4. ÎNVĂȚAREA ÎN GRĂDINIȚĂ.

ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN TEORIA

ȘI PRACTICA ÎNVĂȚĂRII ÎN GRĂDINIȚĂ

1.4. Conceptul de învățare în grădiniță.

Mecanisme și procesualitate. Forme, tipuri și
niveluri de învățare
 Prin învăţare se înţelege, în limbaj comun, activitatea efectuată în scopul
însuşirii anumitor cunoştinţe, al formării anumitor deprinderi sau dezvoltării
unor capacităţi. În sens mai larg, social, învăţarea înseamnă dobândire de
experienţă şi modificare a comportamentului individual.

În domeniul stiintelor educaţiei, învăţarea se defineşte ca fiind munca

intelectuală şi fizică desfăşurată în mod sistematic de către elevi, în vederea
însuşirii conţinutului ideatic şi formării abilităţilor necesare dezvoltării continue
a personalităţii.
Învăţarea poate fi definită ca act de elaborare de operaţii şi de strategii
mintale/cognitive.
Aspectul procesual al învăţării cuprinde momente sau procesele care compun o
secvenţă de învăţare. În activitatea procesuală se disting urmatoarele etape:
- perceperea materialului
- înţelegerea
- însuşirea cunoştinţelor
- fixarea în memorie
- aplicarea
- actualizarea cunoştinţelor
- transferul cunoştinţelor
Aspectul motivaţional al învăţării se referă la gradul de implicare a elevului în
actul învăţării şi în rezolvarea sarcinilor de instruire.
Motivaţia învăţării reprezintă ansamblul mobilurilor care declanşează, susţin
energetic şi direcţionează activitatea de învăţare. Motivul declanşează o
anumită acţiune, iar scopul reprezintă rezultatul scontat al acţiunii.

În concluzie, putem defini învăţarea şcolară ca procesul de achiziţie mnezică,

de asimilare activă de informaţii, de formare de operaţii intelectuale, de
priceperi şi deprinderi intelectuale şi motorii, şi de atitudini.
 Tipuri (stiluri) de invațare
Elevii preferă să înveţe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri, să
acţioneze în grup, altora să stea liniştiţi deoparte şi să-i observe pe alţii. Alţii
preferă să facă câte puţin din fiecare. Mulţi oameni învaţă în moduri diferite
faţă de ceilalţi în funcţie de clasă socială, educaţie, vârstă, naţionalitate,
rasă,cultură, religie.
Stilul de învăţare se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care
învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat”; se refera la faptul că
indivizii procesează informaţiile în diferite moduri, care implică latura
cognitivă, elemente afectiv-emoţionale, psihomotorii şi anumite
caracteristici ale situaţiilor de învăţare.

Fiecare dintre noi are o capacitate de a învăţa în diferite moduri. Pentru a

determina ce stil de învăţare avem, trebuie observam modul in care invăţăm
ceva nou.
 Specialiştii subliniază rolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice,
contribuţia acestora „în meseria de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe”
adaptată nevoilor, intereselor, calităţilor personale, aspiraţiilor, stilului de
învăţare identificat.
Învăţarea şcolară este marcată de diferenţe individuale, de stiluri diferite în
care elevii învaţă. Există o mare varietate de astfel de stiluri. Elevi diferiţi
învaţă în moduri diferite. Fiecare are modul lui preferat de a învăţa; fiecare
parcurge o situaţie de învăţare în maniera sa personală; fiecare reacţionează
în felul lui în faţa unei sarcini de învăţare; fiecare se angajează în chip personal
în soluţionarea problemei; fiecare are sensibilitatea lui la anumite lucruri şi
ritmul propriu de învăţare; fiecare îşi elaborează un stil de a gândi, de a
memoriza etc. Elevi diferiţi se folosesc de stiluri diferite. În activitatea lor de
învăţare independentă, ca şi în activitatea din clasă, ei folosesc pe cont
propriu asemenea stiluri. De exemplu, unii elevi învaţă mai bine un conţinut
extrem de structurat, de secvenţial, alţii, dimpotrivă, principii generale; unii
pot învăţa cantităţi mari de detalii, chiar de mare fineţe, în timp ce alţii -
aspectele globale, de sinteză etc.
Recunoaşterea şi înţelegerea acestor diferenţe în stilurile de învăţare
personale necesită, acceptarea şi utilizarea unei mari varietăţi de metode,
procedee, materiale didactice de prezentare a conţinuturilor noi.
 Există mai multe stiluri de învăţare:

