CONSTRUCŢII SINTACTICE

CONSTRUCŢII PASIVE ŞI CONSTRUCŢII IMPERSONALE

În capitolul destinat categoriei diatezei (vezi I, Categoria diatezei, 2), s-a

demonstrat că, în raport cu structura verbală activă, satisfac condiţia
restructurării ierarhice, condiţie definitorie pentru opoziţiile de diateză,
construcţiile pasive şi cele impersonale, fiecare dintre ele actualizând o valoare
distinctă de diateză. Ambele tipare de construcţie se deosebesc printr-o organizare
sintactică proprie, prin forma verbului, iar, în plan pragmatic, prin componentul
diferit spre care se orientează interesul comunicativ. Cum cele două structuri
angajează ansamblul construcţiei (verbul şi argumentele / actanţii săi), şi nu numai
verbul izolat, ele vor fi examinate ca tipuri speciale de construcţii verbale,
urmărindu-se, pe de o parte, relaţia faţă de structura cu care intră în opoziţie (activă,
respectiv personală), iar, pe de alta, relaţia dintre ele.

1. CONSTRUCŢIA PASIVĂ

Pasivul, termenul marcat al diatezei, indiferent de forma pe care o îmbracă

(vezi infra, 1.1), se manifestă sintactic printr-o organizare specială a propoziţiei,
aşa-numita construcţie pasivă, caracterizată, în raport cu activul, prin următoarele
trăsături:
(a) Subiectul din construcţia activă trece într-o poziţie postverbală de
complement prepoziţional al verbului, aşa-numitul complement de agent. Noua
poziţie are un statut de complinire facultativă, admiţând suprimarea din oricare
construcţie pasivă: Ion citeşte cartea. → Cartea este citită (de (către) Ion).;
Lăcustele au distrus recolta. → Recolta a fost distrusă (de lăcuste).; vezi
Complementul de agent, 1.1.
Complementul de agent, marcat obligatoriu prepoziţional prin prepoziţiile de,
de către, poate deveni coocurent cu un complement primar (matricial), cerut prin
regulile de subcategorizare (de regim) ale verbului, marcat identic (Copilul este
ferit de părinţi de grijile zilnice.). Pentru distingerea poziţiilor, se poate folosi
celălalt conector prepoziţional, de către (Copilul este ferit de grijile zilnice de către
părinţi.).
(b) Complementul direct din construcţia activă se „externalizează” ca subiect,
schimbându-şi ierarhia sintactică (sau, altfel spus, trece dintr-un complement
propriu-zis în subiect, un complement special – extern – al verbului; vezi
Subiectul, 1.1.4). Ca subiect pasiv poate apărea orice nominal, animat sau
nonanimat, şi orice tip de propoziţie, conjuncţională sau relativă: Elevul este lăudat

131
de profesor., Cartea este citită de profesor., La sfârşitul zilei, era deja cunoscut
cine este autorul crimei., La sfârşitul zilei, fusese anunţat deja că s-a descoperit
autorul crimei.
(c) Trăsătura (b) are ca efect intranzitivizarea verbului, care, contextual,
pierde capacitatea de a-şi ataşa un complement direct. De fapt, pierde capacitatea
de a primi un complement al tranzitivităţii forte – vezi I, Clase sintactice şi
sintactico-semantice de verbe, 4.1.4.1, dar îşi păstrează capacitatea de a-şi ataşa
complemente ale tranzitivităţii slabe: complementul secundar (Elevul a fost
întrebat rezultatul., Copilul a fost învăţat gramatică.); complementul predicativ al
obiectului (Ion a fost numit ambasador., Ion a fost ales director., El a fost botezat
Ion.).
1.1. Tipologia construcţiilor pasive
Indiferent de tipul formal de pasiv (vezi infra, 1.1.1; 1.1.3), se disting două
construcţii: o construcţie lungă, cu cei doi actanţi exprimaţi, oricare dintre
realizări fiind posibilă – Cartea (1) este citită de elev (2)., Situaţia (1) este
cunoscută [de oricine stă în bloc] (2)., Este cunoscut de toată lumea (2) [că s-au
făcut abuzuri.] (1), vs o construcţie scurtă, cu unul sau chiar cu ambii actanţi
neexprimaţi (neexprimarea complementului de agent: Cartea este lăudată.;
neexprimarea ambilor actanţi: Înainte de a fi fost ales  subiect pasiv şi complement
de agent neexprimate] ambasador, Ion a fost şeful partidului.).
Neexprimarea complementului de agent are loc în următoarele situaţii semantice:
(a) când subiectul activ este „nedeterminat” (Mi-a fost dat / menit / ursit /
sortit / scris să trăiesc şi asta!);
(b) când subiectul activ are valoare generică (Este cunoscut / ştiut că se fură
mult.);
(c) când subiectul activ, deşi neexprimat, este recuperabil fie din cunoştinţele
comune ale locutorilor (Legea n-a fost promulgată ., situaţie în care fondul comun
de cunoştinţe trimite la persoana preşedintelui), fie anaforic, din contextul
lingvistic (Îl cunosc bine pe profesor, deci nu mă miră că elevii lui sunt aspru
pedepsiţi  .);
(d) când subiectul activ este neinteresant din punctul de vedere al informaţiei
comunicative şi poate rămâne nelexicalizat (Au fost vândute  toate biletele., N-au
fost reparate  toate străzile., Au fost suplimentate  locurile de admitere.).
Construcţiile (a–d) sunt corespondentele pasive ale construcţiilor active cu
subiect nelexicalizat, fiecare situaţie corespunzând unui tip anume de subiect
neexprimat (vezi Subiectul, 3.2).
În raport cu neexprimarea complementului de agent, neexprimarea subiectului
pasiv se limitează numai la cazurile în care acesta este recuperat anaforic sau discursiv:
(a) fie în construcţiile cu subiect inclus sau subînţeles, deci cu subiect
recuperat contextual, deictic sau anaforic ( Am fost căutată telefonic., Ion a
muncit enorm şi  a fost admis primul.);
(b) fie în construcţiile cu subiect controlat de subiectul sau de alt complement
al regentului (Ioni poate [ (ei ) fi acceptat.]; Îli ştiu [ca  (ei) fiind alungat de
ceilalţi.]);
(c) fie în construcţiile cu subiect avansat din subordonată (Ioni mi se pare că
 (ei) a fost deja închis.], Carteai se dovedeşte  (ei) a fi fost nemeritat uitată.).

