1.

Modele de reacţie socială împotriva criminalităţii;

2. Tendinţe moderne în politica penală.
1. Modele de reacţie socială împotriva criminalităţii

Originile reacţiei sociale împotriva criminalităţii, coincid cu originea societăţii. Societatea, care este mediul
natural al omului, ca să-şi poată îndeplini funcţiile sale, are nevoie de echilibru, deoarece între tedinţiele
individuale ale membrilor săi şi interesele vieţii sociale, colective, există contraste.
Echilibrul indică armonizarea acestor tendinţe şi interese nu rareori opuse, căci numai aşa este posibilă
coexistenţa şi cooperarea membrilor în societate. Individul trebuie să-şi limiteze libertatea şi dorinţele sale în
măsura în care i-o cere interesul colectiv. Însă, pentru ca membrii societăţii să-şi poată conforma activitatea lor
a echilibrului social, este nevoie de un anumit sistem de prescripţii morale şi normative.
În decursul istoriei sale, omenirea a cunoscut etape şi codificări interesante în ceea ce priveşte evoluţia
criminalităţii, precum şi măsurile de protecţie socială pe care le-a adoptat, pentru a diminua şi preveni acest
fenomen.
Reacţia socială faţă de criminalitate cuprinde ansamblul măsurilor şi mijloacelor pre-infracţionale şi post-
infracţionale, juridice şi extra-juridice, cu care societatea a înţeles să contracareze criminalitatea.
În funcţie de caracterul lor, aceste măsuri şi mijloace au format modele de reacţie socială faţă de criminalitate,
şi anume:
a) Modelul represiv de reacţie socială;
b) Modelul preventiv de reacţie socială;
c) Modelul mixt;
d) Modelul curativ.
Reacţia socială în momentul comiterii actului infracţional a fost, o lungă o perioadă de timp, în totalitatea
represivă.
Modelul represiv de reacţie socială contra criminalităţii a fost primul pe care l-a adoptat societatea umană, în
eforturile de a se opune crimelor în societate.
Modelul represiv constituie o reacţie socială post – infracţională. Ea survine după ce crima a fost înfăptuită şi
nu poate fi anulată, devine deja realitate. Mijlocul de bază de reacţionare a modelului represiv este pedeapsa
penală. Societatea răspunde la actele de natură infacţională, prin aplicarea unor măsuri de reprimare, care
formează pedepse.
Obiectul modelului represiv de reacţie socială este fapta, adică, în cazul dat, atenţia este concetrată asupra
faptei, de unde esenţa şi orientarea acestui model.
Modelul represiv pornea de la ideea că oricine a făcut un rău, trebuie să sufere, la rîndul său, un rău. Avînd ca
atribute principale severitatea, represiunea socială, materializată prin pedepse, modelul represiv urmărea
socpul intimidării individuale şi colective. Foartea des, pedepsele aplicate nu erau proporţionate cu gravitatea
faptei comise şi nici într-un caz nu ţineau cont de personalitatea făptuitorului, vîrsta, dezvoltarea mintală, cu
excepţia doar a statului său social. De exemplu, codul lui Hammurabi, prevedea pedepsa capitală pentru 34 de
cazuri, în majoritatea absolută, pentru infracţiunile contra proprietăţii. De exemplu, art. 9, care prevedea
vinderea lucrurilor furate, se pedepsea cu moartea.
Acest tip de cauze penale erau considerate, la acea epocă, foarte periculoase. Legea talionului, în Codul lui
Hammurabi, în modul următor: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, etc.
Astfel, modelul represiv de reacţie socială, se caracterizează prin cruzimea pedepselor şi execuţiilor sălbatice,
care au fost întîlnite chiar şi în a II-a jumătate a sec. a XVIII în Franţa.
Modelul preventiv. Începînd cu mijlocul sec. al XVII-lea, au loc iniţiative de reformare a dreptului penal şi a
criminologiei, prin care se înscriu ideile lui Cesario Beccaria. Aceste 2 idei au permis apariţia modelului
preventiv de reacţie socială împotriva criminalităţii. Cel mai important punct de sprijin în apariţia modelului
preventiv, a jucat tratatul despre delicte şi pedepse a lui Cesario Beccaria.
