PROFILULUL PSIHOCOMPORTAMENTAL

A. AL ELEVULUI PERFORMANT SUB RAPORT

PSIHOCOMPORTAMENTAL
B. AL ELEVULUI NEPERFORMANT SUB RAPORT
PSIHOCOMPORTAMENTAL

I. CONTEXTUL SOCIO-EDUCAȚIONAL
- definirea performanței și delimitarea factorilor predictibili ai performanței;
- recurs istoric la familie și mediul familial – anamneza;
- atmosfera și climatul educativ din familie:
- raporituri armonioase între părinți și între părinți și copii;
- convergență atitudinală din partea membrilor familiei privind idealul
educațional al elevului și a idealului de viață;
- stări tensionate și/conflictuale (mai ales pt. elevul cu probleme de
comportament);
- familie dezorganizată sau în curs de disociere – divorț;
- faamilie în care unul sau ambii membrii sunt plecați din țară la muncă
în străinătate;
- condițiile de viață și de muncă;
- influențe educaționale și socializatoare extrafamiliale:
- grupul de prieteni;
- mass-media;
- rețelele de socializare.

II. STILUL DE MUNCĂ – ÎNVĂȚARE

- bazat pe muncă independentă;

- în colaborare cu alți colegi;
- apelează la meditatori – mentori la unele discipline;
- memorează mecanic fără să înțeleagă conținutul memorat;
- apelează la gândirea logică și nu doar la memorie;
- contribuie la ceea ce învață prin opinii personale despre ceea ce i s-a predat;
- este receptiv la ore și activitatea desfășurată la clasă;
- este sistematic, organizat sau inegal cu fluctuații;
- ține mult la nota primită și mai puțin la conștientizarea importanței a ceea ce
învăță;
- nu este receptiv și matur în evaluarea rolului de elev (drepturi și îndatoriri);
- este un tip speculativ (îi sunt suficiente cunoștiințele predate la clasă, nu mai
apelează la alte surse informaționale);
- adoptă o atitudine de implicare la ore prin participare activă;
- este creativ și nu reproductiv;
- adoptă principiul minimei rezistențe – învață doar pentru nota de trecere;
- învață din necesitate conștientă și nu din obligație;
- este superficial în ceea ce face – cum se pregătește și participă la ore;
- este dependent de colegi atunci când învață – își face temele (copiază și
apelează la colegi);
 - neglijent și dezinteresat față de activitatea didactică: predare, învățare și notele
primite;
- participă la activități extrașcolare competitive - curriculare și/sau
extracurriculare;
- dispune sau nu de un stil personal de învățare:
- vizual (reține și înțelege mai bine și mai ușor ceea ce vede - grafice, scheme,
proiecții);
- auditiv (reeține și înțelege mai bine ceea ce aude – participă la ore);
- scriind când învață (sintetizând, conspectând, rezolvând probleme și nu
numai reținerea formulelor sau a clasificărilor, fără să poată stabilii legăturile dintre
fenomenele învățate;
- în predare preferă strategiilre didactice bazate pe întrebări și paricipare, sau se
mulțumește cu ceea ce notează după ceea ce i se predă;
- predispus spre problematizare și descoperire și nu doar spre memorare;
- apelează la învățare prin cercetare;
- învață pentru a ști cât mai mult;
- învață pentru imaginea sa în fața familiei și rudelor - cunoștiințelor;
- învață pentru beneficiile primite (ceeea ce i-au promis părinții);
- învață din teamă și constrângere;
- învață pentru a-i folosi în profesie și în viață.

III. PROCESE PSIHICE IMPLICATE ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE

A. PROCESE PSIHICE COGNITIVE - INTELECTUALE:

STADIUL DEZVOLTĂRII COGNITIVE:

OPERAȚII ALE GÂNDIRII: dispune sau nu dispune de:

- operații concrete ale gândirii;
- operații ale gândirii abstracte;
- capacitatea de generalizare și sintetizare a informațiilor transmise
la lecții;
- capacitate de valorizare și integrarea a conținutului predat;
- nivelul formal al gândirii:
- capacitate de formare și volumul noțiunilor;
- capacitate de formare și evaluare a judecăților logice;
- capacitate de formulare și evaluare a unor raționamente logice și a
stabilirii valorii de adevăr;
- implicare și independență în rezolvarea unor probleme;
- înțelegere a informațiilor transmise la lecții;
- flexibilidate, fluiditate și coerență în gândire.
- capacitate de organizare și sistematizare a celor predate;

NIVELUL ȘI TIPUL MEMORIEI UTILIZATE:

- memoria de foarte scurtă durată;
- memoria de scurtă durată;
- memoria de durată medie;
- memoria de lungă durată;
- memoria logică;
- memorie mecanică;
 - nivel scăzut sau ridicat al uitării.

UTILIZARE A IMAGINAȚIEI ÎN ÎNVĂȚARE:

- utilizare imaginației în formularea răspunsurilor;
- calități ale imaginației:
- fluiditatea imaginilor;
- plasticitatea imaginilor;
- originalitatea și predispoziția spre inovație;
- capacitatea de a combina diferite imagini – aglutinare (vezi 16
PF-M);
GRADUL DE CONCENTRARE A ATENȚIEI ÎN TIMPUL LECȚIEI:
- nivelul de concentrare – intensitatea atenției;
- nivelul stabilității – durata concentrării atenției;
- voumul atenției;
- distribuția atenției

STADIUL ȘI VOLUMUL LIMBAJULUI ȘI A CAPACITĂȚII DE COMUNICARE:

- nivelul și utilizarea limbajului verbal;
- coerență și fluiditate în limbajul utilizat și în comunicare;
- capacitatea de exprimare prin limbajul nonverbal;
- raportul dintre limbajul activ și cel pasiv (limbajul activ presupune
inițiativa în comunicare, pe când limbajul pasiv presupune ascultarea și recepționarea
– scrierea mecanică și copierea informațiilor, fără conștientizare și prelucrarea
informațiilor receptate);
- predispoziția spre comunicare prin limbajul oral;
- predispoziția și gradul de implicare spre dialog și conversația de tip euristic
- probleme puse și descoperirea unor răspunsuri fără utilizarea algoritmilor învățării;
- predispoziția spre limbajul monologat - reproductiv, preponderent
formalizat - mecanic, atât cât e necesar, fără contribuții suplimentare;
- utilizează mai mult limbajul în scopul:
- comunicării;
- cunoașterii;
- afectiv: exprimarea unor stări și trăiri emoționale;
- întreprinderea și menținerea unor relații interpersonale.