132
 În funcţie de forma şi caracteristicile mărcii pasive, se distinge pasivul
marcat de pasivul nemarcat (ultimul numit şi pasiv lexical sau cu marcă zero),
iar, în cadrul primei şi celei mai importante categorii, se distinge pasivul cu
operatorul a fi, considerat şi pasiv prototipic, de pasivul-reflexiv.
1.1.1. Pasivul cu operatorul „a fi”
1.1.1.1. Pasivul cu operator se caracterizează printr-o construcţie analitică
analizabilă. Grupul a fi + participiu, neanalizabil la nivelul funcţiei de predicat al
enunţării (vezi Predicatul, 2.2.1; 2.2.2; vezi şi infra, 1.1.1.2), este, sub aspect
structural, analizabil, fiecare component păstrându-şi autonomia, după cum
probează următoarele trăsături:
(a) Participiul este variabil, cu manifestare adjectivală, forma lui preluând
informaţia de gen şi de număr de la nominalul-subiect (Elevul este lăudat., Eleva
este lăudată., Elevii sunt lăudaţi., Elevele sunt lăudate.; vezi şi Acordul dintre
subiect şi predicat, 1).
(b) Participiul acceptă, ca şi cele mai multe adjective, mărci ale gradării, ale
modalizării, ale aproximării, ale progresiei (Noul său roman este mai căutat de
cititori decât cel anterior., Cardiologul X este cel mai căutat de bolnavi., Reforma
a fost întrucâtva uitată., Rlib, 2002, Numele lui este cam interzis în România.,
Rlib, 2002, Prin noile măsuri, informaţia va fi cât de cât protejată., EZ, 2002), dar
şi prin determinări de mod propriu-zise (Casa este bine administrată / atent păzită
de noii proprietari.).
(c) Verbul îşi adaugă o marcă extraverbală, componentul a fi, purtător al
informaţiei verbale de mod şi de timp, iar, prin acord, al informaţiei de persoană şi
de număr preluate de la nominalul-subiect, încorporând morfemele de
predicativitate (MP); vezi Predicatul, 1.1.3; 2.2.2 (Cartea este / a fost / va fi / ar fi
citită.; Tu eşti lăudată. – Ea este lăudată. – Noi suntem lăudate.).
(d) Componentul a fi are o flexiune completă, admiţând, cu excepţia
imperativului, forme la diferite moduri şi timpuri, inclusiv forme verbale
nepersonale de infinitiv şi de gerunziu (Elevul a fost lăudat., Fiind lăudat, a
obţinut rezultate excelente., Elevul, înainte de a fi lăudat / de a fi fost lăudat, avea
rezultate slabe.). Absenţa imperativului (*Fiţi ajutaţi la timp!, *Fiţi numiţi
ambasadori!) are o explicaţie semantică, fiind urmarea apariţiei în poziţia
subiectului pasiv a unui nominal non-Agent (de obicei, Pacient / Temă), nominal
care, nedeţinând controlul asupra procesului, nu poate primi un ordin / o interdicţie.
(e) A fi este substituibil cu alte verbe, sinonime şi mai puţin sinonime: a veni
(pop.) Înainte de folosire, cratiţa vine unsă cu unt. (apud Iordan 1950; vezi şi
infra, 1.1.2); a se afla (Documentaţia se află depusă la primărie.); vezi şi verbe
copulative sau modale (Actorul rămâne / a devenit apreciat de public., Averea
pare bine gospodărită de noul proprietar.).
(f) Deşi topica sintactică (neutră) este a fi + participiu, construcţia permite
inversiunea componentelor. Topica fi-vor adunate, curentă în limba veche, este
rară în româna actuală, fiind totuşi acceptată cu intenţii stilistice; construcţia
permite frecvent, aproape nelimitat, disocierea componentelor (Cartea va fi,
imediat ce tipărirea va fi gata, trimisă tuturor librăriilor., Cartea va fi imediat / în
două săptămâni adusă în librării.).

133
 (g) Operatorul pasiv admite suprimarea, fără pierderea sensului pasiv (Elevul
a fost pregătit de profesor şi a reuşit să câştige concursul. = Elevul, pregătit de
profesor, a reuşit să câştige concursul.), semn clar că informaţia pasivă este
conţinută în matricea semantică a participiului, fiind exterioară verbului a fi (vezi I,
Forme verbale nepersonale, 3.3.2; vezi şi infra, 1.1.4).
1.1.1.2. Discuţia privind autonomia celor două componente (vezi supra,
1.1.1.1) oferă toate datele pentru interpretarea construcţiei, şi anume:
 Prima observaţie priveşte contestarea calităţii de morfem mobil a mărcii a
fi, deosebindu-se de morfemele formelor verbale compuse (perfect compus, viitor,
condiţional, prezumtiv). Flexiunea completă şi autonomia celor două componente
(vezi supra, 1.1.1.1 (d, e, f, g)) sunt argumente în măsură să susţină această
concluzie. În condiţiile în care a fi nu îndeplineşte condiţiile unui morfem mobil,
dar funcţionează ca unic purtător al mărcilor de predicativitate, a fi din secvenţa [a
fi + participiu] se apropie de ceilalţi operatori ai predicatului enunţării; vezi
Predicatul, 1.1.3 (b).
 Dacă se are în vedere, pe de o parte, faptul că marca formei prototipice de
pasiv, exterioară participiului, poartă MP, semnele de predicativitate, iar, pe de altă
parte, faptul că grupul, în ansamblu, prezintă semne sintactice de coeziune (vezi
Predicatul, 2.2.3.2), interpretarea acestei construcţii impune distingerea a două
niveluri de analiză:
(a) un nivel structural, la care se recunoaşte autonomia componentelor;
(b) un nivel funcţional-enunţiativ, la care gruparea funcţionează unitar,
constituind un predicat complex cu operator pasiv (vezi Predicatul, 2.2.2).
Ca orice predicat complex, cele două componente îşi distribuie diferit
funcţiile. La nivel pragmatico-enunţiativ, numai operatorul pasiv are capacitatea de
a-şi ataşa MP, oferind întregului grup autonomie în enunţare. La nivel semantic,
numai componentul final, cel participial, este purtătorul predicaţiei semantice,
inclusiv al informaţiei pasive, atribuind, în acelaşi timp, şi roluri tematice. La nivel
sintactic, operatorul este responsabil de o restricţie importantă de construcţie,
constând în selecţia obligatorie a formei participiale.
Dat fiind sensul pasiv al componentului participial, sens legat nemijlocit de
natura verbală a participiului, predicatul cu operator pasiv este un predicat
complex de tip verbal, şi nu unul de tip nonverbal (pentru distincţia predicat
complex verbal vs predicat complex nonverbal, vezi Predicatul, 2.2.1.3).

