Argument

Principiul de bază privind funcţionarea unui radar primar este simplu de înţeles. Totuşi, teoria
poate deveni destul de complexă. Cunoaşterea acestei teorii este esenţială pentru înţelegerea
funcţionării şi operarea corectă a oricărui sistem radar. Proiectarea şi punerea în funcţiune a
unui sistem radar primar necesită cunoştinţe din discipline cuprinse într-o arie largă de
domenii cum ar fi construcţii, mecanică, electronică, electrotehnică, tehnica microundelor,
prelucrarea semnalelor şi procesarea datelor. De asemenea, anumite legi ale fizicii sunt foarte
importante.

Măsurarea distanţei cu ajutorul radarului este posibilă datorită proprietăţilor energiei

electromagnetice.

1. Reflexia undelor electromagnetice

Undele electromagnetice sunt reflectate dacă întâlnesc o suprafaţă conductoare
electric. Dacă undele reflectate sunt recepţionate în punctul de unde au plecat, aceasta
înseamnă că pe direcţia de propagare se află un obstacol.
 
2. Energia electromagnetică se deplasează prin aer cu viteză constantă, aproximativ
egală cu viteza luminii,
o 300 000 kilometri pe secundă, sau
o 186 000 mile pe secundă, sau
o 162 000 mile nautice pe secundă.
3. Energia electromagnetică se deplasează prin spaţiu în linie dreaptă, traiectoria fiind
foarte puţin afectată de condiţiile atmosferice şi meteo. Folosind antene de construcţie
specială, această energie poate fi focalizată într-o anumită direcţie dorită. În acest fel
se poate determina direcţia obiectelor (în azimut şi elevaţie).

Aceste principii implementate practic într-un sistem radar asigură descoperirea obiectelor şi
determinarea distanţei, azimutului şi înălţimii acestora.

(Efectele atmosferei şi condiţiilor meteo asupra undelor electromagnetice vor fi discutate mai
târziu; pe moment, aceste efecte vor fi ignorate în explicaţiile privind determinarea distanţei şi
a direcţiei.)

1
Figura 1: principiu radar: măsurarea timpului de deplasare dus-întors al undelor

1.Principiul radarului

Principiul electronic de funcţionare al radarului este foarte asemănător cu principiul reflexiei

undelor sonore. Dacă o persoană strigă în direcţia unui obiect care reflectă sunetele (cum ar fi
un canion, un tunel sau o peşteră), va auzi un ecou. Cunoscând viteza sunetului în aer, se
poate estima distanţa şi direcţia aproximativă a acelui obiect. Timpul necesar revenirii ecoului
poate fi utilizat pentru calcularea distanţei, cunoscând viteza sunetului.

Radarul foloseşte undele electromagnetice aproximativ în acelaşi mod, după cum se observă
în Figura 1. Un impuls de radiofrecvenţă este emis în spaţiu şi reflectat de către un obiect. O
mică parte din energie este reflectată înapoi pe direcţia radarului. Acest semnal reflectat
înapoi către radar poartă denumirea de semnal ECOU, ca şi în cazul undelor sonore. Sistemul
radar utilizează acest semnal ecou pentru a determina distanţa şi direcţia respectivului obiect.

Cuvâtul RADAR este o abreviere de la:

RAdio (Aim) Detecting And Ranging

Ceea ce înseamnă „Detecţie şi Telemetrie Radioelectronică”, adică cele două funcţii de bază
ale radarului: descoperire şi localizare cu ajutorul undelor electromagnetice.

Radarele moderne pot extrage din semnalul ecou şi alte informaţii în afară de distanţă, însă
determinarea distanţei prin măsurarea timpului de întârziere rămâne una din principalele
funcţii ale radarului.

1.1 Principiul de funcţionare

Figura de mai jos ilustrează principiul de funcţionare al unui radar primar. Antena radarului
iluminează ţinta cu un semnal de frecvenţă foarte înaltă, numit semnal de „sondaj”. Acest
semnal este reflectat de ţintă şi recepţionat de către receptor prin intermediul antenei.
Semnalul recepţionat se mai numeşte şi semnal „ecou”. Semnalul de sondaj este generat de un
emiţător de putere mare şi recepţionat de un receptor cu sensibilitate ridicată. Comutatorul de
antenă (numit şi duplexor) permite folosirea aceleiaşi antene atât de către emiţător, cât şi de
receptor.

2
Figura 2: Schema bloc a unui radar primar

Toate ţintele produc o reflexie difuză, adică semnalul este reflectat în toate direcţiile (fenomen
numit şi dispersie). Reflexia undelor în direcţie opusă celor incidente se numeşte
„backscatter” (reflexie către radar).

Semnalele recepţionate vor fi afişate pe indicator. Acesta este de obicei un indicator de

observare circulară (IOC), numit şi indicator panoramic (PPI). Un IOC afişează un vector cu
originea în centrul ecranului, corespunzătoare poziţiei radarului, care se roteşte simultan cu
antena, indicând direcţia acesteia şi implicit azimutul ţintelor. Vectorul poartă denumirea de
„desfăşurare”.

3
 2. Principii de functionare

2.1 Determinarea distantei

Distanţa este determinată cunoscând timpul de întârziere al semnalului ecou şi viteza de

propagare c0. Distanţa determinată astfel reprezintă distanţa în linie dreaptă dintre radar şi
ţintă şi poartă numele de „distanţă înclinată”. Distanţa reală este distanţa în plan orizontal (la
nivelul solului) între poziţia radarului şi proiecţia poziţiei ţintei în acest plan. Pentru
determinarea acestei distanţe trebuie cunoscută înălţimea ţintei. Deoarece semnalul parcurge
drumul între radar şi ţintă de două ori (dus-întors), timpul de întârziere este împărţit la 2
pentru a obţine timpul de propagare de la radar la ţintă. Rezultă astfel următoarea formulă
pentru calculul distanţei înclinate:

c0· t c0 = viteza luminii = 3·108 m/s

R= unde: t = timpul de întârziere [s] (1)
2 R = distanţa înclinată [m]

Distanţa poate fi exprimată în kilometri sau în mile nautice.

Figura 1: Principiul radarului

Deducerea formulei

Din definiţia vitezei, aceasta este egală cu distanţa parcursă în unitatea de timp.

s c0 = viteza în [m/s]
v= unde: t = timpul în [s] (2)
t R = distanţa în [m]

Distanţa este multiplicată cu 2 deoarece impulsul parcurge de două ori distanţa, o dată de la
radar la ţintă, şi apoi de la ţintă la radar.

2·R
c0 = (3)
t

unde c0= 3·108 m/s este viteza luminii, aceasta fiind şi viteza de propagare a undelor
electromagnetice în aer.

R = c0·t (4)

4
 2

Măsurând timpul de întârziere al semnalului t, distanţa R se calculează foarte uşor cu ajutorul

formulei. Timpul de întârziere reprezintă timpul necesar impulsului de sondaj să parcurgă
distanţa până la ţintă şi înapoi (timpul scurs între transmiterea impulsului în spaţiu şi detecţia
reflexiei acestuia de către receptor).

2.2 Determinarea direcţiei

Determinarea coordonatelor unghiulare ale unei ţinte este posibilă datorită directivităţii
antenei. Directivitatea, numită şi câştigul directiv, reprezintă abilitatea antenei de a-şi
concentra energia radiată doar într-o anumită direcţie. O antenă cu o directivitate ridicată se
mai numeşte şi antenă directivă. Prin măsurarea direcţiei în care este orientată antena la
momentul recepţionării unui ecou se pot determina atât azimutul, cât şi unghiul de înălţare al
ţintei (elevaţia). Precizia măsurării coordonatelor unghiulare este determinată de directivitatea
antenei, care la rândul ei depinde de dimensiunile antenei.