B. PROCESE PSIHICE REGLATORII – NONINTELECTUALE

NIVELUL ȘI TIPOLOGIILE MOTIVAȚIEI ÎN ÎNVĂȚARE ȘI MANIFESTĂRILE ȘCOLARE

- în motivația învățării predomină motivația de performanță sau de

evitarea a eșecului;
- predomină trebuințele de cunoaștere în învățare și nu nota propriu-zisă;
- dispune de motive și interese necesare pregătirii;
- dispune de predispoziții de autoperfecționare și autorealizare profesional
și social;
- diminuată motivația școlară și în învățare;
- dispune de un ideal educațional bine conturat;
- predominante motivele și interesele individuale-personale;
- animat mai mult de motive materiale decât spirituale;
 - dispune de un nivel ridicat sau scăzut al motivației afective în învățare.

FONDUL AFECTIV ÎN ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE, ATITUDINI ȘI

COMPORTAMENTUL ȘCOLAR AL ELEVILOR EVALUAȚI
- dispune sau nu dispune de resurse afective interioare (vezi 16 PF –A, C,
O și Q4);
- reacționează sau nu reacționează afectiv în timpul lecției – animat,
satisfăcut, entuziasmat etc.;
- îl caracterizează o anumită rezonanță afectivă (vezi Factorul A din
Testul 16 PF și alți factori corespondenți trăirilor afective interioare);
- dispune sau nu dispune de atitudini afective – implicare din plăcere și nu
doar din interes sau pentru notă;
- atașament sau lipsă de atașament față de școală și disciplinele predate;
- este animat sau nu de curiozitate și sete de cunoaștere și a adevărului;
- dispune sau nu de un anumit nivel al sentimentului încrederii în sine
(vezi 16 PF: E-O);
- dispune sau nu de un anumit nivel al sentimentului mulțumirii de sine ;
- manifestă sau nu dragoste față de învățătură;
- dispune sau nu dispune de un anumit nivel al sentimentului datoriei,
răspunderii și responsabilității (vezi 16 PF – G) ;
- dispune sau nu dispune de un anumit grad al sentimentului demnității și
onoarei personale;
- îl caracterizează sau nu un anumit nivel al sentimentului rușinii,
- dispune sau nu dispune de un anumit grad al sentimentului remușcării;
- îl caracterizează sau nu sentimentul efortului în obținerea ceea ce își
dorește;
- este pasionat sau nu de unele discipline predate;
- este pasionat sau nu de toate disciplinele predate;
- sunt predominante pasiunile pozitive sau negative;
- dispune sau nu dispune de un anumit grad al pasiunilor pentru
cunoașterea din alte domenii decât cele strict școlare (știință, artă, filosofie, religie,
etică, estetică etc.);
- dispune sau nu dispune de un anumit nivel al controlului și cel al
stabilității sau instabilității emoționale (vezi 16 PF - C);
- este sau nu este animat de sentimentul valorizării propriei personalității;
- îl caracterizează sau nu sentimente de nemulțumire prin ceea ce îi oferă
școala;
- manifestă sau nu poriniri agresive în limbaj și spirit intolerant;
- manifestă sau nu manifestă atitudini și comportamente agresive pe fondul
intoleranței;
- îl caracterizează sau nu un anumit nivel al sentimentelor sociale pozitive:
simpatie față de colegi, atașament, spirit de solidaritate, altruism și toleranță (vezi 16
PF –Q2 și Q3);
- îl caracterizează sau nu un anumit nivel al sentimentelor sociale negative:
antipatie, ură, individualism – solitaritate, egoism, intoleranță (ibidem).

IMPLICAȚIILE VOINȚEI ÎN ÎNVĂȚARE ȘI CELELALTE ACȚIUNI CU

CARACTER PSIHOCOMPORTAMENTAL
- dispune sau nu de resurse energetice psihice și fizice necesare depășirii
unor greutăți – obstacole și a realizării celor propuse (vezi 16 PF-Q3 și Q4);
 - dispune de un anumit grad de concentrare a energiilor fizice și psihice în
învingerea unor obstacole în activitatea de învățare și a sarcinilor de rezolvat (vezi 16
PF-Q3 și Q4);
- dispune de un anumit nivel al puterii și intensității voinței;
- îl caracterizează sau nu o anumită constanță – stabilitate și durată a
voinței;
- este perseverent sau nu în activitatea de învățare și disciplina școlară;
- îl caracterizază fermitatea sau lipsa de fermitate în raport cu obstacolelele
întâlnite în activitate de învățare, atitudine și comportamentul școlar și disciplină;
- îl caracterizează o anumită lipsă de voință - abulie;
- îl caracterizează o anumită voință aparentă – parabulie (se preface că
depune efort de ochii celorlalți - șefului!);
- îl caracterizează lipsa voinței din cauza incapacității de înțelegere a
necesității efortului depus - apraxiei, ca manifestare patologică a voinței);
- lipsa vonței este cauzată și coroborată cu lipsa motivației și afectivității –
insatisfacțiilor și frustrărilor în urma rezultatelor obținute.

C. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ALE ELEVILOR EVALUAȚI

- dispune sau nu dispune de un profil al personalității bine conturat-

consolifâdat;
- dispune de anumite trăsături de personalitate care distinge elevul analizat de
ceilalți elevi (prin ce trăsături, enumerați cel puțin 3 asemenea trăsături, ca trăsături
cardinale ale personalității acestuia și care îl influențează în comportamentul școlar)
- în formarea personalității acestor elevi au predominat mai mult sau mai
puțin facorii:
- ereditari;
- psihologici;
- socio-culturali;
- educaționali.
- sub raportul tipului de personaitate aparține:
- tipului ciclotimic (vioi, mobil, dezonvolt, viaă afectivă bogată);
- ipului schizotimic (înclinația spre abstractizare, interiorizare,
dificultăți în stabiirea relațiilor interpersonale (vezi 16 PF-A).

