Eseu Moromeţii de Marin Preda

Pregătit de proza scurtă din volumul de debut „Întâlnirea din

pământuri”, primul roman scris de Marin Preda, „Moromeţii”, este alcătuit
din două volume, publicate la doisprezece ani distanţă, în 1955, respectiv
1967.
Romanul reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de
criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial şi înregistrează
transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale instituţiilor , de-a lungul
unui sfert de secol, şi impune o tipologie nouă în proza românească.
Inspirându-se dintr-o perioadă de adânci frământări social-istorice,
creând o frescă a lumii satului din Câmpia Dunării – Siliştea – Gumeşti, Marin
Preda meditează asupra uneia din problemele cele mai importante ale vieţii
româneşti din perioadă, temă fundamentală a scrierilor sale: dispariţii
ţărănimii tradiţionale.
Ca formulă estetică, romanul lui Marin Preda se încadrează în realismul
postbelic şi ilustrează, cu o mare putere de sugestie, sfârşitul romanului
doric prin „renunţarea parţială la omniscienţă” şi naşterea unei obiectivităţi
moderne în cadrul căreia autoritatea centrală – naratorul, „decade din
drepturi” prin suprapunerea „informatorilor”.
Titlul „Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă
evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul
românesc al vremii. Astfel este construit „un roman al deruralizării satului”, o
frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial.
O altă temă este criza comunicării, absenţa unei comunicări reale între
Ilie Moromete şi familia sa. Conflictul dintre o structură veche a familiei şi
noua realitate sufletească ,evoluată, a membrilor ei, care nu mai încape în
vechile tipare, dă substanţa romanului. Vechea structură familistă este adusă
în roman în starea de criză prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale.
Ilie Moromete s-a căsătorit a doua oară. El aduce din prima căsătorie trei fii,
pe Paraschiv, Nilă şi Achim, iar după căsătorie familia are încă trei copii:
Niculae, Ilinca şi Tita. Armonizarea acestei familii se dovedeşte în cele din
urmă imposibilă, cu atât mai mult cu cât fraţii mai mari sunt instigaţi cu
regularitate împotriva mamei vitrege de cineva din afara familiei: Guica, sora
lui Ilie Moromete.
Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul
pare îngăduitor cu oamenii: „timpul avea nesfârşită răbdare cu oamenii”.
Finalul primului volum este construit simetric faţă de incipit. Astfel
timpul, istoria colectivă, devine necruţător şi intolerant, mai ales ca
evenimentele care vor urma, vor supune satul unor transformări ireversibile:
„Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai
avea răbdare.”
Lumea satului este conturată într-o viziune realistă, prin sondările de
tip psihologic ale vieţii personajelor, prin prezentarea ei, din interior.
Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor –
Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae, în al doilea volum.
Din punct de vedere compoziţional,primul volum al romanului
„Moromeţii” are trei părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu a
relaţiilor dintre membrii familiei: la început scena antologică a cinei în care
tatăl stă pe locul cel mai înalt, băieţii cei mari arată de parcă ar fi gata de
plecare, copilul cel mic nu are scaun, toate dând sentimentul că locul este
prea strâmt pentru toţi, în partea a doua prispa, pe care sunt înşiraţi la
adăpost de ploaie toţi membrii familiei şi în ultima parte secerişul, precedat
de o pregătire aproape mistică, sub puterea unei mari exaltări a plecării la
câmp.
Timpul în spaţiul narativ dă dovada modernităţii tehnicii romaneşti a lui
Marin Preda: prima parte se desfăşoară de sâmbătă seara şi până duminica
noaptea şi conţine scene care ilustrează monografic viaţa rurală: cina,
tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, hora, a doua
parte se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui
Achim cu oile la Bucureşti, iar partea a treia , de la seceriş până la sfârşitul
verii, se încheie cu fuga feciorilor.
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri
narative.
În prim plan, se află Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de
nemulţumiri mocnite. Ţăran din clasa de mijloc, Ilie Moromete încearcă să
păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l
transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă şi
Achim îşi doresc independenţa economică. Ei se simt nedreptăţiţi pentru că,
după moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a căsătorit cu o altă femeie,
Catrina, şi că are încă trei copii. Îndemnaţi de sora lui Ilie , Maria Moromete,
poreclită Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan distructiv. Ei intenţionează
să plece la Bucureşti, fără ştirea celorlalţi membri ai familiei, pentru a-şi face
un rost. În acest scop, ei vor să ia şi să vândă oile cumpărate printr-un
împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala hrană a familiei şi
caii, indispensabili pentru munca la câmp. Achim îi propune tatălui să-l lase
să plece cu oile la Bucureşti, să le pască în marginea oraşului şi să vândă
laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de
utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă si vinde o parte din
lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ, „fonciirea”. Însă
Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânări
generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului,
cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să
vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a
plăti „fonciirea”, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae, fiul cel
mic.