Prin analogie, aceeaşi soluţie se va adopta şi pentru realizările

nepersonale ale operatorului a fi (infinitiv sau gerunziu), ca reprezentând
grupuri neanalizabile la nivel funcţional (îndeplinesc, în acest caz, o funcţie
nepredicativă); vezi, de exemplu, funcţia de complement prepoziţional (a),
respectiv de circumstanţial de cauză (b):
(a) o atitudine de scriitor, literat, dornic de a fi citit de contemporani
(Al. Niculescu, Individualitatea);
(b) Fiindu-i refuzat ajutorul de către toţi cunoscuţii, a ajuns în pragul
disperării.
1.1.2. Există în română un pasiv cu operatorul „a veni”?
În literatura de specialitate, se consemnează „urme” de pasiv cu auxiliarul a
veni, în construcţii populare şi de limbă vorbită, precum: Cratiţa în care se coace

134
cozonacul vine unsă cu unt şi cu grăsime.; Partea asta a feţei de masă vine
festonată.; Grinda aceea vine aşezată aici.; Celălalt bec vine slăbit. (apud Iordan
1950).
Dată fiind posibilitatea substituţiei lui a fi şi cu alte verbe (vezi a se afla:
Faptul nu se află însemnat de cronicari.), este mai plauzibilă interpretarea lui [a
veni + participiu] ca rezultând din acelaşi tip de substituţie de care s-a vorbit
anterior (vezi supra, 1.1.1.1), semn al autonomiei celor două componente. Soluţia
este susţinută şi de faptul că, popular, se înregistrează variaţia a fi / a veni şi în alte
construcţii decât în cele cu participiu pasiv (vezi Numele predicativ, 3.1,
construcţiile copulative: Îmi este / Îmi vine cumnată.). În plus, în construcţia vine +
participiu, operatorul vine introduce, suplimentar, o valoare modală de necesitate,
proiectând în viitor realizarea acţiunii / a evenimentului, valoare inexistentă în
cazul pasivului cu a fi.
Construcţia se apropie de alte structuri: Cartea trebuie citită., unde operatorul
modal trebuie se ataşează direct participiului pasiv, ca urmare a unei operaţii
sintactice de reorganizare şi de ştergere a operatorului pasiv (Cartea trebuie [a fi /
să fie] citită., Cratiţa vine [a fi / să fie] unsă.) ; vezi şi Predicatul, 2.2.3.4.
1.1.3. Pasivul-reflexiv
Pasivul-reflexiv se caracterizează prin aceeaşi turnură de propoziţie ca şi
pasivul prototipic, adică prin trecerea subiectului activ în poziţia complementului
de agent şi prin trecerea complementului direct activ în poziţia de subiect pasiv. Se
distinge însă de pasivul prototipic prin unele trăsături de structură şi prin
numeroase trăsături de uz.
A. Trăsături proprii de structură:
(a) Forma verbului / locuţiunii verbale este aceeaşi cu cea a verbului activ
(exceptând eventuale modificări de acord, care pot surveni prin schimbarea
subiectului), la care se adaugă obligatoriu, ca marcă exterioară verbului, cliticul
reflexiv se (Nu se primesc contestaţii.; Dacă aici se spune că oamenii urmăresc
fericirea ca fiind bunul suprem al vieţii, se are în vedere un cu totul alt sens al
cuvântului., M. Cărtărescu, De ce iubim femeile). Cliticul reflexiv, cu statut
obligatoriu, nu apare într-o poziţie actanţială / argumentală a verbului şi nu intră
într-o relaţie de tip anaforic cu nominalul-subiect, fiind lipsit deci de calitate
pronominală; el funcţionează ca marcă de diateză. Pierderea calităţii anaforice /
pronominale se manifestă prin: (i) imposibilitatea dublării; (ii) apariţia într-o
construcţie intranzitivizată (pentru caracteristici generale ale pasivului, vezi supra,
1(c); (iii) neocuparea unei poziţii de subcategorizare a verbului, ceea ce decurge
din proprietatea anterioară.
(b) Paradigma pasivului-reflexiv este incompletă sub aspectul persoanei,
fiind limitată la forme pentru persoanele 3, 6, de unde derivă imposibilitatea
coocurenţei cu subiecte de persoanele 1, 2, 4, 5.
O paradigmă personală completă de pasiv-reflexiv este, în româna
actuală, cu totul excepţională, apărând numai în construcţii populare ca: Pe
unde umbli, de nu te mai vezi deloc? (apud Iordan 1956), unde nu te vezi „nu
eşti văzut de alţii”; Mă cunosc de la o poştă când mint., Te cunoşti când spui