PERSPECTIVA ENERGETICĂ – A TEMPERAMENTULUI ELEVILOR EVALUAȚI:

- este o persoană irascibilă, puternic exeriorizat, nestăpânit, dominant, activ

- specific temperamentului coleric;
- este extravertit, energic, vioi, mobil, echilibrat și ușor adaptabil
-temperment sangvinic;
- este calm, controlat, reținut, imperturbabil, inexpresiv, lent în gândire și
mișcări, uneori nepăsător - temperament flegmatic;
- hipersensibil, interiorizat, retras, inexpresiv, lent, singuratic, nesigur pe
sine, predispoziție spre anxietate și stări depresive - temperament melancolic;
- foarte emotiv la clasă ceea ce îi afectează rezultatele la învățătură;
- emotiv, dar fără reacții dezadaptative;
- controlat, echilibrat cu predispoziții spre acțiuni riscante ( ase vedea Testul
16 PF, Factorii: F, H, O, Q 3 și Q4, dar și tipologiile prezentate în Testul aplicat în
evaluarea temperamentului);
 PARTICULARITĂȚI VALORICE - CARACTERIALE SPECIFICE ELEVILOR EVALUAȚI

- îl caracterizează un caracter în formare sau bine consolidat;

- nu dispune de un caracter format, îi lipsesc multe elemente necesare unui
profil de caracter favorabil performanțelor școlare și în manifestările
psihocomportamentale,
- dispune sau nu de trăsături de caracter pozitive: responsabilitate,
conștiinciozitate, sociabilitate, altruism, onestitate, perseverență în învățare, toleranță,
conformism, realizarea sinelui, curajos - înclinație spre acțiuni riscante conștente etc.
(vezi 16 PF: E, G, H, I, L, M, N, Q2);
- evaluați în mod asimetric trăsăturile de caracter negativ ce influențează
neperformanța și comportamentul deviant al modelului elevului corespondent cu acele
trăsături negative evidențiate;
- adoptă sau nu atitudini pozitive față de:
- sine (modestie, demnitate, siguranța de sine, încrederea în
forțele proprii);
- colegi (sociabilitate, toleranță, cinste, principialitate, încredere
în colegi);
- profesori (respect, apreciere, subordonare, devotament, stimă și
încredere);
- unele discipline predate;
- majoritatea disciplinelor predate;
- toate disciplinele predate;
- dragoste și atașament față educație;
- adoptă sau nu atitudini pozitive față de muncă - învățare, manifestate prin:
conștiinciozitate, inițiativă, dragoste față de pregătire, sârguință, hărnicie, disciplină în
muncă etc.;
- manifestă sau nu predispoziție spre conformism sau nonconformism;
- în comportamentul școlar se regăsesc mai mult atitudinile: pozitive,
progresive, favorabile constructive și tolerente, sau cele: negative, regresive,
nefavorabile și de intoleranță.
În raport cu trăsăturile prezentate, corespondente unui model sau altul, evidențiați
în mod asimetric trăsăturile specifice și regăsite la atitudinile corespondente ce
influențează rezultatele la învățătură și comportamentul școlar.

FONDUL DEPRINDERILOR ȘI SPECIFICUL APTITUDINILOR NECESARE ÎN

PERFORMANȚA ȘCOLARĂ
- învață cu ușurință la:
- toate materiilor;
- majoritatea disciplinelor;
- unele discipline;
- nu;
- dispune sau nu dispune de deprinderile necesare unei învățări eficiente;
- și-a format sau nu un stil propriu de învățare;
- dispune de aptitudini - însușiri înăscute și dobândite specifice și necesare
performanței școlare;
- dispune sau nu de capacitatea necesară obținerii unor performanțe școlare;
- dispune sau nu de capacitatea de a învăța rapid și temeinic cele predate;
 - dispune de un QI, ca aptitudine generală, care să-l favorizeze în performanța
școlară (vezi 16PF-B);
- se remarcă performant la:
- toate materiilor;
- majoritatea disciplinelor;
- unele discipline;
- nu;

- participăsau nu la olimpiade și alte forme competiționale școlare;

- toate materiilor;
- majoritatea disciplinelor;
- unele discipline;
- nu;
- ca tip de raționament în raport cu stilul de învățare, îl caracterizează
raționamentul:
- deductiv: de la general la particular;
- inductiv: de la particular la general;
- ambele tipuri;
- niciunul;
- tipul de inteligență care îl caracterizează:
- lingvistică (limba română, limbi străine și ușurință în
comunicare);
- logico-matematice (matematică, logică, științe exacte);
- percepție spațială (relații spațiale, a formelor și mișcării);
- muzicală – muzică și kinestezică – sport;
- intrapersonală: înțelegera și cunoașterea sinelui;
- interpersonală: înțelegerea și cunoașterea celorlalți;
- niciuna nu se manifestă în mod vizibil.

D. CONDUITĂ LA CLASĂ ȘI ÎN ȘCOALĂ

ATITUDINEA FAȚĂ DE ȘCOALĂ ȘI PREGĂTIRE

- este sau nu este atent la ore;

- conturbă sau nu conturbă buna desfășurare a lecției;
- manifestă sau nu interes față de cele predate la ore;
- este inegal și fluctuant în privința activității – participării la ore;
- este pasiv și ignorant față de școală și pregătire;
- manifestă sau nu manifestă respect față de cadre didactice;
- absentează sau nu de la ore:
- foarte des;
- des;
- sporadic;
- deloc.
COMPORTAMENT ȘI DISCIPLINĂ ȘCOLARĂ

- se manifestă ca un elev disciplinat exemplar în școală și în afara școlii;

- se manifestă exemplar la ore: atent, respectuos, participativ sau invers:
neatent, turbulent, dezinteresat, pasiv;
 - este cunoscut ca un elev problemă cu grave abateri disciplinare,
concretizate în: ..........................................................................................................
(Dacă este cazul evaluați abaterile și problemele cu care se confruntă
(consum de droguri, influență negativă în clasă, dominant și intolerant, inadaptat la
educație și disciplina școlară etc.);
- predispus spre comportamente deviante – abateri disciplinare; - atitudini
pozitive și comportament exemplar prin tot ceea ce întreprinde;
- este prețuit pentru rezultatele – performanțele obținute; - respectă sau nu
normele - regulile regăsite în Rgulamentul de funcționare al școlii;
- este apreciat de colectivul clasei și profesori pentru felul cum se comportă la
ore și cu cei din jur. A se vedea factorii de personalitate din Testul 16 PF: A, C, E, F,
H, L, Q2, Q3, Q4)