Sistemele radar lucrează în general cu unde de frecvenţă foarte înaltă. Principalele motive
sunt:

 propagarea cvasi-optică a acestor unde.

 rezoluţie ridicată (cu cât este mai mică lungimea de undă, cu atât pot fi mai mici
obiectele ce le poate detecta radarul).
 cu cât creşte frecvenţa, dimensiunile antenei vor fi mai reduse pentru aceeaşi valoare a
câştigului.

Azimutul absolut (real) al unei ţinte radar este unghiul dintre direcţia Nord şi direcţia ţintei.
Acest unghi este măsurat în plan orizontal şi în direcţia acelor de ceasornic, pornind ca
referinţă de la direcţia Nord (azimut 0). (În cazul radarelor dispuse pe nave sau avioane, azimutul unei
ţinte poate fi măsurat având ca referinţă direcţia de deplasare a navei sau avionului; în acest caz poartă numele de
azimut relativ).)

5
Figura 2: Variaţia amplitudinii semnalului ecou

Pentru ca determinarea azimutului să fie precisă, este necesară cunoaşterea cu exactitate a

direcţiei Nord. În cazul radarelor mai vechi, aceast lucru presupune operaţiuni suplimentare,
necesitând folosirea unei busole sau anumite calcule trigonometrice. Sistemele radar moderne
determină această direcţie în mod automat, folosind pentru aceasta şi sistemul GPS.

Transmiterea informaţiilor azimutale

Transmiterea rapidă şi precisă a azimutului (poziţiei) antenei la sistemele de prelucrare şi

indicare pentru calcularea azimutului ţintelor poate fi realizată prin următoarele două metode:

 sisteme de urmărire sincrone and

 numărarea impulsurilor de azimut (ACP), generate de codificatoare azimutale.

Sistemele de urmărire (servo) sunt utilizate de radarele de generaţie mai veche şi de sistemele
de lansare rachete; ele folosesc de obicei dispozitive numite selsine (transmiţătoare şi
receptoare). În cazul radarelor moderne sunt utilizate codificatoare azimutale care la fiecare
rotire a antenei generează un anumit număr de impulsuri ACP (Azimuth Change Pulses).
Numărul de impulsuri este direct proporţional cu azimutul antenei, aşa că determinarea
poziţiei antenei se reduce la numărarea acestor impulsuri în procesor sau la indicator.

Sistemele radar mai noi acoperă spaţiul de observare fără deplasarea mecanică a antenei sau
cu deplasări mecanice minime. Aceste radare folosesc deplasarea electronică a fasciculului în
azimut şi/sau în elevaţie (reţele fazate de antene).

2.3 Distanţa maximă univocă

Teoretic, distanţa maximă de descoperire a unui radar este cea determinată prin ecuaţia
radiolocaţiei. În practică, ea este limitată de timpul de recepţie, mai precis de perioada de
repetiţie a impulsurilor.

Sistemul de sincronizare al unui radar este resetat pe momentul zero odată cu emisia fiecărui
impuls de sondaj, aceasta pentru că timpul de întârziere şi distanţa se calculează având ca
referinţă (moment zero) momentul în care impulsul de sondaj este emis. Semnalele ecou care
sosesc după terminarea intervalului de recepţie sunt poziţionate:

 fie peste următorul impuls de sondaj, caz în care nu sunt luate în considerare, recepţia
fiind blocată
 fie în intervalul următor de recepţie unde devin ţinte false (ecouri ambigue sau
neunivoce) datorită calculării greşite a distanţei lor. Distanţa acestor impulsuri este

6
 calculată având ca referinţă al doilea impuls de sondaj, în a cărui interval de recepţie
soseşte impulsul ecou, şi nu impulsul de sondaj anterior a cărui reflexie este impulsul
ecou considerat.

Distanţa maximă univocă (fără ambiguităţi) a unui radar este dată de perioada de repetiţie a
impulsurilor TR; peste această distanţă apar ambiguităţile. Formula de calcul a acestei distanţe
maxime este:

c0 ·( TR - τ )
Rmax = (1)
2

 
( TR - τ ) în [ µs ]
Rmax ≈ în [ km ] (2)
6.66 μs

Figura 2: ţinta aflată la o distanţă neunivocă nu va avea o poziţie stabilă dacă se foloseşte
vobularea frecvenţei de repetiţie

unde c0 este viteza luminii 3·108 m/s, iar τ este durata impulsului de sondaj. Dacă durata
impulsului este mică în comparaţie cu perioada de repetiţie, ea poate fi ignorată în formulă.
Aceasta trebuie însă luată în considerare în cazul radarelor cu impulsuri de durată mare, ce
folosesc compresia impulsului la recepţie.

Rezultă că perioada de repetiţie a impulsurilor este un factor foarte important în determinarea

distanţei maxime a unui radar, deoarece ţintele ai căror timpi de întârziere depăşesc TR apar la
distanţe greşite pe indicator. Aceste ţinte sunt numite ecouri ambigue sau neunivoce (second-
sweep sau second-time-around).

7
Figura 3: ţintă fără ambiguităţi (arcul subţire şi lung – răspuns IFF; arcul gros şi scurt – ţintă a
radarului primar) şi răspuns IFF ambiguu cu vobularea frecvenţei de repetiţie (colecţie de
puncte).

Efectul ecourilor ambigue poate fi eliminat prin vobularea frecvenţelor de repetiţie (durata
perioadei de repetiţie se modifică de la impuls la impuls după o anumită lege). Astfel, ecourile
ambigue nu vor mai apărea pe indicator ca o ţintă reală, ci ca o colecţie de puncte deoarece
ecoul apare în fiecare perioadă de repetiţie la altă distanţă (timpul de întârziere calculat va fi
întotdeauna altul datorită modificării perioadei de repetiţie). În acest mod ecourile ambigue
pot fi identificate uşor; un procesor digital de semnal le poate determina distanţa reală.

În cazul radarelor moderne tridimensionale ce utilizează reţele fazate de antene, cu deplasarea

electronică a fasciculului (de exemplu FPS-117), problema ecourilor ambigue nu este la fel de
stresantă. Impulsurile ecou corespunzătoare perioadei de repetiţie anterioare nu mai sunt
recepţionate, deoarece fasciculul a fost deplasat pe o altă direcţie.

În Figura 3 sunt prezentate o ţintă a radarului primar (arcul de cerc mai gros şi mai scurt), un
răspuns IFF (arcul de cerc mai subţire şi mai lung) şi un al doilea răspuns IFF, dar cu
frecvenţe de repetiţie vobulate, aşa cum apar ele pe un IOC analogic. (Apariţia unui număr
prea mare de răspunsuri IFF ambigue poate fi redusă prin reducerea puterii de emisie a
interogatorului).

2.4 Distanţa minimă de descoperire

Un radar monostatic în impulsuri utilizează aceeaşi antenă atât pentru emisie cât şi pentru
recepţie, aceast lucru fiind posibil datorită comutatorului de antenă. Pe timpul emisiei radarul
nu poate recepţiona semnale ecou deoarece traseul de recepţie este blocat de către comutatorul
de antenă. Radarul va fi comutat în regim de recepţie doar după transmiterea întregului impuls
de sondaj. Timpul de comutare trebuie să fie foarte scurt pentru a descoperi ţintele aflate
foarte aproape de radar.