135
 minciuni., unde mă cunosc „sunt cunoscut de alţii”, iar te cunoşti „eşti
cunoscut de alţii”.
(c) Limitarea la persoanele 3, 6 restrânge posibilitatea de aplicare a
pasivizării (deci a modificărilor de tip pasiv), fiind pasivizabile numai construcţiile
active al căror complement direct este fie un substantiv sau substitut al acestuia
(Se ştie deja premiantul / rezultatul / cel care a câştigat.), fie o propoziţie
conjuncţională sau relativă (Se ştie că s-a furat. / ce şi cât s-a furat.), dar imposibil
de pasivizat construcţiile în care complementul direct este pronume personal de
persoanele 1, 2, 4, 5; vezi: Te-am lăudat pentru rezultat. (activ) → *Tu te lauzi de
către mine pentru rezultat. (pasiv-reflexiv).
B. Trăsături specifice de uz:
(a) Pasivul-reflexiv se utilizează de preferinţă în condiţiile neexprimării
complementului de agent; vezi: Libertatea este ceva care se cucereşte şi nu ceva
care se cere cu insistenţă. (N. Iorga, Cugetări). Cazurile cu Agent lexicalizat, deşi
posibile, sunt mai rare; vezi: Adevărul însuşi nu se vinde decât de aceia cari nu-l
au. (N. Iorga, Cugetări), Un om public […] nu se critică decât în public de aceia
cari au simţ pentru loialitate. (ibid.), Nu se vrea să se facă capitalism de către noi,
cei din ţară. (IVLRA), Împărţeala veniturilor […] se va face de către judecătorie
în proporţie cu creanţa fiecăruia. (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de
procedură civilă), Cererea de recuzare se soluţionează de instanţa
judecătorească. (ibid.). În situaţia exprimării Agentului, uzul preferă pasivul
prototipic.
(b) Pasivul-reflexiv se preferă în condiţiile nontopicalizării subiectului pasiv,
deci cu subiectul sau echivalentul lui sintactic (propoziţia subiectivă) într-o poziţie
postverbală; vezi supra, exemplele de sub (c). Cazurile cu subiect antepus, deşi
posibile în condiţii clare de topicalizare, sunt mai puţin numeroase (Şi în Austria
s-a încercat acest şantaj. Acelaşi lucru s-a încercat şi la noi., As, 2004). Pentru
subiectele topicalizate (antepuse verbului), se preferă construcţia cu a fi.
(c) Construcţia pasiv-reflexivă se preferă în condiţiile unui subiect pasiv cu
citire „nonindividuală”, fie generică, pentru substantive masive sau nume de specie
(În România se vânează lupi., Aici se vinde lapte., În post, nu se bea vin., Pentru
muncile dificile, se aleg numai străini., La sărbători, se cântă marşuri patriotice.),
fie cu citire „nume de proprietate” / „de categorie” (Se caută menajeră., Aici se
pregătesc diplomaţi.). Pasivul prototipic este preferat, dimpotrivă, în condiţiile
unui subiect cu citire „individuală” (În acest magazin, a fost vândut deja
Luchianul expus., dar *a fost vândut peşte, iar acum *este vândută brânză.).
(d) Pasivul-reflexiv este preferat în condiţiile impersonalizării construcţiei,
fie în cazul unui subiect pasiv neexprimat (Orice scriitor dă mai mult când i se
cere √., N. Iorga, Cugetări; În societatea modernă se mănâncă √ neechilibrat.), fie
în cazul unui subiect pasiv propoziţional (propoziţie conjuncţională) sau substitut al
acestuia (Se spune că..., Se crede că..., Se preferă să..., dar *Este spus că…, ?Este
crezut că..., *Este preferat să…).
Din caracteristicile de structură şi de uz prezentate anterior apare o
specializare a celor două forme de pasiv: pasivul prototipic, specializat pentru
construcţii cu subiect individual / referenţial, topicalizat şi personal vs pasivul-
reflexiv, specializat pentru construcţii cu subiect nonindividual, nontopicalizat şi
preferabil nonpersonal.

136
 În româna actuală apar însă, pentru fiecare construcţie, şi realizări
caracteristice celuilalt tip:
− pasiv-reflexiv în care subiectul primeşte o citire „individuală” (Astăzi, s-a ales
Ion deputat., S-a vândut Luchianul din expoziţie., S-a citit capitolul al III-lea.);
− pasiv-reflexiv topicalizat (Rezultatul se ştie dinainte., Că eşti descurcăreţ,
se ştie de mult.);
− pasiv-reflexiv cu paradigmă personală (Mă cunosc când spun minciuni.);
− pasiv cu a fi al cărui subiect primeşte citire „generică” (La această şcoală,
sunt pregătiţi muzicieni.);
− pasiv cu a fi al cărui subiect este nontopicalizat (În acest tur de scrutin, a
fost ales Ion., Sunt afişate toate rezultatele., Sunt făcute publice toate neregulile.);
− pasiv cu a fi impersonal (E ştiut că au fost nereguli., Mi-a fost scris să
cunosc multe., Dat fiind că s-au făcut multe erori,…).
Comparând ponderea acestor preferinţe şi restricţii de utilizare, cele mai
constrângătoare sunt cele pentru pasivul-reflexiv şi privesc limitarea paradigmei
personale. Şi chiar dacă celelalte constrângeri nu sunt la fel de evidente,
contraexemplele fiind numeroase (vezi construcţiile anterioare), o tendinţă de
specializare a celor două tipare pasive nu se poate contesta. Dată fiind prezenţa, în
româna actuală, a unor contraexemple (deci exemple caracteristice celuilalt tip), nu
se poate vorbi despre o specializare totală, ci numai de o tendinţă de specializare.
De altfel, în această specializare constă şi explicaţia păstrării şi a coexistenţei în uz
a celor două construcţii.
În româna veche, specializarea celor două forme era mai puţin
evidentă.
La specializarea sintactică, semantică şi pragmatică stabilită anterior,
trebuie adăugată şi o preferinţă pe registre stilistice şi pe stiluri funcţionale:
pasivul prototipic este preferat în registrul cult, exceptând stilul juridico-
administrativ, unde trăsătura generală de „impersonalitate” se obţine prin
utilizarea ambelor tipuri de pasiv.
Cu toată această tendinţă de specializare, cele două tipuri de pasiv sunt
utilizate, nu o dată, ca sinonime, aşa cum indică apariţia lor în acelaşi enunţ sau în
enunţuri învecinate; vezi: Când arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost
numiţi prin convenţia arbitrală şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire…(G.
Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă), Casarea unei hotărâri se
poate cere: 1. Când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2.
Când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbatere.
(ibid.).
1.1.4. Pasivul lexical
Pasivul lexical (numit şi pasivul cu marcă zero) are în vedere formele
verbului, toate provenind de la verbe tranzitive, caracterizate prin includerea
trăsăturii [+ Pasiv] ca trăsătură semantică inerentă, fără nicio marcă pasivă
exterioară. Aparţin pasivului lexical (nemarcat) cele mai multe dintre participiile
verbelor tranzitive (avere bine administrată / bine păzită; casă bine consolidată /
frumos amenajată; vezi şi I, Forme verbale nepersonale, 3.4.2.3), precum şi
unele dintre supinele provenind de la verbe tranzitive (Este interzis de utilizat
asemenea substanţe de către copii.; vezi I, Forme verbale nepersonale, 4.3.1.4).