OBSERVAȚII - INDICAȚII CU PRIVIRE LA MODUL DE ÎNTOCMIRE A

ACESTOR PROIECTE DIFERENȚIATE

Pe lângă precizările punctuale, în întocmirea acestor profile asimetrice vă mai

recomand să utilizați ORIENTATIV Testul de evaluare a personalității 16 PF, mai
ales în ceea ce privește personalitatea elevilor în cauză, ca modele evaluate, atât sub
raportul rezultatelor școlare, cât mai ales asupra particularităților atitudinal-
comportamentale, la care se adaugă Testul de evaluare a profilului temperamentului,
aplicat și evaluat în mod personal;
Considerați ca model pozitiv pe acel elev care obține rezultate foarte bune la
învățătură și este apreciat de profesori și colegi pentru atitudinile și comportamentul
său școlar și extrașcolar, iar ca model negativ pe acel elev care obține rezultate foarte
slabe la învățătură și are un fond atitudinal-comportamental negativ - indezirabil, cu
note scăzute la purtare, absenteism, dezinteres total față de școală și educație.
Când analizați elevii corespondenți celor două modele, să se țină seama de
vârsta, psihologia vârstei (cap.2) și clasa (doar la nivelul învățământului obligatoriu:
I-X clase), întrucât aceste variabile independente diferențiază unele particularități
psiho-morale în raport cu vârsta, la fel și situația la învățătură, în raport cu factorii
specifici și diferențiați de și prin aceste variabile.
Din ceea ce v-am redat, valorificați indicatorii prezentați în raport cu diferențele
celor două modele și clasa – nivelul instruirii (învățământul obligatoriu), în funcție de
ceea ce credeți că prezintă interes și devine mai relevant în diagnoza - evaluarea
diferențiată întreprinsă în Profilul prezentat.