După prezentarea micului univers, familia Moromeţilor, scriitorul se
îndreaptă spre viaţa comunităţii rurale. Alte istorii, aceea a lui Birică şi a
Polinei, a bolii lui Boţoghină, a răzvrătirii ţăranului sărac Ţugurlan, vin să
coloreze viaţa unui sat de câmpie în care oamenii, trăind sub ameninţarea
unui timp capricios, continuă imperturbabil să se nască, să iubească, să
treacă prin întâmplări vesele si triste şi să moară în cele din urmă, lăsând
locul altora.
În volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două momente
istorice semnificative: reforma agrară din 1945 şi transformarea socialistă a
agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. Satul tradiţional
intră într-un ireversibil proces de disoluţie.
Volumul debutează cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se
schimbase Moromete?”. Foştii săi prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei
noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Giugudel, Costache al Joachii) îi par mediocrii.
Vechile duşmănii se sting, Tudor Bălosu devine chiar binevoitor faţă de
vecinul său. Guica murise, fără ca relaţiile cu fratele său să se amelioreze, iar
acesta nu se duce nici la înmormântarea ei.
Moromete se apucă de negoţ, treburile îi merg bine, câştigă bani
frumoşi, dar îl retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce nici un
beneficiu”. Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i
determina pe băieţii fugari să se întoarcă acasă. De aceea, cumpără
pământurile vândute odinioară si pleacă la Bucureşti pentru a-i convinge să
revină în sat. Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă, ca portar
la un bloc şi Achim care avea un mic magazin de „Consum alimentar”,
resping încercarea de reconciliere a tatălui. Aflând de propunerea făcută
fiilor, Catrina îl părăseşte şi se duce să locuiască la Alboaica, fiica ei din
prima căsătorie. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război.
Fetele se căsătoresc, dar familia Moromete pare atinsă de un blestem,
fiindcă soţul Titei, deşi scapă de război, moare într-un accident stupid în sat.
Niculae Moromete devine adeptul ideologiei socialiste şi se înscrie în
Partidul Comunist, prilej pentru numeroase dispute cu tatăl său. Tânărul este
trimis la o şcoală de activişti şi se întoarce în sat cu sarcina de a
supraveghea buna desfăşurare a primelor forme colective de muncă:
strângerea cotelor şi predarea lor către stat. Dar se iscă o agitaţie agresivă
în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea
satului. Aşa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viaţa
politică şi îşi continuă studiile.
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer
horticol. La înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că
tatăl se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. Chiar dacă moartea lui
Moromete lasă multe remuşcări în sufletul lui Niculae, în finalul romanului,
tatăl şi fiul se împacă in visul băiatului.
Există în primul volum al romanului „Moromeţii” câteva secvenţe care
susţin temele cărţii. Scena cinei care reprezintă o primă schiţă a psihologiei
Moromeţilor şi tăierea salcâmului, simbol al statorniciei, prefigurând astfel
destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional şi risipirea iluziilor lui
Moromete.
Personajul central, Ilie Moromete reprezintă un tip de ţăran aparte în
literatura română deoarece prezintă un spirit reflexiv, contemplativ,
inteligent şi ironic. Este un personaj exponenţial, al cărui destin ilustrează
moartea unei lumi, „cel din urmă ţăran” reprezintă concepţia tradiţională
faţă de pământ şi faţă de familie.
Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj
confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Ilie Moromete este caracterizat în mod direct de către narator în
debutul capitolului al X-lea din primul volum: „Era cu zece ani mai mare
decât Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când
numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
Autocaracterizarea realizată prin monolog este semnificativă în
construcţia personajului pentru că scoate în evidenţă atitudinea sa critică
faţă de noua societate, care se întemeiază utopic, pe anularea unei clase
sociale, ţărănimea, adică pe distrugerea unei civilizaţii şi a unui cod străvechi
de comportament şi înţelepciune.
Personajul este portretizat în mişcare, prin acumularea detaliilor.
Obiectivitatea observaţiilor este dublată de fineţea analizei interioare, de
prezentarea jocurilor gândurilor lui Moromete.
Încadrându-se în tematica rurală, ilustrată în literatura interbelică prin
romanele lui Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, romanul lui Marin Preda
aduce în prim plan condiţia ţăranului în istorie, la confluenţa dintre cele două
epoci istorice: înainte şi după al Doilea Război Mondial.
Viziunea despre lume se concentrează în roman prin tematica
abordată, prin conflict, prin particularităţile de compoziţie, prin evenimentele
prezentate şi, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra
vieţii şi a întâmplărilor.