COMPARAŢIE ETIC-ESTETIC ÎN CULTURA

TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ
Omul – o fiinţă adaptată unor relaţii de o mult mai mare varietate şi complexitate –
leagă de pasiune în general ideea unor calităţi sociale, care dirijează şi aţâţă pofta pe
care el o simte la fel cu orice alt animal; şi întrucât nu este sortit să trăiască oarecum
slobod, se cuvine a fi înzestrat cu un dar care să-i hotărască preferinţa şi să-i uşureze
alegerea; o calitate palpabilă, căci nici o alta nu-şi poate produce efectul mai repede,
mai puternic şi mai sigur. Aşadar, obiectul acestei pasiuni tulburi pe care o numim
dragoste este frumuseţea sexului. Bărbaţii sunt atraşi de frumuseţea trupească în
general, întrucât are de-a face cu viaţa sexuală şi urmează astfel unei legi obişnuite în
natură; pe de altă parte însă, când e să iubească pe cineva anume se opresc asupra
fumuseţii personale1.
sunt excelent alcătuite pentru a vedea, a mânca sau a fugi? Este adevărat că în
bunătatea şi înţelepciunea sa infinită, cel de sus a hărăzit frumuseţea lucrurilor
folositoare; aceasta nu demonstrează însă că noţiunile de utilitate şi de frumuseţe sunt
identice sau măcar că depind una de alta2.
I. Frumuseţea
O credinţă obişnuită este aceea că perfecţiunea este cauza frumuseţii. Femeile îşi
dau prea bine seama de acestea, drept pentru care se deprind să vorbească din vârful
buzelor, să umble cu paşi mici şi împiedicaţi, să se prefacă slabe şi adesea
bolnăvicioase. Natura este cea care le învaţă toate aceste vicleşuguri, frumuseţea aflată
la ananghie este cea mai înduioşătoare frumuseţe. La fel de bune rezultate dă şi
împurpurarea obrajilor; modestia în general, care este un semn tacit de recunoaştere a
imperfecţiunii, este considerată o calitate plăcută şi fără îndoială o întăreşte pe oricare i
se alătură3.
Frumuseţea este o calitate ce ne afectează în mult prea mare măsură pentru a nu
depinde de trăsături obiective. Întrucât nu este o creaţie a raţiunii noastre, întrucât îi
simţim prezenţa indiferent de utilitatea obiectului respectiv şi chiar când ea este
inexistentă, întrucât ordinea şi rânduielile naturii sunt în general diferite de măsurile şi
proporţiile noastre, putem ajunge la concluzia că frumuseţea este o calitate a lucrurilor
care acţionează în mod mecanic asupra spiritului omenesc, prin intermediul simţurilor 4.
Urâţenia este la antipodul frumuseţii, ea nu se opune întru totul proporţiei şi
adecvării; căci este pe deplin posibil ca un lucru să fie urât în ciuda proporţiilor sale şi în
ciuda potrivirii sale perfecte pentru tot felul de scopuri 5.
Diformitatea se naşte din lipsa proporţiilor obişnuite; existenţa naşte din lipsa
proporţiilor obişnuite; existenţa lor în oricare obiect nu duce în mod necesar la
frumuseţe. Lipsa proporţiilor obişnuite la oameni şi alte animale ne provoacă în mod
cert dezgustul, deşi prezenţa lor nu este câtuşi de puţin cauza unei plăceri reale 6.
1
Edmund Burke, Despre frumos şi sublim, cercetare filosofică a originii ideilor – Partea întâi, Secţiunea X: Despre
Frumuseţe, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, p.73.
2
ibidem, pp.148-150.
3
ibidem, pp.153-154.
4
ibidem, p.157.
5
ibidem, p.165.
6
ibidem, pp.145-147.
 Dacă adecvarea părţilor constituie frumuseţea formei lor, întrebuinţarea lor nu va
face decât să-i sporească frumuseţea. Sunt lucruri foarte frumoase în care e cu
neputinţă să descoperi vreun folos practic. Ca să fim cinstiţi, când privim nişte ochi
frumoşi, o gură bine conturată sau un picior elegant, ne gândim noi oare că sunt
excelent alcătuite pentru a vedea, a mânca sau a fugi? Este adevărat că în bunătatea
şi înţelepciunea sa infinită, cel de sus a hărăzit frumuseţea lucrurilor folositoare; aceasta
nu demonstrează însă că noţiunile de utilitate şi de frumuseţe sunt identice sau măcar
că depind una de alta7.