Sărbătoare Crăciunului – între imanență și transcendență

Una din sărbătorile creștine, care prin încărcătura mirculoasă aduce bucurie în
casele și sufletele creștinilor, este cea legată de nașterea Mântuitorului, cunoscută sub
numele de Crăciun. Așa cum recunosc specialiștii în domeniu (etnologii și etnografii),
dincolo de originea creștină propriu-zisă, înţelesul numelui de Crăciun, dat acestei
sărbătorii, nu este încă pe deplin nici acceptat și nici lămurit, balansând între sacru și
profan, între ceeea ce delimităm între imanennță și transcendență. Dacă e să ne
referim la istoricul lui pe teritoriul țării noastre, se pare că acest cuvânt, evident cu o
altă simbolistică decât în creștinism, s-a regăsit și la strămoșii noștrii daci, acest nume
de Crăciun ne-găsit la alte popoare, având înţeles de „Creatul”, și care ulterior a fost
înlocuit de alt cuvânt sinonim cu acesta, „Născutul”, mult mai apropiată de
semnificația sa în religia creștină, întemeiată pe nașterea lui Iisus Hristos prin acel
fenomen supranatural al Imaculatei Concepțiuni. De aceea, se consideră că nu în mod
întâmplător, în Cazania lui Varlaam (1643), Crăciunul devine „Sărbătoarea
Născutului”, dincolo de ceea ce semnifica această sărbătoare în precreștinism, ca o
sărbătoare de urare și slăvire față de unii zei, având ascendență atât în plan imanent,
cât și transcendent, zeii fiind considerate puteri supranaturale cu impact valorificat în
plan imanent – pe pământ și la nivelul omenirii.
Dar labirintul semnificațiilor acestui cuvânt este cu mult mai întortocheat, atât
prin formă, cât și prin conținut, cunoscând multiple interpretări semantice. Din
perspectivă etnologică, e fost posibil ca acest cuvânt să fi apărut din limba latină, fiind
rezultul modificării cuvântului latinesc Creatio-creationis, însemnând creare,
întemeiere, început de viaţă. Dar cuvântul Crăciun este apropiat şi de cuvântul rusesc
Korocium, prin care era desemnat mai mult obiceiul de iarnă, precum şi o veche
divinitate păgână a iernii şi a morţii, ceea ce a provocat și unele rețineri legate de
sărbătorirea acestui eveniment la începutul erei creștine, când se credea că o
sărbătoare creștină era „altoită” pe un trup păgân, după cum de altfel din multe puncte
de vedere așa s-a și întâmplat, mai ales din perspectiva formei, ceea ce a făcut
diferența fiind conținutul, mai precis subiectul nașterii (zeul sau Fiul lui Dumnezeu).
Indiferent de originea etimologică a numelui, în prezent sărbătoarea Crăciunului în
toate ţările încreștinate este dedicată naşterii de la Betleem a Fiului lui Dumnezeu,
Iisus Hristos, rămând în conștiința și sufletele noastre de buni creștini, ca cea mai
emoționantă sărbătoare dintre sărbătorile creștinești, care mai mult decât oricare alta,
ne-a învăluit anii copilăriei și ne stârnește cele mai vii și autentice amintiri ai acelor
ani furați de timp.
Referindu-mă la dimensiunea imanentă a acestei sărbători, ea se originează și
este corespondentă totodată în precreștinism cu unele practici ritualice păgâne ce
aparțin de cultul Soarelui, considerat drept un Zeu, astfel că la acea dată de 25
decembrie era sărbătorită “Natalis Solis Invicti”-“Nașterea Invincibilului Soare”,
cunoscută în acele vremuri precreștine păgâne sub denumirea de Saturnalii (sărbătoare
păgână prin care se aduceau ofrande și urări Zeului Saturn, zeul agriculturii). Această
sărbătoare precreștină avea ulterior să fie substituită în spațiul încreștinat cu
sărbătoarea Crăciunului, relativ cu mult mai târziu decât Nașterea Domnului, data
istorică nefiind stabilită cu exactitate. Ca un amănunt istoric, trebuie cunoscut că data
de 25 decembrie a devenit pentru prima oară în istoria creștinismului data naşterii lui
Iisus Hristos doar în secolul al IV-lea, mai precis după anul 325 d.Hr., anul când are
loc primul Sinod creștin ecumenic la Niceea, și după ce această sărbătoare este
legalizată religios de Papa Iuliu I, și oficializată ca „religie de stat”, ulterior, de către
Împăratul Constantin cel Mare, după Edictul de la Milano (313 d.Hr.), devenind
„religio licita”-„religie permisă”, ca să nu spunem religie de stat. De un asemenea
statut s-a bucurat mai mult în timpul Împăratului Teodosiu I, după Sinodul al II-lea
ecumenic de la Constantinopol (381 d.Hr.), când este consfințită dogma Sfintei Treimi
în varianta sa consacrată pentru posteritate. Tot în cadrul acestei reuniuni la vârf ai
reprezentanților Bisericii creștine a fost „admisă” și „recunoscută”, de jure și de
facto, și cea de-a treia Persoană treimică, Duhul Sfânt, natura și emergența Sa, fiind
finalizat acel document sinodal cunoscut posterității prin Crezul creștin niceno-
constantinopolitan.
Desigur, nu toți „creștinii” au privit cu ochi buni decizia acestui Sinod
ecumenic, desprinzându-se mișcări religioase contestatare antipneumatice – împotriva
Duhului Sfânt și antitrinitare, aducând mari prejudicii imaginii asupra caracterului
revelat al acestei dogme creștine, fiind considerată de unii ca a fi cea mai mare
blasfemie din cadrul acestei religii, pentru și prin faptul că reprezentanții puterii
trecătoare – temporale hotârăsc asupra și peste puterea spirituală divină eternă și
implicit asupra puterii Fiului lui Dumnezeu, prin revendicarea statutului de vicar
(vicarius- înlocuitor sau locțiitor) a Suveranilor Pontifi ai lui Iisus Hristos și de
succesori ai „binecuvântatului Petru - Prințul Apostolilor”, ca urmare a deciziei luate
în urma Conciliului Vatican I (1870), când se hotărește ca acești episcopi ai Romei să
dețină o asemenea putere universală pe pământ și pe cea de șefi ai întregii Biserici.
Revenind însă la sincretismul acestei sărbători, putem observa că festivitatea
dedicată lui Saturn (zeul agriculturii, de care depindeau cel mai mult) prin intermediul
Saturnaliilor romane, ca sărbătoare regăsită în aceeași formă și scop și la egipteni,
dedicată Zeului Soarelui Ra ( unde se pare că se originează și Pomul de Crăciun, prin
acele frunze de palmier, transformate simbolic prin crenguțele de brad), se suprapune
cu nașterea lui Iisus, fiind asociată cu nașterea acestui zeu – Soare, la egipteni și a
zeului de care depindea însăși existența lor - Saturn, și care sub raport calendaristic
corespunde cu Solstițiului de iarnă, dată după care crește ziua, iar soarele devine mai
puternic decât înaintea acestui eveniment solarian. De unde rezultă că festivitatea
acestei sărbători are o dublă natură și cauzalitate: precreștină, legată de cultul
solarian, fiind binecunoscute în acest sens cântecele păgâne prilejuite cu perioada
Solstițiului de iarnă, cântate în Europa cu mii de ani în urmă, și creștină, după secolul
al IV-lea, când așa cum se știe, creștinismul a fost legalizat și oficializat în Imperiu
Roman. Astfel prin semnificația sa, sărbătoare Crăciunului nu se rezumă doar la
consemnarea unui eveniment natural sau supranatural, ci prin efectele scontate se
asociază cu unele practici ritualice, corespondente acelor ritualuri precreștine fiind în
creștinism colindele, regăsite și în urările pentru fertilitate și belșug, înscriindu-se din
acest punct de vedere în ritualurile ce țin de cultul și ciclul agrarian, asemenea urărilor
prilejuite cu nașterea noului an agrar, de Anul nou, prin ritualul Plugușorului,
convertite în creștinism în urări și slavă Celui nou născut, Fiul Lui Dumnezeu, dintr-o
Fecioară supranaturală cu ajutorul Duhului Sfânt, care se știe în ce condiții și ce
semnificații a deținut și cea ce înseamnă locul naștrii, la care mă voi referi în
continuare.
Așa cum se știe, sărbătoarea Crăciunului, cel puțin prin formă, prezintă încă unel
ambiguități semantice, numele însuși dat acestei mari sărbători creștine neavând nimic
comun cu sărbătoarea propriu-zisă, aparținând mai mult tradiției decât Sfintelor
Scripuri. Aceasta face ca sărbătoarea în cauză să nu fi prezentat vreo importanță
deosebită pentru primii creștini (doar păgânii sărbătoreau ziua nașterii, nu și creștinii),
de aceea nici nu a fost consemnată în vreo scriere sacră din Noul Testament. Desigur,
un asemenea eveniment important și de o asemenea anvergură, trebuia să prezinte o
cu totul altă importanță decât cea consemnată chiar în scrierile biblice, fapt ce pentru
oricine judecă cu minte ridică mari semne de exclamare și întrebare!? Și aceasta nu
pentru că se ridică unele îndoieli cu privire la adevărul istoric, ci mai mult pentru
tăcerea și atitudinile reticente ale multor istorici și apostoli – evangheliști
contemporani față de marele evenimet ce avea să schimbe ordinea lumii și a istoriei.
Analizând scrierile evangheliștilor canonizați, ca autori ai acestor scrieri sacre ce
compun Noul Testament, reamintesc că dintre cei patru evangheliști, doar doi dintre
aceștia (Matei și Marcu) amintesc despre acest eveniment crucial. Eveniment care așa
cum se știe nu a fost de inspirație spontană, ci a fos profețit cu multe secole înainte de
profeții lui Israel, precum ar fi: Isaia (7:14), Daniel (9:25); unde este întâlnit numele
lui Hristos – „Cel uns” sau „Unsul Principe”, sau Miheia (5:1-4), unde este amintită
localitatea unde avea să aibe loc marele eveniment, Betleemul - Casa Efratei
(localitate de lângă Betleem, amintită chiar în Geneză), după cum este consemnat în
cartea veterotestamentară citată. Cel care a avut o previziune mai exactă asupra
numelui Fiului lui Dumnezeu, a fost profetul Isaia (sec.VI-lea î.Hr.), acest nume
simbolic fiind Emanuel, tradus din limba ebraică prin sintagma „Cu noi este
Dumnezeu”, care în Noul Testament devenea simbolul noului legământ dintre
omenire și Dumnezeu, prin natura duală a lui Iisus Hristos: ca Fiu al lui Dumnezeu,
prin natura Sa născută - transcendentă și Fiu al Omului, ca manifestare a naturii Sale
create și imanente. Chiar dacă este amintită de unii evangheliști această localitate, de
Matei (1:18-25 și 2:1) și Luca 2:7,12,16), ceilalți doi evangheliști (Marcu și Ioan), așa
cum se știe din cărțile noutestamentare, nu fac referință în evangheliile descrise de
către acești evangheliști despre acest eveniment istoric și religios, fapt ce poate să
inducă în rândul necreștinilor unele semne de întrebare.