Astfel, toate ideile lui ar putea fi sistematizate în modul următor:
a) Principiul legalităţii, care presupune o codificare a infracţiunilor şi pedepselor. Este deci, necesară
elaborarea unor legi scrise, clare şi accesibile. Ulterior, acest principiu şi-a găsit reflectare şi în Republica
Moldova, unde, conform art. 3 din Codul Penal al R. M., nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei
infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri de judecată şi în strictă conformitate cu
legea penală.
În aceste împrejurări, principiul legalităţii, permite manifestarea „liberului arbitru”, potrivit căruia fiecare
cetăţean, cunoscînd exact limitele legale ale faptei sale, decide între o conduită legală sau ilegală.
b) Caracterul retributiv al pedepsei, care presupune existenţa unei proporţionalităţi, între infracţiunea comisă şi
pedeapsa aplicată ulterior. Sancţiunea penală apare ca răsplata legală pentru fapta comisă.
c) Caracterul echitabil al pedepsei. Pentru ca pedeapsa să-şi producă efectul pe care trebuie să-l aşteptăm,
ajunge ca răul pe care ea îl cauzează, să-i depăşească binele, pe care criminalul îl poate obţine în rezultatul
crimei.
d) Principiul umanismului, expus de Beccaria, prin faptul că pedeapsa nu trebuie să urmărească provocarea de
chinuri şi suferinţe vinovatului. Acest principiu este prezent în toate documentele internaţionale şi codificările
naţionale. Astfel, art. 4 din Codul Penal al R. M., prevede că legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza
suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului.
e) Caracterul preventiv al pedepsei, potrivit căruia, scopul pedepsei trebuie să fie împiedicarea persoanelor
care au comis crima, precum şi deturnarea celorlalţi cetăţeni din calea crimei.
f) Promptitudinea pedepsei – cu cît crima va fi mai prompt şi rapid pedepsită, cu atît mai utilă va fi aceasta.
După C. Beccaria, dacă persoanei care a comis un delict îi va fi aplicată pedeapsa într-un timp foarte scurt,
atunci aceasta va de învăţătură pentru ceilalţi.
g) Desfiinţarea torturii, care, în timpurile lui Beccaria era aplicată şi ca mijloc de obţinere a probelor în cadrul
anchetei şi ca mijloc de pedeapsă.
h) Înlăturarea ierarhiei probelor, care propune introducerea sistemului de acuzare oficială şi legală în procedura
penală, precum şi necesitatea şedinţelor de a fi publice.
La baza aprecierii judecătorului, trebuie să stea propria convingere, iar procedurile secrete să fie anulate.
Aceste propuneri Beccariene le găsim în alin. 2, art. 27, Codul de Procedură Penală a R. M. şi anume,
judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor
probelor administrate. Nici o probă nu are o putere probantă dinainte stabilită.
i) Desfiinţarea pedepsei cu moartea. C. Beccario considera că nu este nici necesară, nici utilă, aplicarea
pedepsei cu moartea, însă, totuşi, el admitea necesitatea pedepsei capitale, ca excepţie, de exemplu în cazul
cînd comiterea de noi crime, nu ar putea fi altfel împiedicată. Tot Beccario spunea că „spectacolul îngrozitor,
dar momentan al morţii unui condamnat, este o frînă mai slabă, decît lungul şi continuul exemplu al unui om
privat de libertatea sa”.
j) Necesitatea prevenirii crimelor. Este o idee de bază care răzbate din întreaga lucrare, iar în finalul acesteia,
într-un paragraf separat, sunt expuse chiar şi unele mijloace de prevenire a crimelor.
Astfel, opera lui C. Beccario întruneşte în finalul său, o paletă vastă de idei criminologice, avansate pentru acea
perioadă de timp, spre exemplu următoarele:
1. Legile trebuie să fie publicate pentru ca toţi oamenii să le poată cunoaşte;
2. Legile nu trebuie să facă diferenţă între bogaţi şi săraci, între nobili şi persoanele de rînd;
3. Închisorile trebuie să fie mult mai umane.
Aceste idei a lui Beccario, au servit drept bază pentru apariţia şi răspîndirea modelului preventiv de reacţie
socială anti-infracţională.
Ulterior, acesta a fost axat pe doctrina pozitivistă, apărută în sînul şcolii pozitiviste italiene. Astfel, la sfîrşitul
sec. al XIX, în urma apariţiei unor lucrări semnate de reprezentanţii acestor şcoli, s-a impus din ce în ce mai
mult teza că lupta împotriva criminalităţii dusă numai prin mijloacele represive şi doar în limitele pedepselor
fixate în Codurile Penale naţionale, s-a dovedit în foarte multe cazuri, ineficientă.
