TOATĂ LUMEA RÂDE, CÂNTĂ Ş I DANSEAZĂ
CRĂIASA FĂRĂ CUSUR, scenariu
burlesc de Bogdan Ulmu după piese
de G. C ă l i n e s c u e TEAT R U L
" L U CEAFĂ R U L " D I N IAŞI e Data
reprezentaţiei: 9 mai 1 995 • Regia,
scenog rafia �i i lust raţia muzicală:
Bogdan Ulmu e Dansu ri: G h .
Sta n c i u e D i st r i b u t i a : D o i n a
' merge înainte, numai din când în când,
l a r k uczewicz ( I rod), G ig i Şfa i ţ e r
(Chiţimia), Tani Paraschiv (Vrabie),
Nina Dimitriu (Brezaia), Ion Agachi
(Căpitanul), Vasilica Oncioaia
( P r u n c u l ) , A l i n a S â r b u ( B a b a ) �i
copilul Alice Sfaiter.
I ng e n i o s , ca m a i de fiecare d ată,
pariul în care se lansează Bogdan Ulmu,
c o m p u n â n d - prin î n l ă n ţ u i rea u nor
j u căuşe i m provizaţ i i căl i ne s c i e n e -
spectacol u l C răiasa fără cusur. Cu
febrilitatea lui postmodernă, chisnovatul
reg izor, m o d e râ n d u - ş i oarecum
pârdal n icele i m p ulsuri d e i nfidelitate,
imaginează, între feeric şi elegiac, între
c h i ot şi v a i e r , u n " V i c l e i m " p l i n d e
exuberanţă şi, deopotrivă, filosoficesc.
Cât trăs n i te , cât d răcoase, c u
s u b t i l i tă ţ i f i l o l o g i c e a parte ş i a l t e
poznoşenii de erudit pus p e şotii, rostirile
"divinului critic" se filtrează prin granulele
unui umor de sclipire pur intelectuală. Ele
resp i ră , cu alte c u v i nte, un aer d e
cabinet. Bogdan U l m u , stârnind ici un
fior, aplicând colo o pată de culoare, de
sevă şi coerenţă scenică acestor, cum să
l e z i c , acestor art i f i c i i l u d i c e a l e
Călinescului. Ş i nu strica să-şi biciuiască,
încă, fantezia p â n ă l a accent u l m a i
intens, funambulesc, de explozivitate -
de ce nu? - suprarealistă.
P r i m a secvenţă e un truvai care
provoacă imediat (su)râsul. Lui Bogdan
U l m u , vezi b i ne, îi place să ne ia prin
surprindere. O isteţică iscată pasămite
d i n c o m m e d i a d e l l ' a rte i z b eş t e , a u
ralenti, ditamai gongul. Dar gongul n u
doar vuieşte - e l plânge, sloboade u n
plânset d e pruncuţ! Ce-o fi asta? . . . Păi,
s-ar putea să fie un prim semn , o pre­
vest i re c ă , în povestea care stă să
înceapă, lacrima şi zâmbetul, la fel ca şi
alintul şi împieptoşarea ori suavitatea şi
frusteţea se vor ingem ăna într-un colorat,
(fo l clorle) ritmat oximoron.
i ntr-un moment noruc.;us al v oinţei de
sinteză, ludicul impenitent Bogdan Ulmu
p u n e i n a m a l g a m , un a m a l g a m d e
c o m po z i ţ i e s p ec i a l ă , v o i o ş i e ş i
i n g â n d u rarea. C h e f u l d e petrecere,
nuntirea, ivirea pe l u m e a făt Ui u i care,
cum se întâmplă pe tărâmul mirobolant al Oncioaia, Tani Paraschiv şi Alina Sârbu.
basmului ("aşa scrie la folclor!"), vrea zor­ La aplauze, marcaţi de efort, păstrau pe
nevoie absolutul, cere, cu scâncete şi chip, pe chipul fără mască, bucuria unor
alte ţivluieli, imposibilul, adică: o crăiasă clipe de transfigurare.
fără cusur. Dar, boieri dumneavoastră, o Nu am fost, îmi pare rău, la premieră,
a s e m e n e a făptură p o m e n i t u - s - a
când, am auzit, s-a jucat fără scăderi de
vreodată?
t o n u s . A c u m , pe a l o c u ri , surveneau
' E i , şi dacă nu s-a pomenit? V i aţa
scurtcircuitări de elan, diminuări de suflu.