Distanţa minimă de descoperire Rmin reprezintă cea mai mică distanţă a unei ţinte care poate fi
detectată de radar (observată pe indicator). După cum se observă, distanţa minimă depinde în
principal de durata impulsului τ şi de timpul de comutare trecovery E-R al comutatorului de
antenă.

Rmin = c0·(τ + trecovery) in [m]

8
 2

Ţintele aflate la o distanţă mai mică decât cea corespunzătoare duratei unui impuls nu sunt
observate. De exemplu, unei durate a impulsului de 1 µs, tipică pentru un radar pentru distanţe
scurte, îi corespunde o distanţă minimă de aproximativ 150 m, valoare acceptabilă în general.
Sistemele radar ce folosesc impulsuri de durate mari (impulsuri lungi) vor avea valori ridicate
ale distanţei minime; pentru eliminarea acestui dezavantaj radarele moderne folosesc tehnici
de compresie a impulsurilor, putând astfel utiliza impulsuri cu durate de zeci şi chiar sute de
microsecunde.

2.5 Unghiul de înălţare

Radarele pentru determinarea înălţimii sau radioaltimetrele folosesc antene cu caracteristica

îngustă în plan vertical. Pentru descoperirea ţintelor, caracteristica (fasciculul) este deplasată
mecanic (prin balansarea antenei) sau electronic în plan vertical. Radioaltimetrele care
determină şi azimutul ţintelor trebuie să aibă o caracteristică îngustă şi în plan orizontal.

Unghiul de înălţare (de elevaţie) reprezintă unghiul dintre direcţia spre ţintă în plan vertical şi
planul orizontal. Acest unghi este notat de obicei cu litera greacă epsilon (ε). Unghiul de
înălţare ia valori pozitive deasupra orizontului (planului orizontal în care se află radarul),
respectiv negative sub orizont.

2.6 Rezoluţia în distanţă

Rezoluţia sau capacitatea de separare a unui radar reprezintă posibilitatea acestuia de a

distinge separat două ţinte aflate foarte aproape una de cealaltă (în distanţă sau în azimut).
Radarele pentru conducerea focului, care necesită o precizie ridicată, trebuie să poată să
distingă separat ţinte care se află la câţiva metri una faţă de alta. Radarele de supraveghere
sunt mai puţin precise şi pot distinge separat ţinte care se află la sute de metri sau chiar
kilometri unele de altele. Capacitatea de separare este de două tipuri: capacitate de separare în
distanţă şi capacitate de separare unghiulară (de obicei în azimut).

Rezoluţia în distanţă reprezintă capacitatea unui sistem radar de a observa separat două ţinte
aflate pe aceeaşi direcţie faţă de radar, dar la distanţe diferite (rezoluţia în distanţă este practic
distanţa minimă între ţinte la care ele mai sunt observate separat). Valoarea rezoluţiei în
distanţă depinde de durata impulsului de sondaj, tipul şi dimensiunile ţintelor, precum şi de
performanţele receptorului şi indicatorului. Parametrul ce influenţează cel mai mult rezoluţia
în distanţă este durata impulsului. Un sistem radar bine proiectat ar trebui să poată distinge
9
separat două ţinte aflate la o distanţă corespunzătoare unei jumătăţi din durata impulsului (toţi
ceilalţi factori sunt aleşi astfel încât să asigure o eficienţă maximă). Astfel, rezoluţia teoretică
în distanţă poate fi exprimată după următoarea formulă:

c0 · τ
Sr ≥ (1)
2

Iată un exemplu cu două ţinte aflate la o distanţă prea mică pentru a fi observate separat:

Figura 2: Animaţie: Cazul a 2 ţinte suprapuse

Şi un alt exemplu în care distanţa dintre ţinte este suficient de mare:

Figura 3: Animaţie: Cazul a 2 ţinte separate

În cazul unui radar ce utilizează compresia impulsurilor, rezoluţia în distanţă se calculează în

funcţie de banda de frecvenţe a impulsului de sondaj BWtx, şi nu de durata impulsului
(de fapt, se calculează în funcţie de durata impulsului după compresie, egală cu inversul
benzii).

c0
Sr ≥ (2)
2 · BWtx

Acest lucru asigură obţinerea unei rezoluţii în distanţă foarte bune (şi implicit o celulă de
distanţă de dimensiuni reduse) folosind la emisie impulsuri de durată mare, deci cu putere
medie ridicată.

2.7 Precizia

Termenul de precizie se referă în general la determinarea coordonatelor ţintelor. Precizia

reprezintă gradul de corespondenţă dintre poziţia şi/sau viteza ţintei măsurată sau estimată de
către radar la un moment dat şi poziţia şi/sau viteza reală a ţintei la acel moment dat. Precizia

10
unui sistem de radionavigaţie este reprezentată, la modul general, ca o măsurare statistică a
erorilor sistemului şi poate fi:

1. Previzibilă: precizia poziţiei în raport cu coordonatele geografice sau geodezice.

2. Repetabilă: precizia cu care un utilizator poate reveni într-o poziţie ale cărei
coordonate au fost determinate anterior, folosind acelaşi sistem cu care au fost
determinate coordonatele respective.
3. Relativă: precizia cu care un utilizator poate determina o poziţie în raport cu alta
(neglijând toate erorile posibile).

În tabelul următor sunt prezentate valorile de precizie ale unor sisteme radar:

Radar Precizia în azimut Precizia în distanţă Precizia în înălţime

BOR–A 550 < ±0.3° < 20 m  
LANZA < ±0.14° < 50 m 340 m (la 185 km)
GM 400 < ±0,3° < 50 m 600 m (la 185 km)
AN/FPS–117 < ±0,18° < 463 m 1000 m (la 185 km)
MSSR-2000 < ±0.049° < 44.4 m  
STAR-2000 < ±0.16° < 60 m  
Variant < ±0.25° < 25 m  

Tabelul 1: Exemple

En Route Separation Standard

Figura 1: Variaţia preciziei funcţie de distanţă

(Sursa: MIT Lincoln Laboratory)

Valoarea declarată a preciziei reprezintă gradul de incertitudine al fiecărei măsurători

(exprimat ca procent din valoarea reală) şi indică intervalul în care se poate afla valoarea
reală, cu o anumită probabilitate. Nivelul recomandat al probabilităţii este de 95%, valoare ce
corespunde la 2 deviaţii standard faţă de centrul distribuţiei normale (Gaussiene) a variabilei.

11
Ipoteza conform căreia toate corecţiile cunoscute au fost luate în calcul implică faptul că
valoarea medie a erorilor va fi apropiată de zero.

Orice eroare sistematică reziduală trebuie să fie mică în comparaţie cu nivelul de precizie
cerut. Valoarea reală este aceea care, în condiţii operaţionale, caracterizează cel mai bine
variabila măsurată/observată în intervalul de timp sau în zona şi/sau volumul cerute.

Atenţie: precizia nu trebuie confundată cu rezoluţia.