După analizatorul implicat sunt 3 stiluri de învăţare de bază:

1.vizual - puncte tari:

 Îşi amintesc ceea ce scriu şi citesc

 Le plac prezentările şi proiectele vizuale
 Îşi pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole şi hărţi
 Înţeleg cel mai bine informaţiile atunci când le văd

2.auditiv: punctele tari:

 Îşi amintesc ceea ce aud şi ceea ce se spune

 Le plac discuţiile din clasă şi cele în grupuri mici
 Îşi pot aminti foarte bine instrucţiunile, sarcinile verbale/orale
 Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aud
 3. tactil-kinestezic: punctele tari:

 Îşi amintesc ceea ce fac şi experienţele personale la care au participat cu

mâinile şi întreg corpul (mişcări şi atingeri)

 Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecţiile în care sunt implicaţi

activ / participarea la activităţi practice

 Îşi pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au făcut o dată, le-au exersat şi
le-au aplicat în practică (memorie motrică)

 Au o bună coordonare motorie

 După eficienţă, învăţarea poate fi:

1.receptiv-reproductivă

2.inteligibilă

3.creativă

După modul de organizare a materialului de învăţat, distingem:

1. învăţare programată
2. euristică,
3. algoritmică,
4. prin modelare
5. rezolvare de probleme,
6. prin descoperire inductivă, deductivă analogică şi pe secvenţe
operaţionale
După operaţiile şi mecanismele gândirii implicate în învăţare, deosebim:

1. învăţare prin observare,

2. imitare,
3. prin condiţionare reflexă,
4. condiţionare operantă,
5. prin descriminare,
6. asociere verbală,
7. prin identificare

În funcţie de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învaţă, deosebim:

1. învăţarea senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor),

2. învăţarea cognitivă (învăţarea noţiunilor),
3. învăţarea afectivă (învăţarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor)
4. învăţarea conduitei moral-civice.
 Forme de invăţare
1.Învăţarea spontană

2.Invatarea neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor

3.Invăţarea scolară
- are un caracter sistematic, organizat
- este dirijată de către educator
- se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând
principiile didactice
- este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor
obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor.

4.Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de către tânăra

generaţie, în scopul formării comportamentului social.
Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate
mai sus: spontană şi sistematică.
În concluzie, nu se fac aprecieri dacă un stil de învăţare este mai bun decât altul.
Principalul este că fiecare elev tinde să-şi formeze, cu timpul, un stil propriu de învăţare, şi
pe care, practicându-1 sistematic, se va găsi într-o situaţie confortabilă.
Educatorul trebuie să evalueze corect diferite stiluri de învăţare şi să elaboreze lecţii care
să se adreseze acestor stiluri; să permită fiecărui copil să înveţe folosind stilul său specific.
 4.2. Teorii ale învățării
Proces, activitate și rezultat multidimensional și interdisciplinar, învățarea
poate fi analizată din perspectivă biologică, filosofică, psihologică și
pedagogică. Concepută de psihologul elvețian Jean Piaget ca transformare a
comportamentului prin adaptare, învățarea este activă și intenționată prin
exersarea comportamentelor dobândite și prin construcții comportamentale
proprii, rezultat al creativității. Sub formă de experiență cognitivă, afectivă,
volitivă și motrică, învățarea înseamnă însușirea și structurarea cunoștințelor,
deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor, atitudinilor și a strategiilor de
cunoaștere prin investigarea realității.
Diversitatea situaţiilor, a formelor de învăţare a determinat cercetări şi
abordări variate, a creat dispute şi tabere, conducând în final la constituirea
unei noi discipline Psihologia învăţării.
 1.Perspectiva behavioristă
Behavioriştii accentuează importanţa relaţiei stimul-răspuns în învăţare şi
reduc la minimum rolul procesărilor cognitive. Perspectiva behavioristă este o
perspectivă asociaționistă. Mecanismul responsabil de producerea învăţării
este din aceasta perspectivă asocierea repetată dintre stimul şi răspuns.
Învăţarea se defineşte ca o modificare în comportamentul observabil datorat
exerciţiului, respectiv întăririi diferenţiate a legăturii dintre stimul şi răspuns
(situaţie şi comportament). Dacă activitatea de învăţare este văzută în
maniera behavioristă, adică se consideră că învăţarea se realizează prin
repetare şi întărire a rezultatelor aşteptate, procesul devine unul de
transmitere-memorare de cunoştinţe, în care educatorul este cel care predă,
prezintă, transmite cunoştinţe şi creează condiţiile pentru întărirea
rezultatele aşteptate, iar elevul le repetă până la memorare.
 Legile învăţării prin asociere:
• Legea exerciţiului sugerează că tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte lent
o dată cu repetarea asocierii acestora. De asemenea, tăria legăturii scade dacă într-un
interval mai mare de timp nu mai apare asocierea celor două componente (situaţie şi
răspuns).
• Legea efectului sugerează tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte dacă
asocierea este urmată de o stare satisfăcătoare şi scade, dacă asocierea este urmată de
o stare nesatisfăcătoare.