Enrico Fairy, criminologul şi omul politic italian, întemeitorul acestei doctrine, critica modelul represiv, arătînd
puterea limitată a acestuia.
Teza principală este aceea că pedeapsa prin sine însăşi nu constituie o ispăşire, dar este un mijloc de apărare
socială, prin care se urmăreşte tratamentul şi recuperarea criminalului. Pe lîngă această teză, în sînul şcolii
pozitiviste au apărut şi altele, care priveau infracţiunea şi infractorul ca fenomene naturale, iar cauzalitatea
infracţionalităţii fiind pusă pe seama unei multitudini de factori, şi anume:
a) Pentru instanţa de judecată are importanţă comportamentul infracţional şi nu actul incriminat;
b) Justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea infractorului şi de cauzele şi
condiţiile concrete, care au determinat sau au favorizat comiterea faptei anti-sociale;
c) Imaginea clasică a unui om rezonabil, puternic din punct de vedere emoţional, stăpîn pe actele sale şi
întotdeauna liber să aleagă, trebuie înlăturat.
E. Fairy, considerînd că pedepsele modelului represiv au un efect insuficient şi limitat în contracararea
criminalităţii, a propus înlocuirea lor cu măsuri de ordin social şi economic. De exemplu:
• Reducerea consumului de alcool;
• Iluminarea străzilor;
• Salarizarea decentă;
• Reducerea timpului de muncă, etc.
În viziunea reprezentanţilor modelului preventiv, sistemul represiv are o importanţă limitată în prevenirea
criminalităţii, mult mai importante fiind măsurile de ordin social şi economic, care ar putea mult mai eficient să
limiteze rolul factorilor criminogeni. Deci, încă o caracteristică a acestui model, ţine de aceea că pentru
realizarea prevenirii generale, este suficientă siguranţa şi promptitudinea pedepsei, şi nu severitatea acesteia.
Modelul preventiv reprezintă o reacţie socială pre-infracţională. El are loc înaintea comiterii de infracţiuni şi
urmăreşte neadmiterea săvîrşirii lor. Obiectul modelului preventiv îl constituie cauzele criminalităţii, deci factorii
care generează acest fenomen. Mijloacele utilizate sunt:
a) Sociale;
b) Economice, adică extra-juridice.
Modelul mixt de reacţie socială apare în urma îmbinării modelului represiv şi celui preventiv. Astfel, ca rezultat
al luptei de idei dintre şcoala clasică şi şcoala pozitivistă, s-a şi născut acest model mixt, cu un caracter
represiv – preventiv. Modelul mixt, îmbină represiunea penală cu prevenţia generală şi specială a pedepselor
penale. Printre reprezentanţii modelului mixt, a fost Mark Ancel, care, în anul 1954, publică în lucrarea sa Noua
apărare socială, un şir de idei, şi anume:
1. Folosirea de către societate atît a mijloacelor economice, sociale, educative, cît şi a mijloacelor de
represiune penală ce au scopul de a neutraliza infractorii. Infracţiunea este considerată ca o faptă socio-
umană, se impune de aici cunoaşterea personalităţii infractorului.
Scopul pedepsei penale nu constă în a provoca suferinţă infractorului, dar de a-i oferi tratamentul necesar în
vederea resocializării sale. După Ancel, sistemul reacţiei sociale post-infracţionale, format din mijloace penale,
promovează ideea individualizării tratamentului, în scopul resocializării infractorului, în raport cu personalitatea
acestora.
Individualizarea nu trebuie să se realizeze numai în momentul aplicării pedepsei de către justiţie, dar şi în
procesul executării pedepsei.
Adepţii acestui model, au venit şi cu ideea de stare periculoasă şi au propus măsuri de siguranţă ca elemente
distincte de pedeapsă. Modelul mixt a avut o importanţă destul de mare, iar o serie de idei ale acestui model,
şi-au găsit reflectarea în legislaţia penală a unor state, nu esteo excepţie nici Republica Moldova, care în
capitolul X al Codului Penal, prevede măsuri de siguranţă.