Oboseala, poate . . . Sau , ş t i u şi e u ,
fir-ar să fie, o dă cotită. Prin bătătura
discontinuităţile în programare. De-o fi
unde dănţuitori horesc, pe la cele porţi,
pe la fereşti, când ţi-e lumea mai dragă una, de-o fi alta, nu e problema mea.
trece o înfiorare. Moroi să fie? Sau, bată-1 Oricum, chiar intuind formula optimă a
crucea, necuratul? N-o fi "cumeatra" montării, aş fi vrut un plus de vervă, un
care, ofuscată d e atâta ves e l i e şi ritm fără sincope - în orice caz, un joc în
bărbătoasă ţopăială (Căluşariil), şi-a cam exces. Lui G. Călinescu i s-ar potrivi, fără
pierdut răbdarea? O fi, n-o fi, ba chiar să-I trădezi (ba, dimpotrivă!), un pic de
uite-o, s i n i stra papal ugă, dar dacă a nebunie. Şi nici Bogdan Ulmu nu e, de
făcut-o d e râs r u s n a c u l ş o l t i c lvan
felul lui, vreun cumincior. lată, în Crăiasa
Turbincă, de ce s-ar teme aceşti stră­
fără cusur, spectacol care procură
stră-străn epoţi de daco-geţi care, în
momente de încântare, el semnează, în
plenitudinea vitalităţii lor, se simt (aşa
autor total, şi reg i a , şi scenari u l , ş i
scrie H erodot!) nem uritori? Ficţiu nea
scenografia, şi ilustraţia muzicală. Ce i
s c e n i c ă i z v o d i t ă de B o g d a n U l m u
s-ar mai putea cere? Decât, perseve­
iradiază metaforic, e ţesută - ca să n e
rare! Pentru că e ... diabolicum.
păstrăm î n ton - cu fir de parabolă. Sub
veghea unei sfinte icoane (Fecioara Maria
------· FLORIN FAIFER
cu pruncul), prinde zvon amăgitoarea,
m â n g â i etoarea i l uz i e a ti n ereţ i i fără
bătrâneţe şi a v i e ţ i i fără de m oarte.
Efecte vizuale, efecte acustice susţin
această ofertantă viziune. Vocea amplă,
i n te n s ă a M a r i e i Tănase - cu un rol
ACTE SI '
esenţ i a l , determ i n ant în spectacol -
creează o atmosferă de stări alternante,
TABLOURI
în care jalea şi bucuria se rânduiesc, aşa,
ca în viaţă.
În fine, interpreţii. Un spirit de echipă
- imprimat cu bun instinct de regizorul­
a n i mator - îi m o b i l i zează pe aceşti
"luceferişti" cărora le stă la îndemână,
n e - a m c o n v i n s , ş i performanţa
individuală. Cu devotament, cu dăruire, ei
îl urmează pe Bogdan Ulmu chiar şi când
năzdrăvanul le propune gama unor mai
mult sau mai puţin contrariante fantezii.
Toată lumea râde, cântă şi (instruită
de Gh. Stanciu) dansează . . . Cu mască,
fără m a s c ă , m ă n u n c h i u l de actori
întru c h i pează (şi m â n u ieşte) eroi d e
basm, s i l uete d e s u g e s t i e fol c l o rică
(Brez a i a , C h i ţ i m i a , G e n era l u l ş . a . ) ,
schiţează, în contur stilizat, câte un tip
d i n c o m m e d i a d e l l ' arte ori m i mează
gest u r i l e eroilor b u r leşti d e comedie În teatrul românesc de ultimă oră, de
mută. E , orice s-ar spune, u n tur d e la revo l uţ i e încoace, când g ra n iţele
f o r t ă . . . f i z i c ă , d a r ş i o i n c e r c are a statelor de dincolo de fosta cortină de
mobil ităţii lo r i n l erpretative. Î ncep c u fier s-au deschis î n sfârşit şi exportului
ildmirabila Doina larcuczewicz, p e r.arA românesc de spectacole (mai ales lui), in
mai să n - o recunosc sub costumaţia şi p l a n u l întruchipării sce n i c e a t ex te l o r
o brăz a ru l de I rod , dar mă grăbesc să u r a m a t i c e s - a u p rod u s m u l a p i i m
ildilug şi coechlplerll, cilre au pasajele lor portante, o evi dentă deplasare spre zona
de bravură: Ion Agachi şi N i n a U l m u , vizualizărll, in detri m e n t u l cuvăntului
G heo rghe (ş i fetiţa Alic.;�) şraiţer, Vaslllca rostit. Spunem cuvântul rostit (de pe
27
 scenă), pentru că acela scris, în care sunt
închise idei, stări conflictuale şi, oricum,
succesiunea întâmplărilor, a momentelor
acţiunii, cuvânt ce stă cuminte aliniat în
propoz i ţ i i şi fraze s e m n ificând ş i
comunicând, n u poate fi, se vede, eludat.