137
 Utilizările pasive ale participiului sunt mult mai numeroase decât utilizările
pasive ale supinului.
Exceptând câteva participii de la verbe tranzitive agentive cu sens activ (om
băut, om învăţat „care a învăţat şi ştie multe, ştiutor”, om citit, drum ocolit „care
ocoleşte”, om mâncat „care a mâncat”), provenind toate de la verbe tranzitive
folosite absolut, precum şi participii de la verbe tranzitive nonagentive şi de la
verbe intranzitive ergative (carte avută în bibliotecă, greşeala conţinută / aflată în
titlu, frunze căzute, preţ crescut, copil însănătoşit), celelalte participii de la verbe
tranzitive îşi păstrează sensul verbal pasiv.
Spre deosebire de participiu, supinele verbale inerent pasive sunt mai puţin
numeroase, limitându-se la: (a) unele utilizări din contexte verbale impersonale
(Este interzis de folosit de către copii asemenea substanţe.); (b) unele utilizări din
contexte adjectivale (propuneri demne de luat în seamă de întreaga societate
civilă, recolte gata de achiziţionat de către negustori, Diplomatul a fost găsit
demn de numit ambasador de către noul ministru.); (c) unele ocurenţe din
construcţii reorganizate (condiţii imposibil de acceptat de cumpărători).
Pasivul lexical se apropie de celelalte tipuri de pasiv prin trecerea subiectului
activ drept complement de agent, ocurenţa agentului fiind, de altfel, singurul semn
al valorii pasive încorporate (avere bine administrată de moştenitori; profesor
demn de ales director de către colegi; vezi I, Forme verbale nepersonale, 3.3.2;
4.3.1.4; 4.3.4.2).

1.2. Restricţii în alegerea pasivului

În afara restricţiilor generale privind verbele care se sustrag oricăror opoziţii
de diateză (vezi I, Categoria diatezei, 2), în cazul pasivului, se adaugă noi
restricţii, unele privind toate cele trei forme de pasiv, iar altele, specifice numai
uneia dintre ele.
1.2.1. Restricţiile comune tuturor formelor de pasiv sunt fie de tip strict
sintactic, fie de tip semantico-sintactic:
1.2.1.1. Restricţiile sintactice au în vedere, pe de o parte, incapacitatea
verbelor intranzitive şi a celor ergative (inacuzative) de a satisface construcţia
pasivă, iar, pe de altă parte, incapacitatea verbelor cu tranzitivitate slabă de a
accepta construcţia pasivă.
Verbele ergative (inacuzative) realizează construcţii aparent pasive,
construcţii cu Pacientul aşezat în poziţia subiectului (Soarele apune., Frunzele
cad., Producţia creşte., Fântânile seacă., Mâncarea se arde., Cireşele se coc.,
Copilul se însănătoşeşte.) şi care, în plus, pot apărea în perechi de construcţii, una
tranzitivă, cealaltă intranzitiv-ergativă, creând impresia realizării opoziţiei activ –
pasiv (Negustorii cresc preţurile. – Preţurile cresc., Gospodina arde mâncarea. –
Mâncarea se arde., Căldura coace fructele. – Fructele se coc., Seceta seacă
fântânile. – Fântânile seacă.). În realitate, construcţiile ergative sunt lipsite de sens
pasiv; cele două verbe din construcţia tranzitivă şi din perechea ei intranzitivă nu
sunt legate printr-o relaţie de „pasiv”, ci reprezintă unităţi lexicale distincte. Pentru
numeroase verbe, există o trecere continuă de la construcţia pasiv-reflexivă la cea
nonpasivă ergativă; vezi: Se reduce focul şi se continuă fierberea. Fierberea
continuă cu vasul acoperit. (S. Marin, Carte de bucate), unde, în aceeaşi reţetă

138
culinară, apare a continua în două ipostaze: întâi, în varianta pasiv-reflexivă,
coordonată cu altă utilizare pasiv-reflexivă (se reduce), urmată de utilizarea
nereflexiv-ergativă.
Anterior recunoaşterii verbelor inacuzative (ergative) drept clasă
distinctă de verbe, construcţia ergativă a fost subordonată, în unele cercetări,
pasivului, pe de o parte, pe baza constatării elementului comun de aşezare
ierarhică: Pacientul aşezat în poziţia subiectului, iar, pe de altă parte, ca
urmare a unei organizări paralele a acestor verbe, care, succesiv, apar în
construcţii intranzitive (ergative) şi tranzitiv-active.

Dintre verbele cu tranzitivitate slabă, numai cele cu tranzitivitate foarte slabă

se sustrag integral construcţiei pasive (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-
semantice de verbe, 4.1.4.2). Celelalte, reprezentând primul grad de tranzitivitate
slabă, pot satisface măcar una dintre formele de pasiv (vezi: Se caută menajeră., Se
angajează menajeră., verbe care satisfac pasivul-reflexiv, spre deosebire de a avea,
care nu satisface niciun tip de construcţie pasivă: *Este avută avere multă., *Se are
multă avere.).
1.2.1.2. Restricţiile semantico-sintactice privesc verbele tranzitive
nonagentive, a căror probabilitate de a primi pasiv este mai mică decât a verbelor
agentive. Totuşi, dintre verbele nonagentive, cele psihologice cu Experimentatorul
aşezat în poziţia de subiect pot apărea în construcţii pasive (El este iubit / stimat /
urât / dispreţuit de colegi.). Pot satisface pasivul şi unele verbe nonagentive cu
Posesorul în poziţia de subiect (Cartea a fost pierdută / găsită de Ion.; a găsi, a
pierde sunt verbe de schimbare de posesie). În schimb, nu apar deloc ca pasive:
– tranzitivele de stare fizică (Mă doare capul., Mă furnică spatele., Mă
mănâncă piciorul., Mă roade călcâiul., Mă ustură stomacul.);
– tranzitivele psihologice cu Experimentatorul aşezat în poziţia OD (Mă
interesează cartea., Mă impresionează situaţia., Mă afectează suferinţa voastră.,
Mă uimeşte minciuna.);
– tranzitivele locative cu Locativul aşezat în poziţia subiectului (Butoiul
conţine apă., Titlul cuprinde / include greşeli., Rochia mă încape.);
– tranzitivele relaţionale de echivalenţă (Metoda constituie / reprezintă o
noutate.) etc.

Trebuie subliniată deosebirea dintre construcţiile agentive cu a include,

a cuprinde, care acceptă pasivizarea (Titlul este inclus / cuprins de cercetător
în bibliografie.), şi construcţiile corespunzătoare nonagentive (Bibliografia
include / cuprinde şi aceste titluri.), care, deşi tranzitive, nu admit pasivizarea.