Așa cum se știe, în relatarea sa despre Iisus, evanghelistul Marcu a pornit doar de
la Botezul realizat de Înaintemergătorul Său, Ioan Botezătorul, pe când evanghelistul
Ioan, care se deosebește de ceilalți trei evangheliști sinoptici, realizează un discurs
mai mult esoteric decât teologic – creștin, Iisus Hristos („Domnul este mântuirea” și
„Unsul lui Dumnezeu”, după cum se traduce acest nume compus al Mântuitorului),
fiind considerat de acest mare evanghelist, Logos divin, cu ascendență divină -
transcendentă și nu exclusiv imanentă. Ca un amănunt cunoscut celor care au studiat
cărțile Sfintei Scripturi, este cel ce vizează consemnarea proporiu-zisă a locului fizic
unde s-a săvârșit acest eveniment istoric și religios epocal, „ieslea dobitoacelor”. Și
din din acest punct de vedere simbolic, referințele explicite asupra locului nașterii lui
Iisus (ieslea din Betleem), sunt regăsite doar la evanghelistul Luca, spre deosebire de
evnghelistul Matei, care face referință doar în mod indirect, destul de vag, la
Betleemul Iudeii, referință regăsită și la profetul Miheia, nu și la acel spațiu degradant
și inuman pentru Cel ce avea să fie recunoscut ulterior de istorie, ceea ce face să se
creadă de către unii exegeți hermeneuți că reprezentarea simbolică a fost și rămâne
mai importantă decât cea istorică – propriu-zisă. De aceea, în raport cu adevărul
istoric, am putea trage concluzia că un asemenea „eveniment” nu a prezentat o așa
mare importanță cum a fost și a rămas moartea și învierea lui Iisus, ceea ce spune
foarte mult din perspectiva coroborării adevărului religios cu cel istoric, ridicând și
din acest punct de vedere unele interogații retorice.
Asemenea referințe, destul de vagi, dealtfel, despre locul unde s-a petrecut cel
mai important eveniment terestru, nașterea unui Fiu printr-o așa – numită Imaculată
concepțiune, ce avea să aparțină celor două existențe și creații sub raport ontologic:
imanente și transcendente, precum numele sărbătorii și data ei istorică, așa cum se
poate observa, dintr-o asemenea perspectivă, fac ca locul și data istorică a nașterii
Celui fără de’ nceput, să stea, cel puțin sub raport istoric, sub semnul incertitudinii,
prezentând unele inconsecvențe și incoerențe ce induc unele „zdruncinări” în planul
credinței în rândul celor care vor argumente palpabile – raționale, și care nu sunt pe
deplin satisfăcuți de relatările evangheliștilor, care au consemnat în mod diferit și cu
unele lacune acel moment cosmic și istoric, lipsit de importanță pentru relativ mulți
reprezentanți ai religiei iudaice - mozaice și a celorlate „neamuri” (cei din afara
poporului evreu) din acele vremuri, după cum s-a văzut pe parcursul istoriei
creștinismului. Dacă ne referim la „locația” propriu – zisă, unde a avut loc nașterea
Fiului lui Dumnezeu, în cel mai de jos loc, specific realității create văzute -
imanenței, ca un fenomen epifanic desemnat prin această coborâre – chenoză din
transcendență, în acea iesle simbolică din Betleemul Iudeii (Bet Lehem înseamnînd
Casa Pâinii), menționată într-un mod explicit doar de evanghelistul Luca, vom
putea observa că nu atât evenimentul în sine a prezentat vreo importanță
deosebită, ci simbolistica sa (în mod deosebit la evanghelistul Ioan, cu evidente
deschideri esoterice). Simbolistică și hermeneutică la care aveau acces mai puțin
oamenii simplii, de atunci și de acum, ceea ce a făcut ca un asemenea eveniment
să treacă aproape neobservat de istorici, și nu numai. De aceea, numele
sărbătorii, destul de controversat sub raport semantic, este legat de ceva imanent
și nu neapărat sau întru totul de celălalt tărâm ontologic, cel ce aparține
transcendenței.
Aceasta a făcut probabil ca numele, și implicit locul unde a avut loc
nașterea, să treacă din plan esoteric în plan legendar, astfel că numele sărbătorii
la care ne referim - Crăciunul, să fie mai târziu transferat în plan ficțional, fiind
legat de legendarul Crăciun (devenit prin acest mecanism psihologic asociativ
Moș Crăciun, cu impact emoțional foarte ridicat) și soția acestuia, cea care a
ajutat-o pe Fecioara Maria să nască în grajdiul acelui cioban, alături de
dobitoacele – „necuvântătoarele” din jur, care au înlocuit ființele „cuvântătoare” –
raționale care au respins primirea Fecioarei să nască într-un loc mai primitor și
mai umanizat. Tocmai acest refuz al rațiunii, specifice lumii adamice, în fața
iraționalului – Cuvântului neîntrupat, induce ideea necesității schimbării acelei
stări a lumii și omenirii, locul nașterii noii lumi prin noul Adam, devenind în
acest mod asemenea locului mormântului Sfânt, prin mecanismul transpoziției
logice și a consubstanțializării imanenței cu transcendența, un spațiu simbolic
sacralizat, precum avea să rămână în simbolistica creștinismului acea iesle,
considerată sub raportul imanenței ontologizate ca a fi locul cel mai de jos, dar
care sub raport transcendent devine un spațiu sacralizat ce transcende această
ontologie imanentizată, supusă schimbare prin această naștere.
Așa cum putem constata, diferențele semantice ale acestui nume prin care este
desemnată sărbătoarea nașterii – Născutului, se resimt de la o limbă la alta și implicit
de la o etnie la altă etnie. Un studiu interesant privind originea - etimologia acestui
cuvânt miraculos, intitulat „Etimologia cuvântului Crăciun”, este realizat de Pr. Ion
Ionescu, (postat pe internet), în care realizează un asemenea inventar al genezei
acestuia, nume ce nu putea să nu fie legat de etimologia acordată fiind preponderent
de natură latină și slavă. Mai în contemporaneitate, acest nume este transferat din în
limba engleză, cuvântul „chrismas” indică un amestec religios, incluzând după cum
ușor ne putm da seama, numele Fiului lui Dumnezeu „Cristos” (Christ), ceea ce ar
putea deveni un argument favorabil în demonstrarea acestei corespondențe semantice
dintre formă și conținut. Trebuie observat însă că pe lângă rădăcina ce îi
fundamentează numele sărbătorii, corespondentă cu „subiectul” evenimentului
omagiat „Cristos” (la catolici, protestanți și neoprotestanți și Hristosl, la ortodocși),
mai cuprinde și un alt nume - sufix, cel de „mas”, prin care este desemnată acțiunea
religioasă ce are loc în Biserica creștină, acel cuvânt menționat, inventat și susținut de
Biserica Romano - Catolică, însemnând rugăciune, în această Biserică fiind
binecunoscută sintagma catolică de „messa papală”, tradusă în limba română prin
rugăciune papală, săvârșită în diverse momente importante chiar de către Suveranul
Pontif. O altă variantă interpretativă a cuvântului Crăciun, cu o sferă ce transcede
catolicismul și messa papală, ar deriva tot din cuvântul „mas” („chrismas”), făcând
referință la „Messa lui Hristos”, o asemenea rugăciune fiind comună ambelor Biseric
creștine, separate în mod artificial prin Marea Schismă din anul 1054. Ceea ce trebuie
reținut legat de numele sărbătorii nașterii lui Iisus Hristos -, Crăciunul, este ceea ce
ne-a spus Apostolul Pavel (1Corinteni 10:20 și în Efeseni 6:24), și anume că nu
trebuie să amestecăm „Numele Său” cu vreo sărbătoare păgână sau cu vreun zeu
păgân, întrucât nu vrea ca cei care jertfesc demonilor și nu lui Dumnezeu să devină
părtași ai demonilor, ci harul să aparțină celor care’ n curăție îl iubesc pe Domnul
nostru Iisus Hristos. În esență, putem considera sărbătoarea Crăciunului, ca o
sărbătoare a păcii interioare și a iubirii, și evenimentul în sine, ca o cotitură în istorie
și un algoritm existențial cu emergență divină, în care se conjugă un timp trecut al
amintirilor, cu unul prezent al trăirilor și cu viitorul nădăjduit, care deschide în suflet
și credință, prin lumina transcendenței și a revelației, o nouă cale a vieții spre o altă
lume și spre adevăr.