Măsurile au ca scop înlăturarea unui pericol şi prevenirea săvîrşirii faptelor prevăzute de legea penală. Astfel,
măsuri de siguranţă sunt următoarele:
1. Măsuri de constrîngere cu caracter medical;
2. Măsuri de constrîngere cu caracter educativ;
3. Expulzarea şi confiscarea specială.
Modelul curativ de reacţie socială împotriva criminalităţii. A prins contur după cel de-al II-lea război mondial,
întărirea lui fiindu-se făcută în baza criticilor aduse în adresa modelului represiv, concomitent cu rezultatele
obţinute în cunoaşterea personalităţii criminalului şi cu lansarea ideii resocilizării infractorului. Denumirea dată
modelul curativ vine de la analogia medicinei clinice, deoarece modelul curativ îşi propune să-l trateze pe
infractor asemenea medicinei, care tratează un bolnav. În linii mari, ambele cazuri parcurg aceleaşi etape.
Principalele idei ale modelului curativ de reacţie socială anti-infracţională, erau următoarele:
a) Politicile penale naţionale trebuie să fie îndreptate spre resocializarea infractorului, precum şi spre
reintegrarea imediată a acestuia, în societate;
b) Pedepsele stabilite, urmau să aibă la bază, metode de tratament ce urmau a fi stabilite în urma examinării
bio-psiho-sociale a infractorului;
c) Pentru fiecare infractor urma să fie formulat un diagnostic şi un pronostic, care ar servi la o reducere mult
mai eficientă;
d) Pentru fiecare infractor, în final, trebuie să fie elaborat un tratament individual de resocializare pe etape, şi
anume:
De la individualizarea juridică a pedepsei şi pînă la individualizarea acesteia în timpul executării.
e) Elaborarea şi adoptarea unui ansamblu de măsuri şi programe sociale, economice, politice, culturale,
capabile să asigure reintegrarea socială cît mai adecvată a infractorului, după executarea pedepsei privative de
libertate.
Modelul curativ se deosebeşte esenţial de celelalte două modele şi prin faptul că un rol important în realizarea
lui, îl au şir de aspecte, şi anume:
1. Prognozarea criminologică;
2. Strategia luptei reieşind din cauzalitate şi starea reală a luptei;
3. Programarea luptei anti-infracţionale.
Ideile de tratament, bazate pe individualizare şi tratamentul individual de resocializare, şi-au găsit consacrări în
majoritatea statelor europene, precum şi în S.U.A., Australia, Japonia. De exemplu, în Franţa, este introdus, în
1959, examenul de personalitate şi examenul medico-psiho-social.
În SUA, în cadrul modelului curativ, au fost adoptate un şir de măsuri, printre care iniţiativa civilă de reacţie
socială anti-infracţională. Poliţia a organizat cursuri speciale pe programul Poliţia şi cetăţenii împotriva
criminalităţii. Ca rezultat, locuitorii oraşelor, în special studenţii, au fost implicaţi în serviciul de patrulare.
În Republica Sud-Africană, s-a mers şi mai departe, unde pentru o plată în serviciul de patrulare, erau implicaţi
şomerii. Astfel de iniţiative s-au încercat şi în Republica Moldova, cînd studenţii Universităţii Criminologie
efectuau patrulare în mun. Chişinău.
Tot în cadrul modelului curativ, au fost lansate în practică, instituţiile alternative la detenţie, în privinţa minorilor.
În r. Ungheni, îşi desfăşoară activitatea primul centru de justiţie comunitară pentru minori delincvenţi.
2.    Tendinţe moderne în politica penală

Prin tendinţe moderne în politica penală, putem evidenţia următoarele:

1.    Tendinţa neoclasică;
2.    Tendinţa moderată.
Tendinţa neoclasică, ca orientarea teoretică, s-a constituit ca o reacţie faţă de modelul curativ, aspru criticat din
cauza abuzului de psihiatrie, metodelor şi tehnicilor de tratament neeficiente. Unele proceduri judiciare, ca
sistemul pedepselor cu durată nedeterminată, eliberarea „pe cuvînt”, duc la o inegalitate flagrantă a şanselor
indivizilor, în funcţie de poziţia socială ori financiară a acestora, nu rareori generînd chiar corupţia celor abilitaţi
cu aplicarea acestor măsuri.
Tendinţa neoclasică reduce rolul intimidant al pedepsei în prim plan, pledînd pentru renunţarea la măsurile
alternative închisorii, limitarea liberării condiţionate. Graţie acestei tendinţe dominantă acum în Europa, s-a
lărgit cîmpul de încriminare şi de sporire generală a severităţii pedepselor.