1.2.2. Fiecare tip de pasiv prezintă şi restricţii proprii, legate de

particularităţile de structură şi de uz ale fiecăruia. Într-o formă sau alta, aceste
restricţii apar deja prezentate în descrierea anterioară.
Din comparaţia pasivului prototipic cu pasivul-reflexiv, rezultă că ultimul
prezintă restricţii mai numeroase, legate de caracteristica acestuia de a nu apărea
decât cu formă pentru persoanele 3 şi 6. În consecinţă, orice verb tranzitiv care cere
ca particularitate selecţională un nominal-complement direct cu trăsătura [+ Uman]
îşi restrânge utilizarea numai la persoanele 3, 6, fiind imposibilă apariţia unor

139
construcţii pasiv-reflexive de la corespondente active ca: Profesorul mă / te / ne /
vă ajută., Ion mă / te / ne / vă laudă.
Există şi situaţia inversă de verbe care nu admit pasivul prototipic (vezi
modalele : a putea, a vrea: *este putut, *este vrut), dar acceptă construcţia reflexiv-
pasivă (Nu se poate să…, Nu se vrea să…, Ropotele de aplauze s-au vrut a fi o
palmă pe obrazul trufaşei A., Adev. lit. art., 2004), uzul actual înregistrând o
creştere sensibilă a numărului acestor construcţii (vezi: Nu se vrea să se facă
capitalism în România., IVLRA, S-a încercat şi nu s-a putut, iar acum nici nu se
mai vrea., TV, 2004).
Tranzitivele folosite absolut (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice
de verbe, 4.1.1) nu acceptă pasivizarea cu operator, ci numai varianta pasiv-
reflexivă (Se mănâncă mult., Se citeşte mult în România., dar *Este mâncat mult.,
*Este citit mult în România.), semn că sunt mai apropiate de intranzitive (vezi
infra, 2) decât de tranzitive.
Comparând primele două tipuri de pasiv cu pasivul lexical, se constată că
ultimul prezintă restricţii suplimentare, legate de caracteristicile formelor verbale
nepersonale, în general, şi ale celor două forme (participiu şi supin), în special.
Participiile cu gradul cel mai înalt de adjectivizare, care s-au îndepărtat total de
natura verbală a bazei (vezi I, Forme verbale nepersonale, 3.4.1: fata
entuziasmată / interesată / pasionată / uimită), îşi pierd sensul pasiv chiar şi atunci
când provin de la verbe tranzitive. Supinele din construcţii personale al căror
subiect este controlat de subiectul personal al unui regent verbal activ nu pot apărea
cu sens pasiv (vezi I, Forme verbale nepersonale, 4.3.1.1; 4.3.1.2: Mă apuc de
citit., Termin de citit., Mă pun pe învăţat.). Supinele din construcţii impersonale al
căror subiect este controlat de un OI personal al regentului nu pot apărea nici ele cu
sens pasiv, ca urmare a aceluiaşi fenomen de control (vezi I, Forme verbale
nepersonale, 4.3.1.4: Mi-e greu de citit cartea., Îţi rămâne de terminat curăţenia.,
Nu-ţi arde de închiriat casa.).

1.3. Caracteristici discursive ale pasivului

Caracteristica pragmatică generală a pasivului este reorientarea / deplasarea
interesului comunicativ de la nominalul-Agent spre nominalul-Pacient / Temă.
Dintre formele de pasiv, pasivul prototipic este construcţia cu determinarea
pragmatică cea mai puternică. În acest tipar sintactic, accede la poziţia de subiect
pasiv, care, în mod curent, este şi un subiect topicalizat (antepus verbului), pe de o
parte, componentul asupra căruia se concentrează interesul comunicativ, iar, pe de
alta, componentul al cărui referent este mai cunoscut în discurs. Nominalul-
complement de agent trece, în raport cu nominalul-subiect, într-o poziţie
postverbală, iar, comunicativ, periferică, devenind omisibil.
Sunt construcţii cu operator pasiv şi agentul neexprimat, care, mai ales în
contexte impersonale (cu propoziţie subiectivă sau cu infinitiv), se îndepărtează de
sensul pasiv, transformându-se în simple perifraze de modalizare deontică: E
indicat să..., E interzis să..., E permis să...; vezi: Capul copilului trebuie să fie
mereu acoperit, în special când soarele de afară e puternic, iar dacă luminozitatea
este intensă, e indicat să poarte o căciuliţă. (Internet), De aceea este absolut
interzis să depuneţi cerere pentru mai mult de o echipă. (ibid.); vezi şi
Modalizarea, 4.1.6.

140
 2. CONSTRUCŢIA DIATEZEI IMPERSONALE

2.1. Delimitare de alte construcţii impersonale

În capitolul de faţă, nu sunt avute în vedere toate construcţiile impersonale, ci
numai acelea aparţinând diatezei impersonale. Construcţiile aici examinate trebuie
distinse de alte două tipuri de construcţii cu care prezintă în comun trăsătura
neraportării la un subiect personal; vezi (a), (b):
(a) Trebuie deosebite de verbele şi construcţiile verbale inerent impersonale,
caracterizate prin trăsătura sintactică a impersonalităţii ca trăsătură matricială a
verbului, prezentă în orice apariţie a acestuia (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-
semantice de verbe, 4.2.2.2). Manifestarea sintactică a acestei trăsături constă fie
în absenţa poziţiei subiect, poziţie rămasă vidă în actualizările prototipice ale
verbului (Tună., Plouă., Ninge., Burniţează., Se înserează., Se înnoptează., Îmi
pasă de ceva. / de cineva., Îmi pare bine / rău de cineva. / de ceva.), fie în apariţia
unui subiect postverbal, realizat prin propoziţie conjuncţională şi prin echivalentele
ei sintactice (forme verbale nepersonale), mai rar, şi prin echivalente semantice
(forme pronominale cu valoare neutră); vezi: Trebuie să ştii., Îmi vine să plâng / a
plânge., Nu mi-a rămas decât asta: să plec imediat.
(b) Trebuie deosebite şi de pasivul utilizat în construcţii impersonale, fie ca
pasiv prototipic (E ştiut / cunoscut că…; Mi-este dat / menit / scris / ursit să…), fie,
mai frecvent, ca pasiv-reflexiv (Se ştie că…, Se crede că…, Se presupune că s-a
greşit / a se fi greşit., Nu se acceptă să..., Nu se admite să...), construcţii a căror
natură impersonală derivă din particularităţile complementului-activ (devenit
subiect-pasiv), realizat prin propoziţie conjuncţională sau prin echivalentele ei; vezi
construcţii ca: Oricine ştie / crede / presupune că s-a greşit. / a se fi greşit., care,
prin pasivizare, devin: Se ştie / Se crede / Se presupune că s-a greşit / a se fi greşit.
În asemenea construcţii, concomitent cu pasivizarea, se obţine şi impersonalizarea,
dat fiind faptul că în poziţia subiectului ajunge o propoziţie conjuncţională sau un
infinitiv.

