit etapele biochimice ale transmiterii sinaptice. Aceste etape sunt:
1. Sinteza în pericarion a neurotransmiţătorului.
2. Transportul şi depozitarea acestuia în veziculele sinaptice din terminaţiile axonale.
3. Eliberarea neurotransmiţătorului în fanta sinaptică prin exocitoză sub influenţa impulsului
nervos.
4. Cuplarea neurotransmiţătorului cu receptorii de pe membrana postsinaptică.
5. Inactivarea neurotransmiţătorului prin procese enzimatice sau de recaptare.
Substanţele neurotransmiţătoare si neuromodulatoare au fost evidenţiate printr-o serie
de metode ca: microscopia de fluorescenţă, autohistiografia prin marcare cu radioizotopi,
microscopia electronică, tehnici de imunocitochimie bazate pe specificitatea anticorpilor faţă
de enzime ce mediază transmiterea sinaptică.
Datorită acestor metode s-au descoperit până astăzi peste 60 de substanţe
neurotransmiţătoare şi neuromodulatoare care au fost clasificate în patru grupuri mari:
neuropeptide, monoamine biogene, aminoacizi, mediatori non-peptidergici.

NEUROPEPTIDE
Neuropeptidele sunt abundente atât în sistemul nervos central cât şi periferic. Multe
sunt de asemenea prezente în ţesuturi nonneurale, în mod particular în axul gastro-entero-
pancreatic şi în alte sisteme endocrine.
Neuropeptidele alcătuiesc mai multe familii, fiecare familie prezentând gene
precursoare comune şi similarităţi structurale şi funcţionale. Spre deosebire de alte substanţe
neurochimice, neuropeptidele nu sunt sintetizate în terminaţiile nervoase, ci în corpii celulari
neuronali din ARN-mesager.
Atât sistemele de proiecţie difuză, cât şi cele localizate folosesc ca mediatori
neuropeptide. Neuropeptidele frecvent coexistă cu alţi neurotransmiţători, inclusiv cu alte
neuropeptide (în neuronii hipotalamici), cu monoamine (acetilcolina, în sistemul difuz al
trunchiului cerebral), sau cu aminoacizi (GABA, în neuronii striaţi sau corticali).

MONOAMINE BIOGENE
Aceste substanţe, numite frecvent amine biogene datorită importanţei lor în fiziologia
sistemului nervos central, sunt reprezentate de: catecolamine (noradrenalina, adrenalina şi
dopamina), indolamine, serotonina (5-hydroxytryptamine) şi histamina.

AMINOACIZI
Aminoacizii sunt cei mai abundenţi neurotransmiţători din sistemul nervos central şi
sunt reprezentanţi de: glutamat, aspartat, glicină, GABA (acid g-aminobutiric), taurina.
Din punct de vedere funcţional, aminoacizii pot fi împărţiţi în două categorii:
excitatori şi inhibitori.

Aminoacizii excitatori
 L-glutamatul şi L-aspartatul sunt neurotransmiţătorii utilizaţi de cei mai mulţi neuroni
excitatori din sistemul nervos central.

Aminoacizii inhibitori
GABA, răspândit peste tot în sistemul nervos central, şi glicina, întâlnită în special în
măduva spinării şi trunchiul cerebral, sunt mediatorii sinapselor inhibitorii în sistemul nervos
central.

MEDIATORI NON-PEPTIDERGICI
Mediatorii non-peptidergici sunt reprezentaţi de acetilcolină.

Acetilcolina
Acetilcolina este un neurotransmiţător important atât în sistemul nervos central, cât şi
în cel periferic. Cel mai obişnuit efect al acetilcolinei în creier este excitaţia, realizată în mare
măsură prin intermediul receptorilor muscarinici.
Acetilcolina este, de asemenea, neurotransmiţătorul căilor parsimpatice
postganglionare care inervează cordul, ţesutul glandular şi muşchii netezi viscerali, medierea
efectelor realizându-se prin receptori muscarinici.