3. Clasificare sistemelor radar

În funcţie de informaţiile pe care trebuie să le asigure, sistemele radar prezintă caracteristici

diferite, iar tehnologiile constructive sunt de asemenea diferite. În funcţie de parametri şi de
tehnologiile utilizate, sistemele radar pot fi clasificate astfel:

Figura 1: Clasificarea sistemelor radar

Sisteme Radar
12
Radare formatoare
de imagine
Radare ne-formatoare
de imagine
Radare primare
Radare secundare
Radare în impulsuri
Radare cu emisie continuă
cu modulaţie
internă a impulsului
modulate în
impulsuri
cu modulaţie
fără modulaţie

Imaging Radar / Non-Imaging Radar

Un radar formator de imagine (Imaging Radar) asigură reprezentarea unei imagini a

obiectului sau zonei observate. Acest tip de radare sunt utilizate pentru cartografierea
Pământului şi a altor planete, a asteroizilor şi a altor obiecte cosmice, precum şi pentru
clasificarea ţintelor în cazul sistemelor militare.

Exemple tipice de radare ne-formatoare de imagine (Non-Imaging Radar) sunt vitezometrele

radar (radarele poliţiei) şi radioaltimetrele avioanelor. Ultimul tip de radare poate fi numit şi
„difuzometre” deoarece ele măsoară proprietăţile de reflexie ale obiectului sau zonei
observate. Un exemplu de radar secundar ne-formator de imagine îl reprezintă sistemele de
imobilizare antifurt instalate recent pe unele automobile.

Radare primare

Un radar primar emite semnale de frecvenţă foarte înaltă care sunt reflectate de către ţinte.
Aceste semnale reflectate sunt apoi recepţionate şi prelucrate. Spre deosebire de radarul
secundar, un radar primar recepţionează componentele reflectate ale propriului semnal emis.

Radare secundare

În cazul acestor radare, avioanele trebuie să fie echipate cu un transponder (transmitting

responder), iar acest transponder răspunde interogărilor radarului cu un semnal de răspuns
codificat. Acest semnal de răspuns poate conţine mult mai multe informaţii decât semnalele
recepţionate de radarele primare (ex. înălţimea de zbor, un cod de identificare sau informaţii
privind o defecţiune la bord, cum ar fi lipsa comunicaţiilor...).

Radare în impulsuri

Radarele în impulsuri emit o serie de impulsuri de frecvenţă foarte înaltă şi de mare putere.
După fiecare impuls de sondaj urmează o pauză mai lungă, destinată recepţionării semnalelor
ecou, apoi un alt impuls de sondaj ş.a.m.d. Direcţia, distanţa, şi dacă este necesar înălţimea
sau altitudinea ţintelor pot fi determinate prin măsurarea poziţiei antenei şi a timpului de
propagare al impulsurilor.

Radare cu emisie continuă

13
Radarele cu emisie continuă (CW – Continuous Wave) emit un semnal de frecvenţă foarte
înaltă continuu. Semnalul ecou este recepţionat şi prelucrat, iar receptorul (care are propria
antenă de recepţie) este dispus în acelaşi loc cu emiţătorul. Orice emiţător radio civil poate fi
utilizat pe post de emiţător radar, dacă se foloseşte un receptor dispus la distanţă de emiţător,
care compară timpul de propagare al semnalului direct cu timpul de propagare al semnalului
reflectat. Testele au demonstrat că poziţia exactă a unui avion poate fi determinată prin
prelucrarea şi compararea semnalelor provenind de la trei staţii de televiziune.

Radare cu emisie continuă fără modulaţie

Semnalul de emisie al acestor radare este constant în amplitudine şi în frecvenţă. Acest tip de
radare sunt specializate în determinarea vitezei. Distanţa nu poate fi măsurată. De exemplu,
sunt utilizate de poliţie pentru măsurarea vitezei autovehiculelor (vitezometre radar).
Echipamentele mai moderne (LIDAR) lucrează în gama de frecvenţe laser şi pot face în afara
vitezei şi alte măsurători.

Radare cu emisie continuă cu modulaţie

Semnalul de emisie este constant în amplitudine dar modulat în frecvenţă. Această modulaţie
face din nou posibil principiul măsurării timpului de propagare. Un alt avantaj al acestor
radare este că recepţia semnalelor se face fără întreruperi şi astfel rezultatele măsurătorilor
sunt disponibile în mod continuu. Aceste radare sunt utilizate pentru determinarea distanţelor
nu foarte mari, atunci când este necesară o măsurătoare continuă (ex. la măsurarea înălţimii de
către avioane sau la radarele meteo şi cele pentru realizarea profilului vânturilor).

Un principiu similar este utilizat de radarele în impulsuri ale căror impulsuri au durate mari,
afectând în acest fel capacitatea de separare în distanţă. Aceste radare folosesc o modulaţie
internă a impulsurilor emise, făcând astfel posibilă îmbunătăţirea rezoluţiei în distanţă prin
metoda compresiei impulsurilor.

Radare bistatice

Un radar bistatic este un radar care are sistemul de emisie şi cel de recepţie dispuse în locaţii
diferite, aflate la distanţe considerabile una faţă de cealaltă.

4. Radar cu diversitate de frecvenţe

Pentru a elimina problemele datorate fluctuaţiilor suprafeţei efective a ţintelor, multe sisteme
radar utilizează la emisie două sau mai multe frecvenţe purtătoare. Radarele cu diversitate de
frecvenţă folosesc în general două emiţătoare care funcţionează simultan, iluminând ţinta cu
două frecvenţe diferite, după cum se observă în figură.

Semnalele recepţionate sunt prelucrate separat pentru a asigura coerenţa acestora. Pe lângă
câştigul în putere de 3dB datorat utilizării a două emiţătoare în paralel, folosirea celor două
frecvenţe diferite asigură creşterea performanţelor de descoperire ale radarului în general cu
2,8dB.

Prin tehnica folosirii mai multor frecvenţe la emisie se pot obţine distanţe maxime de
descoperire sensibil mai mari, în condiţiile menţinerii constante a probabilităţii de detecţie şi a
14
nivelului alarmelor false. Altfel spus, dacă considerăm două sisteme radar cu aceeaşi
probabilitate de detecţie şi acelaşi nivel al alarmelor false, atunci sistemul care utilizează două
sau mai multe frecvenţe la emisie va avea o distanţă maximă de descoperire mai mare decât
cel care foloseşte o singură frecvenţă. Explicaţia acestui fenomen constă în reducerea
fluctuaţiilor semnalului ecou datorate modificărilor suprafeţei efective de reflexie a unei ţinte.
Valorile extreme (minime şi maxime) ale suprafeţei de reflexie nu apar în acelaşi timp pe cele
două frecvenţe datorită diferenţei între diagramele de radiaţie secundară ale ţintei pe fiecare
frecvenţă. Dacă radiaţia secundară pe prima frecvenţă are valoarea maximă, radiaţia pe cea
de-a doua frecvenţă va avea în general o valoare minimă. Însumarea celor două semnale
recepţionate nu modifică valoarea medie a fiecărui semnal recepţionat. Aceasta are ca efect
„netezirea” semnalului la ieşirea sumatorului celor două canale. Dezavantajul din punct de
vedere militar al acestei tehnici constă în faptul că cele două semnale au spectre de frecvenţă
diferite, crescând astfel riscul ca radarul să fie descoperit de către echipamentele de
interceptare inamice.

Figura 1: Schema bloc a unui radar cu diversitate de frecventa

Tehnica emisiei pe multiple frecvenţe poate fi implementată practic prin una din următoarele
metode:

1. Emisia simultană a mai multor impulsuri pe frecvenţe purtătoare diferite, prin

utilizarea mai multor emiţătoare (fiecare cu propriul receptor asociat) care
funcţionează în acelaşi timp.
 