II. Natura
În concepţia românească, măsura tuturor lucrurilor este natura. Dar nicăieri, poate,
mai limpede decât în concepţia românească natura şi omul n-au alcătuit o unitate mai
desăvârşită. Osmoza dintre visare poetică şi peisaj se produce, în literatura noastră, la
nivelul profund al imaginii: şi aici ne referim la descripţiile lui Eminescu. Acestea sunt tot
ce poate fi mai departe de o copie după natură. Natura este o formă de existenţă pentru
cei care „nu-şi beau din pahare, căci beau din izvoare”. Modelele naturii în poezia
populară sunt antropomorfice: omul este cel care dă sens peisajului şi forţelor care-l
însufleţesc. Frumosul se constituie la scară umană; mai mult decât atât, la o scară
măsurată cu dimensiunile priveliştii româneşti. Într-o faimoasă baladă cosmogonică,
Soarele şi Luna, astrul zilei îşi caută mireasă, nu în necuprinsul lumii, ci umblând:
„Lumea-n lung şi-n lat,
Ţara Românească
Şi Moldovenească
Lungiş,
Curmeziş...”
Povestea frumosului devine, în cultura românească, o poveste a vieţii. În existenţa
zilnică a oamenilor, în înfăţişările mereu preschimbate ale naturii, artistul român a
descoperit temeiurile cele mai sigure ale frumosului. Iar suprema întrupare a frumosului
omenesc, a frumuseţii naturii este ţara. Imaginea vizulă, melosul popular au intrat în
textura operei celor mai de seamă artişti români, nu ca un citat folcloric, ci ca o
substanţă veşnic generatoare de frumuseţe, de adevăr, de raţiune 8.