De aceea, putem afirma că, chiar şi în cel
mai abstract spectacol cu putinţă - şi 1 7
acte c u Piet Mondrian poate, cred ,
deveni un prototip "clasic" al genului - la
început a fost tot... cuvântul. În speţă, la
baza spectacolului au stat eseurile l u i
Ovidiu Pecican. Aceste eseuri a u avut ca
p u n c t d e p l e c a re i d eea reg i zoru l u i ­
scenograf de a reprezenta scenic, într-o
modalitate cinetică, tablourile pictorului
abstracţionist de origine olandeză Piet
Mondrian. Actorul devine aici, alături de
obiecte, un simplu semn teatral, având
însă un rol special: acela de a coagula în
juru-i lumea exterioară şi de a topi toate
elementele într-un creuzet capabil să
d i st i l eze ideea până la esenţă. Ş i ce
altceva a urmărit Piet Mondrian, artistul
ale cărui capodopere au s l u j i t d rept
pretext scenic, decât exprimarea esenţei
lumii înconjurătoare printr-un continuu şi
anevoios proces de abstractizare? O
dată descoperit miezul experienţel o r
plastice a l e lui Mondrian - exprimarea
esenţialului în imagini bidimensionale -,
Horaţ i u M ihaiu are revelaţia traseu l u i
invers: reinventarea lumii inspiratoare a
pictorului în imagini cinetice, în scopul
semnificării într-un spaţiu tridimensional.
Arta, oricare ar fi ea, vrea să transmită un
m esaj . Mesaj u l t r a n s m i s d e acest
îndrăzneţ constructor vizual care este
Horaţiu Mihaiu, excelent secondat de
V i r g i l M i ha i u , s e m n at a r u l i l u straţ i e i
muzicale, este unul general uman. Că, în
eseurile lui Ovidi u Pecican, personaju l
O m u l nedumerit (Petre Băcioiu) avea o
anumită dimensiune filosofică pe care în
spectacol n u am prea descifrat-o, el
funcţionând (cu o singură excepţie: când
descoperă şi aband o nează m i n u n ea
sferei) doar ca un liant indispensabil al
trecerii "tehnice" de la un tablou la altul -
ceea ce poate fi taxat şi drept cea mai
evidentă neîmplinire a unui spectacol de
i m a g i n e pură -, că pe a l o c u r i
reprezentaţia devine uşor tautologică sau
ch iar suferă de monotonie, i maginaţia
creatorului obosind, nu-i de mirare când
avem de-a face cu nici mai mult, nici mai
puţin decât 1 7 acte. De ce 1 7 şi nu 1 3
sau 9 , de ce acte şi n u scene, şi ce s-ar
întâmpla dacă s-ar reduce din ele - nu
are nici o i m portanţă. Relevant e că
a s i stăm la un act artistic i n e d i t (în
spectacolul românesc el a existat doar ca
o aspiraţie, căreia Teatrul de Nord din
Salu Mare i-a dedicat chiar şi un festival
ajuns în 1 995 la a patra ediţie, de unde
această interesantă propunere-unicat, nu
înţelegem de ce, a lipsit). Acesta poate fi
receptat cu uşurinţă în orice colţ de lume,
pentru că a re o m o d a l itate de
com u n i care u n iversal i n t e l i g i b i l ă . U n
spectacol pentru export, de o calitate
i n d u b itab i l ă , pe care spectatorii îl
urmăresc cu sufletul la gură, de parcă
s-ar afla într-o transă mistică, fiindcă tot
ceea ce se î n t â m p l ă pe s c e n ă n u e
altceva decât o relevare a raporturilor
omului secolului nostru cu lumea care îl
înconjoară, îl asaltează şi îl captează ca
într-o plasă de păianjen. Prin această
lume ne poartă, cu dezinvoltură şi cert
profes i o n a l i s m , actori de fru nte ai
N aţ i o n a l u l u i c l u j e a n , s u b c h i p d e
personaje m a i m u l t s a u m a i p u ţ i n . . .
impersonale: Cornel R ă i l e a n u (Auto­
ritatea) - creatorul , dem i u rg u l acestu i
univers p e care îl impune, Miriam Cuibus
(Femeia, Femeia în verde), cu mişcări
graţioase de balerină şi cu aură tragică, şi
Dorin Andone (Omul cu ochelari negri),
de o austeritate ce sporeşte misterul .