2. Emisia unei succesiuni de impulsuri, fiecare cu o altă frecvenţă purtătoare; frecvenţa
purtătoare este modificată prin schimbarea frecvenţei astfel:
o de la impuls la impuls (agilitate de frecvenţă),
o în interiorul unui impuls, formând subimpulsuri alipite, fiecare pe altă
frecvenţă (diversitate de frecvenţă)
15
 o de la o grupă (salvă) de impulsuri la alta (posibilă doar la frecvenţe de repetiţie
ale impulsurilor ridicate).

De asemenea, sunt utilizate combinaţii ale acestor metode.

De exemplu, radarul ATC ASR-910 utilizează mai multe frecvenţe prin emisia a două
impulsuri care se succed într-un interval foarte scurt de timp, fiecare impuls având o altă
frecvenţă (diversitate de frecvenţe); radarul RRP-117 foloseşte şi el două frecvenţe diferite,
iar la recepţie utilizează compresia impulsurilor. (Deoarece spectrele celor două frecvenţe se
suprapun la compresia impulsurilor, trebuiesc luate în calcul alte reguli.)

Emisia succesivă a mai multor impulsuri de frecvenţe diferite prezintă următoarele avantaje
faţă de emisia simultană:

 impulsurile emise nu interferează unele cu altele,

 controlul mai bun al puterii de emisie, putându-se utiliza un singur emiţător,
 realizarea mai simplă a emiţătorului şi a sistemului de antenă.

Un avantaj important al tehnicii diversităţii de frecvenţe îl reprezintă rezistenţa sporită la

bruiaj. La aceasta contribuie prelucrarea separată a semnalelor recepţionate pe fiecare
frecvenţă. Însumarea semnalelor recepţionate pe fiecare frecvenţă conduce la creşterea
posibilităţilor de detecţie a ţintelor şi implicit o comportare mai bună a radarului în prezenţa
bruiajului.

Un alt avantaj al utilizării a două emiţătoare (ex: ASR-910) îl reprezintă redundanţa. Unii
consideră, în mod fals, evident, că redundanţa este singurul motiv al utilizării a două
emiţătoare în paralel. („Dacă îmi pică un emiţător, îmi rămâne celălalt!”). În cazul defectării
unui emiţător, distanţa maximă de descoperire se reduce la 70%¹. Acest fapt este rapid
observat de controlorul de trafic (operatorul radar), deşi uneori motivul poate fi de cu totul
altă natură...

¹) rădăcina de ordinul 4 din pierderea de 3dB (înjumătăţirea puterii de emisie), plus 2 la 2,5dB datorită
pierderilor de fluctuaţie

Descrierea funcționării blocurilor în diagrama bloc

Sincronizator

Sincronizatorul generează semnalele necesare sincronizării în timp a emiţătorului,

indicatorului şi a celorlalte circuite asociate.

Modulator

Tubul oscilator de putere al emiţătorului este comandat de un impuls de curent continuu de

mare putere generat de modulator.

Emiţător

The radar transmitter produces the short duration high-power rf pulses of energy that are
radiated into space by the antenna.

16
Comutator canale

Figura 2: Commutator canale

Acesta este un comutator comandat în timp. Impulsurile RF de la intrare sunt transmise pe

rând la ieşire, sub comanda unor impulsuri poartă decalate în timp.

Comutator antenă

Comutatorul de antenă asigură conectarea succesivă a antenei la traseul de emisie, respectiv la

cel de recepţie, permiţând folosirea aceleiaşi antene atât pentru emisie, cât şi pentru recepţie.
Comutarea este necesară pentru a împiedica pătrunderea semnalelor foarte puternice de la
emisie în receptor, evitând astfel distrugerea acestuia.

Antena

Antena transformă semnalele de la ieşirea emiţătorului în unde electromagnetice pe care le

radiază în spaţiu în direcţia de interes. Acelaşi fenomen se desfăşoară în mod invers la
recepţie

Selector frecvenţă

Selectorul de frecvenţă este un filtru separator de frecvenţe. Acesta separă traseele semnalelor
ecou în funcţie de frecvenţa acestora.

Receptor

Receptorul amplifică şi demodulează semnalele RF recepţionate. Semnalele de ieşire vor fi

semnale de videofrecvenţă.

Circuit de întârziere

f2  f1

17
oscilloscop
timpul de întârziere

Figura 3: Timpul de întârziere

Pentru a însuma cele două impulsuri, trebuie anulat decalajul de timp dintre ele (ele au fost
emise decalat); primul impuls va fi întârziat până se va suprapune în timp cu al doilea impuls.

Prelucrare semnale

Fiecare semnal ecou este prelucrat pe un canal separat. La ieşire ele sunt însumate într-un
singur semnal video.

Indicator

Indicatorul oferă în mod continuu operatorului o reprezentare grafică uşor de înţeles a poziţiei
relative a ţintelor în spaţiu

5. Radarul cu dublă polarizare

Reflectivitatea diferenţială

O altă metodă pentru detecţia grindinei o reprezintă folosirea dublei polarizări. Radarul emite
şi recepţionează unde polarizate liniar, comutând rapid de pe polarizarea orizontală pe cea
verticală şi înapoi, de la impuls la impuls sau de la salvă la salvă de impulsuri.

Radarele polarimetrice moderne, cum este sistemul METEOR 1500 produs de Gematronik,
emit simultan pe ambele polarizări. Semnalele recepţionate pe fiecare tip de polarizare sunt
numite ZH şi ZV, iar cu ajutorul lor se calculează reflectivitatea diferenţială ZDR. În cazul
precipitaţiilor moderate până la torenţiale picăturile de ploaie sunt mari, şi în cădere se
aplatizează având forma de sferă turtită. Din această cauză semnalul reflectat de la picături va
fi mai puternic pe polarizarea orizontală decât pe cea verticală.

Constanta dielectrică a gheţii este de aproximativ 20% din cea a apei şi de aceea forma
particulelor de gheaţă are un efect mult mai mic asupra reflectivităţii. De asemenea,
particulele de gheaţă se rostogolesc în cădere, iar ZDR va avea o valoare redusă. Grindina este
caracterizată de o valoare mare a ZH, respectiv mică a ZDR. În cazul în care valoarea ZDR este
subunitară (sau negativă dacă este exprimată în decibeli), rezultă clar că semnalele
recepţionate provin de la particule de grindină. (Doar acestea pot cădea orientate vertical –
„pe muchie”!)

18
Figura 1: Reprezentare simbolică a principiului de funcţionare a radarului polarimetric

Cu ajutorul radarului polarimetric poate fi determinată într-o anumită măsură şi mărimea

picăturilor de ploaie. Raportul dintre lăţimea şi înălţimea picăturilor depinde puţin de mărimea
acestora. Mai importantă este valoarea reflectivităţii. Peste o anumită valoare a ratei
precipitaţiilor, picăturile de ploaie vor avea o anumită mărime. Măsurând reflectivitatea
diferenţială se obţine un rezultat acceptabil.

Figura 2: Cu cât este mai mare picătura de ploaie, cu atât este mai deformată şi creşte valoarea
ZDR

Rata de depolarizare liniară

19
În cazul în care se emite doar pe polarizare orizontală, dar se recepţionează pe ambele
polarizări, pe canalul de recepţie corespunzător polarizării verticale se recepţionează o
anumită cantitate de energie, rezultată ca urmare a schimbării polarizării (depolarizării) undei
în urma reflexiei. Raportul dintre puterea recepţionată pe canalul cu polarizare verticală şi
puterea recepţionată pe cel cu polarizare orizontală în situaţia emisiei doar pe polarizare
orizontală poartă numele de rată de depolarizare liniară (LDR –Linear Depolarization Ratio).
LDR se exprimă de obicei în decibeli.