COLINDELE ȘI COLINDATUL

În memoria colectivă, cel puțin al copiilor, Crăciunul se leagă de un ritual mult

prea drag creștinilor, și anume de colinde și de colindat. Și asupra acestei practici
ritualice cultice, cel puțin din perspectivă istorică, nu există un consens, unii
considerându-l o practică exclusiv creștină, pe care nu o împărtășim, iar alții - cei mai
mulți, consideră că acest ritual străvechi are rădăcini precreștine, provenind dintr-o
„lume rituală arhaică”, dintr-un timp imemoriabil, având similitudini cu alte sărbători
păgâne. Fapt ce a făcut ca multe secole Biserica să interzică o asemenea practică laică
- păgână - ce avea să devină creștină prin formă și în mod deosebit în conținut.
Aducem în acest sens argumentele etnologilor care cunosc morfologia acestui
fenomen cultural - spiritual, printre care îi evidențiem pe etnologii români, alături de
alți specialiști străini. În acest sens, etnologul Paula Popoiu, într-un articol publicat
online în Jurnalul. ro, confirmă existenţa datinilor asociate colindului venite din
vremurile precreştine, datini peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a le
atenua efectul păgân indus de aceste practici ritualice. Același aspect este recunoscut
și de către preotul Nicolae Cojocaru, doctor în etnologie și teologie, în cartea „Tradiţii
la cultul creștin”, care afirmă că nu doar colindatul, sorcova sau plugușorul au fost
împrumutate, ci întreaga sărbătoare a Crăciunului (originară din cultul zeului Mithra),
dar cărora ulterior li s-au oferit un sens, am spune noi, și un suport creștin. În schimb,
așa cum am anticipat deja, aceste păreri nu sunt împărtășite de către exegeții
exclusiviști ai religiozității ortodoxe. Spre exemplu, agenţia de știri ortodoxe,
Basilica, consideră că „niciodată colindele nu s-au amestecat cu aceste sărbători
păgâne, creştinii ţinând cu sfinţenie dintotdeauna la cântecele lor rituale şi la
rugăciuni. Ceea ce poate fi presupus că au luat creştinii de la obiceiul calendelor ar fi
doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deşi şi aici avem ca model venirea magilor
ghidaţi de steaua luminoasă, astfel că prin practica mersului cu Steaua, asemenea
mersului cu Sorcova și mai ales cu Plugușorul, nu facem altceva decât să transmitem
urări de sănătate gazdelor, care la rândul lor să ofere daruri celor care îi urează și
colindă. Ceea ce este cert sub raport istoric, este faptul că colindul a devenit o practică
ce aparține creștinismului încă din secolul IV-lea, făcând însă mențiunea că un
asemenea ritual, la fel cu cele asociate preaslăvirii și ofrandelor aduse unor zei, a
existând cu mult timp înainte, creștinismul schimbându-le mai mult conținutul decât
forma lor ancestrală de și în manifestările acestora în spațiul istoriei multimilenare.