N - a m reţi n u t toate i postazel e ş i
semnificaţiile particulare ale nuanţelor ce
alcătuiesc reprezentaţia, uneori fascinant
col o rată şi tulbu rător comentată sonor,
dar important In acest spectacol (despre
care nu ne v o m m i r a să a f l ă m că a
Inceput să străbată meridianele lumii)
este esenţa lui şi, m a l ales, inte n ţia de a
c om unica printr-o altă modalitate decât
cea tradiţională, a cuvântului. Nu e nici
balet, nici panto mi m ă , ci, poate, o formll
de expresie nouă - teatru gestual-vlzual
- , care s-ar putea să facă şi prozeliţi.
------· DIMITRIE ROMAN
RAFINAMENT
ORIENTAL
ORFANUL ZHAO de Ji Junxiang.
Traducere a: Cui Nianqiang
e TEAT R U L T I N E R ET U L U I D I N
PIATRA-NE AMŢ e Data reprezen­
ta ţ i e i : 2 6 mai 1 9 9 5 e R e g i a :
A lexa n d ru Dabija e Scenografi a:
Drago;; Buhagiar, I r i n a So lomon
• M uz i c a : M i rcea Octa v i a n
• Distribuţia: Liviu Timu;; (Du Anjia),
Ion M uscă (Doctorul Chen Ying),
C o r n e l i u Dan Borcia ( Î n ţ e leptul
Gong Suchu), Radu Băiţan (Gene­
r a l u l H a n J ue), D a n i e l Be;;leagă
(Zhao Sun), Mihai Danu (Chen Bo),
Loredana Botezatu (Prinţesa), Traian
G r i g o r i u (Tri m i s u l) , E l iza B e r c u
Bodeanu (Wei Jiang), Lucian Pavel
( S l uj i t o r u l înţe lept u l u i ) , I o n uţ
C ucoară (Crainicul), Ioan M urariu
(Soldatul l ui Du), Mihaela Ciolan
(Crainicul mut) s.a.
Ca director demisionat (zi c u n i i) -
d e m i s i o n a r - (zic a l ţ i i ) de la Teat r u l
Odeon, Alexandru Dabija a devenit un
" c a z " . Un caz la a cărui apariţie a u
contribuit van ităţi exacerbate,
m e s c h i n ă r i i d e tot fel u l , d o r i nţe d e
răzbunare, şi de pe urma căruia foarte
mulţi au avut de pierdut: administraţia şi­
a p i e r d u t - i a răşi - d i n p u ritatea
" i m ag i n i i " (dar îi m a i pasă, oare, cu
adevărat de aşa ceva?), capitala şi, la
urma urmei, ţara au pierdut din animaţia
peisajului cultLiral (căci, sub d irecţia lui
Dabija, Odeonul ajunsese u n veritabi l
centru-pilot d e experimente multiartistice
- dar cui i-a păsat prea tare de asta?),
teat r u l a p i e r d u t câţiva actori b u n i ,
plecaţi o dată cu Dabija (dar c u i . . . ? )
ş.a. m . d . D e câştiga! a u avut doar unii
pescuitori în ape tulburi. Şi, paradoxal,
Alexan d ru Dabija î n s uş i . Pentru că,
absorbit de treburile directoriale, el şi-a
neglijat aproape cu totul meseria "de
bază " , aceea d e regizor: c â t timp a
condus O d eo n u l , a montat un singur
s p e c t a c o l , nes e m n i f i c a t i v ( S u i t ă d e
c r i m e �ţ i b l este m e , la " B u l andra").
Angajat la Teatrul Tineretului din Piatra­
N eamţ - de fapt, reangajat , pen tru că
aici debutase, cu ani în urmă, în profesie
-, Dabija semnează, "ca simplu regizor , "
u n u l d i ntre b u n e l e spectacol e a l e
stag i u n i i : Orfanul Zhao. Aşadar . tot răul
spre binel
Necunoscută la noi, piesa aparţine
unui autor care a trăit, se p are , între