Aplicaţii educaţionale imediate ale legilor învăţării asociative:

- utilizarea repetiţiei ca bază a creşterii tăriei asocierilor dintre stimul şi răspuns
- utilizarea întăririlor

Educaţia din perspectiva asociaţionistă:

În cadrul acestei perspective, predarea reprezintă o activitate de modelare a răspunsului
elevului și se folosesc procedee cum ar fi: demonstraţia, modelarea, întărirea răspunsului
care aproximează cel mai bine răspunsul dorit (există prin urmare un răspuns optim
aşteptat). Sarcinile şcolare sunt descompuse, iar curricula este secvenţată astfel încât să se
asigure însuşirea prerechizitelor înaintea trecerii la stadiul următor. Predarea este centrata
pe educator. Acesta are rol activ şi directiv; menţine controlul asupra vitezei, succesiunii şi
conţinutului predat. Reglarea învăţării realizându-se din exterior: educator, context, iar
modalitatea instrucţională predominantă este predarea directă.
 Limitări ale perspectivei behavioriste în educaţie:

a) limite practice:

- predarea directa este eficientă doar în cazul cunoştințelor factuale -

instrucţia directă nu este eficientă în formarea deprinderilor cognitive
superioare (gândirea critică, rezolvarea de probleme)
- nu oferă flexibilitatea necesară pentru aplicarea cunoştințelor în contexte
noi

b) limite teoretice:

- nu oferă o explicaţie satisfăcătoare pentru mecanismele care stau la baza

învăţării.
 2.Perspectiva învăţării sociale

Învăţarea socială reprezintă o altă perspectivă asociaţionistă. Aceasta

abordare a învăţării pune la baza procesului de învăţare mecanisme ca:

- modelarea (directa, indirecta, simbolica),

- facilitarea, inhibarea-dezinhibarea unui comportament.

Perspectiva învăţării sociale extinde behaviorismul centrându-se pe influenţa

pe care observarea consecinţelor comportamentelor celor din jur o are
asupra comportamentului persoanei.

Eficienţa modelului depinde de:

- similaritatea percepută
- competenţa şi statutul modelului.
 Implicaţiile acestei perspective asupra procesului educaţional se referă în
special la înţelegerea rolului de model al educatorului.

Teoria socială a învăţării accentuează rolul pe care îl are în procesul de

învăţare experienţa socială a unei persoane. Procesul educaţional este
bazat în exclusivitate pe procesul de învăţare (cunoştinţe, atitudini,
deprinderi, comportamente). Sarcinile şcolare sunt însă foarte bine
circumscrise de domenii academice conturate care impun un anumit specific
procesului de învăţare.

Există două nivele diferite de analiză ale procesului de învăţare şi a impactului

pe care teoriile evidenţiate îl au asupra procesului educaţional:

a) primul nivel de analiza vizează mecanismele generale ale învăţării

identificate de teoriile învăţării şi impactul lor asupra procesului educaţional
în ansamblu,

b) al doilea nivel de analiză vizează învăţarea pe domenii specifice, cu

conţinuturile şi mecanismele sale particulare.
 3. Perspectiva cognitivă
Perspectiva cognitivă are la baza teoria procesării informaţiei şi reprezintă o
perspectivă activă asupra învăţării.
Cognitiviştii acordă un rol major procesărilor informaţionale care au loc între “input”
şi “output”, punând astfel un accent mare pe ceea ce se întâmplă în “cutia neagră”.