Dintr-o asemenea perspectivă funcțională a acestor ritualuri, mai ales din

perspectiva formei, trebuie spus că nu s-a schimbat prea mult, astfel că rolul de a ura,
preaslăvii și mai ales cel apotropaic al colindelor, concretizat în alungarea spiritelor
rele și în invocare a sufletelor celor trecuți în neființă, a rămas relativ același. Pe
parcurs, odată cu oficializarea religiei creștine, semnificația inițială a colidelor a
păstrat numai forma - atmosfera festivistă, de ceremonie și urare, nu și conținutul,
știut fiind că în creștinism colindele încărcate emoțional, sunt tot o urare, nu unui zeu,
ci unui Dumnezeu. Ele se cântă în preajma sfintelor sărbători ale Craciunului, ziua în
ajun, când colindă doar copii, și noaptea, începând cu ajunul și până la Anul Nou (în
alte zone până la Bobotează, când se încheie ciclul sărbătorilor legate de acest
eveniment ce ține de nașterea și Botezul Mântuitorului), când colindă doar tinerii și
adulții, având versiuni diferite, în funcție de regiunile, culturile și subculturile
etnogeografice. În Romania, precum și în alte țări de rit creștin răsăritean ortodox, în
acest ciclu al sărbătorilor de iarnă se suprapun mai multe evenimente și ritualuri:
închinarea magilor, umblatul cu steaua și colindatul, în seara de Crăciun (noi nu am
cunoscut aceste evenimente decât colindatul), pe când în țările cu rituri apusene,
aceste evenimente nu se suprapun, petrecându-se la date relativ diferite: închinarea
magilor e sărbatorita de Bobotează, și tot atunci, în ajunul acestei sarbatori, se umblă
steaua. După cum este consemnat de istoriografi, cel mai vechi cântec creștin de
Crăciun – colind, este ”Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în
secolul al IV-lea. De asemenea, colindele ”O vino azi, Emanuel”, scris în secolul al
XII-lea și ”Cantecul Mariei”, cântat mai ales în Bisericile catolice și conceput în Evul
Mediu cu versuri extrase direct din Evanghelia după Luca (singurul evanghelisrt care
relatează împrejurările nașterii în ieslea dobitoacelor din localitatea Betleem - Viflaim
în limbajul colindelor), sunt două dintre cele mai vechi colinzi prin care este evocată
nașterea lui Iisus Hristos. O colindă generalizată pe întregul teritoriu românesc este
colinda copiilor, „Trei păstori se întâlniră” (colindă după cum se poate observa, de
esență pastorală, asemenea poemului Miorița, iar cea care a devenit arhicunoscută în
cultura populară religioasă creștină, este colinda „O ce veste minunată”, în al cărui
conținut, așa cum îi spune și titlul ei, este prevestită nașterea lui Mesia. Pe lângă
urarea hristică, unele colinde se constituie într-o urare la adresa unor gospodari -
boieri care se bucurau de respectul cuvenit în lumea satelor acelor vremuri.
Din recuzita ritualică ce însoțește această sărbătoare sfântă a Crăciunului, face
parte Pomul de Crăciun. Asociere mai puțin cunoscută și recunoscută, datorită
faptului că asemenea Crăciunului și colindelor, această sărbătoare nu are emergență
exclusiv creștină, având rădăcini în ritualurile precreștine. Dacă privim această
asociere dintre legenda care-i conferă identitate acestui „pom”, acela de Crăciun și
sărbătoarea propriu - zisă, vom putea constata că nu există nicio semnificație comună:
Crăciunul face referință la nașterea lui Iisus, iar pomul are o altă simbolistică legată
de viață și vejnicie, și nu de renaștere. La fel de necunoscut este și sincretismul
funcțional dintre „Pomul de Crăciun” contemporan și rolul acestuia după apariția sa.
Nu credem că este lipsit de importanță recursul istoric făcut asupra acestui ritual
devenit tradițional, cu atât mai mult cu cât și asupra acestuia există multe semene de
întrebare în ceea ce privește asocierea dintre sărbătoarea Crăciunului și ritualul pretins
creștin, când se știe că în ajunul ei vine Moș Crăciun cu daruri la copiii, daruri ce
întrețin vie amintirea acestei sărbători magice pentru acea vârstă. Ceea ce trebuie
cunoscut, este că simbolistica Pomului de Crăciun este regăsit încă în Egiptul antic,
când și unde în locul bradului, utilizat de popoarele care au preluat acest ritual, în mod
deosebit romanii, au fost folosite frunzele de palmier, iar urările și ofrandele erau
îndreptate spre zeul Soarelui Ra, asemenea la romani, zeului Saturn. Dar pentru
popoarele europene, bradul avea conotații mult mai complexe, devenind în
simbolistica ritualică simbolul „Pomului Paradisului”, cu alte cuvinte un arbore sfânt,
simbolizând în ultimă instanță victoria vieții asupra morții, bradul în sine reprezentând
un simbol al vieții vejnice prin faptul că rămâne mereu verde față de ceilalți copaci
care își pierd frunzele. Dintr-o asemenea perspectivă asociativă, simbolistica acestui
pom (devenit în creștinism, prin asocierea cu forma Sfintei Treimi, Arborele lui
Dumnezeu), este mai evidentă într-o legendă, în care se spune că cele trei surori, care
simbolizau trei virtuți regăsite în creștinism: speranța, iubirea și credința, au plecat în
căutarea unui asemenea arbore care să corespundă cu aceste atribute creștine, pomul
în cauză fiind bradul. Și aceasta nu în mod întâmplător, ci tot prin mecanismul
asocierii, astfel că speranța era corespondentă cu însușirea bradului de a fi înalt;
iubirea cu cea de însușirea fizică a bradului de a fi mare și cu credința, care
corespunde cu trăinicia adevărurilor creștine legat de nașterea și întreaga
fenomenologie creștină. Bradul a avut și alte semnificații decât cele creștine, care prin
forma lui triunghiulară, era asociat Sfintei Treimi, devenind și din acest punct de
vedere un obiect sacralizat. Această simbolistică, disociată creștinismului, este
regăsită în „Buturuga care a ars” (după unii fiind tot de brad), care simboliza în
preistorie semnul forței și solidarității, și care asemenea bușteanului ars, și bradul
„arde” în fața întregii familii (Crăciunul fiind sărbătoarea reîntregirii și bucuriei în
familie), precum „ard” și artificiile – scăpărătorile puse în brad. Astfel, scânteii care
săreau din buștean și a celorlalte simboluri legendare, toate acestea le regăsim în
bradul de Craciun: luminițele și lumânările, care sunt asociate scânteilor care săreau
din acel buștean de brad, globurile și decorațiunile reprezintă speranța de reînnoire, iar
beteala aurie și argintie simbolizează părul zânelor bune. Aceste asocieri fac mai
trainice aceste sărbători creștine, chiar dacă ele au continuitate doar în formă nu și în
conținut, acesta fiind adaptat vremurilor și evenimentelor cu care ne confruntăm și în
funcție de care le acordăm o anumită valoare și semnificație simbolică, manifestându-
se independent de gradul conștientizării lor, prin intermediul inconștientului colectiv
și a puterii – intensității trăirii acelui eveniment evocat și celebrat.
Din punct de vedere istoriografic, asupra datării istorice și a locurilor care au fost
consemenate în legătură cu aceste tradiții ritualice păgâno-creștine, deasemena au
existat mai multe puncte de vedere. În ceea ce privește acest aspect istoric, cu
referință la noi, acest ritual a pătruns cu mult mai târziu decât a apărut acesta în cadrul
Europei nordice (la celți și popoarele germanice, cu altă simbolică decât cea din
religia creștină), odată cu aducerea regelui Carol I (1866), fiind de influiență
germanică și nu autohtonă, cu toate că buturuga de brad a fost utilizată și de către
strămoși noștri daci. Ca un amănunt istoric nelipsit de importanță, este că printre
primii brazi împodobiți ce îndeplineau acest rol simbolic, au fost consemnați în
Lituania (1510), Letonia și Estonia iar mai târiu în Germania (sec.XVI-lea, cu toate că
un asemenea simbol este regăsit la Sfântul Bonifaciu în secolul VII, când acest
călugăr german s-a încreștinat sub acest nume creștin), în Anglia (sec.XIX-lea), sau în
SUA, ca export al celor care au migrat în această țară, în timpul Războiului de
Secesiune (sec.XIX-lea) și ulterior prin valul de emigraționiști europeni.

Un asemenea eveniment istoric și religios, cu conotații total diferite din punctul de

vedere al criteriilor invocate este sărbătoarea Paștilor, asupra cărei semnificații ne
vom ocupa în continuare.

Conf.univ.dr. Ioan Jude