2.2. Sintaxa diatezei impersonale şi forma verbului

Construcţia diatezei impersonale se opune, pe de o parte, construcţiei
personale, iar, pe de alta, construcţiei pasive.
2.2.1. Raportare la construcţia personală
Construcţia diatezei impersonale intră în opoziţie cu cea personală,
manifestându-se, în raport cu aceasta, printr-o organizare sintactică proprie, numită
construcţie impersonală cu impersonalitate dobândită contextual (Nu e bine să se
insiste prea mult., Se întârzie., Se merge pe jos., Se minte prea mult., Se
procedează incorect., Se ţipă prea tare., Se vine târziu.), construcţie caracterizată
prin următoarele trăsături:
(a) Subiectul-activ se suprimă, poziţia lui rămânând vidă şi imposibil de
saturat printr-un component nominal.
(b) Verbul îşi păstrează forma din construcţia personală (El merge. vs Se
merge.), la care adaugă obligatoriu o marcă impersonală extraverbală, realizată
prin cliticul reflexiv se.

141
 (c) Cliticul, cu statut obligatoriu, este lipsit de orice relaţie de tip anaforic cu
un nominal plin referenţial, devenind numai marcă a diatezei. Pierderea funcţiei
anaforice se manifestă, ca şi în cazul pasivului-reflexiv, prin:
− imposibilitatea dublării;
− imposibilitatea suprimării sau a substituţiei cu alte nominale;
− neocuparea unei poziţii de subcategorizare a verbului, după cum o
dovedeşte apariţia în vecinătatea unor verbe intranzitive, care nu pot atribui cazul
acuzativ (vezi supra: a insista, a întârzia, a merge, a proceda, a ţipa, a veni).
(d) Consecinţa trăsăturilor (a–c) este prezenţa unei paradigme incomplete de
număr şi de persoană, limitată la forma 3 sg.
2.2.2. Raportare la pasivul impersonal
Deşi mecanismul impersonalizării, deci al modificării impersonale,
acţionează asupra unor construcţii complementare: structuri tranzitive, în cazul
pasivului, dar intranzitive, în cazul impersonalului, există unele elemente comune,
şi anume:
– Ambele diateze acţionează asupra subiectului, cu deosebirea că, dacă în
pasivul impersonal, subiectul-activ nu dispare dintre actanţii (argumentele)
verbului, dar îşi schimbă poziţia ierarhică, în cazul diatezei impersonale, subiectul
este suprimat complet, dispărând dintre vecinătăţile verbului (să se compare: Se
ştie / Se află adevărul. vs Se merge pe jos Ø., Se vine târziu Ø.).
– Ambele diateze acţionează asupra disponibilităţilor combinatorii ale
verbului, pasivul „intranzitivizând” verbul, iar impersonalul determinând ştergerea
actantului-subiect.
– Ambele diateze au drept efect „marginalizarea” sintactică şi pragmatică a
subiectului-activ, fie prin ştergerea lui completă, în cazul impersonalului, fie prin
deplasarea lui într-o poziţie postverbală prepoziţională, poziţie permiţând şi
suprimarea acestuia, în cazul pasivului-impersonal.
– Marca pasivă şi cea impersonală sunt identice ca formă şi prezintă aceeaşi
trăsătură nonpronominală, neocupând poziţii actanţiale ale verbului şi neintrând în
relaţii anaforice cu alt component care să le asigure referinţa.
– Paradigma pasivului-impersonal şi cea impersonală sunt, amândouă,
incomplete sub aspectul persoanei, cu singura deosebire că paradigma pasiv-
impersonală poate avea două forme, pentru persoanele 3 şi 6 (Se ştie rezultatul. –
Se ştiu rezultatele.; Este ştiut deja rezultatul. – Sunt ştiute deja rezultatele.), în timp
ce paradigma impersonală are o unică formă: de persoana a 3-a (Se merge pe jos.).
Există însă şi diferenţe importante de organizare sintactică, şi anume: pasivul
impersonal rămâne actanţial, deci legat de nominale (de unul, cel cu funcţia de
subiect-pasiv, se leagă direct, iar de celălalt, complementul de agent, se leagă
prepoziţional), în timp ce impersonalul devine adesea zerovalent, pierzând
disponibilitatea de combinare actanţială. În cazurile mai rare când verbul personal
este biactanţial, el pierde, în urma impersonalizării, actantul-subiect, dar păstrează
celălalt actant / ceilalţi actanţi (El abuzează de alcool. → Se abuzează de alcool.,
România aderă la convenţiile UE. → Se aderă la convenţiile UE., El îmi vorbeşte
despre aderare. → Mi se vorbeşte despre aderare.).

142
 Cum construcţiile primare sunt, de cele mai multe ori, intranzitive
monoactanţiale, construcţia diatezei impersonale ajunge similară cu a verbelor
zerovalente (Ninge., Plouă.; vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice de
verbe, 2.1), amândouă fiind nonactanţiale, cu deosebirea că, pentru clasa plouă,
tună, natura zerovalentă este una intrinsecă, ţinând de construcţia matricială a
verbului, în timp ce pentru diateza impersonală, este una dobândită contextual (a
călca (intr.), a merge, a intra, a întârzia, a trece (intr.), a adera sunt verbe intrinsec
personale, devenind impersonale numai contextual: El calcă pe iarbă., El merge
repede., Ei aderă la... vs Se calcă pe iarbă., Se merge repede., Se aderă la…).
Asemănările de structură, de formă şi de efect pragmatic au determinat
pe unii cercetători să subordoneze diateza impersonală celei pasive (variantei
pasiv-reflexive), lărgind pasivizarea şi dincolo de condiţia de tranzitivitate.
De altfel, în uz, nu o dată este posibilă varierea, în acelaşi context, când a
pasivului-reflexiv, când a impersonalului propriu-zis, fără nicio deosebire
discursivă, diferenţele fiind dictate în exclusivitate de particularităţile
sintactice ale verbului; vezi trecerea de la o construcţie la alta: Echinoxiştilor
li s-a reproşat (pasiv-reflexiv) un oarecare manierism. Cu alt prilej, s-a
vorbit (impersonal) de un soi de barochism. (Rlit, 2003); S-a votat stânga
(pasiv-reflexiv) cu peste 95, ajungându-se (impersonal) aproape la
unanimitate. (Rlib, 2001); Când ni se spune (pasiv-reflexiv) că Dumnezeu ne
este mereu aproape, nu se vorbeşte (impersonal) despre ubicuitatea Lui.
(A. Pleşu, Despre îngeri). Trecerea continuă de la pasiv-reflexiv la impersonal
este asigurată şi de întreaga clasă a verbelor tranzitive folosite absolut (Se
mănâncă mult., Se citeşte şi se scrie incorect.), verbe care, contextual, nu-şi
actualizează valenţa de acuzativ, comportându-se asemănător intranzitivelor.
Dacă însă se au în vedere, în afara elementelor comune, diferenţele
structurale, la fel de importante (vezi supra, 2.2.2), pasivul-reflexiv, chiar şi
în ipostaza lui impersonală (ipostază derivând din caracteristicile subiectului-
pasiv), trebuie distins de diateza impersonală propriu-zisă.