După părerea criminologului autohton Igor Ciobanu, la care ne alăturăm şi noi, sporirea pedepselor, fără
adoptarea unor măsuri complexe care ar permite eradicarea sărăciei în Republica Moldova, şi ridicarea
condiţiilor de viaţă, nicidecum nu va duce la stoparea fenomenului infracţional.
Trebuie înlăturate cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează criminalitatea în Republica Moldova,
dar nu de agravat pedepsele.
În raportul general al seminarului european asupra alternativelor la pedeapsa cu închisoarea, care s-a
desfăşurat sub organizarea Institutului Helsinki pentru prevenirea şi controlul criminalităţii, în perioada 26-28
septembrie 1987, la Helsinki, se arată că în răspunsurile primite din partea guvernelor statelor europene, se
specifică următoarele: „Pedeapsa cu închisoarea este o sancţiune care, în majoritatea cazurilor nu poate duce
spre schimbarea situaţiei personale ori sociale înspre bine, a celor condamnaţi. Dimpotrivă, folosirea pedepsei
cu închisoarea conduce, în mod frecvent, spre înrăutăţirea situaţiei.
În concluziile sale, seminarul lansează ideea că pedeapsa cu închisoarea poate fi necesară doar în funcţie de
2 criterii, şi anume:
a)    În cazul săvîrşirii infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave, ca de exemplu: acte de terorism,
omucidere;
b)    În cazul infractorilor faţă de care anterior au fost aplicate pedepsele non-privative de libertate, dar care nu
au avut nici un efect.
Tendinţa moderată. Aceasta este ultima tendinţă, apărută în cadrul modelelor de reacţie socială împotriva
criminalităţii, unde se încearcă îmbinarea şi compromisul între modelul preventiv, modelul curativ şi tendinţa
neoclasică represivă. Tendinţa moderată este politica moderată a naţiunilor sec. XXI, reprezentînd politica
„bunului simţ”.
Ea se axează pe ideea că atît o represiune foarte dură, cît şi renunţare completă la aceasta, vor duce la
creşterea continuă a fenomenului 3K (crima, criminalitate, criminal). Tot cetăţenii trebuie să înţeleagă că lupta
împotriva criminalităţii nu poate fi dusă numai prin mijloace represive şi că această luptă nu este numai
problema poliţiei şi a altor organe de drept, ci este lupta tuturor. Cetăţenii trebuie să se implice cît mai activ în
soluţionarea problemelor comunităţii din care fac parte, inclusiv probelemelor criminalităţii.
Unele idei şi propuneri ale tendinţei moderate se întîlnesc în cadrul modelelor preventiv şi curativ de reacţie
socială anti-infracţională, însă, drept an al apariţiei moderate se consideră a fi anul 1985, cînd această tendinţă
a fost dominantă în cadrul Congresului al VII-lea de la Milano, cu denumirea „Prevenirea criminalităţii pentru
libertate, justiţie, pace şi dezvoltare”. Lucrările Congresului s-au finalizat cu importante principii care s-au
transformat în planul de acţiuni de la Milano.
Punctele cheie ale acestui plan, ţin de exploatarea şi încurajarea diverselor forme de participare a comunităţii
la prevenirea şi contracarea fenomenului criminal, prin crearea alternativelor la detenţie, printre care, ca de
exemplu, aplicarea cît mai frecventă a pedepsei cu munca neremunerată în serviciul comunităţii.
Deopotrivă cu aceste 2 mari tendinţe moderne, în cadrul grupului de orientări contemporane, s-au formulat şi
alte curente, cea mai specifică fiind tedinţa radicală. Fundamentată de şcoala de criminologie (Noua
criminologie). Ea-şi propune abolirea politicii penale şi a întregului sistem penal, datorită faptului că acesta nu
şi-a dovedit eficacitatea, provocînd doar suferinţe fizice şi morale condamnaţilor.
Tendinţa radicală propune o strategie de înlocuire treptată a actualei politici penale, cu un sistem de instanţe
de control social, organizate la nivelul colectivităţii. Principala teză propusă de către Baratta, care susţine că
cea mai reuşită acţiune reformatoare a dreptului penal contemporan nu este substituirea acestuia cu un drept
penal perfecţionat, dar înlocuirea lui prin altceva mai bun şi eficient protecţiei societăţii şi drepturilor omului
contra criminalităţii.