Până în prezent nu au fost realizate sisteme radar polarimetrice care să măsoare direct
mărimea particulelor de grindină. Acestea determină doar reflectivitatea diferenţială ZDR şi
din diferenţele de fază dintre semnalele polarizate vertical şi orizontal rezultă detecţia
grindinei. Intensitatea precipitaţiilor se determină relativ uşor, însă radarul nu poate stabili
dacă este vorba de o cantitate mare de particule de dimensiuni mici sau doar de câteva dar de
dimensiuni mari.

6. Radarul Secundar

Radarul s-a născut sub presiunea războiului. Necesitatea descoperirii avioanelor „inamice” a
dus la enorme investiţii intelectuale şi materiale pentru dezvoltarea tehnicii RADAR. Radarul
„clasic” (numit acum Radar Primar) este prin definiţie un sistem de tip non-cooperativ, în
sensul că nu necesită cooperarea „Ţintei” pentru ca aceasta să fie descoperită.

În afară de descoperirea avioanelor „inamice”, imediat s-a înţeles că Radarul este util şi pentru
observarea avioanelor „amice” şi implicit pentru controlul şi dirijarea lor. Prin echiparea
avionului „amic” cu un transponder (transmitter - responder), acesta trimitea înapoi ca
semnal „ecou” un semnal mai puternic. Acest fapt s-a dovedit foarte util pentru observarea
clară a propriilor avioane. De asemenea, transponderul putea genera un semnal codificat de
răspuns, ce era retransmis către radar. Acest răspuns poate oferi mult mai multe informaţii
decât cele determinate de radarul primar (ex. înălţimea de zbor, un cod de identificare sau
anumite probleme ce apar la bord, cum ar fi lipsa contactului radio…). A rezultat astfel
apariţia unui nou tip de radar, Radarul Secundar de Supraveghere şi a unei noi tehnici, numită
radiolocaţie cu răspuns activ.

Obiectivele acestui capitol din „Principiile radiolocaţiei” constau în prezentarea principiilor

de funcţionare ale Radarelor Secundare (SSR - Secondary Surveillance Radar). La început va
fi descrisă schema bloc a unui sistem radar secundar (pentru modurile A şi C), inclusiv
formatul semnalelor de Interogare (up-link) şi de Răspuns (down-link). În a doua parte a
capitolului vor fi prezentate aspecte ale noului sistem SSR numit Modul S.

20
Figura 1: Antenă LVA

6.1 Schema bloc a radarului secundar

La nivelul interogatorlui de la sol

Radarul secundar este sincronizat cu cel primar (prin impulsuri de sincronizare), pentru
corelarea informaţiilor (ploturilor) detectate de cele două radare.

 Codificatorul generează semnalul (impulsurile) de interogare în funcţie de modul de

interogare selectat de operator
 Emiţătorul modulează aceste impulsuri cu frecvenţa purtătoare RF folosită la
interogare. Deoarece frecvenţa de interogare este diferită de cea de răspuns,

21
 comutatorul de antenă poate lipsi (în realitate, comutatorul de antenă este prezent,
îndeplinind şi alte funcţii suplimentare).
 Antena este montată împreună cu cea a radarului primar, rotindu-se sincron cu aceasta
şi cu desfăşurarea de pe indicator.

La nivelul transponderului de la bordul avionului:

Aparatura de la bordul avionului este formată în principal din antenă şi din transponder.

 Receptorul amplifică şi demodulează impulsurile de interogare.

 Decodificatorul stabileşte modul de interogare şi comandă codificatorul să
pregătească răspunsul corespunzător.
 Codificatorul formează semnalul de răspuns.
 Emiţătorul amplifică impulsurile de răspuns şi le modulează cu frecvenţa purtătoare
de răspuns.

Din nou la nivelul interogatorului:

 Receptorul amplifică şi demodulează impulsurile de răspuns. De asemenea, elimină

pe cât este posibil bruiajul şi interferenţele.
 Decodificatorul decodifică răspunsul, obţinând „codul” corespunzător „modului” cu
care a fost interogat avionul.
 Indicatorul radarului primar afişează informaţiile SSR corelate cu ţintele primare.
Informaţii suplimentare pot fi afişate pe un indicator auxiliar.

7. Procesor de semnal radar

În procesarea semnalului radar, datele dorite sunt determinate pe baza procesării

frecvenței Doppler și amplitudinile caracteristice ale impulsurilor respective ale mărcii
poartă video și separate de zgomot, cum ar fi zgomotul și ținte fixe. În radare
moderne, de prelucrare a semnalului radar începe după amplificarea de frecvență
intermediară, cu o demodulare sensibilă fază. În acest modul, informația de destinație
este în continuare ca semnale video cu o lățime de bandă de 250 kHz până la 5 MHz.
Acest lucru înseamnă că prelevarea probelor în procesele de digitalizare trebuie să fie
de cel puțin două ori frecvența, care este de 500 kHz la 10 MHz. Aceste rate de
eșantionare, sunt, de asemenea, realizate prin convertor analog / digital, moderne
(ADC).

Prelucrarea semnalului radar include următoarele module:

    I & Q Detector de fază,

    suprimarea dezordine și
    o detecție țintă cu un Faschalarmrate constant (CAFR).

Intregul proces poate fi pus în aplicare în receptoarele digitale ca software-ul.

Recunoașterea caracterului țintă marchează sfârșitul lanțului de procesare a semnalului radar.

Aici informații țintă pur va fi dezvoltat cu un format de date specifice din spectrele video de
diverse. Cele mai importante componente sunt aici:

22
    se face referire la extractorul complot sau, uneori, "Hitprozessor" (datele generate de
semnalele video),
    Plotprozessor (rezumă datele radar primare la un semn de destinație, împreună) și
    Plotcombiner (corelat date radarele primare și secundare și minimizează numărul de ținte
false).

Imagine 1: A1000 parcelă de extragere conține toate modulele de procesare a semnalului

radar (© Aero Technica Ltd.)

Într-un alt semnal poate încă ansamblurile:

    Senzorul Tracker (adaugă parcelele de la o țintă la o cale țintă împreună), iar

    tracker Senzor multiple (date radar combinate de la diferite radare) apar.

(Diferența dintre un corelator și un tracker este faptul că corelatorul nu se schimba datele

complot, adică coordonatele țintei. Corelatorul se schimbă mai mult decât simbolul afișajului
țintă de pe ecran. Tracker adaugă datele existente, cel puțin încă intrările la , deci schimbă
poziția actuală a mărcii țintă pe ecran.)
După ce digitalizarea complexă a datelor, multe dintre componentele prezentate în diagrama
bloc poate exista, de asemenea, numai ca module software! Compania ucraineană-radar
A1000 Aero Technica (vezi imaginea) pot fi ușor transformate într-radare analogice mai
vechi.

Imagine 1: A1000 parcelă de extragere conține toate modulele de procesare a semnalului

radar ( © Aero Technica Ltd. )

23
 8. Antene

Antena are rolul fie de a extrage energia câmpului electromagnetic, fie de a radia în spaţiu
undele electromagnetice produse de un generator de frecvenţă foarte înaltă. În acest capitol
vor fi prezentate principalele probleme referitoare la antenele utilizate în sistemele radar.

