CURSUL 6

Problematica traumatizării din copilărie

Printre primele cercetătoare ale modului de manifestare a traumei la copil se numără

Anna Freud (și colaboratoarele), care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a cercetat
modul în care copiii făceau față situației de război. Ele au constatat că, pentru copiii mici,
rămânerea lângă o figură parentală unitară stabilă este mai puțin suprasolicitantă, în ciuda
bombardamentelor, decât cazul în care copilului i se asigura securitatea fizică, dar în
condițiile unui șoc de despărțire, ale unei traume de separare.
Lucrările de psihologie infantilă au adus o contribuție importantă la înțelegerea
problematicii traumei infantile, începând cu lucrările lui S.Freud, A.Freud, R.Spitz,
E.Erickson, J.Bowlby și continuând cu cercetări mai recente, ale lui D.Stern sau
J.Lichtenberg.
Un aspect important în traumatologia infantilă se referă la faptul că, la suprasolicitări,
eventual repetate, prăbușirea copilului se manifestă prin formațiuni simptomatice (înțelese ca
încercări nereușite de adaptare și autovindecare), în cazul extrem ca traumă psihică.
În înțelegerea modului de manifestare a traumei infantile, contează:
- stadiul de dezvoltare cognitivă, afectivă, psihosexuală și socială a copilului;
- factori somatici înnăscuți și dobândiți, care pot să acționeze ca factori de risc, cum
ar fi traumatismele craniene ușoare în copilăria timpurie, sau ca factori protectori,
cum ar fi așa-numitul easy temperament (copii ușor de îngrijit).

Clasificarea traumelor din copilărie

Terr (1995) vorbește despre două categorii de traume:
a. Trauma de tip I (un eveniment traumatic singular). Se mai numește traumă de șoc
și, de obicei, ea este amintită detaliat, făcând abstracție de distorsiunile perceptive
determinate de reacția traumatică acută. Copiii găsesc adesea explicații magice
pentru evenimente, întrucât nu pot, din cauza dezvoltării lor cognitive, să
stabilească conexiunile complexe și să țină seama de influențele întâmplării. Ca o
consecință a acestei situații, vinovăția este adesea dată pe propria persoană.
b. Trauma de tip II (un eveniment complex, mai lung). Ea duce la negare și
anestezie emoțională, apărând frecvent depersonalizarea și disocierea. Mulți copii
dezvoltă capacitatea de autohipnoză, pentru a se putea îndepărta de stresul

1
 traumatic recurent, drept pentru care acest tip de traumă se poate continua cu
tulburări disociative de identitate ulterioare.
Consecințele emoționale ale acestui tip de traumă se referă la:
- extrema distanțare și anestezia, care nu apar la trauma de tip I;
- mânia și furia durabile - la maltratări severe prelungite, orientate către propria
persoană; aceste sentimente pot alterna cu perioade de pasivitate extremă și
amorțire emoțională, putând duce ulterior la autorănire și suicid.
- în alte cazuri, agresivitatea extrema resimțită se orientează spre exterior, se
schimbă rolurile din schema relațională traumatică și victimele devin agresori.

Combinațiile de traume de tip I și II, adică situațiile în care factorii situaționali

traumatici persistenți acționează împreună cu vătămări și pierderi de tip șoc, duc la doliu
persistent, patologic și depresie. Leziunile, durerile, infirmitățile creează adesea un dor
constant de o stare fără răni, copiii având dificultăți în a integra realitatea rănilor sau
infirmităților într-o nouă imagine de sine.
Traumele relaționale severe, persistente (cum ar fi maltratarea prelungită, abuzul) duc
la afectări ale mai multor secțiuni de dezvoltare ale copilului. Dezvoltarea poate stagna și
forțele de dezvoltare ale copilului sunt legate și eforturile de a se adapta la traumă, respectiv
de a-i supraviețui psihic și, adesea, și fizic. Nu este obligatoriu ca o traumă de șoc să întrerupă
dezvoltarea, aceste traume putând rămâne în memorie ca o experiență neelaborată. Schema
traumatică va fi din nou stimulată în cazul unor suprasarcini analoage.
Traumele din copilărie au în comun 4 indicii:
a. Amintiri recurente, compulsive – retrăirea vizuală, ca forma cea mai frecventă a
retrăirii; apar și amintiri tactile, olfactive, acustice, în funcție de experiența
predominantă în situația traumatică;
b. Modalități comportamentale – „jocul traumatic”, în care copiii repetă trăirea
traumatică într-o secvență adesea nesfârșită și o reînscenare a aspectelor parțiale
ale experienței traumatice, în patternuri de comportament automatizate. Cel mai
adesea, ei nu pot stabili o conexiune între jocul lor și evenimentul traumatic.
c. Angoase traumaspecifice – este un criteriu de diferențiere față de angoasele
infantile nevrotice.
d. Atitudini alterate față de oameni, de viață și de viitor. Pierderea încrederii în
oameni și așteptările negative față de viața viitoare sunt cele mai importante urmări
ale zdruncinării înțelegerii infantile de lume.