III. Arta populară

Arta populară nu este altceva decât un fenomen artistic care răsună mereu în
urma artei mari pe care o copiază şi modifică. Problema valorii estetice a artei populare
trebuie însă repusă pe un plan modern în lumina contribuţiilor teoretice ale esteticii. Prin
valoarea estetică, cercetătorii înţeleg nu o valoare-mijloc ce serveşte doar ca un
instrument de obţinere a unei alte valori, ci un scop în sine, o „finalitate fără scop”, după
cum spune Kant.
Atitudinea ţărănească faţă de frumos este în funcţie de vârstă şi sex. Bărbaţii
socotesc de obicei că frumosul intră numai în împărăţia femeilor. La rândul lor, femeile
o lasă pe seama fetelor nemăritate. Frumosul îmbracă deci o vădită funcţie erotică.
7
ibidem, pp.148-150.
8
Dan Grigorescu, Prefaţă, în „Frumosul românesc în concepţia şi viziunea poporului”, Editura Eminescu, Bucureşti,
1977, pp.X-XIV.
„După măritiş, nu stăm de frumuseţuri” 9, spunea de pildă o ţărancă. Alteori frumosul
conferea o consacrare socială sau însemna numai condiţia elementară a pătrunderii în
societate. „Ne împodobim ca să putem ieşi în lume” 10, ne spune o altă ţărancă.
Caracterul eterogen al „artei populare” se poate observa însă mai bine în cazul
obiectelor cărora oamenii cultivaţi le atribuie prin excelenţă, o valoare a frumosului.
Cităm astfel chipurile şi podoabele lor ce le însoţesc, atârnând pe pereţii caselor
ţărăneşti, flori, coroane, inscripţii ornamentale, poze de morţi, icoane, reprezentări de
scene laice care n-au pentru ţărani decât valoarea unei „amintiri”. Nu funcţia estetică se
poate vedea în unele picturi greoaie, în îngrămădiri de podoabe ce produc batjocură
satelor vecine, de a căror urâţenie chiar purtătorii lor ajung să se convingă, dar pe care
nu le îndepărtează totuşi, fiindcă nu aparteneţa estetică îi interesează pe ţărani, ci
funcţiunea tradiţionalistă ce o împlinesc. Interesul omului din popor depăşeşte
totdeauna contemplaţia obiectului şi se întreabă asupra semnificaţiei lui în cadrul vieţii
colective.
O artă populară în sens strict estetic nu e, de altfel, posibilă decât în urma unei
anume evoluţii istorice. Între „arta populară” şi valoarea estetică în sens absolut, o
fuziune integrală nu s-a putut produce totdeauna. Ceea ce nu înseamnă însă deloc că o
prăpastie s-a ivit între ele. Când gestul ritual, tema invocării, monumentul, tabla votivă,
icoana pe sticlă, nu vor mai fi considerate ca instrumente de înrâurire a puterii
necunoscutului, când podoaba războinicului nu va mai fi preţuită ca un mijloc de
înfricoşare a duşmanului, când cântecul nu va mai fi privit ca uşurând munca şi nici nu
va mai indica situaţiuni în afara textului şi melodiei sale, ci toate acestea vor cunoşte o
contemplare în ele însele şi pentru ele, atunci se va dezvălui spectacolul unei arte
populare cu ţel estetic exclusiv. Pe acest drum, arta populară a şi păşit de altfel de
atâtea ori, fără să-şi dea seama, întrucât realizarea diferitelor forme ce s-au subordonat
valorilor extraestetice a presupus totdeauna o deosebită stăruinţă în executarea
îndelungată a unor acte menite să se integreze într-o unitate şi care puteau provoca,
prin ele însele, satisfacţii estetice Proverbele
Proverbele sunt o parte a folclorului care înglobează ceea ce simte şi ceea ce
gândeşte poporul, căci orice individualitate de popor îşi are individualitatea ei absolută
şi, îndată ce este exprimată în puternica formă a frumosului, întâmpină un răsunet de
iubire în restul omenirii ca o parte integrantă a ei. În folclorul românesc, proverbele
reprezintă oglindirea fidelă a modului popular de a gândi şi a simţi 11.
Când pitorescul pătrunde înţelepciunea populară, aceasta ia înfăţişarea
„sfătoşeniei”. Proverbele româneşti sunt cele mai adesea produsul unei înţelepciuni,
alimentate de simţul pitorescului. Proverbele sunt aforismele poporului, dar ele au un ce
greu definibil, aproape cu neputinţă de realizat unui creator cult, anemiat de îndoielile
reflexiei: un firesc, ce înduplecă inima şi inteligenţa cea mai incoruptibilă, o graţie a
întâmplătorului, ceva mai presus de bine şi rău, ceva mai presus de adevăr şi neadevăr.
Avem proverbe care prin fineţea lor par nişte cuvinte de spirit azvârlite pe câmp unul
altuia, de zei-plugari. Avem proverbe, care sunt biciuri de foc şi proverbe care, înainte
de a se preface în cuvinte au fost flori. Unele, discrete, deschid orizonturi metafizice.