Figura 1: Dispunerea radiatoarelor horn la radarul P-40 („Long Track”)

24
8.1 Antena cu reflector parabolic

Reflector (sursă secundară)

Radiator
(sursă primarăr)
Ghid de unda

Figura 1: Antena cu reflector parabolic

Antena cu reflector parabolic este cel mai întâlnit tip de antenă din compunerea radarelor. În
Figura 1 este prezentată o astfel de antenă. Ea este formată dintr-un reflector parabolic şi sursă
de radiaţie dispusă în focarul reflectorului. Sursa de radiaţie este numită „sursă primară” sau
„radiator”.

Reflectorul paraboloid este realizat dintr-o suprafaţă metalică, fie depusă pe o structură din
materiale compozite, fie sub forma unei plase metalice. În ultimul caz, dimensiunile ochiurilor
plasei trebuie să fie mai mici de λ/10. Suprafaţa metalică a reflectorului acţionează ca o
oglindă parabolică asupra undelor electromagnetice.

Conform legilor opticii, undele reflectate de suprafaţa paraboloidului vor fi paralele cu axa
reflectorului, rezultând astfel un fascicul liniar, fără lobi secundari, paralel cu axa optică a
reflectorului. Câmpul electromagnetic generat de sursa primară are un front de undă sferic. Pe
măsură ce fiecare punct al frontului de undă loveşte reflectorul, este defazat cu 180 de grade şi
trimis înapoi pe direcţii paralele.

Cazul prezentat este al unei antene ideale; caracteristica de directivitate va avea o formă tip
„creion”. Dacă reflectorul are o formă eliptică, atunci caracteristica va avea forma unui
evantai. Radarele de supraveghere utilizează două forme diferite ale caracteristicii de
directivitate în fiecare plan. În plan orizontal este folosită o caracteristică foarte îngustă,
pentru o precizie mare în azimut, în timp ce în plan vertical este utilizată o caracteristică
evantai clasică de tip cosecant pătratică.

Figura 2: Caracteristica antenei parabolice

25
Cazul ideal prezentat în figura de mai sus nu se regăseşte şi în practică. Antenele cu reflector
parabolic reale au caracteristica de directivitate de formă conică datorită neregularităţilor
apărute în procesul de producţie. Lăţimea lobului principal poate varia de la unul sau două
grade la unele radare, până la 15 la 20 grade la altele.

lob principal
lobi secundari
lobi posteriori

Figura 3: Caracteristica reală măsurată în plan orizontal a unei antene parabolice

Caracteristica de directivitate a unei antene parabolice reale este formată dintr-un lob
principal, orientat pe direcţia axei optice a antenei, şi mai mulţi lobi secundari. Cu ajutorul
acestui tip de antene se pot obţine lobi foarte înguşti.

Câştigul G al unei antene cu reflector parabolic poate fi determinat astfel:

1602
ΘAz = lăţimea caracteristicii în azimut
Gantena parabolica ≈   (1)
ΘEl = lăţimea caracteristicii în elevaţie
ΘAz · ΘEl

Aceasta este o formulă aproximativă ce poate fi utilizată într-o serie largă de aplicaţii;
valoarea câştigului depinde de funcţia de iluminare.

26
8.2 Antene cu caracteristica tip cosecant pătrat

caracteristică tip cosecant pătrat

în practică
ideală

Figura 1: Caracteristica de directivitate de tip cosecant pătrat în plan vertical

Antenele cu caracteristica de directivitate tip cosecant pătrat sunt antene special proiectate
pentru radarele de supraveghere aeriană. Acest tip de caracteristică asigură o mai bună
distribuţie a energiei radiate în cadrul caracteristicii, rezultând o mai bună explorare a
spaţiului aerian.

Caracteristica tip cosecant pătrat asigură obţinerea la intrarea receptorului a unei puteri
constante a semnalului recepţionat de la o ţintă ce zboară la aceeaşi înălţime (deducerea
termenului „cosecant pătrat”.)

Pentru obţinerea unei caracteristici tip cosecant pătrat, în practică se folosesc o serie de
metode:

 utilizarea unui reflector parabolic de formă specială

 obţinerea unei caracteristici multifascicul prin folosirea mai multor radiatoare.

Prima metodă constă în modificarea formei reflectorului parabolic. Un reflector parabolic

normal produce o caracteristică de directivitate de forma unui lob îngust. Pentru obţinerea
unei caracteristici de formă cosecant pătratică este necesar ca o parte din energia radiată să fie
dirijată în sus. Aceasta se poate realiza prin îndoirea la un unghi mai mic a părţii superioare a
reflectorului. Energia care loveşte această porţiune va fi reflectată în sus. O altă posibilitate
similară constă în îndoirea mai accentuată a părţii inferioare a reflectorului.

27
Figura 2: Caracteristică de directivitate cosecant pătrat obţinută prin modificarea formei
reflectorului parabolic

Datorită faptului că energia la marginile reflectorului este mai slabă decât la centru, energia
radiată în sus va avea o densitate de putere mai mică, limitând astfel înălţimea maximă de
descoperire.

Caracteristica de tip cosecant pătratică multifascicul

28
Figura 3: Caracteristică de tip cosecant pătrat multifascicul (multilob)

Figura 4: Folosirea a douăsprezece antene horn ca radiatoare la radarul ASR 910 asigură

obţinerea unei caracteristici cosecant pătratice

O caracteristică de directivitate de tip cosecant pătrat poate fi obţinută şi prin utilizarea a două
sau mai multe surse primare pentru acelaşi reflector.

Fiecare sursă primară radiază directiv, având o caracteristică de tip lob (fascicul). Prin
alimentarea cu puteri diferite a radiatoarelor se poate obţine o caracteristică de formă cosecant
pătrat. Aceasta va fi formată dintr-o succesiune de fascicule, decalate în plan vertical.

Dacă se foloseşte pentru fiecare radiator un canal de recepţie separat, cu ajutorul

caracteristicii multifascicul se poate realiza şi măsurarea înălţimii ţintelor. Înălţimea se
determină în funcţie de unghiul de înclinare al fasciculului în care este recepţionat semnalul
ecou (în care se află ţinta).

Caracteristica de tip cosecant pătrat nu este specifică doar antenelor cu reflector parabolic. Ea
poate fi obţinută şi cu alte tipuri de antene. În cazul unei reţele de antene Yagi, caracteristica
tip cosecant pătrat se formează prin interferenţa undelor radiate direct cu cele reflectate la
suprafaţa Pământului. (în prima zonă Fresnel).

29
Termenul „Cosecant pătrat”

Termenul „cosecant” sună foarte asemănător cu o funcţie trigonometrică. Şi aşa şi este!

Totuşi, ce legătură are această funcţie cu antenele?

Unghiul de înălţare ε este determinat cu ajutorul înălţimii h şi distanţei R ...

Reamintim ce am spus la început:

„Caracteristica de directivitate tip cosecant pătrat asigură obţinerea la intrarea receptorului a unui semnal de
putere constantă de la o ţintă ce zboară la aceeaşi înălţime.”

Dacă transformăm formula înălţimii şi exprimăm distanţa, apare deja termenul „cosecant”…

30
Mai sus am spus „…semnal de putere constantă…”

Exprimăm puterea recepţionată conform ecuaţiei radiolocaţiei:

Dacă semnalul ecou are puterea constantă la intrarea receptorului, atunci distanţa la puterea a
patra este direct proporţională cu câştigul antenei la pătrat.