2
 Uneori, aspectele schemei traumei din experiența infantilă pot fi elaborate prin măsuri
componsatorii, care pot merge până la transformarea în contrariu.

Factori de risc și factori protectori în dezvoltarea infantilă

Factorii de risc reprezintă evenimente de viață sau circumstanțe de viață
suprasolicitante, care favorizează, individual sau în co-acțiune, o tulburare psihică sau o
boală, ducând la apariția riscului de dezvoltare defectuoasă sau de tulburări psihice.
Factorii de risc și factori situaționali traumatici pot colabora, în mod fatal, în sensul
unei traume cumulative.
Factorii de risc au fost prezentați într-un curs anterior. Băieții sunt mai vulnerabili la
aceste categorii de factori decât fetele. Dacă apare mai mult de un factor de risc, crește
probabilitatea tulburărilor de dezvoltare.

Factorii protectori pot să împiedice acțiunea factorilor de risc sau traumatici, sau să
reechilibreze prejudiciile care au apărut deja (acțiune corectivă).
Și factorii protectori au fost prezentați într-un curs anterior.

Modul în care se întrepătrund aceste categorii de factori determină împovărarea

biografică sau profilul de împovărare, adică măsura în care factorii protectori corespund, în
gradul lor de forță, factorilor de risc și de suprasarcină traumatică (resursele protectoare nu
sunt numai generale, ci trebuie să fie și disponibile într-o situație potențială concretă).

Discutarea traumei din copilărie conform modelului desfășurării procesului

traumatic
Înțelegerea de sine și de lume a copiilor, zdruncinată de experiența traumatică, este
încă în construcție, în dezvoltare.
Înțelegerea situației este limitată de nivelul cognitiv, care este, în general, orientat mai
mult spre concret și mai specific personalității decât la adulți. Copilul tinde să atribuie unor
persoane chiar și procese suprapersonale, cum sunt dezastrele naturale; figurile parentale
puternice i-au refuzat, în aceste cazuri, protecția, poate pentru că a fost neascultător.
Copilul nu poate să își formeze decât o reprezentare limitată despre circumstanțele
realiste în care a apărut trauma, pentru că el nu poate avea o privire de ansamblu și nici nu
poate reconstrui în memorie desfășurările complexe și acțiunile umane care duc la dezastrul
său. Lacunele în înțelegerea de sine și de lume a copilului sunt acoperite prin constructe

3
auxiliare „antropomorfe”, cu atât mai probabile, cu cât este mai mare nevoia și urgența
copilului. Gândirea „pre-operațională”, „magică” a copilului poate determina apariția
fantasmelor de intervenție, pe care le dezvoltă copiii pentru a opri nenorocirea sau de a o
face, retroactiv, să nu se fi petrecut. Acestea trebuie să modifice evenimentele care au premers
catastrofei, să întrerupă desfășurarea acțiunii traumatice, să facă să nu se fi întâmplat moartea
sau rănile de la sfârșit. Printre aceste strategii traumacompensatorii, se numără și strategiile
disociative.
În trecerea de la situație-reacție la procesul traumatic, copilul formează scheme care
trebuie să servească compensării, echilibrării experienței traumatice. Schema
traumacompensatorie prezintă 3 aspecte parțiale:
- etiologic – originea catastrofei;
- restaurativ – reîmpăcarea, respectiv anularea, de care țin și fantasmele de
intervenție;
- preventiv – prelucrarea unor reguli cognitiv-emoționale pentru a fi evitată pe viitor
repetarea catastrofei.
Aceste activități compensatoriim, adesea probând o mare inteligență și creativitate,
sunt în funcție de dezvoltarea cognitivă și afectivă specifică vârstei.

Simptomatica și sindroamele psihopatologice formate ca urmare a experiențelor

traumatice din copilărie
Așa cum se știe, simptomele reprezintp formațiuni de compromis rezultate direct din
interacțiunea dintre experiența traumatică și eforturile compensatorii. Unele modalități de
trăire și de comportament simptomatice, ca depresia, anxietatea, tablourile disociative,
atacurile psihogene sau dependența pot fi înțelese pornind de la conflictul între scheme
traumatice și măsuri traumacompensatorii.
Patologia diferă în funcție de natura traumei: familială sau nefamilială.
 Traumele nefamiliale – nu zdruncină fundamental înțelegerea pe care o are
copilul față de securitatea unei lumi, în care el poate continua să crească, apărat
de figuri parentale puternice. Chiar și atunci când funcția protectoare a
părinților „eșuează” trecător, totuși sistemul de relații și de siguranță
intrafamilială rămâne neatins mai departe. Acestei situații îi corespunde o
deosebită semnificație protectoare a unui sistem familial intact sau cel puțin a
unei figuri de legătură pozitivă. Schița unui sistem de reguli sau de scheme
traumacompensatorii este aici simplă: lumea externă poate fi periculoasă și