9
Rafira Sitea, 52 ani.
10
Rafira Fogoroş, 30 ani.
11
Constantin Negreanu, Structura proverbelor româneşti, II. Structura conceptuală, 1.Specificul naţional. Concepte
fundamentale ale vieţii poporului român în proverbe, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.44
Alte sunt surâuri desprinse dintr-o stăpânită resemnare în faţa vieţii. Unele au urâtul
obicei al dascălilor, care moralizează. Altele, un umor izbăvitor de tristeţe. Adâncime,
joc grotesc, întâlneşti la fiecare pas. Nu la oricare ţăran, fireşte, dar în belşugul de
înţelepciune al acelui ţăran fără nume, sinteză supremă a geniului unui întreg popor,
rămas aproape acelaşi prin cel puţin zece veacuri 12.
Poporul nostru aşezat la răscrucea tuturor răutăţilor a reuşit să-şi păstreze fiinţa
naţională. Limba, tradiţiile, obiceiurile au conferit poporului tărie de piatră. De aceea,
poate una dintre cele mai expresive parimii sub semnul căreia poate fi pusă întreaga
cercetare a conceptelor fundamentale ale vieţii poporului nostru este „Apa trece,
pietrele rămân”, cu varianta ei mai dezvoltată „Apa cât de mare vine/ Piatra tot în vad
rămâne”. Proverbul „Apa trece, pietrele rămân”, pentru care nu s-a putut găsi nici o
paralelă în celelalte limbi, deci trebuie privit ca specific românesc, este de o importanţă
istorică. Numai izvoarele de munte curg şi se scurg pe pietre, niciodată râurile pe
câmpie, în privinţa cărora nisipul rămâne. Pentru ca un asemenea proverb să se fi putut
naşte şi a se întrădăcina la toţi românii din Dacia lui Traian, trebuie deci să admitem că
întreaga naţionalitate a noastră s-a format în Carpaţi.
Cercetând conceptele de adevăt, cuminţenie, cumpătare, cinste, dărnicie,
demnitate, dor, dreptate, frumuseţe, înţelepciune, modestie, muncă, omenie, ordine,
ospitalitate, patriotism, prietenie, solidaritate, respect, voinicie, etc. observăm o mare
varietate de expresii lexicale pe care le îmbracă aceste forme de exprimare a
experienţei milenare şi a înţelepciunii populare, cu precizarea că înţelepciunea este un
concept definitoriu pentru structura sufletească a poporului nostru. Mai mult de jumătate
din proverbele etnocâmpului înţelepciune sunt comune cu etnocâmpurile: ironie,
inteligenţă, prudenţă, cumpătare, dreptate, muncă, omenie, cunoaştere, resemnare,
prietenie, bunătate. Proverbul „Prevederea este mama înţelepciunii” subliniază rolul
important pe care prudenţa l-a jucat întotdeauna în viaţa poporului nostru 13.
Întâlnim o serie de noţiuni care indică principalele elemente ale cosmoslui de o
însemnătate fundamentală în viaţa cotidiană a omului: cer, luceafăr, lună, nori, pământ,
soare, stea-stele. Observăm că sparele, ca element primordial al vieţii, are cea mai
mare frecvenţă în paremiologia românească, fiind de rangul I în rândul elementelor
cosmice care contribuie la modalitatea de expresie a parimiilor, ilustrând concepţia
despre viaţă a poporului român. Noţiunile apare o singură dată în aceeaşi unitatea
paremiologică, dar întâlnim proverbe în care sunt atestate câte două elemente din
această categorie:
Scară la cer şi pod peste mare nu se poate.
Într-o altă unitate paremiologică, bazată pe enumerare, ne întâmpină toate cele
patru elemente primordiale:
Cerul, pământul, focul şi apa n-au judecată.
În alte proverbe, desemnând aceeaşi concepţie despre lume, apar cele două forţe
antagoniste care, în credinţa străveche a omului din popor, conduc lumea: Dumnezeu şi
dracul.
Închină-te la Dumnezeu, dar nu te strica nici cu dracul.

12
Lucian Blaga, apud, Ioan Şerb, Florica Şerb, Frumosul românesc în concepţia şi viziunea poporului, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1977, pp.26-27.
13
Constantin Negreanu, Structura proverbelor româneşti, II. Structura conceptuală, 1.Specificul naţional. Concepte
fundamentale ale vieţii poporului român în proverbe, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp.47-51.
 Probabil că asemenea proverbe sunt rămăşiţe ale străvechii credinţe dualiste în
două fiinţe supreme, potrivnice una alteia şi amândouă înzestrate cu aceeaşi putere,
credinţă transmisă românilor de secta lui Bogomil. Consemnările şi opinia lui Athanase
Joja aduc în discuţie un alt punct de vedere: „Umorul proverbelor, al zicalelor, reprezintă
revanşa asupra unor realităţi care, timp îndelungat, au fost crude. Ele neagă, la nivelul
artei şi al reflecţiunii, aceste realităţi care ele însele apăreau ca tot atâtea negaţiuni. Ele
sunt negarea acestor negaţii”14.

14
Constantin Negreanu, Structura proverbelor româneşti, II. Structura conceptuală, 2. Proverbul ca expresie a
concepţiei despre lume, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp.53-55.