Simplificăm puterile…

Înlocuim distanţa cu formula de mai sus, în care apare termenul „cosecant”. Conform ipotezei
de mai sus, înălţimea este de asemenea constantă. Putem astfel elimina înălţimea, fără a afecta
proporţionalitatea din formulă.

Am obţinut astfel formula matematică ce descrie antena cu „caracteristică de tip cosecant

pătrat”!

Receptoare radar

Funcţiile unui receptor constau în preluarea semnalelor ecou slabe captate de sistemul de
antenă, amplificarea acestora, detecţia anvelopei impulsurilor, amplificarea impulsurilor şi
aplicarea acestora la indicatoare. Receptoarele utilizate în sistemele radar permit recepţionarea
unor semnale ecou foarte slabe şi amplificarea lor cu un factor de 20 sau 30 de milioane de
ori. Deoarece la frecvenţe înalte amplificarea semnalelor este mai dificil de realizat,
receptoarele superheterodină realizează conversia semnalelor din frecvenţă foarte înaltă într-o
frecvenţă intermediară.

31
Figura 1: Schema bloc a unui receptor radar, cu reglarea automată a frecvenţei
9. Indicatoare

Acest capitol prezintă modul de afişare a informaţiilor de radiolocaţie (ţintelor) pe

indicatoarele din compunerea radarelor. Radarele mai vechi utilizau diferite tipuri de
indicatoare dedicate scopului în care erau folosite. Sistemele de afişare moderne folosesc
diferite tipuri de indicatoare cu desfăşurare tip rastru, care afişează o imagine similară unei
hărţi geografice.

Figura 1: Imaginea pe un IOC

9.1 Indicatorul tip A

Indicatorul de tip A este cel mai simplu şi cel mai vechi tip de indicator. Acest indicator
afişează doar distanţa până la ţinte şi amplitudinea relativă a impulsurilor ecou. El este similar
unui osciloscop care afişează semnalul ecou de la ieşirea receptorului. Un astfel de indicator
este utilizat în general în sistemele de dirijare a rachetelor. Azimutul şi unghiul de înălţare
sunt afişate ca şi caractere alfa-numerice, fie pe indicator, fie pe afişaje separate. Indicatoarele
de tip A sunt realizate de obicei cu tuburi catodice cu deviaţie electrostatică. Desfăşurarea este
formată prin aplicarea unei tensiuni liniar variabile pe plăcile de deviaţie pe orizontală. Durata
tensiunii liniar variabile determină distanţa maximă afişată pe ecranul tubului catodic. (vezi
schema bloc interactivă).

Indicatorul de tip A mai este utilizat la unele radare mai vechi pe post de osciloscop de
control, pentru afişarea semnalului video de la ieşirea receptorului. În cazul radarelor digitale
moderne, un astfel de semnal analogic nu este disponibil. Semnalele recepţionate sunt trimise
la indicator sub forma unor cuvinte digitale. Deoarece sincronizarea osciloscopului cu aceste
32
date numerice asincrone nu este posibilă, secvenţele de biţi nu pot fi analizate folosind un
simplu osciloscop. După cum se observă şi în figură, se poate constata doar prezenţa
semnalelor digitale, prin aceasta verificându-se faptul că etajul driver funcţionează.

Totuşi, la unele radare digitale, software-ul radarului poate genera un semnal analogic afişat
pe monitor ca pe indicatorul tip A, semnal refăcut din datele numerice. Afişarea sub această
formă are în principal un scop didactic, dar permite operatorului radar şi o analiză
suplimentară a semnalului, în scopul luării unei cât mai bune decizii privind existenţa ţintelor.

Figura 2: Impuls de control afişat pe indicatorul tip A al radarului rusesc de gamă VHF P-18
„Spoon Rest”

Figura 3: Încercare de a observa semnale digitale cu un indicator tip A

Figura 4: Semnal analogic refăcut din datele numerice, afişat ca pe un indicator tip A, în cazul
radarului primar didactic DPR886.

9.2 Indicatorul de tip B

Un indicator de tip B afişează o imagine a ţintelor aeriene în coordonate carteziene

(rectangulare). Pe axa orizontală (abscisă) este reprezentat azimutul, iar pe cea verticală
(ordonată) este reprezentată distanţa.

Indicatoarele de tip B erau des folosite de către radarele aeropurtate şi radarele de dirijare a
focului din anii 1950 şi 1960; acestea realizau o explorare în sector a spaţiului aerian (prin
baleiere mecanică sau electronică), în general în plan orizontal, dar uneori şi în cel vertical. În
cazul radarelor de dirijare a focului, azimutul central putea fi modificat prin acţionarea unei
rozete, iar antena se orienta automat pe acel azimut. Partea centrală a ecranului reprezintă în

33
general direcţia de radiaţie a antenei. Sectorul de azimut poate fi explorat prin baleierea
electromecanică sau electronică a fasciculului antenei.

9.3 Indicatorul de Observare Circulară

Indicatorul IOC (PPI), prezentat în figură, este de departe cel mai utilizat tip de indicator
radar. Acest indicator afişează o imagine în coordonate polare (distanţă şi azimut) a zonei de
descoperire din jurul radarului. Începutul desfăşurării îşi are originea în poziţia de dispunere a
radarului, de obicei aflată în centrul ecranului, dar care poate fi deplasată faţă de centru la
unele indicatoare. IOC foloseşte o desfăşurare radială ce se roteşte în jurul poziţiei radarului
(centrului ecranului) simultan cu rotirea antenei. Rezultă astfel o imagine a zonei acoperite de
caracteristica de directivitate a antenei, similară unei hărţi geografice. Imaginea afişată
prezintă o anumită remanenţă, astfel încât ţintele rămân afişate până la următoarea trecere a
desfăşurării (următoarea rotire a antenei).

34
 Figura 1: Imaginea afişată pe un ecran IOC
BIBLIOGRAFIE

1. Vistrian Mătieş,Dan Mândru,Olimpiu Tătar,Radu Bălan,Călin Rusu: Tehnologie şi

educaţie mecatronică,Editura Todesco,Cluj Napoca 2001.

2. Vistrian Mătieş,s.c. Mirescu,Dan Mândru,Olimpiu Tătar,Radu Bălan,Călin Rusu:

Tehnologie şi educaţie mecatronică-auxiliar curricular Editura Economică,Bucureşti
2002.

3. Mihai Avram : Echipamente hidraulice pentru reglarea şi controlul presiunii- Revista

Mecatronica nr. 1/2003

4. Dr.ing. Vsevolod Radcenco,Dr.ing. Nicolae Alexandrescu,Ing. Emil Ionescu,Ing.

Mihai Ionescu :Calculul şi proiectarea elementelor şi schemelor pneumatice de
automatizare- Editura Tehnica , Bucuresti 1985.

5. D. Băcescu , H. Panaitopol , D.M.Băcescu , L. Bogatu : Senzor optoelectronic pentru

urmărirea şi comanda adaptivă a unui minirobot – Revista Mecatronica nr. 1/2003.

6. Constantin Niţu – analiza comportării dinamice a actuatorilor electromagnetici –

Revista Mecatronica nr.1/2003.

7. Martin Williams , Graham Spencer , David Hoey – Fit for TPM – Revista Mecatronica
nr.1/2003
8. http://www.radartutorial.eu/12.scopes/sc10.ro.html

35