4
 amenințătoare, dar în sânul familiei și al sinelui, ca organizare simbolică, există
siguranță și susținere demnă de încredere. Dacă această schemă este foarte
„generalizată”, din motive de apărare, atunci ia naștere, în procesul traumatic, o
structură fobică, care reușește să delimiteze o zonă periculoasă din ce în ce mai
restrânsă și o restrânge la obiecte și locuri relativ departe de subiect.
 Traumele familiale – în cazul violenței familiale sau abuzului sexual în
familie. Figurile familiale de legătură sau de protecție au devenit agresorii
traumatizanți. Eforturile traumacompensatorii de cunoaștere ale copilului ajung
într-o fundătură periculoasă. Copilul nu mai distinge criteriile după care poate
diferenția între figurile de relație prietenoase și dușmănoase, amenințătoare și
de ajutor. Dacă tatăl violent este perceput ca rău, atunci sinele este părăsit fără
apărare. Dacă tatăl este perceput ca bun, și sinele a meritat „pedeapsa
îndreptățită”, atunci se păstrează o figură parentală idealizată, pe care copilul o
poate menține pentru a fi armat împotriva unui mediu extrafamilial periculos.
Legitimările pe care le pot inventa figurile familiale de relație pentru
comportamentul lor sexual sau agresiv îl încursă adesea pe copil și mai mult în
posibilitățile lui de cunoaștere și măsurile lui compensatorii. În abuzul sau
maltratarea intrafamilială intenționată, copilul își pierde capacitatea de a face o
diferențiere sigură între obiectele prietenoase și dușmănoase, respectiv între
locurile sigure și locurile nesigure, ceea ce poate duce la atacuri de panică
generalizată.

Terapia traumei la copil

Depinde de măsura în care terapeutul se poate baza pe câmpul înconjurător, de rudenie
și vecinătate.
Dacă părinții sunt ei înșiși persoanele traumatogene, și ei sunt, la rândul lor,
traumatizați, trebuie construit mai întâi un câmp înconjurător de ajutor, de încredere.
Sarcina terapeutică constă într-un proces terapeutic adesea îndelungat, în care copilului
îi devine posibil să elaboreze și să integreze experiența traumatică invazivă, în care nu este
fixat nici un pas de dezvoltare, ci pot să fie dominante sarcinile de dezvoltare specifice
fazelor.
Terapeutul trebuie, mai ales, să contribuie la susținerea mecanismelor de elaborare
tipice vârstei copiilor. Copilul trebuie ajutat să „integreze noi modele interne ale lumii”, adică
trebuie să realizeze o integrare în modelul lumii specific copilăresc.

5
 O funcție importantă are aici „jocul traumatic”, în care copiii retrăiesc, încă o dată,
experiența traumatică, în cantități autodozate și caută ieșiri în viața lor fantasmatică. Ei
exprimă, astfel, adesea, o serie de „fantezii de intervenție”. Acestea modifică, de exemplu,
evenimentele care preced trauma, întrerup desfășurarea acțiunii traumatice, anulează sfârșitul
mortal sau leziunile. În jocul posttraumatic, pot fi probate strategiile traumacompensatorii,
care intră în schemele traumacompensatorii și structurează câmpul de prezentare minim
controlat.
Pentru aceasta, terapia trebuie să ofere un cadru sigur, protector, în care să se poată
desfășura fantezia creatoare a copiilor. Terapeutul trebuie să susțină soluțiile creative
specifice vârstei, care sunt potrivite pentru a-i reda copilului sentimentul de control asupra
lumii sale înconjurătoare și încrederea în lumea adulților.
Pentru a micșora sau împiedica abisul dintre identificarea pretraumatică și cea
posttraumatică, terapia trebuie să se lege de experiențele pretraumatice pozitive (de relație) ale
copilului.
Schema de bază a terapiei traumei la copil are 3 dimensiuni:
a. modalitățile de procedură care trebuie să rezulte din situația traumatică trăită –
consecințele traumatizării intrafamiliale pentru reconstrucția reprezentărilor infantile de sine
sau de obiect pot fi combătute prin învățarea diferențierii sociale și oferirea de experiențe
relaționale terapeutice corectoare.
b. modalitățile de procedură care rezultă din stadiul de dezvoltare și sarcinile de
dezvoltare ale copilului traumatizat. Strategia terapeutică trebuie să se atașeze în special
resurselor și forțelor copilului și să le mobilizeze și să le folosească pe acestea pentru
elaborarea experienței traumatice.
c. utilizarea și mobilizarea resurselor câmpului social, în caz contrar, construirea unui
mediu social susținător.