Dacă învăţarea este văzută din perspectiva cognitivistă, respectiv ca o activitate de

procesare a informaţiei, transformare şi construire a sensului propriu al
cunoştinţelor predate, actorii devin parteneri în învăţare, educatorul având un rol
facilitator, iar procesul va fi unul de colaborare.

Conform teoriei procesării informaţionale, procesul de învăţare se referă la receptarea

informaţiei din mediu şi utilizarea unor strategii cognitive pentru transferul acesteia
din memoria de scurtă durata în memoria de lungă durată. Aceste două procese:
atenţia şi utilizarea strategiilor constituie mecanismul fundamental al învăţării în teoria
procesării informaţiei.
Capacităţile atenţionale şi strategice se dezvoltă o dată cu vârsta, copiii devenind nişte
procesori de informaţie mai eficienţi. Aceste abilităţi îi ajută să depăşească limitările
impuse de registrul senzorial şi memoria de scurtă durată, astfel încât achiziţia
cunoştinţelor (declarative, procedurale şi strategice) se realizează mai rapid şi mai
eficient
 Principalele aplicaţii ale perspectivei cognitive în educaţie:

Teoria cognitivă accentuează rolul activ al elevului în învăţare, utilizarea de

strategii de memorare, care strategii pot fi simple, cum ar fi repetarea
materialului (ceea ce presupune de cele mai multe ori o prelucrare
superficială) sau strategii complexe, de elaborare şi organizare (însoţite de o
prelucrare de adâncime). Este foarte importantă autoreglarea în învăţare. În
cadrul acestei teorii se înţeleg mai nuanţat diferenţele individuale. O eroare în
rezolvarea unei sarcini poate să se datoreze nu doar lipsei anumitor structuri
cognitive (Piaget), ci unei varietăţi de factori: de la neatenţie, lipsa unor
strategii eficiente de memorare, la capacitatea redusă de reactualizare, sau de
monitorizare şi control al învăţării. Din această perspectivă, rolul educatorului
este de facilitare a învăţării prin: organizarea materialului: scheme de
organizare modele conceptuale, modele ierarhice. Elevii sunt implicați activ în
sarcini autentice de învăţare: problematizări, întrebări care solicită
prelucrarea superioară a materialului, furnizare de exemple şi aplicaţii,
testarea cunoştințelor pe baza de proiecte.
 4.Perspectiva socio-constructivistă - curentul cel mai modern din psihologie

Constructivismul este o teorie - bazată pe observaţie şi cercetări ştiinţifice - despre

modul în care oamenii învaţă. Curentul care a stat la baza acestei abordări a învăţării
este postmodernismul. La nivelul constructivismului, curentul postmodernist aduce o
modificare a ideii că locul cunoştinţelor se afla în interiorul persoanei. Învăţarea şi
procesul de construire a sensului sunt procese sociale prin excelenţă, la aceasta
contribuind activităţile şi instrumentele culturale, de la sistemele de simboluri la limbă
şi arte.
Constructivismul favorizează şi declanşează curiozitatea înnăscută a elevilor privitoare
la lumea înconjurătoare şi la modul în care fenomenele apar şi funcţionează. Învăţarea
are la baza interacţiunea dintre procesele cognitive individuale şi cele sociale (accentul
fiind pus pe procesele sociale). Mecanismele implicate sunt:
a) conflictul sociocognitiv (bazat în mare parte pe teoria lui Piaget şi a discipolilor). •
Rolul interacţiunilor sociale este doar de a genera conflictul cognitiv, care generează o
stare de dezechilibru şi forţează individul să-si modifice schemele existente.
• Studii care investighează teoria conflictului socio-cognitiv aduc o serie de nuanţări. S-
a demonstrat importanţa participării active şi influenţa statutului social în cadrul
grupului asupra beneficiului pe care interacţiunea cu copii de aceeasi vârstă o are
asupra învăţării. Ei trebuie să fie activ antrenaţi în activitatea de rezolvare de probleme
şi să existe o interacţiune verbală între ei. De asemenea dacă diferenţa de expertiză
este prea mare copiii tind să preia necritic soluţia fără a participa la procesul de
construcţie.
 b) co- construcţia cunoştintelor

Funcţionarea cognitivă individuală nu este doar derivată din interacţiunea

socială, ci este un produs al acestei interacţiuni:

• dezvoltarea individuală şi funcţionarea mentală superioară îşi au originea în

interacţiunile sociale. Participarea la activităţi comune de rezolvare de
probleme duce la internalizarea efectelor activităţii comune astfel încât
persoana acumulează noi strategii şi cunoştinţe despre lume şi cultură. În
acest sens interacţiunile productive sunt cele care orientează instrucţia

• Funcţionarea atât în plan social cât şi individual este mediată de simboluri

(semne, limba, mnemotehnici, scheme, diagrame, produse artistice) care
facilitează co-construcţia cunoştințelor şi în acelaşi timp sunt mijloace
internalizate care vor sta la baza activităţilor individuale ulterioare de
rezolvare de probleme.
 • Înţelegerea relaţiei complexe dintre aspectele individuale şi cele sociale trebuie
privită din perspectiva developmentală (filogenetică, culturală/antropologică,
ontogenetică şi microgenetică).
• Dependenţa învăţării de contextul sociocultural în care se desfaşoară, separarea
individului de influenţele sociale este imposibilă. În acest sens şcoala trebuie privită ca
un sistem cultural, iar şcolarizarea ca un proces cultural (de culturalizare), în care elevii
şi educatorii construiesc şi îşi internalizează cultura şcolii.

Educaţia din perspectiva socio-constructivistă

Constructivismul este înţeles ca o descriere a ceea ce fiecare receptor (cel care învaţă)
experimentează, învaţă, fiind concentrat pe construirea unor artefacte într-un mediu
social.

Din acest punct de vedere, procesul de educare este cel mai bine realizat prin crearea
de experienţe care vor fi foarte utile pentru procesul de învăţare pornind de la punctul
de vedere al receptorilor (elevilor), mai degrabă decât prin expunere şi evaluarea
informaţiei pe care educatorul crede ca receptorii trebuie să o asimileze.
Fiecare participant la un curs poate să fie de asemenea şi educator şi elev. Un educator
în acest mediu este doar un element de influenţă şi joacă rolul unui model şi nivel de
cultură, conectând cu alţii într-un mod personal care se adresează necesităţilor
acestora de a învăţa, moderând discuţiile şi activităţile într-un mod care conduce
studenţii către obiectivele de învăţare ale clasei.
 Constructivismul social este un termen ce defineşte o vedere particulară a
educaţiei.

• Conceperea şcolilor sub forma unor comunităţi de învăţare, în care

responsabilitatea pentru învăţare este individuală, dar ea se realizează practic
prin participare la rezolvarea în grup a sarcinilor, prin interacţiune, negociere
şi colaborare.
• Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luând în considerare influenţa
socială, spre deosebire de evaluarea tradiţională care încercă să reducă la
minim, prin practicile utilizate, contribuţia socială la determinarea produselor
învăţării. Constructivismul susţine ca învăţatul este „în mod special de succes”
când se construieşte ceva din experienţa altora. Acesta poate fi orice, de la o
propoziţie vorbită, sau un mesaj pe internet, până la lucruri mai complexe
precum un tablou, o casă sau un pachet soft.

Constructivismul social extinde aceasta idee de mai sus într-un grup social,
construind lucruri unul pentru celălalt, creând în colaborare o mică cultură
de lucruri comune ce au înţelesuri comune. Când cineva este absorbit în
cadrul unei astfel de culturi, acest cineva învaţă mereu de cum să fie parte a
acestei culturi, la mai multe nivele.
 Influenţe constructiviste asupra învăţării

În şcoală, punctul de vedere constructivist asupra învăţării stă la baza unor

tehnici de predare diferite de cele tradiţionale.
În general, această abordare înseamnă încurajarea elevilor pentru utilizarea
unor tehnici active (experimente, rezolvarea unor probleme întâlnite în viaţă
de zi cu zi) care să conducă la crearea de noi cunoştinţe.
Aceste cunoştinţe vor fi supuse unui proces de reflecţie individuală dar şi
discuţiilor colective cu scopul de a observa modul în care elevii progresează în
realizarea sarcinilor şi în înţelegerea sensurilor.
Educatorul înregistrează concepţiile preexistente în mintea copiilor referitoare
la temele studiate, apoi ghidează activităţile care se adresează acestor
concepţii şi încearcă să construiască noile cunoştinţe pe baza lor.