2.3. Restricţii în acceptarea impersonalului

Pe lângă restricţiile generale prezente pentru orice diateză (vezi I, Categoria
diatezei, 2), în cazul special al diatezei impersonale trebuie adăugate restricţii
suplimentare.
Una este de tip sintactic: diateza impersonală nu caracterizează decât verbele
intranzitive, iar, dacă se adaugă şi restricţiile generale, regula trebuie completată
astfel: diateza impersonală nu apare decât la verbele intranzitive nonreflexive şi
noncopulative.
Altă restricţie este de tip semantico-sintactic, şi anume: dintre intranzitive,
diateza impersonală nu este acceptată decât de acele verbe care au ca restricţie
selecţională un subiect cu trăsătura [+ Personal] (ex.: Se adoarme greu când eşti
îngrijorat., Se aleargă prea repede., Din cauza valurilor se înoată dificil., Se minte
mult., Se moare repede în ţările sărace., Se munceşte mult., Se oftează prea tare!,
Se râde prea strident., Se trăieşte greu., Se trece peste cadavre., Se ţipă prea mult!,
Se vorbeşte prea tare. etc. dar *Se adie., *Se asfinţeşte., *Se concordă., *Se curge

143
repede., *Se decurge normal., *Se germinează devreme., *Se valorează mult. etc.).
Dintre verbele intranzitive cu subiect personal, răspund acestui tipar sintactic toate
verbele agentive (vezi: a alerga, a înota, a merge, a minţi, a munci, a ţipa, a vorbi
etc.), dar şi unele ergative cu subiect personal (Se moare din ignoranţă., Se suferă
mult în spitale., În zilele de arşiţă se transpiră mult.).
Verbele tranzitive folosite absolut, deci cu obiectul direct neexprimat sunt
asimilate intranzitivelor, participând, ca şi acestea, la opoziţia de impersonalizare
(Se mănâncă prost., Se bea mult., Se citeşte puţin.).

2.4. Particularităţi discursive

Locutorul alege tiparul de construcţie al diatezei impersonale dacă intenţia

discursivă este de concentrare a întregului interes comunicativ asupra predicaţiei.
În uzul actual, se extinde gradul de utilizare a diatezei impersonale; vezi titluri de
ziar precum: Cum se acţionează pentru reducerea costurilor, În viaţă nu se intră
cu picioare de ceară, Cum se procedează ca să devii miliardar.; vezi şi construcţii
în care diateza impersonală variază cu utilizări ale lui TU generic: Se adoarme
greu [impersonalul unui verb intranzitiv] când eşti îngrijorat. [TU generic]
(Internet); Se suferă mult [impersonalul unui verb intranzitiv] când eşti conştient
[TU generic] de neputinţa ta.
Diateza impersonală apare frecvent într-un limbaj caracterizat prin reducerea
la maximum a mărcilor deictice, un limbaj „atemporal” de tipul celui folosit în
reţetele culinare. Construcţiile impersonale (sintactic, de diverse feluri; vezi
impersonalul matricial, pasivul-reflexiv, diateza impersonală; chiar şi ergativul, în
construcţiile cu subiect nonanimat) constituie, în acest tip de texte, singura formulă
de realizare a predicaţiei; ex.:
Se alege lintea, se spală şi se pune într-o cratiţă cu apă rece […]. Se
prăjeşte uşor cu o lingură de unt o ceapă tăiată mărunt […]. Se dă uşor cu o
lingură de lemn. Se mişcă cratiţa din când în când, ca să nu se ardă pe fund. Se
adaugă puţin bulion. După ce au început boabele să se înmoaie, se adaugă puţină
apă, să fiarbă înăbuşit […]. Se acoperă, se dă la cuptor şi se mai ţine un sfert de
oră. (S. Marin, Carte de bucate).
Se observă că, deşi predominante sunt pasivele-reflexive, provenind de la
verbe tranzitive (se alege, se spală, se pune, se prăjeşte, se mişcă (cratiţa), se
adaugă, se acoperă, se dă la cuptor), se utilizează şi o construcţie la diateza
impersonală, provenind de la un verb intranzitiv: se dă (în cratiţă cu o lingură de
lemn), precum şi verbe ergative, pentru care valoarea impersonală se obţine din
modul de codificare a Pacientului nonpersonal / a Temei nonpersonale, aşezat/e în
poziţia de subiect: să nu se ardă (cratiţa), să se înmoaie (boabele), să fiarbă
(lintea).
Se remarcă, de asemenea, coocurenţa, în acelaşi enunţ sau în enunţuri
învecinate (în coordonare), a unor construcţii impersonale de tip diferit, dar şi a
unui TU generic sau NOI generic, fie că acest TU / NOI generic apare ca subiect
nelexicalizat (inclus), fie că apare ca pronume lexicalizat; ex.:
După ce s-a scos rinichiul [reflexivul pasiv al unui verb tranzitiv], se toarnă
[reflexivul pasiv al unui verb tranzitiv] în tavă vinul, se lasă [reflexivul pasiv al
unui verb tranzitiv] să fiarbă [ergativ] câteva clocote, în timp ce tăiem [NOI

144
generic] rinichiul. Se ţine [reflexivul pasiv al unui verb tranzitiv] la cald, dar numai
câteva minute, până pregătim [NOI generic] sosul. (S. Marin, Carte de bucate).
Prin procedee gramaticale diferite, se ajunge, de fapt, la construcţii cu valori
apropiate, deci la construcţii sintactic sinonime. Este o particularitate a limbii
române de a avea la dispoziţie construcţii diverse pentru marcarea aceleiaşi valori
de predicaţie generică.

145